Psihologie clinica 

 BKB Lector. Univ. Dr. Camelia Boanca

● Curs 1 - Introducere
Introducere și scurt istoric. definire. obiect și delimitări conceptuale
psihologie clinică istoric, definire, obiect și delimitări conceptuale
........
Rezumat
Alături de clasificările din DSM folosim și următorii termeni în descrierea bolilor mintale:
● psihotic – pierdere a testării realității, cu deliruri și halucinații (de ex schizofrenia),
● nevrotic – testarea  realității nu se pierde, se bazează pe conflicte in special intrapsihice,
evenimente de viată anxiogene,
● funcțional – absența  unor leziuni structurale cunoscute sau a unei cauze biologice distincte care să
explice afectarea funcționarii,
● organic – boala cauzată de un agent specific, care produce modificări structurale ale creierului; se
asociază cu afectări cognitive, delirum sau demență,
● primar,
● secundar.

Scopul  interviului diagnostic îl reprezintă culegerea de informații care il ajută pe psihologul

clinician să formuleze diagnosticul.
Diagnosticul în psihologia clinică se bazează pe fenomenologia descriptivă: semne, simptome,
evoluție clinică.

Examinarea în psihologie clinică are două părți:

● Istoricul – descrie evoluția bolilor trecute și prezente, furnizează informații despre familie și alte
informații personale.
● Examenul stării mentale care constituie în evaluarea formală a gândirii, dispoziției și
comportamentului curent al pacientului.
Concepte
1. Psihologie clinica,
2. Diagnostic, diagnostic diferential, criterii de diagnostic,
3. DSM 5, ICD 10,
4. Importanta diagnosticului,
5. Semn. simptom, sindrom
Ce este psihologia clinică?
Unde a apărut psihologia clinică?
De ce este nevoie de diagnostic?
Ce sunt semnele, simptoamele si sindroamele?
Care sunt principalele manuale de clasificare ale bolilor psihiatrice?
Care este scopul interviului?
Ce este un diagnostic diferențial?
PRECIZATI ETAPELE SI PROCEDURA ÎN  CONSEMNAREA REZULTATELOR ISTORICULUI și ALE
EXAMINĂRII STĂRII MENTALE PENTRU PACIENȚI ÎN EVALUAREA CLINICĂ PSIHOLOGICĂ.

Popa – Velea, Ovidiu (2015), Științe comportamentale în Medicină, Editura Universitară Carol Davila,
București.
Marica, Simona (2014), Semiologie psihiatrică pentru psihologi, Editura Fundației România de
Mâine, București.
Tudose, Florin, (2009), Fundamente în psihologia medicală. Psihologie clinică și medicală în practica
psihologului, Editura Fundației România de Mâine, București.
McWilliams, Nancy (2014), Diagnosticul psihanalitic - Structuri de personalitate revelate în procesul
clinic, Editura fundației Generația, București.
Platforma e-Learning Blackboard http://ush.blackboard.com
Biblioteca virtuală http://pse-b.spiruharet.ro

..........
I. INTRODUCERE ȘI SCURT ISTORIC. DEFINIRE. OBIECT ȘI DELIMITĂRI CONCEPTUALE.

1
Psihologia clinică se definește drept metoda specifică de înțelegere a conduitelor umane care
urmărește să determine simultan ceea ce este tipic și ceea ce este individual la un subiect
considerat ca o ființă ce trăiește o situație definită.(LAROUSSE).
Psihologia clinică ca disciplină distinctă, apare in 1879, respectiv la data punerii în funcțiune a
laboratorului lui Wundt de la Leipzig.
Psihologia clinică a apărut în Franța la sfârșitul secolului XIX pornind de la medicină și filosofie. În
1897 în Franța a fost creată revista de psihologie clinică și terapeutică. În SUA, fondatorul
psihologiei clinice a fost Lighter Witmer (1896), profesor la Departamentul de psihologie al
Universității din Pennsylvania.
Witmer și-a prezentat inițial primele idei privind o profesie de psihologie clinică la adunarea APA din
29 decembrie 1896. Nu există însă dovezi privind reacția auditoriului.
Psihologia clinică și medicală înregistrează schimbări profunde în ultimul timp datorită frecvenței
crescânde a bolilor mentale dar și datorită progreselor terapeutice.
Ocupa un loc din ce în ce mai important în cadrul științelor medicale și științelor psihologice.

II. DE CE TREBUIE SA ÎNVĂȚAM PSIHOLOGIE CLINICĂ? DE CE ESTE NEVOIE DE DIAGNOSTIC ?

● Pentru a formula diagnostice exacte (G. IONESCU) ,
● Pentru a prescrie tratamente eficiente,
● Pentru a oferi prognostice fiabile,
● Pentru a analiza problemele psihice într-un mod cât mai complet,
● Pentru a comunica fluent și corect cu alți clinicieni (relația medic – psiholog).
Psihologul este necesar să devină expert în limbajul psihiatriei, trebuie să învețe să recunoască și să
definească semnele și simptomele comportamentale și emoționale pentru a putea efectua o
observare riguroasă și o descriere logică a fenomenelor psihice.

MULTE DIN SEMNELE și SIMPTOMELE PSIHIATRICE ÎȘI AU RĂDĂCINILE ÎN COMPORTAMENTUL

UMAN NORMAL și POT SA FIE ÎNȚELESE CA PUNCTE DIFERITE CARE SE DESFĂȘOARĂ DE LA
NORMAL LA PATOLOGIC.
SEMNE = observații și constatări clinice efective ( ton emoțional neadecvat cu ideea, inhibiție
psihomotorie a pacientului, postura catatonică -asumarea voluntara a unei posturi
nepotrivite(exemplu din cabinet)). ex: La Belle indifference = literal înseamnă frumoasa indiferentă,
adică atitudine nepotrivită de calm sau lipsa de preocupare în legătură cu dizabilitatea proprie. Se
poate întâlni la pacienții cu tulburare conversivă (isterie).
SIMPTOM = trăirile subiective descrise de bolnav (dispoziție depresivă, lipsa de energie).
SINDROM = grup de semne, simptoame care formează împreună o condiție ce poate fi recunoscută
– sindromul poate fi mai echivoc (care poate fi interpretat în mai multe feluri, ambiguu uneori)
decât o boală sau o tulburare.

III. DIAGNOSTIC ȘI CLASIFICARE ÎN PSIHIATRIE

Cele două clasificări psihiatrice se găsesc în:
DSM 5 – Manual de Diagnostic și Clasificare Statistica a Tulburărilor Mintale (SUA)
ICD/CIM – Clasificarea Internațională Statistică a bolilor și Problemelor de Sănătate(Europa)
Definirea tulburării mentale = „o boală cu manifestări psihologice sau comportamentale care se
asociază cu suferința semnificativă și cu afectarea funcționarii, cauzată de o perturbare biologică,
socială, psihologică, genetică, fizică sau chimică”.
Tulburarea mentală se măsoară în termenii deviației de la un anumit concept normativ.( DSM 5)
Fiecare boală are semne și simptome caracteristice.
Alături de clasificările din DSM folosim și următorii termeni în descrierea bolilor mintale:
● psihotic – pierdere a testării realității, cu deliruri și halucinații (de ex schizofrenia),
● nevrotic – testarea realității nu se pierde, se bazează pe conflicte in special intrapsihice,
evenimente de viată anxiogene,
● funcțional – absența unor leziuni structurale cunoscute sau a unei cauze biologice distincte
care să explice afectarea funcționarii,
● organic – boala cauzată de un agent specific, care produce modificări structurale ale
creierului; se asociază cu afectări cognitive, delirum sau demență,
● primar,
● secundar.
1. Scopul interviului diagnostic = culegerea de informații care il ajută pe psihologul clinician să
formuleze diagnosticul.

2
 2. Diagnosticul în psihologia clinică se bazează pe fenomenologia descriptivă: semne,
simptome, evoluție clinică.
3. Examinarea psihiatrică/psihologie clinică are două părți:
● Istoricul – descrie evoluția bolilor trecute și prezente, furnizează informații despre familie și
alte informații personale.
● Examenul stării mentale care constituie în evaluarea formală a gândirii, dispoziției și
comportamentului curent al pacientului.

IV. CONSEMNAREA REZULTATELOR ISTORICULUI și ALE EXAMINĂRII STĂRII MENTALE

1. Diagnostic diferențial.
Examinarea psihiatrică se face cu scopul de a stabili un diagnostic. Dacă nu se poate stabili un
diagnostic cert, se vor prezenta toate posibilitățile, toate diagnosticele care ar putea sa explice
semnele și simptomele pacientului.
2. Puncte decizionale majore.
Daca lipsește un diagnostic unic la sfârșitul evaluării examinatorul trebuie sa știe următoarele:
● Bolnavul este psihotic? (prezente simptome psihotice-halucinații, delir, tulburări majore ale
gândirii și comportamentului)
● Condiția pacientului ar putea fi rezultatul unei probleme subiacente medicale sau legate de
droguri?
● Pacientul își poate face rău sau poate face rău altora?

V. SEVERITATEA TULBURĂRII
În funcție de tabloul clinic:
● prezența ,absenta, intensitatea semnelor, simptomelor avem:
● Ușoară
● Moderată
● Sever
● Remisiune parțială
● Remisiune completă
● Diagnostic multiplu

DIFERENȚA dintre PSIHOZĂ – PSIHOPATIE - NEVROZĂ

Curs 2 - Evaluare clinică

Anamneza, istoricul psihiatric și psihologic. Examenul stării mentale

Elaborați protocolul anamnestic pentru pacienți in evaluarea clinică .
Elaborati etapele examenului stării mentale in evaluarea clinică.

1.Identificarea: vârsta, sexul, ocupația, statutul marital, (dacă este cazul originea etnică),
2.Acuza principală,
3.Istoricul bolii prezente (debut, factori precipitanți),
4.Boli antecedente (psihice, medicale, familiale)( exemplu: )
5.Istoricul personal (anamneza):
● Prenatal si perinatal
● Copilăria mică, pana la 3 ani
● Copilăria medie (3 -11 ani)
● Pubertate
● Adolescența
(Nașterea si copilăria – uzul de droguri de către mamă, complicații perinatale, temperament, mers si
vorbit;
Copilăria – controlul sfincterian, toleranța față de separare, prietenii, școlarizare, activități
extrașcolare;
Adolescență – debutul pubertății, relațiile cu cei de aceeași vârstă, întâlniri și activitate sexuală, uz
de droguri, dezvoltarea intențiilor profesionale, învățământ, muncă, activități extrașcolare).
● Viața adultă
o istoric ocupațional,
o istoric marital si relațional,
o istoric militar,
3
 o istoric educațional,
o religie,
o activitate socială,
o situație locativă,
o uz de droguri si alcool,
o istoric legal,
(Adesea este util ca pacientul să-și descrie activitățile dintr-o zi obișnuită).
6. Istoricul familial
● Membri familiei, vârstă ,sex
● Membri ai familiei cu tulburări si simptome psihice etc.

EXAMENUL STĂRII MENTALE

1. Prezentare. Îmbrăcăminte și igienă, atitudine și comportament, semne somatice (de ex. tremor,
ataxie a mersului); trebuie acordată atenție deosebită anormalităților și excentricităților.
2. Vorbire. Producerea fizică a vorbirii( nu conținutul). Volum, viteză, articulare, vocabular.
3. Expresie emoțională:
a) Subiectivă - descrierea de către pacient a stării sale emoționale interne (de ex. …. "Mă
simt trist").
b) Obiectivă - emoțiile comunicate prin expresia facială, postura corpului și tonul vocii.
c) "Afectul" se folosește frecvent pentru a descrie următoarele:
1. Componenta obiectivă, observată a emoției.
2. Variabilitatea emoției odată cu schimbarea gândurilor. (Spre deosebire de afect, dispoziția
descrie tonul emoțional predominant de fond)

4. Gândire:
a. Forma gândirii - modul în care ideile se leagă între ele. Sunt logice și orientate către un scop?
Dacă nu, este posibil ca persoana să aibă o tulburare a formei gândirii, o "tulburare formală
de gândire".
b. Conținutul gândirii. Anormalitățile includ următoarele:
1. Deliruri – credințe fixe, false, care nu sunt împărtășite de alții.
2. Idei de referință – evenimente sau întâmplări obișnuite de fiecare zi, care au semnificație
personală unică (de ex. un trecător care îți suflă nasul semnifică un pericol iminent).
3. Obsesii – gânduri nedorite, intruzive (care deranjează) adesea de natură neplăcută (de ex.
gânduri despre activitatea sexuală dezgustătoare, de comportarea în moduri nepotrivite din
punct de vedere social) și despre care se consideră, de regulă, ca sunt dincolo de capacitatea
pacientului de a le controla (ego – distonice).
4. Preocupări – gânduri predominante și recurente, care nu sunt considerate simptomatice sau
nedorite (ego - sintonice).
5. Inserția gândurilor – gânduri care sunt implantate de către forțe extraterestre.
6. Furtul (extragerea) gândurilor – gândurile sunt îndepărtate din mintea persoanei de către
alții.

5. Percepție:
a. Halucinații - percepții senzoriale generate în interiorul sistemului nervos central și care nu
sunt declanșate de stimuli externi. Halucinațiile pot să se manifeste în orice modalitate în
orice modalitate senzorială, iar modalitatea nu are semnificație diagnostică.
b. Iluzii - percepții senzoriale declanșate de un stimul extern care este prelucrat sau interpretat
în mod greșit (de ex. pacientul vede monștrii amenințători atunci când se uită la niște umbre
care se mișcă pe perete).

6. Sensorium. Această secțiune include evaluarea câtorva funcții cognitive care descriu integritatea
generală a sistemului nervos, fiecare funcție referindu-se la o regiune diferită a creierului.
Anormalitățile sensoriumului se întâlnesc în delirum și în demență și trezesc suspiciunea unei cauze
subadiacente medicale sau legate de droguri a simptomelor.
Multe din informațiile despre sensorium pot fi culese prin observarea pacientului în cursul interviului
general. Pentru descrierea mai precisă a deficiențelor constate se pot folosii teste specifice ale
funcțiilor cognitive.
a. Alertă – intensitatea stării de veghe, constantă sau fluctuantă.

