Lucru Individual

Disciplina: Drept Executional Penal

La Tema:

,, Reglementarea juridică a regimului în instituțiile

penitenciare”

Specificul activităţii în cadrul sistemului penitenciar presupune un grad sporit de risc, datorită
faptului că personalul se află într-un contact nemijlocit cu un contingent special de
personae(condamnaţii). Asemenea împrejurări presupun o dotare corespunzătoare, dar şi o
pregătire temeinică a personalului în scopul aplicării măsurilor speciale destinate menţinerii
ordinii de drept şi asigurării regimului de executare a pedepsei în penitenciare.
Colaboratorii sistemului penitenciar pot face uz de mijloacele speciale faţă de deţinuţi,în
următoarele cazuri:
 1. pentru respingerea atacurilor deţinuţilor asupra altor deţinuţi, asupra personalului
penitenciar, precum şi asupra altor persoane;
2. pentru a elibera ostaticii, clădirile, încăperile, instalaţiile, mijloacele de transport
acaparate de deţinuţi;
3. pentru a reprima nesupunerile în grup şi tulburările cu caracter de masă ale deţinuţilor,
care dezorganizează activitatea normală a penitenciarelor;
4. pentru a pune capăt neîndeplinirii intenţionate a cerinţelor legitime ale personalului
penitenciar şi ale altor persoane afl ate în exerciţiul funcţiunii;
5. pentru a evita evadările de sub pază sau de sub escortă ale deţinuţilor în locurile
6. de detenţie sau pe parcursul transferării;
7. în timpul căutării şi reţinerii deţinuţilor care au evadat de sub pază;
8. în scopul opririi mijloacelor de transport;
9. în condiţiile regimului juridic al stării excepţionale.
Legea execuţional-penală prevede că, imediat ce sentinţa de condamnare a rămas definitivă, ea
devine executorie, iar instanţa de resort este obligată să o pună în executare. Prin executarea
pedepsei de către condamnat se realizează, în primul rând, prevenirea specială asupra persoanei
ce execută pedeapsa şi, în al doilea rând, prevenirea generală orientată asupra altor categorii de
persoane care ar putea să comită infracţiuni.
Totodată, pedeapsa ce urmează a fi aplicată faţă de condamnaţi nu poate fi executată în afara
unui anumit regim de detenţie specific instituţiei penitenciare. Termenul „regim” provine din
limba franceză – „régime”, ceea ce înseamnă mod de viaţă al unei persoane concrete sau al unui
grup de persoane. Astfel, regimul de executare a pedepsei, specific pentru condamnaţii la un
anumit tip de pedeapsă, semnifică modul lor de viaţă şi reflectă conţinutul acestei pedepse. În
Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor termenului „regim” îi corespunde
termenul „tratament”, care trebuie „să aibă ca scop, atât cât permite durata condamnării, de a
crea în ei voinţa şi aptitudinile care să le dea posibilitatea ca după liberarea lor să trăiască
respectând legea şi satisfăcându-şi nevoile. Acest tratament trebuie să fie de natură a le menaja
respectul faţă de ei înşişi şi a le dezvolta simţul lor de răspundere” .
Tratamentul penitenciar reprezintă un complex de măsuri şi activităţi educative, productive,
sociologice, psihologice şi medicale desfăşurate cu deţinuţii în scopul recuperării şi reintegrării
sociale ale acestora. Regimul de detenţie reprezintă particularităţile etapei concrete de executare
a pedepsei în cadrul unei categorii de penitenciar, desemnând gradul izolării deţinutului şi
extinderea drepturilor, obligaţiilor şi interdicţiilor acestuia .
Articolul 238 alin. (1) CE al RM defineşte expres regimul de detenţie, stabilind că „Regimul
de deţinere în penitenciare asigură paza, supravegherea şi izolarea condamnaţilor, executarea de
către aceştia a obligaţiilor lor, realizarea drepturilor şi intereselor lor legitime, securitatea
personală şi resocializarea condamnaţilor, inclusiv prin deţinerea separată a diferitor categorii de
condamnaţi, prin diversificarea condiţiilor de deţinere în funcţie de tipul penitenciarului stabilit
de instanţa de judecată şi prin schimbarea condiţiilor de executare a pedepsei”. În literatura de
specialitate se menţionează că regimul în locurile de detenţie exprimă esenţa şi conţinutul
pedepsei, în interiorul căruia poate fi realizată limitarea drepturilor condamnaţilor.
