CURS 4-5-6

1. PUNCT DE PLECARE: CODUL DE ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE

PROFESIONALĂ UNIVERSITARĂ, CONCEPUT UNIVERSITATEA
ANDREI SAGUNA.
2. CONTEXTUL ȘI PROIECTUL CREATIVITĂȚII.
3. MODELE PARADIGMATICE ALE PROCESULUI DE CREATIE.
4. MODELUL POINCARÉ.
5. MODELUL WALLAS.
6. MODELUL OSBORN.
7. REPERE SUPLIMENTARE.
8. ALTERNATIVE LA BRAINSTORMING.
9. METODE DE OPTIMIZARE A SESIUNILOR DE BRAINSTORMING.
10. MODELUL GORDON.
11. MODELUL BARRON.
12. MODELUL ROSSMAN.
13. MODELUL D. KOBERG ŞI J. BAGNALL.
14. MODELUL GENEPLORE.
15. MODELUL R. FRITZ.
16. MODELUL 3D.
17. CONCLUZII.

1. PUNCT DE PLECARE: CODUL DE ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE

PROFESIONALĂ UNIVERSITARĂ, CONCEPUT UNIVERSITATEA
ANDREI SAGUNA.
Pe baza CODULUI DE ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE PROFESIONALĂ
UNIVERSITARĂ, conceput, sustinut si promovat de Universitatea ANDREI

1
SAGUNA, CAPITOLUL I, Art. 4, litera r), care se refera la principiul stimulării
creativităţii, am dezvoltat un curs axat pe procesul de creatie, modele creativitate,
creativitate artistica si creativitate stiintifica, inspiratie, originalite etc.
2. CONTEXTUL ȘI PROIECTUL CREATIVITĂȚII.
Creativitatea se referă atât la capacitatea de a crea, cât și la metodele care urmăresc
dezvoltarea acestei capacități. Neologismul este semnalat prima dată în
dicţionarele de limbă engleză (1940), apoi, un deceniu mai târziu, în
dicționarele de limba franceză. Astăzi, metodele și tehnicile creativității sunt
difuzate și îmbogățite considerabil: bisocierea sau „gândire bisociativă”, analizată
de Arthur Koestler (The Act of Creation, 1964), TRIZ (acronim rusesc pentru
Teorija Reshenija Izobretateliskih Zadatch, Teoria Rezolvării Problemelor
Inventive), metodă euristică de rezolvare a problemelor de inventică, elaborată de
Genrich Altshuller, inginer sovietic, în 1946; gândirea laterală (lateral thinking,
Edward de Bono), hărțile mentale, inventivitatea. Toate aceste metode au drept
dublu scop proiectul unei „imaginații aplicate” și „stimularea facultăților creative”.
Ideea că procesul științific nu este în întregime rațional și că ceea ce, în acest
proces, scapă raționalității este în cele din urmă poate cel mai fructuos, a început să
apară la sfârșitul secolului al XIX-lea. După cercetările lui Paul Souriau (1881),
Théodule Ribot (1900), Henri Bergson (1907), Sigmund Freud deschide noi
orizonturi către explorarea rădăcinilor emoționale și fantasmice ale gândirii
conștiente, inclusiv ale gândirii științifice, științelor umane, urmărind determinanții
sociali și fundamentele cognitive, confirmând prezența și jocul componentelor
iraționale ale personalității. Încetul cu încetul, imaginația nu mai apare doar ca un
„obstacol epistemologic” de depășit (Bachelard, 1934), ci ca un posibil aliat al
inteligenței.
→ Toate acestea se constituie într-un mulți-context intelectual, generator al
conceptelor și al teoriilor privind creativitatea. Dar creativitatea este generată și  de
un context social complex. Ea apare în lumea afacerilor. Dezvoltarea sa este
contemporană cu cercetarea „organizată”, care va fi denumită Cercetare și
dezvoltare. Alex F. Osborn, cunoscut ca inventatorul brainstorming-ului, este
agent de publicitate. William J.J. Gordon, care a dezvoltat timp de peste două
decenii metoda „sinectică”, a lucrat pentru firma Arthur Little, care avea să devină
o mare firmă de consultanță. Ambii definesc și demonstrează importanța
imaginației în descoperire și invenție, ilustrată de biografiile marilor descoperitori
(Faraday, Pasteur, Einstein) și ai marilor inventatori (Edison). Noțiunea de