4
 b. Orientarea la persoana - (dacă pacientul știe cine este, dacă recunoaște examinatorul, dacă
își dă seama de natura interacțiunii cu examinatorul) în spațiu și timp.(auto-
psihic=capacitatea pacientului de a-si recunoaște propria persoana si alo-psihic = capacitatea
pacientului de a recunoaște alte persoane (orientat alopsihic) sau la incapacitatea de a
realiza acest act (dezorientat alopsihic). Tulburări de orientare apar în stări de confuzii,
intoxicații, epilepsie, demențe etc. Dacă pacientul este dezorientat, se va descrie amploarea
(întinderea) dezorientării; pacientul știe luna dar nu și ziua si săptămâna; Numele orașului
dar nu și pe cel al spitalului.
c. Concentrare – capacitatea de a-și focaliza și menține atenția.
d. Memorie – evocare îndepărtată, recentă și imediată.
e. Calcul mintal – pacientul poate să facă în minte operații aritmetice simple.
f. Fond de cunoștințe – înregistrează bolnavul evenimentele din lumea exterioară cărora le este
expus?
g. Judecată abstractă – capacitatea de a trece de la un concept general la altul și înapoi, cu
exemple specifice (de ex. fruct - măr).

Teste ale funcției cognitive folosite pentru examinarea stării mentale la secțiunea sensorium
Funcția Întrebări/Comentarii

1. Alertă (veghe) 1. Observați gradul de prezență în mediu al pacientului și

modificările nivelului de activare.

2. Orientare 2. "Știți unde vă aflați? Ce este clădirea aceasta? În ce oraș

suntem? Cine sunt eu? De ce am această discuție cu
dumneavoastră? În ce dată suntem azi? Luna, anul,
anotimpul? În ce perioadă a zilei ne aflăm? Este dimineață
sau seară? ( pentru toți pacienții inclusiv copii )

3. Concentrare 3. "Spuneți pe litere cuvântul scaun. Acum spuneți-l pe litere

de la coadă la cap. Numărați de la 100 înapoi din 7 în 7.
Spuneți lunile anului de la Decembrie înapoi."

4. Memorie 4. Imediată: "Repetați după mine numerele următoare: 7, 3,

1, 8, 6."
Recentă: " Vă rog să țineți minte următoarele trei lucruri:
câine pekinez, creion roșu și frigider. După câteva minute am
să va rog să le repetați." "Ce ați mâncat ieri seară? Ce ați
mâncat azi dimineață?"
Pe termen lung: "La ce adresă ați locuit când erați la școala
elementară? Cum îl cheamă pe învățătorul pe care l-ați avut
în clasa a 4-a?"
Indicație: Dacă veți întreba despre lucruri super hiper -
învățate cum ar fii data nașterii sau CNP-ul sau numărul de
telefon, nu veți testa cu acuratețe memoria pe termen lung.

5. Calcul mintal 5. "Dacă o pâine costă ……… lei cu o hârtie de ……… lei
(bancnotă/monedă imediat superioară) cât trebuie să primiți
rest? Cât fac 19 și 13? Cât fac 23 fără 15?
Indicație: întrebările trebuie sa testeze numai câte o singură
funcție, dacă folosim scăderile de șapte seriate pentru
testarea concentrării nu vom mai folosii aceeași serie și
pentru calculul mintal.

6. Fondul de 6. "Care este capitala României? Care este capitala Franței?

cunoștințe Dar a S.U.A.? Care au fost ultimii patru președinți ai
României? Cine este prim-ministrul României? Cine este
președintele S.U.A.? Ce mai este pe la știri zilele astea?
Întrebările trebuie formulate ținând seama de vârsta, nivelul
educațional și interesele pacientului.

5
 7. Judecata abstractă 7. "Care este asemănarea dintre un măr și o portocală? Ce
vor să spună oamenii atunci când zic 'Să nu dai vrabia din
mână pe cea de pe gard?' Am să vă spun trei cuvinte: piatră,
copac, pasăre."

8. Critica bolii - capacitatea de a-și recunoaște și înțelege

propriile simptome.

9. Judecata - capacitatea de a lua hotărâri bune în legătură

cu sine, de a se comporta în moduri acceptate social și de a
coopera la tratament.

Curs 3 - Teoria psihologiei clinice

Prezentarea elementelor teoretice si metodologice utilizate în psihologia clinică
1. STUDIUL DE CAZ   -  construcție a clinicianului care se bazează pe un mod de a solicita si a
considera anumite informații provenite de la pacient (persoana care vorbește despre ea însăși
instituindu-se ca subiect al propriului discurs. Studiul de caz începe prin modul în care subiectul
vorbește despre sine însuși. Studiul de caz nu este un monolog ci efectul întâlnirii dintre un subiect
care prezinta o problema, vorbește despre ea si un psiholog care il asculta si va reconstitui aceste
elemente sub forma unei construcții cu sens.
 
2. CONSULTAȚIA  - principalul instrument utilizat de către psiholog. Consultația răspunde mai multor
finalități :îi permite subiectului sa spună ,sa asculte, sa se informeze, dar si psihologului sa îi spună
ceva subiectului. Consultația este cel mai bun instrument pentru culegerea de informații despre
suferința subiectului prin aducerea unor elemente referitoare la lucrurile cu care s-a confruntat, în
mod real sau imaginar, dar si despre poziția sa fata de aceste fapte, despre ceea ce așteaptă de la
psiholog. El oferă date despre propriile mecanisme de apărare.
 
3. TESTELE SI SCALELE  - instrumentele standardizate de evaluare a fenomenelor psihice care
permit măsurarea componentelor psihice, compararea subiecților intre ei sau cu o norma psihică.
 
4. OBSERVAȚIA CLINICĂ  - "  acțiunea de a studia cu o atenție constanta natura, omul ,societatea,
în scopul de a le cunoaște mai bine"
 
Ce reprezintă studiul de caz?
Care este rolul si modul de realizare al consultației?
Ce reprezintă testele si scalele psihometrice?
Pe ce se bazează doctrina psihanalitică?

1. STUDIUL DE CAZ – construcție a clinicianului care se bazează pe un mod de a solicita si a

considera anumite informații provenite de la pacient – persoana care vorbește despre ea
însăși instituindu-se ca subiect al propriului discurs. Studiul de caz începe prin modul în care
subiectul vorbește despre sine însuși.
Studiul de caz nu este un monolog ci efectul întâlnirii dintre un subiect care prezintă o
problemă, vorbește despre ea și un psiholog care îl ascultă si va reconstitui aceste elemente
sub forma unei construcții cu sens.

2. CONSULTAȚIA – principalul instrument utilizat de către psiholog.

Consultația răspunde mai multor finalități:
o îi permite subiectului să:
i. spună,
ii. asculte,
iii. se informeze,
o si psihologului sa îi spună ceva subiectului.
Consultația este cel mai bun instrument pentru culegerea de informații despre suferința
subiectului prin aducerea unor elemente referitoare la lucrurile cu care s-a confruntat, în mod

6
 real sau imaginar, dar si despre poziția sa fata de aceste fapte, despre ceea ce așteaptă de la
psiholog.
El oferă date despre propriile mecanisme de apărare.

3. TESTELE SI SCALELE – instrumentele standardizate de evaluare a fenomenelor psihice care

permit măsurarea componentelor psihice, compararea subiecților intre ei sau cu o norma
psihică.

4. OBSERVAȚIA CLINICĂ – "acțiunea de a studia cu o atenție constantă natura, omul,

societatea, în scopul de a le cunoaște mai bine".

TEORIILE:

1. PSIHANALIZA
Doctrina psihanalitică se bazează pe postulatul conform căruia psihicul uman este determinat de
anumite forțe de motivație inconștientă.
Noțiunea de inconștient este formulata de Edward von Hart în 1869.
Freud (1856-1939), neurolog, este primul care susține ca esența inconștientului o constituie
instinctul sexual, libidoul(1905). Acesta ar fi după el izvorul energiei psihice si factorul motivațional
de baza în jurul căruia s-ar centra comportamentul uman – metoda asociației libere, interpretarea
reductivă a viselor.
Carl Gustav Jung(1975-1961)psihiatru elvețian neagă rolul determinant al sexualității în viața
psihică și susține prezența inconștientului colectiv.
Inconștientul după Jung nu reprezintă numai acea parte reprimată a psihicului ci modelul originar
aprioric care se relevă progresiv neputând deveni decât parțial conștient si care este relevat prin
simboluri, imagini și vise.
În concepția lui Jung visele si imaginația activă, simbolurile reprezintă o sursa vitală indispensabilă
de informare si ghidare, el negând-le apartenența la un nivel primitiv, regresiv sau anormal.
Pornind de la conceptul sau de inconștient colectiv Jung ajunge la concluzia că psihicul este
predeterminat obiectiv si aprioric, că omul nu se naște "tabula rasa" din punct de vedere psihic si că
fiecare vine cu moștenirea acelui inconștient colectiv capabil să ii imprime anumite predispoziții.
Nevroza – suferința a sufletului care nu si-a găsit sensul.
Somatizarea – denumirea pe care au dat-o psihanaliștii procesului prin care stările emoționale se
exprimă fizic.
Întâlnim des conceptul de somatizare să fie confundat cu simularea bolii, trăirea somatică în moduri
neverbalizate, a stării emoționale dificile nu este echivalentă cu a pretinde că ești bolnav.

2. FENOMENOLOGIA
3. PSIHOLOGIA CLINICĂ ȘI PSIHOPATOLOGIA

Curs 4 - Situații Speciale de Interviu

Situații speciale de interviu pentru pacienții: 
psihotici
depresivi
agitați și potențial violenți
seducători
etc.
Situațiile speciale de interviu pentru pacienți in funcție de diagnosticul fiecaruia în parte și
adaptarea protocolului evaluarii clinice corespunzător.

Descrieți situațiile speciale de interviu pentru pacienții psihotici.

Descrieți situațiile speciale de interviu pentru pacienții depresivi.
Descrieți situațiile speciale de interviu pentru pacienții agitați și potențial violenți.
Descrieți situațiile speciale de interviu pentru bolnavii din culturi și medii diferite.
Descrieți situațiile speciale de interviu pentru pacienții seducători.
Descrieți situațiile speciale de interviu pentru pacienții care mint.
Adaptarea protocolului de evaluare clinică pentru pacienții depresivi.
SITUAȚII SPECIALE DE INTERVIU
7
 I. Pacienți psihotici
A. Întrebările scurte, concrete, sunt mai bune decât întrebările lungi, abstracte.(exemplu
din cabinet)
B. Tăcerile prelungite, întrebările cu final deschis și întrebările ipotetice pot avea efecte
dezorganizatoare.
C. Întrebați despre fenomenologia halucinațiilor, dacă acestea sunt prezente (de ex.
modalitatea senzorială, claritatea, contextul, răspunsul pacientului).
D. Atunci când puneți întrebări despre deliruri, încercați să nu se vadă dacă credeți sau
nu în ceea ce susține pacientul.
E. Delirurile nu trebuie contrazise direct, dar se poate investiga tăria cu care sunt
susținute: "V-ați pus vreodată problema că lucrurile acestea s-ar putea să nu fie
adevărate??".

II. Pacienți depresivi.

A. Poate să fie necesar ca examinatorul să fie cât mai directiv și mai activ (mai energic)
ca de obicei; poate fi necesar ca întrebările să fie repetate.
B. Trebuie investigată prezența simptomelor psihotice.
C. Trebuie puse întrebări despre ideația și planurile de sinucidere (acest lucru este
valabil pentru toți bolnavii, nu numai pentru cei care sunt depresivi) exemplu pacient:
1. Exemplele de întrebări care să deschidă acest subiect includ: "Vi s-a părut
vreodată ca viața nu merită trăită?", "V-ați gândit vreodată să vă faceți rău?”
2. Atunci când pacientul are idei de sinucidere, întrebați despre intenție, planuri,
mijloace și despre consecințele pe care se gândește că le va avea sinuciderea
sa.

III. Pacienți agitați și potențial violenți.

A. Majoritatea violențelor nepremeditate sunt precedate de un prodrom de 30 pana la 60
de minute de agitație psihomotorie din ce în ce mai mare: mers încoace și încolo,
lovituri cu pumnul în obiecte/ziduri, limbaj zgomotos și abuziv.
B. Interviul trebuie să se desfășoare într-un mediu liniștit, nestimulant.
C. Asigurați-vă că atât pacientul cât și examinatorul au acces facil la ieșirea din locul
respectiv.
D. Evitați comportamentele care ar putea fi interpretate ca amenințătoare: să vă ridicați
în picioare deasupra pacientului, să îl priviți fix; să îl atingeți.
E. Nu vă târguiți cu bolnavul.
F. Întrebați despre arme (inclusiv arme albe - cuțite etc.) dar nu le luați dumneavoastră;
dați dispoziții să fie depozitate într-un loc sigur.
G. Dacă agitația bolnavului continuă sau se accentuează încetați interviul dacă este
posibil. Dacă nu, luați în considerare contenția fizică sau chimică.

IV. Bolnavii din culturi și medii diferite

A. Utilizarea DSM 5 nu a fost validată în toate țările.
B. Simptomele relative (de ex. retragerea socială) pot să fie mai greu de evaluat decât
simptomele absolute (de ex. halucinațiile) de către un psiholog/psihiatru care nu
cunoaște cultura respectivă.
C. Vocabularul folosit la descrierea suferinței emoționale diferă de la o țară la alta.
D. Atunci când este nevoie de interpreți aceștia trebuie să fie parți dezinteresate, și nu
membrii ai familiei sau prieteni ai pacientului. Interpreții cu pregătire de specialitate
sunt superiori celor fără pregătire; tuturor trebuie să li se ceară să traducă cuvânt cu
cuvânt chiar dacă ceea ce spune pacientul nu are înțeles.
E. Uneori redarea prin traducere a unei tulburări formale este imposibilă.

