POPA Ionut-Florin, OBLIGAŢIA DE CONFORMITATE - CU REFERIRE

SPECIALĂ LA VÂNZĂRILE DE CONSUM

Publicaţie: Pandectele Romane 5 din 2005

Autor:
POPA Ionut-Florin
Tip:
Doctrina

OBLIGAŢIA DE CONFORMITATE - CU REFERIRE SPECIALĂ LA VÂNZĂRILE

DE CONSUM
Asist. univ. IONUŢ-FLORIN POPA

Facultatea de drept, U.B.B. Cluj-Napoca

Notar Public
1. După o perioadă de aşteptare şi după câteva eforturi legislative care au vizat în mod direct
protecţia categoriei consumatorilor, legiuitorul român a transpus în dreptul intern, prin Legea
nr. 449/20031 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora, Directiva
1999/44/CE, a Parlamentului european şi a Consiliului, din data de 25 mai 19992 privind
anumite aspecte ale vânzării şi garanţiilor bunurilor de consum. Un asemenea pas legislativ
merită semnalat, întrucât constituie temeiul legal al unui instrument juridic esenţial într-o
societate de consum. Este însă regretabil momentul prea îndepărtat stabilit pentru intrarea în
vigoare a noii Legi: 1 ianuarie 2007. În acelaşi moment, va intra în vigoare şi Codul
consumului3 care cuprinde prevederi de interes pentru subiectul de faţă. Până atunci,
domeniul vânzărilor de consum rămâne reglementat de Hotărârea Guvernului nr. 665/1995
privind înlocuirea, remedierea sau restituirea contravalorii produselor care prezintă deficienţe
de calitate4 şi de Hotărârea Guvernului nr. 394/1995 privind obligaţiile ce revin agenţilor
economici - persoane fizice şi persoane juridice - în comercializarea produselor de folosinţă
îndelungată destinate consumatorilor5. Pe lângă aceste două acte normative, merită amintită şi
Hotărârea Guvernului nr. 1219/2000 privind unele măsuri de protecţie a consumatorilor la
achiziţionarea de piese de schimb auto, altele decât cele care pot afecta siguranţa circulaţiei
şi/sau protecţia mediului6.
1
Publicată în "Monitorul oficial al României", partea I, nr. 812 din 18 noiembrie 2003.
2
Publicată în "Journal Officiel des Communautés Européennes" nr. L 171 din
07.07.1999, p. 0012-0016.
3
Legea nr. 296 privind Codul consumului, publicată în "Monitorul oficial al
României", partea I, nr. 644 din 1 iulie 2004.
4
Publicată în "Monitorul oficial al României", partea I, nr. 206 din 6 septembrie 1995,
modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 792/1997, publicată în "Monitorul oficial al
României", partea I, nr. 358 din 16 decembrie 1997.
5
Republicată în "Monitorul oficial al României", partea I, nr. 10 din 27 ianuarie 1997.
6
Publicată în "Monitorul oficial al României", partea I, nr. 644 din 11 decembrie 2000.
Reglementările pomenite, aduc în prim plan o noţiune juridică inedită în peisajul juridic
românesc - conformitatea. Intenţia noastră este aceea de a circumscrie acest concept
raportându-ne, în principal, la vânzările de consum.
Întrucât protecţia consumatorului nu şi-a câştigat pe deplin autonomia faţă de dreptul privat al
contractelor, ar fi incompletă această analiză fără un retur şi o comparaţie cu noţiuni vecine
similare (sau chiar identice) pe care le putem numi tradiţionale. De aceea, am structurat astfel
demersul nostru: conformitatea din perspectiva Codului civil şi eventualele critici la adresa
acesteia (I), concepţia comunitară asupra conformităţii contractuale (II), conformitatea în
legislaţia naţională (III), concluzii (IV).
1. Conformitatea din perspectiva Codului civil
2. Precizare. Conformitatea este străină spiritului Codului civil, dacă ne raportăm la
momentul adoptării sale. Totuşi, lăudata sa flexibilitate legitimează comparaţia conformităţii
cu cele mai apropiate noţiuni din cod, iar pentru unii autori, chiar încercarea de integrare a
unei idei noi într-o normă veche, dar permeabilă.
Frontul de aprecieri pe această temă se referă la discuţiile purtate pe marginea textelor
Codului civil Napoleon din anul 1804 şi a celor analoge din Codul civil român. Tradiţional,
conformitatea este concepută ca un aspect juridic care se poate departaja net din punctul de
vedere al domeniului de aplicare de noţiuni cum ar fi viciile ascunse, eroarea asupra
substanţei sau dolul.
Vom încerca să prezentăm pe scurt susţinerile care reprezintă astăzi locul comun în materie,
în măsura necesară înţelegerii noutăţilor pe care le aduce în câmpul contractelor Directiva din
25 mai 1999 privind garanţia în vânzările de consum.
3. Una dintre cele două obligaţii principale ce revin vânzătorului, în economia Codului civil,
alături de obligaţia de garanţie (pentru evicţiune şi vicii ascunse), este aceea de a preda lucrul
vândut, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 1313 (art. 1603 Cod civil francez). Întreaga
secţiune următoare (art. 1314-1335 Cod civil român, art. 1604-1624 Cod civil francez) este
dedicată regulilor cărora trebuie supusă predarea. Nici unul din textele codului nu foloseşte
expresia de "conformitate". Prin sensul cuprinzător pe care îl propune, termenul a dobândit
însă, treptat, un loc special în literatura de specialitate7.
7
Terminologic, conformitatea este substantivizarea adjectivului "conform" care
provine din latinescul conformis şi presupune ca lucrul (vândut) să "răspundă sau să
corespundă exact celui care a fost promis sau avut în vedere de părţi"(G. Cornu,
Vocabulaire juridique, Ed. P.U.F., Paris1987, p.191). In doctrina românească se vorbeşte
numai de obligaţia de predare, expresia de "conformitate" nefiind consacrată ca atare
(C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, Ed.All,
Bucureşti 1998, p. 557-559, nr. 1392-1401; Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte
speciale, Ed. Actami, Bucureşti 1999, p. 72 şi urm.; D. Chirică, Drept civil. Contracte
speciale, Ed. Lumina Lex 1997, p. 67 şi urm., pentru a nu enumera decât trei exemple).
Nici în literatura juridică franceză interbelică nu se regăseşte expresia citată. Bunăoară,
M. Planiol, analizând predarea sau garanţia pentru vicii ascunse, nu utilizează
conceptul de conformitate (M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français,
TomeX, Contrats civils, Ed. L.G.D.J., Paris 1932, p. 66, nr. 70, respectiv p. 124, nr. 125).
Insinuarea sa în drept, vine din aria relaţiilor comerciale internaţionale unde utilizarea
sa este curentă. In Convenţia de la Viena privind vânzarea internaţională de mărfuri,
utilizarea sa în versiunea franceză a textului se face ad litteram.
Sensul conformităţii în versiunea tradiţională este ataşat obligaţiei de predare şi reprezintă o
dezvoltare a art. 1314 Cod civil (care vorbeşte de "strămutarea lucrului vândut"), a art. 1319
(care se referă la locul predării), a art. 1320 (care se referă la termenul de predare) şi a art.
1326 (după care "vânzătorul este dator să predea cuprinsul lucrului vândut în măsura
determinată prin contract ... ").
Sintetizând prevederile menţionate, putem spune că, o predare conformă există atunci când
lucrul vândut şi predat corespunde prevederilor contractuale referitoare la: identitate, calitate8
şi cantitate9, precum şi la termenul şi locul predării. Esenţial este ca această corespondenţă să
existe între prevederile cuprinse în câmpul contractual (explicit sau implicit) şi bunul
(bunurile) predate sau, în alţi termeni, ca lucrul predat să fie "lucrul convenit" întocmai. Orice
abatere, presupune o încălcare a obligaţiei de predare10. Odată îndeplinită condiţia identităţii,
prin raportare la momentul executării efective a predării şi nu la unul ulterior, obligaţia în
cauză este considerată executată.
8
In accepţiunea tradiţională, se înţelege prin conformitatea calităţii, suma
proprietăţilor lucrului pe care părţile au avut-o în vedere cu ocazia contractării (J.
Schmidt-Szalewski, Obligations du vendeur. Obligation de délivrance, în Juris-Classeur
Civil, fasc.210, nr. 8/2000, sub art. 1603-1623, nr. 13, p.5).
9
Sau: între lucrul promis şi cel predat să existe identitate, cel din urmă trebuind să aibă
calitatea şi cantitatea promise. Pentru o prezentare sintetică a celor trei aspecte, a se
vedea: O. Barret, Vente, în Encyclopedie Dalloz. Répertoire de droit civil, februarie 1995,
p.82 şi urm., nr. 1025 şi urm.; A. Bénabent, Droit civil.Les contrats spéciaux civils et
commerciaux, Ed. Montchrestien, Paris 2001, p119, nr. 187; Fr. Collart-Dutilleul, Ph.
Delebecque, Contrats civils et commerciaux, Ed. Dalloz, Paris 2001, p.202, nr. 232 şi urm.
10
Fără îndoială, vor fi considerate tot încălcări ale obligaţiei de predare conformă şi
situaţiile în care debitorul întârzie predarea, nu respectă prevederile legate de locul
predării, etc. Acestea interesează însă mai puţin subiectul tratat.
În concluzie, accepţiunea clasică a conformităţii presupune un sens strict material al
noţiunii11. Orice defecţiune, neregulă etc. a lucrului care se "obiectivează" după predarea
efectivă, ţine de domeniul răspunderii pentru vicii ascunse12, chiar dacă ea exista în momentul
predării. Pentru acest motiv, anumiţi autori, consideră că acceptarea predării de către
cumpărător face imposibilă orice acţiune ulterioară pe terenul neconformităţii13 sau că,
oricum, neconformitatea ar trebui invocată într-un interval de timp rezonabil, adică scurt14.
11
Fără a exclude semnificaţia de prestaţie pe care o are predarea după art. 1314 C. civ.,
citit într-o cheie corectă, adică aceea de a realiza transferul detenţiei de la vânzător la
cumpărător, ulterioară transferului dreptului de proprietate (J. Schmidt-Szalewski, op.
cit., Juris-Classeur Civil, fasc. 210, nr. 8/2000, sub art. 1603-1623, nr. 71, p. 12).
12
In acest sens: A. Bénabent, op. cit., p. 120, nr. 188.
13
Relativ la obligaţia de predare: M. Planiol,G. Ripert, op. cit., p. 77, nr. 83 (cu toate
acestea, observaţiile făcute într-o secţiune ulterioară de aceiaşi autori, contrazic parţial
ideea în discuţie: ibidem, p. 126, nr. 126); P.-H. Antonmattei, J. Raynard, Droit civil.
Contrats spéciaux, Ed. Litec, Paris 2000, p. 150-151, nr. 169. Soluţia este aplicabilă şi
acelor defecţiuni care se încadrează în categoria celor ce pot fi observate la o analiză
firească a lucrului cumpărat, adică în situaţia aşa-numitelor vicii aparente.
14
J. Huet, Traité de droit civil. Les principaux contrats spéciaux, Ed. L.G.D.J., Paris 1996,
p. 207, nr. 11255.
În concepţia general acceptată, atunci când lucrul cumpărat nu este conform destinaţiei sale,
avem de a face cu răspunderea (sau obligaţia de garanţie) pentru vicii ascunse care se bucură
de o reglementare aparte în economia codului şi de care trebuie să se ţină seama: art. 1336 şi
art. 1352-1360 Cod civil (art. 1625, art. 1641-1649 Cod civil francez), întrucât implică un
regim juridic diferit15. Majoritatea autorilor s-a raliat acestui punct de vedere, considerând
necesară conservarea distincţiei clasice între predarea neconformă şi viciile ascunse.
15
Pentru distincţia între acţiunile care sancţionează viciile ascunse şi cele care
sancţionează predarea neconformă, făcută după părerea noastră cu prea mare
severitate, a se vedea A. Bénabent, op.cit., p. 121 -122, nr. 188.
În dreptul francez, separaţia de regimuri juridice produce serioase consecinţe cu privire la
situaţia vânzătorului care este ţinut să acţioneze împotriva celui care datorează garanţia pentru
vicii ascunse în "termen scurt", astfel cum prevede art. 1648 Cod civil francez. Dimpotrivă, în
cazul acţiunii vizând executarea silită sau rezoluţiunea contractului, se aplică prescripţia
ordinară. În dreptul român, dată fiind implicita completare a art. 1359 Cod civil (care se
referă la un "scurt termen"), prin art. 5 al Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia
extinctivă, distincţia conduce la consecinţe mai puţin grave pentru cumpărător. Ea are
semnificaţie mai ales când avem de a face cu vicii care nu au fost ascunse cu viclenie. Situaţia
este însă radical diferită în cazul vânzării comerciale pentru care art. 70 din Codul comercial
(al.2) prevede un termen extrem de scurt de denunţare şi anume de două zile de la
descoperirea viciilor ascunse16.
16
Pentru detalii asupra acţiunii, ase vedea: I. L. Georgescu, Drept comercial român
(ediţie revăzută de I. Băcanu), Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1994, p. 189 şi urm.; St. D.
Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck, p. 403-404, nr. 764;
Oricum, în orice sistem de drept ne-am plasa, situaţia cumpărătorului este serios îmbunătăţită,
dacă i se permite să opteze între acţiunile care sancţionează viciile ascunse şi acelea care
sancţionează neexecutarea obligaţiei de predare conformă (atunci când aceasta este înţeleasă
într-un sens mai larg decât cel conferit de codul civil).
Rezumând doctrina tradiţională, putem spune că, pentru conformitate, s-a rezervat o
perspectivă strict materială, astfel cum am subliniat mai sus. Totuşi, chiar în structura opiniei
comentate, şi-a făcut loc şi ideea că aprecierile de ordin subiectiv din partea cumpărătorului17,
constituie un criteriu de determinare a conformităţii/neconformităţii, ceea ce reprezintă o
breşă inacceptabilă în sistem. Cel puţin aceasta este ideea pe care ne-o sugerează literatura
consultată, cu credinţa că nu este vorba de o lectură "printre rânduri".
17
Invocând o tradiţie veche în definirea predării, M. PlaniolşiG. Ripert, abordează
problema astfel: " ...il faut que la chose soit remise a l'acheteur de telle maniere qu'il
puisse effectivement en retirer les profits qu'en attend son propriétaire."( op. cit., p. 66-
67, nr. 70). Alteori, "breşa" de care vorbim este şi mai evidentă: O. Barret, op.cit., p. 83,
nr. 1045; J.Schmidt-Szalewski, J-Classeur Civil, fasc. 210, nr. 8/2000, sub art. 1603-
1623, nr. 9, p. 4 (diferenţe estetice între lucrul promis şi cel la care cumpărătorul se
aştepta).
Curtea de casaţie franceză, camera 1 civilă, 28 martie 1995, cu notă critică de L.
Leveneur, în Droit des contrats.10 ans de jurisprudence commentée, Ed. JurisClasseur,
Paris 2001; J. Schmidt-Szalewski, Juris-Classeur Civil, fasc. 210, nr. 8/2000, sub art.
