Capitol 1 Spaţiul rural

‘Spaţiul rural’ este un concept complex, a cărui definiţie a fost în continuă schimbare
în ultimele decenii. Necesitatea identificării de noi forme de definire şi delimitare a zonelor
rurale a apărut în special pe fondul modificărilor aduse măsurilor de politică agricolă din
ultimele decenii. Astfel, dacă în momentul lansării Politicii Agricole Comune (PAC) a
Uniunii Europene (UE) se definea spaţiul rural doar prin dimensiunea agricolă, odată cu
înţelegerea complexităţii conceptului de ruralitate a apărut necesitatea delimitării teritoriale
a zonelor rurale.
Măsurile politice au fost astfel orientate la început spre rezolvarea ‘problemei rurale’
pornind de la criterii de clasificare create în jurul caracteristicilor agricole ale teritoriului,
precum elementele topografice, resursele agricole, structura exploataţiilor agricole etc.
Odată cu anii ’70, viziunea asupra spaţiului rural se lărgeşte, recunoscându-se
caracterul heterogen al activităţilor desfăşurate în cadrul acestor zone, moment în care
delimitarea conceptului doar prin dimensiunea agricolă nu a mai fost suficientă. Au apărut noi
viziuni centrate pe ideea că spaţiul rural “nu mai este doar un spaţiu consacrat pentru
esenţialele activităţi agricole, el nu mai este spaţiul locuit de comunităţi închise independente
de circuitele moderne, el nu mai este spaţiul caracterizat de anumite peisaje, chiar dacă
discontinuitatea locuinţelor a arătat-o cam în acest fel”1.
Încercările de definire a spaţiului rural s-au multiplicat în anii ’90 pe fondul
observării schimbărilor suferite sub influenţa factorilor economici, sociali, politici şi de mediu
ale perioadei. În fapt, s-a observat o diversificare a activităţilor din spaţiul rural pe fondul
mecanismelor economiei de piaţă şi, mai ales, datorită modernizării societăţii2. Dezvoltarea
altor sectoare, precum industria, turismul, etc. şi a rolurilor de protejare a mediului sau de
piaţă de desfacere a determinat schimbarea relaţiilor de schimb în spaţiul rural şi au atras
atenţia asupra acestuia nu numai ca sector productiv, cât şi ca sector de consum.
În aceste condiţii, schimbările politice şi socio-economice produse începând cu
anii ’90 au condus la dezvoltarea sectoarelor secundare şi terţiare, la generarea de venituri din
activităţi neagricole şi la restructurarea funcţională a sistemelor agroalimentare. Odată cu
aceste modificări structurale conceptul de spaţiu rural a suferit, de asemenea, în ultimele
decenii, schimbări continue, ajungându-se în prezent la definirea acestuia din perspectivă
multi-dimensională (teritorială, socială, demografică, etc.).

1.1 Delimitare conceptuală şi spaţială

1.1.1. Abordarea conceptului de spaţiu rural în literatura de specialitate

Anii ’70 au reprezentat, aşa cum am menţionat anterior, momente de răscruce în

delimitarea conceptuală a spaţiului rural. Studiile din domeniu s-au diversificat aducând în
atenţie numeroase abordări, precum3:
- Abordarea funcţională a spaţiului rural pornea de la identificarea funcţiilor
specifice zonelor rurale, acestea caracterizându-se astfel: sunt dominate de
utilizarea extensivă a terenurilor, în special prin agricultură şi silvicultură; sunt
formate din aşezări mici, cu relaţii puternice între arhitectura locală şi peisaj;
deţin un stil de viaţă bazat pe identitate locală4;
- Abordarea politico-economică avea la bază delimitarea zonelor rurale
considerând că acestea deţin structuri socio-economice distincte de localităţile

1
Kayser B., 1990, La renaissance rurale: sociologie des campagnes du monde occidental. Paris: Armand Colin
2
Black R., Buller H. & Hoggart K., 1995, Rural Europe: identity and change. Arnold, London
3
Cloke P., 2006, Conceptualizing rurality. Handbook of rural studies, 18-28, London, SAGE
4
Cloke P. & Park C. C., 2013, Rural Resource Management (Routledge Revivals). Routledge, reeditare carte din 1985
 urbane. Conform acestei abordări, spaţiul rural prezintă: şomaj ridicat; probleme
de accesibilitate şi costuri ridicate ale serviciilor publice; ideologii politice
distincte orientate spre comunitate5;
- Abordarea socială pornea de la ideea că spaţiul rural prezintă valori sociale,
culturale şi morale distinctive ce caracterizează stilul de viaţă local. Studiile ce
înglobează această abordare urmăresc modul în care comportamentul,
performanţa, deciziile, etc. sunt influenţate de interpretările sociale şi culturale
ale societății rurale. Definirile conceptuale ce iau în considerare componenta
socială au fost orientate către evidenţierea elementelor estetice, identitare şi de
apartenenţă comunitară.
La începutul anilor ’90 se sugerează ideea că “identificarea unei singure,
atotcuprinzătoare definiţii a ruralului nu este nici dezirabilă, nici fezabilă”6. Cu toate acestea
au existat numeroase încercări de definire a spaţiului rural. În 1993, Halfacree a identificat în
literatura de specialitate patru tipuri de abordări privind definirea conceptului de spaţiu rural:
- studiile descriptive, orientate spre descrierea empirică a zonelor rurale prin
utilizarea de parametrii care definesc caracteristici socio-spaţiale;
- studiile socio-culturale care aduc în prim plan relaţiile dintre atributele spaţiale
şi sociale, deşi identificarea atributelor urbane era din ce în ce mai evidentă încă
din anii ’70;
- studierea ruralului în funcţie de tipul de localitate care pornea de la premisa
studierii localităţilor în funcţie de diferite caracteristici ce le determină a fi
clasificate drept rurale;
- studierea reprezentării sociale care abordează tematica în funcţie de percepţia
asupra spaţiului rural şi a populaţiei aferente.
La aceste abordări se adaugă studiile care au definit ruralul în corelaţie cu zonele
urbane. Aceste studii pornesc de altfel încă din momentul în care Lefebvre atrăgea atenţia
asupra modificărilor caracteristicilor grupurilor tradiţionale din mediul rural sub influenţa
vieţii urbane aducând în atenție transformarea multor areale rurale în zone peri-urbane7.
Dintre ideile ce se integrează acestei abordări amintim:
- “termenii rural şi urban relevă modul în care se utilizează terenul … împreună
aceştia formează ceea ce este considerat în prezent un sistem continuu … care
susţine diferite nivele de activitate economică şi socială”8;
- “viaţa rurală este asociată cu o societate necomplicată, inocentă şi originală în
care persistă valorile tradiţionale şi viaţa este mult mai reală. Prieteniile trecute,
relaţiile de familie şi chiar munca sunt văzute ca fiind cumva mai oneste şi
autentice, neafectate de capcanele pline de falsitate şi nesincere a vieţii de oraş
sau de valorile acestor zone”9;
- termenul rural se utilizează în opoziţie cu termenul urban, care înglobează toate
elementele relaţionate cu oraşul10.
Literatura de specialitate atrage atenţia asupra transformării schimburilor rural-urban
pe fondul integrării economice ce redefinesc relaţiile dintre aceste zone, asupra diferenţierilor
sociale şi culturale create pe fondul formelor de diviziune a muncii, dar şi asupra reafirmării
identităţii rurale în cadrul unei clare şi delimitate afilieri teritoriale11. Spaţiul rural începe să
fie conturat prin următoarele trăsături: densitate scăzută a populaţiei, reţea infrastructurală
slabă şi număr redus de lucrători în sectorul secundar şi terţiar12.

