Andrew Mac Donald

Caietele lui Turner

Traducător: Dorin Manea
Editura SAMIZDAT
© Editura SAMIZDAT pentru prezenta versiune în limba română.
Redactor: Laurenţiu Tăun
Tehnoredactare computerizată: Antonia Cristescu
Coperta: Ianoş Stan
ISBN 973-99625-3-x
Tiparul a fost executat de tipografia ANTET XX PRESS Filipeştii de Târg,
Prahova Str. Max Heberlin, nr. 677
CE VEŢI FACE CÂND VĂ VOR LUA ARMELE?
Motto: Vieţile noastre nu înseamnă nimic, nu suntem decât zale în
lanţul rasei noastre!
Cuvânt înainte
Există o asemenea cantitate de scrieri despre Marea Revoluţie, inclusiv
memoriile tuturor personalităţilor care au supravieţuit în Noua Era, incât o nouă
lucrare despre evenimentele şi circumstanţele din acea epocă de bulversare
cataclismică şi de renaştere poate părea inutilă. Cu toate acestea, Caietele lui
Turner dau o viziune de mare perspicacitate pe fondul Marii Revoluţii, viziune
extrem de pertinentă din două motive:
1. Este un raport permanent şi detaliat asupra unei părţi din
desfăşurarea luptei, în anii ce au precedat punctul culminant al Revoluţiei, raport
care ne arată exact cum s-a dus lupta, zi de zi. In acest mod sunt evitate
perspectivele deformante datorate retrospectivei. Deşi jurnale personale ale altor
participanţi la evenimente există, nici unul dintre cele publicate până azi nu
furnizează o perspectivă atât de precisă şi de minuţioasa.
2. Jurnalul este scris din punctul de vedere al unui militant de bază al
Organizaţiei, care, deşi suferă de o miopie ocazională, este extrem de obiectiv.
Diferit de versiunile unora dintre capii Revoluţiei, autorul a analizat cu mare
atenţie tot ceea ce s-a petrecut, aşa cum ne asigură el însuşi. în timp ce citim
aflăm mai multe despre Revoluţie decât din orice altă sursă. Acest lucru provine
probabil din faptul că este vorba de adevărate reflecţii, sentimente exprimate de
bărbaţii si femeile care luptau şi se sacrificau pentru salvarea rasei noastre. în
acele momente de mare pericol, ei ne conduceau spre Noua Eră.
Earl Turner, autorul acestui Jurnal s-a născut în 43 ÎNE (înainte de Noua Eră)
la Los Angeles. Aşa se numea pe atunci o mare metropolă, situată pe partea de Vest
a continentului Nord-American, care includea actualele comunităţi Eckatsville şi
Wesselton, cât şi mare a câmpie inconjurătoare. El a crescut în regiunea Los
Angeles şi s-a pregătit pentru profesia de inginer electronist.
La terminarea studiilor, s-a instalat în apropiere de Washington, pe vremea
aceea capitala Statelor Unite. A lucrat la o companie de cercetare în subansamble
electronice.
Angajamentul său în Organizaţie a avut loc în anul 12 INE la Los Angeles.
Când începe manuscrisul, pe data de 8 INE (1991, după vechea cronologie), Turner
avea 35 de ani şi era celibatar.
Aceste caiete acoperă doi ani din viaţa Iul Earl Turner, totuşi ele ne dau o
cunoaştere intimă a celor al căror nume este inscris în Cartea martirilor. Din acest
motiv, fiecare din cuvintele sale trebule să aibă o rezonanţa intimă pentru fiecare
dintre noi, cei care, în cursul educaţiei noastre cotidiene trebuie să ne amintim
numele tuturor acestor martiri, conţinute în această Culegere sacră transmisă de
strămoşii noştri.
Caietele lui Turner sunt compuse din 5 registre mari, legate în pânză şi din
câteva pagini de la începutul volumului 6. Există multe inserţiuni şi note intre
pagini. Acestea se pare că au fost scrise de Turner pe când se afla în misiune,
departe de baza sa, şi intercalate ulterior în jurnalul sau permanent
Registrele au fost descoperite anul trecut, împreună cu o cantitate fabuloasă
dintr-un alt material, important din punct de vedere istoric, de aceeaşi echipă de
la Institutul de Istorie, condusă de prof. Charles Anderson, cea care a descoperit
prima Centrul Vest de Comandă al Revoluţiei, aproape de ruinele Washingtonului.
Este absolut necesar ca aceste ruine să poată fi vizitate de marele public acum, la
centenarul Revoluţiei.
AM.
New Baltimore Aprilie 100

16 septembrie 1991. Astăzi s-a întâmplat, în sfârşit! După toţi aceşti ani de
vorbe – şi nimic altceva decât vorbe – am intreprins prima noastră acţiune.
Suntem în război contra Sistemului, şi nu mai este vorba de un război al
cuvintelor.
Nu pot să dorm, voi încerca să încredinţez hârtiei gândurile care mă animă.
Zidurile sunt subţiri, parcă ar fi de hârtie, iar vecinii s-ar putea intreba cine stă la
taclale atât de târziu. Numai Henry, care fixează tavanul, şi cu mine suntem treji.
Sunt extrem de incordat Surescitarea mă împiedică să rămân aşezat Sunt
epuizat. în picioare de la cinci şi jumătate dimineaţa, când George nea chemat sa
ne prevină că au început arestările, simt ca nu mai pot Este miezul nopţii. Am
lucrat toată ziua.
în acelaşi timp, sunt fericit In sfârşit am acţionat Pentru cât timp vom putea
continua să sfidăm Z.O.G.1, nimeni nu ştie. Poate că totul va lua sfârşit mâine, dar
nu avem voie să ne gândim la asta. Acum, că totul a început, trebuie sa continuăm
conform planului schiţat minuţios la începutul Operaţiunii Arma, acum doi ani.
Ce lovitură brutală a fost pentru noi! Şi-cât de mult timp ne-a fost ruşine!
Toată accastă vorbărie a patrioţilor: „Guvernul nu îmi va lua niciodată armele".

1 Z.O.G.: Zionist Occupied Governement = Guvernul Ocupat de Sionişti, autoritatea supremă în

S.UA, ţinta atacurilor eroilor revoluţionari.
Când acest lucru s-a întâmplat, Guvernul nu a intâlnit altceva decât supunere
docilă.
Pe de altă parte, ne simţeam mândri că unii dintre noi deţineau incă arme,
şi asta la 18 luni după votul legii Cohen. Aceasta legislaţie scelerata declara în
afara legii pe orice particular care incă deţinea o armă de foc. Numai faptul că unii
dintre noi sfidau legea, ascunzând armele în loc să le predea, i-a împiedicat să
acţioneze mâi sever contra noastră după Operaţiunea Arme.
Niciodată nu voi ulta acea zi teribilă: 9 noiembrie 1989. Mi-au bătut la uşa la
5 dimineaţa. Nu bănuiam nimic când m-am dus să le deschid.
Am deschis şi patru negri au intrat cu forţa îmbrâncindu-mă în apartament
inainte de a-i putea opri. Unul dintre ei avea o bâtă de base-ball, iar ceilalţi erau
inarmaţi cu cuţite de măcelari înfipte la centură. Cel cu bâta nva împins într-un
colţ, ameninţându-mă în timp ce colegii săi îmi devastau apartamentul.
în primul moment am crezut că e vorba de hoţi. Spărgătorii de felul acestora
se înmulţiseră de când cu legea Cohen. Bande de cioroi intrau în casele albilor
pentru a jefui şi a viola, ştiind că victimele, chiar dacă ar avea arme, nu ar avea
curajul să le folosească pentru a se apăra.
Deodată, cel care mă păzea îmi băgă sub nas un fel de legitimaţie,
explicându-mi că ei erau „supleanţi speciali" ai Consiliului pentru Relaţiile Umane
din Virginia de Nord. Căutau arme de foc, îmi spuse.
Nu îmi venea să cred. Aşa ceva nu putea fi real. Apoi, am văzut că purtau
brasarde verzi pe braţul drept. Aruncând pe jos conţinutul dulapurilor mele, nu
dădeau atenţie unor lucruri valoroase: aparatul de ras electric nou-nouţ; o brăţară
de ceas din aur; o sticlă de lapte umplută cu monezi de 10 cenţi... căutau arme de
foc.
Imediat după adoptarea legii Cohen, toţi membrii Organizaţiei au trebuit sa-
şi ascundă armele şi muniţiile în locuri imposibil de descoperit Cei din unitatea
mea îşi unseseră armele şi le aşezaseră într-un bidon de ulei ingropat la doi metri
adâncime, la 300 de kilometri de aici, în pădurile din vestul Pennsylvaniei.
Totuşi, păstrasem un revolver. îmi ascunsesem Magnum-ul 357 şi 50 de
cartuşe în şarpanta uşii care separa bucătăria şi salonul. Scoţând două cuie şi
ridicând un placaj din uşă îmi puteam recupera revolverul în două minute. Mă
cronometrasem.
 Chiar o percheziţie a poliţiei ar fi dat greş. Negrii aceştia fără experienţă
puteau să-1 caute un milion de ani.
După ce-şi orientaseră căutările spre acele locuri evidente, acum rupeau
salteaua şi pernele canapelei. Am protestat energic, incercând să mă eliberez.
In acea clipă se auzi un zgomot de pe hol. O altă grupă de anchetatori găsise
o puşcă ascunsă sub un pat în apartamentul unul cuplu tânăr de la etaj. Amândoi
fuseseră incătuşaţi şi erau escortaţi spre scară. Erau îmbrăcaţi numai cu lenjeria
de corp, iar tânăra femeie plângea zgomotos pentru ca bebeluşul său fusese lăsat
singur în casă.
Un alt individ intră în apartamentul meu. Acesta era alb, în ciuda unui ten
extrem de mat. Şi el purta o brasardă verde, dar avea în plus o geantă şi un dosar.
Negrii îl salutară cu respect şi îi împărtăşiră rezultatul negativ al
percheziţiei: „aici nu sunt arme, domnule Tepper."
Tepper parcurse o listă de nume şi apartamente din dosarul său până ce
ajunse la mine. îşi incrunta sprâncenele. „Ăsta este un băiat rău", spuse. „Are
cazier rasist A fost citat de două ori de către Consiliu. Posedă opt arme, nici una
nu a fost restituită."
Din geantă, Tepper scoase un mic obiect negru, de mărimea unui pachet de
ţigări, ataşat printr-un fir de geantă. începu să agite obiectul baleind pereţii până
când geanta emise un sunet surd. Sunetul jucăriei îşi schimbă tonalitatea când se
apropie de comutatorul de lumină, dar Tepper ştia că era produs de cutia metalică
unde firele erau incastrate în perete. îşi continuă sondajul metodic.
In momentul în care ajunse la tocul drept al uşii de la bucătărie sunetul se
transformă într-un ţiuit strident Tepper mormăi satisfăcut, iar unul dintre meteci
dispăru pentru a aduce o rangă şi un ciocan. Negrului îi trebuiră mai puţin de două
minute pentru a-mi descoperi revolverul.
Mi s-au pus cătuşele fără explicaţii suplimentare şi am fost condus afară. în
total fiiseseră arestate patru persoane în imobilul meu. în afara cuplului mai era un
bărbat înaintat în vârstă, de la etajul patru. Nu găsiseră arme de foc la el, ci numai
patru cartuşe de puşca pe un raft Muuiţia era de asemenca interzisă.
Domnul Tepper şi câţiva dintre „supleanţii" săi îşi continuară investigaţiile
dar trei negri enormi, inarmaţi cu bâte de base-ball, au fost afectaţi pazei noastre,
în faţa blocului.
 Toţi patru am fost obligaţi sa ne aşezăm pe trotuarul ingheţat unde am stat
mai mult de o oră, până când a veuit o maşină de poliţie să ne ia.
Ceilalţi locatari ieşeau pentru a se duce la serviciu. Ne priveau cu
curiozitate. Tremuram toţi, iar tânăra femeie plângea isteric.
Un bărbat se opri şi intrebă ce se întâmplă. Una dintre gărzile noastre îi
explica pe scurt că eram arestaţi pentru posesiune de arme de foc. Tipul ne privi şi
dădu din cap reprobator.
Apoi, negrul mă arătă cu degetul şi spuse: „in plus, ăsta e rasist". Clătinând
în continuare din cap bărbatul se îndepărta rapid.
Tipul nu era un necunoscut pentru mine. Se numea Herb Jones. Aparţinuse
Organizaţiei şi făcea parte pe atunci dintre fanfaronii care declarau: „nu îmi vor lua
niciodata arma". Dar asta se întâmpla inainte de intrarea în vigoare a legii Cohen.
Şi apartamentul său fusese scotocit, dar Herb era curat. Fusese practic primul om
care a predat armele din oraş, imediat după adoptarea legii, când ar fi fost pasibil
de zece ani de închisoare într-un penitenciar federal dacă le-ar fi păstrat
Aceasta era pedeapsa care ne aştepta pe noi patru. Cu toate acestea, n-a fost
cazuL Percheziţiile întreprinse în toată ţara în acea zi permiseseră Sistemului sa
aresteze peste 800 000 de deţinători ilegali.
într-un prim moment, mijloacele de informare incercară să inducă publicului
sentimentul că aceste arestări erau meritate. Faptul ca nu erau destule celule
pentru a ne inchide le dădu jurnaliştilor ideea să propună cuşti de sârmă ghimpata
în care să fim ţinuţi până la eliberarea celulelor – asta în plină iarnă!
îmi voi aminti intotdeauna titlul din „Washington Post" de a doua zi: „O
Conspiraţie Fascisto-Rasistă zdrobită, arme ilicite capturate". Chiar supus spălării
pe creier, publicul american nu credea că un milion din concetăţenii lor pot face
parte dintr-o conspiraţie armată. Nici „Washington Times"-ul nu a ezitat sa-şi
scuipe obişnuitul venin (e adevărat ca „Times" se citeşte invers „Semit", ceea ce e
mai mult decât o simplă coincidenţă!).
Tot mai multe detalii despre razii transpirau şi agitau oamenii. Unul din
punctele care îi enervă cel mai tare a fost exceptarea periferiilor locuite de negri de
la aceste razii. Explicaţia a fost aceea că „rasiştii" erau primii suspectaţi şi ca nu
era nevoie să se percheziţioneze casele negrilor.
 Ciudata logică a acestei explicaţîi se făcu praf atunci când câţiva albi care nu
puteau fi bănuiţi de rasism căzură victime politiei Printre ei se aflau şi câţiva
redactori de la ziare liberale, la origini cei mai aprigi susţinători ai campaniei
contra armelor, patru deputaţi negri (care locuiau în cartiere de albi) şi o mare
cantitate, jenant de mulţi, agenţi guvernamentali.
Se adeveri că lista persoanelor percheziţionate provenea în primul rând din
registrul cu deţinătorii de arme. Dacă o persoană preda arma după promulgarea
legîi Cohen. numele său era şters de pe listă. Dacă nu o făcuse, suferea o
percheziţie ca cea de pe 9 noiembrie – în afară de cazul în care locuia într-un
cartier de negri.
în plus, anumite categorii de persoane au fost percheziţionate indiferent
dacă achiziţionaseră sau nu o armă de la un armurier. Toţi membrii Organizaţiei
fură astfel săltaţi.