1603-1623, nr. 19, p. 4.
4. Un curent, iniţial jurisprudenţial şi apoi susţinut doctrinal, a încercat o altă abordare a
noţiunii de conformitate, dându-i un înţeles mai cuprinzător. În diverse situaţii, jurisprudenţa
a admis opţiunea cumpărătorului între regimul viciilor ascunse şi acela al predării
neconforme18 sau a calificat ca fiind neconformitate ceeea ce ţinea în mod tradiţional de vicii
ascunse19. Astfel, definiţia conformităţii a fost completată. Ea presupunea de această dată, nu
numai o identitate obiectivă a lucrului vândut cu cel descris în contract, ci şi conformitatea sa
cu scopul urmărit de cumpărător, sau cu destinaţia pe care acesta intenţionează să o dea
bunului. Aşadar, definiţia implică în această nouă accepţiune atât o nuanţă subiectivă (făcând
trimitere la intenţia cumpărătorului), cât şi una funcţională (făcând trimitere la destinaţia
bunului)20.
18
Curtea de casaţie franceză, camera 1 civilă, 28 martie 1995, cu notă critică de L.
Leveneur, în op. cit.-Droit des contrats ..... , p. 306-307, nr. 343 (cumpărătorul unui
autoturism de ocazie care i-a fost vândut de un garajist ca o maşină în stare foarte
bună, însă care a suferit un acroşaj minor, descoperă că lucrul vândut era grav avariat,
întrucât fusese implicat într-un accident de anvergură şi că era impropriu circulaţiei în
condiţii de siguranţă. El acţionează în judecată pe vânzător după un termen care
depăşeşte în mod cert intervalul scurt în care trebuie acţionat pentru vicii ascunse,
conform art. 1648 C.civ. fr., acţiunea sa fiind admisă, pe motiv că livrarea nu a fost
conformă comenzii cumpărătorului). Şi literatura mai veche admitea o asemenea
opţiune: M. Planiol, G. Ripert, op. cit., p. 126, nr. 126.
19
"( ... ) obligaţia de garanţie a vânzătorului nu se limitează la garanţia pentru vicii
ascunse, ci impune acestuia, de asemenea, predarea unui lucru conform folosinţei căreia
îi este destinat."(Curtea de Casaţie Franceză, camera 1 civilă, 24 martie 1992, în op. cit.-
Droit des contrats ... , cu notă critică de L. Leveneur, p. 306). Aceeaşi orientare este
prezentă şi în alte soluţii (Curtea de Casaţie, camera 1 civilă, 5 noiembrie 1995 sau,
aceeaşi instanţă, 13 decembrie 1989; 29 ianuarie 1991 - citate de autor). In nota critică,
se arată că, dacă s-ar admite acest punct de vedere, atunci textul art. 1648 C. civ. fr.
care se referă la intervalul scurt în care trebuie să acţioneze cumpărătorul în caz de vicii
ascunse, ar fi "literă moartă" (p. 306).
20
Această concepţie a fost prezentată pentru prima dată de Ph. Le Tourneau, într-o
lucrare care poate fi considerată vizionară: Conformité et garantie dans la vente d'objets
mobiliers corporels, în Revue trimestrielle de droit commercial nr. 2/1980, p. 231 şi urm.
(a se vedea mai ales: nr. 62, p. 251; nr. 117 şi urm., p. 271 şi urm.).
Unii autori au dezvoltat aceată teorie conferind conformităţii un dublu înţeles. Din punct de
vedere obiectiv, conformitatea acoperă concordanţele în sens strict material21 dintre lucrul
convenit şi cel vândut (cum ar fi cantitatea, lipsa defecţiunilor vizibile22, natura
corespunzătoare a lucrului, etc.). Din punct de vedere subiectiv, conformitatea acoperă acele
situaţii în care cumpărătorul dobândeşte un lucru care corespunde aşteptărilor sale (implicând
şi ceea ce, în sens tradiţional, înseamnă lipsa viciilor ascunse şi eventual, chiar lipsa oricărei
erori asupra substanţei lucrului vândut)23.
21
Lucrul vândut trebuie să fie de o calitate "loială şi comercială" şi să corespundă
întrutotul eşantioanelor puse la dispoziţia cumpărătorului (Curtea de Casaţie Franceză,
camera comercială, 30 martie 1993, cu nota de L. Leveneur, în op. cit.-Droit des contrats
... , p. 306-307, nr. 342).
22
Chiar şi atunci când acestea sunt de natură estetică, aşa cum ar fi defecţiunile chiar
minore de vopsire a unui autoturism nou (Curtea de Casaţie Franceză, camera 1 civilă,
4 aprilie 1991, cu notă aprobativă de L. Leveneur, în op. cit.(Droit des contrats ... ), p.
305, nr. 340. Nu se încadrează în această categorie şi viciile aparente care pot fi
observate de cumpărător cu ocazia predării-preluării lucrului vândut (filoxera care
afectează vizibil o vie - Tribunalul Vâlcea, Curierul Judiciar 78/906, în Codul civil
adnotat- C. Hamangiu, Ed. All-Beck, Bucureşti 2002, vol. 3, p. 465, nr. 1; igrasia, dacă
nu este mascată de un perete fals-Tribunalul Mehedinţi, hotărârea nr. 472/1913, în
ibidem, p. 465, nr. 2) cu privire la care cumpărătorul poate refuza preluarea sau poate
refuza plata preţului ca formă de excepţie de neexecutare a contractului (Fr. Collart-
Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 229, nr. 273). Cumpărătorul, este normal ca în
această situaţie, să nu mai beneficieze de o altă acţiune vizând executarea unei anume
obligaţii contractuale.
23
Ph. LeTourneau, Conformité et garantie dans la vente, (art. precit.), p. 231 şi urm., Ph.
LeTourneau, L. Cadiet, Droit dela responsabilité et des contrats, Ed. Dalloz, Paris 2000,
p. 987, nr. 4745. In acelaşi sens: J. Calais-Auloy, De la garantie des vices cachés a la
garantie de conformité, în "Mélanges Christian Mouly", Ed. Litec, Paris 1998, vol. 2, p.
63 şi urm. (chiar dacă autorul reţine aplicabilitatea de lege ferenda a acestei concepţii).
Pentru o prezentare succintă a evoluţiei jurisprudenţei, a se vedea: O. Barret, op. cit., p.
86 şi urm., nr. 1085 şi urm.; J. Schmidt-Szalewski, op. cit.,p. 5, nr. 13. Bunăoară, se
încadrează în această categorie: autoturismul de ocazie vândut fără informarea
cumpărătorului asupra unei reparaţii defectuoase a unui lonjeron ( Curtea de Casaţie
Franceză, camera 1 civilă, cu notă de L. Leveneur, în op. cit. (Droit des contrats ... ), p.
318-319, nr. 358; vânzarea unor bulbi de floare contaminaţi (aceeaşi instanţă, camera 1
civilă, 16 iunie 1992, cu notă de L. Leveneur, ibidem, nr. 360, p. 320-321); autoturismul
afectat de coroziune neaparentă (aceeaşi instanţă, camera 1 civilă, 23 mai 1995, cu notă
de L. Leveneur, ibidem, p. 325, nr. 366).
Tentativa unificatoare promovată de acest curent a fost sever criticată de mai mulţi autori24.
După aceea, instanţele de control judiciar au revenit şi ele, la punctul de vedere tradiţional,
negând posibilitatea suprapunerii neconformităţii cu viciile ascunse în toate situaţiile25.
Această "contrareformă" şi-a întemeiat argumentele pe ideea că unificarea de regimuri ar
contraveni flagrant chiar spiritului codului civil, numind-o de-a dreptul "malefică"26.
24
De exemplu: notele critice de L. Leveneur la hotărârile din datele de 24 martie 1992,
28 martie 1995 ale Curţii de Casaţie Franceze, citate supra (p. 306 şi 307, nr. 341
respectiv 343); O. Barret, op. cit., p. 87, nr. 1096-1102, unde este prezentat
"revirimentul" jurisprudenţei (care însă nu reprezintă decât o întoarcere la soluţia
tradiţională); însă mai cu seamă: O. Tournafond, Les prétendus concours d'actions et le
contrat de vente (erreur sur la substance, défaut de conformité, vice caché), m Recueil
Dalloz 1989, Chronique, nr. 35, p. 237 şi urm. sau D. Boulanger, Erreur, non-conformité,
vice caché: la fin d'une confusion (comentariu laudativ pe marginea hotărârii din 14 mai
1996 a Curţii de Casaţie Franceze, camera 1 civilă), în Juris Classeur Périodique, La
Semaine Juridique, N 1996, p. 1585 şi urm.
25
Curtea de Casaţie Franceză, camera 1 civilă, 27 martie 1991, în op. cit. (Droit des
contrats ... ), nr. 339, p. 304, unde se arată că "deşi ţiglele erau afectate de un viciu
ascuns de fabricaţie, calitatea şi natura acestora erau conforme contractului ( ... ) astfel
încât M. Casagrande trebuia să acţioneze în intervalul scurt impus de Codul civil" (p.
304). Pentru evoluţia acestei jurisprudenţe şi pentru comentariile din literatura de
specialitate pe marginea transformărilor şi apoi revenirii la criteriul material al
conformităţii şi viciilor ascunse, a se vedea comentariile de sub nr. 15-18, p. 504-507 la
hotărârea din 7 februarie 1996 în Camere reunite, a Curţii de Casaţie Franceze, în Les
grands arrets de la jurisprudence civile (H. Capitant, F. Terré, Y. Lequette), Ed. Dalloz,
Paris 2000, vol. 2, p. 495 şi urm.
26
J. M. Mousseron, Technique contractuelle, Ed. Francis Lefebvre, Paris 1999, p. 422-
423, nr. 1121 şi autorii citaţi cu prilejul acestei critici.
În mod vădit, intenţia codului civil este aceea de a crea un regim distinct pentru conformitate
şi pentru vicii ascunse. Faţă în faţă cu litera codului, orientarea monistă reprezintă o veritabilă
"erezie" juridică. Logica autorilor de la 1804 nu constituie însă un argument pentru a justifica
înţelepciunea separaţiei de regimuri. În cele din urmă, "dreptul este în serviciul oamenilor şi
trebuie să evolueze odată cu timpul"27.
27
Ph. Le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 987-988, nr. 4747.
Transformările circuitului civil, date şi de complexitatea tot mai ridicată a unor bunuri,
reclamă un regim simplificat pentru conformitatea contractuală28. Rezolvarea problemei poate
fi dată de apelul la sistemul monist al acţiunilor aflate la îndemâna cumpărătorului - victimă a
neconformităţii. Soluţia nu mai reprezintă o noutate pentru anumite legislaţii (cum ar fi cea
germană şi cea elveţiană) al căror exemplu este just să fie urmat. Pe de altă parte, acţiunile
multiple întemeiate pe diferite texte ale codului, tind să reprezinte fundamentele unei noi
acţiuni unice, deocamdată fără nume, care este oferită cumpărătorului29.
28
Astfel cum just observa un autor de prestigiu:"( .... ) cumpărătorul suportă aceeaşi
dificultate în a descoperi un viciu ascuns sau o neconformitate, în momentul predării.
Bunăoară, în cazul vânzării unui autoturism, inexactitatea kilometrajului
(neconformitate), este la fel de ascunsă ca şi defectele elementelor de direcţie (viciu). Nu
mai există nici o raţiune pentru a trata diferit aceste probleme." (J. Calais-Auloy, op.
cit.-De la garantie ... , p. 69).
29
Ph. Le Tourneau, art. precit. (Conformité et garantie dans la vente), nr. 10 p. 235.
Am fi însă greşit înţeleşi dacă s-ar aprecia că, intenţia noastră este aceea de a conferi
cumpărătorului din orice categorie, dreptul nelimitat de a acţiona împotriva vânzătorului. De
fapt, posibilităţile sale trebuie evaluate nuanţat, în funcţie de natura vânzării30. Bunăoară, este
just ca în materie comercială, câmpul de acţiune al cumpărătorului să fie cât mai restrâns sub
aspect temporal, iar în materie civilă, să fie mai extins. În ce priveşte protecţia
consumatorului, termenii discuţiei sunt deja stabiliţi.
30
Pentru o propunere de aplicare a unui regim unic la toate tipurile de vânzare,
acţiunea trebuind să fie supusă aceluiaşi termen de formulare a acţiunii (propus de
autor la unul sau doi ani) - a se vedea Ph. Le Tourneau, art. precit. (Conformité et
garantie dans la vente), nr. 123, p. 273.
5. Nu am atins decât tangenţial o altă latură a conformităţii care merită o atenţie aparte:
eventuala suprapunere între viciile ascunse, respectiv neconformitatea predării, şi eroarea31
asupra substanţei32 sau între primele şi dol (ca şi expresie a erorii provocate). Intre noţiunea
de eroare asupra substanţei şi aceea de viciu ascuns există o diferenţă netă la prima vedere.
Prima implică o neregulă în faza formării contractului, iar celelalte (viciile ascunse) privesc o
neregulă prezentă în faza executării sale. Ce se va întâmpla în situaţia în care cumpărătorul se
află în eroare ce poartă chiar asupra existenţei viciilor ascunse ? Va putea el opta între
acţiunea în nulitate (întemeiată pe art. 954 şi 961 cod civil) şi aceea care sancţionează viciile
ascunse (întemeiată pe art. 1355 şi 1359 Cod civil) ?
31
In dreptul român, distincţia se face cu obstinaţie. In acest sens: Tribunalul Suprem,
col. civ., dec. nr. 1186/1957, Culegere de Decizii -1957, p. 80; aceeaşi instanţă: dec. nr.
1/1967, Culegere de decizii -1967, p. 86; Curtea Supremă de Justiţie, sec. civ., dec. nr.
160/1993, în "Dreptul" nr. 7/1994, p. 84-85. Unii autori (C. Hamangiu, I. Rosetti-
Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 565, nr. 1424), disting între eroarea asupra
substanţei, care atrage regimul viciilor de consimţământ şi eroarea asupra calităţii
lucrului vândut care atrage aplicarea regimului viciilor ascunse. Alţi autori susţin
caracterul esenţialmente diferit între viciile ascunse şi eroarea asupra substanţei, de
regulă, fără a lua în calcul posibilitatea vreunei suprapuneri între cele două noţiuni mai
ales în condiţiile în care eroarea are o componentă subiectivă care îi permite o extensie
deosebită (Fr. Deak, op. cit., p. 89-90; E. Safta-Romano, Contracte Civile. Încheiere,
executare, încetare. Ed. Polirom, Iaşi 1999, p. 53; D. Chirică, op. cit., p. 80). Şi în materie
comercială punctul de vedere este similar: I. L. Georgescu, op. cit., p. 206 şi urm., nr.
189 şi urm.
32
Pentru observaţii pe această temă, a se vedea notele la: Curtea de casaţie franceză,
camera 1 civilă, 28 iunie 1998 şi aceeaşi instanţă, camera 3 civilă, 7 iunie 2000, în op. cit.
