Compozitia

chimica a celulei
Celula este unitatea principală structurală, funcțională și
genetică a organismelor vii.
Celula este formată din diferite molecule cu rol diferit. În
componența acestor molecule intră atomi reprezentând 63
elemente chimice. În funcție de proporția în care iau parte la
formarea celulelor, elementele chimice se pot clasifica în:
1)Macroelemente, (elemente prezente în proporție de 98%):
• Oxigen (66%)
• Hidrogen (10%)
• Carbon (18%)
• Azot (3,5%)
Microelemente, (elemente prezente în proporție de 2%):
• Calciu(1,2%)
• Culf (0,9%)
• Potasiu (0,15%)
• Sodiu (0,15%)
• Clor (0,1%)
• Magneziu (0,1%)
Mltramicroelemente, (elemente prezente în proporție redusă - 0,01%):
• iod
• fier
• mangan
• zinc
• cobalt, etc.
Substantele anorganice
Apa reprezinta cel mai raspandit element, atat in natura cat si in organismele vii , avand rolul cel mai important
in desfasurarea tuturor reactiilor biochimice si fizico-chimice ale vietii.
Celulele contin in medie 60 - 90% apa. Celulele tinere, cele cu activitate intensa si cele care intra in diviziune prezinta
un continut mai mare de apa in comparatie cu celulele batrane sau cu activitate metabolica mai redusa.
Extragerea apei din celule, prin diferite procedee, determina suspendarea, dar nu si suprimarea proceselor vitale. Conservarea prin
deshidratare a unor bacterii, seminte sau celule umane a suspendat procesele vitale pentru mai multe mii de ani, revitalizarea lor
fiind posibila dupa hidratarea treptata si controlata in laboratoare speciale (de exemplu, ouale congelate de la o specie de
crevete, Artemia, au generat embrioni normali dupa decongelare si crestere in conditii normale).
Apa din celula prezinta doua surse:
• exogena, care patrunde din mediul extracelular;
• endogena, care rezulta in urma reactiilor metabolice.

In celula, apa se gaseste sub doua forme:

• apa libera (95%), cu rol de: dizolvant, de mediu de dispersie si de sediu al proceselor metabolice;
• apa legata (5%) care, prin legaturi de hidrogen sau alte forte este legata de proteine, lipide sau alte componente
celulare.
Pe langa apa intracelulara (55%) exista si apa extracelulara (45%), care participa la formarea plasmei, limfei,
lichidului interstitial, lichidului cefalorahidian, lichidelor din cavitatile seroase si osoase si a secretiilor digestive.

Rolulurile apei in celula sunt urmatoarele:

• Este solventul biologic, universal pentru compusii organici si sarurile minerale;
• Influenteaza reactiile chimice din celule, prin disociere in ioni;
• Moleculele de apa se pot lega intre ele prin legaturi de hidrogen asigurand o ecranare termica (structurile
celulare se protejeaza impotriva distrugerilor termice care pot sa apara in urma eliberarilor bruste de caldura din
reactiile exoterme);
• Asigura transportul anumitor substante din celula in mediul extracelular si invers.
• Substantele minerale se gasesc sub forma de ioni liberi, saruri minerale sau sub forma de combinatii cu
substantele organice.

Ionii liberi (Na+, K+, Ca2+, Mg2+, PO42-, SO42-, Cl-, CO32-, NO3-) se gasesc dizolvati in diferite compartimente celulare si
sunt deosebit de importanti pentru mentinerea presiunii osmotice si a echilibrului acido-bazic. Acestia
influenteaza activitatea enzimelor, permeabilitatea, excitabilitatea, contractilitatea, vascozitatea citoplasmei,
diviziunea celulara etc., concentratia lor fiind mentinuta in limite stranse.