O expunere reuşită a noţiunii de regim este dată de autorul român I. Oancea, potrivit căruia
„prin regim penitenciar, în sens larg, se înţelege felul cum este organizată executarea pedepsei
privative de libertate în penitenciar sau felul cum este organizată viaţa şi activitatea
condamnatului în penitenciar pe durata executării pedepsei în scopul reeducării lui şi al
prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni”.
 Conform altui autor român, P. Zidaru, „regimul de executare a închisorii, în condiţiile privării
de libertate, cuprinde ca elemente principale regimul de detenţie, regimul de muncă, regimul de
educaţie şi instruire profesională, regimul de ordine şi disciplină, precum şi regimul de stimulare
şi recompense pe baza unei purtări bune şi a muncii, toate acestea presupunând îndeplinirea şi
executarea de către subiecţii raportului juridic de executare a unor obligaţii şi drepturi. Conform
opiniei autorului moldovean N.A. Belîi, regimul în locurile de detenţie este un mijloc juridic şi
educativ de organizare a activităţii zilnice având drept scop realizarea procesului de executare a
pedepsei penale şi a sarcinilor instituţiilor penitenciare prin reglementarea concretă şi detaliată a
relaţiilor juridice existente între administraţie, condamnaţi şi alte persoane.
Astfel, în sfera de acţiune a regimului sunt incluşi: condamnaţii care îşi ispăşesc o pedeapsă
privativă de libertate, administraţia instituţiilor penitenciare, administraţia organizaţiilor unde
lucrează condamnaţii, reprezentanţii organizaţiilor obşteşti care participă la procesul de
executare a pedepsei şi exercită controlul penitenciarelor, persoanele oficiale ale organelor de
stat care vizitează penitenciarele şi participă la realizarea executării pedepselor, cetăţenii care se
găsesc pe teritoriul penitenciarului sau al obiectivelor lui de producere. O semnificaţie aparte o
au normele regimului care reglementează prevenirea infracţiunilor şi a altor încălcări ale
normelor de drept, atât din partea condamnaţilor, în timpul executării pedepsei, cât şi din partea
altor persoane. Ele includ regulile de pază şi supraveghere a condamnaţilor, de aplicare a
măsurilor de securitate, de efectuare a diferitor măsuri profilactice.
Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, stabileşte: Pct. 35 – 1) Cînd intră,
fiecare deţinut trebuie să primească informaţii scrise cu privire la regimul deţinuţilor din
categoria sa, regulile disciplinare ale aşezămîntului, mijloacele autorizate pentru obţinerea
informaţiilor şi formularea plîngerilor şi cu privire la toate celelalte puncte care pot fi necesare
pentru a-i permite să cunoască drepturile şi obligaţiile sale şi de a se adapta vieţii din penitenciar;
Pct. 36 – 1) Orice deţinut trebuie să aibă în fi ecare zi lucrătoare ocazia de a prezenta cereri şi
reclamaţii directorului aşezămîntului sau funcţionarului autorizat să-l reprezinte; 3) Orice deţinut
trebuie să aibă voie să adreseze, fără a fi cenzurat fondul, dar într–o formă legală, o cerere sau
reclamaţie, administraţiei penitenciare centrale, autorităţii judiciare sau altor autorităţi
competente, pe calea ce se impune; 4) Chiar dacă o cerere sau reclamaţie ar fi evident
îndrăzneaţă sau lipsită de temei, ea trebuie să fi e examinată fără întîrziere şi trebuie să se dea un
răspuns deţinutului în timp util
Regimul de detenţie nu se reduce doar la menţinerea securităţii în penitenciar, ci cuprinde mai
multe cerinţe, cum ar fi: aplicarea unui tratament diferenţiat de deţinere, asigurarea traiului în
penitenciar conform unui program ordonat, siguranţa vieţii în colectiv, asigurarea posibilităţilor
de a presta o muncă utilă, desfăşurarea unor activităţi socio-educative care vizează atât viaţa în
detenţie, cât şi pregătirea pentru eliberare etc. Regimul concret de detenţie constituie o parte
componentă a regimului penitenciar, considerat ca fiind un ansamblu de reguli şi măsuri stabilite
prin lege şi alte acte normative, care reglementează, în raport cu scopul pedepsei închisorii,
întregul mod de viaţă al deţinuţilor, obligaţiile şi drepturile, măsurile disciplinare şi
recompensele, comportamentul şi relaţiile acestora cu personalul penitenciarului sau cu alte
persoane, în baza unor reguli de ordine interioară strict determinate.