V. Pacienții seducători.
A. Comportamentul seductiv are semnificații diferite la diferiți pacienți. De exemplu
poate să constituie o defensă față de complexele de inferioritate, o modalitate
habituală de relație cu alții sau un mod inconștient de a păstra controlul într-o situație
anxiogenă. (Exemplu pacient : texte lungi, mesaje așteaptă același lucru, nu sunam
pacienții narcisici)
B. Comportamentul seductiv poate să includă mai mult decât flirtul sexual, de exemplu,
poate să fie o ofertă de informații de afaceri (investiții) accesibilă numai celor care
8
 lucrează în domeniul respectiv sau propunerea de a face cunoștință cu o persoană
bine cunoscută, o celebritate.
C. Câștigul material sau beneficiul social obținut de la pacient în afara plății legale a
serviciilor medicale este întotdeauna neetic.
D. Examinatorul trebuie să precizeze în mod clar că ofertele seducătoare nu vor fi
acceptate, dar într-un mod care să nu afecteze relația cu pacientul și care să nu
agresioneze în mod necesar stima de sine a bolnavului.

VI. Bolnavii care mint

A. Bolnavul poate să mintă pentru un câștig (beneficiu) primar (de ex. ca să obțină
droguri sau să fie scutit de ceva - serviciul militar, serviciul ca jurat în instanță) sau
pentru un beneficiu secundar (de ex. pentru acel beneficiu psihologic care decurge din
asumarea rolului de bolnav).
B. În lipsa unor markeri biologici poate să fie imposibil de dovedit că bolnavul minte.
Totuși pot să trezească suspiciuni discrepanțele subtile din relatările bolnavului, lipsa
de logică internă a relatărilor sau simptomele suspect de atipice.
C. Scopul consultului psihiatric nu trebuie să fie acela de a evita cu orice preț să fim
înșelați de bolnav. Suspiciozitatea exagerată a examinatorului care este decis să nu se
lase niciodată păcălit de vreun pacient nu face decât sa perturbeze relația cu bolnavul
și să facă imposibil travaliul terapeutic. Ținem cont de adevărul pacientului.
D. Nu toate neadevărurile spuse de bolnavi sunt minciuni conștiente. Atunci când descrie
o anumită realitate emoțională, bolnavul poate să devieze fără să vrea de la realitatea
istorică. Pacienții cu simptoame somatoforme își raportează onest simptoamele așa
cum le simt ei la nivel conștient.

Zece aspecte importante ale DSM - 5

1. DSM - 5 este reorganizat într-o nouă serie de capitole care fie reflectă trăsături clinice
comune, fie par să fie cuprinse în același spectru.
2. Sistemul multiaxial introdus în DSM-III a fost eliminat. Nu mai există Axa II: tulburările de
personalitate sunt privite acum ca și celelalte categorii.
3. Odată cu eliminarea Axei V, nivelurile de funcționare pot fi evaluate utilizând scoruri de
severitate sau dizabilitate.
4. Criteriile pentru câteva categorii, în special anxietatea generalizata și deficitul de atenție și
hiperactivitate, au fost extinse, ceea ce va duce, probabil, la o diagnosticare mai frecventă.
5. Excluderea doliului din diagnosticul depresiei majore a fost eliminată.
6. Tulburările uzului de substanțe sunt descrise utilizând termenul adicție și nu mai fac diferența
dintre dependență și abuz.
7. Agresivitatea infantilă excesivă poate fi diagnosticată acum ca tulburare de reglare a
afectului disruptiv (TRAD). Are aplicare la pacienții cu vârste cuprinse intre 7 si 18 ani cu
iritabilitate cronica si accese de furie severe si recurente disproporționate prin durata si
intensitate fata de situația de fapt. Acest diagnostic a fost dezvoltat ca răspuns la
supradiagnosticarea referitoare la tulburarea bipolara la copii si adolescenți.
8. Tulburările din spectrul autist cuprind acum atât autismul clasic, cât și sindromul Asperger.
9. Demențele sunt clasificate acum drept tulburări neurocognitive, ordonate în funcție de
severitate.
10. Tulburările cu simptome somatice înlocuiesc tulburările somatoforme și sunt clasificate ușor
diferit.

Curs 5 - Interviul Clinic

Detalierea interviului clinic și explicarea modalităților de abordare a anxietății la testare
Anxietatea  in cadrul evaluărilor psihologice
INTERVIUL CLINIC cuprinde următoarele etape:
a. Simptomele actuale prezentate, dar și istoria problemelor prezentate, durata, modul cum au
început, intensitatea, frecvența și contextul de manifestare;
b. strategiile de coping ale pacientului /clientului; punctele tari sau în ce constau aspectele
puternice ale sale și aspectele slabe /slăbiciuni, vulnerabilități;
c. istoria de familie, istoria educațională și de relații;
9
 d. istoria sănătății mentale și mediale;
e. problemele legate de risc;
f. traume anterioare sau istoria abuzurilor emoționale sau fizice prin care a trecut/a fost expus;
g. probleme legate de abuzul de substanțe;
h. tratamente din trecut/ psihoterapii sau consilierea psihologică;
i. așteptările pacientului/ clientului privind terapia;
j. simptoame co-morbide / care apar alături de cele prezentate inițial și care nu au fost
prezentate în descrierea problemei sale;
În contextul acestei prime consultație, clienții care nu au un examen fizic recent vor fi încurajați să
verifice posibile condiții medicale sau de sănătate mentală (de exemplu, un examen neurologic).
Forme ale interviului
Interviuri diagnostice structurate, sau semistructurate sau nestructurate.
Interviurile structurate construite și validate, sunt cele în care se standardizează modul cum
se pun întrebările, ce întrebări se pun, cum se aplică criteriile de diagnostic pentru a conduce la o
diagnoză finală. Astfel de interviuri structurate sunt destinate numai profesioniștilor în sănătate
mentală.
Anxietatea fată de testare
Conceptul a suscitat o bogată literatură, din care reies cauze, variabile care facilitează
experimentarea cotidiană, manifestări caracteristice și consecințe în planul funcționării individuale
(performanțele în diverse sarcini) ale acestei condiții întâlnită în rândul elevilor și al studenților,
confruntați cu numeroase situații de examinare a cunoștințelor, deprinderilor și a abilităților, sau în
rândul adulților care se prezintă la o testare psihologică de care depinde evaluarea socială,
profesională sau clinică.
Cercetările asupra anxietății fată de testare au o istorie lungă și bogată. Primele studii au fost
publicate în 1914. În 1952, Sarason și Mandler publicau o serie de studii, în care utilizau conceptul
sub denumirea de astăzi; autorii au vizat relația dintre anxietatea fată de testare și performanta la
diverse teste cognitive. Cercetările au furnizat baza teoretică pentru elaborarea și perfecționarea
primului instrument dintre cele care există în domeniul evaluării diferențelor interindividuale
referitoare la anxietatea fată de testare. Este vorba despre Scala pentru evaluarea anxietății fată de
testare/Test Anxiety Scale – TAS (Sarason, 1978).
În următorii 20 de ani, s-au făcut progrese notabile în conceptualizarea anxietății fată de testare,
ajungându-se la numeroase modele explicative. Preocupările intensive ale cercetătorilor din
numeroase tari (SUA, Germania, Japonia, India, Israel, Turcia, Ungaria) s-au materializat într-un
corpus de observații bogat, precum și în creșterea notabilă a numărului de publicații științifice pe
tema anxietății fată de testare (după Zeidner, 1998, mai mult de 1.000 la începutul anilor 1980). Un
alt studiu, Shaked, 1996 (citat de Moore, 2006), determină faptul că cca. 30 % dintre toți elevii și
studenții americani sufereau de un anumit nivel al anxietății fată de testare.
Anxietatea de testare este un concept al cărui conținut se referă la prezența la unii dintre elevii sau
dintre studenții aflați într-o situație de examinare a unui cortegiu de răspunsuri fiziologice, cognitive,
emoționale și comportamentale disfuncționale. Aceste răspunsuri acompaniază teama cu privire la
posibilele consecințe negative ale eșecului. Liebert și Morris (1967) au identificat două dimensiuni
ale anxietății fată de testare: preocupările cognitive (ruminațiile) legate de consecințele unui posibil
eșec (dimensiunea Îngrijorare), respectiv răspunsurile emoționale la baza cărora a fost pusă
intensificarea activității sistemului nervos autonom (dimensiunea Emotivitate). Cele două fațete au
fost larg acceptate în comunitatea cercetătorilor și a practicienilor și rafinate prin numeroase studii
empirice. Sunt și situații în care un anumit nivel optim al anxietății conduce mai degrabă la
adaptarea în situația evaluativă și la obținerea unui rezultat bun. În acest sens, Alpert și Haber
(1960) au propus chiar un instrument care evaluează anxietatea ca factor facilitant pentru
realizarea obiectivelor școlare sau academice (engl. facilitating anxiety), respectiv anxietatea ca
factor care interferează negativ cu eforturile orientate către obținerea unor performante școlare sau
academice bune (engl. debilitating anxiety). Cele două scale ale Testului pentru evaluarea anxietății
fată de succesul școlar sau academic/Achievement Anxiety Test (AAT) prezintă un grad relativ
ridicat de specificitate în raport cu aspectele anxietății care pot interfera cu realizarea în plan școlar
sau academic.
O serie de autori au identificat și au descris și alte dimensiuni ale anxietății fată de testare, cum ar fi
cognițiile care interferează cu sarcina de rezolvat (engl. task irrelevant cognitions). De fapt, acestea
au fost văzute ca fiind fațete ale dimensiunii Îngrijorare, al cărei conținut a fost rafinat mai mult
decât cel al dimensiunii Emotivitate.
Mai recent, Zeidner (1998) a propus un model tranzacțional al anxietății fată de testare care
integrează o serie de elemente-cheie pentru înțelegerea și evaluarea acestui construct:
10
 caracteristicile situațiilor evaluative (natura și dificultatea sarcinilor, constrângerile legate de timp,
caracteristicile mediului fizic, caracteristicile examinatorilor, etc.), variabilele personale ale
subiectului (nevoia acută de realizare, auto-eficacitatea, abilitățile școlare, capacitatea de procesare
a informațiilor, deprinderile și abilitățile legate de studiu și de pregătirea pentru teste și examene,
etc.), percepțiile pe care subiectul le are cu privire la situațiile de testare (evaluări și reevaluări ale
situațiilor de testare ca fiind amenințătoare sau ca reprezentând o provocare), anxietatea pe care
subiectul o resimte efectiv într-o situație de testare (preocupările cognitive, reacțiile emoționale,
activarea fiziologică), răspunsurile cu valoare adaptativă ale subiectului (mecanisme de reducere a
anxietății resimțită în plan subiectiv, precum și strategiile active sau pasive de adaptare la sarcinile
pe care le implică situațiile evaluative), precum și o serie de rezultate cu valoare adaptativă
(centrarea cognițiilor subiectului pe sarcinile pe care le are de rezolvat, încercările de control în plan
răspunsurilor emoționale, etc.).
Anxietatea fată de testare se asociază cu performante scăzute la testele cognitive, respectiv cu
distorsionarea evaluării și a diagnosticului clinic al nivelului mental. Mecanismele și procesele prin
care manifestările specifice anxietății fată de testare conduc la deteriorarea performanțelor la
probele cognitive includ cognițiile negative pe care persoana le are în legătură cu propriile
competențe (aptitudini, deprinderi, cunoștințe, etc.); aceste cogniții, însoțite de un cortegiu de
manifestări emoționale stânjenitoare, interferează debilitant cu procesele cognitive necesare în
rezolvarea probelor, precum și cu eforturile de concentrare necesare rezolvării sarcinilor.
Ca modalități de intervenție clinică, au fost experimentate mai multe metode și tehnici destinate
reducerii simptomelor specifice anxietății fată de testare: biofeed-back-ul, hipnoterapia, terapia
cognitiv-comportamentală, terapia rațional-emotivă, desensibilizarea sistematică,
training-ul destinat îmbunătățirii practicilor referitoare la pregătirea pentru examene și
teste.
Unul dintre cei mai influenți cercetători americani din domeniul psihologiei secolului al XX-lea care a
avut o contribuție notabilă în domeniul studiului anxietății fată de testare este C. D. Spielberger,
profesor la Universitatea din South Florida. Contribuțiile sale teoretice și metodologice au rezonanță
internațională, constituind un reper pentru cercetătorii și practicienii din toate colțurile lumii. Dintre
contribuțiile sale metodologice, cea mai importantă este elaborarea și dezvoltarea, de-a lungul a
peste 40 de ani de cercetări teoretice și empirice, a Inventarului pentru evaluarea anxietății-stare și
a anxietății-trăsătură/ State-Trait Anxiety Inventory (STAI), prin care a fost testată empiric
distincția dintre anxietatea-stare și anxietatea-trăsătură, realizată încă din anii 1960 de către R. B.
Cattell.
În colaborare cu mai mulți doctoranzi și practicieni, Spielberger a efectuat numeroase cercetări
utilizând Inventarul pentru evaluarea anxietății fată de testare/ Test Anxiety Inventory (TAI) ca
instrument pentru evaluarea nivelului anxietății fată de testare și a dimensiunilor acesteia. Prima
ediție a inventarului a fost publicată în 1980. De peste un sfert de secol, inventarul este foarte
frecvent utilizat atât în studiile empirice de teren, cât și în practica evaluării în mediul școlar și în cel
academic.
Inventarul TAI reprezintă un reper influent în domeniul cercetărilor aplicative privitoare la conceptul
de anxietate fată de testare și la rețeaua nomologică asociată acestuia, precum și în domeniul
evaluării în scopul intervențiilor în mediul școlar sau academic. A fost dezvoltat cu scopul de a
evalua diferențele individuale în ceea ce privește anxietatea fată de testare, privită ca trăsătură de
personalitate legată de situațiile specifice care implică evaluarea. Analizat din punctul de vedere al
back-ground-ului conceptual și al structurii, inventarul TAI este similar cu Scala pentru evaluarea
anxietății-trăsătură din STAI care măsoară predispoziția generală a adolescenților și a adulților către
simptome de anxietate.
Pe lângă evaluarea diferențelor interindividuale în ceea ce privește predispoziția către anxietate în
situații de testare, inventarul conține două scale care permit evaluarea preocupărilor cognitive
legate de eșec (Îngrijorare), respectiv a reacțiilor emoționale (Emotivitate) – cele două dimensiuni
de bază ale anxietății fată de testare descrise de Liebert și Morris. Deși, inițial, inventarul a fost
conceput pentru a evalua anxietatea fată de testare în rândul studenților, ulterior a fost utilizat cu
succes și în populația de elevi de liceu.