Ionii legati de anumite substante organice se intalnesc in structura unor heteroproteine, de ex: Fe2+ in hemoglobina,
Mg2+ in clorofila etc.
Sarurile minerale, mai ales sub forma de carbonati si fosfati, se intalnesc in structura dintilor si a oaselor.
• Substantele organice
Glucidele (hidratii de carbon) sunt alcatuite din carbon, hidrogen si oxigen, raportul higrogen/oxigen fiind de 2:1,
ca si in cazul moleculei de apa. Raspandirea glucidelor in celulele vii este universala, rolul lor in viata
organismelor fiind foarte important.
Dupa criteriul de a se hidroliza, glucidele se impart in doua clase: oze si ozide,.

Ozele (monozaharidele sau zaharurile simple), contin o singura unitate carbonilica (sunt deci nehidroxidabile). Dupa
natura gruparii carbonil din molecula, se clasifica in aldoze si cetoze, iar dupa numarul atomilor de carbon se
impart in trioze, pentoze, hexoze, heptoze, octoze.
Ozidele sunt glucide care pot fi hidrolizate sub actiunea enzimelor sau a acizilor diluati, cu formarea de
monozaharide si se clasifica in: holozide si heterozide. Holozidele rezulta din condensarea a doua sau mai multe
monozaharide. Dupa numarul moleculelor de monozaharide se pot clasifica in oligozaharide (oligozide) – care
contin 2 - 4 molecule de monozaharide identice sau diferite, legate covalent, si polizaharide – care contin un
numar mare de unitati monozaharidice (de ordinul sutelor sau miilor), pe care le pot elibera prin
hidroliza. Heterozidele sunt formate din monozaharide si componente neglucidice numite aglicon.
Dintre monozaharidele cu un rol deosebit in structura celulei sunt riboza si dezoxiriboza (pentoze), care intra in
alcatuirea acizilor nucleici si glucoza (hexoza), care este cel mai important furnizor de energie.
Glucoza, cel mai important monozaharid pentru biochimia celulei se depoziteaza numai sub forma de polimer.
Forma polimerizata a glucozei in celulele vegetale este amidonul, cu rol energetic, constituind sursa de energie
necesara activitatilor vitale si celuloza, care intra in structura peretilor celulelor vegetale, asigurandu-le forma si
stabilitatea. Forma polimerizata a glucozei in celulele animale este glicogenul. Acest polimer are o structura
foarte ramificata ceea ce permite enzimelor sa actioneze simultan la toate capetele ramificatiilor eliberand rapid
glucoza in cazul scaderii concentratiei acesteia din sange.
Dintre polizaharide, importanti pentru celula sunt glicozaminoglicanii rezultati din polimerizarea unor monomeri
care sunt derivati aminati ai unor monozaharide (glucozamina, galactozamina, acidul glucuronic).
Glicozaminoglicanii cu structura acida se intalnesc in granulatiile unor celule conjunctive si sanguine precum si
in mediul extracelular unde, datorita capacitatii masive de hidratare, au rol de sustinere, reducere a socurilor, de
lubrefiere si in metabolismul general al tesuturilor. Glicozaminoglicanii cu structura neutra formeaza peretii
celulari ai capsulelor bacteriene, iar unii intra in structura membranelor celulare ale eritrocitelor, unde formeaza
gruparile antigenice responsabile de existenta grupelor de sange.
Glucidele se pot combina cu lipidele formand glicolipide sau cu proteinele, rezultand glicoproteine.
• Lipidele sunt substante organice cu functii multiple in viata celulelor, fiind compuse din carbon, hidrogen si oxigen, unele mai
continand si azot si fosfor.
Lipidele ajung in celula fie pe cale exogena, fie pe cale endogena (se sintetizeaza din glucide sau din proteine).
Dupa criteriul biologic, lipidele se impart in:
- lipide de rezerva (care, la animale si om, se acumuleaza in tesutul adipos, iar la plante in diferite organe, mai ales in unele seminte sau
fructe);
- lipide de constitutie (care intra in structura celulelor);
- lipide circulante (care circula in sange sau in limfa).
Dupa criteriul biochimic, lipidele se clasifica in:
- lipide simple (contin doar carbon, oxigen si hidrogen): gliceridele (esteri ai glicerolului cu acizii grasi), ceridele (esteri ai unor alcooli si
acizi grasi, cu glicerina) si steridele (esteri ai sterolilor cu acizii grasi);
- lipide complexe (contin, pe langa elementele chimice mai sus mentionate si altele, ca: fosfor, sulf, azot, etc.): fosfatidele si sfingolipidele;
- lipide combinate cu alti compusi organici: glucolipide (lipide combinate cu glucide) si lipoproteine (lipide combinate cu proteine).
Celula utilizeaza ca sursa de energie acizii grasi cu 16 - 18 atomi de carbon, deoarece au o stabilitate si reactivitate mai mare decat alcoolii
sau aminele. Acizii grasi cu mai mult de 18 atomi de carbon sunt insolubili, iar cei sub 16 atomi de carbon sunt prea solubili si distrug
membranele.