5
Moseley M. J., 1980, Rural development and its relevance to the inner city debate. Rural development and its relevance to the
inner city debate, London, Social Science Research Council
6
Halfacree K. H., 1993, Locality and social representation: space, discourse and alternative definitions of the rural. Journal of
rural studies, 9(1), 23-37
7
Lefebvre H., 1970, Du rural a l’urban, Paris: Efitions Antropos
8
Kayser B., 1990, La renaissance rurale: sociologie des campagnes du monde occidental. Paris: Armand Colin
9
Little J. & Austin P., 1996, Women and the rural idyll. Journal of rural studies, 12(2), 101-111
10
Ciparisse G., 1999, Thésaurus Multilingue du Foncier, Rome: FAO., versiunea franceză, republicată în 2005
11
Kayser B. et al., 1994, Pour une ruralite choise, Datar: Edit. Aube
12
Clout H. D., 1993, European experience of rural development. Rural Development Commission
 În aceste condiţii, având în vedere complexitatea studiilor din domeniu, schimbarea
continuă a viziunilor din domeniu şi necesitatea unei abordări unitare asupra conceptului,
Carta Europeană a Spaţiului Rural, definea în 1996 spaţiul rural ca fiind: ”zonă interioară sau
de coastă (un teren continental sau litoral) reprezentată de teritorii cu sate şi oraşe mici, în
care cea mai mare parte a terenurilor sunt utilizate pentru: agricultură, silvicultură,
acvacultură şi pescuit; activităţi economice şi culturale ale localnicilor (artizanat, industrie,
servicii etc.); amenajarea de zone neurbane de distracţii (inclusiv rezervaţii naturale) şi alte
utilizări (cu excepţia celor de locuit)”13.
Documentul puncta de asemenea funcţiile spaţiului rural14, pornind de la trăsăturile
sale specifice:
- funcţia economică - obţinerea produselor agricole şi a altor bunuri materiale
realizate de ramurile productive din amonte şi din aval de agricultură, precum
silvicultura, industria alimentară, artizanatul etc.; scopul economic îl reprezintă
asigurarea nevoilor alimentare ale populaţiei, obţinerea unor venituri
comparabile cu cele urbane, valorificarea durabilă a resurselor naturale etc.;
- funcţia ecologică – asigurarea protecţiei şi gestionării solului şi aerului, a
conservării florei, faunei şi a habitatului lor, etc.;
- funcţia socio-culturală - protejarea culturii tradiţionale, a obiceiurilor locale şi
a patrimoniului fiecărei localităţi, zone sau regiuni rurale, pornindu-se de la
premisa că spaţiul rural favorizează “dezvoltarea unor relaţii sociale speciale,
începând cu cele de vecinătate şi încheind cu cele ce se stabilesc în cadrul
diferitelor instituţii din rural, care pot viza aspectul formativ (şcoală, biserică
etc.) dar şi activităţi asociative de ordin economic, ecologic şi cultural”15.
Odată cu schimbările percepţiei politice asupra modului de delimitare a ruralităţii şi a
necesităţii unor instrumente de dezvoltare rurală care să răspundă unui spaţiu clar delimitat,
au apărut noi modificări în delimitarea conceptuală a spaţiului rural. În acest context, s-a
considerat că spaţiul rural îşi poate îndeplini funcţiile de producţie, relaxare şi consum doar în
condiţiile păstrării condiţiilor de viaţă specific rurale, a dezvoltării infrastructurii şi a
asigurării tuturor condiţiilor dezvoltării agriculturii şi activităţilor neagricole fără afectarea
peisajului rural16.
Această viziune politică a condus la delimitarea convenţională a spaţiului rural atât
din punct de vedere statistic, cât şi administrativ, dar, totodată, la asigurarea unor modalităţi
consensuale privind modul de abordare a zonelor rurale17. De asemenea, s-au dezvoltat criterii
de definire a naturii rurale a unei colectivităţi, precum: criterii economice, sociologice şi
geografice18; criterii morfologice, structurale şi funcţionale, etc. Putem spune astfel că, deşi
din punct de vedere economic agricultura şi silvicultura rămân ramurile principale, a început
să afirme tot mai des că spaţiul rural necesită dezvoltarea şi a altor tipuri de activităţi specifice,
precum: industrie rurală, artizanat, servicii productive relaţionate cu agricultura şi servicii
neproductive ce deservesc populaţia rurală19.

1.1.2. Spaţiul rural – clasificare şi tipologie

Delimitarea spaţiului rural şi clasificarea acestuia are la bază o multitudine de criterii

socio-economice. În Uniunea Europeană “cel mai utilizat criteriu pentru delimitarea frontierei
dintre spaţiul rural şi spaţiul urban este densitatea populaţiei. Hărţile elaborate pe baza
multiplelor praguri ale densităţii populaţiei (8 loc/km2, 50 loc/km2, 100 loc/km2 etc.),
evidenţiază, aparent, diferitele modele de ocupare a teritoriilor … însă, utilizarea densităţii
13
Consiliul Europei, Recomandarea nr. 1296/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la Carta
europeană a spaţiului rural
14
Bold I., Buciuman E. & Drăghici M., 2003, Spaţiul rural: definire, organizare, dezvoltare. Mirton
15
Consiliul Europei, 1995, La Charte européenne de l’espace rurale – un cadre politique pour le developpement rural,
Strasbourg
16
Popescu A., 2002, Rural development, Bucharest: Ed. Univers
17
Hâncu C., 2004, Rural development, Bucharest: Matrix Rom
18
Bold I., Buciuman E. & Drăghici M., 2003, Agricultural exploiting: definition, organization,development, Timişoara: Mirton
19
Dona I., 2006, Rural development – class notes, syntheses, Depart. ID, Bucharest
populaţiei drept criteriu principal în procesul definirii spaţiului rural, este adesea considerată o
metodă aproximativă şi neadecvată pentru elaborarea politicilor publice”20. Desigur că
există şi alte criterii de clasificare, precum: ponderea populaţiei ocupate în agricultură (USA);
ponderea ramurilor agricole, piscicole şi forestiere, inclusiv a industriilor conexe, în economie
(Rusia) etc.21.