Curs 6 - Mecanisme de apărare -și rolul lor în funcționarea psihică

"Armură a caracterului" Wilhelm Reich
Mecanismele de apărare ale Eu-lui, expresie a istoriei vieții pacientului.

11
Fiecare pacient are mai multe mecanisme de apărare dintre care unul
este cel mai puternic și totodată cel mai rigid.Mecanismul de apărare apare ca marcă a
patologiei bolnavului și poate constitui expresie a personaliții sale. 

Enumerați mecanismele de apărare ale Eu-lui.

Principalele  defense implicate in patogenia unor tulburări de personalitate.

MECANISMELE DE APĂRARE ȘI ROLUL LOR ÎN FUNCȚIONAREA PSIHICĂ.

INTERVENȚIA MECANISMELOR DE APĂRARE
Modul în care persoana își gestionează conștient relația cu realitatea, intervin mecanisme psihice
inconștiente cu rolul scăderii nivelului de anxietate. Psihanaliza în special și întreaga cercetare
asociată psihologiilor psihodinamice aduc în prim plan rolul unor procese inconștiente precum
proiecția sau mecanismele de apărare inconștiente în gestionarea relației complexe a individului cu
realitatea, mai ales în condiția incapacității eului de a o gestiona, de a-i face fată adecvat.
DSM 5 definește mecanismele de apărare (styles of coping) ca procese psihologice automate care
protejează individul de anxietate sau de perceperea de pericole sau de factori de stres interni sau
externi; mecanismele de apărare constituie mediatori ai reacției subiectului la conflictele emoționale
și la factori de stres externi sau interni.
Ionescu Ş., Jacquet M.M. și Lhote C., 1997, examinând finalitatea mecanismelor de adaptare și
modul de acțiune adaptat în vederea atingerii respectivelor finalități descriu următoarele posibile
dinamici caracteristice: restaurarea homeostaziei psihice; reducerea unui conflict intrapsihic;
diminuarea angoasei născută din conflictele interioare între exigențele instinctuale și legile morale și
sociale; stăpânirea, controlul și canalizarea pericolelor interne și externe sau protejarea individului
de anxietate sau de perceperea pericolelor sau factorilor de stres interni sau externi.
Psihanaliza clasică descrie ca mecanisme de apărare: refularea, regresia, formațiunea reacțională,
izolarea, anularea retroactivă, transformarea în contrariu, sublimarea, introiecția, proiecția,
reîntoarcerea către sine.
Psihologia cognitivistă consideră mecanismele de apărare strategii sau proceduri de prelucrare a
informației negative cu funcția de reducere a distresului. Astfel sunt discutate negarea defensivă
(refuzul), represia, proiecția, raționalizarea, intelectualizarea / izolarea.

Mecanisme de apărare:
1. Negare
Negarea reprezintă refuzul de a accepta realitatea sau de fapt, acționând ca în cazul în care un
eveniment dureros, gândul sau sentimentul nu există. Este considerat unul dintre cele mai primitive
mecanisme de apărare, deoarece este caracteristic dezvoltării timpurii a copilăriei. Mulți oameni
folosesc negarea în viața lor de fiecare zi pentru a evita confruntarea cu sentimente dureroase sau
zone din viața lor nu doresc să admită. De exemplu, o persoană care este un alcoolic funcțional va
nega adesea pur și simplu au o problemă cu băutura, arătând cât de bine funcționează în munca sa.
2. Regresie
Regresie este o întoarcere la o etapă anterioară de dezvoltare în fața unor gânduri inacceptabile sau
impulsuri. Pentru un exemplu, un adolescent care este copleșit de frică, mânie și impulsurile sexuale
în creștere ar putea sa se agate de acestea și începe să prezinte comportamente din perioada
copilăriei precum enurezisul. Un adult poate regresa atunci când se confruntă cu situații extrem de
stresante si refuză să se angajeze în activitățile normale, zilnice.
3. Exhibiționism
Exhibiționismul reprezintă un comportament extrem al unei persoane care se simte incapabila sa le
exprime altfel.. Atunci când individul acționează, acesta simte o eliberare de presiune, și de multe
ori ajută individul simt mai calm și pașnică din nou.
4. Disociere
Disocierea are loc atunci când individul pierde noțiunea de timp și/sau sine, și găsește o altă
reprezentare a sa, în scopul de a continua în acest moment. O persoană care disociază adesea
pierde noțiunea timpului sau a ei înșiși și de asemenea prezintă probleme în procesul de gândire sau
memorie. Oamenii care au o istorie de abuz in copilărie de multe ori suferă de o formă de disociere.
În cazuri extreme, disocierea poate duce la o persoană care crede că au multiple „eu-uri”
("tulburare de personalitate multiplă"). Timpul și propria lor imagine de sine nu pot curge continuu,
așa se întâmplă pentru majoritatea oamenilor. În acest mod, o persoană care disociază poate "fi
decuplata" de la lumea reală pentru un timp, și poate trăii într-o lume diferită, fără gânduri,
sentimente sau amintiri care sunt insuportabile.
5. Compartimentare
12
 Compartimentare este o formă mai mică de disociere, în care părți din sine sunt separate de
conștientizare a altor părți și se comportă ca în cazul în care unul a avut seturi separate de valori.
6. Proiecție
Proiecția reprezintă atribuirea inadecvată a gândurilor, sentimentelor sau impulsurilor unei
persoane, unei alt individ care nu are aceste gânduri, sentimente sau impulsuri. Proiecția este
folosită atunci când individul considera gândurile respective drept imposibil de exprimat. Proiecția
este adesea rezultatul lipsei de înțelegere și de recunoaștere a motivației și sentimentelor proprii.
7. Dezvoltarea reacției
Dezvoltarea reacției reprezintă conversia gândurilor, sentimentelor sau impulsurilor nedorite ori
periculoase, în opusul lor.
8. Represiune
Represiune reprezintă blocarea in mod inconștient a gândurilor, sentimentelor și impulsurilor
inacceptabile. Cheia pentru represiune este că indivizii sa realizeze acest lucru în mod inconștient,
astfel încât aceștia să aibă un control minim asupra procesului. "Amintirile reprimate" sunt amintiri
la care accesul sau rememorarea lor a fost blocata in mod inconștient.
9. Redirecționarea
Redirecționarea este procesul prin care gândurile, sentimentele și impulsurile direcționate către o
persoană sau obiect, dar preluate de o altă persoană sau obiect. Oamenii folosesc adesea tehnici de
redirecționare atunci când aceștia nu își pot exprima sentimentele lor în condiții de siguranță pentru
persoana căreia ii sunt adresate. Exemplul clasic este angajatul care se supără pe șeful lui, dar nu
își poate exprima mânia către șeful său de teama de a nu fi concediat. În schimb el vine acasă și
începe sa își lovească câinele sau se ceartă cu soția.
10. Intelectualizare
Intelectualizare reprezintă procesul de supra-accentuarea a gândirii atunci când individul se
confruntă cu un impuls, situație sau comportament inacceptabil, in absenta oricăror emoții.
11. Raționalizarea
Raționalizarea reprezintă procesul de punerea într-o lumină diferită sau de oferirea unor explicații
diferite pentru percepțiile sau comportamentul individului în fața unei schimbări a realității.
12. Reîntoarcerea la un moment anterior
Reîntoarcerea la un moment anterior reprezintă încercarea individului de a anula un comportament
inconștient considerat inacceptabil sau jignitor.
13. Sublimare
Sublimarea este pur și simplu canalizarea de impulsuri, gânduri și emoții inacceptabile, în unele mai
acceptabile. Reorientarea acestor impulsuri inacceptabile sau dăunătoare într-un scop productiv
ajută individul să-și reorienteze energia, care altfel s-ar fi pierdut sau ar fi fost utilizată într-o
manieră care i-ar fi putut crește anxietatea, in scopuri utile.
14. Compensare
Compensarea este procesul de contrabalansare psihologica a punctelor individului percepute ca
slabe prin accentuarea punctelor tari
Compensarea reprezintă dezvoltarea excesivă a interesului și activității într-un domeniu pentru a
masca o insatisfacție majoră din altă sferă!
 
Curs 7 - Personalitate

Personalitate, structură de personalitate, tulburare de personalitate

Prezentarea abordărilor contemporane ale condiției psihopatologice a personalității

Din perspectiva DSM 5, tulburările de personalitate sunt considerate sindroame clinice calitativ
distincte. Același normativ fixează și criteriile de diagnostic pentru o tulburare de
personalitate:
A. Un patern durabil de experiență internă și de comportament care deviază considerabil de la
expectațiile culturii individului. Acest patern se manifestă în două (sau mai multe) din
următoarele domenii:
● cunoaștere, adică modurile de a se percepe și interpreta pe sine, alte persoane și
evenimentele;
● afectivitate, adică gamă, intensitatea, labilitatea și adecvarea răspunsului emoțional;
● funcționarea interpersonală;
● controlul impulsului.
A. Paternul durabil este inflexibil și pervaziv vizavi de o gamă largă de situații personale și sociale.

13
 B. Paternul durabil duce la o deteriorare semnificativă clinic în domeniul social, profesional sau în
alte domenii importante de funcționare.
C. Paternul este stabil și de lungă durată, iar debutul său poate fi trasat retrospectiv cel puțin până
în adolescență sau la începutul perioadei adulte.
D. Paternul durabil nu este explicat mai bine ca manifestare sau consecință a unei tulburări
mentale.
E. Paternul durabil nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanțe (de exemplu
abuz de droguri sau de medicamente), ori ale unei alte condiții medicale generale (de ex., un
traumatism cranian).
1.Personalitate, Structura de personalitate, Tulburare de personalitate

2.Tulburările de personalitate au fost denumite "dezvoltări" fiind în sine structurări

particulare ale personalității și prezintă câteva caracteristici specifice precum:
● pot fi observate încă din copilărie, pentru că elementele principale apar schițate în
comportamentul copilului;
● devin evidente în preadolescență și se cristalizează în adolescență odată cu
structurarea definitivă a personalității;
● însoțesc persoana în tot cursul vieții persoanei.
Care sunt criteriile de diagnostic pentru tulburarile de personalitate?

Explicați diferența dintre tulburările de personalitate și trăsăturile de personalitate accentuate?

PERSONALITATE, STRUCTURĂ DE PERSONALITATE, TULBURARE DE PERSONALITATE
Abordări contemporane ale condiției psihopatologice a personalității
Este important să distingem tulburările de personalitate de trăsăturile de personalitate accentuate,
care nu ating pragul pentru o "tulburare de personalitate".
Trăsăturile de personalitate pot fi diagnosticate ca tulburări de personalitate în situația când "sunt
inflexibile, dez-adaptative și persistente și cauzează o deteriorare funcțională subiectivă
semnificativă". Din perspectiva DSM 5, tulburările de personalitate sunt considerate sindroame
clinice calitativ distincte. Același normativ fixează și criteriile de diagnostic pentru o tulburare de
personalitate:
A. Un patern durabil de experiență internă și de comportament care deviază considerabil de la
expectațiile culturii individului. Acest patern se manifestă în două (sau mai multe) din
următoarele domenii:
● cunoaștere, adică modurile de a se percepe și interpreta pe sine, alte persoane și
evenimentele;
● afectivitate, adică gamă, intensitatea, labilitatea și adecvarea răspunsului emoțional;
● funcționarea interpersonală;
● controlul impulsului.
B. Paternul durabil este inflexibil și pervaziv vizavi de o gamă largă de situații personale și
sociale.
C. Paternul durabil duce la o deteriorare semnificativă clinic în domeniul social, profesional sau
în alte domenii importante de funcționare.
D. Paternul este stabil și de lungă durată, iar debutul său poate fi trasat retrospectiv cel puțin
până în adolescență sau la începutul perioadei adulte.
E. Paternul durabil nu este explicat mai bine ca manifestare sau consecință a unei tulburări
mentale.
F. Paternul durabil nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanțe (de exemplu
abuz de droguri sau de medicamente), ori ale unei alte condiții medicale generale (de ex., un
traumatism cranian).

Tulburarea de personalitate este un pas mai departe în direcția anormalității psihice: reprezintă o
deviație semnificativă sau extremă de la modelul sau modelele de comportament existente în grupul
socio-cultural respectiv și, în plus, tulburarea aduce câteva aspecte cheie care se regăsesc în
structura psihică încă din copilărie; absența răspunsurilor emoționale profunde în corelație cu poziția
egocentrică, neputința de a profita de experiență alături de lipsa de respect și considerare a
normelor sociale.
Etiologic, tulburările de personalitate de dezvoltare au condiții favorizante multiple spre deosebire de
modificările de personalitate care sunt întotdeauna secundare unor situații sau condiții distructive
precum: dezastre, tortură, captivitate, boală psihică severă.