Aplicarea unui regim legal şi uman în acelaşi timp constituie o preocupare principală a
întregii activităţi desfăşurate de personalul administraţiei penitenciare, activitate ce are la bază
asigurarea respectării drepturilor fundamentale ale omului, aşa cum sunt prevăzute de actele
normative naţionale şi internaţionale la care Republica Moldova este parte. Aşa fiind, regimul
penitenciar este o problemă importantă a executării pedepsei privative de libertate, fiindcă de
felul regimului penitenciar depinde, în cea mai mare măsură, atingerea scopului executării
pedepsei privative de libertate, acela al reeducării condamnatului şi al abţinerii lui de la
comiterea de noi infracţiuni. Funcţiile regimului exprimă esenţa sa şi reprezintă un ansamblu de
activităţi menite pentru atingerea anumitor scopuri. Funcţiile de bază ale regimului sunt: de
asigurare, educativă, de pedeapsă, de control social (de profilaxie), de resocializare.
Funcţiile regimului se realizează în mod complex, completându-se reciproc. Realizându-se
fiecare de sine stătător, ele creează concomitent condiţii pentru îndeplinirea cu succes a
întregului ansamblu de funcţii. Funcţia de asigurare a regimului are menirea de a îndeplini
sarcina de bază a activităţii instituţiilor penitenciare – executarea pedepsei privative de libertate
care a fost dată unor persoane concrete, adică crearea condiţiilor pentru organizarea muncii,
odihnei, instruirii, petrecerii timpului liber, asistenţei medico-sanitare etc.
Funcţia dată se realizează prin intermediul stipulării stricte în actele normative, care
reglementează statutul juridic al condamnatului, a unor limite ale comportamentului permis (iti-
nerarele de deplasare, regimul zilei, numărul de întrevederi, regulile de adresare a personalului
instituţiei şi a altor persoane cu condamnaţii etc.) şi a mijloacelor de influenţare a condamnaţilor
în caz de încălcare a lor (aplicarea măsurilor de stimulare şi sancţiunilor disciplinare, a măsurilor
de securitate (art. 262, 240 CE al RM).
Funcţia de asigurare se referă nu numai la condamnaţi, ci şi la alţi subiecţi, care se află din
diferite motive pe teritoriul instituţiilor penitenciare sau pe teritoriul şi obiectele aferente. Ea se
realizează şi prin intermediul pazei şi supravegherii permanente a condamnaţilor în
penitenciarele de tip închis şi semiînchis. În penitenciarele de tip deschis condamnaţii se află
doar sub supraveghere. În perioada îndeplinirii funcţiei de asigurare se admite aplicarea forţei
fizice, a mijloacelor speciale şi a armei de foc (art. 242 CE al RM).
În literatura de specialitate se menţionează, pe bună dreptate, că funcţia de asigurare reprezintă
un pilon, o bază juridică esenţială pentru realizarea tuturor măsurilor de influenţă educativă şi de
profilaxie asupra condamnaţilor. Normele regimului stabilesc ordinea antrenării condamnaţilor
în muncă şi a organizării ei, specificul efectuării instruirii generale şi pregătirii profesionale, al
lucrului cultural, de pregătire fizică şi sport. Funcţia educativă a regimului se referă numai la
condamnaţi. Ea se exprimă prin faptul că, stabilind limitele unui comportament permis pentru
condamnaţi, regimul are menirea de a-i influenţa, de a-i deprinde cu disciplina şi ordinea, de a
crea premise pentru modificarea statutului juridic al condamnaţilor în sensul extinderii
drepturilor lor.