(Les grands arrets ... ), p. 507 şi urm., unde se comentează soluţiile extreme (de la
admiterea opţiunii şi până la excluderea ei) prezente în jurisprudenţa franceză; de
asemenea nota de L. Leveneur la ultima dintre hotărârile citate, în op. cit.( Droit des
contrats .... ), nr. 318, p. 288-289; Fr. Collart-Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit. (Contrats
civils et commerciaux), p. 275 şi urm., nr. 326; A. Bénabent, op. cit., p. 138, nr. 208 (de
această dată, autorul se arată mai tolerant faţă de posibilitatea opţiunii decât în cazul
aceleia între neconformitate şi vicii ascunse); Y.-M. Serinet, Erreur et vice caché:
variations sur le meme theme, în Le contrat au début du XX-e siecle. Études offertes a
Jacques Ghestin, Ed. L. G. D. J. 2001, p. 789 şi urm.; O. Tournafond, art. precit.
(Lesprétendus concours d'actions et le contrat de vente ... ), nr. 31 şi urm., p. 241 şi urm.;
D. Boulanger, comentariul precit. (Erreur, non-conformité, vice caché ... ), nr. 7 şi urm.,
p. 1586 şi urm., J. Huet, Garantie contre les vices cachés, în JurisClasseur Civil, sub art.
1641-1649, fasc. 20, nr. 5/1994, p. 2 şi urm., nr. 2 şi urm.
În căutarea răspunsului, se poate conserva polemica descrisă mai sus pentru amestecul de
regimuri între viciile ascunse şi conformitate. Şi în această privinţă ar fi preferabil un punct
de vedere simplificat. O asemenea abordare este proprie protecţiei consumatorului întrucât,
astfel cum vom vedea, reglementarea specifică acoperă sub noţiunea de neconformitate şi
orice eventuală eroare asupra substanţei.
Un autor, cu mai bine de un secol în urmă, se întreba dacă nu cumva reprezintă "cea mai
substanţială dintre erori", aceea care are ca rezultat punerea cumpărătorului în situaţia de a nu
se putea servi de bunul cumpărat33. Practic, această interogaţie anunţă termenii disputei34.
Dacă suntem în prezenţa unor vicii ascunse, de multe ori, avem de a face şi cu eroarea (cel
puţin cu o eroare indiferentă, cel mult cu o eroare asupra substanţei). Dacă o eventuală
cunoaştere a viciilor ascunse ar determina pe cumpărător să nu încheie contractul, atunci
trebuie pusă în discuţie şi eroarea asupra substanţei: o eroare care ar atinge validitatea
contractului (prezentă în faza formării sale) şi o nouă eroare referitoare la acceptarea de către
cumpărător a predării unui lucru ce prezintă vicii ascunse (prezentă deci, în faza executării
contractului). Primei erori, îi corespunde regimul erorii ca viciu de consimţământ (art. 954 şi
961 Cod civil; art. 1110 şi 1117 Cod civil francez), iar celei de a doua, îi corespunde regimul
obligaţiei de garanţie pentru vicii ascunse (art. 1352 urm. Cod civil; art. 1641 urm. Cod civil
francez). De multe ori, separaţia între cele două tipuri de eroare este aproape imposibilă. De
aceea, ar trebui admis dreptul de opţiune al cumpărătorului între acţiunile pe care le are la
îndemână: acţiunea estimatorie, redhibitorie, în anulare pentru eroare asupra substanţei (sau
cel puţin acordarea unui regim mai flexibil)35. Sau poate, chiar mai mult, ar trebui ca
mijloacele cumpărătorului să fie subordonate regulilor unei acţiuni unice36.
33
F. Laurent, Principes de droit civil francais, vol. XXIV (De la vente), Ed. Bruylant,
1887, nr. 278, unde este expus punctul de vedere tradiţional care "dezvăluie aparenţa
analogiei" dintre vicii ascunse şi eroare. In nota 1 de la aceeaşi pagină, autorul arată:
"Aceasta este doctrina tradiţională; dar eroarea care are drept rezultat imposibilitatea
cumpărătorului de a se servi de lucru cumpărat, nu este ea oare cea mai substanţială
dintre erori ?"; un alt autor (M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All
Educational, Bucureşti 1998, p. 630, nr. 657) arată că acţiunea care sancţionează viciile
ascunse "este o extensiune specială în materie de vânzare a acţiunii în nulitate pentru
cauză de eroare ( .... )".
34
Pentru o prezentare a evoluţiei jurisprudenţei franceze în materie, a se vedea Y.-M.
Serinet, op.cit., p.791-792 (nr. 4) şi mai ales nr. 3-6 din comentariile cuprinse în op.
cit.(Grands arréts .... ), vol. 2, p. 511-512; unii autori admit opţiunea între cele două
acţiuni. De exemplu: O. Barret, op. cit., p. 22, nr. 235-236 (totuşi, acest punct de vedere
este tributar jurisprudenţei de până în anul 1995).
35
În dreptul românesc distincţia nu are o valoare practică atât de mare. Esenţialul în
materia acţiunilor de care beneficiază cumpărătorul constă în termenele de formulare a
acţiunii. Disparităţile nu mai prezintă o mare importanţă în contextul termenelor legale
de garanţie instituite de Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă: 1 an/3 ani
de la predare, pentru vicii ascunse după cum avem de a face cu mobile sau construcţii
(art. 11), respectiv 18 luni de la cunoaşterea cauzei de anulare în caz de eroare (art. 9).
Oricum, e cert că regimul nulităţii pentru eroare, favorizează, din punctul de vedere al
garanţiei, pe cumpărător. De asemenea, superioritatea mijloacelor de acţiune pentru
cumpărător, se relevă şi în cazul prescripţiei acţiunii care vizează viciile ascunse fără
viclenie - termenul fiind de 6 luni (art. 5). Dacă s-ar putea opta pentru regimul erorii,
atunci prescripţia ar fi cea de drept comun - de 3 ani. Pentru dezvoltări privind
termenele menţionate: Gh. Beleiu, Prescripţia pentru viciile lucrului, în Revista română
de drept, nr. 2/1980, p. 8 şi urm.; V. Pătulea, Corelaţia dintre termenele de garanţie şi
cele de prescripţie a dreptului la acţiune, în cazul livrării unor produse sau executării unor
lucrări necorespunzătoare, în Revista română de drept, nr. 6/1985, p. 3 şi urm. (care
cuprind puncte de vedere mai restrictive faţă de susţinerile noastre); în literatura
franceză mai veche opţiunea între cele două acţiuni era permisă în situaţia în care
eroarea cumpărătorului purta tocmai asupra folosinţei bunului vândut şi aceasta era
văzută ca o calitate esenţială (M. Planiol,G. Ripert, op. cit., p. 129, nr. 126). Tendinţa
actuală pare să fie şi ea permisivă. Intr-o speţă, s-a apreciat că, în cazul vânzării unei
case a cărei "utilitate" era afectată de prezenţa termitelor, cumpărătorul poate acţiona
invocând dispoziţiile referitoare la eroare (Curtea de Casaţie Franceză, camera 3 civilă,
18 mai 1998, apud. J. Huet, op. cit., Garantie légale ... , p. 3, nr. 6). In acelaşi mod a fost
soluţionată chestiunea opţiunii şi în cazul unui cumpărător al unui autoturism de ocazie
care a suferit transformări notabile (aceeaşi instanţă, 28 iunie 1988, ibidem, p. 3, nr. 6).
Această jurisprudenţă ni se pare corectă şi ea dovedeşte că separaţia de regimuri văzută
de unii autori (în special: O. Tournafond şi D. Boulanger) în jurisprudenţa recentă nu
este atât de certă.
36
Ph. Le Tourneau, art. precit. (Conformité et garantie dans la vente), nr. 123 p. 273; J.
Calais-Auloy, op. cit. (De la garantie des vices cachés ... ),p. 71 şi urm ..
6. Situaţia se prezintă într-o anumită măsură similar şi în cazul dolului ca expresie a erorii
provocate. Cu toate acestea, domeniul de aplicare al dolului trebuie apreciat ca fiind prin
definiţie mai vast, deoarece, el poate să atragă sancţiunea nulităţii şi dacă eroarea nu cade
asupra unui element obiectiv determinant, ci doar asupra unuia hotărâtor în concepţia
cumpărătorului. De exemplu, atunci când vânzătorul, cunoscând un anume viciu ascuns al
lucrului, omite cu intenţie să-l informeze pe cumpărător cu privire la existenţa sa, nu credem
că se poate susţine că nu am fi în prezenţa unui dol reticent. Oare este admisibilă opţiunea
cumpărătorului în acest caz? Dată fiind extensia obligaţiei de informare, răspunsul trebuie să
fie pozitiv37.
37
M. Fabre-Magnan, De l'obligation d'information dans les contrats. Essai d'une théorie,
Ed. L. G. D. J., Paris 1992, p. 304 şi urm.; p. 426 şi urm., nr. 534 şi urm., admiţându-se
că neinformarea se poate sancţiona şi cu acţiunea redhibitorie (între altele).
7. Necesitatea reevaluării mijloacelor de acţiune ale cumpărătorului, în sensul simplificării
lor, este susţinută de cel puţin două noutăţi în materie: reglementarea neconformităţii în
Convenţia de la Viena (1980) privind vânzarea internaţională de mărfuri38 şi în Directiva
1999/44/CE a Parlamentului european şi a Consiliului privind vânzarea de bunuri de consum
şi garanţiile asociate acestora.
38
Observaţia este de actualitate şi pentru dreptul autohton deoarece România a aderat
la Convenţia Naţiunilor Unite privind vânzarea internaţională de mărfuri prin Legea
nr. 24/1991, publicată în "Monitorul oficial al României", partea I, nr. 54 din 19 martie
1991.
Convenţia de la Viena purifică regimul conformităţii. În timp ce sistemele de drept intern
conferă o varietate de soluţii cu reguli distincte, Convenţia elimină aceste disparităţi,
dedicând conformităţii o accepţiune monistă. Dezvoltarea ideii este prezentă în conţinutul art.
34 şi urm. din Convenţie39. Revirimentul este acceptat ca atare chiar şi de către adepţii teoriei
tradiţionale privind conformitatea40 şi în afară de orice discuţie de jurisprudenţa dezvoltată pe
marginea Convenţiei41.
39
Pentru dezvoltări privind noţiunea de conformitate şi efectele neconformităţii, a se
vedea: V. Heuzé, La vente internationale de marchandises. Droit uniforme, Ed. L. G. D.
J., Paris 2002, p. 251 şi urm., nr. 288 şi urm.
40
J. M. Mousseron, op. cit., p. 423-424, nr. 1121-1; J. Schmidt-Szalewski, op. cit., nr. 14,
p. 5-6; un alt autor, admite că textul comunitar poate "resuscita discuţia" pe tema
comentată (A. Bénabent, op. cit., p. 121, nr. 188); J.Calais-Auloy, op. cit. (De la garantie
des vices cachés ... ), p. 69 şi urm. (autorul consideră că cele două exemple citate
reprezintă o schiţă a unui nou sistem privind conformitatea).
41
Curtea de Casaţie Franceză, camera 1 civilă, 23 ianuarie 1996, cu comentariu de L.
Leveneur, op. cit. (Droit des contrats ... ), nr. 395, p. 349; concepţia acceptată se deduce şi
din conţinutul hotărârii aceleiaşi instanţe din data de 26 mai 1999 (ibidem, nr. 397, p.
330).
Cel de al doilea exemplu este şi mai fidel regimului unificării tratamentului juridic al
neconformităţii şi viciilor ascunse. Art.2, alin. 1 şi 2 din Directiva 1999/44/CE, cuprinde o
definiţie exhaustivă a conformităţii care implică în acelaşi timp predarea conformă (alin. 2 lit.
a), garanţia pentru viciile ascunse şi răspunderea pentru eroarea asupra substanţei lucrului
vândut, precum şi pentru dolul a cărui victimă este cumpărătorul (alin. 2 literele b, c şi d).
8. Soluţiile prezentate para nu se potrivi cu cele adoptate de Codul civil care a reglementat
distinct toate noţiunile de care am vorbit mai sus. Dacă ne însuşim punctul de vedere monist,
atunci, trebuie să acceptăm şi aplicabilitatea mai flexibilă a unor texte din Codul civil. O
asemenea soluţie, nu este imposibil de admis, în condiţiile în care ea se dovedeşte practică şi
mai ales justă.
Oricare ar fi soluţia la care ne-am opri, din partea protecţiei consumatorului vine un răspuns
unitar pentru problemele ridicate mai sus. Art. 2 alin. 1 şi 2 din Directiva 1999/44/CE
grupează în spatele neconformităţii atât viciile ascunse, predarea neconformă, cât şi eroarea şi
dolul. În plus, tuturor li se rezervă acelaşi regim sancţionator.
Poate că şi preferinţele pentru soluţiile prea complexe, axate pe pretinsele disparităţi absolut
necesare, vor ceda în cele din urmă, în faţa unei variante mai simple şi mai practice.
Conceptul de conformitate este apt să recepteze o seamă de alte entităţi care au legătură toate
cu acelaşi element: cumpărarea lucrului dorit. În acest mod, se poate vorbi de o "osmoză"
între un punct de vedere material (conformitatea obiectului raportată la alte obiecte) şi unul
subiectiv (conformitatea obiectului raportată la subiect).
II. Concepţia comunitară asupra conformităţii contractuale în materia protecţiei
consumatorului
9. Astfel cum o oglindeşte abundenţa de reglementări din domeniul protecţiei
consumatorului, legiuitorul european, departe de subtilităţile doctrinei comentate mai sus, a
preferat elaborarea unor concepte elastice, uşor de adoptat şi de aplicat, fără dubitaţii
complementare.
Strategia Comisiei Europene pentru anii 2002-200442 implică şi domeniul protecţiei
intereselor economice ale consumatorilor. Sub multe aspecte, se poate spune că, odată cu
transpunerea Directivei referitoare la garanţiile pentru bunuri de consum, s-a realizat o
uniformizare a regimului de protecţie în ţările Uniunii. Eforturile reglementare se vor îndrepta
spre soluţionarea chestiunilor legate de diverse categorii de produse de consum. Va rămâne
deschisă provocarea serviciilor, necesitatea reglementării conformităţii şi securităţii acestora
rămânând un deziderat.
42
Communication de la Commission au Parlament européen, au Conseil, au Comité
économique et social et au Comité des régions. Stratégie pour la politique des
consommateurs 2002-2006, publicată în "Journal Officiel de la Communauté
Européenne" nr. C137/2/08.06.2002. Intenţia Comisiei este aceea de a crea un regim
simplificat de acţiune a cumpărătorului pentru produsele neconforme.
10. Inspirată din textul Convenţiei de la Viena privind vânzarea internaţională de mărfuri,
Directiva 1999/44/CE, grupează în spatele neconformităţii atât viciile ascunse şi predarea
neconformă, cât şi eroarea asupra substanţei43. Concepţia se relevă la o simplă analiză a art. 2
din Directivă. Astfel cum rezultă din Raportul Comisiei, transpunerea în dreptul naţional al
statelor membre s-a realizat în mare parte şi de asemenea, se regăsesc în acest proces şi
statele asociate la Uniunea Europeană.