14
 În psihopatologie se consideră că dizarmoniile de personalitate nu pot fi considerate boli psihice
propriu-zise mai ales datorită caracterului evaziv al debutului; de asemenea, nu prezintă o perioadă
de stare, de maximă manifestare clinică și nici nu se poate spera într-o "vindecare" sau măcar o
remisiune semnificativă.
Tulburările de personalitate au fost denumite "dezvoltări" fiind în sine structurări particulare ale
personalității și prezintă câteva caracteristici specifice precum:
● pot fi observate încă din copilărie, pentru că elementele principale apar schițate în
comportamentul copilului;
● devin evidente în preadolescență și se cristalizează în adolescență odată cu structurarea
definitivă a personalității;
● însoțesc persoana în tot cursul vieții persoanei.
Tocmai această caracteristică de structurare și evoluție relativ constantă face ca tulburările de
personalitate să fie menținute în categoria psihopatologiei, alături de bolile psihice propriu-zise.
Spre deosebire de structurarea comună a personalității unde comportamentul persoanei este
previzibil, dizarmoniile sunt structurări inedite ale personalității, nu întotdeauna în sens negativ. G.
Ionescu îi caracterizează în primul rând prin imprevizibilul conduitei, sunt "surprinzători în
raportarea lor la norme, obiceiuri, reguli de conviețuire socială, la ceilalți, și nu rareori la ei înșiși.
Particulari în conduită, dar nu și în disponibilități, vulnerabili la infracțiune, dar și la adevăruri pe
care noi nu le rostim, seducători sau respingători, sugestibili și naivi sau flexibili și persuasivi, ei
sunt sarea și piperul omenirii...ei tulbură valurile vieții sociale și, uneori le dau culoare".
Desigur, fiind vorba despre structură de personalitate, dizarmoniile reprezintă un ansamblu
caracteristic și persistent de trăsături - cognitive, de dispoziție și relaționale, conferind o largă gamă
de culoare psihiatriei extra muros.
În practica psihiatrică și psihologică, au fost utilizați și alți termeni al căror conținut se referă la
tulburarea de personalitate precum: caracteropatii, sociopații, psihopatii. În clasificarea lor,
denumirea principalelor forme de tulburări de personalitate derivă în general din denumirea
principalelor boli psihice: tulburare paranormală a personalității (paranoia), tulburare schizoidă a
personalității (schizofrenie), tulburare histeroidă a personalității (isterie).
În taxonomia I.C.D.-10, (Clasificarea tulburărilor mentale și de comportament - Simptomatologie și
diagnostic clinic) în funcție de sorginte:
● sorginte psihotică: tulburare paranoidă a personalității; tulburare schizoidă a personalității;
● sorginte psihosocială: tulburare dissocială a personalității, tulburare borderline a
personalității; tulburare histrionică a personalității;
● sorginte nevrotică a personalității: tulburare anxioasă a personalității, tulburare dependentă
a personalității; tulburare anancastă a personalității; tulburare emoțional-instabilă.

Curs 8 - Ciclurile vieții Înțelegerea celor 12 etape ale ciclului vieții umane.

Etapele ciclului vieții :

1 Perioada premergătoare nașterii
2 Nașterea
3 Copilăria (vârste 0-3 ani)
4 Copilăria timpurie (vârste de 3-6 ani)
5 Copilăria de vârstă mijlocie (vârstele 6-8 ani)
6 Copiii vârstnici (vârste cuprinse între 9 și 11 ani)
7 Adolescența (vârstele 12-20 ani)
8 Vârsta adultă (vârste cuprinse între 20 și 35 de ani)
9 Viața de vârstă mijlocie (vârstele 35-50 ani)
10 Adultul matur (vârsta intre 50-80 ani)
11 Vârsta adulta târzie (vârsta 80+)
12 Moartea
Caracteristicile etapelor ciclului vieții
Care sunt etapele ciclului vieții ? 

Cele 12 etape ale ciclului vieții umane.

Care etapă a vieții este cea mai importantă? Unii ar putea susține că copilăria este etapa cheie, când
creierul copilului este larg deschis la experiențe noi care vor influența tot restul vieții sale ulterioare.
Alții ar putea susține că este vorba de adolescență sau de vârsta adultă, când sănătatea fizică este
la vârf. Multe culturi din întreaga lume acordă o importanță mai mare vieții adulte mai mult decât
15
oricărei alteia, argumentând că în această etapă ființa umană a dobândit înțelepciunea necesară
pentru ai îndruma pe ceilalți. Cine are dreptate? Adevărul este că fiecare etapă a vieții este la fel de
importantă și necesară pentru bunăstarea omenirii. În cartea doctorului Armstrong „Odiseea umană:
Navigarea celor doisprezece etape ale vieții", acesta argumentează că fiecare etapă a vieții are
propriul „dar" unic de a contribui la nivelul umanității. Trebuie să apreciem fiecare dintre aceste
daruri dacă trebuie să sprijinim cu adevărat nevoile cele mai profunde ale vieții umane. Iată care
sunt cele douăsprezece „daruri” ale ciclului vieții umane:
1. Perioada premergătoare nașterii: Potențial - Copilul care nu s-a născut încă ar putea
deveni orice - un Michelangelo, un Shakespeare, un Martin Luther King - și astfel deține
pentru toată omenirea principiul a ceea ce putem deveni totuși în viața noastră.
2. Naștere: Speranța - Când se naște un copil, el insuflă părinților și celor care au grija de el
un sentiment de optimism; un sentiment că această nouă viață poate aduce ceva nou și
special în lume. Prin urmare, nou-născutul reprezintă sentimentul de speranță pe care noi
toți îl nutrim în interiorul nostru pentru o lume mai bună.
3. Copilărie (vârste 0-3 ani): Vitalitate - Copilul este o sursă de energie vibrantă și aparent
nelimitată. Astfel, bebelușii reprezintă dinamul interior al omenirii, alimentând toate energiile
ciclului vieții noastre cu noi canale de putere psihică.
4. Copilăria timpurie (vârste de 3-6 ani): jucăușă - când copii mici se joacă, ei recreează
lumea din nou. Ei iau ceea ce există și combină cu ceea ce este posibil pentru a modela
evenimente care nu au fost văzute anterior în istoria lumii. Ca atare, ele întruchipează
principiul inovației și al transformării care stă la baza fiecărui act creativ care a avut loc în
cursul civilizației.
5. Copilăria de vârstă mijlocie (vârstele 6-8 ani): Imaginație - În copilărie mijlocie,
sentimentul unui sine interior subiectiv se dezvoltă pentru prima dată și acest sine este în
viață cu imagini preluate din lumea exterioară și aduse din adâncurile inconștient. Această
imaginație servește ca o sursă de inspirație creatoare în viața ulterioară pentru artiști,
scriitori, oameni de știință și oricine altcineva care își găsește zilele și nopțile îmbogățite
pentru că au alimentat o viață interioară profundă.
6. Copiii vârstnici (vârste cuprinse între 9 și 11 ani): Ingenuitate - Copiii la această
vârstă au acumulat o gamă largă de abilități sociale și tehnice care le permit să vină cu
strategii minunate și soluții inventive pentru a face față presiunilor crescânde pe care le pune
societatea asupra lor. Acest principiu al ingeniozității trăiește în acea parte a noastră care
caută căi noi de rezolvare a problemelor practice și de a face față responsabilităților de zi cu
zi.
7. Adolescența (vârstele 12-20 ani): Pasiunea - Evenimentul biologic al pubertății
declanșează un set puternic de schimbări în corpul adolescentului care se reflectă în pasiunea
sexuală, emoțională, culturală și / sau spirituală a acestuia. Pasiunea adolescentină
reprezintă astfel o piatră de hotar semnificativă pentru oricine dorește să se reconecteze cu
cel mai adânc zel interior al vieții..
8. Vârsta adultă (vârste cuprinse între 20 și 35 de ani): întreprindere - este nevoie de
implicare în etapa de tânăr adult pentru ca individul să-și îndeplinească numeroasele
responsabilități, inclusiv găsirea unei locuințe și a unui partener, stabilirea unei familii sau a
unui cerc de prieteni și / sau obținerea unui loc de muncă bun. Principiul implicării ne
servește în orice stadiu al vieții atunci când trebuie să ieșim în lume și să ne facem
remarcați.
9. Viața de vârstă mijlocie (vârstele 35-50 ani): Contemplarea - După anii de tânăr adult
consumați în scopul creării unei situații în societate, indivizii aflați la vârsta mijlocie iau
adesea o pauză de responsabilitățile lumești pentru a reflecta asupra sensului mai profund al
vieții lor, cu o nouă înțelegere. Acest element de contemplare reprezintă o resursă
importantă pe care am putea să o folosim pentru a ne aprofunda și îmbogăți viețile noastre
de orice vârstă.
10. Adultul matur (vârsta intre 50-80 ani): Bunăvoința - cei de vârstă matură si-au crescut
familiile, s-au stabilizat în viața profesională și au devenit contribuitori la îmbunătățirea
societății prin voluntariat, mentori și alte forme de filantropie. Toată omenirea beneficiază de
bunăvoința lor. Mai mult, noi toți putem învăța din exemplul lor să dăm mai mult unii altora.
11. Vârsta adulta târzie (vârsta 80+): Înțelepciunea - Cei cu viață lungă au dobândit un
bogat depozit de experiențe pe care le pot folosi pentru ai ajuta pe alții. Bătrânii reprezintă
astfel sursa de înțelepciune care există în fiecare dintre noi, ajutându-ne să evităm greșelile
trecutului, în timp ce culegem beneficiile lecțiilor vieții.

16
 12. Moartea: Viața - Cei din viețile noastre care mor sau mor, ne învață despre valoarea vieții.
Ei ne reamintesc să nu ne luăm viața, ci să trăim în fiecare moment al vieții și să ne amintim
că viețile noastre mici formează o parte dintr-un întreg mai mare. Deoarece fiecare etapă a
vieții are propriul ei dar unic de a da omenirii, trebuie să facem tot ce putem pentru a sprijini
fiecare etapă și pentru a proteja fiecare etapă de încercările de a suprima contribuția ei
individuală la ciclul vieții umane. Ar trebui să protejăm înțelepciunea persoanelor în vârstă de
abuzul de bătrâni. Trebuie să facem tot ce putem pentru a-i ajuta pe adolescenții în pericol.
Trebuie să susținem educația și serviciile prenatale pentru mamele sărace și să susținem
metodele de naștere sigure și sănătoase în țările din lumea a treia. Trebuie să adoptăm
aceleași atitudini față de cultivarea ciclului vieții omenești, așa cum facem pentru a salva
mediul împotriva încălzirii globale și a poluării industriale. Pentru că, sprijinind fiecare etapă a
ciclului vieții umane, ne vom asigura că toți membrii societății sunt ajutați să-și atingă
potențialul cu care au fost înzestrați.

Curs 9 - Inventarul Millon Prezentarea Inventarul clinic multiaxial MILLON care oferă  o perspectivă
interogativă asupra relației dintre caracteristicile de personalitate și sindroamele clinice în scopul
facilitării deciziilor de tratament în cazul pacienților, înlesnind o abordare interdisciplinară a
tratamentului medical. 

Inventarul clinic multiaxial MILLON este un instrument de evaluare psihologică creat pentru a oferi
informații referitoare la profilul psihologic și la psihopatologia pacientului, inclusiv la tulburările
specifice DSM.
Testul MCMI-III, prin validitatea sa teoretică, analogia cu DSM formatul multiaxial și posibilitatea
interpretării profunde, poate oferi o perspectiva interogativă asupra relației dintre caracteristicile de
personalitate și sindroamele clinice în scopul facilitării deciziilor de tratament în cazul pacienților,
înlesnind o abordare interdisciplinară a tratamentului medical.
Inventarul Multiaxial Clinic Millon (The Millon Clinical Multiaxial Inventory) MCMI-III este un
instrument care poate fi folosit pentru screeningul de diagnostic și pentru evaluare clinică a
pacientului.
Testul a fost dezvoltat de Theodore Millon, fondatorul Institutului de Studii Avansate în Personalitate
și Psihopatologie din SUA.
Inventarul Clinic Multiaxial – Millon (adaptat pentru România), este diferit de celelalte teste
psihologice prin faptul că aceste inventare pot ajuta medicii în construirea unor planuri de tratament
create pentru nevoile fiecărui pacient.
Inventarele clinice Millon sunt utilizate internațional atât clinic cât și în cercetare.
MCMI-III a fost utilizat în peste 600 studii de cercetare internaționale deoarece criteriile DSM
(Manualul de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale) și utilizarea datelor statistice ale
scorurilor BR (scoruri de baza - base rate) este foarte valoroasă în grupurile de cercetare.
Scorurile individuale pentru scale și patternurile profilurilor sunt obiective și cuantificabile. Aceste
scoruri pot fi folosite pentru a genera și testa o multitudine de ipoteze clinice, experimentale și
demografice.
Inventarul clinic multiaxial MILLON este un instrument de evaluare psihologică creat pentru a oferi
informații referitoare la profilul psihologic și la psihopatologia pacientului, inclusiv la tulburările
specifice DSM .
Caracteristici distinctive ale instrumentului MCMI-III comparativ cu celelalte teste sau
inventare de personalitate sunt:
● Inventarul are la baza o teorie fundamentală (DSM),
● Are un format multiaxial,
● Dispune de validare în trei etape:
I. Etapa 1 substanțial- teoretică, au fost generați itemi pentru fiecare sindrom, în acord cu
criteriile DSM.
II. Etapa 2 structural -internă itemii "raționali" au fost supuși analizei de consistență internă.
Itemii care au rămas după fiecare stadiu de validare au fost incluși în analiza următoare.
III. Etapa 3 a criteriului extern, itemii au fost examinați în termenii abilităților lor de a discrimina
în interiorul și între grupurile clinice.
● Utilizează datele statistice ale scorurilor BR- Base Rate, are 175 de itemi și poate fi completat
de pacienți în 20 – 30 minute minimalizând rezistența și oboseala pacienților.
● Scalele Inventarului clinic Multiaxial Millon sunt grupate pentru a reflecta interacțiunea
tulburărilor de pe Axa I și Axa II, bazându-se pe sistemul de clasificare DSM și identificarea