Pentru celula si implicit pentru organism, lipidele indeplinesc mai mule roluri importante, dupa cum urmeaza:
- furnizeaza multa energie (9,1 kcal, valoare dubla fata de glucide), insa nu sunt prioritare in metabolismul energetic, lipidele fiind
metabolizate dupa glucide;
- la animale si om se depoziteaza, mai ales in celulele adipoase monoluculare, ca substante de rezerva;
- intra in structura celulelor participand la formarea membranelor si la asigurarea permeabilitatii acestora,
regasindu-se insa si in interiorul celulelor, mai ales la nivelul mitocondriilor;
- lipidele circulante asigura transportul unor substante importante (vitamine liposolubile, hormoni, minerale);
- contribuie la reglarea temperaturii, atat ca donatoare de energie calorica, cat si ca strat izolant subcutanat;
- lipidele subcutanate asigura protectie mecanica si radioactiva;
- protejeaza vasele de sange si terminatiile nervoase;
- intra in structura tecilor neuronale;
- intervin in activitatea endocrina;
- rol reglator (vitamine liposolubile, hormoni steroizi, prostaglandine);
- protejeaza si sustin organele interne (rinichi, ficat, inima, splina), atat in pozitie statica cat si la deplasare sau la
zdruncinare (amortizeaza socurile).
Lipidele de rezerva in celule (trigliceridele) apar sub forma unor picaturi in citosol.
• Proteinele (numite si protide)au rolul cel mai important in viata celulelor deoarece intra in alcatuirea
componentelor celulare si sunt implicate, sub forma enzimelor, in functionarea tuturor sistemelor biologice.
Proteinele sunt substante organice cu structura complexa, macromoleculara, formate pe baza aminoacizilor.
Asezarea aminoacizilor in lanturi nu se face hazardant, ci intr-o anumita ordine, specifica fiecarei proteine.
Biosinteza proteinelor se realizeaza sub influenta materialului genetic, fiind comandata de catre o gena
speciala.
Dupa numarul de aminoacizi din lanturile structurale, proteinele se clasifica in urmatoarele categorii:
- monopeptide (aminoacizi);
- peptide sau protide intermediare (oligopeptide si polipeptide);
- macropeptide (holoproteide, heteroproteide).
Oligopeptidele contin doar cativa aminoacizi, in timp ce polipeptidele prezinta in structura lor un numar mare de aminoacizi.
Macropeptidele sunt substante macromoleculare care au in structura lor doar aminoacizi – holoproteidele – sau care pot avea pe langa acestia
si alte substante (glucide, lipide, minerale, acizi anorganici, acizi nucleici, pigmenti), caz in care poarta denumirea de heteroproteide.
Dupa forma macromoleculei, proteinele sunt globulare si fibrilare (se mai numesc si scleoproteide). Protidele globulare sunt sferice, in timp ce
proteinele fibrilare prezinta o forma alungita. Intre cele doua tipuri, exista si forme intermediare, numite globuline.
Holoproteidele sau proteinele propriu-zise au o structura globulara, cu exceptia scleroproteinelor. Din aceasta grupa fac parte urmatoarele
proteine: albuminele, globulinele, glutaminele, histonele, prolaminele (gliadine), protaminele si scleroproteinele (cum sunt, spre exemplu:
colagenul si elastina din tesutul conjunctiv, fibrina din plasma sangvina, cheratina din celulele epidermei, miozina din celulele musculare).
Heteroproteidele contin, pe langa aminoacizi, diferite alte substante, Gruparile prin care proteinele realizeaza cu legaturi cu substantele
respective se numesc grupari prosteice. Aceaste legaturi sunt mai puternice in cazul glicoproteinelor si lipoproteinelor si mai slabe in cazul
acizilor nucleici din nucleoproteine. Grupul prostetic mareste variabilitatea structurala si functionala a proteinelor. Principalele
heteroproteide sunt: metaloproteinele (hemoglobina, citocromul, vitamina B12, etc.), fosfoproteinele (proteine de origine animala; cum
este spre exemplu cazeina, care contin fosfor), mucoproteinele (proteine care contin mucopoliglucide), glicoproteinele (proteine de origine
animala care contin resturi de glicogen), lipoproteinele (proteine de transport, care fixeaza grasimile, impreuna cu care circula in sange si in
limfa) si nucleoproteinele (proteine care contin acizi nucleici).
Proteinele intra in structurile tuturor celulelor vii indeplinind numeroase roluri, multe dintre ele fundamentale, asa cum
sunt cele energetice si plastice. Ca functie energetica, proteinele, ca si lipidele, prezinta o importanta secundara, desi
pot dezvolta aproximativ aceiasi valoare energetica ca si glucidele. Din punct de vedere plastic, proteinele sunt cele mai
importante substante, ele fiind capabile sa inlocuiasca citoplasma uzata, unele indeplinind si functii de sustinere
(colagenul, elastina, cheratina etc.)
Proteinele se dovedesc deosebit de active in ceea ce priveste echilibrul acido-bazic si cel hidro-electric.