Lista guvernamentală a suspecţilor era atât de vasta incât mulţi dintre
responsabilii grupurilor „civice" au trebult să dea o mână de ajutor la realizarea
acestor operaţiuni.
îmi imaginez că planificatorii Sistemului ştiau ca un număr de indivizi de pe
lista lor îşi cumpăraseră armele de la alţi particulari inainte de adoptarea legii
Cohen sau că le aveau pe altă filieră. Probabil că lăsaseră deoparte cam un sfert
dintre cei arestaţi atunci.
In orice caz, un intreg ansamblu de factori devenea jenant şi atât de puţin
exploatabil incât cea mai mare parte a arestaţilor au fost eliberaţi la mai puţin de o
săptămână. Grupul în care mă aflam, circa 600 de persoane, a fost reţinut trei ale
în gimnaziul liceului Alexandria inainte de a fi eliberat Pe tot parcursul acestor zile
am fost hrăuiţi doar de patru ori şi nu ui s-a dat voie să dormim.
Poliţia s-a servit de ocazie pentru a ne fotografia şi a lua amprente. Când am
fost eliberaţi ui se semnală că eram în continuare, tehuic vorbind, în stare de arest
şi că puteam fi inchişi oricând pentru a fi puşi sub acuzare, după o nouă procedură
de inculpare.
Mass-media urlă o vreme, cerând urmăriri şi pedepse, dar totul se calmă
incet-incet La ora actuală Sistemul a îngropat afacerea destul de discret
 Timp de câteva zile am fost mai mult speriaţi decât fericiţi să fim liberi.
Atunci au început să cedeze muiţyfintre membrii Organizaţiei. Nu voiau să mai
aibă probleme.
Alţii s-au servit de Operaţiunile Arme ca de un pretext pentru a sta cu
mâinile în sân. Acum, când elementele naţionaliste ale populaţiei au fost
dezarmate, spuneau ei, suntem la cheremul Sistemului şi trebuie să fim prudenţi.
Ar fi dorit să incetăm orice activitate publică de recrutare şi să intrăm în
clandestinitate.
Ceea ce doreau ei cu devărat era ca Organizaţia să se limiteze la activităţi
„sigure", constând în principal în plânsul pe umăr imul altuia – în şoaptă, dacă se
poate – despre mersul rău al lucrurilor.
Membrii cei mai determinaţi erau pentru dezgroparea armelor şi declanşarea
unei acţiuui imediate împotriva Z.O.G., începând prin executarea judecătorilor
federali, a redactorilor de la principalele cotidiane, a legislativului, a membrilor B'
nai B'rith (Francmasoneria evreilor) şi a altor persoane importante din Sistem, A
veuit ora pentru o asemenea acţiune, spuneau ei, pentru că drept consecinţă a
Operaţiunii Arme am putea câştiga pamenii cu o campanie contra tiraniei. Este
dificil de estimat acum dacă aceşti militanţi radicali aveau dreptate sau nu. Cred
că greşeau – deşi mă număram printre ei în momentul respectiv. Am fi putut
asasina un mare nurfiăr dintre creaturile responsabile de răul ce stăpânea America
dar cred că, pe termen lung, am fi pierdut Erau prea mulţi laşi şi guri-sparte
printre noi. Organizaţia nu era într-atât de disciplinată pentru a declanşa o
campanie de teroare contra Sistemului. Informatorii, nebunii, cei slăbi şi
iresponsabili ne-ar fi dus la pierzauie.
în al doilea rând, sunt sigur că eram prea optimişti în aprecierea publicului.
Ceea ce uitam era că indignarea faţă de Operaţiunea Arme nu era decât ceva
trecător, rezultând din emoţia cauzată de arestările masive.
Din momentul în care ziarele liniştiră publicul spunând că guvernul nu se
interesa decât de „fascişti, rasişti şi alte elemente antisociale" care îşi păstraseră
armele, toată lumea se relaxă şi se întoarse la televizor şi la reviste.
Când am realizat acest lucru am fost mai descurajaţi ca niciodată. Toate
planurile noastre – de fapt tot eşafodajul Organizaţiei – se bazau pe supoziţia că
americanîi erau profund ostili tiraniei şi că dacă Sistemul ar fi deveuit prea
represiv, americanii ar fi putut fi determinaţi să-1 răstoarne. Subestimaserăm
gradul de materialism care ne corupsese compatrioţîi cât şi intinderea manipulării
sentimentelor lor, orchestrată de mass-media.
Atâta vreme cât guvernul este în măsură să menţină economia la un nivel
acceptabil, poporul poate fi condiţionat să accepte orice abuz. în ciuda inflaţiei
continue şi a degradării nivelului de trai, cea mai mare piarte a americanilor are
posibilitatea să îşi umple burta în permanenţă. Trebuia să acceptăm faptul că
altceva nu conta pentru cei mai mulţi dintre ei!'
Descurajaţi şi nesiguri cum eram, am început totuşi să facem nişte planuri
de vîitor. în primul rând, am decis să continuăm programul de recrutare publică. în
practică, l-am intensificat şi am elaborat o propagandă dintre cele mai ofensive.
Scopul nu era numai atragerea de noi membri dotaţi cu o dispoziţie militantă, dar
şi curăţarea Organizaţiei, debarasarea de lingăi, oportunişti, buni de gură şi
trădători potenţiali.
Am întărit şi disciplina. Oricine lipsea de două ori la rând de la o întrunire
era expulzat Oricine eşua într-o misiune era expulzat Oricine încălca regulile de
discreţie vis-â-vis de Organizaţie era «epuizat Doream ca Organizaţia să fie gata
atunci când Sistemul va lovi din nou. Ruşinea lipsei noastre de acţiune,
incapacitatea noastră din 1989 ne durea şi ne împingea fără incetare mai departe.
Era singurul factor important care ne intărea voinţa de a angaja Organizaţia într-o
lupta impecabilă, în ciuda tuturor obstacolelor.
Un alt lucru ne determină – în ce mă priveşte în orice caz – ameninţarea
constantă de a fi din nou arestaţi şi inculpaţi. Chiar dacă aş fi vrut să las totul
baltă pentru a intra în lumea amuzantă de la televizor, nu aş fi putut. Nu-mi
puteam face planuri pentru o viaţa socială „normală" ştiind că pot fi judecat
oricând, în virtutea legii Cohen. (Constituţia, care garantează un proces rapid,
fiisese fireşte „reinterpretată" de tribunale la fel ca şi dreptul constituţional de a
purta arme).
Astfel, şi ştiu că asta li se aplică lui George, Katherinei şi lui Henry, m-am
lansat fără rezerve în serviciul Organizaţiei şi am legat orice proiect personal de
Organizaţie. Viaţa mea privată a incetât să mai existe.
 Daca Organizaţia este acum pregătită, cred că în curând ne vom vedea
misiunea îndeplinita. Chiar dacă pare ceva atât de indepărtat Planul nostru vizând
evitarea unei incercuiri ca cea din 1989 se pare că a funcţionat
De la începutui anului trecut am început să plasăm militanţi noi,
necunoscuţi de serviciile poliţiei politice, îfi sânul secţiilor de poliţie şi al
organizaţiei para-oficiale, precum consiliile pentru relaţii umane. Serveau drept
sisteme de alarmă şi ne avertizau asupra planurilor Z.O.G. contra noastră.
Am fost surprinşi de uşurinţa cu care am făcut operaţională aceasta reţea.
Ironia este că în timp ce Organizaţia avertiza lumea asupra pericolelor
integrării rasiale în sânul poliţiei, această politică era acoperirea perfectă pentru
noi. Cu o asemenea oportuuitate băieţii au realizat capodopere de sabotaj în
interiorul EB.I. şi al altor agenţii de informaţii. Eficacitatea lor era extraordinară.
Totuşi, ar fi trebuit să fim mai discreţi şi mai prudenţi.
Doamne! E patru dimineaţa. Trebuie să dorm!
II
18 septembrie 1991: ultimele două zile au fost marcate de o serie de erori
comice, iar azi comedia s-a transformat în tragedie. Ieri, când în sfârşit, ceilalţi au
reuşit să mă trezească ne-am intrebat ce trebuie să facem. Primul punct asupra
căruia am căzut de acord a fost găsirea unei alte ascunzători.
Unitatea noastră, de fapt noi patru, inchiriase acest apartament sub un
nume fals de şase luni pentru a-1 avea disponibil în caz de necesitate. Scăpaserăm
ca prin urechile acului de noua lege, care îl obliga pe proprietar să furnizeze poliţiei
numărul asigurării sociale al chiriaşulul, ca atunci când deschizi un cont bancar.
Dat fiind că rămăseserăm departe de acest apartament până acum, sunt sigur că
poliţia politică nu suspectează nimic.
Banii erau principala noastră problema. Ne gândiserăm să facem rezerve de
mâncare, medicamente, scule, haine şi chiar o bicicletă, dar uitaserăm să
strângem bani. Acum două zile, când am auzit că au reînceput arestările nu
apucaserăm să scoatem bani de la bancă, în mod sigur, conturile ne erau ingheţate
deja.
Deci, aveam numai bardi de buzunar. Ceva mai puţin de 70$2 cu toţii.

2 dolarul era unitatea monetara a Statelor Unite în Vechea era. în 1991, doi dolari îti permiteau
să cumperi o pâine sau o jumătate de kilogram de zahăr.
 Pe de altă parte, nu aveam nici un mijloc de locomoţie în afara bicicletei.
Conform planului, renunţaserăm la maşini de când ştiam că poliţia poate sa ne ia
oricând. Chiar dacă aveam o maşină, era o problemă alimentarea cu benzină. De
puţin timp cărţile de credit sunt legate de numărul nostru de asigurare socială.
Astfel, atunci când sunt introduse în calculatorul unei staţii de benzină, pot bloca
tranzacţia şi chema instantaneu federalii prin ordinatorul central fără ca noi să
ştim măcar.
Ieri, George, care este omul nostru de contact cu Uuitatea 9 s-a urcat pe
bicicletă şi le-a făcut o vizită pentru a le povesti situaţia noastră. Simt ceva mai
bine dotaţi ca noi, dar totul e relativ. Au vreo 400$, dar stau într-o magherniţă.
Se pare insa că au maşini şi o rezervă serioasă de combustibil. Câfl Smith,
unul dintre ei, a realizat nişte permise de conducere şi cărţi gri pentru toţi cei din
unitatea sa care au o maşină. Ar fi trebuit să facem la fel, dar acum e prea târziu.
I-au oferit lui George o maşină şi 50$ pe care le-a acceptat bucuros. In
schimb, n-au vrut să renunţe la carburant, în afară de cel din rezervorul maşinii.
Barui nu ne ajungeau ca să inchiriem o garsonieră. Nu aveam nici suficientă
benzină pentru a ajunge la stocul de arme din Pennsylvauia, nici de mâncare nu ne
ajung pentru mai mult de o săptămână. Vom termina rezervele în patru zile.
Reţcaua va fi operaţională în 10 zile, dar până atunci trebuie să ne
descurcăm singuri. în plus, se presupune că atunci când ne vom uni cu restul
reţelei ne vom fi rezolvat deja problemele de intendenţă, fiind gata să intrăm în
acţiune.
Dacă am fi avut mai mulţi baui, nu era nici o problemă. Desigur, benzină se
găseşte pe piaţa neagră, la 10$ galonul. Adică, de trei ori preţul de la benzinărie.
Am meditat asupra situaţiei toată după-amiaza. Apoi, exasperaţi de această
pierdere de vreme ne-am decis să ieşim şi sa luăm baui. Henry şi cu mine am ales
să facem trcaba asta. Nu putem risca să fie prins George, el fiind singurul care
cunoaşte codurile de transmisie în reţea.
în primul rând, Katherine ne deghiză cu foarte multă indemânare. A făcut
parte dintro trupă de teatru şi are atât accesoriile cât şi cunoştinţele necesare
pentru a face pe cineva de nerecunoscut.
Ideea mea era să intrăm în primui magazin de băuturi, să-i spargem capul
vânzătorului şi să luăm tot cerşeam în casa de marcaj.
 Henry nu era de acord, spunea că nu trebuie să folosim metode în
contradicţie cu scopurile noastre. Dacă doream susţinerea populară nu trebuia să
fim consideraţi nişte criminali, în opoziţie cu .puritatea aspiraţiilor noastre. Mai
rău, riscăm să ne facem noi inşine o părere ingrozitoare despre noi. ■
Henry este cel mai ortodox din grup. Dacă un lucru nu e cum spune
Organizaţia, nu vrea să ia parte.
într-un fel asta îmi pare inaplicabil, dar cred că pe undeva are dreptate.
Numai plasându-ne speranţa într-o credinţă arzătoare care să ne conducă zi de zi
ne vom putea menţine forţa morală necesară pentru a depăşi obstacolele şi
greutăţile când ne confruntăm cu minciuna.
Orice ar fi, Henry mă convinse că dacă trebuia să crăpăm capul cuiva,
trebuia sa o facem într-un mod socialmente responsabil. Victimele noastre
trebuiau să-şi merite soarta.
Am suprapus lista magazinelor din „Pagini naţionale" cu o listă; a membrilor
Consiliulul pentru relaţiile emice din Virginia de Nord. Această listă ne fusese
transmisa de o fată pe. care o trimisesem să facă muncă voluntară pentru ei. în
lumina acestei comparaţii, am ales
magazinul de vinuri şi băuturi spirtoase Berman. Proprietarul răspundea la
dulcele şi exoticul nume de Saul Berman.
Nu aveam cărămizi, aşa că neam confecţionat nişte bâte din bucăţi enorme
de săpun ţinute în ciorapi groşi de lână. Henry avea şi un cuţit. :
Am parcat la câteva case distanţă de magazinul Iul Berman. Când am intrat,
eram singurii clienţi. Un negru stătea la casă şi supraveghea magazinul.
Henry îi ceru o sticlă de vodcă de pe un raft înalt din spateje lui. Când s-a
întors după sticlă, l-am altoit zdravăn cu bâta la baza craniului. S-a prăbuşit fără
zgomot şi a rămas inconştient.
Henry goli calm casa, cât şi o cutie de ţigări în care ţineau bancnotele. Am
ieşit liniştiţi şi ne-am suit în maşină. Scoseserăm peste 800 de dolari. Fusese
incredibil de uşor.
La trei magazine mai sus, Henry opri maşina brusc, arătându-mi o reclamă
„Deliciile Berman". Fără nici o ezitare a deschis uşa şi a intrat. Emoţionat şi
animat de idei temerare, l-am urmat.
 Berman insuşi era în spatele tejghelei, în fundul magazinului. Henry îl atrase
intrebându-1 de preţul unui articol din vitrină. Când Berman trecu pe lângă mine,
îi arsei una cu bâta cât am putut de tare. Am simţit bara de săpun rupându-se sub
violenţa loviturii.
Berman a căzut urlând cât îl ţineau bojotii. Apoi a început să se
rostogolească ţipând de parcă voia să trezească morţii. Eram foarte calm în
mijlocul acestui vacarm.
Nu era şi cazul lui Henry, acesta sări în spinarea lui Berman şi, apucându-1
de cap, îi tăie beregata de la o ureche până la cealaltă cu o singură mişcare precisa.