2
creativitate desemnează și studiază jocul rațiunii  cu iraționalul, al conștientului cu
inconștientul, al logicii cu intuiția, un joc comun descoperirii științifice, invenției
tehnologice, precum și creației literar-artistice. Marile întrebări ale celor care au
întemeiat științele creativității ar putea fi reduse la două: care sunt izvoarele
producției de idei? Cum se rezolvă problemele cunoașterii?
În continuare, vom analiza sintetic răspunsurile celor mai importanți părinți
fondatori ai științelor creativității, pe care le-am denumit modelele paradigmatice
ale procesului de creație.
3. MODELE PARADIGMATICE ALE PROCESULUI DE CREATIE.
4. MODELUL POINCARÉ. Cine a fost Henri Poincaré (1854-192)?
Matematician francez, fizician și filosof al științei. A efectuat lucrări de importanță
majoră în optică și calcul infinitesimal; fondator al studiului calitativ al sistemelor
de ecuații diferențiale și al teoriei haosului; precursor al teoriei relativității speciale
și al teoriei sistemelor dinamice. Considerat a fi unul dintre ultimii mari oameni de
știință din toate timpurile.
► CERCETARE-CREATIE. Poincaré încearcă sa descrie si sa explice ce se
întâmplă în mintea matematicianului, intr-o perioada de cercetare-creatie. Astfel, el
atribuie inconștientului o activitate psihică reală, care nu se limitează la tropisme,
reflexe conditionate sau actiuni pur automate. El face distincție între inconștientul
cognitiv, guvernat de mecanisme pure și inconștientul dinamic, în sensul
psihanalizei, animat de intenționalitate:
„Le moi inconscient ou, comme on dit, le moi subliminal, joue un rôle capital dans
l’invention mathématique, cela résulte de tout ce qui précède. Mais on considère
d’ordinaire le moi subliminal comme purement automatique. Or, nous avons vu
que le travail mathématique n’est pas un simple travail mécanique, qu’on ne saurait
le confier à une machine, quelque perfectionnée qu’on la suppose. Il ne s’agit pas
seulement d’appliquer des règles, de fabriquer le plus de combinaisons possibles
d’après certaines lois fixes. Les combinaisons ainsi obtenues seraient extrêmement
nombreuses, inutiles et encombrantes. Le véritable travail de l’inventeur consiste à
choisir entre ces combinaisons, de façon à éliminer celles qui sont inutiles ou
plutôt à ne pas se donner la peine de les faire.” [Poincaré, 1908/2003, p.144].
[„Eul inconștient sau, după cum se spune, eul subliminal, joacă un rol capital în
invenția matematică, după cum rezultă din toate cele de mai sus. Dar eul/sinele
subliminal este de obicei considerat a fi pur automat. Dar eu am văzut că munca

3
matematică nu este o simplă lucrare mecanică, că n-ar putea fi încredințată unei
mașini, oricât de sofisticată ar fi ea. Nu este vorba doar de aplicarea regulilor, de a
inventa cât mai multe combinații posibile conform anumitor legi fixe. Combinațiile
astfel obținute ar fi extrem de numeroase, inutile și greoaie. Adevărata misiune a
inventatorului este de a alege între aceste combinații, astfel încât să le elimine pe
cele care sunt inutile sau mai degrabă să nu se obosească să le mai facă. " ].
Poincaré discută apoi două ipoteze posibile: în prima ipoteza [i], eul subliminal
(inconștient) decide între combinațiile utile și combinațiile inutile, ceea ce i-ar
conferi calități psihice egale sau chiar superioare celor ale ego-ului. În a doua
ipoteza [ii], sinele subliminal ar produce toate combinațiile posibile, dar numai cele
care sunt demne de interes ar ieși în conștiință. Această ultimă ipoteză introduce
rolul afectului și al sentimentului estetic, în descoperirea matematică:
„On peut s’étonner de voir invoquer la sensibilité à propos de démonstrations
mathématiques qui, semble-t-il, ne peut intéresser que l’intelligence. Ce serait
oublier le sentiment de la beauté mathématique, de l’harmonie des nombres et des
formes, de l’élégance géométrique. C’est un vrai sentiment esthétique que tous les
vrais mathématiciens connaissent.” [Poincaré, 1908/2003, p.145].
[„Este surprinzător să vezi sensibilitatea invocată în legătură cu demonstraţiile
matematice care, pare-se, nu interesează decât inteligența. Asta ar însemna
să desconsideri sentimentul frumuseții matematice, al armoniei numerelor și
formelor, al eleganței geometrice. Este un adevărat sentiment estetic, pe care îl
cunosc toți matematicienii autentici".]
Un alt savant, Cédric Villani, va publica, un secol mai târziu, o carte intitulată
Teorema vie (Le Théorème vivant, 2012), reia observațiile lui Poincaré despre
creația matematică, dar susţine că fiecare cercetător are propria sa teorie cu privire
la creativitate, la procesarea unei soluții, care are loc în variații nesfârșite. Unii
evocă iluminări, care apar în mod neașteptat, după o lungă perioadă de gestaţie.
Altii disting mai multe etape: o primă fază, lungă, în care individul este cufundat în
întuneric total; apoi, o a doua fază, când apare o lumină slabă, difuză, care lasă să
se întrevadă ceva interesant; și, în cele din urmă, iluminarea, momentul în care
savantul sau cercetătorul obişnuit înțelege, redactează, verifică încrucișat, publică
și împărtășește colegilor săi rezultatul cercetării.
5. MODELUL WALLAS. Graham Wallas (1858-1932), profesor și teoretician în
științe politice și relații internaționale, psiho-sociolog, pedagog, lider al Societății
Fabian și cofondator al London School of Economics. În lucrarea Great Society
4
(1914), Wallas avea să susțină că o analiză social-psihologică ar putea explica
problemele create de impactul Revoluției Industriale asupra societății moderne. În
The Art of Thought (1926), pe baza cercetărilor lui Hermann von Helmholtz și
Henri Poincaré, Graham Wallas propune unul dintre primele modele complete ale
procesului creativ, în patru faze, constând în procesul de pregătire (sau saturație),
incubație, iluminare și verificare ↔ G.W. reia observatiile lui Helmholtz și
Poincaré și propune, mai întâi, o sinteză a celor trei etape ale unei descoperiri
științifice, evidențiind rolul inconștientului, al proceselor mentale conștiente în
creativitatea matematică [Helmholtz] și, în final, necesitatea verificării [Poincaré].
→ Pregătirea și verificarea: aceste etape deschid și închid procesul de creație. →
Modalitatea de gândire în prima fază [Pregătirea] este mai degrabă conștientă,
„voluntară” (Wallas, 1926, p.85) și „reglementată”, diferită de modul de
funcționare „sălbatică a minții” („wild ranging of the mind”, p.83). → Această
primă fază se regăsește în logică, matematică, în științele experimentale și
observaționale. → Pregătirea se realizează, mai ales, prin educație, care oferă
individului „un corpus de fapte și cuvinte” → acest corpus îi asigură cercetătorului
o gamă mai amplă de opțiuni, multiple piste de asociere, care se constituie
în „sisteme de gândire” (ibid.). → Urmând aceeași linie de raționament ca
Poincaré, Wallas susține că Verificarea este similară cu Pregătirea, în măsura în
care stă sub controlul conștienţei și se bazează pe aceleași reguli matematice și
logice. După circumscrierea modelului, închis între prima și ultima etapă, Wallas
trece la descrierea etapelor a doua și a treia (Incubația și Iluminarea).→ Incubația:
pentru Wallas Incubația prezinta atât atribute pozitive, cât și negative. → Pozitiv:
pot avea loc „o serie de evenimente mentale inconștiente și involuntare (sau
preconștiente și voluntare)”; Negativ: în timpul incubației „nu ne gândim voluntar
sau conștient la o problemă particulară ” (Wallas, 1926, p.86). → Incubația este o
resursă fertilă pentru gânditorul creativ → prezintă o problemă din gândirea
conștientă (Pregătirea), maximizează timpul → „extinde” și „îmbogățeste”
operațiile mentale ale gândirii subconștiente. → În cazul formelor mai dificile de
gândire creativă (cum ar fi „o descoperire științifică”, „scrierea unui poem” sau
„luarea unei decizii politicr”), este de dorit să existe o perioadă de relaxare mentală
totală, astfel încât „nimic să nu interfereze cu funcționarea liberă a procesele
inconștiente sau parțial conștiente ale minții” (Wallas, 1926, p.87). → Wallas
citează aici exemplul teoriei evoluției prin selecție naturală, o idee revoluționară,
susținută simultan de Alfred Russell Wallace și Darwin, amândoi având, la un
moment dat, o „stare de sănătate” precară, care i-a obligat să se odihnească și să nu
facă eforturile obișnuite. → Iluminarea: etapa Iluminării este circumscrisă de