La nivelul membranelor celulare, proteinele joaca un rol activ in transportul unor substante, mai ales oxigen, dioxid de
carbon (hemoglobina si mioglobina), apa si lipide.
Tot la nivel membranar, in special la neuroni, exista anumite proteine care permit trecerea selectiva a unor ioni (Na+, K+)
pe de-o parte si de alta a membranei celulare, prin niste canale speciale. Aceste proteine asigura buna functionare a
sistemului nervos si a placilor neuromusculare.
Asezarea stratificata a proteinelor precum si capacitatea lor de a se deforma reversibil, confera posibilitatea de miscare
(actina, miozina, tubulinele).

Proteinele intra in structura materialului genetic (ADN, ARN), de care depinde toate aspectele particulare ale unui
organism, precum si a descendentilor sai.
Alte proteine sunt implicate in controlul ciclului celular, respectiv sunt responsabile de cresterea si diviziunea celulara.
De asemenea, proteinele pot detine un rol important in controlul proceselor metabolice (hormonii proteici si polipeptidici)
si in protectia imuna (anticorpii),

Din multitudinea de functii descrise anterior, se desprinde ideea ca proteinele, care se intalnesc in toate celulele
organismelor, au anumite particularitati determinate de numarul si compozitia in aminoacizi, ordinea acestora in
lanturile polipeptidice si dispozitia lor spatiala.
• Proteinenzimele sunt substante care mediaza metabolismul citoplasmatic si cel nuclear, facilitand reactiile
chimice la temperaturi scazute. Au actiune reversibila, specificitate de actiune si de substrat, sensibilitate
mare la variatii de temperatura, pH si electroliti. Enzimele modifica viteza de reactie fara a se
consuma, intervenind atat in descompunerea substantelor complexe in compusi simpli, usor de asimilat, cat
si sinteza substantelor asupra carora actioneaza.In celule, enzimele pot fi dispersate in citosol, adsorbite pe
diferite structuri sau integrate in citoschelet. De asemenea, dupa locul unde isi exercita rolul
exista: endoenzime (actioneaza in interiorul celulei) si exoenzime (sunt eliberate si actioneaza in afara celulei,
cum sunt cele produse de acinii pancreasului si a glandelor salivare, de celulele principale din mucoasa
gastrica etc.).
• Hormonii (lb. greaca: hormao – a excita, a stimula, a activa, a pune in miscare) sunt substante biologic-
active secretate in cantitati extrem de mici de celulele endocrine si care patrund prin circuitul sanguin in tot
organismul, avand proprietatea de a stimula si coordona functionarea unor organe sau tesuturi-tinta. Din
punct de vedere a structurii chimice, ei sunt de doua categorii: hormoni peptidici (hormonii pancreatici –
insulina si glucagonul, ai hipofizei posterioare – ocitocina si vasopresina etc) si hormoni steroizi (hormonii
tiroidieni si sexuali). Hormonii actioneaza prin modificarea permeabilitatii membranelor celulare sau prin
influentarea activitatii enzimelor. Actiunea hormonilor poate fi electiva asupra unui anumit organ sau se
poate repercuta asupra intregului organism, ei intervenind in accelerarea sau diminuarea proceselor de
sinteza in celule, precum si in cresterea si inmultirea celulelor.
• Vitaminele sunt cofactorii unei singure enzime sau a unui grup de enzime cu care participa in cantitati
reduse la sinteze sau la scindari moleculare. Vitaminele, prin moleculele lor, nu elibereaza energie si nu
prezinta roluri plastice, dar sunt necesare pentru realizarea in conditii optime a unor procese metabolice.
Deoarece majoritatea vitaminelor nu pot fi sintetizate de catre organism, acesta trebuie sa le primeasca prin hrana, fie ca atare, fie sub
forma de provitamine.
Exista 13 vitamine esentiale pentru organism, lipsa lor afectand functionalitatea normala a acestuia.
Vitaminele sunt grupate in doua categorii: liposolubile (A, D, E, K) si hidrosolubile (C, B)
Fiecare vitamina are anumite roluri bine stabilite in structura organismului.
• Vitamina A (antixeroftalmica) intra in structura pigmentilor retinieni responsabili de vederea la lumina slaba si distingerea
