Pildele Mântuitorului Iisus și exegeza lor

Pilda Semănătorului
Lc. 8, 5) Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum
şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o.
El este cu adevărat semănătorul a tot ce este bun, iar noi suntem gospodăria Sa. Întreaga recoltă a
roadelor duhovnicești este a Sa și de la Sine. Ne-a învățat acestea, zicând: fără Mine nu puteţi
face nimic.(Sfântul Chiril al Alexandriei
(Lc. 8, 8) Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând,
striga: Cine are urechi de auzit să audă.
Ce ar trebui să se spună în legătură cu cine are urechi de auzit să audă (Lc. 8, 8)? Este clar că
unii au urechi mai bune pentru a auzi învățătura lui Dumnezeu. Ce le spune celor care nu aud?
Surzilor, auziţi; orbilor, priviţi, vedeţi! Toate acestea sunt folosite pentru a se adresa eului
lăuntric.(Sfântul Vasile cel Mare
(Lc. 8, 9-10) Şi ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat
să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi,
auzind, să nu înţeleagă.
Cuvântul Mântuitorului, să spunem așa, este mereu ascuns. Binecuvântatul psalmist ni l-a adus
înainte, zicând: Deschide-voi în pilde gura mea (Ps. 72, 2). Vedeți că ce a proorocit s-a
întâmplat. Și adunându-se mulţime multă şi venind de prin cetăţi la El, a zis în pildă. Întrucât nu
erau demni de a afla tainele Împărăției Cerurilor, a învăluit pentru ei cuvântul în întuneric.
Lor nu li s-a îngăduit să cunoască tainele Împărăției Cerurilor, dar nouă, celor care suntem
pregătiți să îmbrățișăm credința, da. Ne-a dat, în imensa Lui înțelepciune, priceperea de pătrunde
cu mintea pildele și înțelesurile adânci, graiurile celor înțelepți și tâlcuirea lor nepătrunsă (Pilde
1,6). Am putea spune că pildele sunt imaginea unor obiecte nevăzute, ci mai degrabă spirituale și
înțelese prin cuget. Prin pilde, ochii minții văd ceea ce ochii trupului nu pot vedea. Modelează în
chip minunat subtilitatea lucrurilor ce țin de cuget, folosindu-se de lucrurile palpabile și care țin
de simțuri.(Sfântul Chiril al Alexandriei
(Lc. 8, 11-12) Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de
lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva,
crezând, să se mântuiască.
Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, dar apoi vine
diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Vedem imediat că
pământul cel pietros îngăduie ca sămânța să fie luată. Drumul este mereu bătătorit și fără iarbă,
căci lumea trece mereu pe el. Sămânța nu se prinde, ci zace la suprafață, pradă păsărilor care o
fură. Toți cei ale căror minți sunt tari și de neînduplecat și bătătorite, ca să spun așa, nu primesc
sămânța divină. Învățătura cerească și sfântă nu găsește calea către ei. Aceștia nu acceptă
învățătura care le-ar aduce frica de Dumnezeu și prin care ar putea produce drept roade slava
virtuții. S-au transformat pe sine într-o cărare bătătorită pentru duhurile necurate, da, pentru
Satana, ca să nu poată da niciodată roade sfinte. Fie ca cei care sunt treji, a căror inimă e stearpă
și neroditoare, să își deschidă mintea, să primească sămânța sfântă, să fie precum pământul cel
roditor și prosper, să îi aducă înainte Domnului roadele care îi vor înălța spre o viață fără
stricăciune. (Sfântul Chiril al Alexandriei,
(Lc. 8, 13) Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar
aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă.
Când ieșim de la biserică, nu trebuie să ne lăsăm distrași de probleme fără valoare și
nefolositoare, ca nu cumva diavolul să vină și să ne găsească preocupați de ele. E ca atunci când
corbul găsește în câmp un grăunte de grâu, înainte să fie acoperit de pământ, îl ia și zboară cu el.
Diavolul răpește amintirea acestor învățături catehetice din inimile noastre și ne găsim goliți și
lipsiți de învățătura binefăcătoare (cf. Mt. 13, 19).(Sfântul Simeon Noul Teolog,
(Lc. 8, 14) Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu
bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc.
Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile, cu bogăţia şi cu plăcerile
vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Mântuitorul împrăștie sămânța care a prins rădăcini în sufletele
celor care o primesc. Abia răsar și încep să se vadă când grijile lumești le înăbușă și le usucă,
acoperindu-le de grijile vremelnice. Spus-a proorocul Osea: o semănătură care nu rodeşte spice
şi care nu au nici un grăunte în ele (Osea 8, 7). În lucruri precum acestea trebuie să fim precum
fermierii cei iscusiți care curăță spinii cu răbdare și smulg tot ce e dăunător și după aceea să
împrăștiem sămânța în pământul curățat. Putem spune cu încredere că lucrătoriivor veni cu
bucurie, ridicând snopii lor (Ps. 125, 6). Dacă cineva împrăștie sămânța întrun pământ cu plin cu
spini, mărăcini și miriște, pierde de două ori. Prima data, își pierde semințele, apoi își irosește
munca. Pentru ca sămânța sfântă să înflorească în noi trebuie mai întâi să ne curățăm mintea de
grijile vremelnice și de dorința zadarnică ce ne împinge să căutăm bogăție.(Sfântul Chiril al
Alexandriei,
(Lc. 8, 15) Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl
păstrează şi rodesc întru răbdare.
Această sămânță bună este demnă de admirație. Pământul bogat și bun rodește însutit. Se spune
că cel mai bun pământ fiind cultivat produce însutit, deci acesta este semnul fiecărui loc fertil și
productiv. Sfântul prooroc spune împărtășind cuvântul lui Dumnezeu Şi toate neamurile vă vor
ferici pe voi, căci veţi fi o ţară dorită (Mal. 3,12). Atunci când sfântul cuvânt cade într-o minte
pură, care se ferește cu iscusință de tot ce e rău, își înfige rădăcina adânc și răsare drept ca un
știulete de porumb. Își duce rodul la maturitate fiind sănătos și frumos înflorit.(Sfântul Chiril al
Alexandriei,
(Lc. 8, 16) Nimeni, aprinzând făclia, n-o ascunde sub un vas, sau n-o pune sub pat, ci o
aşează în sfeşnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina.
Sfânta Scriptură nu spune nimic despre o făclie lumească, ci despre una simbolică. Nimeni,
aprinzând făclia, n-o ascunde sub obroc sau n-o pune sub pat, ci o aşează în sfeşnic (Lc. 8, 16),
lângă el. Obrocul casei simbolizează puterea sufletului. Patul este trupul. Cei ce intră sunt cei
care Îl Ascultă pe Învățător.... Sfânta Biserică este numită sfeșnic. Prin ea, Cuvântul lui
Dumnezeu luminează pe toți cei care se găsesc în această lume și le luminează casele cu raza
adevărului, umplând mințile cu înțelepciunea divină.(Origen
(Lc. 8, 17-18) Căci nu este nimic ascuns, care să nu se dea pe faţă şi nimic tainic, care să nu
se cunoască şi să nu vină la arătare. Luaţi seama deci cum auziţi: Celui ce are i se va da; iar
de la cel ce nu are, şi ce i se pare că are se va lua de la el.
Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua(Mt. 13,
12). Aceasta este precum învățăturacine are urechi de auzit să audă (Mt. 11, 15). Aceasta este
pentru cei care au urechi duhovnicești și nu doar dintre cele trupești, pentru a putea auzi
învățătura Sa. Domnul și-a întărit învățătura, depășind tot ce aveau aceștia până atunci.(Sfântul
Efrem Sirul,