Tăcerea se lăsă din nou, dar imediat o femeie enormă, grotesc de urâtă –
soţia lui Berman, fără indoială – ieşi din fundui camerei şi se repezi spre noi cu un
cuţit de măcelărie în mână. Henry se răsuci spre ea şi îi trânti fără nici o ezitare
un borcan de murături Basher peste faţă. Femeia se prăbuşîîntr-un amestec de
sânge, murături şi cioburi de sticlă.
Henry a recuperat conţinutul casei Găsi şi o altă cutie de trabucuri plină cti
hârtii mai mari.
M-am smuls din torpoarea care mă cuprinsese şi am luat-o spre ieşire. Grasa
începu să strige din nou. Henry aproape că m-a scos pe sus din magazin.
Am ajuns la maşină în 15 secunde, dar mie mi s-a părut un sfert de oră.
Eram şocat. Mi-a trebuit mai mult de o oră ca să-mi stăpânesc tremurul nervos
care mă apucase şi să nu mă mai bâlbâi. Ce mai terorist!
Recolta a fost de 1426$ – suficient pentru a face provizii pentru noi patru pe
mai mult de două luui. Un lucru a fost decis clar, Henry era insărcinat cu jefuirea
magazinelor de acum inainte. Nu aveam destul sânge rece pentru asta deşi
socoteam că m-am purtat destul de bine când Berman a început să urle.
19 septembrie. Recitind ceea ce am scris îmi vine greu să cred că toate
acestea au avut loc într-adevăr. Fără Operaţiunile Arme, viaţa mea ar fi fost la fel
de banală ca a oricui altcuiva în acest moment
Chiar după ce am fost arestat şi mi-am pierdut slujba la laborator, eram în
continuare capabil să trăiesc decent Aş fi putut să fiu consultant sau să-mi iau o
slujbă la una dintre fabricile de electronice din zonă. Singurul lucru ieşit din
comun în viaţa mea ar fi fost munca pentru Organizaţie.
 Acum, totul este haotic şi nesigur. Când îmi imaginez vtifcorul devin
depresiv. Este imposibil să prevezi ce va urma dar sunt sigur că nu aş putea reveni
la viaţa banală pe care o duceam inainte.
S-ar putea spune că încep sa scriu urfjurnal intim. 'Poate că acest lucru mă
va ajuta. Va da un sens lucrurilor, le va ordona, ajutându-mă să-mi revin şi să mă
obişnuiesc cu acest friod de viaţa.
Este amuzant că emoţia pe care am simţit-o în prima noapte petrecută aici
s-a evaporat Acum nu a mai rămas decât neliniştea. Poate schimbarea locuinţei
îmi va ameliora starea de spirit De fapt, voi merge cu Henry în Pennsylvania să ne
luăm armele în timp ce George şi Katherine vor incierca să ne găsească un adăpost
mai bun.
Azi am tăcut pregătirile pentru plecare. Planul iniţial ne obligă să folosim
transportul în comun până în orăşelul Bellefonte şi să mergem pe jos prin
păduricea dincolo de care se găsea ascunzătoarea noastră. în loc de asta vom
merge cu maşina.
Ne-am gândit că am mai avea nevoie de 5 galoane de benzină pentru drum.
Ca să fim siguri am mai luat doua bidoane de 5 galoane de la compauia de taxiuri
din Alexandria.
Din ce în ce, în decursul anilor, o corupţie măruntă s-a instalat la toate
uivelurile. Cred că marile scandaluri la nivel înalt (cum a fost Watergate) au ajuns şi
la urechile oamenilor de rând. Când oamenii au descoperit că politicienii erau cei
mai mari escroci, au fost mânaţi să profite şi ei un pic de Sistem. Noua găseiniţă cu
raţionalizarea bunurilor de larg consum nu a făcut decât să intărească tendinţa, ca
şi procentajul de mânării făcute de meteci la toate nivelurile birocraţiei.
Organizaţia era foarte dură împotriva corupţiei dar constat că ea reprezintă
un avantaj important pentru noi. Dacă toată lumea ar respecta litera legîi, o
organizaţie clandestină nu ar putea exista.
Lăsând la o parte faptul că nu am putea obţine benzină, o mie de obstacole
birocratice prin care sistemul controlează în mod exponenţial viaţa concetăţenilor
noştri ne-ar face viaţa un calvar. Astfel, un bacşiş strecurat unui funcţionar
muuicipai sau câţiva dolari pentru o secretară ne ajută să ocolim hăţişul birocraţiei
guvernamentale. Altfel, nu am putea nici măcar să circuiăm.
 în plus, moralitatea americană se apropie de cea a unei republici bananiere.!
Desigur, cu atâtea şpăgi de dat, avem nevoie de ceva fonduri.
Din punctul de vedere al filosofilor, se poate spune că nu tirauia ci corupţia
va duce la căderea guvernului. Un guvern dinamic şi puternic, nu neapărat tirauic,
nu ar trebui să se teamă de revoluţie, dar un stat corupt, ineficient şi decadent –
chiar dacă generos cu supuşîi, merită să fie distrus. Sistemul contra căruia luptăm
e pe cât de corupt, pe atât de tirauic. Le putem, totuşi, mulţumi zeilor pentru
corupţia carq 1-a invadat
Tăcerea care acoperă activităţile noastre este profitabilă. Afacerea Berman
nu ne-a fost atribuită şi nu a generat decât câteva rânduri în „Poşf-ui de azi.
Atacurile de acest tip au deveuit atât de frecvente incâtnu se bucură de mai multă
atenţie decât un accident de maşină. . ,
Din contra, faptul că guvernul a pornit o mare campanie de identificare a
membrilor Organizaţiei, vizându-ne aproape pe toţi – adică peste 2 000 de
persoane – a trecut neobservat de către presă. De ce nu au scris nimic despre asta?
Mass-media colaborează strâns cu guvernul, asta e clar, dar ce strategie au pus la
punct contra noastră?
Am găsit numai un articol în buletinul „Associated Press" în josul unei
pagini,' despre arestarea a nouă „rasişti" la Chicago şi incă patru lâ Los Angeles,
miercuri. Articolul spunea că fac parte din aceeâşi organizaţie – cine se indoia? –
dar nici un detaliu. Curios!
Că nu spun nimic despre eşecul raziei pentru a nu face de râs guvernul, e
firesc. Cred că au deveuit cam paranoici pentru că cei mai mulţi membri au
scăpat. Le e teamă de reacţia opiniei publice şi nu vor să spună mai mult pentru a
împiecfica o eventuală fraternizare cu noi: 1 ' 1' •' '
Trebuie să fim foarte prudenţi cu sentimentui inşelător că „lucrurile îşi
urmează cursui"; aşa ne-ar putea scădea vigilenţa. Trebuie să ne convingem că
reţeaua a rămas operaţională şi să primim rapoarte de la agenţii noştri infiltraţi
pentru a şti care ne sunt şacalii.
între timp, siguranţa noastră depinde de schimbarea înfăţişării şi identităţii.
Ne-am schimbat cu toţii coafura şi unii chiar şi-au decolorat părul. Am început să
port nişte ochelari cu o ramă diferită pentru asta, iar Katherine şi-a pus lentile de
contact Henry a suferit cea mai radicală transformare răzându-şi şi barba şi
mustaţa. Avem cu toţii carnete de conducere destul de convingătoare, deşi n-ar
rezista unei analize amănunţite.
Pentru cei care au comis delicte, ca furturile de săptămâna trecută,
Katherine ar putea să facă o treabă rapidă şi temporară, dându-ne astfel o a treia
identitate. Are peruci şi nişte bucăţele de plastic, care plasate în nări şi în gură îţi
schimbă trăsăturile feţei şi vocea. Nu e confortabil, dar pot fi suportate uşor
câteva-ore, ca atunci când sunt fără ochelari pentru un timp, din necesitate.
Ziua de mâine va fi lungă si grea.
*
HI
21 septembrie 1991. Mă dor toţi muşchii corpuiui. Ieri am petrecut zece ore
călătorind, săpând şi transportând armele în afara pădurii. în după-amiaza asta ne-
am mutat toate lucrurile din vechiul apartament în noua vizuină.
Se apropia prânzul când am ajuns lângă Bellefonte şi am ieşit de pe
autostradă. Am rulat cât mai aproape posibil de ascunzătoare, dar fostul drum
minier pe care îl folosiserăm cu trei aui în urmă era blocat şi impracticabil la mai
mult de o milă de locul unde prevăzuserăm să parcăm. Tahizul de pe marginea
şoselei se prăbuşise şi ar fi fost nevoie de un buldozer pentru degajarea drumului.3
în consecinţă, a trebuit să parcurgem aproape 2 mile pe acest drum, adică o
distanţa de zece ori mai mare decât prevăzuserăm. Fiecare a trebuit să facă trei
drumuri dus-intors pentru a descărca uneltele din portbagaj. Am luat lopeţi, o
frânghie şi doi saci mari (un „cadou" al serviciilor poştale americane), dar toate
astea s-au dovedit nepotrivite pentru ceea ce aveam de făcut
Drumul de la groapă la ascunzătoare cu lopeţile în spate era destul de
inviorător după lunga călătorie de la Washington. Vremea era răcoroasă dar
plăcută, pădurea – minunată în culorile toamnei. Şi era cu siguranţă mai uşor să o
luăm pe blestematul ăsta de drum vechi, în mod cert nefolosit de o grămadă de
vreme, decât s-o tăiem pe scurtătura. După ce-am săpat şi-am atins capacul
butoiului de ulei (un bidon de 50 de galoane cu capac mobil) în care ne
ascunseserăm armele, am constatat că acestea nu erau intro stare prea proastă.

3 Notă în atenţia cititorului: în carneţelele, Turner foloseşte sistemul: englez de măsuri şi

unităţi care era în uz jui America de Nord în cei din urmă ani ai Vechii Ere. Pentru cititorul
nefamiliarizat cu aceste unităţi, „o milă" echivala cu 1,6. kilometri, un „galon" – 3,81itri, un
„picior" – 30 cm, un „yard" – 91 cm, un „inch" – 2,5 cm şi o „livra" avea valoarea aproximativă
de 500 grame.
Pământul era destul de moale, ceea ce ne-a lăsat să credem că ne va lua mai puţin
de o oră ca să scoatem butoiul, trecând frânghia printre mânerele capacului.
în momentul acela au început necazurile. Oricât am fi tras de frânghie,
butoiul nu se mişca nici o centime, ca şi cum ar fi fost turnat în beton.
Chiar dacă recipientul plin cântărea aproape 400 de livre, doi dintre noi
putuseră să-1 introducă în gaură Iară mare greutate cu trei ani înainte. La vremea
respectivă, împrejurimile fuseseră degajate; acum insă; pământul tasat se
aglomerase în jurul metalului.
Am renunţat la ideea de a ridica bidonul şi am hotărât sa-1 deschidem pe
loc. Pentru aceasta a trebuit să săpăm timp de o oră pentru a lărgi gaura şi a degaja
câţiva inci de pământ în jurul capacului. Astfel; am reuşit să ne strecurăm mâinile
in" jurul garniturii izolatoare; nu-mi mai rămânea decât să intru în groapă, ţinut de
picioare de Henry.
Deşi suprafaţa bidonului fiisese vopsita cu gudron pentru a preveui
corodarea, garuitura însăşi era atât de ruginită, încât am rupt singura şurubeiniţă
pe care o aveam incercând s-o deschid. în final, după mai multe incercări, am
reuşit să folosesc lopata drept levier. Chiar după înlăturarea garniturii, capacul nu
s-a mişcat, fiind aparent sudat de bidon prin gudronul pe care îl aplicaserăm.
• Lucrul deasupra gropîi era destul de greu. Nu aveam uneltele necesare
pentru a foiţa marginile, în cele din urmă, disperat, am incercatdin noii să trec
coarda prin mânerele capacului. Am tras cu putere şi acesta a cedat!
Mai rămânea doar problema coborârii mele cu capul în jos. Trebuia să mă
sprijin pe un braţ, pe marginea butoiului şi să scot cu prudenţă armele invelite în
cârpe pentru ca Henry să le poată prelua. Câteva pachete mari – insemnând şase
cutii de muniţii inchise ermetic – erau prea grele şi prea voluminoase pentru
această metodă şi trebuiau ridicate cu ajutorul frânghiei.
Eram frânt Braţele mă dureau cumplit, îmi tremurau picioarele şi hainele
îmi erau ude de transpiraţie. Dar ne rămânea să târâm peste 300 de livre de
muniţii până la drum, printr-un sfert de milă de pădure foarte deasă. Apoi, mai
aveam o milă până să ajungem la maşină.
Cu nişte saci potriviţi pentru a repartiza convenabil greutatea, ne-ar fi fost
de ajuns un singur drum. Doar cu blestemaţii aştia de saci poştali, insă pe care nu-i
puteam căra în spate, d trebuia sări ducem sub braţ, ne-am purtat crucea în trei
drumuri chinuitoare.
Trebuia să ne oprim la fiecare şută de metri şi să punem pachetele jos ca să
răsuflăm un minut începând cu al doilea drum, am plonjat într-o obscuritate
totală. Cum prevăzuserăm o operaţiune lâ lumina zalei, nu luaserăm nici o
lanternă. Dacă nu ne planificam mai bine acţiuuile următoare, aveam să ne dăm cu
pumnii în cap!
Revenind la Washington, ne-am oprit la un băruleţ în apropiere de
Hagerstown, pe marginea şoselei, ca să cumpărăm sandvişuri şi cafea. Erau vreo
zece clienţi în local. Ştirile de la ora 11 tocmai începuserâ şi le-am putut urmări la
un televizor aşezat pe tejghea. A fost un program TV pe care nu-1 voi uita
niciodată.
Ştirea zilei era că Organizaţia intra în acţiune la Chicago. Se pare că
Sistemul îl executase pe umil de-ai noştri şi, drept răspuns, noi am împuşcat trei
de-ai lor. Şi aşa a început bătălia spectaculoasă – şi victorioasă – cu autorităţile. Nu
departe de locul împuşcăturilor, se pare că reporterii intrau în acţiune pentru a
relata evenimentul.
Am aflat din ziare că nouă dintre membrii noştri au fost arestaţi săptămâna
trecută la Chicago şi închişi la inchisoarea comitatului Cook, unde unul dintre ei a
murit Era imposibil să aflăm din gura prezentatorului de televiziune ce se
întâmplase precis, dar, dacă Sistemul a acţionat conform instrucţiunilor
autorităţilor, inseamnă că băieţii noştri au fost duşi, separat, în celule pline de
criminali negri, iar Sistemul a inchis ochii şi şi-a astupat urechile la ceea ce a
urmat.
De multă vreme foloseşte Sistemul căile extralegale pentru a-i pedepsi pe
prietenii noştri, atunci când reuşeşte să pună mâna pe ei şi să-i aducă în faţa
justiţiei. Este o pedeapsă mai oribilă şi mai cumplită decât cele practicate în
camerele de tortură din Evul Mediu sau în celulele KGB. Ei pot continua să aplice
aceste metode, pentru că mijloacele de informare nu vor recunoaşte niciodată că
aşa ceva are loc. La urma urmelor, dacă vreţi să convingeţi publicul că toate rasele
sunt egale, cum aţi putea recunoaşte că este mai rău să fii închis într-o celulă plină
de negri decât într-una de albi?