5
Wallas astfel încât să „o restrângă la un instantaneu și neașteptat ‘flash’ [...],
reprezentând punctul culminant al unor fluxuri asociative” (Wallas, 1926, pp.93-
94), finalizate cu un flash sau click. În majoritatea variantelor ulterioare, care se
bazează pe modelul în patru etape, Incubația este descrisă ca ducând direct la
iluminare → De remarcat ca Wallas a dedicat nu mai puțin de 12 pagini (Wallas,
1926, pp. 95-107) din capitolul „Stages of Control” unui fenomen, numit al
„conștiinței marginale” [Intimația], care leagă Incubația și Iluminarea. O lectură
atentă însă a lucrării sale The Art of Thought dezvăluie că modelul wallasian are
mai degrabă cinci decât patru etape, după cum observaseră și Fryer [2012], Lubart
[2001] sau Sadler-Smith [2008].

6. MODELUL OSBORN.
Modelul lui Wallas va fi preluat, transformat, îmbogățit în literatura despre
creativitate. Modelul Wallas va deveni, astfel, una din matricile Modelului Osborn,
numit Creative Problem Solving. Se pot distinge șapte faze, din care doua, ideația
și incubatia, sunt de tip wallasian. ► Modelul se axează pe: [1] orientarea
creativității prin punerea corectă a problemei, adică prin circumscrierea şi
clarificarea ei, prin divizarea pe subprobleme. → [2] Faza de colectare a datelor, în
conformitate cu principiile relevanței și reiterării → [3] Faza analizei → [4] Faza
ideogenă: producția de idei, prin brainstorming (tehnică de interogare în grup) ↔
prin întrebări sistematice & interogare multidirecțională. → [5] Faza incubației: o
pauză deliberată, reorientarea gândurilor în altă direcție, prin joc, plimbare,
muzică, sport. → Ideea te poate surprinde, atunci când nu te aștepţi, de exemplu
noaptea. → [6] Faza sintezei. → [7] Faza verificării ideii.