Pilda fiului risipitor

Dragostea Dumnezeiasca: Talcuirea Pildei Fiului Risipitor

In pilda fiului risipitor ( Luca 15:11-32 ), Mantuitorul Iisus ne-a dat o inchipuire a dragostei
adevarate, a dragostei dumnezeiesti.

(Lc. 15, 11-32) Şi a zis: Un om avea doi fii.

Care este scopul pildei? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să vedem de ce a fost
Hristos nevoit să spună această pildă. Evanghelistul Luca vorbise cu puțin timp înainte despre
Hristos, ca Mântuitor al tuturor ...
Fariseii și cărturarii se scandalizaseră de bunătatea și dragostea Sa pentru oameni. Din răutate și
fărădelege, Îl învinovățeau pentru că învăța și primea pe lângă El oameni a căror viață era
păcătoasă. De aceea, a fost nevoie ca Hristos să le spună această pildă, arătându-le că Dumnezeul
tuturor cere chiar și celui sfânt, ce stă tare și neclintit în credință și care a atins cea mai înaltă
treaptă a trăirii după poruncile Domnului, să fie zelos în urmarea lor. Când cineva este chemat să
se pocăiască, cel virtuos trebuie să se bucure pentru el, chiar dacă a avut un nume rău, și nu
trebuie să se lase pradă întristării datorită pocăinței acestuia.(Sfântul Chiril al Alexandriei,

(Lc. 15, 12-13) Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din
avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus
într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări.
Vedeți cum moștenirea divină este dată celor ce o cer. Să nu credeți că tatăl a fost cel vinovat
pentru că i-a dat fiului cel tânăr ceea ce a cerut. În împărăția lui Dumnezeu nu există vârstă
fragedă și nici credință cumpănită de către ani. Cel care a cerut de la tatăl partea sa de avere s-a
socotit el singur vrednic de aceasta. Dacă nu ar fi plecat de la Tatăl său, nu ar fi cunoscut ispitele
vârstei. După ce a plecat în depărtări, el, care s-a lepădat de Biserică, și-a cheltuit moștenirea: Şi
nu după multe zile adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată. Ce este mai
îndepărtat, decât să te depărtezi de propriul sine și nu neapărat de un loc? Netăgăduit, cel ce se
separă de Hristos este un izgonit din patria sa, ca locuitor al lumii căci noi nu mai suntem străini
și locuitori vremelnici, ci suntem împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu (Efes. 2,
19), căci noi, cei care eram departe, ne-am apropiat prin sângele lui Hristos (Efes. 2, 13). Să nu
privim de sus pe cei ce se întorc din țări îndepărtate, pentru că și noi am fost acolo, precum a
spus și Isaia: cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi (Is. 9,1).
Există un loc îndepărtat al umbrei morții, dar noi, fiind prin duh după chipul Domnului Iisus
Hristos, viețuim în umbra lui Hristos. De aceea spune Biserica: să stau la umbra mărului îmi
place (Cânt. 2, 3).(Sfântul Ambrozie al Milanului

(Lc. 15, 14) Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să
ducă lipsă.
S-a făcut foamete mare în ţara aceea. Nu era o foamete de mâncare, ci una de fapte bune și
virtuți. Care foamete este oare mai groaznică? Fără îndoială, cel ce se îndepărtează de Cuvântul
lui Dumnezeu flămânzește, pentru că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui
Dumnezeu (Lc. 4, 4). Oricine se leapădă de avere, sărăcește. Oricine se leapădă de înțelepciune,
se îndobitocește. Oricine se leapădă de virtute, este pierdut. Pe drept a ajuns să fie în nevoi,
pentru că a abandonat comorile înțelepciunii și ale cunoștinței de Dumnezeu (Col. 2, 3) împreună
cu adâncurile bogățiilor cerești. A început a suferi de foame pentru că nimic nu satură plăcerea
risipitoare. Cel ce nu știe cum să se bucure de hrana cea veșnică, va flămânzi întotdeauna.
(Sfântul Ambrozie al Milanului,