 în orice caz, a doua zi după asasinarea omului nostru – trimişii speciali
afirmau că se numea Cari Hodges şi nu auzisem niciodată de el în trecut –
Organizaţia din Chicago ajurat să facă mai mult decât anul trecut, când unul dintre
membrii noştri a fost grav brutalizat în inchisoarea din Chicago. L-au aşteptat pe
şeriful comitatului Cook să iasă din casă şi i-au săltat ţeasta cu un foc de armă. I-
au agăţat apoi un afiş pe cadavru, pe care scria: „Pentru Cari Hodges".
Aceasta s-a întâmplat sâmbăta trecută, pe seară. Duminică, Sistemul era
mobilizat până în dinţi. Şeriful Comitatului Cook era mare boss în politică, în
avangarda goim-ilor iudaizaţi, iar asta îi înnebunea de furie;
Chiar dacă toate proiectoarele erau indreptate spre Chicago în duminica
aceea, au trimis la faţa locului câteva mortăciuni din comunitate, care să denunţe
crima şi Organizaţia în flash-urile speciale TV. Unul dintre vorbitori era un
„responsabil conservator" şi altul, o hârcă gânditoare de la Comunitatea Evreiască
din Chicago. Amândoi au descris Organizaţia ca pe „o bandă de bigoţi rasişti",
chemându-i pe toţi oamenii de bine să coopereze cu poliţia politică pentru a-i dibui
pe „rasiştii" care l-au asasinat pe şerif.
Dimineaţa devreme, faimosul responsabil conservator şi-a pierdut picioarele
şi acum suferă de leziuni interne grave, căci o bombă a explodat atunci când şi-a
pornit maşina. Purtătorul de cuvânt evreu n-a avut mai mult noroc: în timp ce
aştepta liftul în imobilul în care era situat biroul lobby-ului său, cineva a scos o
secure de sub mantou şi i-a separat bunului evreu capul de umeri. Organizaţia a
revendicat imediat aceste două acte.
După aceasta lucrurile au evoluat ciudat. Guvernatorul statului Illinois a
desfăşurat în Chicago trupele Gărzii Naţionale pentru a ajuta poliţia locală şi EB.I.-
ul la vânătoarea de membri ai Organizaţiei. Sute de persoane au fost astăzi
controlate pe străzile din Chicago şi somate sa-şi decline identitatea.
Paranoia Sisţemului este vizibilă cu adevărat. în această dupăamiază, trei
oameni au fost încolţiţi în apartamentul unui mic imobil din Cicero. întregul
cartier a fost invadat de trupe, vânând oameni în înţelegere cu poliţia. Echipele de
televiziune erau toate la post, hotărâte să nu rateze nimic din masacru.
Unui dintre bărbaţii din apartament avca cu siguranţă o puşcă cu lunetă,
pentru că doi poliţişti negri aflaţi la o clădire mai încolo au fost doborâţi înainte să-
şi dca seama ce se întâmplă, în vreme ce un alt, poliţist alb, în uniformă, nu a fost
luat drept ţintă.
Aparent, această imuuitate rasială nu s-a extins şi asupra poliţiei politice, de
vreme ce un agent EB.I. a fost făcut bucăţi de o rafală de puşcă mitralieră
proveuită din apartament, în momentul în care s-a descoperit pentru a arunca o
grenadă prin fereastră.
Acţiunea transmisă la TV ne ţinea cu sufletul la gură, dar punctul culminant
a fost, pentru noi, momentul în care apartamentul a fost luat cu asalt şi găsit gol
de către ocupanţi 0 căutare rapidă prin fiecare incăpere a imobilului nu a condus la
prinderea trăitorului. Decepţia era evidentă în vocea comentatorului, dar un tip de
la celălalt capăt al tejghelei a fluierat şi a aplaudat când s-a anunţat că „rasistul"
reuşise să scape. Cheineriţa a surâs la acest anunţ şi ni s-a părut clar că dacă unii
nu aprobau în totalitate acţiunile Organizaţiei din Chicago, alţii erau unanim în
favoarea lor.
Ca şi cum Sistemul anticipase acest tip de reacţie faţă de evenimentele de
după-amiază, lucrurile s-au schimbat la Washington în momentul în care
procurorul general al Statelor Unite a convocat o conferinţă de presă în care a
anunţat naţiunii că autorităţile federale îşi puneau în joc toate forţele de poliţie
pentru distrugerea Organizaţiei. -
Nea descris ca pe nişte „criminali rasişti depravaţi" a căror unică motivaţie e
ura şi care vor şa „facă să eşueze progresul bazat pe o egalitate adevărată", pusă în
practică de Sistem în ultimii ani.
Toţi cetăţenii trebuiau să fie în alertă şi să ajute guvernul pentru „a inăbuşi
conspiraţia rasista". Oricine ar fi constatat acţiuui suspecte, mai ales din partea
unui necunoscut, trebuia să anunţe imediat cel mai apropiat birou al EB.I. sau al
Comisiei pentru Relaţiile Umane, Apoi procurorul a spus o frază nefericită, trădând
necazul în care se băgase până la gât Sistemul. El a declarat că „oricare cetăţean
care ar fi tăinuit informaţii sau n-ar fi dat o. mână de ăjutpr va fi pedepsit cu
severitate". Acestea aii fost cuvintele sale ,chestie pe care te aşteptai s-o auzi în
Uuiunea Sovietică, dar care suna foarte prost în urechile unui american. Şi aceasta
în ciuda eforturilor intense ale propagandei mediatice de a face ca pastila să fie
înghiţită mai uşor.
 Toate riscurile asumate de tovarăşii noştri din Chicago au fost răsplătite,
intrucât l-au făcut pe procurorui general să comită o asemenea gafă psihologică.
Acest incident demonstrează şi uivelul destabilizării Sistemului în faţa atacurilor-
surpriză. Dacă Sistemul şi-ar fi păstrat calmul şi ar fi reacţionat mai prudent ca
răspuns la acţiunile noastre din Chicago, aceasta nu numai că n-ar fi provocat gafa
care ne-a adus sute de noi recruţi, dar le-ar fi deschis probabil calea de a câştiga
susţinerea unui public mai larg în lupta împotriva noastră.
Programul de ştiri s-a incheiat cu anunţul că marţi seară (adică în seara
aceasta), o oră specială de emisie va fi consacrată „Conspiraţiei rasiale". N-o să ne
mai uităm la programul ăsta, prea e improvizait, plin de greşeli şi invenţii şi deloc
convingător. Un lucru este sigur, insă: camuflajul mass-media a fost ridicat Chicago
a conferit Organizaţiei un statut de vedetă, iar noi suntem, probabil, principalul
subiect de conversaţie din toată ţara.
La incheierea ştirilor de noapte, Henry şi cu mine ne-am terminat masa şi
am plecat Aveam o grămadă de emoţîi: excitare, exultare pentru succesul băieţilor
noştri din Chicago, nervozitate pentru a fi deveuit una dintre ţintele vânătorii
naţionale de oameui, şi decepţie că nici una dintre unităţile noastre din
Washington nu a luat iniţiative precum cele din Chicago.
Am incerCat să iac ceva şi prima chestie care mi-a veuit în minte a fost să
stabilesc contactul cu tipul de la bistro, care ne păruse simpatic. Am vrut să luăm
la noi manifeste, pe care să le punem pe parbrizele maşinilor din parcare. Henry,
care e intotdeauna cu capul pe umeri s-a opus. Mi-a explicat după aceea că ar fi o
nebuuie curată să atragem atenţia asupra noastră, înainte de a ne termina
misiunea şi de a descărca în loc sigur armele destinate imitaţii noastre. în plus, mi-
a amintit că un membru al unei unităţi clandestine care efectuează o acţiune de
recrutare, chiar şi minoră, incalcă disciplina Organizaţiei. Această funcţie o aveau
doar unităţile „legale".
Unităţile clandestine sunt compuse din oameui cunoscuţi de autorităţi şi
căutaţi, pentru a fi arestaţi, de poliţie. Funcţia lor este de a distruge Sistemul prin
acţiune directă.
Membrii Unităţilor „legale" nu sunt cunoscuţi incă de Sistem. (Astfel, ar fi
imposibil să se dovedească implicarea unora dintre ei. Aici ne-am inspirat din
literatura comuuistă.) Ftolui lor este de a ne furniza informaţii, fondul, asistenţă
juridică şi orice alt sprijin.
ţ)e câte ori un jegal" descoperă un recrut potenţial, ar trebui să-i dea
informaţia unui Jegal" care se va apropia de el pentru a-1 testa „Legalii" trebuie să
se ocupe şi de propaganda cu risc scăzut, cum ar fi tipărirea de manifeste. Aşa
incât noi n-ar fi trebuit să avem niciodată manifeste de-ale Organizaţiei asupra
noastră.
Am aşteptat ca omul care aplaudase la vestea fugii tovarăşilor noştri din
Chicago să iasă şi să intre în camionetă. Am parcat în dreptul hii, i-am luat
numărul de înmatriculare şi am plecat Când reţeaua va funcţiona, vom transmite
informaţia unei persoane competente care o va exploata.
Când ne-am întors în apartament, George şi Katherine erau la fel de
tulburaţi ca şi noi. Văzuseră şi ei programul TV. In pofida eforturilor din timpul
zilei, nici tovarăşii mei, nici eu, nu ne-am găsit somnul, aşa că ne-am înghesuit
iarăşi în maşină. George şi Katherine au intrat pe bancheta din spate, cu o parte
din încărcătură noastră unsuroasă, şi ne-am dus la un cinema în aer liber deschis
toată noaptea. Puteam astfel să stăm să discutăm în maşină fără să trezim
suspiciunea cuiva şi asta am şi făcut până în zori.
Am hotărât să ne mutăm imediat în noul sediu pe care George şi Katherine
l-au inchiriat ieri. Vechiul apartament nu mai corespundea cerinţelor noastre:
pereţii erau atât de subţiri incât trebuia să vorbim în şoaptă ca să nu ne audă
vecinii. Şi sunt sigur că programul nostru neregulat le dăduse deja de gândit, se
intrebau, probabil, din ce trăiam. Cum Sistemul ceruse raportarea oricărei
activităţi sus: peete, deveuise periculos pentru noi să ne intoarcem într-un foc atât
de expus.
Noua locuinţă era mai bună din toate punctele de vedere, cu excepţia chiriei.
Aveam o clădire intreagă doar pentru noi – un fost turn comercial din beton, cu
magazine mici la primul etaj, garaj la subsol, birouri şi un antrepozit la etăj. ,
Locul era în curs de demolare pentru că se povestiseră bazacouii despre
conformitatea noului acces la autostrada din spate, prevăzută în ultimii patru aui.
Ca toate proiectele guvernamentale în ziua de azi, şi acesta a fost abandonat Chiar
dacă sute de mii.de oameni au fost plătiţi pentru construcţia acestor autostrăzi,
nici una nu a fost .terminată. De dnci ani un mare număr de străzi s-a deteriorat,
chişrdacă echipele de reparaţii stăteau degeaba alături.
Guvernul n-a plătit terenul rechiziţionat pentru autostrada, lăsând
proprietarii să se agite prin instanţă. Din punct de vedere legal, proprietarul
imobilului nu-1 poate inchiria, dar a aranjat cu cineva pe sub mână, fără îndoială.
' . >■ .? .7
Acesta e un ayantaj pentru noi, nefîind înregistraţi oficial, guvernul nu poate
trimite tot soiul de pompieri, instalatori sau electricieui sa-şi bage nasul. Pentru
asta, George plăteşte 600$ cash la începutuî fiecărei luui.
George crede că proprietarul, un armean bătrân şi stafidit cu accent
puternic, e convins că vom utiliza spaţiul pentru a fabrica droguri sau a ascunde
baui furaţi şi de aceea nu doreşte să ştie nimic în plus. Ăsta este un lucru bun,
astfel nu va veui să facă pe curiosul prin împrejurimi.
Locurile seamănă cu Infernul din exterior. Din trei părţi clădirea e protejata
de un gard înalt de sârmă. Spaţiile verzi sunt inundate şi pline de mizerie.
Cimentul din spaţiile de parcare este plin de pete de ulei şi benzină.
b enormă pancartă pe jumătate smulsa te anunţă de pe faţada în
construcţie: JMecauică-sudură. J. T. Smith şi Fiii". Un sfert din ferestre sunt
sparte, iar locurile goale au fost astupate cu placaje.
în vecinătate se află o centrală.electrică jegoasă, garajul unei mici compariîi
de transport şi un depozit Zgomote de motoare răsună tot timpul, cred că poliţia
nu va fi alertată de venirile şi plecările noastre la diverse ore ciudate.
Deci, azi ne-am mutat după cum conveuiserăm. Neavând electricitate, apă
sau gaz, eu a trebuit să rezolv problema incălzirii, a lumina şi a instalaţiilor în timp
ce ceilalţi au mutat lucrurile.
Cu apa s-a rezolvat uşor imediat ce am descoperit unde e contoaruL După ce
am deschis robinetul am acoperit cu mizerii aşa cum erai la început
fcîiestiunea electricităţii mira dat mai multă bătaie de cap. Mai multe
cabluri ajungeau la clădire, dar curentul fiisese tăiat de la contoarul genemi fcare
se afla pe un zid exterior. Am făcut O gaură din interior în adm din spatele
coiitoarulul. Apoi, am tras fire până la cutiă de derivaţie: A&a rui-a ocupat cea mai
mare parte a zilei.
 '' în rest; ani astupat crăpăturile de la ferestre şi am acoperit cu cartoane
ferestrele de la etaj. Nici o rază de lumină nu poate fi văzută de afafă în timpul
nopţii.
Nu avem incalzire şi aparate menajere, în afara de plita electrică găsită într-
u'n apiaramierit alăturat Până la urmă nil e aşa de rău. lumina Jfthcâonează, iar
locul e destul de curat. Putem continua să ne odihnim în saci dfe dormit, pe jos.
Vom cuirripă^â cloilâ apărăte de incălzit şi alte obiecte de uz casuic în zilele ce
uriiiează.
30 septembrie 1991. Am avut atât de muit de muncă alele trecute incât nu
am putut scrie. Planul nostru de a ne pune la dispoziţia reţelei părca simplu şi
direct, dar cerea prea multe eforturi neprevăzute, mai ales din partea mea.
Dificultăţile erau enorme. încă o dată ui s-a dovedit că şi cele mai bune planuri
aveau o marjă de eroare şi de neprevăzut.
Fundamental, sistemul de legătură dintre celulele reţelei presupune
transmiterea mesajelor prin curieri şi prin transmiţătoare radio de inaltă
frecvenţă. Sunt responsabil cu intreţinerca propriei aparaturi, dar şi a aparaturii
altor 11 grupuri din Washington. în plus, sunt insărcinat cu transmisiunile pentru
Centrul de Comandă din Washington. Decizia de ultimă oră a Centrului, de a dota
şi Uuitatea 2 cu un emiţător mi-a dezorganizat complet săptămâna. A trebuit să
ţ)un la punct tot sistemul.