culorilor. De asemenea, este esentiala pentru mentinerea integritatii si sanatatii tegumentelor si mucoaselor, dar are si importanta
in mentinerea sanatatii oaselor si dintilor (mai ales in perioada de crestere).
• Vitamina B1 (tiamina) se leaga cu diferite proteine si formeaza enzime care metabolizeaza glucidele, cu eliberare consecutiva de
energie. Prin urmare, este vitala in procesul fiziologic de crestere si participa la mentinerea functionalitatii optime a sistemului
cardiovascular, nervos dar si digestiv.
• Vitamina B2 (riboflavina) este parte constitutiva a unor enzime cu rol in eliberarea energiei necesare fiecarei celule, facand-o
indispensabila organismului. Este implicata iin cresterea somatica si in formarea hematiilor.
• Vitamina B3 (niacina sau PP) prezinta functii in procesele metabolice, avand rol esential in eliberarea energiei din moleculele de
glucide, lipide si proteine. De asemenea, vitamina B3 intervine in: scaderea nivelului colesterolului din sange, mentinerea sanatatii
pielii si promovarea functionalitatii la randament maxim a structurilor nervoase.
• Vitamina B5 (acidul pantotenic) intervine in metabolismul si sinteza glucidelor, proteinelor, lipidelor, in special colesterolului.
• Vitamina B6 (piridoxina) face parte din complexe enzimatice implicate in metabolismul proteinelor si aminoacizilor. De asemenea,
vitamina B6 prezinta si alte roluri asociate precum stimularea cresterii si dezvoltarii, cresterea capacitatii de aparare impotriva
infectiilor sau favorizarea activitatii cerebrale.
• Vitamina B7 (biotina) are rol esential in metabolismul proteinelor si glucidelor, in procesul de
gluconeogeneza, precum si in producerea unor hormoni si sinteza de colesterol si acizi grasi. De asemenea,
intervine in mentinerea in limite normale a glicemiei si promovarea sanatatii fanerelor (par si unghii).
• Vitamina B9 (acidul folic) functioneaza in organism in stransa legatura cu vitamina B12, fiind implicata in
formarea eritrocitelor. Prezenta ei este necesara si sintezei de ADN.
Vitamina B12 (ciancobalamina) indeplineste roluri in complexele enzimatice asociate diverselor metabolisme. De
asemenea, promoveaza reepitelizarea mucoasei tubului digestiv, stimuleaza dezvoltarea si intretine activitatea
maduvei rosii hematogene.
• Vitamina C (acidul ascorbic) este un antioxidant cu importanta in dezvoltarea normala a dintilor si gingiilor,
in procesul de mineralizare a scheletului. Aceasta vitamina promoveaza vindecarea si cicatrizarea plagilor si
ranilor tegumentare (prin sinteza de colagen), fortifica sistemul imun, asigurand astfel protectie impotriva
infectiilor microbiene si virale. Se implica, de asemenea, in facilitarea absorbtiei fierului si in cresterea
rezistentei organismului fata de diverse substante toxice din mediu.
• Vitamina D faciliteaza absorbtia calciului si depunerea lui in oase si dinti (asigurand astfel o rezistenta
crescuta acestor structuri) si intervine in homeostazia fosforului.
• Vitamina E (tocoferol) este o substanta cu importante proprietati antioxidante. Aceasta vitamina are roluri in
mentinerea structurii si functiei normale a organelor de reproducere, in asigurarea troficitatii sistemului
muscular. Are un efect dovedit hepatoprotector, rol de a stimula proliferarea celulara si de a forma
eritrocitele si faciliteaza utilizarea vitaminei K in organism.
• Vitamina K, desi nu este o vitamina esentiala, rolul sau in procesul de coagulare (efecte procoagulante) o fac
indispensabila organismului. Studii recente demonstreaza ca vitamina K este implicata si in mentinerea
rezistentei si integritatii structurilor osoase la organismele in varsta.
Schimburile de su
bstante prin mem
brana celulara.
Procesul de traversare a substantelor prin membrana se numeste transport membranar. Mecanismul
de transport depinde de permeabilitatea membranei pentru o substanta data, proprietate care este:
• selectiva - membrana permite trecerea numai a anumitor substante;
• asimetrica membrana este traversata numai intr-un singur sens;