(Lc. 15, 15) Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la
ţarinile sale să păzească porcii.
Și ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări.Oricine se alipește de sine, cade în
cursă. Locuitorul este stăpânitorul acestei lumi (vezi și In. 12, 31; 14, 30; 16, 11), adică diavolul.
Tânărul este trimis în țarina cumpărată de cel ce s-a lipsit de la împărăție (Lc. 14, 18). El
hrănește porcii, animalele în care diavolii au cerut să intre, acelea pe care le-a trimis în marea
lumii pentru că trăiau în necurăție și nebunie (vezi și Mt. 8, 31-32).
(Sfântul Ambrozie al Milanului
(Lc. 15, 16) Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă
nimeni nu-i dădea.
Sunt unii care interpretează porcii ca fiind legiunile de demoni iar roșcovele ca pe lipsa virtuții a
oamenilor netrebnici și cuvintele lăudăroase a celor ce nu pot face bine. Prin deșarta ispită a
filozofiei și înșelăciunea din predania omenească (Col. 2, 8), ei înfățișează doar fățărnicie și nu
vreun lucru folositor. Acestea nu pot fi plăceri nepieritoare.
(Sfântul Ambrozie al Milanului
(Lc. 15, 17-19)Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de
pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am
greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din
argaţii tăi.
La fel și cu fiul cel tânăr care și-a risipit averea sa și a tatălui, viețuind cu desfrânatele. Însă, în
ciuda a toate acestea, nu și-a pierdut onorabilul său nume de fiu. Pe tărâmul robiei, după ce și-a
renegat tatăl, și-a amintit câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de
foame. Era încă un păcătos. Păcătuise atât de mult, încât aruncase în vânt prin fărădelegile sale
întreaga moștenire primită de la tatăl său dar încă recunoștea pe Dumnezeu ca tată al său.
Aceasta arată că harul Duhului, care îi permite să-L numească pe Dumnezeu Tată, nu-l părăsise.
(Lc. 15, 20) Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-
a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.
Iacov și-a scos oile
Și le-a adus în casa tatălui său;
În această venire acasă se poate afla Un
simbol de către cei cu discernământ, Și o
pildă de către cei cu rațiune:
Să ne întoarcem și noi în casa Tatălui,
Fraților și să nu mai devenim robi ai dorinței,
Pentru acest pământ vremelnic
Căci adevărata noastră cetate este în Rai. Cu
adevărat binecuvântată este acel om
Care a văzut pe cei dragi ai săi în mijlocul său.
(Sfântul Efrem Sirul, Imnele raiului. 14.7, tradu
(Lc. 15, 21) Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă
numesc fiul tău.
Tată am greşit la cer şi înaintea ta. Aceasta este mărturisirea făcută înaintea
Creatorului a toată natura, Dătătorul milei și Judecătorul a tot păcatul. Deși Dumnezeu cunoaște
toate (vezi și Estera 4, 37; In. 21, 17), așteaptă cuvintele mărturisirii tale …
Mărturisește, ca Hristos să mijlocească pentru tine, El, Cel pe care îl avem ca mijlocitor la Tatăl
(1 In. 2, 1). Mărturisește, pentru ca Biserica să se roage pentru tine și ca oamenii să se tânguiască
pentru tine. Nu-ți fie teamă, gândind că nu ai să primești iertare. Mijlocitorul făgăduiește iertarea.
Tatăl dă har. Mijlocitorul
făgăduiește împăcarea cu bunăvoința Tatălui. Credeți, pentru că așa este (In. 14, 6; 1 In. 5, 6)!
Consimte, pentru că este o virtute. El mijlocește pentru tine dintr-un motiv, altfel ar fi murit în
zadar (Gal. 2, 21). Și Tatăl are un motiv pentru a ierta, acela că Tatăl vrea ceea ce și Fiul vrea.
(Sfântul Ambrozie al Milanului
(Lc. 15, 22) Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi
daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui;
Daţi inel în mâna lui. Devotamentul tatălui nu se mulțumește doar cu restaurarea curăției sale,
ci îi aduce înapoi și cinstea cea dintâi. Și încălţăminte în picioarele lui. Cât de bogat era atunci
când a plecat și cât de sărac este acum, la întoarcere! Din toate câte a avut, nu s-a întors nici
măcar cu încălțăminte în picioarele sale. Dați încălţăminte în picioarele lui ca goliciunea să nu
necinstească nici măcar un picior și ca să aibă încălțări atunci când se întoarce la viața sa cea
dintâi.(Petru Hrisologul,

(Lc. 15, 23-24) Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci
acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.
Tatăl se bucură, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Cel ce era, s-a
pierdut. Cel ce nu este, nu se poate pierde. Neamurile nu sunt, creștinii sunt, după cum s-a scris
despre aceasta: Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe
cele ce nu sunt (1 Cor. 1 ,28). Aici putem înțelege și asemănarea omenirii într-un singur om.
Adam era, și noi suntem cu toții în el. Adam a fost pierdut și cu toții ne-am pierdut în el (1 Cor.
15, 22).
(Sfântul Ambrozie al Milanului
(Lc. 15, 25) Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit
cântece şi jocuri.
Dacă cineva spune că fiul ascultător și virtuos simbolizează după trup, Israelul, nu putem fi de
acord cu aceasta. Nu se cuvine în nici un fel a spune că Israelul a ales o viață nevinovată. De-a
lungul întregii Sfinte Scripturi, îi aflăm acuzați de a fi răzvrătiți și neascultători …
Cred că mai trebuie să amintim și aceasta. Unii să referă la persoana Mântuitorului ca fiind
vițelul cel îngrășat pe care tatăl l-a junghiat la întoarcerea fiului … Dacă cineva își imaginează că
fiul cel mare și ascultător simbolizează trupește pe Israel, cum poate spune cu dreptate acesta că
nu a primit niciodată nici măcar un ied. Fie că-L numim vițel sau ied, Hristos trebuie înțeles ca
jertfa adusă pentru păcat. Hristos nu a fost jertfit numai pentru neamuri, ci și ca să răscumpere pe
Israel, care din cauza deselor sale călcări ale Legii și-a agonisit o grea pedeapsă. Înțeleptul Pavel
mărturisește aceasta, spunând: Pentru aceea şi Iisus, ca să sfinţească poporul cu sângele Său, a
pătimit în afara porţii (Evr. 13, 12).
(Sfântul Chiril al Alexandriei,
(Lc. 15, 28) Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Fratele în vârstă, fiul
în vârstă care vine de la câmp, care reprezintă poporul Legii, aude cântecele și dansurile din casa
tatălui, dar nu vrea să intre. Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini (Lc. 10, 2). În fiecare zi
vedem același lucru petrecându-se în ochii noștri. Evreii vin la casa Tatălui, dar stau afară din
cauza geloziei lor. Aud harpa lui David cântând și muzica de la cântările psalmilor și dansul
jucat de atâtea neamuri, dar nu doresc să intre. Din cauza geloziei, rămân afară. În groaza lor,
judecă după vechile lor obiceiuri pe frații lor dintre neamuri și în același timp se lipsesc de
bunătățile Tatălui și se înlătură de la bucuriile Sale.
(Petru Hrisologul,
(Lc. 15, 31) Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt.
Toate ale mele ale tale sunt. Cum așa? Legea, proorocii, templul, preoția, jertfele, împărăția și
darurile sunt pentru tine, iar cel mai mare dar dintre toate este acesta:
Nașterea lui Hristos. Pentru că prin gelozie vrei să nimicești pe fratele tău nu mai ești vrednic să
intri la ospățul tatălui și se te bucuri de el.

Pilda samarineanului milostiv

(Lc. 10, 25) Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând:
Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?
Oricine înțelege pe deplin taina întrupării ar putea să-i spună învățătorului de lege: Dacă într-
adevăr ai fi fost priceput în cele ale Legii și în înțelesurile profundei sale învățături, nu ai fi uitat
pe Cine încerci să ispitești. Ai crezut că este doar un simplu Om, doar un Om și nu Dumnezeu
care s-a făcut văzut în chip omenesc, care cunoaște cele ascunse și care poate privi în inimile
celor care vin la El. În multe chipuri, Emanuel este anticipat în faptele lui Moise. Lai văzut jertfit
ca pe un miel dar dărâmând și călcând peste moarte prin sângele Său. L-ai văzut în arcă, în care
era așezată Legea. Prin trupul Său cel sfânt era ca și în arcă, fiind Cuvântul Tatălui, Fiul născut
din Dumnezeu după natură. L-ai văzut ca pe scaunul milei din cortul sfânt, în jurul căruia stăteau
serafimii. El este scaunul milei pentru iertarea păcatelor noastre. Da, și chiar ca și Om este lăudat
de către serafimi, care sunt cele mai inteligente și sfinte puteri și care stau în jurul scaunului Său
divin și preaînalt.(Sfântul Chiril al Alexandriei