In modui în care suntem organizaţi, toate comuuicaţiile care necesită o
consultare, o discuţie mai lungă sau un raport se fac intre patru ochi. De când
compania de telefoane a implementat o centrală analogică şi pentru apelurile
locale, facilitând indiscreţiile poliţiei politice, telefonul nu e utilizat decât în cazuri
extreme.
Pe de altă parte, mesajele banale/cotidiene, sunt transmise prin radio.
Organizaţia a pus la punct un sistem cu 800 de coduri diferite. Acestea sunt
compuse din cifre şi litere care constituie mesaje.
In cazuri speciale, numărul 2006 poate însemna: „operaţiunea Unităţii 6
este amânată până la noi ordine". Un membru al fiecărei unităţi a memorat
codurile şi este responsabil cu descifrarea. La noi George se ocupă de asta.
Practic, nu e chiar aşa de complicat cum pare. Mesajele cifrate au o
structură logică, cunoscând principiile după care s-a făCut codul. Mesajele se
schimbă frecvent, dar asta nu inseamnă că George trebuie să înveţe alt dicţionar
pe de rost îi este de ajuns să cunoască noua combinaţie, astfel putând modifica
totul.
Utilizarea acestui sistem ne permite să păstrăm contactul radio, folosind un
echipament simplu şi uşor de transportat Cum mesajele sunt foarte scurte, poliţia
politică nu are timp să identifice locui de unde au fost transmise şi cu atât mai
puţin să le decodeze. Aparatele arată ca o incrucişare intre un walkman şi un
calculator de buzunar. Rămân tot timpul în funcţiune, iar dacă un mesaj este
trimis pe frecvenţa potrivită, el e imediat retransmis celorlalţi.
» » »nnv/ t/vyiVnLL/
Contribuţia mea principală în cadrul Organizaţiei a fost realizarea acestui
sistem şi asamblarea multor aparate.
Prima serie de mesaje, difuzate de Centrul de Comandă de la Washington
către toate unităţile din teritoriu, a avut loc duminică. Instrucţiunile pentru
fiecare unitate erau să trimită un semnal către ceilalţi pentru a verifica reţeaua şi
a transmite instrucţiuui.
Când George se intoarse de la briefingul de dumminică seara, ne împărtăşi
ce aflase. lipsa benzinei începea să ne afecteze, iar Centrul din Washington era
ingrijorat de planurile poliţiei politice, aflate de la informatorii noştri.
Sistemul riu precupeţea nici un efort pentru a ne zădărnici acţiunile. Sute
de persoane suspecte au fost reţinute şi interogate. Printre ele figurau câţiva dintre
„legalii" noştri dar, în general, autorităţile nu deţineau dovezi care să le dovedească
legăturile cu Orgauizaţia. interogatoriile nu aduseseră, până acum, elemente
importante. In orice caz, reacţia autorităţilor a fost mai amplă şi mai energică
decât ne aşteptam.
Lucrau la generalizarea şi informatizarea paşaportului de circulaţie în ţară.
Fiecare individ, de la vârsta de 12 ani, avea un paşaport exigibil în orice moment,
sub sancţiunca unei amenzi severe. Nu numai că poliţia putea cere oricând acest
paşaport, dar el trebuia prezentat şi la realizarea unor operaţiuui banale cum ar fi
cumpărarea unui bilet de avion, de autobuz sau de tren, înregistrarea la un hotel
sau primirea de îngrijiri medicale.
Toate ghişeele, hotelurile, cabinetele medicale vor fi echipate cu computere
legate la mari baze de date naţionale şi la yn server central. Consumatorul trebuie
să tasteze codui numeric al paşaportului pentru price achiziţie. Dacă apărea ceva
suspect, un semnal de alarmă se declanşa la cel mai apropiat post de poliţie,
localizându-1 pe clientul ghinionist Se ocupau de câţiva aui de acest paşaport şi
studiaseră totul cu atenţie. Singurui motiv care ia împiedicat până acum să facă
acest lucru au fost organizaţiile pentru drepturile civile. Acestea din urmă vedeau
în această acţiune un pas spre instaurarea statului poliţienesc. Aşa şi era. Dar
Sistemul îşi permitea să inlăture aceste proteste folosind ca pretext lupta contra
„rasismului".
A durat cel puţin trei luni până când sistemul a deveuit operaţional. Dar mai
au foarte puţin şi îl vor lansa cu sprijinul mass-media ca pe un mare succes.
Sistemul va fi gradual până când şi chioşcării vor fi obligaţi să se integreze. Nimeni
nu va mai putea lua masa la un
z. /
restaurant, cumpăra detergent sau orice altceva fără să prezinte paşaportul
în faţa scannerului de la casa de marcaj. Mulţi sunt conştienţi de faptul că acest
număr de identificare va putea deveui rapid un microcip implantat sub piele, aşa
cum se face deja cu animalele. Va fi de ajuns o injecţie pentru ca microcipul să se
găsească în noi pentru totdeauna, putând fi reperaţi prin satelit Se pare chiar că
savanţii care lucrează pentru Z.O.G. au pus la punct un cip din cristale lichide care
se fixează pe proteinele noastre, fiind capabil să ne modifice voinţa şi starea de
spirit. Iată incă un motiv de a ne feri de vaccinurile pe care ei le prezintă ca pe o
mare binefacere.
Când lucrurile vor ajunge în acest stadiu, Sistemul va controla complet
indivizii, ştiind cu precizie unde se află şi ce fac aceştia. Va trebui să ne spargem
capetele pentru a găsi un mijloc eficient de contracarare.
Din cele povestite de informatorii noştri, problema nu va fi falsificarea
paşapoartelor, dar o data identificat un număr falş se declanşează alarma. Dacă
domnul John Jones, rezident la Spokane se intâmplă să îşi tacă cumpărăturile şi
în Dallas, sau dacă Bill Smith joacă bowling pe Main Street şi se află şi într-un
magazin de la celălalt ca păt al oraşului, iarăşi, vor fi alertate autorităţile.
Toate acestea sunt o mare ameninţare pentru noi, realizabile din punct de
vedere tehuic de puţină vreme, nu ne-am aşteptat ca Sistemul să pună în
funcţiune reţeaua atât de repede.
 O parte din ştirile expuse de John la reuuiune mă privea. Eram convocat
fără intârziere la Uuitatea 2 pentru a rezolva o dificultate tehuică. în mod normal
nici o imitate nu ştia unde se află celelalte. Dacă o intâlnire intre anumiţi membri
era necesară, aceasta se petrecea într-un anume loc. Problema era că trebuia să mă
deplasez la ascunzătoarea lor, iar George îmi transmise indicaţiile primite.
Erau în Maryland, la 30 de mile de noi. Cum trebuia să-mi iau toate sculele,
am decis să mă duc cu maşina.
Găsiseră un loc superb. O fermă părăsită şi nişte dependinţe pe circa 40 de
hectare de preerie şi pădure. In unitatea lor sunt opt membri, dar nici unul dintre
ei nu poate deosebi un volt de un amper şi nu ştie de unde se apucă o şurubeiniţă.
E ciudaţ, deoarece s-a acordat o deosebită grijă compoziţiei echipeloratunci când.a
fost distribuit preţiosul material. > b.
Uuitatea 2 este destul de aproape de alte două unităţi, dar toate trei prezintă
inconvenientul de a fi departe de celelalte nouă din sectorul Washington – mai ales
de Unitatea 9. Aceasta era singura dotată cu un transmiţător pentru a contacta
Centrul de Comandă Washington (PC.W). Din acest motiv P.C.W-ul le-a dat un
transmiţător pe care insă nu lJau putut pune în funcţiune.
Motivul dificultăţilor mi s-a revelat imediat ce am intrat în bucătăria lor,
unde transmiţătorul, o baterie de maşină şi alte fire ciudate erau întinse pe masă.
în ciuda indicaţiilor complete care insoţeau fiecare transmiţător şi a semnelor
desenate peste tot, reuşiseră să branşeze invers minusul şi plusul.
Le-am verificat mai intâi bateria, care era complet terminată. Nu aveau nici
măcar un incărcător.
Din cauza pauzelor în alimentarea cu electricitate şi a variaţiilor de
tensiune, toată aparatura noastră era alimentată de la baterii (reincărcate din când
în când la priză). In acest mod nu depindeam de penele sau de grevele care aveau
loc aproape ziinic în ultimii ani.
Ca şi celelalte servicii publice din ţară, preţul electricităţii nu încetase să
crească pe măsură ce fiabilitatea scădea. în luna august a anului trecut distribuţia
energiei electrice către particulari a fost complet defectuoasă la Washington, timp
de 14 zile curentul a fost 15% din puterea normală.
Guvernul a făcut o anchetă şi a tras nişte concluzîi Cu privire la acest
eveniment, dar totul a deveuit mai rău. Nici un politician nu era în stare să
înfrunte cauza reală a problemei. Era vorba de unul dintre efectele dezastruoase
ale dominaţiei israeliene asupra politicii externe americane din ultimii douăzeci de
aui, dominaţie care a dus la dependenţa totală a ţarii de petrolul străin.
Le-am arătat cum să incarCe bateria la maşină în caz de urgenţă, apoi am
deschis transmiţătorul. Procesorul de criptaj, cel care genera semnalul numeric de
la claviatura minusculă părea să fie O.K. Era protejat de o diodă împotriva unui
scurtcircuit. Din păcate, în transmiţătorul propriu-zis erau arşi trei tranzistori.
Eram sigur că la PC.W. se găsca un transmiţător de rezervă, dar pentru a
căpăta unul trebuia să le trimit un mesaj. Îmi trebuia deci un curier care să ajungă
la transmiţătorul Unităţii 9. Ezitam să contactez RCîW, dorind să respect
restricţiile în materie de comuuicaţii pentru ă lăsa spaţiul unor mesaje prioritare.
Cum aveau oricum nevoie de un incărcător, am hotărât să cumpăr ieu
tranzistorii arşi. Uşor de zis, greu de făcut. Abia pe la şase seara plecam de la
Unitatea 2.
Rezervorul maşinii mele era gol. îngrijorat, le-am cerut Un pic de benzină. Ei
bine, nu numai că nu aveau nici măcar un litru în rezervor, dar nici nu cunoşteau
piaţa neagră din zonă.
Mă intrebam cum poate rezista în clandestinitate un asemenea grup de
handicapaţi. Se pare că Organizaţia a adunat într-un grup toţi inapţii pentru lupta
de gherilă. Patru dintre ei erau redactori la diverse publicaţii ale Organizaţiei şi îşi
continuau munca la fermă scriind pamflete şi tracturi de propagandă. Ceilalţi
patru aveau rol de intendenţi ocupându-se de procurarea alimentelor şi a celorlalte
produse necesare.
Cum nimeni din Uuitatea 2 nu trebuia să se deplaseze, nu se ocupaseră de
carburant Unui dintre ei acceptă să se ducă să ceară benzină de la o fermă vecină.
O pană de curent mă împiedică să folosesc pistolul de lipit, o lăsai baltă pentru
ziua aceea.
Numeroasele dificultăţi neprevăzute îmi luară toată ziua următoare şi o
parte din noapte. Când reparaţia s-a terminat, pe la miezul nopţii, am sugerat să
fie mutat transmiţătorul într-un loc mai potrivit decât bucătăria. Am găsit un loc
potrivit la etaj. în agitaţia generală mi-am scăpat bateria pe picior. Eram sigur că e
rupt, nu mai puteam face un pas. ,
 A rezuitat incă o noapte petrecută la fermă în duda defectelor lor, băieţii din
Uuitatea 2 erau muiţumiţi şi recunoscători pentru munca mea.
îmi făcură rost de benzină pentru intoarcere. în plus, au insistat să-mi umple
portbagajul cu cutii de conserve, pe care păreau să le deţină într-un stoc nelimitat
I-am intrebat cum au reuşit să facă rost de ele, dar nu am obţinut decât un surâs
incurcat Poate dispuneau de mai multe talente decât crezusem.
La ora zece dimincaţa am ajuns acasă. George şi Henry erau în oraş, iar
Katherine mă intrebă dacă am mâncat I-am spus că mâncasem la Uuitatea 2, dar
pidorui meu o îngrijora în cel mai înalt grad. Mi-a pregătit un lighean cu apă rece
care mi-a făcut foarte bine, dezumflându-mi pidorui şi calmând durerea.
în ultimele trei ale prietenii mei se ocupaseră cu amenajarea: curăţenie,
cumpărături, reparaţii. Locul începea să arate bine. Era un mare progres faţă de
magaziile enorcne, murdare şi reci ui care. ne instalaserăm la început. '
Katherine îmi spuse că George fusese convocat la o întâlnire cu cineva din
PC.W. De dimineaţă devreme plecase cu Henry, spunându-i numai că vor lipsi toată
ziua.
Am aţipit un pic. Când m-am trezit, eram singur, iar piciorul arăta mai bine.
Am decis să fac un duş.
Era o instalaţie de mântuială, o ţeava prin care venca numai apă rece, pusă
într-un şifouier mare de mine şi Henry. M-am dezbrăcat şi am deschis uşa
şifouierului. Katherine era inăuntru, goală. Tocmai se clătea. Mă privi fără
surprindere, fără să spună nimic. în loc să-mi cer scuze şi să inchid uşa, am luat-o
în braţe. Se înfiora ezitând. Natura îşi cerea drepturile. Am rămas mult timp în pat
discutând. Sub răceala profesională de care dădea dovadă zi de zi se ascundea o
fiinţă afectuoasă, sensibilă şi foarte feminină.
înainte de Operaţiunea Arme era secretară într-un birou parlamentar. îşi
împărţea locuinţa cu o prietenă, într-o seara o găsise împuşcată şi violată. Aflase
că autorul era un negru şi astfel intrase în Organizaţie.
Katherine cumpărase un pistol, păstrându-1 şi după intrarea în vigoare a
legîi Cohen. Apoi, ca alţi un milion de cetăţeui, fusese umflată în cursul unei razii.
îl întâlni pe George într-un centru de detenţie. înainte de asta era apolitică,
declarându-se „liberală" mecanic, aşa cum o fac majoritatea oamenilor. Fără a
analiza, accepta în mod superficial ideologia contra naturii dictată de mijloacele de
informare şi guvern. Nu era nici bigotă şi nici plină de resentiment, factori care
duc la angajamente liberale.
După eliberare, George îi dădu să citească câte ceva despre rasă, istorie şi
nişte cărţi scoase de Organizaţie. Katherine realiză pentru prima dată rolui central
al evreilor în descompunerea şi distrugerea civilizaţiilor. Tot pentru prima dată îşi
puse probleme serioase asupra chestiunilor rasiale şi culturale. Cel mai important
era insă câştigul unei identităţi rasiale. Depăşise o viaţă intreagă de spălare pe
creier care te reducea la stadiul unui atom uman, izolat într-un cadru cosmopolit
haotic.
îşii pierduse slujba de la Parlament şi se angajă în serviciul Organizaţiei ca
dactilografă, fiind rapijd avansată la rangui de corector, apoi de redactor. Din
proprie iniţiativă a redactat articole pentru foile Organizaţiei. Cel mai tare o
interesa rolul femeilor în cadrul Organizaţiei şi în societate. Luna trecută fusese
numită redactor-şef la o publicaţie a Organizaţiei destinată în primul rând femeilor.