• dinamica - depinde de metabolismul celular si de conditiile de mediu.

In functie de dimensiunea substantei de transport se descriu sisteme de microtransfer (pentru micromolecule)
si sisteme de macrotransfer (pentru macromolecule).
In functie de natura fortelor care asigura sistemele de microtransfer se descriu:
1)- difuziune simpla: – prin dublu strat lipidic sau - prin canale ionice

2)- difuziune facilitata

3)- osmoza
Transport activ:
1)primar
2)secundar
1.TRANSPORTUL PASIV
Caracteristici
- se desfasoara spontan, sub actiunea unor forte fizice

- fara consum de energie

- in virtutea unor gradiente pana la atingerea starii de echilibru:
1)gradientul de concentratie
2)gradient de potential electric
3)gradient electrochimic (reuneste gradientul de concentratie si gradientul de potential electric; substanta difuzeaza spontan din regiunea cu concentratie mai ridicata
spre cea cu concentratie scazuta, la care in cazul particulelor incarcate electric, intervine suplimentar sarcina si diferenta de potential electric dintre cele doua suprafete
ale membranei, existand permanent tendinta deplasarii particulelor catre acea fata a membranei incarcata cu sarcina de semn contrar).
4)gradient de presiune osmotica/presiune hidrostatica (apa si substantele micromoleculare traverseaza membrana celulara dinspre partea cu Ph mai mare spre partea
cu Ph mai mica; acest mecanism sta la baza transportului prin filtrare)
Tipuri de transport pasiv
A. DIFUZIUNE SIMPLA
- presupune transportul in virtutea unor gradiente pana se instaleaza starea de echilibru (steady state).
- se desfasoara in ambele sensuri, gradientul de concentratie stabilind marimea difuziunii nete.
Se realizeaza:
+ prin dublul strat lipidic: pentru moleculele puternic liposolubile (acizi grasi, alcool) si a moleculelor de gaz (O2, CO2), dar si apei si a moleculele hidrofobe mici care
pot traversa bariera lipidica din cauza dimensiunilor reduse.
+ Prin canale ionice si, respectiv, a apei prin canale de apa (acvaporine).
B. DIFUZIUNEA FACILITATA
- transportul pasiv al substantelor organice neionizate care nu pot traversa membrana decat cu ajutorul unei proteine “carrier” specifice. Substanta
este fixata pe partea membranei unde aceasta este in concentratie mai mare, iar proteina “carrier”, prin modificari conformationale care nu
necesita consum energetic, o transfera pe partea membranei unde concentratia substantei este mai mica.