Regimul cuprinde regulile de comportament al condamnaţilor care se referă la relaţiile între ei
şi personalul penitenciarului, cu persoanele venite la întrevederi, atragerea condamnaţilor la
muncă, organizarea timpului liber, instruirea, asigurarea materială şi a condiţiilor de trai. Spre
exemplu, pct. 89 din Statut prevede regulile de comportament al condamnaţilor în timpul lucrului
şi al odihnei, şi anume: la întâlnirea cu personalul penitenciar şi cu alte persoane sosite în vizită
trebuie să se ridice şi să-i salute; sunt obligaţi să respecte regulile sanitaro-igienice şi de igienă
personală, să menţină permanent curăţenia în încăperile de detenţie şi de serviciu, la locurile de
muncă, celule, după deşteptare să-şi aranjeze paturile conform modelului stabilit şi să facă
curăţenie în celule etc.
Normele regimului se bazează pe cerinţele pedagogiei şi psihologiei. Ele sunt orientate spre
cultivarea la condamnaţi a anumitor concepţii şi deprinderi pozitive, precum şi a unor calităţi
morale corespunzătoare. Aplicarea în practică a cerinţelor regimului depinde de competenţa
personalului instituţiei, de contingentul condamnaţilor şi, nu în cele din urmă, de situaţia social-
economică din ţară. Funcţia de pedeapsă se realizează prin limitarea diferitor drepturi ale
condamnaţilor în procesul executării pedepsei. Aceste limitări cuprind, în primul rând, drepturile
subiective, libertăţile şi interesele lor legitime. Condamnaţii sunt izolaţi de societate, fiind
permanent sub supraveghere şi control. Nu este permisă comunicarea liberă a condamnaţilor cu
exteriorul, de asemenea, nu-şi pot organiza petrecerea timpului conform propriilor necesităţi.
Sunt limitaţi în dreptul de a cheltui banii avuţi la contul lor de peculiu, le este interzis de a se afla
în afara liniilor de pază ale zonelor locative sau de producere ale instituţiei etc.
Astfel, prin cerinţele înaintate de regim, condamnatul duce un mod de viaţă cu totul diferit de
cel din libertate. Dar, în acelaşi timp, conform art. 60 al Ansamblului de reguli minime pentru
tratamentul deţinuţilor, regimul locurilor de detenţie trebuie să tindă să reducă diferenţele care
pot exista între viaţa din închisoare şi viaţa liberă, în măsura în care aceste diferenţe tind să
slăbească simţul responsabilităţii deţinutului sau al respectului cuvenit demnităţii lor ca fiinţe
umane.
Tinem să menţionăm că represiunea nu este scopul final al executării pedepsei, ci are rolul de
mijloc stimulator care îl ajută pe condamnat de a conştientiza faptul că această pedeapsă, care
este suportată de el foarte greu, atât moral, cât şi fizic, este consecinţa prejudiciului adus altor
cetăţeni, societăţii şi statului prin săvârşirea infracţiunii pentru care el este pedepsit şi că unica
soluţie de a nu fi pedepsit din nou este abţinerea de la comiterea unor noi infracţiuni .
Funcţia de control social (de profilaxie) are menirea de a preveni săvârşirea infracţiunilor şi a
altor încălcări din partea condamnaţilor şi a altor persoane care se află pe teritoriul
penitenciarului sau al obiectivelor de producere ale acestuia. Formele principale ale unui astfel
de control le constituie supravegherea de stat a condamnaţilor, stabilirea regulilor de
comportament în timpul ispăşirii pedepsei.
Controlul social include aprecierea comportamentului condamnaţilor prin aplicarea măsurilor
de stimulare şi a sancţiunilor disciplinare. Funcţia controlului social se referă şi la cetăţenii care
se află pe teritoriul penitenciarului ori al obiectivelor acestuia şi este îndreptată spre asigurarea
respectării de către ei a ordinii interioare şi a regulilor stabilite pentru relaţiile cu condamnaţii.