Cariera sa publicistică era compromisă, măcar pe moment. Contribuţia ei
principală la efortul nostru era data de cunoştinţele ei în deghizare şi de forţa ei de
muncă.
Caietele lui Turner
Chiar dacă George o introdusese în Organizaţie, nu se petrecuse nimic intre
ei. Erau amândoi prea ocupaţi în departamente diferite. Mai ales George, fiind
curier şi colector de fonduri, nu stătea prea mult în acelaşi loc niciodată.
Din pură coincidenţă s-au regăsit în aceeaşi uuitate, iar George manifestă
clar un interes faţă de ca. Cum el e şeful nostru, mi-am ascuns sentimentele. Acum
mi-e teamă că lucrurile vor deveni mai delicate. Dacă George nu se poate resemna,
va fi necesar un transfer de personal intre noi şi o altă unitate din regiune.
în orice caz, avem probleme mai importante pentru moment. Când s-au
intors George şi Henry, am aflat că studiaseră toată ziua cartierul general naţional
al EB.I. Uuitatea noastră trebuia să-1 arunce în aer!
Ordinul iniţial venea de la Comandamentul Revoluţiei. George fl primise de
la PC.W. care ne selectase dintre toate uuităţile pentru această misiune.
în aparenţă, Comandamentul Revoluţiei a decis să trcacă la luptă împotriva
Sistemuiui inainte ca acesta să ne aresteze „legalii" şi să pună la punct sistemul
informatizat de paşapoarte.
 Ordinul i-a fost dat lui George după ce a fost convocat incă o dată la P.C.W.,
ieri. Vom fi ajutaţi de Unitatea 8.
în mare, plănui este următorul: Uuitatea 8 va pune la loc sigur o mare
cantitate de explozibil – intre 5 şi 10 tone. Noi vom deturna un camion care aduce
mărfi la EB.I., vom merge la ascunzătoare şi vom incărca explozibilul. Apoi, lăsăm
camionul la intrarea pentru mărfuri a clădirii, amorsăm incărcătura şi plecăm.
în timp ce Uuitatea 8 va rezolva problema explozibilului noi va trebui să
punem la punct detaliile misiunii, inclusiv orarul de recepţie a mărfurilor la F.B.I.
Ne-am acordat zece zile.
Eu va trebui să concep şi să realizez mecanismul detonator al bombei.
V
31
3 octombrie 1991. Mi-am incetat jfentru moment munca la proiectul F.B.I.
pentru a mă dedica unor activităţi de amenajare interioară în noaptea trecută am
pus la punct alarma de perimetru, iar azi am făcut o muncă grea şi murdară,
săpând la tunelul care va fi ieşirea noastră de urgenţă.
Pe toate laturile clădirii am dispus detectori de mişcare, legaţi în interior la
un bec şi o alarmă sonoră. Detectoarele sunt simple, două benzi de tablă atent
disimulate pe sol realizează contactul şi ne semnalează dacă vine cineva.
Această metodă nu poate fi utilizată la intrarea principală deoarece e din
beton. Am ales soluţia unei celule fotoelectrice plasată de o parte şi de alta a aleii,
pe nişte stâlpi de curent.
Pentru a disimula sursa de lumină şi celuia a trebuit să dau câteva găuri în
stâlpi şi m-am chinuit niţel cu reglajele.
Katherine mi-a fost de mare ajutor pentru treaba asta ajustând delicat sursa
de lumină.
Am curăţat groapa care servea pentru schimbui de uiei şi repararea
camioanelor, constatând cu surprindere că aceasta dadea direct în canalizare.
Ridicând grilajul am observat că se putea intra în canalizare şi circula prin ea,
tubul având cam doi metri. La ieşire, după circa 400 de metri, era un grilaj mare,
solid pe care insă l-am tăiat discret Cu un minim efort se poate ieşi pe aici în caz
de urgenţă. Taluzul gropii este destul de inalt, un om nefiind vizibil din stradă,
locul e minunat
 Din păcate, cei de la garaj aruncaseră ulei aici aui de zile. Stratul era gros de
cinci centimetri prin tub. Am ieşit murdar din cap până în picioare.
Henry şi George erau în oraş, iar Katherine mă puse să mă dezbrac inainte
de a ieşi din groapă. Declară că pantofii şi hainele trebuiau aruncate. De fiecare
dată când fac un duş rece regret amaruic faptul că nu am făcut şi o instalaţie de
apă caldă.
6 octombrie. Azi am terminat mecauismul detonator pentru bomba F.B.L-
ului. A trebuit să aştept până ieri fiindcă nu ştiam ce tip de explozibil vom utiliza.
Cei din Uuitatea 8 au furat nişte explozibil de la un şantier. Este o gelatină
combustibilă.
Oricum, am rezolvat problema iniţiatorului. Gelatina este destul de sensibilă
pentru a fi aprinsă cu un detonator pe bază de acid, iar cantitatea e suficientă
pentru a detona orice încărcătură – asta dacă Uuitatea 8 găseşte explozibil.
Am băgat gelatina într-o conservă de compot de ananas, plasând bateriile şi,
ceasui pe capacul acesteia. Am legat totul la im întrerupător situat la capătul unui
fir de 20 de picioare,. Când vom incărca camionul cu explozibil cutia va fi plasată
în spate, peste două butoaie de gelatină. întrerupătorul va fi plasat ia îndemână, în
cabină.
Fie Henry, fie George – probabil Henry – va conduce camionui în zona de
recepţie a mărfurilor, inainte de a ieşi din cabină el va porni ceasul. Peste zece
minute totul va sări în aer. Sperăm ca acesta să fie sfârşitul clădirii EB.I-ului şi al
sistemului informatizat de paşapoarte pe care Z.O.G. a aruncat trei miliarde de
dolari din banii publici.
Acum şase sau şapte ani au lansat ideea paşaportului intern pentru a testa
reacţiile opiniei publice, sub pretextul identificării şi expulzării emigranţilor ilegali.
Chiar dacă mulţi cetăţeui şi-au dat seama unde putea să ducă asta, cea mai
mare parte s-a mulţumit cu explicaţiile politicienilor. Numeroşi lideri de sindicat,
temându-se de mâna de lucru ieftină, au găsit ideca excelentă. liberalii se opuncau
din principiu, considerând că e o dovadă de „rasism" – imigranţii clandestiui erau
consideraţi în bloc sub-oameui. Când guvernul a acordat cetăţeuia tuturor celor
veuiţi din'Mexic de peste doi aui orice opoziţie s-a evaporat
Devine din ce în ce mai uşor pentru guvern să manipuleze poporul american
– mai ales pe republicanii naivi sau pe sofisticaţii liberali. Cei care criticau
dispoziţia guvernului au fost de acord cu paşaportul intern când Big Brother le-a
explicat că aşa vor fi eliminaţi „rasiştii" – cum ne tot ponegresc ei.
Dacă libertatea poporului american ar fi singura miză, existenţa Organizaţiei
ar fi pe deplin justificată. Americauii şi-au pierdut dreptul la libertate.
Sclavagismul este o instituţie justă şi meritată de un popor ca al nostru, lipsit de
bărbăţie, indulgent şi credul. De fapt suntem deja sclavi. Am permis unei
minorităţi străine, pe cât de abilă, pe atât de dăunătoare, să ne înlănţulască
sufletele şi minţile. Lanţuiile spirituale sunt mult mai autentice decât lanţurile de
oţel care ne vor strânge în curând incheieturile.
De ce nu ne-am revoltat cu treizeci şi cinci de aui inainte, atunci când
şcolile noastre au fost transformate în jungle prin amestecui rasial? De ce le-am
înghiţit minciunile despre vaccinuri şi binefacerile medianei moderne? De ce am
acceptat să le ingurgităm toate produsele toxice? De ce nu i-am expulzat de acum
cincizeci de aui, în loc să-i lăsăm să ne ucidă în războiul lor mondial şi să pună în
genunchi Europa, instaurând Guvernul Mondial?
De ce nu ne-am ridicat la luptă atunci când au veuit să ne ia armele? De ce
nu i-am scos pe toţi străinii aroganţi în stradă pentru a le tăia beregata? De ce nu
am ridicat ruguri imense în fiecare piaţă
din America? De ce nu am terminat definitiv acest clan arivist şi infecţi
ieşit din mlaştinile Orientului, în loc să-i lăsăm să ne injecteze porcarii
transgeuice, să ne dezarmeze pentru a ne transforma în vite de povară?
Răspunsul este simplu. Dacă totul s-ar fi petrecut dintr-o dată, poporul s-ar
fi răsculat Dar lanţurile au fost legate imperceptibil, fileu fir.
Un lucru pe care istorica vor trebui să-1 lămurească – dacă va mai
supravieţul cineva din rasa noastră pentru a scrie istoria acestei perioade – este
procentajul de premeditare şi de întâmplare din procesul care ne-a transformat din
oameui liberi în vite.
Putem pune totul pe seama propagandei, a presei, a şcolîi, a bisericii şi a
guvernului? Sau trebuie să dăm o mare responsabilitate decadenţei, modului de
viaţă debil în care se bălăcesc occidentalîi în secolul XX?
Poate că intre cele două este o legătură. Ar fi'dificil să le separi. Spălarea pe
creier a făcut decadenţa mai uşor de acceptat, iar decadenţa ne-a pregătit pentru
spălarea pe creier. Am fost orbiţi de copaci şi nu am văzut pădurea.
 Un lucru este cert Nu numai libertatea se află în joc. Dacă Organizaţia
pierde, totul este pierdut Istoria noastră, moştenirea noastră, tot sângele şi
sacrificiile noastre. Inamicul nu are decât un ţel: distrugerea fundamentului rasial
al existenţei noastre.
Scuzele pentru eşec nu ar avea nici un efect la marionetele mulatre. Nu vor
mai exista albi care să-şi amintească de noi – pentru a ne ierta sau a ne* condamna
nebuuia.
Dacă eşuăm, această planetă va reveni acolo unde se afla acum milioane de
aui: lipsită de fiinţe raţionale, se va invârti la nesfârşit în hăul cosmic.
11 octombrie. Mâine va fi marea zL Decizia finală a fost luată dupăamiază în
timpul unei reuuiuui la Uuitatea 8. Eu şi Henry am fost pre-' zenţi, ca şi un corp de
ofiţeri de la Comandamentul Revoluţiei, ceea ce indică urgenţa.
în mod normal, cei de la Comandamentul Revoluţiei nu se implică la nivel
operaţional. Primim ordine de la PC.W. şi tot la ei raportăm. Câteodată participă
Comandamentul de Est Era vorba atunci de decizii simple, privind mai ales
echipamenteui de dinnuuicare. '
Prezenţa maiorului Williams la reuuiune ne-a făcut o puteruică impresie. Am
fost convocat ca responsabil pentru buna funcţionare a bombei. Henry era în
calitate de purtător al acesteia. Pe ordinea de zi se afla incapacitatea Unităţii 8 de
a obţine suficient explozibil. Ed Sanders, expertul în bombe al Unităţii 8 şi – foarte
interesant, antrenat de EB.I. – cunoaşte structura şi dispunerea clădirii.
Cu cea mai mare grijă, am socotit că avem nevoie de 10.000 de livre de TNT
sau ceva echivalent pentru a obţine efectul scontat. în loc de asta, avem ceva mai
puţin de 5.000 de livre, mai ales ingrăşăminte pe bază de nitrat de amouiu – mult
mai puţin eficace.
După gelatină, Uuitatea 8 a luat şi 400 de livre de dinamită de la un hangar
de metrou în construcţie. Deşi se găseşte din belşug la metrou, dinamita e
depozitată în cantităţi mici şi bine păzită. Cei din Unitatea 8 au fost interceptaţi
atunci când o luau.
Marţea trecută, trei oameui din Unitatea 8 au luat uitratul de la o fermă din
împrejurimi. Amestecat cu reziduuri petroliere dă o combinaţie destul de explozivă
când e vorba să ridici praf şi pietre. Dar ca să distrugi două planşee de beton armat
ca să generezi prăbuşirea faţadei, nu e de ajuns.
 Până la urmă, Unitatea 8 a decis că operaţiunea trebuia să înceapă. Cei care
furaseră nitratul s-au dus să spargă un arsenal militar. Erau sprijiniţi de un infiltrat
în tabăra respectivă, mi-a spus Ed Sanders.
Dar, până azi, nu avem nici o veste de la ei, iar Comandamentul
Revoluţionar nu este dispus să aştepte. Argumentele pro şi contra sunt
următoarele: Sistemul incearcă să ne lovească arestându-ne infiltraţii, de care
Organizaţia are mare nevoie inclusiv financiar. Dacă fondurile proveuite de la
„legali" scad, unităţile clandestine vor fi obligate să se lanseze în mari jafuri pentru
a supravieţui.
De asemenea, Comandamentul Revoluţionar estimează că trebuie să lovim
imediat Sistemul. O explozie nu va străpunge numai incercuirea legalilor de către
EB.I., ci va ridica şi moralul Organizaţiei, demonstrându-ne capacitatea de reacţie.
Am ghicit că cele două obiective erau prioritare faţă de obiectivul principal – al
distrugerii bazei de date.
Pe de altă parte, dacă am fi provocat o explozie minoră, am fi eşuat de două
ori, dezvăluind inamicului scopurile şi tacticile noastre. Va fi mai dificil de atins
ordinatoarele apoi. Acesta era punctul de vedere al lui Henry, care are capacitatea
de a-şi păstra în permanenţă sângele rece.
Surit sigur că şi Comandamentui îşi dă seama de consecinţele pe care le
poate avea graba, dar el trebuie să ia în calcul şi alte variabile, pe care noi le
ignorăm. Williams e convins că trebule să luăm prin surprindere EB.I.-ul, altfel vom
fi striviţi. Cea mai mare parte a discuţiei de azi s-a concentrat asupra sursei de
explozibil.
intrând cu camionul la recepţia mărfurilor, e clar că nu vom putea provoca
pagube majore, spaţiul fiind prea larg, cu actuala cantitate de material.
Am distruge birourile care dau spre curtea interioară, dar nu faţada şi nici
atât subsolul unde se află preţioasele computere. Câteva sute de persoane ar fi
ucise, dar maşinile ar continua să funcţioneze.
Sanders a mai cerut o zi pentru procurarea explozibilului, dar uimeui nu iriai
are incredere în ei.
Ne-am decis să plasăm bomba la primul uivel al subsolului. Dacă o punem
sub curtea inţerioară, efectul va fi devastator. Asta ar antrenaşi planşeul celui de-al
doilea uivel în subsol, ingropând astfel calculatoarele. Cea mai mare problemă
rămâne structura de rezistenţa a clădirii, pe care trebuie să o facem inutilizabilă.
Sursele de energie şi reţelele de comuuicare din clădire ar trebui să fie şi ele
distruse. In absenţa unul plan detaliat al imobilului, unei echipe de arhitecţi şi de
ingineri de geuiu, nu putem decât să ne dăm cu părerea.
Problema e că la subsol este dusă numai o mică parte din marfă, intrarea
fiind de obicei inchisă. Henry spune că e gata să forţeze porţile cu camionul.
în fine, mâine vom şti mai muite.