1.1.2.1 Nomenclatorul unităţilor teritoriale pentru statistică (NUTS)

Nomenclatorul NUTS a fost stabilit de către EUROSTAT în scopul delimitării

unităţilor teritoriale din cadrul Uniunii Europene. Deşi clasificarea NUTS nu are în sine o
valoare legală, aceasta a fost utilizată în cadrul legislaţiei comunitare încă din 198822.
Sistemul de clasificare a fost definitivat în 199923 şi presupunea următoarele niveluri:
- NUTS 0 - nivelul statal;
- NUTS 1 - nivelul macroregiunilor;
- NUTS 2 – nivelul regiunilor statistice, unităţi de bază ale politicii regionale;
- NUTS 3 - nivelul departamentelor, al judeţelor;
- NUTS 4 - nivelul microregiunilor;
- NUTS 5 - nivelul local – aşezările rurale şi urbane.
Sistemul de clasificare a suferit însă o serie de modificări, respectiv:
 2001 – EUROSTAT, împreună cu institutele naţionale de statistică a stabilit nivelele
NUTS 1,2 şi 3 pentru ţările în curs de aderare în 2004 şi 2007;
 2003 – nomenclatorul stabileşte subdiviziunile teritoriale ale UE-25, respectiv: 89
regiuni NUTS 1; 254 regiuni NUTS 2 şi 1214 regiuni NUTS 3;
 2006 - nomenclatorul stabileşte subdiviziunile teritoriale ale UE-27, respectiv: 97
regiuni NUTS 1; 271 regiuni NUTS 2 şi 1303 regiuni NUTS 3;
 2008 – se iau în considerare alte 3 ţări candidate (Macedonia, Montenegru şi Turcia)
şi 4 ţări EFTA countries (Islanda, Liechtenstein, Norvegia şi Elveţia);
 2010 – Regulamentul CE 31/201124 prezintă nomenclatura NUTS 2010, valabilă
începând cu anul 2012, respectiv: 122 regiuni NUTS 1; 296 regiuni NUTS 2 şi 1321
regiuni NUTS 3.
Actualizarea nomenclatoarelor NUTS s-a realizat prin programul ESPON a cărui
derulare a condus la crearea unei baze de date, armonizată cu datele EUROSTAT, pentru
toate statele membre şi candidate (http://database.espon.eu).

1.1.2.2 Tipologia spaţiului rural conform EUROSTAT-OCDE

O altă clasificare a zonelor rurale a fost elaborată de Organizaţia pentru Cooperare şi

Dezvoltare Economică (OCDE), care a venit să completeze clasificarea Eurostat. Scopul
principal l-a reprezentat elaborarea analizelor și comparațiilor internaționale viabile privind
condiţiile din mediul rural şi evoluţia acestora. OCDE a propus, ca la nivel local (NUTS 5),
comunităţile să fie catalogate drept rurale dacă densitatea populaţiei este mai mică de 150
locuitori/km2. Luarea în considerare doar a densităţii populaţiei a creat însă confuzii. În aceste
condiţii, OCDE introduce alte două criterii25
- procentul populaţiei care trăieşte în comunităţile rurale, identificându-se trei
categorii de zone26:
 predominant rurale - peste 50% din populaţie trăieşte în comunităţi rurale,

20
Gavrilescu D., Florian V. (coord), 2007, Economia rurală din România, Editura Terra Nostra, Iași
21
Geamașu T. & Alecu I. N., 2014, Conceptual approaches of the rural space in Agrarian Economy and Rural
Development,Realities and Perspectives for Romania, vol. IV, p 8-12
22
Consiliul Europei, 1995, La Charte européenne de l’espace rurale – un cadre politique pour le developpement rural,
Strasbourg
23
Eurostat, http://ec.europa.eu/eurostat
24
Comisia Europeană, 2011, Commission Regulation (EU) No 31/2011 of 17 January 2011
25
OECD, 2009, Regional typology: Updated statistics
26
Comisia Europeană, 1997, Directorate General for Agriculture, CAP 2000 Working Document –Rural developments, 1997
 semnificativ rurale - între 15% şi 50% din populaţie trăieşte în comunităţi

rurale;
 predominant urbane - sub 15% din populaţie trăieşte în comunităţi rurale.
- dimensiunea centrelor urbane. Astfel: o regiune este considerată intermediară
dacă cuprinde în componenţă un centru urban cu peste 200000 de locuitori şi a
cărui populaţie reprezintă nu mai puţin de 25% din totalul populaţiei regiunii;
o regiune intermediară este clasificată ca predominant urbană daca conţine un
centru urban cu peste 500000 de locuitori şi a cărui populaţie reprezintă nu mai
puţin de 25% din totalul populaţiei regiunii.
OCDE, în anul 2010, a elaborate o tipologie revizuită a zonelor urbane/rurale, care
stabileşte 5 categorii de regiuni, luând în considerare distanța faţă de centrele urbane (criterial
accesibilităţii)27. Pornind de la această metodologie Comisia Europeană (DGAGRI – Direcţia
Generală pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală) a proiectat gruparea localităţilor, pornind
de la dimensiunea populaţiei şi densitatea acesteia, în trei categorii:
- Regiune predominant urbană - ponderea populaţiei rurale este sub 20%;
- Regiune intermediară - ponderea populaţiei rurale este între 20% şi 50%;
- Regiune predominant rurală - ponderea populaţiei rurale este peste 50%.
Tipologia a împărţit populaţia urbană şi rurală “folosind celulele de reţea (celulele
grilă cu o densitate a populaţiei de minim 300 de locuitori pe km2 şi o populaţie de cel puţin
5000 locuitori sunt clasificate ca urbane) .... o dimensiune suplimentară se aplică la regiunile
intermediare şi predominant rurale: aproape de oraş – cel puţin 50% din populaţia zonei
locuieşte la mai puţin de 45 de minute de mers pe şosea până la un oraş cu cel puţin 50000 de
locuitori; la distanţă – toate celelalte”28.