(Lc. 10, 26-28)Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a
zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată
puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept ai
răspuns, fă aceasta şi vei trăi.
Care este cea dintâi și mai mare poruncă a Legii? Învățătorul i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul
Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul
tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Toată această învățătură este înălțată prin două
porunci, ca și cum ar fi două aripi, adică, iubind pe Dumnezeu și pe oameni.(Sfântul Efrem Sirul,

(Lc. 10, 29) Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu?
Unii cred că aproapele lor este fratele lor, familia, rudenia sau neamul lor. Domnul învață cine
este aproapele nostru în parabola unui om care cobora de la Ierusalim la Ierihon… oricine poate
fi aproapele nostru și de aceea nu trebuie să facem rău nimănui. Dacă, dimpotrivă, privim ca
aproape al nostru numai pe frați și pe rude, asta înseamnă că putem face rău străinilor? Domnul a
osândit o astfel de gândire! Suntem aproapele, fiecare pentru fiecare și împreună pentru toată
lumea, căci avem un singur Tată. (Fericitul Ieronim,

(Lc. 10, 30) Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut
între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort.

Ierihonul simbolizează această lume. Adam, alungat din Rai (Fc. 3, 23), din acel Ierusalim ceresc
(Ev. 12, 22), a căzut din el, gre ind prin păcatul său, adică a plecat dintre cei vii la cei muritori,ș
pentru care nu schimbarea locului, ci a purtării a însemnat căderea. Omul s-a schimbat foarte
mult fa ă de acel Adam care se bucura de fericirea ve nică. Când s-a îndreptat spre păcateleț ș
lume ti, Adam a căzut printre tâlhari, printre care nu ar fi căzut dacă nu s-ar fi abătut de laș
poruncile cere ti i nu s-ar fi făcut singur o pradă lor. Cine sunt tâlharii, dacă nu îngerii nop ii i ș ș
ț ș ai întunericului, care iau câteodată chip de înger al luminii (2 Cor, 11, 14), dar pe care nu pot
să-l men ină? Ace ti îngeri, mai întâi fură ve mintele harului spiritual primit de noi, apoi se
deprindț ș ș să pricinuiască răni. Dacă păstrăm nepătate ve mintele noastre, nu vom primi
loviturile tâlharilor.ș Bagă de seamă, de teama că prima dată e ti dezbrăcat precum i Adam s-a
dezbrăcat de poruncaș ș divină, lepădând pronia i aruncând ve mântul credin ei (vezi i Fc. 3, 7).
Adam a primit o ranăș ș ț ș aducătoare de moarte, prin care to i oamenii ar fi căzut dacă acel
Samarinean, în drumul Său, nuț i-ar fi legat rănile.(Sfântul Ambrozie al Milanului,

(Lc. 10, 31-33) Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe
alături.De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Iar un
samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă,Tâlharii te-au lăsat pe
drum aproape mort, dar ai fost aflat zăcând acolo de către bunul samarinean ce trecea pe acolo.
Ți s-a turnat untdelemn i vin. Ai primit Taina Unului Născut. Ai fost ridicat pe dobitocul Său.
Aiș crezut în întruparea lui Hristos. Ai fost adus în casa de oaspe i i ai fost îngrijit i vindecat în ț ș
ș Biserică.

De acolo i de aceea vorbesc. Asta este ceea ce eu i cu to ii facem. Săvâr im lucrarea gazdei.ș ș ț ș
Gazdei i s-a spus: ce vei mai cheltui, când mă voi întoarce, î i voi da înapoi.ț Dacă am cheltui iș
noi măcar cât am primit! Fra ilor i surorilor, oricât am cheltui, să ti i că o facem din banii ț ș ș ț
Domnului.(Fericitul Augustin,

(Lc. 10, 34) Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe
dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el.
I-a legat rănile, turnând untdelemn i vin.ș Acel Tămăduitor are felurite leacuri, toate care
vindecă. Un cuvânt al Său leagă rănile, altul toarnă untdelemn, iar altul toarnă vin. Leagă rănile
cu lege mai strânsă. Tămăduie te prin iertarea păcatelor i cură ă ca i cu vin, prin aducerea aminte
de judecată.(Sfântul ș ș ț ș Ambrozie al Milanului,

(Lc. 10, 35) Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai
cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da.

Ce reprezintă cei doi dinari, dacă nu cele două Testamente, în care este revelat ve nicul Împărat,ș
prin ale Cărui răni suntem i noi vindeca i? Scumpul Său sânge ne-a răscumpărat, ca să scăpămș ț
de durerile ultimei mor i.(Sfântul Ambrozieț

(Lc. 10, 36-37) Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?Iar el
a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.

Deoarece nimeni nu este mai apropiat de noi decât El, Cel care a legat rănile noastre, să-L iubim
pe Domnul și să-L iubim ca pe aproapele nostru. Nimic nu este mai aproape de mădulare decât
este capul lor (1 Cor. 6, 15; Efes. 5, 15).(Sfântul Ambrozie al Milanului,

Pilda celo zece fecioare

Matei 25
1. Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat
candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. 2. Cinci din ele erau nechibzuite, şi
cinci înţelepte.
3. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; 4. dar cele
înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase.
5. Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate şi au adormit.
6. La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: "Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!"
7. Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele.
8. Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: "Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting
candelele."
9. Cele înţelepte le-au răspuns: "Nu; ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă nici vouă; ci
mai bine duceţi-vă la cei ce vând untdelemn şi cumpăraţi-vă."
10. Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata au
intrat cu el în odaia de nuntă şi s-a încuiat uşa.
11. Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare şi au zis: "Doamne, Doamne, deschide-
ne!"
12. Dar el, drept răspuns, le-a zis: "Adevărat vă spun că nu vă cunosc!"13. Vegheaţi,
dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului.

Talcuirea pildei: cele zece fecioare – cinci intelepte si cinci nebune – suntem noi, crestinii; dintre
noi, unii sunt intelepti, in virtutea credintei lor, a vietii lor imbunatatite si a pregatirii lor pentru
moarte, pe cand ceilalti sunt nebuni, in virtutea putinei lor credinte sau a nepasarii lor reci fata de
credinta, a vietii lor trupesti, patimase, a nepregatirii lor pentru moarte si pentru judecata care
urmeaza indata dupa aceasta, intrucat este randuit oamenilor o data sa moara, iar dupa aceea sa
fie judecata (Evr. 9, 27).