43
L. Marino, Le droit communautaire de la consommation et le droit francais des
contrats spéciaux, în Le droit communautaire de la consommation. Bilan et perspectives
(coordonatori: D. Fasquelle şi P. Meunier), La documentation francaise, Paris 2002, p.
184. De asemenea, Fr. Collart-Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 226, nr. 269.
Deoarece legiuitorul român nu s-a îndepărtat de la textul reglementării europene, prezentarea
Legii nr. 449 implică şi o prezentare a Directivei.
III. Conformitatea în legislaţia naţională
11. Legislaţia relevantă. Dreptul comun în materia protecţiei consumatorului este reprezentat
de Ordonanţa nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului44, dar şi de Codul Consumului.
Dedicate conformităţii, regăsim în primul act normativ numeroase texte. Unele dintre acestea
anticipează adoptarea Legii nr. 449/2003 privind vânzarea de bunuri de consum. Altele vor
constitui o dublură a unora din textele acestei legi. În sfârşit, există şi câteva reglementări
care extind cadrul conformităţii la un domeniu pe care Legea nu îl mai prevede. De fiecare
dată când Legea este lacunară, trebuie să revenim la textul Ordonanţei. Uneori, acest detur se
dovedeşte viciat de o necorelare patentă a dispoziţiilor legale. Neconcordanţele se datorează
în parte, concepţiei diferite pe care o avea legislatorul român faţă de cel european cu privire la
domeniul de aplicare al conformităţii şi securităţii produselor şi serviciilor45. Vom face apel la
ambele reglementări pe măsura derulării concluziilor la care am ajuns analizând Legea nr.
449/2003.
44
Republicată în "Monitorul oficial al României", partea I, nr. 75 din 23 martie 1994,
modificată prin: Legea nr. 178/1998 publicată în "Monitorul oficial al României",
partea I, nr. 388 din 13 octombrie 1998, prin Ordonanţa Guvernului nr. 58/2000,
publicată în "Monitorul oficial al României", partea I, nr. 43 din 3 ianuarie 2000
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 37/2002, publicată în "Monitorul
oficial al României", partea I, nr. 91 din 2 februarie 2002; prin Ordonanţa de urgenţă
nr. 146/2001, publicată în "Monitorul oficial al României", partea I, nr. 738 din 19
noiembrie 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 322/2002, publicată
în "Monitorul oficial al României", partea I, nr. 408 din 12 iunie 2002; prin Ordonanţa
de urgenţă nr. 84/2002, publicată în "Monitorul oficial al României", partea I, nr. 450
din 26 iunie 2002 care a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
37/2003 publicată în "Monitorul oficial al României", partea I, nr. 34 din 22 ianuarie
2003; modificată prin Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru
pagubele generate de produsele cu defecte, publicată în "Monitorul oficial al
României", partea I, nr. 552 din 22 iunie 2004.
45
Astfel cum am subliniat cu o altă ocazie (I.F. Popa, Obligaţia de securitate - mijloc de
protecţie a consumatorului, în "Dreptul" nr. 3/2003, p. 59 şi urm.), legiuitorul român
spre deosebire de cel european, a preferat iniţial să extindă domeniul obligaţiei de
securitate şi la servicii, în timp ce, la nivel comunitar, chestiunea serviciilor rămâne
subiect de proiecte şi este reglementată doar sectorial. Ulterior, prin Legea nr. 240/2004
privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte
(publicată în "Monitorul oficial al României", partea I, nr. 552 din 22 iunie 2004), care
realizează o traducere fidelă a Directivei nr. 85/374/ CEE privind răspunderea
producătorilor pentru produse defectuoase, această necorelare a fost parţial rectificată,
fiind abrogate textele din Ordonanţa nr. 21/1992 care se refereau la securitatea
produselor (adică art. 42 -42<7). Rămân însă alte texte în cuprinsul Ordonanţei din care
se poate deduce că obligaţia de securitate funcţionează similar şi în situaţia furnizorilor
de servicii. In plus, textele din Codul consumului (de exemplu art. 25) conduc spre
aceeaşi concluzie. Confuzia va fi sporită odată cu 1 ianuarie 2005 când va intra în
vigoare Legea nr. 245/2004 (publicată în "Monitorul oficial al României", partea I, nr.
565 din 25 iunie 2004), care realizează o traducere fidelă a Directivei nr. 2001/95/CE a
Parlamentului European şi Consiliului Europei privind securitatea generală a
produselor.
Nu trebuie să uităm că Legea intră în vigoare abia la data de 1 ianuarie 2007 (moment până la
care vor fi probabil înlăturate necorelările de care am pomenit), astfel încât, trebuie să ne
referim şi la alte două acte normative care reglementează actualmente conformitatea:
Hotărârea Guvernului nr. 665/1995 privind înlocuirea remedierea sau restituirea contravalorii
produselor care prezintă deficienţe de calitate şi Hotărârea Guvernului nr. 394/1995 privind
obligaţiile ce revin agenţilor economici - persoane fizice şi persoane juridice - în
comercializarea produselor de folosinţă îndelungată destinate consumatorilor. Scopul nostru
este în principal comentarea conformităţii astfel cum se desprinde din textul Legii şi din
cuprinsul acestor acte, a căror vocaţie a fost aceea a unor acte periferice, deşi domeniul lor era
esenţial în protecţia consumatorului. Cu toate acestea, trebuie să amintim de fiecare dată care
este reglementarea actuală. În consecinţă, ne vom folosi de aceste două acte normative în mod
subsecvent.
12. Domeniul conformităţii.
a.Părţile raportului juridic. Ca şi în alte acte normative specifice, legiuitorul reia
terminologia incidentă raporturilor juridice de consum. Şi de această dată, definiţia ţine seama
de un criteriu subiectiv. Legea specială, se aplică exclusiv raporturilor dintre comercianţii
profesionişti ("autorizaţi" în accepţiunea Legii, conform art. 2 lit. c) sau producători (art. 2 lit.
d) şi consumatori (definiţi de art. 2 lit. a). Definiţiile nu prezintă nici un element distinctiv
semnificativ faţă de acelea prezente în reglementările anterioare. De aceea, este inutilă
reluarea discuţiei asupra părţilor raportului juridic de consum. Pentru coordonatele acestei
noţiuni, facem trimitere la încercările noastre anterioare de a circumscrie categoria juridică de
consumator în cadrul legislaţiei române în domeniu46. În plus, faţă de definiţiile anterioare,
legiuitorul adaugă: "( ... ) dar care acţionează în contractele aflate sub incidenţa acestei legi",
făcând explicit trimitere şi la un criteriu obiectiv de determinare.
46
În acest sens, a se vedea: I. F. Popa, Reprimarea clauzelor abuzive, în "Pandectele
Române", nr. 2/ 2004, p. 194 şi urm. şi în special bibliografia şi jurisprudenţa citate cu
această ocazie (p. 200 şi urm.).
În prezent, există un conflict aparent în ce priveşte definirea părţilor raportului juridic de
consum între prevederile cuprinse în Hotărârea nr. 665/1995 (art. 2 alin. 2) şi Ordonanţa nr.
21/ 1992 (art. 2). Credem că prevederile cuprinse în ultimele modificări aduse Ordonanţei au
realizat implicit şi o modificare a textului din Hotărâre. De aceea, înţelesul care trebuie dat
astăzi termenilor de consumator şi comerciant profesionist ("agent economic", producător,
distribuitor, etc., în terminologia Ordonanţei) este cel din Ordonanţă.
b.Substanţa raportului juridic.
i. Contractele care intră sub incidenţa Legii. Astfel cum rezultă din chiar titlul Legii, aceasta
este aplicabilă contractelor de vânzare de consum. Conform art. 1 "prezenta lege
reglementează aspecte privind vânzarea produselor, inclusiv a celor executate la comandă, şi
garanţiile asociate acestora, în vederea asigurării protecţiei consumatorului." Din texte se
deduce că reglementarea specifică se aplică:
- contractelor de vânzare-cumpărare pură şi simplă, de consum. Singura condiţie este aceea ca
achiziţionarea produsului să se facă în scop de consum.
- vânzărilor de bunuri viitoare, în cazul în care avem de a face cu produse executate la
comandă, iar procurarea materiei prime de către comerciant este văzută de părţi ca esenţială.
Ideea este reluată de art. 4 din Lege care prevede că intră sub incidenţa sa şi contractele de
vânzare de produse care urmează a fi fabricate sau prelucrate. Astfel cum vom observa mai
departe, legea nu se aplică şi contractelor de antrepriză, întrucât ea se rezumă la produse şi nu
poate fi extinsă şi la servicii. De fiecare dată însă când avem de a face cu un serviciu
accesoriu vânzării, acesta intră de asemenea, sub incidenţa Legii47. Concluzia se impune faţă
de prevederile art. 8 alin. 1 unde este asimilată neconformităţii instalarea incorectă a
produselor de către comerciant.
47
Se încadrează aici, de exemplu, vânzarea unui material informatic însoţită de
instalarea acestuia, livrarea unei aparaturi complexe, iar cu titlu accesoriu asigurarea
service-ului gratuit, etc. S-a admis de altfel, că refuzul vânzătorului unui produs
informatic de a-şi asista clientul în vederea folosirii corecte şi utile a produsului
reprezintă o încălcare a obligaţiei de conformitate ( în acest sens: Curtea de Casaţie
Franceză, camera comercială, 11 aprilie 1995, cu notă aprobativă de L. Leveneur, op.
cit. Droit des contrats ... , nr. 354, p. 315).
- contractelor de antrepriză (aşa-numita vânzare de "produse la comandă", atunci când
procurarea materiei prime de către comerciant este văzută de părţi ca accesorie, esenţial fiind
serviciul - situaţie când avem de a face cu o antrepriză într-una din variantele permise de art.
1478 Cod civil)48. Legea nu se aplică serviciilor (cu excepţia serviciilor accesorii vânzării).
48
Pentru distincţia între vânzările de bunuri viitoare şi contractele de antrepriză, a se
vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 317, nr. 2. 3; D. Chirică, op. cit., p. 245;
Cu privire la ultima situaţie este necesar să semnalăm diferenţele între textul Legii şi cele ale
art. 9, 12 din Ordonanţa nr. 21/1992. Din redactarea ultimelor texte rezultă că şi serviciile
sunt privite în egală măsură, de obligaţia de conformitate. De aceea, singura concluzie la care
se poate ajunge este că, în prezent, şi pentru servicii operează răspunderea comerciantului
profesionist conform Ordonanţei nr. 21/199249, fiind exclusă aplicarea Legii nr. 449/2003.
49
Conform art. 10 lit. d din acest act normativ, consumatorii au dreptul "de a fi
despăgubiţi pentru daunele provocate de produsele sau serviciile care nu corespund
clauzelor contractuale".
Conform art. 6 din Lege, vânzătorul nu este răspunzător în cazul în care lipsa de conformitate
se datorează materialelor furnizate de către consumator vânzătorului. Şi de aici se deduce că
antrepriza este uneori privită ca o vânzare de către Lege, precum şi că reglementarea s-ar
aplica şi unor asemenea contracte.
Actele normative din sfera conformităţii, astăzi în vigoare, nu se referă la tipul actelor juridice
care intră sub incidenţa lor decât indirect. De exemplu, Hotărârea nr. 665/1995 se referă la
"comercializarea către populaţie". Aşadar, sfera actelor juridice care intră sub incidenţa sa
poate fi apreciată mult mai flexibil. În realitate, esenţa o constituie tot vânzările de consum.
ii. Contractele excluse de Lege. Diferite texte ale Legii, reluând similarele cuprinse în
Directivă, exclud aplicarea sa la anumite tipuri de contracte. Este vorba de situaţii în care
interesul protecţiei consumatorului cedează faţă de reguli de ordine publică ce implică
siguranţa circuitului civil. Legea nu se aplică:
- vânzărilor de bunuri realizate în cadrul procedurilor legale (penale sau contravenţionale) de
confiscare (art. 2 lit. b teza II);
- vânzărilor de bunuri realizate ca efect al executării silite - de principiu, la licitaţie publică,
sau pe baza unui alt act emis de autorităţile judecătoreşti (art. 2 lit. b teza II);
- vânzărilor la licitaţie publică de bunuri folosite, atunci când consumatorul are posibilitatea
să participe personal (art. 3).
iii. Obiectul derivat: produsele. Se include în categoria produselor: orice "bun material mobil
a cărui destinaţie finală este consumul sau utilizarea individuală ori colectivă" (art. 2 lit. b,
teza I).
Din definiţia legală rezultă două concluzii. Legea exclude bunurile imobile din sfera ei de
aplicare, iar pe de altă parte, exclude serviciile50 (deci, ca principiu, contractele de antrepriză),
atunci când nu sunt accesorii unei vânzări (concluzie - discutabilă însă, faţă de restul
reglementărilor, astfel cum am arătat mai sus - ce rezultă şi din interpretarea per a contrario a
textului art. 4 din Lege). În plus, se exclud în mod expres din sfera de aplicare a garanţiei de
conformitate: "( ... ) apa şi gazele care nu sunt ambalate într-un volum limitat sau într-o
cantitate fixă şi energia electrică" (art. 2 lit. b, teza II).
50
Serviciilor le sunt afectate unele prevederi speciale. De exemplu, în cadrul serviciilor
turistice există o multitudine normativă: Ordonanţa nr. 107/1999 privind
comercializarea pachetelor de servicii turistice, publicată în "Monitorul oficial al
României", partea I, nr. 431/31 august 1999, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr. 631/2001, publicată în "Monitorul oficial al României", partea I, nr. 754/27
noiembrie 2001 completată de o serie de ordine menite să creeze cadrul prestării
serviciilor turistice (cum ar fi Ordinul Ministerului Turismului nr. 69/2003 pentru
aprobarea contractului cadru de comercializare a pachetelor de servicii turistice,
publicat în "Monitorul oficial al României", partea I, nr. 214/1 aprilie 2003 sau Ordinul
Ministerului Turismului nr. 235/2001 privind asigurarea turiştilor în cazul
insolvabilităţii sau falimentului agenţiei de turism, publicat în "Monitorul oficial al
României", partea I, nr. 433/2 august 2001, etc.). Din economia acestor reglementări, se
deduce o "conformitate" specifică acestui tip de serviciu. Coordonatele acestei noţiuni
depăşesc însă cadrul de faţă.
Pentru circumscrierea obiectului derivat al raportului juridic analizat, trebuie să avem în
vedere şi prevederile art. 42 alin. 2 din Ordonanţa nr. 21/1992, conform cărora, normele
protecţioniste se aplică şi în cazul produselor furnizate în mod gratuit, cu preţ redus, ca şi
celor comercializate ca şi piese de schimb.
În prezent, domeniul produselor este reglementat sectorial.