6
►Brainstorming-ul este „o metodă originală (...) pentru generarea rapidă și
rațională de idei în grupuri pentru soluționarea unei probleme practice” (1959:VIII)
→ Patru reguli definesc această metodă: 1. Judecata critică este exclusă → critica
ideilor trebuie rezervată pentru altă dată. 2. „Imaginația liberă” este binevenită →
Cu cât ideea este mai absurdă, cu atât mai bună. 3. Cantitatea este cerută → cu cât
este mai mare numărul de idei, cu atât este mai mare probabilitatea de a avea idei
bune. 4. Se cercetează combinații și optimizări ale ideilor → Pe lângă propriile lor
idei, participanții sunt invitați să facă sugestii legate de modalități de îmbunătățire
a ideilor altora (1959:77). ►Deși aceste reguli sunt imperative, spiritul în care ar
trebui desfășurată o sesiune de brainstorming este la fel de esențial. →Este vorba
despre crearea unei atmosfere care să conducă la ridicarea tuturor inhibițiilor la
exprimare: timiditate, reținere, perfecționism, descurajare de sine, frică de ridicol,
tendință de conformism: „... creativitatea este o floare atât de delicată încât lauda o
face să înflorească în timp ce descurajarea o înăbușă, de multe ori chiar înainte de a
se transforma într-o floare.” (1959:34).

7. REPERE SUPLIMENTARE.
► REPER A: Osborn explică faptul că mintea umană, în rezolvarea problemelor,
apelează simultan la două dintre componentele sale: [i] judecata care analizează,
compară, alege și [ii] imaginația care dă naștere ideilor. Cu toate acestea, între
aceste componente, între spiritul critic și spiritul creator, există opoziție: „fiecare
dintre ele împiedică funcționarea celuilalt” (1959:32). Această opoziție explică
dificultățile rezolvării problemelor, mai ales atunci când judecata critică ‚strică'
mintea creativă. Cum să anulăm această opoziție? Prin separarea și alternarea
momentului judecății cu momentul imaginației: „trebuie să oprim lampa judecății
noastre și să o aprindem pe cea a minții noastre creatoare”, apoi „să așteptăm mult
timp înainte de a aprinde din nou lampa critică a minții noastre.” (1959:26). →
Acesta este principiul brainstorming-ului: suspendarea judecății și amânarea
criticilor. Cu toate acestea, nu este suficient să se enunțe regula; este necesar să
creeze un anumit climat de permisiune și încurajare. „Orice idee”, adaugă Osborn,
„ar trebui să întâmpine receptivitate sau chiar stimă; chiar dacă nu este bună,
autorul acelei idei trebuie să fie încurajat ca să persevereze.” (1959:34).
► REPER B: imaginația se desfășoară prin asocieri de idei, nu logic, ci prin
contrast, contiguitate, similitudine de sens, sunete sau senzații. Dinamica acestor
asociații de idei este ignorată. Prin urmare, nu putem pretinde că îi direcționăm

7
fluxul; cel puțin se poate, prin suspendarea judecății, să se creeze condițiile pentru
ca asociațiile de idei să se desfășoare liber → Situația grupului este favorabilă →
Pe de o parte, deoarece asociațiile sunt explicate cu voce tare și, pe de altă parte,
sunt stimulate de ceilalți participanți. → „Când un participant vine cu o idee, își
antrenează imaginația aproape automat spre o altă idee, dar în același timp
stimulează puterea asociativă a tuturor celorlalți membri ai grupului” (1959:77). →
Fenomene de contagiune, reacții în lanț: „scânteia care țâșnește dintr-un creier va
ricoșa”. Prin urmare, brainstorming-ul nu este o metodă similară interogării
sistematice → este mai degrabă un scenariu, adică un dispozitiv.
► REPER C: asocierile de idei se desfășoară fără constrângeri în sesiunea de
brainstorming. → am văzut, de asemenea, că acestea continuă, apoi, în tăcere, într-
un mod „subconștient”, în faza de incubație. → În aceste momente, zăbovim,
lăsăm mintea să se complacă în observarea naturii, în reverie, în somn → se
suspendă studiul problemei. → În acest moment, orice efort metodic ar fi
contraproductiv → Există astfel în centrul metodei un moment de gratuitate pură
din care poate ieși iluminarea, ideea creatoare.

8. ALTERNATIVE LA BRAINSTORMING.
Dacă brainstorming-ul nu funcționează, există câteva alternative ►[1]
Buzzgroups: grupurile mai mari pot forma subgrupuri care vin cu idei atunci când
grupul mai mare este blocat. → Ulterior, aceste subgrupuri se reunesc și își discută
ideile ca întreg grup. → [2] Bug List: lista de erori → membrii grupului notează
toate micile probleme legate de subiectul la care lucrează, iar apoi grupul discută
soluții pentru fiecare dintre aceste „bugs”. → [3] Stepladder technique: tehnica
scării → metodă, după care noii membri își exprimă ideile înainte de a asculta
poziția grupului. → [4] Synectics: sinectica → un lider îndrumă grupul și discută
despre obiectivele, dorințele și frustrările lor folosind analogii, metafore și fantezii.