Ni se spune ca fecioarele nebune, luandu-si candelele, nu au luat cu ele si untdelemn. Ce sunt

candelele acestea si ce inseamna untdelemnul pentru candele?Candelele sunt sufletele noastre,
dupa cuvantul Mantuitorului: luminatorul trupului este ochiul (Mt. 6, 22). Prin ochi El intelege
inima omeneasca sau sufletul;untdelemnul este, potrivit Sfantului Ioan Gura de Aur,
milostenia – sau, indeobste, faptele cele bune. Asadar, crestinii nechibzuiti, iesind in
intampinarea Mirelui, nu au pregatit pentru sufletele lor fapte bune, care sa le poata sprijini viata
duhovniceasca, pe cand cei intelepti au luat untdelemn in vasele lor, adica si-au agonisit fapte
bune, ca sa-L intampine pe Mire cum se cuvine.

Cine este Mirele? Iisus Hristos. Cand si cum iesim in intampinarea Lui? Toata viata noastra ar
trebui sa fie o pregatire – la inceput pentru intampinarea Lui aparte, caci fiecare suflet, dupa
moartea sa, trebuie sa apara in fata Lui, incepatorului vietii noastre, ca sa dea socoteala, si de
aceea toata viata trebuie sa se ingrijim pentru a dobandi si pastra in inima credinta vie si dragoste
fierbinte de Domnul, ca dupa moarte sa ne infatisam nerusinati si neosanditi inaintea
infricosatorului Tron al Domnului slavei; iar la intalnirea cea de obste vom iesi dupa invierea
noastra din morti,

Mirele intarzie, adica Iisus Hristos intarzie sa curme viata noastra cea muritoare, nevrand sa piara
cineva, ci toti sa vina la pocainta (II Ptr. 3, 9), si totodata intarzie cu cea de-a doua, slavita si
infricosatoare venire a Sa, ca sa se inmulteasca din ce in ce fiii Imparatiei cerurilor – iar oamenii,
amagiti de dulceata vremelnica a pacatului si de faptul ca raman deocamdata nepedepsiti pentru
el, si vazand ca lumea dainuie, socotind ca ea va dainui astfel la nesfarsit si avand ei insisi parte
de sanatate trainica si de alte bunuri materiale, se cufunda in dormitare sufleteasca, nu se
ingrijesc sa se indrepte, ci dorm somnul pacatului. Iata insa ca atunci cand in somnul pacatului
este chiar miez de noapte, cand nimeni dintre pacatosi parable_of_the_10_virginsnici nu se
gandeste la primejdia cumplita in care se afla, rasuna glasul tunator:

Iata, Mirele vine, iesiti in intampinarea Lui!

Atunci, toti se desteapta din somn si aprind candelele lor, adica isi incordeaza luarea-aminte a
sufletului. Bine va fi atunci de crestinii cei intelepti, caci sufletele lor vor arde cu focul
preadulcei iubiri de Domnul, dar va fi vai de cei nechibzuiti: sufletele acestora, ca niste candele
lipsite de untdelemn, se vor stinge, adica se vor intuneca si se vor raci de lipsa dragostei catre
Dumnezeu, Izvorul iubirii, si vor incepe sa preguste chinurile iadului. Vor cere untdelemn, adica
fapte bune, de la crestinii cei intelepti, insa aceia nu le vor da, ca sa nu ramana insisi in lipsa; vor
merge sa cumpere de la cei ce vand, adica se vor apuca sa faca fapte bune si vor merge sa caute
prilej pentru asta, insa tocmai atunci va veni Mirele, adica tocmai atunci cand vor dori sa faca
fapte bune ii va ajunge moartea si ii va pune inaintea Judecatorului Ceresc fara nici un fel de
virtuti, cu mirosul urat al faradelegilor. Vor dori sa intre in camara Imparatiei cerurilor, careia
toti i-am fost meniti de la nastere, pentru care si traim – Domnul nu-i va lasa, ci le va zice: nu va
cunosc pe voi.

Asadar, privegheati, isi incheie Domnul parabola, ca nu stiti ziua, nici ceasul cand Fiul Omului
va veni. Sfantul Ioan De Kronstadt

Pilda neghinei

Asemenea este împărăţia cerurilor omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar pe
când oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină printre grâu şi s-a dus. Iar
dacă a I crescut paiul şi a făcut rod, atunci s-a arătat şi neghina. Venind slugile stăpânului
casei, i-au zis: Doamne, n-ai semănat tu, oare, sămânţă bună în ţarina ta? De unde dar are
neghină? Iar el le-a răspuns: Un om vrăjmaş a făcut aceasta. Slugile i-au zis: Voieştideci să ne
ducem şi s-o plivim? El însă a zis: Nu, ca nu cumva, plivind neghina, să smulgeţi odată cu ea şi
grâul. Lăsaţi să crească împreună şi grâul şi neghina, până la seceriş, şi la vremea secerişului
voi zice secerătorilor: Pliviţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul adunaţi-l
în jitniţa mea... După aceea, lăsând mulţimile, a venit în casă, iar ucenicii Lui s-au apropiat de
El, zicând: Lămureşte-ne nouă pilda cu neghina din ţarină. El, răspunzând, le-a zis: Cel ce
seamănă sămânţa cea bună este Fiul Omului. Ţarina este lumea; sămânţa cea bună sunt fiii
împărăţiei; iar neghina suntfiii celui rău. Duşmanul care a semănat-o este diavolul; secerişul
este sfârşitul lumii, iarsecerătoriisunt îngerii. Şi, dupăcum se alege neghina si se arde în foc,
aşa va fi la sfârşitul veacului. Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, vor culege din imparajia
Lui toate smintelile şi pe cei ce fac fărădelegea, şi-i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc; acolo
va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia
Tatălui lor. Cel ce are urechide auzit, să audă! (Mt. 13,24-30;36-43)
Parabola este o vorbire cu sens figurat prin care se urmăreşte redarea concretă a unor idei,
învăţături, având în general un rol didactic, moralizator.

Potrivit Sfintei Scripturi, după ce a creat lumea, Dumnezeu a privit la ceea ce a făcut şi toate erau
bune. Aşadar, El este autorul binelui. Odată cu căderea în mândrie, diavolul a devenit autorul
răului, duşmanul şi potrivnicul lui Dumnezeu, dar şi al oamenilor. Aşadar, diavolul este
vrăjmaşul, duşmanul mântuirii noastre.
Fiind creaţi de Dumnezeu, toţi oamenii sunt buni la naştere. Dar pentru că El ne-a înzestrat
pe fiecare cu darul liberei voinţe, fiecare dintre noi putem alege: fie să mergem spre împărăţia
Sa, fie spre împărăţia răului.
Va veni o vreme, ştiută numai de Dumnezeu, când fiecare dintre noi va fi chemat să dea
seama în faţa Sa pentru toate faptele pe care le-a săvârşit în această viaţă. Dumnezeu nu încalcă
libertatea nimănui, darîi aşteaptă pe toţi oamenii să meargă pe calea binelui care duce spre
împărăţia Sa.