1.1.3. Amenajarea spaţială rural-urban în România

Teritoriul României este împărţit din punct de vedere administrativ în următoarele

unităţi administrative-teritoriale29: sat - cea mai mică unitate teritorială, având caracteristicile
aşezărilor de tip rural; comună - unitatea administrativ-teritorială care cuprinde populaţia
rurală unită prin comunitate de interese şi tradiţii, fiind alcătuită din unul sau mai multe sate
(din care unul este reşedinţă de comună); oraş - concentrare umană cu o funcţie administrativă
şi un mod de viaţă specific ariilor urbane şi o structură profesională a populaţiei în care
predomină cea ocupată în ramurile neagricole; municipiu - oraş cu un rol economic, social,
politic şi cultural însemnat având, de regulă, funcţie administrativă; judeţ - unitatea
administrativ-teritorială tradiţională în România, alcătuită din oraşe şi comune, în funcţie de
condiţiile geografice, economice, social-politice şi de legăturile culturale şi tradiţionale ale
populaţiei.

1.1.3.1 Definirea spaţiului rural în România

În România, spaţiul rural a fost reglementat prin Legea nr. 2/1968 privind organizarea
teritoriului30 şi Legea nr.351/200131 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului
naţional –Secţiunea V – Reţeaua de localităţi. Astfel, ierarhizarea localităţilor pe ranguri este
următoarea:
- “rangul 0 – Capitala României, municipiu de importanţă europeană,
- rangul I – municipii de importanţă naţională, cu influenţă potenţială la nivel
european (11 municipii),
- rangul II – municipii de importanţă interjudeţeană, judeţeană sau cu rol de
echilibru în reţeaua de localităţi (81 de municipii),

27
OECD, 2011, OECD Regions at a Glance, OECD Publishing, Paris
28
ADR Vest, 2014, Dezvoltare urbană
29
INS, Statistică teritorială 2014
30
Legea nr. 2/1968 privind organizarea teritoriului
31
Legea nr.351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional –Secţiunea V – Reţeaua de localităţi
 - rangul III – oraşe (172 de oraşe, frecvent de talie demografică mică şi medie),
- rangul IV – sate reşedinţă de comună (2686),
- rangul V – sate componente ale comunelor şi sate aparţinând municipiilor şi
oraşelor (13092)”.
Conform Legii nr.351/2001, prin localitate rurală se înţelege: „acea localitate în care
majoritatea forţei de muncă se află concentrată în agricultură, silvicultură, pescuit, oferind
un mod specific şi viabil de viaţă locuitorilor săi, şi care prin politicile de modernizare îşi va
păstra şi în perspectivă specificul rural, sau majoritatea forţei de muncă se află în alte
domenii decât cele agricole, silvice, piscicole, dar care oferă în prezent o dotare insuficientă
necesară în vederea declarării ei ca oraş şi care prin politicile de echipare şi modernizare va
putea evolua spre localităţile de tip urban” (Anexa nr. 1 Definirea principalilor termeni
utilizați).
Pentru armonizarea cu sistemul NUTS, în condiţiile pregătirii procesului de aderare la
Uniunea Europeană, în 1998 a fost adoptată Legea nr. 151 privind dezvoltarea regională32,
prin care au fost înfiinţate opt regiuni de dezvoltare: Nord-Est, Sud-Est, Sud, Sud-Vest, Vest,
Nord-Vest, Centru şi Bucureşti. Dar, în cadrul celor opt regiuni de dezvoltare spaţiul rural nu
este reprezentat uniform ca suprafaţă şi populaţie. În aceste condiţii, pentru accesarea
fondurilor de pre-aderare (în special SAPARD) de către comunităţile rurale, s-a apelat la
definiţia spaţiului rural elaborată prin Legea nr.2/1968, care precizează:
- “spaţiul rural este constituit din toate comunele din România”;
- comuna este “unitatea administrativ teritorială ce cuprinde populaţia rurală unită
prin interese comune şi tradiţii”.
Definiţia a fost însă foarte vagă şi a condus la numeroase probleme de încadrare a
unor localităţi, din punct de vedere al eligibilităţii, ca aparţinând spaţiului rural. În aceste
condiţii, spaţiul rural a fost redefinit în anul 2004 (Ordin 173/200433) ca urmare a necesităţii
adaptării obiectivelor prevăzute de Strategia agricolă şi rurală pentru aderarea României la
Uniunea Europeană şi a urmărit transpunerea în legislaţia românească a Regulamentului
1296/1996 privind Carta europeană a spaţiului rural. Astfel:
“Spaţiul rural se defineşte prin componenta teritorială şi caracteristici dominante…
Componenta teritorială a spaţiului rural are în vedere zona geografică interioară
şi/sau de coastă, aparţinând fondului funciar al României, cuprinzând terenuri cu
destinaţie agricolă, forestieră şi/sau aflate permanent sub ape, precum şi cele
intravilane, aşa cum sunt prevăzute în … Legea fondului funciar nr. 18/1991….Zona
geografică … va corespunde spaţiului rural dacă sunt dominante, individual sau
cumulativ, următoarele caracteristici: a) majoritatea terenurilor sunt utilizate pentru:
activităţi economice de producţie şi valorificare a producţiei agricole, silvice,
piscicole şi de acvacultură, precum şi activităţi de protecţie şi conservare a mediului;
activităţi economice neagricole: meşteşugăreşti şi de mică industrie, pentru
prelucrarea şi valorificarea materiilor prime preponderent locale, artizanat, servicii
şi alte asemenea; activităţi economice de agrement si turism; b) populaţia locală este
sub nivelul de 5.000 de locuitori” (articolele 1, 2, 3a și 3b).
Ordinul menţionat anterior a fost abrogat în anul următor, când, prin Ordinul
143/200534, se precizează că prin spaţiu rural “sunt definite zonele aparţinând comunelor,
precum şi zonele periurbane ale oraşelor sau municipiilor, în care se desfăşoară, cu
respectarea prevederilor legislaţiei în vigoare, activităţi încadrate în următoarele domenii
economice: producţie agricolă vegetală şi/sau zootehnică, silvică, de pescuit şi acvacultură;
procesarea industrială a produselor agricole, silvice, piscicole şi de acvacultură, precum şi
activităţi meşteşugăreşti, artizanale şi de mică industrie; servicii de turism şi de agrement
rural” (articolele 1a, 1b, 1c).