Hotărârea nr. 665/1995 este aplicabilă numai produselor nealimentare de uz curent şi care nu
sunt însoţite la vânzare de certificate de garanţie (art. 1), produsele de folosinţă îndelungată
fiind expres excluse (art. 9).
Pentru produsele de folosinţă îndelungată "care îşi păstrează caracteristicile calitative
prescrise şi/sau declarate, pe durata medie de utilizare, precum şi piesele de schimb aferente
bunurilor respective" se aplică Hotărârea nr. 394/1995 (am citat din cuprinsul art. 1).
Produsele pentru care se aplică acest act normativ, calificate ca fiind de folosinţă îndelungată,
sunt indicate în anexa acestui act normativ51. Acest act normativ este completat de către
Hotărârea nr. 1219/2000 în ce priveşte piesele de schimb auto.
51
Cum ar fi: autovehiculele, vehiculele fără motor, aparatele de uz casnic, etc. Lista
anexă tentează o enumerare exhaustivă a produselor de folosinţă îndelungată care se
impunea pentru obligarea comercianţilor de a emite şi certificate de garanţie şi pentru a
reprezenta un suport pentru reglementări sectoriale de calitate a produselor.
Deşi în Lege se prevede că toate aceste acte normative vor fi abrogate odată cu intrarea sa în
vigoare, va fi în mod evident necesară emiterea unor noi acte normative pentru cumpletarea
Legii, în ce priveşte obligaţiile comercianţilor profesionişti de a emite certificate de garanţie
pentru anumite categorii de produse de consum.
13. Concepţia asupra conformităţii. Este impropriu să vorbim despre o "concepţie" asupra
conformităţii exprimată de legislatorul român. Legea nu a făcut decât să reproducă definiţiile
prezente în Directivă şi astfel concepţia comunitară.
În principiu, Legea se referă atât la o conformitate cuprinsă în câmpul contractual, adică la
"conformitatea cu contractul de vânzare-cumpărare", cât şi la o conformitate subiectivă -
necesitatea de a corespunde cu scopul ("aşteptările") consumatorului. În acest mod, Legea
reuneşte aspectele obiective şi subiective ale conformităţii ajungând la concepţia monistă52.
Aceeaşi orientare este împărtăşită şi de art. 42 alin. 1 din Ordonanţa nr. 21/1992.
52
A se vedea supra nr. I-4
Conform art. 5 alin. 2 din Lege:
"Se considera că produsele sunt în conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare dacă:
a) corespund descrierii făcute de vânzător şi au aceleaşi calităţi ca şi produsele pe care
vânzătorul le-a prezentat consumatorului ca mostră sau model;
b) corespund oricărui scop specific solicitat de către consumator, scop făcut cunoscut
vânzătorului şi acceptat de acesta la încheierea contractului de vânzare-cumpărare;
c) corespund scopurilor pentru care sunt utilizate în mod normal produsele de acelaşi tip;
d) fiind de acelaşi tip, prezintă parametri de calitate şi performanţe normale, la care
consumatorul se poate aştepta în mod rezonabil, date fiind natura produsului şi declaraţiile
publice privind caracteristicile concrete ale acestuia, făcute de vânzător, de producător sau de
reprezentantul acestuia, în special prin publicitate sau prin înscriere pe eticheta produsului."
Care este domeniul obligaţiei de conformitate dacă ne raportăm la noţiuni tradiţionale ?
Credem că, astfel cum este definită în lege conformitatea, ea poate să includă:
i. predarea conformă astfel cum se deduce ea din dispoziţiile art. 1314-1335 C. civ. (art. 5 lit.
a din Lege).
ii. lipsa viciilor ascunse astfel cum sunt definite de art. 1352 C. civ., într-o variantă mai
modernă de determinare (art. 5 lit. b şi c din Lege)
iii. lipsa erorii asupra substanţei prevăzută de art. 954 C. civ. (art. 5 lit. b din Lege - în
principal, prin determinarea subiectivă a conformităţii)
iv. implicit, lipsa dolului comisiv sau omisiv (definite schematic de art. 960 C. civ.) ca
variantă de nerespectare a obligaţiei de informare a consumatorului în condiţiile impuse de
art. 10 lit. b şi de art. 18 şi urm. din Ordonanţa nr. 21/1992).
Nu sunt însă incluse în domeniul conformităţii/neconformităţii:
i. securitatea produselor (şi serviciilor)53. Diferenţa de domenii este palpabilă în privinţa
condiţiilor de timp pentru formularea acţiunilor specifice. Şi totuşi, o mai bună protecţie ar fi
prezentă în cazul în care s-ar aprecia că cele două obligaţii funcţionează simultan54. Principala
distincţie este datorată perspectivei din care sunt privite defectele produsului: în cazul
neconformităţii, perspectiva ţine de utilitatea (obiectivă sau subiectivă) a produsului, pe când
lipsa de securitate, ţine de perspectiva periculozităţii sale pentru integritatea persoanei
consumatorului (şi a bunurilor acestuia - altele decât produsul care prezintă lipsa de
securitate). Pentru acest motiv, este util să se facă distincţie între obligaţia de conformitate şi
obligaţia de securitate.
53
Pentru analiza securităţii produselor: I. F. Popa, op. cit.(Obligaţia de securitate ... ), p.
72 şi urm.; C. Teleagă, Particularităţi ale răspunderii civile delictuale în Directiva
85/374/CE din 25 iulie 1985 cu privire la produsele defectuoase, în Revista Română de
Drept al afacerilor nr. 2/2004, p. 60 şi urm.; de asemenea, actele normative indicate
supra nota nr. 46.
54
Pentru distincţia cuvenită a se vedea: J. Huet, op. cit. (Garantie légale contre les vices
cachés), sub art. 1641-1649, fasc. 20, nr. 5/1994, p. 21 şi urm., nr. 83 şi urm.; A.
Bénabent, op. cit., p. 132 şi urm, nr. 205 şi urm; din perspectiva legislaţiei româneşti
există însă şi raţiuni pentru un punct de vedere contrar. In primul rând, studiind textele
art. 3,10,12, nu rezultă că legiuitorul a înţeles să distingă cu precizie între cele două
obligaţii. Pe de altă parte, se poate observa că uneori prejudiciile diferite (specifice
nesecurităţii şi neconformităţii) sunt cauzate de acelaşi defect.
ii. viciile aparente - sunt excluse astfel cum rezultă din conţinutul art. 6 din Lege. În această
privinţă, Legea adoptă soluţia tradiţională conform căreia: "vânzătorul nu este răspunzător de
viciile aparente şi despre care cumpărătorul a putut singur să se convingă" (art. 1353 C.
civ.)55
55
In acest sens: J. Calais-Auloy, op. cit. (De la garantie des vices cachés ... ), p. 72 şi
urm.; cu toate acestea, calificarea unor defecte ca vicii aparente se face relativ diferit în
raporturile de consum. La această calificare care este o chestiune de fapt, instanţa nu
poate face abstracţie de circumstanţele raportului juridic, în care o parte are calitatea
de profesionist şi are îndatoriri care se apreciază mult mai sever decât în raporturile
civile în care părţile se află într-o poziţie de egalitate juridică. In prezent, art. 12 din
Ordonanţa nr. 21/ 1992 nu face nici un fel de distincţie între vicii ascunse şi vicii
aparente, de unde se poate deduce că în prezent conformitatea acoperă şi viciile
aparente (în acest sens, St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 405, nr. 765).
Legat de această din urmă observaţie, trebuie să amintim că în practica mai veche a instanţei
supreme s-a decis că, atunci când analiza lucrului ce urmează a fi cumpărat reclamă
cunoştinţe de specialitate, cumpărătorul trebuie să apeleze la persoane cu cunoştinţe de
specialitate (calificate), iar dacă nu o face, este "considerat în culpă" astfel încât, răspunderea
vânzătorului nu va mai putea fi angajată56. În contextul protecţiei consumatorului (context
care s-ar fi regăsit şi în epocă), acest punct de vedere nu poate fi acceptat. Astăzi, nici măcar
nu merită să mai comentăm o asemenea jurisprudenţă, într-un domeniu în care obligaţia de
informare a vânzătorului acoperă inclusiv situaţia neconformităţii. Oricum, chiar şi după
termenii legislaţiei în vigoare la acea dată, punctul de vedere citat era lipsit de orice
fundament legal în condiţiile în care Codul civil nu prevede obligativitatea apelului la
experţi57.
56
Tribunalul Suprem, dec. nr. 183/1978, Culegere de decizii -1978, p. 61; aceeaşi
instanţă dec. nr. 1936/ 1984, în Revista Română de Drept nr. 7/1985, p. 68. Şi în
jurisprudenţa franceză a fost prezent, în practica instanţelor de fond, un asemenea
punct de vedere - contestat de literatura de specialitate - a se vedea în acest sens, J.Huet,
op. cit. (Garantie légale contre les vices cachés ... ), J.C. Civ., sub art. 1641-1649, fasc. 30,
nr. 5/1994, p. 15, nr. 74.
57
In acest sens, Fr. Deak, op. cit., p. 91, nota 266, unde sunt comentate critic cele două
soluţii citate anterior.; în sens contrar, jurisprudenţa citată în D. Chirică, op. cit., p. 81.
Este esenţial să se distingă între cumpărătorul profan şi cel profesionist, precum şi între
cumpărările de bunuri noi şi cele de ocazie. Jurisprudenţa franceză pretinde de la cel
profan, cu ocazia predării, ca acesta să efectueze verificările la care ar fi procedat orice
persoană de o diligenţă medie, fără a-i impune asistenţa unui expert şi aceasta nici
măcar în cazul achiziţionării de lucruri complexe. Pentru bunurile de ocazie, desigur,
atenţia cumpărătorului trebuie să fie sporită (O. Barret, op. cit., p. 109, nr. 1425 şi
urm.). Pentru o analiză mai complexă, dar cu aceeaşi concluzie, ase vedea: J. Huet, op.
cit.(Droitcivil. Les contrats spéciaux), p. 262 şi urm., nr. 11327 şi urm.; acelaşi autor, op.
cit. (Garantielégale contre les vices cachés ... ), J. C.Civ., sub art. 1641-1649, fasc. 30, nr.
5/1994, p. 14, nr. 68-69.
În plus, în contextul legislaţiei de astăzi, consumatorul poate invoca lipsa sa de pricepere la
achiziţionarea unui bun, întrucât este absurd să se pretindă ca şi în cazul vânzărilor de masă
să se impună apelul consumatorului la persoane calificate58. Ne e greu să ne imaginăm cum,
de exemplu, fiecare consumator care doreşte să achiziţioneze un autoturism nou, vine însoţit
de câte un expert pentru analiza lucrului59. Sigur că, jurisprudenţa citată rămâne valabilă în
toate cazurile în care vânzările nu pot fi calificate ca intrând în sfera protecţiei
consumatorului60. Concluzia noastră este că, practica în materie de vicii ascunse, ar trebui să
fie mai flexibilă în cazul în care avem de face cu raporturile dintre un comerciant profesionist
şi un consumator61. Nu trebuie să se renunţe însă la o exigenţă de bun simţ: instanţa este
ţinută să ia în calcul toate circumstanţele vânzării de la calitatea contractanţilor (profani -
profesionişti) la natura lucrului vândut (nou sau de ocazie) şi la previzibilitatea producerii
consecinţelor care scad utilitatea sa.
58
Conform unei jurisprudenţe mai vechi, cumpărătorul nu poate invoca lipsa de
pricepere şi de experienţă pentru a susţine că din acest motiv nu a putut constata viciile
(Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 679/1986, în Revista Română de Drept, nr. 1/1987, p.
62-63, conform căreia: vicii ascunse sunt acelea "care nu pot fi descoperite în urma unei
verificări serioase şi pe cale obişnuită ( ... )"- credem că apelul la un expert nu poate fi
nicidecum considerat ca încadrându-se într-o verificare pe cale obişnuită). Desigur, o
asemenea jurisprudenţă trebuie abandonată atunci când avem de a face cu un
cumpărător profan. Experienţa jurisprudenţei franceze este un exemplu în acest sens: J.
Huet, op. cit. (Garantie légale contre les vices cachés ... ), J.C. Civ., sub. art. 1641 -1649,
fasc. 30, nr. 5/1994, p. 14, nr. 72-73.
59
Pentru o dezvoltare a acestei chestiuni, a se vedea: L. Mercier, Les contours de
l'obligation de délivrance dans la vente d'automobile, în Petites affiches, 7 martie 2000, nr.
47, p. 4 şi urm.
60
În acest sens putem compara punctul de vedere expus de V. Stoica şi C. Turianu, op.
cit., Revista Română de Drept nr. 9-12/1989 cu acela al autorului citat la nota
anterioară. Punctul de vedere al acestui autor relativ la diferenţele între predare şi vicii
ascunse sau între acestea şi eroare (respectiv dol) - p. 4, p. 6 din articolul citat - ne apare
justificat doar în măsura în care vânzările de autovehicule noi sau de ocazie, nu intră în
categoria vânzărilor de consum.
61
De altfel, acest punct de vedere a fost "intuit" şi de jurisprudenţa română din
perioada interbelică: "( ... ) vânzătorul care face comerţ de maşini agricole şi industriale
avea posibilitatea să descopere viciile maşinilor vândute, dacă le-ar fi încercat mai
înainte de a le preda cumpărătorului ( ... ) (Curtea de Casaţie, secţia a III a civilă,
decizia nr. 467/25 noiembrie 1911, în op. cit. (Codul civil adnotat), p. 469.
Reglementarea actuală a conformităţii este dată de Ordonanţă şi de Hotărârile nr. 665 şi 394
din 1995. Din reglementările cuprinse în aceste hotărâri este dificil de surprins care a fost
concepţia legiuitorului român. Terminologia preferată pentru neconformitate este aceea de
"deficienţe de calitate" (art. 2 alin. 1 din Hotărârea nr. 665/1995) sau "vicii ascunse" (art. 10
din Hotărârea nr. 394/1995), fără ca prin aceasta să se excludă ceea ce se înţelege în
terminologia Legii noi prin neconformitate. Şi această concluzie se desprinde în principal din
reglementarea cuprinsă în Ordonanţă (comentată mai sus).
14. Natura juridică a obligaţiei de conformitate.
Comercianţi profesionişti au obligaţia de a pune în circulaţie numai "produse sau servicii care
corespund caracteristicilor prescrise sau declarate ( ... )" (art. 9 din Ordonanţa nr. 21/ 1992).
De asemenea, "vânzătorul este obligat să livreze consumatorului produse care sunt în
conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare"(art. 5 alin. 1 din Lege). Primul dintre cele
două enunţuri reprezintă temeiul general al conformităţii şi securităţii serviciilor şi
produselor. Cel de al doilea instituie obligaţia de conformitate în sarcina comercianţilor
profesionişti. Care este natura acestei obligaţii: de mijloace sau de rezultat (14.a.),
contractuală sau delictuală (14.b.), legală sau convenţională (14.c).
14.a. În dreptul comun, obligaţia în cauză trebuie să fie calificată drept obligaţie de a face62,
esenţială63 şi de rezultat64.