17
 caracteristicilor de personalitate profunde și pervazive care se afla la baza simptomelor
manifeste.
● Semnificația scorurilor BR (base rate) - sunt definite ca fiind clase de probabilități, de
baza (sau de plecare), care iau în considerare probabilitățile anterioare. Aceste base rate
reprezintă elemente absolut esențiale pentru a putea face o comparație.
● Ratele sunt utile pentru a evalua prognosticul unui tratament pe o anumită "populație" pe
perioada la care aceasta este supusă tratamentului. Pragurile de control din cadrul scalelor
ne indica eficacitatea acestuia.
● Pentru atribuirea scorurilor BR (carte) la scorurile brute în cele 5 puncte ancora: 0, 60, 75,
85, și 115 se utilizează interpolarea lineară.
● Scorurile Base Rate nu pot fi calibrate la un scor sub 0 sau mai mare ca 115.
● Scorurile finale au format tabelul de transformare inițială a BR.
Scalele Inventarului clinic Multiaxial Millon sunt grupate pentru a reflecta interacțiunea tulburărilor
de pe:
Axa I: anxietate, somatoform, bipolar-maniacal, distimie, dependență de alcool, dependență de
droguri, tulburare de stres post-traumatic, tulburare de gândire, depresie majora, tulburare
delirantă. (tulburările clinice pronunțate, pe care le manifestă - Axa I.)
Axa II: schizoid, evitant, depresiv, dependent, histrionic, narcisist, antisocial, sadic, compulsiv,
negativist, masochist. (caracteristicile de personalitate de durata ale pacienților - Axa II )
Aceste scale se bazează pe sistemul de clasificare DSM (Manualul de Diagnostic și Statistică a
Tulburărilor Mentale) și identificarea caracteristicilor de personalitate profunde care se află la baza
simptomelor manifeste.
Structura instrumentului MCMI-III (Inventarul Multiaxial Clinic Millon) prezintă două aspecte similare
cu cea a DSM-ului.
Astfel:
Scalele MCMI-III sunt grupate în categorii de personalitate și psihopatologie pentru a reflecta
distincția dintre Axa II și Axa I din DSM. Scalele fac diferența dintre:
● Caracteristicile de personalitate de durată ale pacienților - Axa II și
● Tulburările clinice pronunțate, pe care le manifesta - Axa I.
● Această distincție este deosebit de utilă în psihometrie și clinică.
● Profilurile se bazează pe cele 24 de scale clinice care pot interpreta și elucida interacțiunea
dintre patternurile trăsăturilor de personalitate de durată și sindroamele clinice distinctive
care se manifestă în prezent.
● Scalele din interiorul fiecărei axe sunt grupate adițional în funcție de nivelul de gravitate a
psihopatologiei. Patternul de trăsături premorbide al pacientului este evaluat independent
față de gradul său de patologie.
La nivelul scalelor fiecare axă este compusă din dimensiuni care reflectă sindroamele cele mai
importante.
● Scalele de pe Axa II cuprind acele dimensiuni de personalitate care au făcut parte din DSM
încă de la cea de-a treia ediție.
● Scalele de pe Axa I reflectă sindroamele cele mai des întâlnite și cele mai importante în
domeniul clinic.
● Scorurile individuale pentru scale și patternurile profilurilor sunt obiective și cuantificabile.

Patternuri clinice de personalitate

1 Schizoid
2A Evitant
2B Depresiv
3 Dependent
4 Histrionic
5 Narcisist
6A Antisocial
6B Sadic (agresiv)
7 Compulsiv
8A Negativist (pasiv-agresiv)
8B Masochist (ego-distonic)
Patologie severa de personalitate
S Schizotipal
C Borderline
18
 P Paranoid

Astfel sindroamele de pe Axa I și patternurile de personalitate de pe Axa II pot determina

construcția unui model factorial.
Astfel corelația dintre tulburările de personalitate de pe Axa II și sindroamele clinice de pe Axa I
reprezintă un model de dezvoltare în care personalitatea este apreciată ca echivalentul psihologic al
sistemului imunitar, reprezentând modelul de vulnerabilitate (Hirschfeld și Shea 1992) (pg
următoare)
Inventarul clinic multiaxial MILLON
Modelul de vulnerabilitate
• Modelul vulnerabilității: Când posibilitățile de adaptare sunt minime pacientul poate dezvolta o
tulburare de pe AXA I precum depresia și anxietatea. Aceștia în condiții de stres își păstrează
personalitatea în mod cronic slăbită.
• Modelul complicat: Pacienții care trec printr-un episod depresiv major pot sa internalizeze un
pesimism în construirea perspectivei de viitor și astfel ajunge ca depresia să fie o trăsătură de
personalitate.
• Modelul patoplastiei: În cadrul acestui model se susține că personalitatea influențează evoluția
unui sindrom clinic de pa AXA I dar nu determina apariția lui.
Aceste trei modele nu se exclud unul pe celălalt.
Un pacient care prezintă un pattern clinic de personalitate pe Axa II poate fi predispus sa
dezvolte o condiție specifică Axei I. Conștientizarea unui simptom de către un pacient
poate influența o trăsătură de personalitate.
Logica interpretativă a testului MCMI-III e dedusă din modelul de psihopatologie și personalitate
integrat și coordonat cu DSM.
Scalele separate pe Axa II și Axa I fac diferența între caracteristicile de personalitate mai de durată
ale pacienților (Axa II) și tulburările clinice pronunțate pe care le manifesta (Axa I).
Profilurile bazate pe aceste scale pot fi interpretate pentru a clarifica legătura dintre patternurile de
trăsături de personalitate de durata și simptomele clinice distinctive care se manifestă în momentul
evaluării.
Pentru determinarea scorurilor Base Rate (BR), finale au fost utilizați următorii pași:
A. Se folosesc pentru fiecare pacient în parte scorurile BR pentru fiecare scala.
B. Calibrarea scorurilor BR aferente scalelor (conform testului) pe baza:
● Locului în care subiectul a fost evaluat.
● Durata episodului de pe AXA I (anxietate, somatoform, bipolar-maniacal, distimie,
dependență de alcool, dependență de droguri, tulburare de stres post traumatic, tulburare de
gândire, depresie majoră, tulburare delirantă).
● Valorile BR pentru scalele Anxietate, Compulsiv, Distimie, Dezvăluire.
C. Frecvența distribuției scorurilor BR a fost calculată pentru cele 24 de scale clinice (1-PP).
D. Pentru scalele clinice 1-8 B s-a evaluat:
I. Frecvența unui scor al scalei care a fost cel mai ridicat scor de personalitate și cât de des
scala respectivă a fost cea mai proeminentă.
II. Frecvența unui scor al scalei care a fost cel de al doilea cel mai mare scor de personalitate și
cât de des scala respectivă a fost prezentă.
Interpretarea scorurilor BR
Pentru o precizie ridicată s-au utilizat trei trăsături ce caracterizează patologia pentru a localiza un
pacient pe un continuum de la un stil de personalitate relativ normal la patologia tulburării de
personalitate:
1. Stabilitatea fragilă în condițiile unui stres subiectiv.
Astfel o personalitate normală se angajează în comportamente ce reduc la minimum
incompatibilitatea dintre nevoile organismului și presiunea mediului.
O personalitate patologică pune în practică o strategie de feedback pozitiv necontrolat mărind
dificultățile de adaptare.
2. Inflexibilitatea adaptativă
Personalitatea este un sistem deschis în contextul ei psihic, familial, social și cultural.
La personalitățile normale acest lucru înseamnă flexibilitatea rolurilor, preluare de inițiativă pentru
adaptarea la mediu în acord cu polaritatea activ - pasiv a teoriei evoluționiste.
O personalitate patologică are o capacitate redusă de a se adapta și de a dobândi strategii noi și ca
atare experiențele de viață sunt limitate.
3. Tendința de a adăposti cercurile vicioase.
Aceasta tendința este o caracteristică a rapidității personalității patologice.
19
 Astfel cu cat scorul BR este mai ridicat cu atât pacientul manifestă mai accentuat cele trei
caracteristici ale patologiei personalității.
O regula generală a testului MCMI-III este: dacă un pacient înregistrează un număr ridicat de scale
cu valori BR peste 75 acest pacient poate avea un grad ridicat de patologie a personalității.
Scorurile BR pentru Axa II
Astfel pe Axa II conform testului MCMI-III avem patternurile clinice de personalitate respectiv
stilurile de personalitate ce reflectă caracteristicile profunde și pervazive ale funcționării pacientului.
În multe situații pacientul poate să nu fie conștient de natura caracteristicilor sale de personalitate
cât și de consecințele autodistructive ale unor patternuri de personalitate.
Scorurile BR de 75 și peste semnifică prezența unor trăsături de personalitate semnificative clinic,
pacientul prezentând trăsături ale respectivului construct de personalitate.
Valori BR ridicate, de 85 și peste, pot arată o patologie suficient de pervazivă pentru a fi numită
tulburare de personalitate.
Patternurile de personalitate exprimate pe AXA II:
Patternurile de personalitate arată caracteristicile profunde și pervazive ale funcționării care pot
intensifica problemele întâlnite în fiecare zi. Aceste patternuri sunt aproape automatizate încât
persoana nu este conștientă de ele și nici de implicarea lor negativă asupra propriei persoane.
Scorurile BR pentru Axa I
Astfel pe Axa I conform testului MCMI-III avem sindroame clinice care pot fi înțelese ca și tulburări
întipărite în interiorul contextului stilurilor de personalitate de pe Axa II.
În cazurile clinice pot fi considerate extensie sau distorsiune ale patternului de personalitate de baza
a pacientului.
Sindroamele clinice tind sa fie stări relativ distincte sau tranzitorii oscilând în timp în funcție de
impactul situațiilor solicitante.
Scorurile BR pentru Axa I (cont.)
Pe perioada bolii ele accentuează stilul de personalitate de bază.
Scorurile BR între 60 și 74 sunt sugestive pentru patologia simptomelor de pe scala.
Scorurile BR de 75 și peste indica prezenta unui sindrom clinic inerent scalei. Un BR de 85 indică
proeminentă sindromului pe Axa I, indicator puternic al simptomatologiei patologice.
Dacă un BR este de 72 de exemplu și se situează sub pragul relevant de 75 acest lucru indica faptul
că pacientul a susținut un număr de itemi care pot fi importanți pentru constructul de personalitate
respectiv unde s-a evidențiat scorul.
Integrarea scorurilor BR de pe Axa II și Axa I
Personalitatea reprezintă un construct integrativ intrinsec pentru care este necesar sa interpretăm
scorurile scalelor de pe Axa II. În contrast scorurile ridicate BR egale sau mai mari de 75, de pe Axa
I pot arată o serie de "boli medicale".
Astfel constructele reliefate pe Axa II arată că personalitatea este văzută ca o "cale organică", iar
scorurile semnificative de pe Axa I pot reflecta -
"procese patologice discrete, adesea cu substrat neurochimic."

“Este secretul pacientului, piatra de care el se sparge. Dacă aș știi povestea sa secretă, aș
avea cheia tratamentului”. “Partea esențială este povestea, pentru că aceasta arată
istoricul și suferința umană, și doar la acel punct poate terapia să înceapă să
funcționeze.”