32
Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională
33
Ordin 173/2004 privind definirea și caracterizarea noțiunii de spațiu rural. Ordinul 173/160/93 din 3 martie 2004, emis de
Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, publicat în Monitorul Oficial al României, nr.323 din 14 aprilie 2004.
Precizăm că acest ordin a fost în vigoare de la 14.04.2004 până la 06.05.2005 fiin abolit și înlocuit de Ordinil nr. 143/2005
34
Ordin nr. 143/2005 privind definirea şi caracterizarea spaţiului rural, emis de Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltare
Rurală, Ministerul Administrației și Internelor, publicat în Monitorul Oficial al româniei, nr. 382 din 06.05.2005
 Ţinând cont de faptul că scopul principal al acestor documente legislative a fost Acela
de a extinde oportunităţile de finanţare din perioada de preaderare, în anul 2006 (OUG
7/200635) s-a adus o completare, respectiv: “spaţiul rural este format din satele componente
ale comunelor şi satele aparţinând oraşelor şi municipiilor şi zonelor periurbane” (art.3).
Această definiţie a fost utilizată în perioada 2007-2013 şi va fi valabilă şi în perioada
2014-2020. Explicația constă în faptul că România nu a adoptat noua tipologie
(Eurostat-OCDE), având în continuare propria metodologie de definire a spaţiului rural. Deci,
ce trebuie reţinut este faptul că în România teritoriul este împărţit din punct de vedere
administrativ în sate, comune, oraşe, municipii şi judeţe, iar dintre acestea satul şi comuna
sunt specifice spaţiului rural. Cu toate acestea, se încearcă prin diferite demersuri legislative
considerarea satelor componente ale oraşelor care au sub 25 mii de locuitori ca fiind rurale
pentru a li se permite să acceseze şi să utilizeze fondurile europene destinate dezvoltării rurale.
Dar situaţia rămâne în continuare ambiguă atâta timp cât, contrar rdonanţei 7/2006, satele
aparţinătoare unui oraş nu pot face parte din aria de acoperire a unui GAL separat de oraşul de
care sunt legate administrativ.

1.1.3.2 Delimitarea spaţiului rural conform metodologiei NUTS (INS)

Conform Nomenclatorului Unităţilor Teritoriale Statistice (NUTS)36 şi

reglementărilor Europene emise de EUROSTAT pentru nivelul de clasificare teritorială,
structura teritorială a României, asimilabilă NUTS, este următoarea (Harta 1.1):
- Nivel NUTS 0: România;
- Nivel NUTS 1: 4 macroregiuni; nu sunt unităţi administrativ-teritoriale şi nu au
personalitate juridică; sunt constituite pentru a asigura colectarea, elaborarea şi
difuzarea statisticilor regionale amortizate la nivelul Uniunii Europene (Legea nr.
315/200437);
- Nivel NUTS 2: 8 regiuni de dezvoltare, cu o populaţie medie de 2,8 mil. locuitori;
acestea sunt unităţi teritoriale (non-administrative), constituite prin reuniunea mai
multor judeţe; nu sunt unităţi administrativ-teritoriale şi nu au personalitate juridică;
sunt constituite pentru a asigura cadrul de elaborare, implementare şi evaluare a
politicilor de dezvoltare regional (Legea nr. 315/2004);
- Nivel NUTS 3: 42 judeţe, care reflectă structura administrativ teritorială a României
- Nivel NUTS 4: nu se foloseşte38, deoarece nu s-au identificat asocieri de unităţi
teritoriale;
- Nivel NUTS 5: 103 municipii; 217 oraşe; 792 localităţi componente ale municipiilor
şi oraşelor; 2861 comune; 12957 sate, din care 470 aparţin de municipii şi oraşe
(31.12.2014).

35
Ordonanţa de Urgență nr.7/2006 din 19 ianuarie, privind instituirea Programului de dezvoltare a infrastructurii şi a unor baze
sportive din spaţiul rural, emisă de Guvernul României, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 78 din 27 ianuarie 2006
36
Nomenclatorul are rolul de a localiza regiunile şi graniţele regionale în scop informaţional, scala de clasificare depinzând de
caracteristicile fiecărei ţări. În funcţie de diferite variabile luate în considerare, datele statitisce regionale sunt structurate pe 5
nivele NUTS, astfel : NUTS I – regiuni majore socio-economice ce grupează mai multe regiuni de bază ; NUTS II – Regiuni de
bază ; NUTS III – regiuni care sunt prea mici pentru analize economice complexe ; NUTS IV – Nivelul 1 de Unităţi
Administrative Locale (Local Administrative Units – LAU level 1) ; NUTS V – Nivelul 2 LAU cuprinde municipalităţi sau
unităţi echivalente.
37
Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România
38
În România, nivelul NUTS 4, nivelul microregiunilor, nu a fost încă organizat. În general, microregiunile se formează
ocazional, pe baza parteneriatului voluntar al unor administraţii comunale, în cadrul unor programe sau proiecte.
 Harta 1.1 România – organizarea administrativ-teritorială

Sursa: INS, Statistică teritorială 2014

Luând în considerare structura reţelei de localităţi rurale, teritoriul rural ocupa în anul
2014 o suprafaţă de 212,7 mii de km2 ceea ce reprezintă cca 89% din suprafaţa ţării. Pe acest
teritoriu locuia o populaţie de 9714 mii locuitori, reprezentând 43,6% din populaţia totală39,
densitatea populației rurale era de 45,7 locuitori km², valoare ponderală redusă, comparativ cu
cea înregistrată la nivel național (93,5 loc/km²)40.
În acelaşi timp, la 1 iulie 2014, în mediul urban aveau domiciliu 12,6 milioane
persoane, reprezentând peste jumătate din populaţia ţării. Din cele 320 municipii şi oraşe,
85,6% aveau o populaţie sub 50 mii locuitori, reprezentând 18,1 % din populaţia ţării şi
32,1% din populaţia urbană. Oraşele mari (cu peste 100000 de locuitori) deţin 30,9% din
populaţia ţării şi 54,7% din populaţia urbană.
În mediul rural, în cadrul celor 2861 de comune locuiau 9,7 mii persoane, iar
mărimea medie a unei comune din punct de vedere al numărului de persoane cu domiciliul în
localitatea respectivă a fost de 3,4 mii persoane (valorile individuale variază între 24941
locuitori în comuna Floreşti (judeţul Cluj) şi 131 locuitori în comuna Bătrâna (judeţul
Hunedoara). De asemenea, în 21 dintre judeţele ţării populaţia din mediul rural este
preponderent de sex masculine (Alba, Bacău, Bistriţa-Năsăud, Botoşani, Braşov, Brăila,
Constanţa, Covasna, Galaţi, Gorj, Harghita, Iaşi, Maramureş, Mehedinţi, Mureş, Neamţ, Olt,
Sibiu, Suceava, Tulcea şi Vaslui).
Gruparea comunelor după numărul de locuitori ne relevă următoarele: 58,7% din
numărul de comune au între 2000 şi 5000 locuitori; 17% au peste 5.000 locuitori fiind situate
în special în jurul marilor oraşe; 24,3% au sub 2.000 de locuitori; populaţia medie a unei
comune era de 3396 locuitori (tabel 1.1). Satele aflate în componenţa comunelor prezintă o
mare varietate sub aspectul numărului de locuitori, dimensiunea demografică variind, de la
cele care au doar câţiva locuitori, până la sate cu peste 9000 locuitori.