62
Pentru un comentariu adiacent acestei chestiuni, a se vedea: J. Huet, Des différentes
sortes d'obligations et, plus particulierement, de l'obligation de donner, la mal nommé,
la mal aimée, în Etudes offertes a Jacques Ghestin,Ed. L.G.D.J., Paris 2001, p. 433, nr.
8. Dacă ar fi acceptată noţiunea obligaţiei de praestare, probabil că aceasta ar fi cea mai
potrivită calificare (cu privire la obligaţia de predare şi la calificarea ei în acest mod: G.
Pignarre, A la redécouverte de l'obligation de praestare. Pour une relecture de quelques
articles du code civil, în Revue trimestrielle de droit civil nr. 1/2001, mai ales p. 53 şi
urm, nr. 11 şi urm.). Despre extensia pe care ar putea-o primi obligaţia de praestare, a
se vedea: J. Carbonnier, Droit civil. Tome 4, Les Obligations, Ed. P. U. F., Paris 2000, p.
34, nr. 10.
63
Deoarece nu se poate concepe vânzare de bunuri de consum fără conformitate,
concept care include şi obligaţia de predare (pentru aprecierea cuvenită însă în dreptul
comun: Fr. Collart-Dutilleul, Quelle place pour le contrat dans l'ordonancement
juridique ?, în La nouvelle crise du contrat (coordonatori: C. Jamin, D. Mazeaud), Ed.
Dalloz2003, p. 232.
64
Obligaţia de predare (căreia îi este oarecum subordonată şi conformitatea) este
prezentată ca arhetipul obligaţiei de rezultat (în acest sens: Ph. Le Tourneau, art.
precit.- Conformité et garanties dans la vente d'objets mobiliers corporels, p. 241, nr.
26).
În dreptul consumului, culpa comerciantului este întotdeauna prezumată. Noţiunea de bună
credinţă nu poate juca nici un rol în favoarea sa. Dar în cazul obligaţiei de conformitate nici
măcar prezumţia de culpă nu mai are semnificaţie.
În realitate, răspunderea generată de neexecutarea obligaţiei de conformitate este o
răspundere obiectivă65 a vânzătorului profesionist şi care funcţionează în temeiul obligaţiei
de garanţie. De aceea, obligaţiei de conformitate i se poate spune obligaţie de garanţie pentru
conformitate. Ideea este susţinută de art. 9 din Lege: "vânzătorul este răspunzător faţă de
consumator pentru orice lipsă a conformităţii existentă la momentul când au fost livrate
produsele." De aici se deduce că, vânzătorul profesionist datorează garanţia în virtutea
calităţii sale de profesionist şi că, avem de a face cu o garanţie asemănătoare celei pe care o
are un asigurător66.
65
In sens contrar, dar într-un alt context (marcat de lipsa reglementărilor pe care le
comentăm astăzi), Ph. Le Tourneau, ibidem, p. 260, nr. 87-88.
66
In acest sens, a se vedea: Fr. Collart-Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 238-239, nr.
289.
Acelaşi este şi sensul garanţiei în dreptul comun. "Dacă vânzătorul cunoştea viciile lucrului,
el este dator, pe lângă restituţiunea preţului, de toate daunele interese către cumpărător" (art.
1356 Cod civil). Pentru a fi obligat vânzătorul la restituirea preţului, este indiferentă buna sau
reaua lui credinţă, deci culpa. Ea are relevanţă numai cu privire la acordarea de daune-
interese. În concluzie, şi în dreptul comun, avem de a face tot cu o obligaţie de garanţie care
generează tot o răspundere obiectivă a vânzătorului.
Faţă de aceste observaţii, trebuie reţinut că obligaţia de conformitate (ca de altfel şi cea
cunoscută în dreptul comun ca obligaţie de garanţie pentru vicii ascunse) transcende distincţia
între obligaţiile de mijloace şi cele de rezultat. Culpa debitorului acestei obligaţii nu are nici o
înrâurire asupra aprecierii executării sau neexecutării sale.
14. b. Sub un alt aspect, se mai pune întrebarea dacă obligaţia de conformitate este o obligaţie
cu caracter contractual sau extracontractual (adică delictual). Fără a intra în detaliile discuţiei
pe care o poate naşte o asemenea întrebare şi în subtilităţile create de literatură şi
jurisprudenţă pentru a acorda beneficiul garanţiei contractuale şi unor persoane care nu au
fost parte în contractul de vânzare-cumpărare primar67, ne vom rezuma să amintim că,
asemeni reglementării răspunderii pentru produsele defectuoase, şi obligaţia de conformitate
beneficiază de aceeaşi emancipare juridică de sub tutela dihotomiei făcute de literatura de
specialitate între răspunderea contractuală şi cea delictuală. Obligaţia de conformitate
reglementată de Lege, poate fi invocată ca atare şi "fără a aduce atingere altor drepturi pe care
consumatorul le poate invoca în temeiul celorlalte prevederi legale care reglementează
răspunderea contractuală sau necontractuală". Ceea ce presupune că, un consumator
nemulţumit, poate beneficia atât de mijloacele neconformităţii prezente în Lege, cât şi de
mijloacele specifice vânzării comerciale sau de prevederile răspunderii delictuale, dacă este
cazul. Apelul la alte forme de răspundere, nu poate să ducă însă, la o dublă reparaţie a
prejudiciului, întrucât am fi în prezenţa unei îmbogăţiri fără justă cauză. Cel mai firesc este ca
mijloacele nereglementate expres de Lege şi prezente în dreptul comun (de această dată ne
referim la dreptul civil), să fie folosite în completarea celor din Lege68.
67
În cazul unor vânzări succesive, pentru a se admite acţiunea cumpărătorului final
împotriva vânzătorului iniţial sau chiar a producătorului (variantă de altfel
subînţeleasă în cazul dreptului protecţiei consumatorului), s-a recurs la mecanismul
subrogaţiei personale sau al cesiunii de creanţă, pentru ca în cele din urmă să se
conchidă că obligaţia de garanţie a primului vânzător se transmite cu titlu de accesoriu
al lucrului vândut odată cu lucrul (pentru discuţie, a se vedea în special: Fr. Collart-
Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 239 şi urm., nr. 290; O. Barret, op. cit., p. 112, nr.
1467 şi urm.). Reglementarea din cadrul protecţiei consumatorului a făcut un pas
anunţat cu mult timp în urmă (Ph. Le Tourneau, op. cit.- Conformité et garanties dans la
vente d'objets mobiliers corporels, p. 261, nr. 90).
68
Legea nu prevede şi dreptul consumatorului la daune-interese pentru neconformitate,
de unde nu se poate însă deduce că acesta nu are un asemenea drept. Comerciantul,
fiind prezumat de rea-credinţă şi neputând să ignore decât în mod culpabil
neconformitatea lucrului (imperitia culpae adnumeratur), i se vor putea solicita daune-
interese în condiţiile art. 1357 C.civ ..De altfel, regula este prezentă şi în Ordonanţa nr.
21/ 1992 care prevede la art. 12, fără a distinge după cum este vorba de neconformitate
sau lipsă de securitate a produsului.
14.c. Ultima întrebare la care ne mai propunem să răspundem este dacă obligaţia de
conformitate este legală sau contractuală. Ca şi în dreptul comun, conformitatea beneficiază
de o reglementare specială. Diferenţa rezidă în frecvenţa mai mare, chiar totalizantă, a
normelor imperative care instituie coordonatele conformităţii.
Calificarea obligaţiei în cadrul vânzărilor de consum apare ca exotică, din moment ce grija
legiuitorului sub aspectul acuităţii juridice este inexistentă. Totuşi, răspunsul de principiu ar
trebui să fie acela că avem de a face cu o obligaţie contractuală, întrucât conformitatea are
natura unei obligaţii esenţiale69 în economia contractului, fără care nu am mai fi în prezenţa
vânzării. Prin excepţie, atunci când se permite unui alt consumator decât cumpărătorul primar
să reclame lipsurile lucrului vândut, va fi practic suficient ca el să invoce dispoziţiile
imperative privind conformitatea. În acest caz, obligaţia este legală.
69
Calificarea are semnificaţie pentru că identificarea obligaţiei esenţiale are ca efect
imposibilitatea înlăturării ei din sfera contractuală prin voinţa părţilor. In acest mod,
conceptul de obligaţie esenţială serveşte ca fundament pentru înlăturarea unor clauze
de restrângere sau limitare a răspunderii (în acest sens: D. Mazeaud, Les nouveaux
instruments de l'equilibre contractuel. Ne risque-t-on pas d'aller trop loin, în op. cit. - La
nouvelle crise du contrat, p. 144, nr. 18)
Comentariul este pe deplin valabil şi raportat la legislaţia actuală, mai ales dacă avem în
vedere textele din Ordonanţă (art. 12 şi mai ales art. 42-4) care nu se referă exclusiv la
situaţia obligaţiei de securitate, ci şi la garanţia pentru neconformitate.
15. Condiţiile neconformităţii.
15. a. Neconformitatea să fi existat în momentul livrării. Momentul în funcţie de care trebuie
apreciată conformitatea/neconformitatea este acela al "livrării" (art. 9 din Lege).
Terminologia folosită de legiuitor este oarecum nespecifică dreptului nostru şi se explică prin
traducerea textului Directivei din varianta sa franceză. Livrarea în accepţiunea de faţă este de
fapt "predarea" în înţelesul conferit de art. 1314 C.civ.
Chestiunea neconformităţii trebuie analizată într-un mod similar condiţiei puse pentru
angajarea garanţiei de vicii ascunse şi anume ca viciile să fi existat în momentul vânzării70. În
dreptul comun se subliniază că, este esenţial ca viciile să fi existat în momentul în care se
realizează transferul dreptului de proprietate71. Distincţia este discutabilă în cazul de faţă,
întrucât este de presupus că reglementarea comunitară care stă la baza Legii nu face o
distincţie strictă între transfer de proprietate şi predare, distincţie care are o importanţă
semnificativă doar în sistemul de drept francez.
70
D. Chirică, op. cit., p. 81-82;
71
Fr. Deak, op. cit., p. 91; mai pe larg: J. Huet, op. cit. (Droitcivil. Les principaux contrats
spéciaux)., p. 270-271, nr. 11334-11335
15.b. O altă condiţie esenţială pentru funcţionarea garanţiei de neconformitate este ca
neconformitatea să nu fie cunoscută cumpărătorului m momentul cumpărării (art. 6 din
Lege). În caz contrar, se presupune că el şi-a asumat riscurile inerente achiziţionării unui
produs impropriu scopurilor sale. Eventuala posibilă neconformitate, trebuie semnalată
cumpărătorului, întrucât vânzătorului profesionist îi incumbă obligaţia de informare.
De asemenea, nu ne aflăm în prezenţa neconformităţii atunci când, în mod "rezonabil" (adică
după criterii obişnuite), cumpărătorul nu putea să nu cunoască lipsa de conformitate şi nici
atunci când lipsa de conformitate îşi are originea în materialele furnizate de consumator (art.
6)72.
72
A se vedea discuţia prezentată supra nr. 13.
15.c. Gravitatea neconformităţii. Atunci când se analizează problema viciilor ascunse, după
regula impusă de art. 1352 C. civ., doctrina desprinde şi condiţia ca acestea să fie grave, adică
să afecteze însăşi substanţa bunului, făcându-l impropriu destinaţiei sale. Dacă defectul este
minor, nu se poate angaja răspunderea pentru vicii ascunse.
În cazul neconformităţii, art. 14 din Lege prevede: "consumatorul nu este îndreptăţit să
solicite rezoluţiunea contractului, dacă lipsa conformităţii este minoră." De aici se deduce că,
în cazul neconformităţii minore, consumatorul nu poate solicita rezoluţiunea, dar poate utiliza
celelalte mijloace pe care i le pune la îndemână capitolul 3 din Lege (reparare, înlocuire,
reducere de preţ). Concluzia ar fi că, în cazul vânzării de consum produsele trebuie să fie
perfecte. Totuşi, abaterile minime de la această "perfecţiune" sunt tolerate chiar de unităţile
de măsură ale neconformităţii (prevăzute de art. 14 alin. 2): standardele naţionale SR ISO
3951/1998 şi acte normative referitoare la conformităţi73. Aşadar, faţă de dreptul comun, lipsa
de gravitate se apreciază sever şi oarecum matematic. Diferit însă, trebuie apreciată
neconformitatea bunurilor de ocazie vândute de profesionist unui consumator. În ce le
priveşte, cumpărătorul nu se poate aştepta la calităţi identice unui lucru nou74.
73
Reglementările sunt sectoriale şi asimilarea lor probabil că s-ar putea face numai de
câte un expert pentru fiecare domeniu în parte, ceea ce dovedeşte necesitatea (de multe
ori) a apelului la mijlocul de probă al expertizei atunci când se stabileşte
neconformitatea. Iată un exemplu: pentru produsele cosmetice reglementarea de bază
este Legea nr. 178, publicată în "Monitorul oficial al României" partea I, nr. 525 din 25
octombrie 2000 care a suferit multe modificări ulterioare şi care este serios completată
de o serie de acte ale organismelor cu atribuţii în domeniu: Anexa din 29 noiembrie
2000 stabilită de Ministerul Sănătăţii la legea menţionată privind listele cuprinzând
substanţele prevăzute la art. 6 din Legea nr. 178/2000, publicată în "Monitorul oficial al
României" partea I, nr. 119 bis din 8 martie 2001; Anexa din 28 noiembrie 2001
stabilită de Ministerul Industriilor şi Resurselor privind metodele de analiză a
compoziţiei produselor cosmetice în vederea controlului calităţii acestora, publicată în
"Monitorul oficial al României" partea I, nr. 203 bis din 26 martie 2002, etc. Exact
aceeaşi este situaţia şi în cazul altor produse: tutun, uleiuri vegetale, produse
farmaceutice, etc.
74
Pentru jurisprudenţa comentată, a se vedea O. Barret, op. cit., p. 111, nr. 1449 şi urm.
Pe de altă parte, cumpărătorul (chiar în calitate de consumator), are obligaţia de a
manifesta o atenţie sporită faţă de starea lucrului cumpărat.
16. Drepturile consumatorului - garanţia pentru neconformitate.
În cazul în care se constată existenţa neconformităţii, consumatorul are la îndemână mai
multe modalităţi de a obţine satisfacţie.
Ordonanţa nr. 21/1992, în art. 12, alin. 1 prevede dreptul consumatorului de a solicita
"remedierea sau înlocuirea gratuită a produselor şi serviciilor obţinute, precum şi despăgubiri
pentru pierderile suferite ca urmare a deficienţelor constatate în cadrul termenului de garanţie
sau de valabilitate ( ... )". Similar este textul art. 17 din Codul consumului.
Legea consacră modalităţilor pe care le are la îndemână consumatorul în vederea sancţionării
neconformităţii, întregul capitol 3 (art. 9-14). Ele sunt asemănătoare celor reglementate de art.
1355 C. civ., însă de această dată sunt prezente mai multe detalii care ameliorează serios
situaţia consumatorului.