9. METODE DE OPTIMIZARE A SESIUNILOR DE BRAINSTORMING.

Există o serie de modalități prin care grupurile pot îmbunătăți eficacitatea și
calitatea sesiunilor de brainstorming: [1] Avoiding face-to-face groups: evitarea
confruntărilor directe → utilizarea grupurilor față în față poate duce la blocarea
producției, la teama de evaluare, la discordanţe de socializare etc. → [2] Stick to
the rules: respectarea regulilor de brainstorming → Încălcarea lor → produce idei

8
mediocre. → [3] Pay attention to everyone's ideas: atenție la ideile fiecăruia →
oamenii tind să acorde mai multă atenție propriilor idei → brainstorming-ul
necesită deschiderea către ideile altora. → [4] Include both individual and group
approaches: e bine să fie incluse atât abordări individuale, cât și de grup → o
metodă care optimizează integrarea ideilor în grup este scrierea ideilor proprii →
membri grupului își scriu ideile pe o bucată de hârtie și apoi le transmit celorlalți
care își adaugă propriile idei. → [5] Take breaks: pauzele sunt necesare: tăcerea
este importantă → gândirea în tăcere este diferită de gândirea în timpul dezbaterii
de idei. →[6] Do not rush: Nu vă grăbiți → membrii grupului au nevoie de timp
pentru a finaliza sarcina → Deși, inițial, lucrul sub presiune tinde să conducă la
mai multe soluții, calitatea este de obicei mai scăzută decât dacă grupul are mai
mult timp la dispoziţie. → [7] Stay persistent: grupul trebuie să rămână concentrat
→ să persiste → membrii să fie concentrați și să persiste, chiar și atunci când
productivitatea este scăzută. → [8] Facilitate the session: un lider-mediator
trebuie să conducă și să coordoneze sesiunile de brainstorming → el poate motiva
membrii, corecta greșelile și oferi un standard clar de lucru.

10. MODELUL GORDON. William J. J. Gordon (1919-2003), inventator și

psiholog ● recunoscut ca fiind co-creatorul SINECTICII, pe care a dezvoltat-o
împreună cu George M. Prince, în timp ce lucra în cadrul Invention Design Group
[Arthur D. Little] → Denumirea de sinectică provine din greacă și înseamnă
„îmbinarea elementelor diferite și aparent irelevante” ► Sinectica este un mod de
a aborda creativitatea și rezolvarea problemelor, într-un mod rațional. → Potrivit
lui Gordon, sinectica are trei ipoteze principale: [1] Procesul creativ poate fi
descris și predat; [2] Procesele de invenție în arte și științe sunt similare și sunt
conduse de aceleași procese „psihice”; [3] Creativitatea individuală și de grup sunt
similare. ► Gordon a subliniat importanța „procesului metaforic” , care „face
familiarul ciudat și ciudatul familiar”. → Principiul sinecticii: „Ai încredere în ce
este străin, straniu, nemaiîntâlnit și înstrăinează ceea ce se bucură de încrederea
tuturor”. → Acesta încurajează, pe de o parte, analiza fundamentală a problemei și,
pe de altă parte, înstrăinarea problemei originale, prin crearea de analogii. → apar,
astfel, soluții noi și surprinzătoare ● Sinectica se bazează pe o tehnică numită
springboarding [trambulină] pentru a obține idei creative → Pentru dezvoltarea
ideilor, metoda încorporează brainstorming-ul și metaforizarea.
► La fel ca Osborn, Gordon susține că „în procesul creativ, elementul emoțional
contează mai mult decât elementul intelectual; iraționalul depășește raționalul”
9
(1965, p.3), dar spre deosebire de Osborn, nu este mulțumit de modelele
descriptive sau explicative existente: încearcă să înțeleagă mai bine aceste
elemente iraționale prin studiul in vivo al proceselor de invenție.
Gordon își începe cercetarea experimentală, care va dura peste două decenii, în
1944. În primul experiment, Gordon invită subiectul să comunice / descrie, cu voce
tare, filmul său mental, în timp ce încearcă să rezolve o problemă tehnica →
proiectarea unui altimetru mai eficient. → Analiza filmului mental dezvăluie
diferite „stări psihologice”, a căror existență și dinamică în procesul creator vor fi
confirmate și de interviurile ulterioare cu cercetători, scriitori, romancieri,
poeți, pictori, sculptori etc. →Printre aceste stări psihologice: temporizarea,
identificarea cu obiectul, speculația (cogitația neînfrânată) sau chiar impresia că
ideea are o viață proprie, mai ales în momentul când țâșnește soluția. →Gordon se
va întreba dacă nu ar fi posibil să inducă, în mod deliberat, astfel de stări în cadrul
grupurilor de rezolvare a problemelor pentru a le maximiza șansele de soluții
creative? → La început, apare o rezistență clară la inducțiile lui Gordon, care irită
membrii grupurilor de cercetare. → Succesul apare abia în 1952, când Gordon
formează un grup specific dedicat inovațiilor pentru firma Arthur Little. →Analiza
sesiunilor de lucru ale acestui grup relevă faptul că stările psihologice de creație
sunt induse de „mecanisme” de analogie. ►În momentul creației, mintea face
legături de tip analogic între idei sau imagini →De exemplu, identificarea cu arcul
pe care îl comprimăm și îl întindem mărturisește o legătură analogică între sine și
lucru, prin proiecția sinelui în lucru. ►Analogia, metafora, constituie atât o funcție
psihologică care susține procesele de creație, cât și un proces prin care aceste
procese pot fi induse sau consolidate indirect. → Aplicabilitatea sinecticii devine
evidentă → protocoalele sinecticii induc indirect stările psihologice specifice
creației, recurgând la analogie, reușind, astfel, să elimine rezistențele întâmpinate
în cazul inducțiilor directe. ►Sinectica va fi definită de Gordon ca „teorie
funcțională care vizează utilizarea conștientă a mecanismelor psihologice
subconștiente care prezidă activitatea creativă și elaborată pentru a crește șansele
unei probleme fii bine poziționat și bine rezolvat.” (1959:1).
►Mai exact, care sunt aceste „mecanisme care trebuie utilizate pentru a ajunge la
soluții inovatoare?” → Gordon le subsumează analogiei şi metaforelor: punctul lor
comun este de a face familiarul neobișnuit și de a continua prin „ca” sau prin „ca și
cum”. → [i] Analogia personală consta in personificarea elementului inanimat. →
[ii] Analogia directă stabilește legături de asemănare între diferite domenii: viața,
prin biologie sau zoologie, oferă o sursă inepuizabilă de analogii de acest tip. →