Tabel 1.1 Gruparea comunelor după numărul de locuitori la 01.07.2014

Număr de locuitori Număr de comune % Număr de locuitori %

Total 2861 100,0 9714936 100,0

Sub 1000 90 3,1 67525 0,7
1000-1999 607 21,2 949645 9,8
2000-4999 1679 58,7 5381728 55,4
5000-9999 446 15,6 2858840 29,4

39
INS, România în cifre 2015
40
INS, Tempo-online (populația României pe localități la 1 ianuarie 2015)
 Număr de locuitori Număr de comune % Număr de locuitori %

10000 şi peste 39 1,4 457198 4,7

Sursa: Anuarul Statistic al României 2014

Gruparea judeţelor după numărul de comune indică faptul că cele mai semnificative
concentrări le găsim în grupa 51-60 de comune şi în cea cu peste 80 de comune în judeţ (tabel
1.2).

Tabel 1.2 Gruparea judeţelor după numărul de comune (31.12.2013)

Specificare Nr. judeţe

pana la 40 comune 3
41-50 3
51-60 9
61-70 8
71-80 4
peste 80 14
Total 41
* Exclusiv Municipiul Bucureşti
Sursa: Anuarul Statistic al României 2014

Gruparea judeţelor în funcţie de numărul de sate deţinute indica la sfârşitul anului

2013 o repartiţie relativ echilibrată a numărului de judeţe cu privire la numărul şi dimensiunea
satelor, astfel: 19 judeţe aveau în componenţă până la 300 de sate, iar alte 19 judeţe aveau
între 300 şi 500 de sate (tabel 1.3)..

Tabel 1.3 Gruparea judeţelor după numărul de sate (31.12.2013)

Specificare Nr. judeţe
pana la 200 sate 11
201-300 8
301-400 9
401-500 10
peste 500 sate 3
Total 41
* Exclusiv Municipiul Bucureşti
Sursa: Anuarul Statistic al României 2014

Prin Legea 151/199841, privind dezvoltarea regională, a fost creată modalitatea legală
prin care s-au asociat un număr de 4 până la 7 judeţe învecinate şi au alcătuit 8 regiuni
statistice, care reprezintă cadrul de implementare şi de evaluare a politicii de dezvoltare
regională. Regiunile de dezvoltare sunt definite ca fiind ,,zone ce corespund unor grupări de
judeţe, constituite prin asociere voluntară pe bază de convenţie semnată de reprezentanţii
consiliilor judeţene şi, respectiv, ai Consiliului general al Municipiului Bucureşti"42. Regiunile
reprezintă nivelul NUTS 2 conform clasificării teritoriale a Uniunii Europene. Particularităţile
demografice şi teritorial-administrative ale regiunilor de dezvoltare sunt prezentate în tabelul
nr. 1.4.

Tabel nr. 1.4 Organizarea teritorial – administrativă şi particularităţile demografice pe regiuni

statistice la 31.12.2013
Sud - Nord Bucureşti
România Nord - Est Sud - Est Sud Vest Centru
Specificare Vest -Vest -Ilfov
Suprafaţa 238391 36850 35762 34453 29212 32034 34159 34100 1821

41
Legea a fost abrogată de Legea nr. 315/2004 care înlocuieşte denumirea de Agenţie Naţională pentru Dezvoltare Regională cu
Ministerul Dezvoltării şi Prognozei.
42
Guvernul Romaniei şi Comisia Europeană, 1997, Carta verde. Politica de dezvoltare regională în România
 totală (kmp)
100,0 15,5 15,0 14,5 12,3 13,4 14,3 14,3 0,8
%
Populaţia
19,947 3,273 2,509 3,085 2,033 1,818 2,590 2,355 2,283
totală –mil loc
100,0 16,4 12,6 15,5 10,2 9,1 13,0 11,8 11,4
%
Populaţia
9,198 1,912 1,170 1,866 1,097 0,696 1,227 0,994 0,236
rurală –mii loc
100,0 20,8 12,7 20,3 11,9 7,6 13,3 10,8 2,6
%
Nr. oraşe şi
320 46 35 48 40 42 43 57 9
municipii
% 100,0 14,4 10,9 15,0 12,5 13,1 13,4 17,8 2,8
Nr. comune 2861 506 355 519 406 281 403 357 32
% 100,0 17,7 12,4 18,1 14,2 9,8 14,1 12,5 1,1
Sursa: INS, Anuarul Statistic al României 2014, Tempo-online

Din situaţia prezentată se observă următoarele aspecte:

- Regiunea Nord-Est raportată la dimensiunea demografică şi
administrativ-teritorială a întregii ţări deţine cea mai mare suprafaţă (15,5%),
populaţie (16,4%) şi populaţie rurală (20,8%);
- Regiunea de Sud prezintă un preponderent caracter rural datorat ponderii
ridicate de comune (18,1%) şi preponderenţei populaţiei rurale (20,3%) în
contextul în care se situează pe al doilea loc în ceea ce priveşte populaţia
totală (15,5%);
- deşi s-a urmărit ca toate cele opt regiuni de dezvoltare să dispună de
aproximativ acelaşi potenţial demografic, regiunile Vest, Sud-Vest şi
Bucureşti dispun de cel mai mic potenţial demografic.

1.1.3.3 Delimitarea spaţiului rural conform metodologiei

EUROSTAT-OCDE

Conform metodologiei OCDE. de clasificare a regiunilor rurale la nivelul NUTS 3, în

România regiunile predominant rurale totalizează 59,8% din teritoriu şi 45,0% din populaţie
(Tabel 1.5). Dacă ne referim la spațiile intermediare, atunci putem aprecia că, spațiul rural se
întinde pe aproximativ 99% din suprafață, cuprizănd 89% din populație.

Tabel 1.5 Caracteristicile spaţiului rural după tipologia Eurostat-OCDE (2013)

Regiuni Regiuni
Regiuni
Specificare România predominant % % predominant %
intermediare
urbane rurale
Suprafaţă totală – km2 238391 1821 0,76 94025 39,44 142545 59,79
Suprafaţă utilizată
230021 1759 0,76 91819 39,92 136443 59,32
totală – km2
Populaţie – mil. locuitori 20,020 2,282 11,40 8,726 43,58 9,012 45,02
Densitatea populaţiei –
87,0 1297,5 - 95,0 - 66,1 -
loc/km2
Sursa: Eurostat

1.2 Dimensiunile spaţiului rural românesc

Spațiul rural românesc este definit, în principal, de dimensiunile economice și sociale,

și, în egală măsură de calitatea vieții (de aspectele obiective, specifice infrastructurii de bază).