Conform pct. 271 al Statutului, administraţia instituţiilor penitenciare are dreptul să efectueze
controale personale ale celor care intră sau ies din penitenciar şi obiectivele de producere, cu
excepţia persoanelor menţionate în art. 178 alin. (1) CE al RM, cărora li se propune să depună
spre păstrare anumite obiecte interzise în penitenciar pe care le deţin.
În activitatea instituţiilor penitenciare persistă diverse situaţii cînd condamnaţii comit diverse
încălcări ale regimului de deţinere începînd cu neîndeplinirea cerinţelor legitime ale personalului
penitenciar şi terminînd cu săvîrşirea evadărilor sau chiar a infracţiunilor grave.
Pentru a preveni sau a curma acţiunile ilegale din partea condamnaţilor, personalul
instituţiilor penitenciare a fost investit cu dreptul de a aplica diverse măsuri speciale. Măsurile în
cauză sînt aplicate diferenţiat, în funcţie de faptele comise, de împrejurările în care s-au comis,
de comportamentul persoanei etc. Totuşi, există riscul de abuz din partea colaboratorilor, ţinînd
cont de atribuţiile şi drepturile cu care au fost investiţi.
Pentru a evita un comportament inadecvat al personalului, a fost stabilit un cadru legal de
reglementare a acţiunilor colaboratorilor penitenciarelor care stabileşte anumite condiţii şi limite
în aplicarea măsurilor speciale de curmare. Îndeosebi, măsurilor speciale de curmare mai ales a
aplicării forţei fi zice, a mijloacelor speciale şi a armei de foc de către personalul penitenciarelor,
legislatorul le-a acordat o atenţie deosebită. Aplicarea acestor măsuri nu este una obişnuită ci
dimpotrivă, este una de natură specială, reglementarea juridică a acestora găsindu-şi refl ectare în
Legea cu privire la sistemul penitenciar, Codul de executare al Republicii Moldova, Statutul
executării pedepsei de către condamnaţi, Regulamentul serviciului de luptă al Departamentului
instituţiilor penitenciare.
In general, aplicarea forţei fi zice, a mijloacelor speciale şi a armei de foc de către personalul
penitenciarelor este tratată în legislaţie ca un drept al colaboratorului instituţiei penitenciare.
Totodată, în situaţiile cînd apare necesitatea de a se apăra de atacul condamnatului un
colaborator al sistemului penitenciar, alte persoane, a căror viaţă şi sănătate sînt puse în pericol
sau pentru a respinge atacul în grup, inclusiv armat, ce prezintă un pericol real pentru viaţa şi
sănătatea lucrătorilor penitenciarului sau ale altor persoane, acest drept devine deja o obligaţie ce
pretinde de la personal să acţioneze ferm şi hotărît, conform prevederilor legii. În cazul în care
survin unele consecinţe grave, ca urmare a tergiversării intervenţiei, poate interveni răspunderea
juridică. În acelaşi timp, ca o obligaţie de serviciu, nu mai puţin importantă, a colaboratorului
penitenciarelor este şi respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor care execută pedeapsa.
Funcţia de resocializare se manifestă prin dezvoltarea la condamnat a unor calităţi social utile,
deprinderi şi convingeri necesare pentru adaptare după ispăşirea pedepsei. În scopul integrării
sociale ulterioare a condamnatului, acesta este supus, prin constrângere, unui proces de reclasare
socială întemeiat pe obligaţia de a presta o activitate productivă corelată cu anumite activităţi
educative.
Astfel, înţelegem că scopul pedepsei trebuie realizat integral, în timpul executării acesteia,
prin totalitatea activităţilor specifice prevăzute de legislaţie. Munca productivă, acţiunile
socioeducative, măsurile luate în vederea stimulării şi recompensării ori pentru sancţionare sunt
acţiuni subordonate realizării politicii penale a statului în perioada executării pedepsei.
Resocializarea, prin formele de intervenţie penală, asigură conştientizarea de către condamnaţi
a sensului şi importanţei reglementărilor normative, pentru a deveni conştienţi de importanţa
social-politică a respectării legii. Numai în acest mod unii condamnaţi percep semnificaţia reală a
libertăţii.