Curs 10 - 11 - Psihoeducația

Psihoeducația – dimensiune esențială a activității clinicianului

PSIHOEDUCAȚIA – DIMENSIUNE ESENȚIALĂ A ACTIVITĂȚII CLINICIANULUI

Psihoeducația este un mijloc de a oferi persoanelor aflate sub tratament pentru diverse afecțiuni
informații despre cauzele, simptomele, prognozele și tratamentele pentru boala lor..
Conform recomandărilor Asociației Americane de Psihiatrie (APA) și ale DGPPN (Societatea Germană
de Psihiatrie, Psihoterapie și Neurologie), ședințele psiho-educative sunt incluse într-un program
standard de terapie în fazele acute și postacute ale pacienților cu diverse afecțiuni. În analiza
Cochrane a lui Pekkala et al, după efectuarea unui număr de astfel de ședințe s-a constat că
pacienții au un nivel mai ridicat de conformare, o rată mai scăzută de recădere și o stare
psihopatologică îmbunătățită. În contextul modelului recunoscut la nivel internațional de
vulnerabilitate-stres-coping, care presupune un grup de cauze de natura bio-psihosociale, un anumit
20
număr de ședințe psihoeducaționale oferă un fundament serios pentru numeroase tratamente.
Scopul final al tuturor ședințelor terapeutice constă în creșterea încrederii celor afectați in forțele
proprii, a încrederii in sine. Pentru ca pacienții să poată aborda lupta cu boala de care suferă într-un
mod cât mai relaxat posibil, ei trebuie să dobândească rapid o înțelegere de bolii și a opțiunilor de
tratament care sunt disponibile în prezent. Fără stabilirea unei înțelegeri diferențiate a bolii și a
înțelegerii rezultate, a respectării și îmbunătățirii copingului, cooperarea pe termen lung și de succes
cu sistemele auxiliare profesionale este sortită să rămână suboptimală. Numai dintr-o poziție
informată că cei afectați pot, cu sprijinul celor trei ramuri profesionale integrale ale tratamentului,
să-și integreze pe deplin potențialul de auto-ajutorare:
● măsuri farmaco-terapeutice pentru a reduce deficitul funcțional, și simptomele psihotice
ulterioare;
● măsuri psihoterapeutice pentru extinderea disponibilității strategiilor de coping puse la
dispoziția pacienților și a rudelor acestora;
● și măsuri psihosociale de reducere a factorilor de stres generali și de creare a sistemelor
auxiliare de sprijin pentru compensarea pierderilor generate de boală prin rezistența la stres.
Psihoeducația a fost catalogată drept o îmbinare a "creșterii încrederii in sine a celor afectați" cu
"expertiza de tratament bazată pe știință" într-un mod cât mai eficient posibil (Bauml, Frobose,
Kraemer, Rentrop și Pitschel-Walz, 2006/2014). O definiție comun acceptată este că psihoeducația
"se referă la educația oferită persoanelor cu o anumită stare de sănătate mintală" (Wikipedia,
2014). Conform Reyes, 2010, rațiunea din spatele unei abordări psihoeducaționale a unei condiții
medicale este aceea că, dată fiind o înțelegere clară a stării de boală și a cunoașterii de sine,
pacienții pot deveni mai relaxați și mai bine pregătiți să facă față problemei cu care confruntă, fapt
care contribuie la bunăstarea lor emoțională. Mesajul principal este pur și simplu acela că educația
are un rol în schimbarea emoțională și comportamentală. Cu o înțelegere mai bună a cauzelor și a
efectelor problemei, psihoeducația poate lărgi percepția și interpretarea de către client a problemei;
viziunea suplimentară influențează pozitiv emoțiile și comportamentul persoanei. Mai multe emoții și
comportamente pozitive, conduc, la rândul lor, la un sentiment sporit de încredere in sine. Mai
multă încredere in sine conduce la un auto-control mai bun fapt extrem de important pentru mulți
pacienți cu boli grave la nivel fizic sau psihic deoarece aceștia se simt adesea neajutorați sau
abandonați.
Psihoeducația este considerată și "o componentă importantă a oricărui program de psihoterapie,
precum și pentru vizitele la medic. . . . [Este] educația despre o anumită situație sau condiție care
provoacă un stres psihologic" (myVMC, 2014). Definiția subliniază că o persoană poate beneficia de
psihoeducație atât în cazul bolilor fizice cât și a celor psihice. In cazul cancerului de sân, de
exemplu, această boală provoacă, în general, un stres psihologic uriaș la nivelul persoanelor
afectate, astfel încât psihoeducația reprezintă un instrument util de combatere a stresului.
Frances Colom (2011), consideră psihoeducație drept un instrument pentru "intervenții psihologice
pentru tulburările de dispoziție", și afirmă că acestea pot fi împărțite în "calificate" și "simple".
Psihoeducația aparține grupului din urmă: "o terapie simplă și axată pe boală cu eficacitate
profilactică în toate tulburările majore ale dispoziției" (Colom, 2011). Alți autori susțin că
psihoeducația nu este un tratament în sine, ci primul pas al planului general de tratament (Reyes,
2010).

Scopul psihoeducatiei
Psihoeducatia ca proces are loc într-un anumit context și poate fi condusă de o varietate de
profesioniști, fiecare din ei punând accent pe o anumita latura. În general, totuși, patru obiective
generale direcționează majoritatea eforturilor de psihoeducație:
A. Transferul de informații (ca atunci când pacienții și familiile lor și/sau îngrijitorii acestora
învață despre simptome, cauze și concepte de tratament)
B. Descărcarea emoțională (scop urmărit este ca pacientul sau familia sa să diminueze
frustrările acumulate în timpul tratamentului inclusiv etapele pre si post tratament - prin
intermediul sesiunilor sau discuțiilor cu alte persoane care trec prin experiențe similare cu a
lor)
C. Susținerea unui tratament sau a altuia, pe măsură ce se dezvoltă cooperarea între terapeuți
și pacienți, precum și in privința aspectelor de aderență și de conformitate
D. Asistență pentru dobândirea cunoștințelor de auto-ajutorare (adică formarea în aspecte
precum recunoașterea rapidă a situațiilor de criză și cunoașterea acțiunilor ce trebuie
întreprinse) (Wikipedia, 2014).

21
Ca formă a psihoeducării, psihoeducația la nivelul familiei urmărește, și s-a dovedit eficientă în
diminuarea ratelor de recidivă și la îmbunătățirea participării sociale a persoanelor care trăiesc cu
tulburări psihotice severe și persistente (Hayes, Harvey și Farhall, 2013). Scopul psihoeducării la
nivelul familiei este acela de a îmbunătăți cunoștințele și abilitățile de coping între membrii familiei
și pacienți, permițându-le să colaboreze mai eficient pentru a face față provocărilor bolii, în special
în cazul bolilor psihice.

Este psihoeducația o formă de terapie?

În prezent, psihoeducația este considerată o cale de tratament pentru tulburările de sănătate
mintală. Acest tip de educație nu înseamnă doar transmiterea unor informații, deși aceasta este o
parte a psihoeducației. Este, de asemenea, despre abilitățile de învățare ale individului pentru a trăi
cu starea sa. Este o parte recunoscută a procesului terapeutic.

Obiectivele psihoeducării.
Deci, care este scopul psihoeducării? Atunci când terapeutul, psihiatrul sau alt membru al echipei de
sănătate mintală se implică în procesul de psihoeducație, aceștia țin cont de următoarele criterii:
● Istoria și rezultatele cercetărilor
Conceptul de psihoeducație a fost menționat într-un articol al lui John Donley intitulat "Psihoterapie
și reeducare" în Jurnalul de Psihologie anormală din 1911. Prima utilizare franceză a termenului
conjugat este într-o teză publicată în 1962: „La determin du comportament”. Ulterior americanul
C.M. Anderson a popularizat termenul în 1980 cu lucrarea sa privind tratamentul schizofreniei.
Cercetarea sa s-a axat pe educarea membrilor familiei cu privire la simptomele si efectele bolii, si la
modul in care membrii familiei pot îmbunătăți comunicarea si relațiile dintre ei. Anderson include si
tehnici de gestionare a stresului.
Programele timpurii de psihoeducație au grupat mai multe elemente terapeutice, furnizându-le în
cadrul unei intervenții mai mari de terapie familială. Pacienții și familiile lor au primit o informare
preliminară despre boala pacientului, sperând că, dezvoltând o înțelegere fundamentală a bolii, ar fi
dispuși să se angajeze într-o implicare pe termen lung (Bauml et al, 2006/2014). Psihoeducția
familială (spre deosebire de cel al pacientului individual) a elaborat modele de stres a bolilor
mintale, care subliniază interacțiunea dintre vulnerabilitatea unui individ și mediu în dezvoltarea sau
agravarea bolilor mintale. Astfel de modele poate lua forma evaluării unor factori genetici,
psihologici, biologici sau situaționali; există o gamă largă de diferențe individuale între persoanele în
vulnerabilitatea lor față de dezvoltarea tulburărilor. Cu cât vulnerabilitatea este mai mare și / sau cu
atât este mai mare factorul de stres din mediul persoanei, cu atât este mai mare probabilitatea ca
persoana să manifeste o tendință latentă. Încă din anii 1960 cercetările au evidențiat ca emoțiile
exprimate în medii în care există abordări ostile sau critice și în care membrii familiei practică o
supra-implicare emoțională reprezintă surse ridicate de stres pentru persoanele cu psihoze; astfel
de situații au fost asociate cu recidivă crescută (Burbach & Stanbridge, 1998, în Hayes și colab.,
2013). Astfel, atât pacienții cât și familiile lor au fost interesați în dezvoltarea tehnicilor
comportamentale și cognitive în terapiile noi anii 1970 și 1980, precum terapia emoțională rațională
(RET) și terapia comportamentală cognitivă (CBT). Utilizarea acestor terapii redus stresul, deoarece
familiile au învățat mai multe lucruri despre bolile mintale și au realizat comunicarea și îngrijirea
într-un mod mai eficient. Condițiile medicale pe care psihoeducația le-a influențat in mod pozitiv
includ tulburarea bipolară, tulburarea depresivă majoră, anorexia nervoasă și, mai recent,
tulburarea de stres post-traumatic (PTSD) (Hayes et al, 2013).De la mijlocul anilor 1980, cel puțin
în Europa, psihoeducația a evoluat într-un program terapeutic independent, concentrându-se pe o
comunicare eficientă, orientată spre transmiterea informațiilor esențiale într-o abordare cognitiv-
comportamentală. Programe ulterioare de tipul "voluntar-exercițiu", precum terapia
comportamentală individuală, instruirea de asertivitate, sesiunile de rezolvare a problemelor sau
instruirea în comunicare, pot fi, și adesea au fost, adăugate (Bauml et al, 2006/2014).

22
În cele din urmă, psihoeducația este considerată un aspect important în terapia traumelor. Motivul
acestei cereri este că mulți supraviețuitori ai violenței interpersonale sunt victimizați în contextul
unei emoții copleșitoare, disocierii forțate a atenției și uneori a dezvoltării cognitive timpurii în
momentul traumelor. Toți acești factori, plus prezența traumatică a unei figuri puternice care
distorsionează realitatea obiectivă – lucrează pentru a reduce acuratețea și coerența înțelegerii
supraviețuitorului despre evenimentul traumatic. În acest context, psihoeducația a ajuns să fie
înțeleasă ca un mijloc de a furniza informații exacte cu privire la natura traumei și la efectele și
modalitățile de vindecare ale acesteia, integrând în perspectiva supraviețuitorului atât noile
informații, cât și implicațiile generate (Briere, 2006).
Numeroși autori se referă la dovezi că psihoeducația este eficientă în mod consecvent la ceea ce
intenționează să facă (Pharoah, Mari, Rathbone, & Wong, 2010; Bauml et al, 2006/2014, Colom,
2011, Hayes și colab., 2013). O revizuire a peste 50 de studii alese in mod aleatoriu, care implică
aproape 2000 de clienți, a arătat că psihoeducația familială este eficientă pentru îmbunătățirea
sănătății mintale și a funcționării atât a pacienților cât și a familiilor acestora în diverse medii
culturale (Pharoah et al, 2010). Utilizarea formelor de psihoeducație a condus la scăderea frecvenței
și severității recidivelor la pacienți cu un procent de 20 – 50%. Au fost evidențiate de asemenea
îmbunătățiri ale stării mentale, a relațiilor de familie, a capacității pacientului de a adera la
medicație, a funcționarii mai eficiente la locul de muncă precum și a capacității de implicare socială.
Și pentru îngrijitorii, deși rezultatele au fost mai puțin studiate, acestea au fost pozitive în patru
domenii principale: diminuarea responsabilității, reducerea stresului psihologic, creșterea capacității
de a face față provocărilor și conexiunea socială îmbunătățită (Pharoah et al, 2010). Un studiu
aleatoriu realizat la mai multe centre din München a arătat o reducere semnificativă a ratelor de re-
internare - de la 58% la 41% - pe o perioadă de doi ani. Perioadele intermitente în spital în această
perioadă au scăzut în medie de la 78 la 39 (Bauml et al, 2006/2014).
Pe tema rezultatelor pacienților cu tulburare bipolară, cercetările arată că un program simplu
constând în doar șapte până la douăsprezece sesiuni de pregătire privind detectarea semnelor de
avertizare timpurie a fost legată de o creștere semnificativă a timpului scurs până la o nouă
recăderea (65 săptămâni față de 17 săptămâni ). De asemenea, a existat o scădere a numărului de
episoade maniacale de peste 18 luni. Mai mult, funcționarea socială și activitatea la locul de muncă
au fost îmbunătățite semnificativ (Perry, Tarrier, Morris, McCarthy, & Limb, 1999). Colom (2011) a
remarcat faptul că psihoeducația pare să fie folosită atât de mult pentru tulburările de dispoziție,
deoarece se caracterizează bine pe modelul medical al bolii, fiind o intervenție clinică concentrată,
bazată pe bun simț și realizată în mod direct.
Psihoeducația este o intervenție flexibilă, capabilă să fie implementată într-o varietate de formate și
setări diferite. Formatul ales depinde de boala sau tulburarea respectivă, de vârsta de dezvoltare a
pacientului a cărui stare de boală este subiectul programului și de nevoile individuale ale pacientului
și ale celorlalte persoane în viața sa.
Psihoeducația poate fi pusă în aplicare în mod individual, bazată pe grupuri, pe bază de părinți sau
pe bază de familie, sau pentru îngrijitorii, profesorii și prietenii. Susținătorii psihoeducației afirmă că
aceasta este pentru oricine care se confruntă cu dificultăți psihologice sau stres datorită unei
afecțiuni și că este dreptul acestor persoane să aibă informații despre tulburarea lor. Astfel,
indiferent de suferința pe care o persoană o are, acea persoană ar trebui să fie inițiată in domeniul
psihoeducației.
De obicei, persoana cu o anumită suferință este prezentă la sesiuni, dar în anumite situații (cum ar
fi atunci când pacientul este prea tânăr, sau întârziat din punct de vedere al dezvoltării cognitive sau
prea bolnav pentru a participa), un program poate fi oferit persoanelor care au in îngrijire acești
pacienți in viața de zi cu zi, precum membrii de familie, îngrijitorii, profesorii și prietenii. În acest
caz, totuși, persoanei în suferință ar trebui să li se ofere un program paralel la un nivel adecvat (dar
evident diferit).