- viteza de transfer este mai mare in comparatie cu difuziunea simpla

- rata difuziunii depinde de gradientul de concentratie si de disponibilitatea transportorului. Astfel, difuziunea facilitata are un caracter limitativ -
se poate desfasura pana la o valoarea maxima (Tmax).

- Capacitatea de transport poate fi influentata de interventia anumitor substante biologic active. De exemplu, difuziunea facilitata a glucozei creste
de 10-20 de ori in prezenta insulinei, prin cresterea numarului de transportori specifici pentru glucoza.

Exemple: absorbtia fructozei si a unor AA la nivelul epiteliului intestinal

C. OSMOZA
- reprezinta procesul de trecere a apei printr-o membrana semipermeabila, dinspre solutia mai diluata spre cea mai concentrata (in sensul
gradientului de concentratie al apei).

- In functie de permeabilitatea selectiva a membranei, gradientul de presiune osmotica determina sensul si marimea transferului de apa (solvent)
si de particule osmotic active (solviti) - NaCl, glucoza, uree, proteine:

daca doua solutii cu osmolaritati diferite sunt puse in contact printr-o membrana permeabila, atat pentru apa, cat si pentru solviti, gradientul de
presiune osmotica determina transferul solvitilor dinspre solutia cu presiune osmotica mai mare spre cea cu presiune osmotica mai mica, iar a
apei in sens invers. Starea de echilibru osmotic este atinsa fara ca volumele celor doua solutii sa se modifice;

daca doua solutii cu osmolaritati diferite sunt puse in contact printr-o membrana semipermeabila, permeabila pentru apa, dar nu si pentru
solviti, gradientul de presiune osmotica determina transferul apei dinspre solutia cu presiune osmotica mai mica spre cea cu presiune osmotica
mai mare. Atingerea starii de echilibru osmotic este asociata cu modificarea volumelor celor doua solutii. In acest caz, gradientul de presiune
osmotica asigura difuziunea neta a apei in sensul gradientului sau de concentratie, fie prin matricea fosfolipidica, fie prin canale de apa.
2. TRANSPORTUL ACTIV

Caracteristici:

se realizeaza contra gradientului

- este posibil numai in prezenta unui proteine “carrier” specifice. Proteinele transportoare prezinta un numar limitat de situsuri de legare pentru substanta pe care o transporta sau
pentru un numar limitat de substante, inrudite chimic. De exemplu, glucoza si aminoacizii folosesc transportori specifici, dar mai multi aminoacizi inruditi chimic pot utiliza aceeasi
proteina transportoare, participand la un transport activ competitiv.

- are un caracter limitativ, determinat de disponibilitatea transportorului (rata de transfer a substantei este direct proportionala cu concentratia acesteia pana in momentul in care
situsurile sunt complet ocupate si se atinge rata maxima de transport (Tmax).

- se realizeaza cu consum de energie.

Transportul activ este principalul mecanism prin care se asigura diferenta de concentratie a substantelor intre mediul intracelular si extracelular. Prin mecanism activ sunt transportate
molecule organice mari (monozaharide, AA, proteine) si ioni (Na+, K+, Ca2+, Fe2+, H+, etc).