1.2.1. Dimensiunea economică

În cadrul spațiului rural românesc agricultura reprezintă ramura de activitate cea mai
importantă, concentrând aproximativ 30% din populația ocupată (și chiar peste 40% în
regiunile predominant rurale). Sectorul micilor întreprinderi este foarte redus, iar activitățile
turistice rurale s-au dezvoltat în special în zonele cu potențial.
  Sectorul agricol
Aportul agriculturii la formarea PIB a fost în scădere în ultimele decenii. Cu o
pondere de doar 4,7% în PIB în anul 2014, agricultura a generat cca 31,6 mld lei valoarea
adăugată brută (VAB). Aceasta a fost devansată de creşterea reamurilor secundare, mai ales a
industriei care a reprezentat cca 30% din VAB. Fenomenul este comun la nivel european, dar
cu toate acestea ponderea agriculturii devansează cu mult ponderea înregistrată în UE-27 de
1,7%. Nivelul scăzut al VAB din agricultură a fost însoţit de o scădere în perioada
post-aderare a investiţiilor nete, acestea menţinându-se sub 4% din totalul investiţiilor atrase
de ţara noastră.
Nivelul redus al investiţiilor şi creşterea foarte mică a VAB nu permit îmbunătăţirea
gradului de înzestrare tehnică al exploatațiilor agricole sau îmbunătățirea sistemelor de
irigație. Conform Ministerului Agriculturii și Dezvoltării rurale (MADR)43, dotarea unui
fermier român este de 350 euro în imobilizări corporale/fermier faţă de cca 9000–9200 euro
în UE-15, suprafaţa agricolă amenajată pentru irigaţii (cca 3,1 mil. ha în 2012) reprezintă doar
1.2% din suprafaţa agricolă utilizată, iar spaţiile de depozitare existente sunt insuficiente (se
acoperă, spre exemplu, doar 20% din necesarul de condiţionare pentru producţia de fructe şi
legume şi doar 40% din necesarul de depozitare la producţia de cartofi). Desigur că există mai
mulţi factori care influenţează dezvoltarea slabă a agriculturii în perioada post-aderare,
precum: dimensiunea fizică şi economică redusă a exploataţiilor agricole, numărul foarte mic
al structurilor asociative, sistemul de creditare şi garantare deficitar, schimbările climatice etc.
Această situaţie a determinat ca în anul 2012 productivitatea muncii din agricultură să
fie de 10525,3 lei/persoană ocupată (cca 2460 euro), de aproape 5 ori mai mică decât media
europeană și de cca 8 ori mai mică decât în industrie sau construcţii.
 Sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii
Conform INS, numărul întreprinderilor mici şi mijlocii cu activitate non-agricolă din
mediul rural este foarte redus, majoritatea fiind concentrate în oraşe (doar cca 18% în 2011).
De altfel, în anul 2011, la nivel național, densitatea IMM-urilor la 1000 de locuitori la nivel
naţional a fost de 23,7 față de doar 9,6 în mediul rural44. Deși se constată o creștere față de
anul 2006 (22,6 la nivel național și 7 în mediul rural), acest fenomen a avut loc mai mult pe
fondul scăderii populației și nu a efectelor economice post-aderare.
Economiile rurale sunt caracterizate de un nivel minim de dezvoltare pentru că nu
dispun de o infrastructură organizațională modernizată : există, aproximativ 850 de
cooperative meșteșugărești, sub 100 de societăți cooperatiste iar ca o tendință generală, se
remarcă faptul că, numărul afacerilor non-agricole și cel specific unităților cu caracter
productiv, înregistrează valori reduse. Lipsa perspectivelor de pe piața muncii determină
concentrarea forţei de muncă rurale în zonele urbane şi periurbane.
Dezvoltarea afacerilor la scară mică este recunoscută ca fiind sursa cea mai
importantă de locuri de muncă/obţinere de venituri în spaţiul rural, atât pentru economiile
deja dezvoltate, cât şi pentru cele în curs de dezvoltare.
 Sectorul turistic
Activitățile turistice au cunoscut în rândul serviciilor rurale cea mai mare dezvoltare.
În ultimul deceniu, în urma definitivării legislației specifice și mai ales după acordarea
fondurilor după aderare, s-a înregistrat o dublare a locurilor de cazare în pensiunile rurale și
agroturistice, acestea reprezentând în prezent peste 90% din structurile cu capacități de
cazare.

1.2.2. Dimensiunea socială

Populația rurală a României era formată în anul 2014 din cca 9,7 mil. persoane,
respectiv 43,6% din populaţia totală. Populaţia a fost în scădere în ultimele decenii pe fondul
atât al sporului natural negativ (rată de mortalitate mai ridicată decât rata natalităţii), cât şi a
emigrării populaţiei. Scăderea natalității va avea drept consecință directă în viitor reducerea

43
MADR, 2014, Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2014-2020
44
MADR, 2014, Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2014-2020
forţei de muncă, pe fondul scăderii populaţiei şcolare, a necesarului de cadre didactice şi a
scăderii implicite a accesului la educație pentru comunităţile rurale.
Modificările de pe piaţa forţei de muncă post aderare sunt nesemnificative, rata de
activitate menţinându-se în jurul valorii de 65% şi rata de ocupare în jurul valorii de 61%, în
timp ce rata şomajului a ajuns în anul 2014 la 5,3% (sub media pe ţară de 6,8%). Se constată
de asemenea o uşoară scădere a populaţiei active atât pe fondul reducerii populaţiei, cât şi a
îmbătrânirii acesteia, dar totodată și o ocupare insuficientă a populației rurale.
Bazinul de muncă din mediul rural prezintă un potențial foarte ridicat, dar
oportunitățile de pe piața forței de muncă sunt reduse, majoritatea populației fiind implicată în
activități specifice agriculturii de subzistență și semi-subzistență. Astfel, la nivelul anului
2014 peste 60% din populația rurală era ocupată în agricultură, dar trebuie să ţinem cont că
există localităţi rurale unde acest procent depăşeşte 80% (conform MADR). În aceste condiţii,
s-a ajuns ca aproape 45% din populaţia ocupată rurală să fie formată din lucrători pe cont
propriu și lucrători familiali neremunerați cu activitate principală agricultura. Aceasta reflectă
mai curând dimensiunea ridicată a agriculturii de subzistență și lipsa alternativelor de pe piaţa
muncii decât spiritul antreprenorial al populaţiei rurale.
Menţinerea caracterului preponderent agricol a vieţii rurale și slaba eficiență a acestui
sector sunt consecințe directe ale educației scăzute a populației, care deși s-a înbunătățit ușor
în perioada postaderare, rămâne un fenomen dominant. Astfel, în mediul rural, doar cca 5%
din populaţia ocupată are studii superioare, cca 30% are studii liceale şi postliceale şi doar cca
20% studii profesionale. Ponderea semnificativă a persoanelor cu studii gimnaziale, 38,2%,
reflectă gradul instrucțional redus al populației ocupate din mediul rural.
De asemenea, reducerea numărului liceelor agricole, concomitent cu scăderea
numărului absolvenţilor au contribuit la scăderea nivelului de instruire a managerilor
exploataţiilor agricole. Astfel, conform MADR, doar cca 2,5% dintre managerii exploatațiilor
agricole au absolvit forme de învăţământ agricol (în condiţiile în care la nivel european
procentul este de cca 30%), majoritatea bazânduse pe experienţa practică agricolă.
În condiţiile în care formarea continuă se află încă într-un stadiu incipient de
manifestare (sub 2% din populația rurală a participat la astfel de cursuri) considerăm că
mediul rural va rămâne în viitorul apropiat cu o forță de muncă slab pregătită profesional, iar
pe termen lung, dacă luăm în considerare fenomenele socio-demografice (reducerea natalității
și abandonul școlar) estimăm că mediul rural se va confrunta cu grave probleme sociale dacă
nu se vor adopta măsuri și intervenții adecvate.