10
[iii] Analogia simbolică trezește prin poezie și jocuri de cuvinte capacitatea
metaforică a limbajului. → Analogia fantastică [iv] care constă, ca prin magie și
descântec, în a se proiecta în soluția ideală. Aceste mecanisme de analogie
corespund „tendințelor neuropsihice profunde” la om și de aceea pot ocoli, fără a le
elimina totuși, rezistența la creativitate întâlnită de inducțiile directe.
►Creativitatea este într-adevăr inhibată de înclinația aproape naturală de a asimila
necunoscutul de cel cunoscut și de aceea orice lucru care tinde să facă familiarul
neobișnuit întâmpină rezistență. ►Rezistența la imaginarul instituit: „suntem
moștenitorii unei serii de moduri de exprimare și percepții fixe care ne învăluie
într-un univers odihnitor.” (p.25). → Totusi, trebuie să aruncăm această moștenire
protectoare, să ne confruntăm cu neobișnuitul, să respingem soluțiile ușoare care ni
se oferă „ca un balsam pentru anxietatea de a nu găsi nimic” (p.25). → Să ne
asumăm temporar riscul de a ne scufunda mintea „în dezordine și ambiguitate”
(p.25). → Împotriva convențiilor și rolurilor sociale, trebuie să ne deschidem către
„intuiții care izvorăsc din răspunsuri cu adevărat subiective la o problemă” (p.67).
→ Este necesar să se reabiliteze disponibilitatea pentru o atitudine ludică și pentru
gratuitatea aparentă a jocului. ► Gordon renunta la inducția directă pentru inducția
indirectă ceea ce marchează trecerea la o alta metoda: brainstorming-ul. →Care
sunt componentele acestei metode? În primul rând, brainstorming-ul este un
aranjament de grup, întotdeauna grupuri ad hoc, formate special pentru rezolvarea
problemelor. Aceste grupuri sunt formate în conformitate cu un principiu al
diversității disciplinelor sau profesiilor pentru a facilita transpunerea analogică de
la un domeniu la altul. Membrii grupului sunt instruiți în sinectică. Lucrează la
problemele prezentate de organizație, dar au o anumita independenta, fără presiuni
informale. Ei continuă prin alternante si transferuri între joc cu mecanismele sale
analogice și studiul rațional al problemei, apelând la experți care au rolul de polițist
de trafic, suspendând asociațiile dacă o idee li se pare interesantă, lăsându-le, apoi,
să se desfasoare, in continuare.

11. MODELUL BARRON. Frank X. Barron (1922-2002), psiholog și filosof

american. → unul din pionierii psihologiei creativității → Lucrări fundamentale:
Creativity and Psychological Health (1963) şi Creativity and Personal Freedom
(1968) ● A conceput și aplicat o scală care îi poartă numele: the Barron Ego-
Strength Scale ● → Optează pentru punctul de vedere popular asupra creativității
ca proces misterios, care implică gândirea inconştientă, în afara controlului direct
al persoanei creative. → MODELUL BARRON presupune existenţa a patru faze:
11
[1] Concepţia; [2] Gestaţia; [3] Naşterea; [4] Creşterea ‚noului copil’, perioada de
dezvoltare ulterioară.

12. MODELUL ROSSMAN investigheaza procesul de creaţie prin examinarea

chestionarelor și extinde modelul original al lui Wallas la şapte faze, care
constituie aşa-numitul model de creativitate al lui J. Rossman: [1] Observarea unei
necesităţi sau a unei dificultăţi; [2] Analiza necesităţii; [3] Analiza întregii
informaţii disponibile; [4] Formularea tuturor soluţiilor obiective; [5] Analiza
critică a acestor soluţii (avantaje, dezavantaje); [6] Naşterea noii idei – invenţia; [7]
Experimentarea, pentru a testa cea mai promiţătoare soluţie, selectarea şi
perfecţionarea alcătuirii finale.