Aşadar, în biserica lui Hristos există şi grâu şi neghină, adică şi oameni virtuoşi, care vor
moşteni împărăţia cerurilor, dar şi oameni păcătoşi, care fac voia diavolului.
Omul care a semănat sămânţa este , ţarina este lumea .Dumnezeu
este Dumnezeu iar aceasta
stăpânul absolut, Proprietarul de drept al ţarinei, adică al lumii, în timp ce satana este un vrăjmaş
care face doar ceea ce i se permite de către adevăratul Stăpân.
Dumnezeu îngăduie ca în lume să trăiască laolaltă oameni buni şi oameni răi. El are multă
răbdare pentru că vrea ca toţi oamenii să se mântuiască. Cei răi sunt chemaţi la îndreptare, având
mereu lângă ei exemple pozitive. Oamenii buni se întăresc pe calea binelui în lupta cu întunericul
răutăţii. Prin rugăciune, î prin sfaturi bune şi prin viaţa lor ei pot ajuta pe semenii lor să aleagă
viaţa în comuniune cu Dumnezeu.
lată că Dumnezeu vrea ca să căutăm împreună mântuirea. Din pricina celor care trăiesc în
fărădelegi
suferă comunităţi sau chiar popoare întregi. însă | Dumnezeu aduce iertare, mângâiere şi
binecuvântare asupra tuturor, chiar numai pentru un singur om care trăieşte în sfinţenie.
La sfârşitul veacurilor, Dumnezeu va separa definitiv pe cei buni de cei răi şi fiecăruia se va
răsplăti după faptele lui, prin aceasta văzându-se dreptatea lui Dumnezeu: de-a dreapta, lumina
împărăţiei cerurilor, de-a stânga, întunericul iadului.
Sămânţa cea bună reprezintă pe fiii împărăţiei, iar neghina pe oamenii răi.Duşmanul care
vine şi seamănă neghina este diavolul. Secerişul este sfârşitul lumii,secerătorii fiind îngerii
trimişi de Dumnezeu. Cei drepţi vor străluci ca 1 soarele în împărăţia cerurilor, iar cei răi vor
sfârşi în văpaia focului veşnic.
Judecata e o lucrare care îi aparţine în exclusivitate lui Dumnezeu, Singurul care cunoaşte
interiorul fiinţei omeneşti.
De aceea suntem datori ca fiecare dintre noi să ne pregătim din timp sufletul şi să îl păzim ca
nu cumva diavolul să vină şi să ne primejduiască mântuirea.
Domnul Iisus Hristos ne pune în faţa ochilor un izbitor contrast: grâul şi neghina. Grâul în urma
măcinării devine făină, element principal al pâinii.
Neghina este exact opusul, este nefolositoare şi are un gust amar.
Grâul hrăneşte şi întreţine viaţa, neghina este întreţinută artificial, ca exemplu a ceea ce nu
trebuie să fim. Întâi a fost semănat grâul, apoi în miez de noapte, adică în lipsa luminii, s-a
semănat şi neghina. Deşi cele două plante au nevoie de lumina soarelui pentru a creşte şi a se
dezvolta, neghina este cea care a ocolit lumina.
În final, grâul este cinstit prin faptul că pâinea făcută din el ajunge un dar oferit lui Dumnezeu şi
prin pogorârea Sfântului Duh în timpul Sfintei Liturghii devine Trupul Domnului Hristos.
Neghina va arde în foc ca orice buruiană nefolositoare. Priviţi câtă sobrietate şi smerenie are un
fir de grâu; priviţi şi la florile frumos colorate ale neghinei. Un înţelept din vechime aşa spunea:
“Frumuseţea este o scurtă tiranie”

Pilda Talanților (titularizare )

(Mt. 25, 15) Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui, şi a
plecat.

Pilda talanților de la Luca (Lc. 19, 11-18) este spusă diferit și este cu totul diferită față de
aceasta. Căci acolo, fiecare talant a adus câștiguri diferite față de talanții de aici. De la un talant
unul a făcut cinci, altul zece, unul niciunul și și-au primit răsplata pe măsură. Aici este diferit: cel
care a primit doi a adus alți doi, cel care a primit cinci mai adus alți cinci. Dar în versiunea de la
Luca, cu același talant, unul a adus mai mult, altul a adus mai puțin și fiecare a primit răsplata pe
măsura profitului său. Însă în amândouă versiunile, nu cere imediat să-i fie restituit ceea ce le-a
dat pe mâna lor.(Sfântul Ioan Gură de Aur,

Mt. 15, 16-17) Îndată, mergând, cel ce luase cinci talanţi a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci
talanţi. De asemenea şi cel cu doi a câştigat alţi doi.

Și sunt și unii care se învrednicesc să primească doi talanți, adică cei care împlinesc atât teoria,
cât și practica. Ei pătrund în cele mai mici detalii lucrurile interioare și săvârșesc lucruri
uimitoare în afară. Când propovăduiesc altora și prin teorie și prin practică, munca lor aduce
roadă îndoită. Bine este ca încă cinci sau încă doi talanți să fie câștigați, pentru că propovăduirea
fiind oferită ambelor sexe, talanții primiți sunt și ei dublați.

(Sfântul Grigorie cel Mare,

(Mt. 25, 18) Iar cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns argintul
stăpânului său.

Dar persoana care a primit un talant a mers, a săpat o groapă în pământ și a ascuns averea
stăpânului. A ascunde talantul în pământ înseamnă a folosi competențele proprii în slujba
lucrurilor pământești, renunțând a căuta profitul duhovnicesc și fără a ridica vreodată inima de la
gândurile trecătoare. Sunt unii care au primit darul priceperii, dar nu caută decât lucruri care
aparțin trupului. Proorocul spune către aceștia: sunt pricepuţi numai la rele, iar binele nu ştiu să-
l facă (Ier. 4, 22).

(Sfântul Grigorie cel Mare,

(Mt. 25, 19) După multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele.

În cazul viei, El o încredințează lucrătorilor și pleacă într-o țară îndepărtată. Aici le-a înmânat
talanții și a pornit în călătoria Sa pentru ca prin aceasta voi să vedeți răbdarea și multa Sa
suferință. Mi se pare că prin aceste cuvinte vrea să se refere la înviere. Dar aici nu mai există vie
și lucrători ai ei, ci lucrători ai stăpânului. Pentru că El nu le vorbește doar căpeteniilor poporului
sau iudeilor, ci tuturor celor de față, iar cei ce-I aduc un profit mărturisesc vădit ceea ce este a lor
și ceea ce este a Stăpânului. Unul spune Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, altul spune doi, arătând
că de la El au primit sursa câștigului lor și pentru aceasta, îi mulțumesc și îi sunt recunoscători
(Mt. 25, 20). (Sfântul Ioan Gură de Aur,

(Mt. 25, 20) Şi apropiindu-se cel care luase cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând:
„Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei”.