● Formele psihoeducatiei
A. Psihoeducație individuală
Îți dorește să maximizeze transferul de informații pacientului într-un mod care să se potrivească în
mod unic cu circumstanțele sale? Persoana se simte amenințată de sesiunile de grup, sau are o
senzație de neliniște? Sau poate că persoana este o persoană care dorește să-și păstreze intimitatea
și confidențialitatea. În oricare dintre aceste cazuri, sunt indicate sesiuni individuale. Anumiți
pacienți au însă o preferință opusă. De multe ori când pacienții află că și alte persoane au suferit de
afecțiuni similare și că la aceste afecțiuni există tratament, ei pot resimți o mare ușurare chiar
înainte de a afla ceva altceva despre boala cu care se confruntă.
B. Grupul de psihoeducație
23
 În cazul unui pacient absorbit într-un sentiment de rușine despre starea sa, formatul de grup -
oarecum surprinzător - ar putea fi doar modul potrivit de a ajuta persoana să se confrunte cu
situația sa într-un mediu favorabil. Grupurile sunt cunoscute ca fiind mai puțin intimidante pentru
unii clienți decât pentru întâlnirile individuale cu terapeutul. "Întrebările cu adevărat jenante" despre
boală sunt adesea solicitate de către ceilalți membrii din grup, astfel încât pacienții pot obține
frecvent o mare parte din informațiile de care au nevoie fără să fie nevoiți să se întrebe. În plus,
pacienții pot să beneficieze de experiența altora, precum și să împărtășească propria lor experiență.
Sentimentul de a nu fi singur și de a avea sprijin în grup sunt elemente cheie în a face din grup o
experiență pozitivă, fapt care reduce stresul și stigmatizarea, și crește motivația de a gestiona
boala.
C. Psihoeducație pentru părinți și familie
Prevalența mare a cercetării cu familiile care primesc psihoeducație indică importanța acestui
format. Pur și simplu, o boală sau tulburare afectează nu numai persoana diagnosticată cu această
problemă, ci și toți cei care se implică în viața sa respectiv, familia persoanei. Astfel, orice
informație, discuție sau activități care pot ajuta membrii familiei să înțeleagă și să facă față acestei
afecțiuni, să înțeleagă mai bine suferința pacientului, oferă un plus de valoare pentru grupul de
intervenții terapeutice aplicate.
Uneori, sunt implicate simultan mai multe familii, acumulând beneficii similare muncii în grup, prin
faptul că cele mai frecvente întrebări tind să apară în sesiuni fără ca fiecare familie să se gândească
la fiecare întrebare pe care să o pună. Ca și în cazul psihoeducării în grup, participanții pot împărtăși
sfaturi și strategii unul cu celălalt.

● Cine facilitează psihoeducația? · Terapeuți· Psihiatrii· Lideri de grup de sprijin· Specialiști în

psihoeducație
Alte persoane care pot fi instruite in psihoeducație și care pot ajuta:
· Părinți· Profesori· Infirmierele· Grup de lucrători la domiciliu
● Factorii care contribuie la cauza afecțiunii
· Genetic· Biologic· De mediu
● Simptomele pe care le pot avea persoanele cu o anumită afecțiune
· Tipuri de tratament
· Ce vă puteți aștepta în viitor (prognoza)
· Vă permit să eliberați emoțiile

Curs 12 - Rețeaua de suport social

Rețeaua de suport social – factor al sănătății psihice

Îmbunătățirea sănătății psihice prin intermediul grupurilor sociale, formate din foști pacienți, a celor de
sprijin reciproc prin intermediul împuternicirii personale si a experiențelor de viată.

REȚEAUA DE SUPORT SOCIAL – FACTOR AL SĂNĂTĂȚII PSIHICE

Abordările clinice profesionale tind să se concentreze asupra îmbunătățirii, în special, a simptomelor,
funcționarii, și rolul tratamentului, pe când gruparea sociala a pacienților/ foști pacienți eventual
consumatori tind să pună mai mult accent pe sprijinul reciproc al colegilor, (peer support),
împuternicirea personală și experiența de viată. Astfel procesul derecuperare este privit ca o
călătorie personală de vindecare și transformare care ii permite unei persoane afectate cu o
problemă de sănătate mentală, să trăiască o viață semnificativă într-o comunitate pe care o alege,
încercând să își atingă potențialul personal deplin.
Serviciile de reabilitare psihiatrică și de psihologie clinică, sugerează un număr de caracteristici prin
care acest curent poate fi definit:
● recuperarea poate avea loc fără intervenție profesională;
● recuperarea necesită oameni care cred în potențialul persoanei de a se recupera;
● viziunea completă asupra recuperării nu este o funcție de teorii despre cauza afecțiuni
psihice, și poate avea loc chiar dacă reapar simptomele;
● modificări de durată și frecvență a simptomelor pot apare în cursul recuperării;
● recuperarea nu este un proces linear ci unul complex și inegal;
● recuperarea se prezintă ca un proces lent format din pași mici;
● recuperarea schimbă durata și frecvența simptomelor;
● recuperarea consecințelor bolii mentale este mult mai dificilă decât recuperarea din
simptomele bolilor fizice;

24
 ● recuperarea nu înseamnă că persoana nu a fost niciodată afectată, recuperarea se axează pe
starea de bine și funcționalitate a pacientului nu pe boala acestuia;
● recuperarea are ca prioritate alegerile și dorințele pacientului.
O nouă abordare de recuperare cunoscută sub numele de „Modelul maree” se concentrează asupra
proceselor continue de schimbare inerentă a tuturor oamenilor, transmițând sensul experiențelor
trăite prin intermediul metaforei apei. Criza este percepută ca o oportunitate, creativitatea este
valorizată, experiențele proprii sunt studiate în scopul stabilirii sentimentelor de siguranță.
Inițial acest proces de recuperare a fost dezvoltat de sistemul de asistență medicală de sănătate
mentală din SUA, împreună cu foștii pacienți, modelul subliniază importanța persoanei proprii, vocea
fiecărui pacient, inventivitatea și înțelepciunea acestuia.
Pentru mulți dintre pacienți, conceptul de recuperare reprezintă o implicare personală în călătoria
proprie, în lupta cu stigmatul societății asupra bolilor mentale și în găsirea sensului personal.
Recuperarea poate fi văzută în acest sens ca o acțiune de împuternicire a individului, de revendicare
și luptă pentru un loc în societate și dreptul la integritate și fericire, precum și validarea de sine.
Filozofia recuperării abordează boala mentală, nu ca pe o stare neapărat permanentă și
irecuperabilă, ci ca pe o stare de criză în care simptomatologia este o reflexie a nivelului de stres și
tensiune, înțelese ca expresii a emoțiilor individuale într-o fază determinată. În cadrul acestui curent
se crede în capacitatea de recuperare a pacienților, în capacitatea acestora de a îmbunătății
simptomele bolii, și a se integra în societate în scopul funcționarii și atingerii potențialului individual.

Elemente de recuperare
A fost remarcat faptul că fiecare călătorie individuală de recuperare este un proces profund,
personal, reprezentând legătura individului cu sinele și de asemenea cu societatea. O serie de
caracteristice au fost propuse ca fiind elementele de bază ale acestui proces.

Speranța
Găsirea și cultivarea ei este cheia spre recuperare. Aceasta cheie nu presupune doar trupul ci și o
credință durabilă în sine, o perseverenta prin drumurile incertitudinii și ale eșecurilor. Speranța
poate începe la un anumit punct , la cumpăna a două drumuri, conturându-se treptat, fragilă ca o
mica senzație, și poate fluctua prin cărările disperare ani .

Bază sigură
Locuințe adecvate, un venit suficient , protejarea de violență, și un nivel de acces adecvat la
serviciile de asistență medicală, au fost indicate ca parte integrantă a procesului de recuperare. S-a
sugerat că o locuință sigură percepută ca și casă este locul unde recuperarea începe.

Încredere în sine
Recuperarea durabilă a unui sentiment pozitiv de sine (dacă acesta a fost pierdut) a fost evidențiată
ca un element important.
Mai multe cercetări au sugerat că, uneori, oamenii pot obține acest lucru prin "retragerea pozitivă"
din reglementarea implicării sociale și prin negocierea spațiului personal, în scopul expunerii față de
alții într-un mod semnificativ, în cadrul unei condiții de siguranță.
Spațiul psihologic
Crearea unui spațiu psihologic care sa permită dezvoltarea înțelegerii, acceptăriii sine, de etică
interioară, spiritualitate, etc. S-a sugerat că acest proces depinde în mare măsură de experiențele
de acceptare interpersonale, de reciprocitate, și de apartenență socială și este adesea o provocare în
fața zidului social impus prin stigmatizare și respingere a pacienților in domeniul sănătații mentale.

Susținere
Un aspect esențial în procesul de recuperare este prezența altor persoane care cred în potențialul
persoanei de a se recupera, și care stau alături de aceasta. În acest sens cunoașterea și educarea
familiei și al prietenilor în scopul susținerii pacientului ste esențială.
Cum majoritatea oamenilor, chiar și cei apropiați, familie și prieteni, nu înțeleg de cele mai multe ori
simptomele, gravitatea bolii și nevoia de sprijin a pacientului, aceștia tind sa devina o sursa de
stres, potentând aspectele negative și dăunând astfel procesului de recuperare. Încadrarea,
plasamentul, relațiile cu prietenii, familia si comunitatea au o importanță și un impact de lungă
durată asupra individului.
Adesea indivizii cu boli mentale, ajung sa fie izolați trăind un sentiment de singurătate, devalorizare
și lipsa de perspective. Din acest motiv un mare procent ajunge pe străzi, sau trăiesc izolați.

25
Acest din urma fapt întărește și consolidează un cerc vicios, afectele negative și consecințele bolii
ducând la izolare, iar izolarea și lipsa de sprijin agravând simptomele bolii.
Expunerea și consolidarea unor relații sociale cu alți indivizi care au trecut prin experiențe similare,
reprezintă un mare factor de sprijini în procesul de recuperare( terapie de grup, grup de suport).
Acesta fiind o ușurare de confort psihologic cu o mare valoare.
Persoanele care au depășit momente grele în recuperarea lor individuală și sunt integrate într-un
sistem social și familial, cu rezultate pozitive în ceea ce privește, socializarea, menținerea relațiilor,
găsirea și menținerea unui loc de muncă, joacă un rol important în oferirea unui exemplu celor noi
veniți în sistemul de recuperare și cei ce se luptă cu dificultăți în aceste domenii.
In cadrul procesului de recuperare sunt organizate numeroase grupuri de sprijin reciproc care oferă
pacienților posibilitatea de socializare.
Socializarea apare ca un element de bază în procesul de recuperare cu aspecte complexe. În cadrul
grupărilor de sprijin pacienții pot sa creeze noi legături, sa discute diferitele probleme cu care se
confrunta, cum ar fi, managementul simptomelor, efectele secundare ale medicamentelor,
problemele interpersonale, experiențele de succes si, să ofere sprijin la rândul lor colegilor de grup.
O parte din pacienți chiar ajung sa fie consultanți pentru colegii lor, iar în numărate cazuri unii
consumatori chiar au optat pentru reîntoarcerea în cadrul de învățământ în scopul studiului
psihologiei și ajutorarea pacienților/ colegilor de grup.

Abilitare și incluziunea
Abilitarea, autodeterminarea și controlul personal psihologic, sunt elemente importante în procesul
de recuperare. Acestea implică dezvoltarea independenței și încrederii în sine. Realizarea incluziunii
sociale este un proces îndelungat dificil și dur care este adesea însoțit de stigmă socială și
sentimente de respingere. În acest sens grupurile de suport și sistemul social creează un sistem
sigur și pacienții beneficiază de recuperare, care altfel ar fi fost dificil de obținută într-un cadru
solitar. Pacienții recuperați sunt încurajați în dezvoltarea aptitudinilor sociale, recuperarea sau
dezvoltarea unor noi aptitudini profesionale în scopul integrării.
Chiar în cazurile în care angajatorii sunt dispuși sa ofere un loc de muncă indiviziilor ce suferă de
boli mentale, perioadele de șomaj sunt atât de mari încât indivizii sunt nevoiți să învețe din nou o
meserie. Acest din urmă fapt este esențial în integrarea socială a pacienților.
Strategii de coping
Dezvoltarea unor strategii de auto ajutorare este extrem de importantă pentru indivizii afectați.
Aceasta include folosirea medicamentelor și a psihoterapiei, informarea corectă și completă a
individului cu privire la procesele desfășurate, efectele secundare ale medicației și stabilirea comună
a scopurilor tratamentului.
Găsirea unor modalității de tratament optim pentru individ este cheia succesului oricărei intervenții
psihologice și medicale.
Combinarea unui tratament medicamentos adecvat, cu o terapie individualizată croită nevoilor
pacientului reprezintă baza succesului recuperării.
În multe cazuri pacienții psihiatrici nu trăiesc nici o schimbare sau o diminuare a simptomelor în
urma tratamentului medicamentos, și sunt tratați ani la rând cu același medicamente într-un sistem
de terapie demodat și croit specializării terapeutului mai degrabă decât nevoilor și personalității
individului.
În procesul de recuperare, baza tratamentului presupune găsirea combinației ideale pentru fiecare
individ.
Terapiile în cadrul procesului de recuperare se axează pe dezvoltarea strategiilor de management al
simptomelor, depășirea situațională, strategiilor de rezolvare a problemelor, și controlarea
tendințelor și caracteristicile comportamentale negative, care sunt sau nu sunt legate de boala
psihica.
Acestea presupun ca individul se transformă în propriu expert asupra problemelor sale, cu scopul
identificării factorilor de stres și posibilelor puncte de criză .
În procesul de recuperare au fost identificate anumite faze ale progresului. Cei mai mulți indivizi
trăiesc la începutul procesului un sentiment intens de pierdere, de disperare de supărare, acest
punct este identificat ca un stagiu de doliu personal.
Individul este pregătit să înceapă procesul de recuperare după ce el mai întâi,acceptă boala de care
suferă, posibilele experiențe traumatice din trecut care au dus la apariția tulburării, timpul pierdut și
oportunitățile pierdute. Din acesta cauză acest proces începe printr-un inițial stagiu de doliu
personal.
Aceste realizări și confruntări personale pot fi dureroase și foarte intense. Mulți indivizi trăiesc ani de
zile cu diferite boli mentale pe care nu le acceptă și cu care se luptă zi de zi. Procesul de acceptare a
26
bolii mentale este la fel de dificil ca veștile oricărei alte boli medicale permanente și presupune cel
puțin tot atâtea schimbări de viată.

Semnificație
Dezvoltarea unui scop a unei perspective este cel mai important lucru în procesul de susținere a
recuperării împreună cu valorizarea principiilor unui sistem nou integrativ funcțional și redescoperind
principiile sociale, culturale politice și religioase.

27