13. MODELUL D. KOBERG ŞI J. BAGNALL. D. Koberg şi J. Bagnall propun

un model de rezolvare creativă a problemelor, care este cunoscut şi sub denumirea
de modelul călătorului universal. Fazele propuse în acest model sunt următoarele:
[1] Acceptarea situaţiei (ca provocare); [2] Analiza (pentru a descoperi contextul
problemei); [3] Definirea (principalele probleme şi obiective); [4] Ideaţia
(generarea opţiunilor de rezolvare a problemei); [5] Selectarea (alegerea celei mai
convenabile alternative); [6] Implementarea (realizarea formei fizice a ideii); [7]
Evaluarea (analizarea şi o nouă planificare a acţiunilor următoare).
►Se observă că ideaţia este precedată şi urmată de gândirea deliberată, analitică şi
practică.

12
14. MODELUL GENEPLORE. Ronald A. Finke et alii au încercat să identifice
procesele şi structurile cognitive specifice, care contribuie la actele şi produsele
creative, pentru a dezvolta noi tehnici, în scopul studierii creativităţii în contextul
experimentelor ştiinţifice controlate. Aceşti specialişti au elaborat Modelul
Geneplore, care consideră cogniţia (cunoaşterea) creativă drept o interacţiune între
procese generative şi procese exploratorii. În baza acestui model, invenţia creativă
are loc în două faze de procesare principale. În faza generativă, persoana
construieşte reprezentări mentale denumite structuri preinventive, care sunt
utilizate pentru a reprezenta noi patternuri vizuale, forme noi ale obiectelor,
exemplare categoriale, modele mentale şi combinaţii verbale. Aceste structuri au
diferite proprietăţi emergente (noutate, semnificaţie implicită, divergenţă), care
sunt exploatate în a doua fază, denumită faza exploratorie. ►Cogniţia creativă
rezultantă poate fi concentrată sau extinsă, conform cu cerinţele sarcinii sau
necesităţile individuale, prin modificarea structurilor preinventive, apoi urmează
repetarea ciclului. →Pot fi impuse constrângeri asupra produsului final în orice
moment, în timpul fazei generative sau exploratorii.

15. MODELUL R. FRITZ prevede următoarele etape: [1] Concepţia; [2]

Viziunea; [3] Analiza realităţii curente; [4] Iniţierea unor acţiuni; [5] Ajustare,
învăţare, evaluare, ajustare; [6] Construirea impulsului creativ; [7] Terminare; [8]
Utilizarea creaţiei realizate. ►R. Fritz identifică începutul unui proces creativ cu
acţiunile creative de concepţie şi viziune, urmate de analiza realităţii, acţiune,
evaluare, examinarea detaliată a opţiunilor publice şi terminarea procesului. →R.
Fritz afirmă că procesul de creaţie are natură ciclică.

16. MODELUL 3D. S-a vehiculat un model al creierului care presupune existenţa
a trei tipuri de creier: [1] Creierul reptilian, prezent atât la animale, cât şi la
oameni. Aici este sediul instinctelor – foame, sete etc. [2] Sistemul limbic este
sediul emoţiilor, sediul neexprimării verbale, are legătură cu afectivitatea şi cu
memoria, mai ales cu cea de lungă durată. Aici sunt înregistrate acţiunile imediate,
neplanificate. [3] Cortexul – la nivelul cortexului apare limbajul; este sediul
recunoaşterii fiinţelor, lucrurilor, aici îşi au sediul operaţiile gândirii.
►Aceasta este specializarea pe verticală a creierului. Întâlnim şi o specializare pe
orizontală. La om, aceasta se întâlneşte la nivelul cortexului. Ea presupune
împărţirea creierului în două emisfere cerebrale. Fiecare emisferă are o organizare
13
în patru lobi: frontal, parietal, occipital şi temporal. În aceşti lobi există o zonă
primară, mai multe zone secundare şi unele arii de asociaţie. → Nu putem spune
însă că o anumită emisferă este superioară celeilalte. Întâlnim, în acest sens,
noţiunea de „emisfericitate”, care se referă la specializarea funcţională a fiecărei
emisfere în parte. Din punct de vedere senzorio-motor, fiecare emisferă
coordonează partea opusă a corpului.