Prima slugă a pășit cu încredere înainte pentru că s-a ostenit și a adus profit. Această încredere îi
dă curaj pentru că el este primul care se apropie de stăpânul său și-I spune: Doamne, cinci talanţi
mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei, iar stăpânul îi răspunde așa cum ne va răspunde
și nouă atunci când se va socoti și cu noi: Bine, slugă bună şi credincioasă. Aceste cuvinte sunt
complet deosebite de cele spuse celei de-a treia slugi: Slugă vicleană şi leneşă.(Origen,

(Mt. 25, 21) Zis-a lui stăpânul: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost
credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău”.

Ce spune atunci stăpânul? Îi spune: Bine, slugă bună şi credincioasă pentru că de folos este să
văd câștigul aproapelui tău.Peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune, intră întru
bucuria domnului tău. Prin această expresie, se referă la împărăția tuturor binecuvântărilor.
(Sfântul Ioan Gură de Aur
 (Mt. 25, 22) Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a zis: „Doamne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi
doi talanţi am câştigat cu ei”.

În legătură cu cei doi talanți, cei care nu s-au mulțumit cu suma primită și au căutat să o
înmulțească (fără a depăși în final numărul de doi talanți) sunt cei care au aplicat priceperea
lumească. Numărul doi ar putea părea a fi o medie sau un număr lumesc. Primind doi talanți de
la cel care cunoaște darul fiecăruia, a mai câștigat doi pe deasupra. Acest lucru poate fi explicat
atât referindu-ne la înțelepciunea lumească, fie la o înțelepciune mai înaltă.(Origen,

(Mt. 25, 23) Zis-a lui stăpânul: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost
credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău”.

Și sluga care s-a întors cu un câștig de doi talanți a fost lăudată de stăpânul său. Apoi i s-a oferit
răsplata cea veșnică atunci când stăpânul i-a spus: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine
ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Toate faptele
bune săvârșite în această viață, oricât de multe ar putea părea ele a fi, sunt puține în comparație
cu veșnica noastră răsplată. Sluga credincioasă este pusă peste multe după ce a biruit toate
piedicile puse înainte de către lucrurile trecătoare și se veselește în bucuria veșnică a lăcașului
său ceresc. Este cu desăvârșire adusă în bucuria domnului său când este așezată în veșnica Sa
casă și alături de cetele de îngerești. Bucuria izvorâtă de darul primit este atât de mare, încât
reprezintă desprinderea de orice lucru care i-ar putea aduce durere și întristare.(Sfântul Grigorie
cel Mare

(Mt. 25, 24) Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: „Doamne, te-am ştiut că eşti
om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat”.

Ei pun în practică cuvintele slugii care răspunde și zice: te-am ştiut că eşti om aspru și unul care
seceră unde n-a semănat şi adună de unde n-a împrăştiat.
Stăpânul i-a răspuns și i-a vorbit ca unei slugi viclene și leneșe, dar ia seama că nu s-a numit pe
Sine om aspru, ci a fost de acord cu ce a spus sluga și a zis doar: ştiai că secer unde n-am
semănat şi adun de unde n-am împrăştiat.
Cum trebuie să înțelegem noi că Domnul seceră unde nu seamănă și adună de unde nu împrăștie?
Mi se pare că omul cel dreptseamănă în Duhul, de unde va și secera viaţă veşnică (Gal. 6, 8).
Dumnezeu seceră tot ceea ce este semănat și secerat pentru viața veșnică de către omul drept.
Om drept aparține lui Dumnezeu, Cel care seceră acolo unde nu El, ci omul cel drept a semănat.
Așadar, putem spune că omul drept Împărţit-a, dat-a săracilor; dreptatea Lui rămâne în veac (2
Cor. 9, 9). Cu toate acestea, Domnul, adună la Sine ceea ce omul cel drept a împărțit și a dat
săracilor. Secerând ceea ce nu a semănat și adunând ceea ce nu a împrăștiat, consideră că Lui I
s-au făcut ceea ce credinciosul a semănat și a împărțit săracilor. Dumnezeu le spune celor care au
făcut bine cu aproapele lor: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită
vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc … (Mt. 25, 34-35).

Și pentru că dorește să secere unde nu a semănat și să adune unde nu a împrăștiat, atunci când nu
găsește nimic care să secere și să adune, le spune acestora: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor,
în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi
dat să mănânc … (Mt. 25, 41-42).(Origen, Co

(Mt. 25, 25) Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al
tău.Dar nu a făcut la fel ca ceilalți, ci cum? Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri
unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns
talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău.(Sfântul Ioan Gură de Aur

(Mt. 25, 27) Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al
meu cu dobândă.

A da argintul zarafilor înseamnă a preda învățătura propovăduirii celor care pot să o dea mai
departe. Dacă vezi primejdia în care mă aflu eu pentru că țin talantul Domnului, la fel de atent
vezi-o și pe a ta! Ceea ce ai va fi cerut cu dobândă de la tine. Toată chestiunea cu dobânda este
că vine înapoi mai mult decât s-a dat.(Sfântul Grigorie cel Mare

(Mt. 25, 28) Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi.

Pentru că nu a făcut nimic cu singurul său talant, chiar și acela i se va lua și se va da

tovarășului său. Căci celui ce are i se va da și-i va prisosi iar celui ce nu are și ceea ce are i se
va lua. Ce înseamnă pentru noi aceasta? Înseamnă că cel ce a fost înzestrat cu darul
propovăduirii sau al învățăturii, a primit acest dar ca și alții să se folosească de el. Dacă este
cineva care nu lucrează acest dar, îl va pierde. Însă cel care se va folosi de acest dar cu sârguință
va dobândi răsplată încât să-i prisosească, la fel cum primitorul inactiv va pierde ceea ce a primit.
Totuși, sancțiunea nu constă numai în aceasta. În plus, pedeapsa este de nesuportat, sentința fiind
plină de acuzație gravă.(Sfântul Ioan Gură de Aur,

(Mt. 25, 29) Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va
lua.