În caz de neconformitate consumatorul are dreptul la:
16. a. repararea sau înlocuirea produselor în funcţie de opţiunea sa. Conform prevederilor
art. 10 şi 11 din Lege, consumatorul poate opta între înlocuirea produsului neconform şi
repararea acestuia. Alegerea are un caracter potestativ, doar că, nu este susceptibilă de abuz
din partea cumpărătorului. El pierde acest drept când opţiunea sa pentru reparare sau
înlocuire are un caracter care nu poate fi considerat rezonabil. Este astfel, atunci când, în
cazul unei defecţiuni nesemnificative, consumatorul solicită înlocuirea produsului.
Criteriile proporţionalităţii solicitării consumatorului sunt indicate la art. 11 alin. 2 din Lege.
Este necesar conform acestor texte, să se ţină seama de: valoarea produselor dacă nu ar fi
existat neconformitatea, gravitatea neconformităţii şi (ceea ce ni se pare esenţial) "dacă
cealaltă măsură reparatorie ar putea fi realizată fără un inconvenient semnificativ pentru
consumator". Consumatorul nu poate opta pentru una din aceste variante, atunci când se
hotărăşte pentru o soluţie imposibilă (art. 11 alin. 1). De exemplu, atunci când nu mai există
în stoc produse similare şi procurarea unora identice de la producător nu mai este posibilă din
diverse motive, iar consumatorul solicită înlocuirea. Într-o asemenea situaţie consumatorul nu
va putea opta decât pentru reparare, reducerea preţului sau pentru rezoluţiune (cu precizările
de mai jos).
Atât repararea cât şi înlocuirea, dacă este cazul, trebuie realizate într-o perioadă rezonabilă de
timp şi fără a provoca inconveniente majore consumatorului (art. 11 alin. 4).
Ar mai trebui observat că, atât înlocuirea cât şi repararea lucrului vândut nu sunt decât
expresii ale executării în natură ale obligaţiei de conformitate.
16.b. Reducerea corespunzătoare a preţului. Legea prezintă această variantă ca pe o
posibilitate subsidiară reparării sau înlocuirii produselor. Din interpretarea art. 13 din Lege,
rezultă că măsura reducerii corespunzătoare a preţului nu se poate dispune decât atunci când
consumatorul nu a beneficiat de repararea sau înlocuirea produsului sau dacă această
reparare/înlocuire nu s-a realizat într-o perioadă rezonabilă de timp sau dacă, deşi s-a realizat
într-o perioadă de timp ce poate fi considerată rezonabilă, ea a provocat inconveniente
semnificative consumatorului (art. 13, lit. a, b şi c).
În ce constă reducerea preţului ? Este vorba de fapt chiar de acţiunea estimatorie din dreptul
comun. Diferenţa constă în aceea că, de această dată, dreptul de a accede la reducerea preţului
este subordonat eşecului măsurilor de reparare sau înlocuire a produsului vândut. Vom
dezvolta această idee într-unul din paragrafele următoare.
Reducerea preţului poate fi realizată pe cale amiabilă. Dacă între părţi nu se ajunge la
înţelegere, va fi competentă instanţa de judecată în condiţiile reglementate de dreptul comun.
16.c. Rezoluţiunea contractului. Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a putea fi invocată
cu succes rezoluţiunea, sunt identice cu cele menţionate pentru reducerea preţului (cele
prevăzute de art. 13), prezervându-se în continuare condiţia subsidiarităţii acestei măsuri (pe
care deja o putem numi sancţiune, din prisma vânzătorului).
Cu toate acestea, faţă de reducerea preţului, rezoluţiunea mai este subordonată unei condiţii:
neconformitatea trebuie să fie semnificativă (conform art. 14 din Lege, "consumatorul nu
poate solicita rezoluţiunea vânzării dacă lipsa conformităţii este minoră")75.
75
Soluţia este în acord cu principiile acceptate, în materie de rezoluţiune considerându-
se adesea că pronunţarea acestei sancţiuni ascultă de criterii de oportunitate (legate de
gravitatea neexecutării). In acest sens, a se vedea: D. Chirică, Caracterele juridice ale
contractului de vânzare-cumpărare, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai nr. 1/2000, p. 8-
9.
Acţiunea în rezoluţiune este oarecum similara acţiunii redhibitorii din dreptul comun. Ca şi în
cazul acţiunii estimatorii, şi de această dată, avem de a face cu o diferenţă substanţială faţă de
regimul comun al acţiunii redhibitorii.
Diferenţa principală constă în dreptul de opţiune al cumpărătorului. În dreptul comun se
consideră că, în principiu, opţiunea cumpărătorului între a solicita repararea/înlocuirea sau a
solicita reducerea preţului respectiv rezoluţiunea, nu poate să fie afectată de criterii de
oportunitate76. S-a apreciat în jurisprudenţă, că opţiunea cumpărătorului pentru rezoluţiune
există chiar şi atunci când vânzătorul este pregătit să repare lucrul vândut într-un termen
scurt77. De altfel, aceasta este soluţia care se desprinde din interpretarea art. 1355 Cod civil
care pare să lase cumpărătorului alegerea arbitrară78 între rezoluţiune şi reducerea preţului,
fără a face însă vreo trimitere la eventuala reparare a bunului (care se consideră că poate fi
însă permisă în condiţiile art. 1077 Cod civil79) sau la înlocuirea bunului defect. Cu toate
acestea, s-a mai considerat în jurisprudenţă că, în cazul în care cumpărătorul a acceptat oferta
vânzătorului de a repara lucrul vândut, el nu va mai putea să invoce nici reducerea preţului şi
nici rezoluţi unea80.
76
O. Barret, op. cit., p. 93, nr. 1191 (pentru neconformitatea predării) şi p. 115, nr. 1508
şi urm. (pentru vicii ascunse) - cumpărătorul poate cere rezoluţiunea chiar şi atunci
când în urma lucrărilor efectuate de el însuşi, viciile ascunse au fost reparate (ibidem,
soluţia citată sub nr. 1509).
77
Curtea de Casaţie Franceză, camera 1 civilă, 6 octombrie 1998, cu comentariu de P.Y.
Gautier, în Revue trimestrielle de droit civil, nr. 1/1999, p. 127; vânzătorul nu poate cu de
la sine putere să înlocuiască lucrul promis cu un alt lucru, întrucât ar contraveni
condiţiei de conformitate legată de identitatea lucrului vândut şi aceasta chiar dacă nu l-
ar vătăma pe cumpărător (O. Barret, op. cit., p. 82, nr. 1033). Această observaţie este
valabilă cu stricteţe numai în cazul lucrurilor certe, în cazul celor de gen manifestându-
se doar referitor la condiţia unei identităţi in speciae (ibidem, nr. 1034).
78
Aceeaşi concluzie o mărturiseşte şi jurisprudenţa: Curtea de Apel Bucureşti, I, dec.
nr. 17/1915, în op. cit. (Codul civil adnotat), p. 465, nr. 3, sau Curtea de Casaţie, I civilă,
dec. nr. 418/1897, ibidem, p. 468, nr. 1.
79
M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 631, nr. 657.
80
Curtea de Casaţie Franceză, camera 1 civilă, 2 decembrie 1997, cu comentariu de P.Y.
Gautier, în Revue trimestrielle de droit civil, nr. 2/1998, p. 397.
16. d. Are consumatorul dreptul şi la daune-interese ? Dacă ar fi să ne luăm după dispoziţiile
dreptului comun, ar trebui să răspundem afirmativ pentru că, astfel cum indică art. 1356 Cod
civil, atunci când vânzătorul este de rea-credinţă (cunoştea viciile lucrului vândut), el poate fi
condamnat şi la daune-interese. Or, vânzătorul profesionist este prezumat a cunoaşte viciile
(în cazul nostru neconformitatea), trebuind să fie considerat întotdeauna de rea-credinţă81.
81
Prezumţia se consideră că funcţionează în acelaşi mod şi atunci când cumpărătorul
este tot un profesionist (de principiu de altă specialitate) - Curtea de Casaţie Franceză,
camera 1 civilă, 11 iunie 1996, comentată de L. Leveneur, în op. cit. (Droit des contrats ...
), p. 329, nr. 372.
În termenii Ordonanţei nr. 21/1992, răspunsul este tot afirmativ, întrucât conform art. 12 alin.
1, consumatorul poate solicita şi obţine "( ... ) şi despăgubiri pentru pierderile suferite ca
urmare a deficienţelor constatate în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate ( ... )".
Deşi Legea nu dă nici o dezlegare problemei daunelor-interese, nu se poate deduce că nu ar fi
posibilă aplicarea dreptului comun. De aceea, răspunsul nu poate fi decât pozitiv,
consumatorul beneficiind de despăgubiri atunci când dovedeşte că neconformitatea i-a cauzat
vreo altă pagubă decât cea inerentă neconformităţii şi care este reparată printr-una din
modalităţile de mai sus.
16. e. Excepţia de neexecutare. Deşi Legea nu prevede posibilitatea cumpărătorului de a
paraliza pretenţiile vânzătorului la plata preţului, este evident că această posibilitate nu îi
poate fi contestată. În cazul în care preţul vânzării nu a fost achitat, cumpărătorul poate refuza
plata până la remedierea neconformităţii. Atunci când plata preţului se face în rate,
cumpărătorul poate refuza plata ratelor scadente în aceleaşi condiţii.
f) Cheltuielile măsurii adoptate. În toate situaţiile, indiferent de măsura pentru care se
optează, toate cheltuielile trebuie suportate de către vânzător (art. 10, 11 şi 12 din Lege
precum şi art. 12 alin. 2, art. 17 din Ordonanţa nr. 21/1992). Este vorba de cheltuielile legate
de "repunerea în funcţiune, înlocuire, transport, manipulare, diagnosticare, expertizare,
decontare, ambalare ( ... )" (art. 17 din Ordonanţa nr. 21/1992) precum şi de cele legate de
eventualele proceduri contencioase sau necontencioase parcurse de consumator pentru a
obţine satisfacţie.
Ordonanţa nr. 21/1992 prevede în mod expres toate măsurile de mai sus (art. 12-17), mai
puţin excepţia de neexecutare. De altfel, aplicabilitatea măsurilor se bucură deja şi de
respectul cuvenit din partea practicienilor dreptului82. Deşi aplicabilitatea normelor din
Ordonanţă este universală (în sensul că priveşte orice bunuri de consum şi măsurile aplicabile
în caz de neconformitate), legiuitorul a preferat să menţină în vigoare şi Hotărârile nr. 394 şi
665 din 1995, ceea ce reprezintă o "dublură" legală83. Diferenţele se referă la termenele de
invocare a neconformităţii şi de luare a măsurii. Conform Hotărârii nr. 665, neconformitatea
trebuie invocată în termen de 30 de zile de la data vânzării, exclusiv ziua reclamaţiei (art. 3)
iar vânzătorul poate, cu acordul consumatorului, să remedieze produsul defect în termen de
cel mult 10 zile de la înregistrarea reclamaţiei (art. 6 alin. 2). Aceleaşi măsuri (repararea sau
înlocuirea, precum şi restituirea în subsidiar a contravalorii) sunt indicate şi de art. 10 şi 14
din Hotărârea nr. 394.
82
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 403/2003 (publicată în "Monitorul oficial al
României", partea I, nr. 908 din 19 decembrie 2003, a respins excepţia de
neconstituţionalitate a art. 14 alin. 1, art. 15, alin. 1,2,4 din Ordonanţa nr. 21/1992.
83
Cu precizarea că textele din Ordonanţă sunt net superioare, sub aspectul conciziunii,
celor din hotărâri.
17. Proba neconformităţii. În mod normal sarcina probei revine persoanei care pretinde
ceva. În cazul dreptului protecţiei consumatorului, doar aparent este adoptată această soluţie84
pentru că, atât în cazul neconformităţii, cât şi în acela al lipsei de securitate, o asemenea
soluţie ar duce la grave inconveniente pentru consumator astfel cum se întâmplă de altfel şi în
dreptul comun unde, pentru a simplifica sarcina cumpărătorului s-a construit o multitudine de
prezumţii simple legate de condiţia momentului existenţei viciului ascuns85.
84
Cum era cazul art. 42-1 din Ordonanţa nr. 21/1992 unde se arată că "pentru
angajarea răspunderii consumatorul trebuie să facă dovada pagubei, a defectului şi a
raportului de cauzalitate între defect şi pagubă".
85
Deşi proba anteriorităţii viciului ascuns aparţine cumpărătorului, jurisprudenţa
apelează la o serie de prezumţii de fapt, deduse din calitatea şi natura lucrului, natura şi
gravitatea viciului, etc. (O. Barret, op. cit.,p. 111, nr. 1455 şi urm.)
Pentru înlăturarea "disconfortului" unei probe atât de complexe mai ales în cazul în care avem
de a face cu produse de utilizare îndelungată, legiuitorul a prevăzut că "până la proba
contrară, lipsa de conformitate apărută în termen de 6 luni de la livrarea produsului se
prezumă că a existat în momentul livrării acestuia, cu excepţia cazurilor în care prezumţia
este incompatibilă cu natura produsului sau a lipsei de conformitate" (art. 18). În concluzie,
Legea instituie o prezumţie relativă în defavoarea vânzătorului. Când consumatorul probează
că neconformitatea este prezentă (proba unei situaţii prezente), se naşte automat prezumţia că,
neconformitatea era prezentă în momentul cumpărării (proba unei situaţii cu originea în trecut
care perd urează)86. Sarcina probei revine din acest moment vânzătorului care trebuie să
dovedească existenţa unei cauze de exonerare de răspundere (cum sunt cele prevăzute de art.
7 din Lege).
86
De altfel aceasta trebuie să fie şi soluţia de principiu în dreptul comun odată ce se
relevă existenţa neconformităţii în condiţiile în care cel ce pretinde executarea unei
obligaţii trebuie să o dovedească (art. 1315 Cod civil francez - a cărui echivalent prezent
în Codul civil român - art. 1169 - apare raportat la materia comentată ca o traducere
improprie). Pentru aplicarea art. 1315 C.civ. fr. la chestiunea neconformităţii, a se
vedea J. Huet, op. cit. (Les principaux contrats spéciaux ... ), p. 206, nr. 11255.
Hotărârea nr. 665/1995 nu prevede nimic esenţial în ce priveşte proba neconformităţii
produselor ce intră sub incidenţa sa, ci doar o anexă în care sunt indicate diferite deficienţe
pentru care se pot aplica măsurile de înlocuire/remediere/restituire. În ce priveşte însă
Hotărârea nr. 394/1995, art. 10 prevede că existenţa viciului ascuns trebuie "confirmată prin
expertiză tehnică efectuată de un organism neutru".