VI
13 octombrie 1991. Ieri, la ora 9 şi un sfert, bomba a explodat Ia F.B.L Grijile
noastre s-au dovedit fără fundament; pagubele sunt enorme. Am intrerupt cca mai
mare parte a activităţilor federale în acest sector pentru câteva săptămâui. Am
pulverizat şi noul complex informatic, deci ne-am atins pe deplin obiectivul.
Munca mca a început la 5 dimineaţa. L-am ajutat pe Ed Sanders să amestece
reziduurile fierbinţi cu ingrăşămintele pe bază de uitrat de amoniu în garajul
Unităţii 8. Am muncit trei ore pentru a fabrica 44' de saci de explozibil. 1
intre timp, George şi Henry s-au dus să fure camionul. Cu numai două tone
şi ceva de explozibil nu aveam nevoie de ceva prea mare.
Am decis să şutim o camionetă de aprovizionare. Când şoferul, un negru,
opri ca să lase nişte materiale, Henry îl trase din maşină şi-i tăie gâtul în tăcere.
George venea cu maşina noastră în spate, în timp ce Henry ducea camioneta
în garaj. Au ajuns exact când eu şi Ed terminaserăm treaba. Sunt siguri că nimeui
nu a observat nimic.
Ne-a luat o jumătate de oră să descărcăm produsele de birotică din
camionetă şi să incărcăm cu grijă dinamita şi sacii de îngrăşământ în final, am
conectat firul la intrerupător.
George şi cu mine am mers la EB.I., Henry ne urmărea cu camioneta. Am
incercat să parcăm în apropierea intrării în subsol, aşteptând să se deschidă pentru
un alt camion. Henry aştepta în „al nostru" la capătul străzîi. Intrând în clădire, i-
am făcut semn lui Henry. Am lăsat camionul şi am plecat liniştiţi.
Eram cam la două străzi depărtare când am auzit un zgomot infiorător, iar
solul a început să trepideze sub picioarele noastre. Era un sunet pătrunzător,
insoţit de zgomotul a mii de geamuri sparte. O ploaie fină şi ucigaşă de cioburi
începu. Am fost surprinşi să constatăm că totul era intact, insă din subsol ieşca o
coloană groasă de fum.
Zeci de persoane se agitau în jurul zonei de livrare. Mulţi sângerau abundent
şi cu toţii erau în stare de şoc. George şi cu mine ne-am luat inima în dinţi şi am
intrat în aiureala generală nimeui nu ne-a observat
Scena din curte era de dezastru total. O aripă intrcagă se prăbuşise, iar
curtea nu mai era decât o groapă enormă. Zidurile căzuseră, iar fiimul ieşca de
peste tot De jur împrejur erau presărate bucăţi de membre şi corpuri omeneşti.
Am făcut câţiva paşi pentru a evalua mai bine pagubele produse. Toată
curtea era tapetată cu hârtii, probabil un dulap enorm eu dosare se spărsese.
încercam un amestec de satisfacţie şi groază faţă de ceca ce realizasem. Capul hii
Henry apăru dintr-o groapă, era negru tot. Am fost surprinşi, căci el ar fi trebuit să
o şteargă imediat. Ne-a explicat că s-a pus la adăpost şi a rămas în aşteptare după
ee a parcat camionul. Avca în mână o facturjă de livrare în caz că l-ar fi intrebat
cineva, dar nu 1-a controlat nimeui. Trecu prin faţa pazuicului negru, urcă pe
rampă şi ieşi în stradă. A aşteptat lângă o cabină telefouică, iar cu un minut inainte
de explozie a sunat la „Washington Post". Mesajul era următorui:, Acum două
săptămâui l-aţi omorât pe
Cari Hodges la Chicago. Aducem scorui la egalitate omorându-i pe cei din
poliţia politică. In curând vom termina cu toţi trădătorii. Trăiască America albă!"
Asta ne va aduce câteva editoriale frumoase.
înainte de a pleca, Henry a intrat în subsol. La ieşire, ne-a arătat fericit o
lumină galbenă care îşi făcea loc prin valurile de fum, apoi a băgat bricheta în
buzunar. Henry face cât o armată.
La plecare am văzut o fată de circa douăzeci de ani zăcând rănită. Avea
piciorul prins sub nişte dărâmături şi pierdea mult sânge. Am improvizat un garou
şi am cărat-o delicat spre stradă. Urla de durere, iar piciorul îi atârna rupt Aceasta
era rana cea mai gravă, scăpase ieftin. Când m-am aplecat să o îngrijesc am auzit
pentru prima dată urletele şi gemetele zecilor de răniţi din curte. A fost un
spectacol oribil pe care nu-1 voi uita niciodată.
După primele estimări, circa 700 de persoane şi-au pierdut viaţa. Cifra
include şi cei 150 de oameui din subsol care nu au fost găsiţi niciodată.
 Reporterii spuneau că nu se poate intra în subsol decât după câteva
săptămâui, când vor fi inlăturate resturile. Toată lumea e convinsă că bazele de
date au fost distruse.
Am urmărit toată ziua reportajele Televiziunii. Zeci de medici scoteau
trupuri de sub dărâmături. Avem o mare responsabilitate, mai ales că majoritatea
victimelor nu sunt decât pioui, tot atât de angajaţi ca şi noi în favoarea infectei
filosofii rasiale a Sistemului.
Dar nu avem altă cale. Trebuie să ucidem oameui nevinovaţi pentru a
dărâma Sistemul. Cancerul e prea intins. Trebuie sări smulgem din carnea
sănătoasă inainte ca rasa noastră să piară.
Am discutat indelung pe tema asta şi suntem convinşi că acţiunea noastră
este pe deplin justificată, dar e dureros să vedem suferinţa propriului nostru popor.
Asta pentru că americanii au refuzat timp de zeci de aui să ia măsurile neplăcute
care se impuneau şi pe care suntem forţaţi să le punem noi în aplicare.
Aici e cheia problemei. Concepţia generată de ciuma iudeo-liberalo-
democratico-egalitaristă care ne-a atins se manifestă în nepăsarea.noastră, în
refuzul de a realiza realitatea vieţii. liberalismul e o filosofie esenţialmente
feminină, o viziune supusă asupra lumii. Poate că un adjectiv mai bun decât
feminin se impune: infantilă. E salvarea celor slabi'care nu înţeleg că lumea nu este
o creşă roz, plină de haleală, unde leîi dorm lângă mieluşei, iar toată lumea este
veşnic fericită. • ><
ISCUC;CC7/C7 IUI I UMTTR

Chiar dacă oamenii din rasa noastră, sănătoşi din punct de vedere spiritual,
ar dori o lume ca aceasta şi tot ar fi imposibil. Unghiul este tipic oriental. Punctul
de vedere al sclavilor faţă de credinţa oamenilor liberi din Thule.
Dar opinia asta s-a infiltrat în intreaga societate. Chiar cei care nu acceptă
conştient ideile liberale au fost corupţi de acestea. Deceuiu după deceniu,
problema rasială s-a agravat. Majoritatea celor care doreau să păstreze America
albă nu au avut niciodată curajul să privească realitatea în faţă.
Toţi liberalii şi jidanii au fost gata să acuze „inumauitatea", „injustiţia",
„genocidul", iar cea mai mare parte dintre ai noştri s-au ascuns în vizuinile lor ca
iepurii speriaţi. Niciodată problema râsială nu a putut fi rezolvată într-un mod
„echitabil pentru toţi'-. Asta e valabil atât pentru chestiunea evreiască cât şi
pentru imigraţie, suprapopulare, eugeuie şi o sută de alte probleme asemănătoare.
Da, incapacitatea de a înfrunta realitatea şi de a lua măsuri delicate, iată
simptomul sindromului liberal încercarea de a evita o chestiune dezagrcabilă, dar
minoră din prezent, o transformă într-o dificultate fără ieşire în viitor. Singurul
mod^in care funcţionează statul liberal este amânând problemele.
Rămâne că de fiecare dată când camerele filmau trupuri zdrobite extrase de
sub dărâmături stomacul mi se strângea şi nu mai puteam respira. Ne-am luat o
responsabilitate teribilă, teribilă.
Este clar că mass-media controlată încearcă să convingă oamenii de grozăvia
celor petrecute punând accentul pe sulerinţă, prim-planuri insângerate, interviuri
cu cei scăpaţi sau cu părinţii victimelor şi sunt pregătite să smulgă lacrimile
telespectatorilor.
Reporterii pun intrebări de genul: „Ce fel de bestie umană a putut face aşa
ceva?''
Trebuie să recunoaştem că faptul este fără precedent Toate bombele,
incendiile şi atentatele stângii sunt jocuri de copîi faţă de ce am făcut noi.
A
Dar ce diferenţe în presa! îmi amintesc de prezentarea atentatelor marxiste
de pe timpul Vietnamului. Multe clădiri guvernamentale au fost incendiate sau
dinamitate,-numeroşi inocenţi aii fost ucişi.
» . »f »
Acelea se numeau insă „acte de protest" pline de idealism.
39
O bandă de negrotei inarmaţi, „Black Panthers", se 'tot bătea cu poliţia,
atunci presa intervieva rudele doroilor ucişi, niciodată pe cele ale poliţiştilor. Când
o negresă a declanşat un măcel într-o sală de
tribunal şi 1-a ucis chiar pe judecător, presa s-a repezit să-i ia apărarea şi a
încercat chiar să o transforme în eroină populară.
După cum a anunţat Henry, vom începe să egalăm scorul. Până când vom
avea o presă liberă în ţara asta, multe gâturi de redactori şi directori vor trebui
tăiate.
 16 octombrie. M-am intors la prietenii mei din Uuitatea 2. Scriu aceste
cuvinte la lumina unei lanterne pe care au instalat-o în podul din staul pentru
Katherine şi pentru mine. E cam răcoare şi rustic, dar avem un pic de intimitate.
E prima dată când petrecem o noapte în doi.
N-am veuit aici ca să ne giugiulim în fân, ci ca să recuperăm o încărcătură de
muuiţîi. Cei din Unitatea 8 care au plecat pentru trcaba cu F.B.I-ui aproape au
reuşit
Nu mi-au dat toate detaliile, dar au furat o camionetă de două tone şi
jumătate de la un depozit din Aberdeen. L-au umplut cu muniţie şi au plecat cu
ajutorui unuia dintre oameuii noştri infiltraţi. Din păcate au fost surprinşi când
jefuiau un bunker şi obligaţi să deschidă focui pentru a scăpa. Unul dintre ei a fost
serios rănit.
Au reuşit să scape de urmăritori. Trebuie să rămână ascunşi până la noi
ordine. Răuitui se pare că este în curs de vindecare.
Camioneta a fost complet refăcută, vopsită în alte culori. E imposibil să o
mai identifice cineva, căci trebuie să plece spre Washington.
în orice caz nu-şi vor lua toate muuiţiile cu ei. Cca mai mare parte va fi
stocată aici, servind la aprovizionarea unităţilor din regiune. PC.W.-ui a permis
unităţii noastre să fie primul beneficiar al muuiţiilor de aici.
Alegerea e vastă. Cele mai interesante sunt cutiile de grenade cu
fragmentare – 750 de grenade de mână. Vom lua două cutii cu noi.
Din cele 100 de mine de diverse tipuri şi forme vom lua două sau trei cutii.
Avem şi detonatoare şi amorse. Cutii de detonatoare pentru bombe, grenade,
opt bobine de fitil lent, termit, în mare, 500 de livre de tot felul de bombe. Au făcut
aşa un zgomot băgând totul în camionetă, incât au fost auziţi de un pazuic. Noi
urmează să recuperăm 250 de livre de tritonal (TNT amestecat cu pulbere de
aluminiu, putându-se utiliza pentru bombe mai mici).
Katherine şi cu mine eram foarte fericiţi că putem face acest drum
împreună, dar situaţia e incurcată. George mi-a cerut să merg cu Henry, iar
Katherine s-a opus spunând că până acum nu a participat la acţiunile unităţii
noastre. Nu dorea să rămână în postura de bucătăreasă şi menajeră pentru noi.
 Am incercat să calmez lucrurile, sugerând că bate mai puţin la ochi când un
bărbat şi o femeie sunt într-o maşină. Poliţia îşi făcuse obiceiul să oprească şi să
controleze maşini la întâmplare.
Henry îmi acceptă sugestia, iar George trebui să fie şi el de acord. Eram
ingrijorat, aproape sigur că bănuieşte ceva. Nu ne-am dat în vileag legătura, dar
oricând George şi Henry pot ghici că e ceva intre noi. Asta creează o situaţie
conflictuală. George şi Henry sunt şi ei masculi sănătoşi, iar Katherine este
singura femelă. Avem o problemă de disciplină organizaţională.
Organizaţia permite cuplurilor căsătorite, când se regăsesc în aceeaşi
unitate, ca soţul să aibă un drept de veto asupra ordinelor date soţiei sale. In afară
de această excepţie, femeile sunt supuse acelorlaşi reguli de subordonare ca şi
bărbaţii. Toate infracţiunile faţă de regulamentul Organizaţiei sunt pedepsite sever.
Katherine şi cu mine am discutat şi, deşi nu vedem relaţia noastră ca pur
fizică, nici nu ne simţim obligaţi să ne formalizăm pentru moment. Primul motiv
este că noi avem mult de invăţat unul de la celălalt, al doilea motiv este
angajamentul faţă de Organizaţie şi faţă de uuitatea noastră.
în orice caz, lucrurile trebuiesc rezolvate cât mai repede.
vii
23 octombrie 1991. Uuitatea noastră a indeplinit trei misiuui în ultimele zile.
în total, Organizaţia a produs peste 200 de incidente în diverse părţi ale ţării.
Suntem în plin război de gherilă.
Lunca trecută, noaptea, Henry, George şi cu mine am făcut o descindere la
„Washington Post". A fost o treabă rapidă, cu puţină pregătire.
Henry era pentru măcelărirea personalului inainte de inchiderea ediţiei. Am
fi putut arunca grenade prin birourile şefilor, de la etajul şase, terminându-i apoi
cu mitralierele.
George consideră că era prea riscant, retragerea fiind dificilă. Sute de
oameui lucrâu în clădire, iar zgomotul i-âr fi atras fără indoială.
Pe de altă parte, tipografia ziarului e vizibilă printr-o vitrină enormă de la
parter. Am făcut deci un fel de bombă dintr-o mină antitanc.
Avea sase livre şi era destul de compactă, putând fi aruncată ca o
grenadă clasică.
 Am parcat la 100 de metri de intrare. George a dezarmat pazuicul, iar Henry
a spart fereastra cu puşca sa cu ţeava tăiată. Am aruncat mina/grenadă care a
intrat exact intre rulourile presei celei mai apropiate care imprima tirajul de a
doua zi.
Ne-am aruncat după un parapet în timpul exploziei, apoi Henry şi cu mine
am aruncat incă şase grenade cu termit în tipografie. Am reveuit în strada
principală inainte ca cineva să iasă din clădire. Nimeni nu a văzut maşina.
în dimineaţa următoare, ziarul a ajuns cu o oră mai târziu la tarabe, iar
abonaţii l-au primit ca de obicei. Chiar dacă ediţiile de dimineaţă au fost distruse,
ziarul nu a suferit mari pagube. Am distrus numai o maşină de tipărit, incendiul a
fost minor. „Post"-ul nu şi-a pierdut deloc capacitatea de a răspândi minciuni
veninoase, în ciuda eforturilor noastre.