Și-ndată se mai adaugă ceva: Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are
şi ce are i se va lua. Celui care are, i se va mai da și va avea mai mult decât destul. Cel care are
dragoste în sufletul său va primi și alte daruri, iar cel care nu cunoaște dragostea pierde și
darurile pe care credea că le are. De aceea, prietenilor, se cuvine ca în tot ceea ce faceți să fiți
vigilenți în a păzi dragostea. Dragostea adevărată înseamnă a iubi pe prietenul tău în Dumnezeu
și pe dușmanul tău pentru Dumnezeu. Cine face la fel ac acesta pierde fiecare bun pe care-l are,
este lipsit de talanții pe care i-a primit și conform pedepsei Domnului, este aruncat întru
întunericul cel mai din afară. Acest întuneric vine ca o pedeapsă pentru cel care prin păcatul său
de bună voie a căzut în întunericul cel mai dinăuntru. Cel care s-a desfătat de bună voie în
întunericul acestei lumi va fi silit să sufere pedeapsa întunericului în cea viitoare.(Sfântul
Grigorie cel Mare

(Mt. 25, 30) Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi
plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

Sluga care nu a adus câștig este aruncată în întunericul cel mai dinafară, unde va fi plângerea și
scrâșnirea dinților. Vedeți cum și păcatul de a nu face ceva bun este osândit prin pedepse grele.
Nu este pedepsit doar lacomul, desfrânatul și cel ce face cele rele, ci și cel care nu săvârșește
binele.

Să ascultăm cu atenție de aceste cuvinte. Cât avem posibilitatea să lucrăm la mântuirea noastră.
Să adunăm untdelemn pentru candelele noastre și să muncim ca să înmulțim talantul. Pentru că
dacă suntem codași și ne petrecem timpul în trândăvie, nimănui nu-i va mai fi milă după aceea,
chiar de ne vom tângui de mii de ori… Amintiți-vă de fecioarele care au venit la Hristos, au
bătut la ușă și L-au rugat, dar a fost în van și fără rezultat.

(Sfântul Ioan Gură de Aur,

Pilda vameșului și fariseului (titularizare )

(Lc. 18, 10)Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt
vameş.
Ce răsplată este în a posti de două ori pe săptămână dacă acest post slujește nepăsării și
îngâmfării și te face mândru, trufaș și egoist? Dai zeciuială din averea ta și te mândrești cu
aceasta. Altfel spus, faci pe Dumnezeu să se mânie judecând, și acuzând pe cei care nu fac la fel
ca tine. Te preaînalți, aducându-ți singur laude, deși nu ești încununat cu dreptate. Fariseul spune
despre sine: nu sunt ca ceilalţi oameni. Potolește-te, Fariseule! Pune strajă gurii tale şi uşă de
îngrădire împrejurul buzelor tale (Ps. 140, 3)! Vorbești cu Dumnezeu, Care le știe pe toate.
Așteaptă decizia Judecătorului. Nimeni, maestru în luptă nu se încununează pe sine. Nimeni nu-
și așează singur cununa, ci așteaptă chemarea arbitrului… de aceea, potolește-ți mândria pentru
că îngâmfarea este osândită și urâtă de Dumnezeu! Mândria este străină de înțelepciunea fricii de
Dumnezeu. Însuși Hristos a spus: Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi
osândiţi (Lc. 6, 37). Iar unul dintre ucenici a spus și el: Unul este Dătătorul legii şi Judecătorul:
Cel ce poate să mântuiască şi să piardă. Iar tu cine eşti, care judeci pe aproapele? (Iac. 4, 12).
Nimeni, sănătos fiind, nu ia în râs pe cel bolnav pentru că stă întins și țintuit la pat, ci se teme
pentru că ar putea ajunge și el victima unor astfel de suferințe. O persoană care este în luptă nu
se laudă că a scăpat de a se mai lupta pentru că cealaltă este căzută. Slăbiciunea altora nu trebuie
să fie un lucru de laudă al celor sănătoși. (Sfântul Chiril )

(Lc. 18, 11-12) Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca
ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş.
Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig.
Ce medicament folositor și necesar este pocăința! Oamenii care își amintesc că sunt doar simpli
oameni vor înțelege cu ușurință asta. Căci scris este: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă,
iar celor smeriţi le dă har (1 Pt. 5, 5; Iov. 22, 29; Prov. 3, 34).
Fariseul nu se bucura de sănătatea proprie, pe cât se bucura comparându-se cu slăbiciunile altora.
Venit la doctor, mai folositor ar fi fost să-i fi mărturisit lucrurile care mergeau rău cu sine, în loc
să-și ascundă rănile și să aibă curajul să se bucure de suferințele altora. Nu este surprinzător că
vameșul a plecat de la templu curățit, pentru că el nu s-a rușinat să arate ceea ce îl durea.
(Fericitul Augustin,
(Lc. 18, 13) Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea
pieptul, zicând: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului”.
În cazul fariseului care se ruga, lucrurile ce le spunea erau adevărate. Pentru că fariseul spunea
lucrurile din mândrie, iar vameșul își mărturisea păcatele cu smerenie, mărturisirea celui din
urmă a fost mai bine primită înaintea lui Dumnezeu decât amintirea milosteniei făcute. Este mai
greu a-ți mărturisi păcatele decât a-ți mărturisi dreptatea. Dumnezeu privește la cel împovărat și
astfel vameșul i-a apărut că având o mai mare povară de purtat decât ar fi avut fariseul. Vameșul
a plecat mai îndreptat de la templu decât a făcut-o fariseul, doar pentru că a fost smerit. Dacă și
fariseul și-ar fi recunoscut păcătoșenia, rugăciunea sa ar fi adăugat fărădelege după fărădelege, și
s-ar fi curățit așa cum Domnul a curățit pe vameș de fărădelegile sale. Dacă numai rugându-se,
rugăciunea fariseului a provocat mânia lui Dumnezeu, atunci ca rezultat al unei astfel de
provocări, rugăciunea vameșului s-a dovedit mai roditoare.(Sfântul Efrem Sirul)
(Lc. 18, 14) Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă
oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.
Asprul fariseu, care în copleșitoarea sa mândrie nu numai că s-a înălțat pe sine dar l-a și umilit
înaintea lui Dumnezeu pe vameș, s-a lipsit de îndreptare prin păcatul mândriei. Spre deosebire de
fariseu, vameșul s-a coborât îndreptat pentru că adusese laudă lui Dumnezeu, cel Unul Sfânt,
neîndrăznind să-și ridice ochii, ci cerând doar îndurare. S-a judecat singur pe sine pentru starea
în care se afla, bătându-și pieptul și pentru nimic altceva decât pentru a primi iertare. Fii ție
propriul paznic și poartă cu tine această pildă de grea pagubă din trufie. Cel vinovat de semeție a
pierdut dreptatea și a zădărnicit răsplata prin prea marea încredere în sine. De aceea, a fost aflat
inferior unui om smerit și păcătos pentru că în preaînălțarea sa, nu a așteptat judecata lui
Dumnezeu, ci și-a pronunțat-o el însuși. Niciodată să nu te așezi mai presus de nimeni, nici a
celor mai mari păcătoși. Smerenia scapă adesea chiar și pe un păcătos care a săvârșit cele mai
mari fărădelegi.(Sfântul Vasile cel Mare