18. Exonerarea de răspundere. Cazurile de exonerare de răspundere a vânzătorului sunt
prevăzute de art. 7 din Lege. Aceste cazuri se referă exclusiv la situaţiile în care
conformitatea priveşte existenţa parametrilor de calitate şi performanţe la care consumatorul
se poate aştepta în mod rezonabil, date fiind declaraţiile publice legate de caracteristicile
produsului făcute de vânzător, producător sau reprezentantul acestuia (prin raportare la art. 5
alin. 2 lit. d din Lege). Cu alte cuvinte, art. 7 se referă doar la acele cazuri în care produsele se
comercializează însoţite de declaraţii scrise de conformitate şi garanţie (prospecte, etichete,
publicitate şi alte modalităţi de informare a consumatorului despre calităţile produselor
comercializate). De altfel, acestea sunt cele mai frecvente situaţii (mai ales în ce priveşte
produsele noi pentru care legiuitorul impune condiţii severe privind informarea
consumatorilor), astfel încât, de fapt, cazurile pe care le vom prezenta vor avea un domeniu
destul de extins. Aceste cazuri sunt următoarele:
a) Când vânzătorul nu a cunoscut şi nu ar fi putut în mod rezonabil să cunoască declaraţiile87
în cauză. Această cauză de exonerare se va aplica exclusiv vânzătorului nu şi producătorilor
care sunt întotdeauna responsabili de declaraţiile publice ale produsului pus în circulaţie;88
b) Când declaraţia fusese corectată la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Ideea pe care se bazează acest caz de exonerare este aceea că, în cazul în care declaraţia a fost
rectificată şi după aceasta caracteristicile anunţate ale produsului coincid întrutotul cu
realitatea, comerciantul profesionist este exonerat de răspundere.
87
Termenul de declaraţie are semnificaţie numai prin raportare la acela de garanţie.
Această declaraţie trebuie să cuprindă descrierea produsului, caracteristicile acestuia,
dar şi măsurile legale la care are dreptul consumatorul în caz de neconformitate
(observaţia reprezintă o sinteză sumară a art. 2 lit. e şi a art. 20-21 din Lege).
88
Situaţia este prezentă atunci când declaraţia de conformitate şi garanţie este
accesibilă numai cumpărătorului (cum se întâmplă în cazul unui prospect sigilat
împreună cu produsul) nu şi intermediarului care comercializează produsul respectiv.
În această situaţie apare ca rezonabilă exonerarea de răspundere doar a
intermediarului şi nu şi a producătorului.
c) Decizia de a cumpăra produsul nu putea fi influenţată de declaraţiile publice în cauză.
Interpretarea acestui caz ni se pare că va trebui să se realizeze cu maximă atenţie. Deşi Legea
nu dă explicaţii suplimentare, nu se poate deduce decât că acest caz este aplicabil în situaţia
în care deşi suntem în prezenţa unei neconformităţi89, această neconformitate i-ar fi fost
indiferentă cumpărătorului dacă ar fi cunoscut-o în momentul cumpărării şi oricum ar fi
acceptat produsul în starea în care îi era furnizat. Credem că existenţa acestui caz printre cele
de exonerare, deşi apare ca rezonabilă, prezintă un risc serios şi afectează situaţia
consumatorului, dată fiind complexitatea probaţiunii. În această ultimă privinţă, trebuie totuşi
să se reţină că sarcina probei va aparţine oricum profesionistului.
89
Rezultată dintr-o neconcordanţă între caracteristicile produsului cuprinse în
declaraţie şi cele prezente în realitate.
Se pune însă problema dacă există şi alte cauze de exonerare de răspundere ? Nu se poate
face apel decât la dreptul comun. S-ar mai putea astfel selecta printre cauzele exoneratoare de
răspundere şi forţa majoră.
Trebuie să reţinem însă că aceste din urmă cazuri îl privesc exclusiv pe producător, nu şi pe
vânzătorul produsului finit. Acestuia din urmă, deducem că i se va aplica regimul dreptului
comun, adică art. 1082-1083 Cod civil, putând fi exonerat de răspundere dacă dovedeşte că
lipsa de securitate se datorează unei "cauze străine"90, care poate fi numai forţa majoră, fapta
consumatorului, fapta unui terţ.
90
Pentru semnificaţia termenilor, a se vedea L. Pop, op. cit. (Teoria generală a
obligaţiilor), p. 340-341.
Revenind la conformitate, este de reţinut că, în condiţiile în care acceptăm caracterul obiectiv
al obligaţiei de garanţie, atunci nici cazul fortuit (în măsura în care îl acceptăm ca pe o cauză
distinctă de exonerare de răspundere) - sursă a lipsei de conformitate - nu mai poate fi
considerat liberator de răspundere în condiţiile în care vânzătorul profesionist este prezumat
că ştia de neconformitatea datorată.
19. Termenele legale. Legea (capitolul 5) aduce importante modificări regimului de drept
comun al termenelor specifice acţiunilor pe care astăzi protecţia consumatorului le grupează
sub semnul neconformităţii. Legiuitorul a preferat să se îndepărteze cât mai puţin de la
regulile temporale impuse de Directivă, deşi aceasta permitea conservarea regulilor
tradiţionale specifice dreptului naţional. Soluţia ni se pare binevenită.
Termenele prevăzute de Lege sunt următoarele:
a) Termenul de 2 anide la data livrării produsului pentru manifestarea lipsei de conformitate
(art. 16)91. Acest termen pare a fi un termen general de garanţie cu caracter subsidiar92. Se
deduce aceasta din prevederile art. 22 alin. 2 care prevede posibilitatea reducerii
convenţionale a acestuia în cazul produselor folosite la minimum 1 an. Dacă am fi în prezenţa
unui termen de prescripţie, atunci, modificarea lui convenţională nu ar fi admisibilă, aceste
termene având un caracter imperativ93.
91
Cu privire la acest termen, se poate remarca evidenta influenţă a Convenţiei de la
Viena care prevede la art. 39 alin. 2 că "In orice caz, cumpărătorul este decăzut din
dreptul de a invoca neconformitatea, dacă nu a denunţat-o în termen de cel mult 2 ani
socotiţi de la data la care mărfurile i-au fost efectiv predate( .... )". Spre deosebire însă
de cazul legislaţiei pe care o comentăm, acest articol din Convenţie este mai sever
întrucât natura termenului prevăzut este aceea a unui termen de decădere.
92
Similar termenelor de garanţie legală prevăzute de art. 11 alin. 1 şi 2 din Decretul nr.
167/1958 (pentru această calificare, a se vedea Gh. Beleiu, op. cit. (Drept civil român ... ),
p. 229.
93
Legea a păstrat tehnica de reglementare din Directivă. Conform art. 5, par. 1:"La
responsabilité du vendeur prévue a l'article 3 est engagée lorsque le défaut de
conformité apparaît dans un délai de deux ans a compter de la délivrance du bien. Si, en
vertu de la législation nationale, les droits prévus a l'article 3, paragraphe 2, sont soumis
a un délai de prescription, celui-ci n'expire pas au cours des deux ans qui suivent la
délivrance."
Credem că interpretarea care trebuie dată acestui text este aceea că, pentru a funcţiona
garanţia de neconformitate este necesar ca defectul să apară efectiv în termenul de 2 ani
prevăzut. Ceea ce nu înseamnă că el trebuie şi descoperit, respectiv notificat vânzătorului în
acest interval. Esenţial este doar ca acesta să poată fi localizat în termen, putând fi semnalat în
cadrul termenului general de prescripţie94 dar sub rezerva termenului de 2 luni analizat mai
jos.
94
In acest sens, dar referitor la viciile ascunse: Gh. Beleiu, art. precitat (Prescripţia
pentru viciile lucrului .... ), p. 8 şi urm.; mai recent, M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, Ed.
Rosetti, Bucureşti 2004, p.515-516 (şi literatura şi jurisprudenţa citate acolo). In sensul
că ar fi necesar ca viciile ascunse să fie şi semnalate în interiorul termenului de garanţie,
a se vedea T. R. Popescu, în T. R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti 1968, p. 419.
Din conţinutul art. 22 alin. 1 rezultă că au caracter abuziv şi sunt nule de drept clauzele care
reduc termenul menţionat, intrând în categoria clauzelor care limitează în timp răspunderea
vânzătorului95.
95
În acelaşi sens sunt şi prevederile literei l din anexa la Legea nr. 193/2000 privind
clauzele abuzive în contractele cu consumatorii (pentru alte comentarii, a se vedea: I. F.
Popa, Reprimarea clauzelor abuzive, în "Pandectele Române", nr. 2/2004, nota nr. 99)
b) Termenul de două luni de la data constatării de către consumator a neconformităţii şi în
care acesta trebuie să informeze vânzătorul despre lipsa de conformitate (art. 17). El coincide
acelui "scurt termen" prevăzut de art. 1359 Cod civil, dar al cărui sens a fost oarecum
denaturat odată cu intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
Nerespectarea termenului de două luni are drept consecinţă decăderea consumatorului din
dreptul de a mai acţiona pentru neconformitate. Reintroducerea acestui termen legal redă
textului art. 1359 Cod civil sensul său originar. Pe de altă parte, existenţa sa este benefică în
condiţiile în care se elimină arbitrariul aprecierilor legate de termenul scurt96.
96
Jurisprudenţa franceză construită pe interpretarea art. 1648 C.civ. fr. este un
exemplu negativ care justifică adoptarea unei asemenea soluţii legislative. Astfel cum s-
a remarcat, termenul este imprecis, este sursă de şicană şi de arbitrariu şi mai ales
nejustificat "din punct de vedere tehnic" raportat la stadiul ştiinţei de astăzi (în acest
sens: P.-H. Antonmattei, J. Raynard, op. cit., p. 181, nr. 208; pentru propunerea fixării
unui termen legal în vederea înlăturării incertitudinii, ase vedea J. Huet, op. cit-Les
principaux contrats ... , p. 282, nr. 11350 şi mai ales: Ph. LeTourneau, art. precit. -
Conformité et garantie dans la vente ... , p. 273, nr. 123).
Reglementarea acestui termen este intim legată de o necesitate probatorie. Cu cât mai lung
este termenul de la descoperirea viciilor, cu atât mai dificilă şi mai discutabilă este
probaţiunea. Legea stabileşte precis că termenul de două luni începe să curgă nu de la data
vânzării, nici de la data predării, ci de la data descoperirii efective a viciilor97 (desigur, este
necesar ca această descoperire să se încadreze în intervalul de 2 ani plus intervalul prescripţiei
de drept comun).
97
Aceeaşi era şi soluţia în materia termenului scurt reglementat de Codul civil pentru
viciile ascunse. În acest sens, J. Huet, op. cit.(Garantie légale contre les vices cachés ... ),
sub art. 1641-1649, fasc. 40, nr. 5/ 1994, p. 19, nr. 93.
Pe de altă parte trebuie să se accepte observaţia că acest termen are o natură supletivă98, în
sensul că declaraţia de conformitate poate să cuprindă o clauză care să confere
consumatorului drepturi extinse (cum ar fi un termen superior pentru semnalarea
neconformităţii99).
98
Se recunoaşte astfel ca valabilă clauza care exclude exigenţa termenului scurt de
invocare a viciilor ascunse. O stipulaţie de acest gen reprezintă un element de seriozitate
pentru unii profesionişti care inserează asemenea clauze în condiţiile generale de
vânzare (P.-H. Antonmattei, J. Raynard, op. cit., p. 186-187, nr. 215).
99
Oarecum în acelaşi sens: Curtea de Casaţie, III civ., dec. nr. 76/1919, în op. cit.(Codul
civil adnotat), p. 469, nr. 2.
Pentru ca acest termen să fie întrerupt, este necesară cererea efectivă a cumpărătorului de
reparare/înlocuire a lucrului cumpărat. Cu toate acestea, atitudinea înşelătoare din partea
vânzătorului menită să ducă la depăşirea termenului legal, trebuie reţinută ca o cauză de
prorogare a acestuia100.
100
Pentru o trecere în revistă a acestei problematici: J. Huet, op.cit.(Garantie légale
contre les vices cachés ... ), sub art. 1641-1649, fasc. 40, nr. 5/1994, p. 23 şi urm., nr. 110
şi urm.
c) Termenul fix de 6 luni de la livrarea produsului (art. 18). Dacă neconformitatea se
manifestă în interiorul acestui termen atunci se naşte prezumţia că neconformitatea exista şi
în momentul livrării, "( ... ) cu excepţia cazurilor în care prezumţia este incompatibilă cu
natura produsului sau a lipsei de conformitate." Per a contrario, atunci când defectele se
manifestă ulterior termenului de 6 luni, consumatorul trebuie să dovedească încadrarea lor în
sfera noţiunii de conformitate stabilită de Lege.
d) Aplicabilitatea termenului general de prescripţie. Pentru că Legea nu prevede nimic despre
prescripţia generală a acţiunilor neconformităţii, este elementar să se aplice termenele
generale de prescripţie. Având de a face cu un vânzător profesionist, care nu poate fi
considerat niciodată ca fiind de bună credinţă, termenul de prescripţie de 6 luni (pentru
situaţia viciilor ascunse fără viclenie), prevăzut de art. 5 din Decretul nr. 167/1958, este
inaplicabil. Dimpotrivă, este aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani (care se referă
atât la vicii ascunse, cât şi la eroare sau dol, precum şi la predarea neconformă - art. 3 alin. 1
din Decretul nr. 167/ 1958)101. Ceea ce Legea stabileşte în mod diferit faţă de Decretul nr.
167/1958 constă în momentul de la care începe să curgă prescripţia.
101
Pentru prezentarea acestor termene: M. Nicolae, op. cit., p. 512 şi urm., nr. 315 şi
urm.(pentru vicii ascunse), p. 509 şi urm., nr. 314 şi urm. (pentru eroare şi dol).
În legislaţia actuală, merită amintit termenul de 30 de zile de la data vânzării produselor
pentru formularea (scris sau oral) a reclamaţiei cu privire la calitatea bunurilor cumpărate şi
care trebuie adresată vânzătorului (art. 3 din Hotărârea nr. 665/1995). De asemenea, anexa
hotărârii nr. 394/1995 prevede o serie de termene minime legale de garanţie în funcţie de
categoria în care se încadrează produsul de folosinţă îndelungată achiziţionat.
IV. Concluzii
20. Reglementarea prezentată este esenţială pentru protecţia consumatorului român întrucât
creează un regim unic de protecţie a intereselor sale în materie de vânzare.
Decontractualizarea (sau mai precis, indiferenţa în privinţa calificării tradiţionale) acestei
obligaţii reprezintă de asemenea, un câştig, din moment ce dă conceptului o posibilitate mai
mare de adaptare.
Din punct de vedere "ideologic", reglementarea reprezintă un pas considerabil în rezolvarea
problemei amestecului între viciile ascunse, predare neconformă, eroare, dol, etc., în sensul
regularizării multitudinii de acţiuni şi simplificării regimului general, măcar într-un ul din
domeniile sale de aplicabilitate. Rămâne de văzut în ce măsură, această nouă viziune va avea
sau nu vreo influenţă şi asupra dreptului comun.
Între toate avantajele există şi un mare neajuns. Reglementările succesive, corespunzând unor
încercări mai mult sau mai puţin pregătite, au generat un sistem normativ autopoetic, a cărui
asimilare este dificilă pentru un jurist şi imposibilă pentru un consumator.
Publicat în "REVISTA PANDECTELE ROMÂNE" cu numărul 5 din data de 31
octombrie 2005