1.2.3. Dimensiunea serviciilor de bază

Drumurile judeţene şi comunale au o lungime de 68090 km din care 20,7% sunt

modernizate, 32,2% sunt pietruite şi 16,0% de pământ (impracticabile în perioadele cu
precipitaţii). Deşi lungimea reţelelor de distribuţie a apei şi de canalizare a crescut, accesul la
acestea rămâne redus: 71,7% din localități au acces la apă potabilă, 23,5% la canalizare și
23,0% la sistemul de gaze naturale.
De asemenea, mediul rural prezintă deficiențe și în ceea ce privește infrastructura
educaţională, sanitară şi culturală. Creşele sunt inexistente, grădiniţele reprezintă doar 7% din
totalul naţional, iar numărul şcolilor profesionale a scăzut considerabil. Numărul locuitorilor
din mediul rural la un medic era în 2014 de 1734,2 de peste 4 ori mai mulţi decât în mediul
urban.
Accesul la informație prezintă p îmbunătățire, la nivelul anului 2014, ponderea
gospodăriilor cu acces la internet în bandă largă atingând 37%, cu mult totuși sub nivelul
celor din mediul urban.

Bibliografie

Black R., Buller H. & Hoggart K., 1995, Rural Europe: identity and change. Arnold, London
Bold I., Buciuman E. & Drăghici M., 2003, Agricultural exploiting: definition, organization,development, Timişoara: Mirton
Bold I., Buciuman E. & Drăghici M., 2003, Spaţiul rural: definire, organizare, dezvoltare. Mirton
Ciparisse G., 1999, Thésaurus Multilingue du Foncier, Rome: FAO., versiunea franceză, republicată în 2005
Cloke P., 2006, Conceptualizing rurality. Handbook of rural studies, 18-28, London, SAGE
Cloke P. & Park C. C., 2013, Rural Resource Management (Routledge Revivals). Routledge, reeditare carte din 1985
Clout H. D., 1993, European experience of rural development. Rural Development Commission
Dona I., 2006, Rural development – class notes, syntheses, Depart. ID, Bucharest
Gavrilescu D., Florian V. (coord), 2007, Economia rurală din România, Editura Terra Nostra, Iași
Geamașu T. & Alecu I. N., 2014, Conceptual approaches of the rural space in Agrarian Economy and Rural
Development,Realities and Perspectives for Romania, vol. IV, p 8-12
Halfacree K. H., 1993, Locality and social representation: space, discourse and alternative definitions of the rural. Journal of
rural studies, 9(1), 23-37
Hâncu C., 2004, Rural development, Bucharest: Matrix Rom
Kayser B., 1970, Nécessité et difficultés de l'aménagement de l'espace rural. Aménagement du territoire et développement
régional, Les faits, les idées, les intitutions, vol 3, p. 63-91., Institut d'Études politiques, Grenoble et Paris
Kayser B., 1990, La renaissance rurale: sociologie des campagnes du monde occidental. Paris: Armand Colin
Kayser B. et al., 1994, Pour une ruralite choise, Datar: Edit. Aube
Lefebvre H., 1970, Du rural a l’urban, Paris: Efitions Antropos
Little J. & Austin P., 1996, Women and the rural idyll. Journal of rural studies, 12(2), 101-111
Moseley M. J., 1980, Rural development and its relevance to the inner city debate. Rural development and its relevance to the
inner city debate, London, Social Science Research Council
Popescu A., 2002, Rural development, Bucharest: Ed. Univers
***ADR Vest, 2014, Dezvoltare urbană
*** Comisia Europeană, 1997, Directorate General for Agriculture, CAP 2000 Working Document –Rural developments, 1997
*** Comisia Europeană, 2011, Commission Regulation (EU) No 31/2011 of 17 January 2011
*** Consiliul Europei, 1988, (EEC)/2052/88 on the tasks of the Structural Funds: O.J. L 185 of 15 July 1988
*** Consiliul Europei, 1995, La Charte européenne de l’espace rurale – un cadre politique pour le developpement rural,
Strasbourg
*** Consiliul Europei, Recomandarea nr. 1296/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la Carta
europeană a spaţiului rural
*** Eurostat, 1999, Nomenclature of territorial units for statistics
NUTS, Eurostat, Luxembourg.
*** Eurostat, http://ec.europa.eu/eurostat
*** Guvernul Romaniei şi Comisia Europeană, 1997, Carta verde. Politica de dezvoltare regională în România
*** INS, Anuarul Statistic al României 2014
*** INS, România în cifre 2015
*** INS, Statistică teritorială 2014
*** INS, Tempo-online
*** Legea nr. 2/1968 privind organizarea teritoriului
*** Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională
*** Legea nr.351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional –Secţiunea V – Reţeaua de localităţi
*** Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România
*** MADR, 2014, Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2014-2020
*** OECD, 2009, Regional typology: Updated statistics
*** OECD, 2011, OECD Regions at a Glance, OECD Publishing, Paris
*** Ordin 173/2004 privind definirea și caracterizarea noțiunii de spațiu rural. Ordinul 173/160/93 din 3 martie 2004, emis de
Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, publicat în Monitorul Oficial al României, nr.323 din 14 aprilie 2004.
Precizăm că acest ordin a fost în vigoare de la 14.04.2004 până la 06.05.2005 fiin abolit și înlocuit de Ordinil nr. 143/2005
*** Ordin nr. 143/2005 privind definirea şi caracterizarea spaţiului rural, emis de Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltare
Rurală, Ministerul Administrației și Internelor, publicat în Monitorul Oficial al româniei, nr. 382 din 06.05.2005
*** Ordonanţa de Urgență nr.7/2006 din 19 ianuarie, privind instituirea Programului de dezvoltare a infrastructurii şi a unor
baze sportive din spaţiul rural, emisă de Guvernul României, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 78 din 27 ianuarie
2006