17. CONCLUZII. Modelele si metodele de creativitate sunt strategii de

deconectare. Mai precis, se procedează printr-o serie de deconectări-reconectări:
ale momentului creativ, alee momentului reflexiv, ale gratuității și utilității, pana se
ajunge la rata inalta de eficacitate. → Unii cercetatori se întreabă dacă, extinzând
aceste deconectări ale relației pe care oamenii o au cu problema, nu cumva se
limiteaza în cele din urmă semnificativitatea sau eficienta practică. Deoarece prin
extinderea deconectării judecății critice de la „interferența” emoțională și
instituțională, e posibil ca metodele lui Osborn și Gordon sa deconecteze, astfel,
persoanele implicate de la relaționalitatea / conexivitatea lor cu problemele,
experiențele, atitudinile lor față de subiectul propus spre rezolvare? →Astfel se
poate ajunge la o creativitate deconectată de orice context. →De aceea utilizarea
metodelor tinde să se concentreze pe rezolvarea problemelor de proiectare a
produselor. → Dar extinderea metodelor de creativitate la toate problemele
întâmpinate de ingineri, presupune ca rezistențele la care se face referire, de tip
psihosocial [precum frica de a comunica, propensiunea către o ‚divinizare’ a
regulilor profesionale, preocuparea pentru imaginea socială, atașamentul față de
dogme și conformismul exagerat], nu trebuie excluse, ci prelucrate, modelate.
→Ceea ce implica, de asemenea, integrarea a ceea ce Osborn și Gordon au respins
ca „nedorit”, emoțional sau instituțional. ►Astăzi, exista tehnici de creativitate
care fac posibila o astfel de integrare: tehnici paradoxale, care prescriu
negativitatea (cum să eșueze?) și anumite „mijloace abile” de cercetare-acțiune
participativă create de Jacques Chevalier și Daniel Buckles (2013). → Aceste
„mijloace inteligente” (sabotaj, paradox ...) explorează atitudinea subiecților și
posibilele lor implicații în menținerea problemei. Ei consideră că rezistența la
creativitate [Gordon, 1965] ca rezistență specifică la rezolvarea problemei luate în
considerare. →Din acest punct de vedere, noile tehnici combină rezolvarea
problemelor și dezvoltarea personală.

14
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE.
Altshuller, Genrich (1984). Creativity as an Exact Science. New York, NY:
Gordon & Breach.
Altshuller, Genrich (1999). The Innovation Algorithm: TRIZ, systematic
innovation, and technical creativity. Worcester, MA: Technical Innovation Center.
Amabile, T.M. (1997). Motivating creativity in organizations: on doing what You
love and loving what You do (Creativity in Management), California Management
Review, vol. 40, 1, pp. 39-58.
Finke, R.A. et al. (1992). Creative Cognition, MIT Press, Cambridge, MA.
Fryer, F. (2012). Some key issues in creativity research and evaluation as seen
from a psychological perspective. Creativity Research Journal, 24, 1, 21-28.
Gordon, William J.J. (1961). Synectics: The Development of Creative Capacity.
(New York: Harper and Row, Publishers).
Gordon, W.J.J. (1965). Stimulation des facultés créatrices dans les groupes de
recherche par la méthode synectique. Suresnes: Éditions Hommes et techniques.
Hadamard J. (2011). Essais sur la psychologie de l’invention dans le domaine
mathématique, Paris, Éditions Jacques Gabay. 
Handbook of creativity (2006). Cambridge: Cambridge University Press.
Helmholtz, H. (1891/1995). An autobiographical sketch. In D. Cahan (Ed.).
Hermann von Helmholtz: Science and culture. Chicago: The University of Chicago
Press.
Koberg D, Bagnall J. (1981). The All New Universal Traveller. A Soft-Systems
Guide to Creativity. Los Altos:William Kaufmann.
Lubart, T.I. (2001) Models of the creative process: Past, present and future.
Creativity Research Journal, 13(3-4), 295-308.
Osbeck, L. M., & Held, B. S. (Eds.). (2014). Rational intuition: Philosophical
roots, scientific investigations. Cambridge University Press.
Osborn, A.F. (1953/1959) Applied imagination: Principles and procedures of
creative problem solving. New York, NY: Charles Scribner’s Sons.
Osborn, A.F. (1959). L’Imagination constructive. Paris: Dunod.
Pagel, J. F., & Kwiatkowski, C. F. (2003). Creativity and dreaming: Correlation
of reported dream incorporation into waking behavior with level and type of
creative interest. Creativity Research Journal, 15(2-3), 199-205.
Runco, M. A. (2014). Creativity: Theories and themes: Research, development,
and practice. Elsevier. London; Elsevier.

15
Sadler-Smith, E. (2008). Inside intuition. Abingdon: Routledge Sadler-Smith, E.,
& Shefy, E. (2007). Developing intuitive awareness in management education.
Academy of Management Learning & Education, 6(2), 186-205.
Sawyer, K (2011). The cognitive neuroscience of creativity: a critical review.
Creativity Research Journal, 23(2), 137-154.
Segal, E. (2004). Incubation in insight problem solving. Creativity Research
Journal, 16(1), 141-148.
Sternberg R.J. (1988). The Nature of Creativity. Cambridge: University Press.
Tayeb Louafa et Francis-Luc Perret. (2008). Créativité & innovation :
l'intelligence collective au service du management de projet, Lausanne, Presses
polytechniques et universitaires romandes, coll. « Créativité et innovation ».
Thagard, P. (2014). Creative intuition: How Eureka results from three neural
mechanisms. In L.M. Osbeck & B.S. Held (Eds.). Rational intuition: Philosophical
roots, scientific investigations. Cambridge University Press.
Matte-Blanco I. (1998), The Unconscious as Infinite Sets. An Essay in Bi-logic,
London, Karnac Books.
Poincaré H. (1908/2011). « L’invention mathématique », Bulletin de l’Institut
général psychologique, 8e année, n° 3, mai-juin 1908, in Hadamard J., Essais sur
la psychologie de l’invention dans le domaine mathématique, Paris, Éditions
Jacques Gabay.
Villani C. (2011), Théorème vivant, Paris: Grasset.
Wallas, G. (1926). The art of thought. London: Jonathan Cape

16