Transportul activ depinde de energetica celulara, energia necesara fiind proportionala cu logaritmul raportului dintre concentratiile de o parte si de alta a membranei:

Energie (cal/osm) = 1400 log C1/C2

Conform acestei formule, transportul contra gradient a unui osmol de substanta, la o diferenta de concentratie de 10 ori, necesita 1400 calorii.

In functie de sursa de energie care asigura desfasurarea procesului, transportul activ poate fi primar si secundar.

A. Transportul activ primar

- se caracterizeaza prin faptul ca proteina transportoare este in acelasi timp si ATP-aza. Aceasta hidrolizeaza ATP-ul in ADP si fosfat anorganic (Pi) si
elibereaza energia necesara transportului. ATP-azele implicate in transportul ionilor, contra gradientelor electrochimice, se numesc pompe ionice. Cele mai
cunoscute pompe ionice sunt:
pompa Na+/K+ (Na+/K+-ATP-aza);

pompa H+/K+ (H+/K+ - ATP-aza);

pompa de Ca2+ (Ca 2+-ATP-aza);

pompele protonice (H+-ATP-azele).
B. Transportul activ secundar

- asigura transportul unei substante cuplat cu transportul de Na+, in cadrul unui mecanism de transport care se numeste simport, in aceeasi directie (cotransport) sau in directii opuse
(antiport sau schimbator ionic). Substanta transportata poate fi un ion sau o substanta organica.

Mecanism de transport prezinta urmatoarele caracteristici:

transportul de Na+ are loc intracelular si in sensul gradientului sau de concentratie mentinut de pompa Na+/K+ (scoate in permanenta 3Na+ si introduce 2K+ pentru 1 ATP);

transportul substantei cuplate are loc contra gradient si in functie de directia de transfer, acesta poate fi:

cotransport - se desfasoara in aceeasi directie cu transportul de Na+; de exemplu - Na+/glucoza, Na+/aminoacizi;

schimbator ionic (antiport) - se desfasoara in directie opusa cu transportul de Na+; de exemplu - Na+/Ca2+, Na+/H+.

Cotransportorii

Cotransportorii asigura un transport activ secundar pentru ioni si substante organice. Transportul se desfasoara in aceeasi directie cu transportul de Na+.

Cotransportorii se clasifica in:

cotranportori ionici - Na+/Cl-, Na+/K+/2Cl-, 2Na+/PO 34-;

cotransportori organici - Na+/glucide, Na+/aminoacizi.

Acest tip de transport poate fi:

electroneutru, cand nu modifica potentialul transmembranar. Ex: cotransportul Na+/Cl- este electroneutru deoarece transporta doua molecule cu sarcini electrice opuse, care se anuleaza reciproc.

electrogen, cand determina modificari de potential transmembranar. Ex: in cazul cotransportului Na +/glucoza, la fiecare molecula de glucoza transportata spre interior, mediului intracelular i se mai
este adaugata o sarcina pozitiva suplimentara care genereaza o depolarizare.

Schimbatorii ionici

Schimbatorii ionici sunt proteine care cupleaza transportul a doi ioni in directii opuse, in cadrul unui transport activ secundar. In functie de natura ionilor implicati in transport, se deosebesc:

schimbatori cationici - Na+/H+, Na+/Ca2+;

schimbatori anionici - Cl-/HCO 3-.

a. Schimbatorul Na+/H - electroneutru, scoate din celula 1H+ si introduce 1Na+, contribuind la mentinerea constanta a
pH-ului intracelular. Acest aspect este foarte important in procese biologice cum ar fi: proliferarea, diferentierea
celulara si sensibilitatea celulei la hormoni.
b. Schimbatorul Na+/Ca2+ - electrogen, scoate din celula 1Ca2+ si introduce 3Na+, fiind important mai ales pentru
celula miocardica de lucru aflata in repaus, cand participa la mentinerea unei concentratii scazute a
Ca2+ citoplasmatic.