Eram întristaţi de acest rezultat Era clar că ne asumasem riscuri
disproporţionate faţă de ce am fi putut realiza. Nu ne vom mai angaja în acţiuui
proprii fără o evaluare clară a obiectivelor. Am semăna cu o armată de musculiţe
care atacă un elefant Fiecare lovitură trebuie minuţios calculată în funcţie de
obiective.
Ideea lui Henry de a ataca birourile pare mai bună acum. Ar fi trebuit să
punem la punct un plan mai bun pentru a paraliza „Post"-ul, în loc să ne repezim
pe tipografie. N-am reuşit decât să-i punem în gardă.
Trebuia să ne spălăm acest eşec. Presupunând că toată echipa editorială
leneveşte prin case, după ce a trebuit să rescrie ziarul noaptea, ne-am hotărât să.
le facem o mică vizită.
Am început studiul ziarului. Ne-a reţinut atenţia editorialul redactorului-şef,
scris cu o mare patimă contra noastră. Cuvintele sale trădau ura talmudica.
Rasişui nu merită nici o milă din partea poliţiei, spunea el. Trebuie să fie omorâţi
în strada ca nişte câini turbaţi. Ce contrast faţă de solicitudinea cu care tratează
crimele şi violurile comise de negri! Intră în contradicţie cu poziţia sa faţă de
„brutalitatea poliţiei".
Singura soluţie era să-i oferim propriul tratament.
Henry şi cu ruine am luat autobuzul pentru a ajunge pe centura oraşului. De
acolo ne-am deplasat cu un taxi, oferindu-i şi şoferului – un negru, o călătorie
ţeapănă în portbagaj.
 Am aşteptat în taxi în timp ce Henry incerca să intre. O femeie îl intrebă ce
doreşte, iar el îi spuse că a adus un pachet de la „Post". Când a apărut redactorul în
uşă, Henry practic 1-a despicat în două cu puşca sa tăiată, asCunsă sub haină.
Miercuri, toţi patru (Katherine era pe post de şofer), am distrus cel mai
puteruic emiţător TV din Washington. Asta a fost o acţiune riscantă, la un moment
dat am crezut că până aici ne-a fost.
Nu putem cunoaşte incă efectele asupra publicului. Cea mai mare parte îşi
vede de treabă ca de obicei.
Ceva efecte s-au produs totuşi. Garda Naţională din 12 state a fost chemată
să sprijine poliţia locală. Acum fiecare clădire guvernamentală din Washington e
păzită 24 de ore din 24. La fel se întâmplă cu multe centre de presă din ţară.
Într-o săptămână, cred că fiecare deputat, fiecare judecător federal şi fiecare
birocrat îşi va asigura serviciile unor gărzi de corp. Uniformele, sacii de uisip şi
mitralierele armate pe care toată lumea le vede prin Washington vor ajuta poate
publicul să deschidă ochîi – deşi sunt sigur că situaţia e mai puţin dramatică în
vestul ţării decât aici. 4
Cea mai mare problemă este filtrul mass-media prin care oamenii ne percep.
Putem produce destule necazuri pentru a câştiga atenţia presei, dar ea adoptă
tactica inversă: inecarea auditoriului în distorsiuni, minciuui şi jumătăţi de
adevăruri despre noi. în ultimele două săptămâui au incercat să convingă oamenii
că noi suntem diavolui în persoană, o ameninţare pentru tot ceea ce este decent,
nobil şi respectabil.
S-au dezlănţuit cu toată fiiria împotriva noastră. Când nu mai dau reportaje
trucate, lungi „retrospective" acoperă paginile şi jurnalele de ştiri. Totul e ilustrat
cu fotografii trucate care ar trebui să reprezinte activităţi şi reuuiuui ale
Organizaţiei. „Experţii" îşi dau cu părerea prin platouri – circul e totul! Mi-e teamă
că publicui american e destul de credul şi va lua de bune poveştile lor fantastice.
Acum se repetă campauia orchestrată contra lui Hitier incă din anii '40:
poveştile lui Hitler nebun tăvalindu-se pe covoare, planurile de invazie a S.UA şi
copii transformaţi în abajururi şi săpun.
Abundă „mărturiile" unor fete răpite şi plasate în bordeluri naţional-
socialiste, iară a trece cu vederea imaginarele povestiri horror cu camerele; de
gazare şi cele şase milioane de victime care s-au dovedit foarte rentabile. Evreii au
reuşit să-i convingă pe americaui de autenticitatea acestor mituri. Rezultatul celui
de-al Doilea Război Mondial nu a fost altul decât măcelărirea rasei albe şi plasarea
Europei de Est într-un gigantic lagăr de concentrare comuuist.
Acum, se pare că Sistemul a hotărât să declanşeze o nouă isterie generală,
prezentându-ne drept mai periculoşi decât suntem în realitate. Noi suntem nemţîi.
Astfel, Sistemul cooperează din ce în ce mai bine pentru sensibilizarea
conştiinţei colective faţă de lupta noastră. Cel mai grav e că bănuiesc vârfurile
Sistemului de a nu fi atât de jenate de acţiunile noastre pe cât lasă să se vadă. Se
servesc în mod cinic de noi pentru a-şi face acceptate aberaţiile – cum ar fi
paşaportul intern.
Uuitatea noastră a primit sarcina directă de a combate mijloacele de
informare din zonă. Este clar că nu vom câştiga numai prin acţiunea directă. Sunt
prea muiţi. Trebuie să convingem o parte importantă dintre compatrioţii noştri de
necesitatea şi justeţea acţiunilor.
Suntem obligaţi să facem propagandă, iar la acest capitol nu prea am
strălucit Unităţile 2 şi 6 erau insărcinate cu propaganda la Washington. Henry a
adunat un teanc de pe stradă, mie mi-e insă teamă că manifestele nu Vor fi de
ajuns.
Efortul nostru de propagandă cel mai spectaculos a avut loc miercurea
treCută şi a sfârâit tragic. în ziua în care am aruncat în aer releul, trei oameui din
Uuitatea 6 s-au strecurat într-uri post de radio şi au început să emită un apel de pe
o casetă. Se baricadaseră inăuntru şi îi inchiseseră pe toţi angajaţii într-o anexă. Se
gândeau să fugă în timp ce caseta încă mergea, sperând că poliţia, crezându-i incă
în interior, va arunca gaze lacrimogene, ceea ce le-ar fi lăsat circa un sfert de oră
ca să o şteargă.
Poliţaîi au apărut insă mai repede decât prevăzuseră şi au luat cu asalt
dădirca, prinzându-i pe ai noştri în interior. Doi dintre ei au fost ucişi, iar al treilea,
răuit grav, a căzut în mâinile lor. Mesajul nu a fost transmis decât zece minute.
Uuitatea 6 este decimată. Supravieţuitorii, două femei şi un bărbat, s-au
mutat în localul nostru. Am pierdut o uuitate de propagandă din cele două de la
Washington. Din fericire, mijloacele tehuice şi materialul au fost recuperate. în
plus, avem pick-up-ul lor care ne va prinde bine dacă rămân aici.
 28 octombrie. Noaptea trecută a trebuit să fac cel mai neplăcut lucru pe care
l-am făcut de când sunt în Organizaţie, adică de acum patru ani. Am luat parte la
execuţia unui rebel.
Harry Powell era şeful Unităţii 5. Săptămâna trecută, când RC.Wul a dat
ordin unităţii sale să îi asasineze pe doi dintre cei mai inverşunaţi apărători şi
purtători de cuvânt ai amestecului raselor – un preot şi un rabin, coautori ai unei
petiţii larg difuzate care cerca Parlamentului avantaje financiare speciale pentru
cuplurile mixte – Powell a refuzat misiunea. A trimis un răspuns P.C.W.-ului cum că
pe viitor el se opune folosirii violenţei şi că uuitatea sa nu va mai participa la nici
un act de terorism.
A fost sechestrat imediat şi ieri s-a desemnat câte un delegat din toate
unităţile care ţincau de PC.W. – inclusiv Uuitatea 5 – în vederea judecării lui.
Uuitatea 10 nu a putut trimite pe nimeui, şi deci 11 membri – 8 bărbaţi şi 3 femei
– s-au intruuit într-o incăpere din fundul unui magazin cu cadouri care aparţinea
unuia dintre membrii noştri „legali". Eu îmi reprezentam uuitatea la această
intrunire.
Ofiţerui de la PC.W. a prezentat foarte pe scurt cazul lui Powell.
Reprezentantul Unităţii 5 a confirmat faptele: Powell nu numai că refuzase să se
supună ordinului de asasinat, dar ordonase membrilor unităţii sale ca nici ei să nu
ia parte la el. Din fericire, insă, aceştia nu s-au lăsat corupţi.
Lui Powell i-a fost acordat dreptul să s£ apere, lucru pe care 1-a făcut vreme
de vreo două ore, lăsându-se ocazional intrerupt de întrebările noastre. Chiar m-au
şocat cuvintele sale, dar cu siguranţă au uşurat mult sarcina participanţilor,
facilitând luarea deciziei, s
Harry Powell era prin definiţie un „responsabil conservator".: Faptul că nu
era un simplu membru al Organizaţiei, ci deveuise şef de unitate se răsfiingca
asupra intregîi unităţi, nu numai asupra sa. Singurul lucru pe care îl avea de spus
în apărarea şa era ca actele noastre de teroare indreptate împotriva Sistemului
urmau să antreneze un asalt treptat, „provocând" Sistemul care lua din ce în ce
mai multe măsuri represive.
Asta bineinţeles că o ştiam toţi! Sau cel puţin eu credeam că eram toţi
conştienţi de lucrul acesta. Se pare insă că Powell era de altă părere. în privinţa
asta, el nu inţelesese că, de când e lumea, unul din ţelurile principale ale unei
politici de teroare era să constrângă autorităţile să răspundă cu represalii şi
^.devină din ce în ce mai represive. Acest lucru determină un curent de simpatie
faţă de terorişti în rândurile unei părţi a populaţiei. Un alt scop este crearea unor
confuzii care să distrugă sentimentul de siguranţă al populaţiei şi credinţa acesteia
în invincibilitatea guvernului.
Pe măsură ce Powell îşi continua discursui, era din ce în ce mai limpede că
era conservator şi nu revoluţionar. Vorbea de parcă ţelul cel mai important al
Organizaţiei era să forţeze Sistemul să instituie anumite reforme, mai degrabă
decât să îl distrugă integral, şi să construiască ceva radical, fundamental diferit în
loc.
Se opunea Sistemulul pentru că acesta îi percepea taxe prca mari pe
afacerile sale. (înainte să fim constrânşi să intrăm în clandestiuitate era
proprietarul unei mari fierării.) Se opunea toleranţei Sistemuiui cu privire la negri
deoarece crimele şi răzmeriţa nu sunt prieluice afacerilor. Se opunea confiscării
armelor de foc deoarece credea că are nevoie de o armă pentru siguranţa lui
personală. Acestea erau motivaţiile unui ultra-liberal, un soi de individ egocentric
care îşi iniagina guvernul ca pe o piedică în calea micilor întreprinzători.
Cineva 1-a intrebat dacă uitase ceea ce se tot repeta în cadrul Organizaţiei,
adică faptul că lupta noastră era meuită să asigure un viitor rasei noastre şi Ca
problema libertăţii individuale era subordonată acestui principiu fundamental.
Drept răspuns a spus că tacticile violente ale Organizaţiei nii aduceau nici un
beneficiu nici rasei şi nici libertăţii individuale.
Replica sa dovedea incă o dată că nu inţelesese nimic din ceea ce incercam
noi să facem. Faptul că iniţial fusese de acord să folosească forţa împotriva
Sistemului s-a bazat pe presupunerea naivă că: „pentru Dumnezeu, le arătăm noi
bastarzilor ăstora!" Dar când Sistemul, în loc să facă stânga-mprejur, a continuat să
întindă coarda din ce în ce mai tarei Powell a hotărât că politica noastră de
terorism venea în contradicţie cu ţelurile fixate.
Nu putea să accepte faptul că nu se putea retrasa calea care ducea la
atingerea obiectivelor noastre. Până în momentul de faţă am reuşit să ne
menţinem direcţia prin furtuna declanşată de Sistem, care va termina prin a
conduce corabia Statului pe căi periculoase. Nu o să ne intoarcem şi nu o să avem
odihnă până când nu vom ajunge la destinaţie, scufundând corabia aceasta ca să
ne îmbarcăm pe una nouă.
Poate că avea dreptate când afirma că metodele noastre erau eronate: asta o
să vedem din reacţia publiculul. Dar atitudinea sa şi intreg raţionamentul său sunt
eronate. Ascultându-1 pe-Powell îmi aduceam aminte de un scriitor din secolul
XIX, Brook Adams, şi de felul cum împărţea el oamenii în două clasei idealiştii şi
materialiştii. Powell era arhetipul omului materialist. ■■'•"
Ideologiile, ţelurile, contradicţia fundamentală intre viziunca noastră asupra
lumii şi cea a Sistemului – toate astea nu insemnau nimic pentru el. Nu vedea în
filosofia Sistemului decât un vag suport ideologic care, difuzat sub formă de
manifeste, era taman bun ca să ne aducă noi recruţi. El considera lupta noastră
doar ca pe o contestare a puterii şi nimic mai mult Dacă nu puteam să deţinem
avantaje, ar trebui măcar să-1 putem obliga să negocieze cu noi.
Mă intrebam câţi alţii din Organizaţie gândeau ca Powell şi m-a luat cu
friguri. Am fost forţaţi să ne lărgim rândurile prea repede. Nu am avut suficient
timp la dispoziţie ca să le inculcăm alor noştri atitudinea devotată care convenea
aspiraţiilor şi doctrinei noastre. Aşa am fi putut preveni incidentul Powell,
detectându-1 mai rapid.
Aşa se face că nu prea am avut de ales când am hotărât destinul lui Powell.
Aveam de luat în considerare nu numai nesupunerea sa, ci şi faptul că, după cum
el insuşi mărturisise, nu era pe deplin demn de incredere. Să permitem ca unul
dintre ai noştri – eu atât mai mult responsabilul unei unităţi – să îi indemne
deschis pe ceilalţi membri să facă un compromis cu Sistemul, chiar acum când
războiul tocmai a început.. Situaţia asta nu se putea rezolv^ decât într-un singur
feL Cei opt bărbaţi au tras băţul scurt, iar soarta m-a ales pe mine şi alţi doi ca să
formăm un pluton de execuţie. Când PoWell şi-a dat seama că urma să fie împuşcat
a incercat să tragă de timp: L-am legat de mâini şi de picioare şi i-am pus un căluş
în gură, intrucat ţipa prea tare. L-am dus până la un teren împădurit, dincolo de
autostradă, la 10 mile la sud de Washington, l-am doborât cu focuri de armă şil-
amingropat
M-am intors acasă puţin după miezul nopţii, dar nu am reuşit să adorm.
Sunt tare, tare abătut.
VIII
 4 noiembrie 1991 An seara asta, din nou acelaşi meniţi: supă, pâine şi nimic
altceva. Banîi noştri sunt aproape în întregime delapidaţi, şi tot nu ne vine nimic
de la PC.W. Dacă nu ne vine solda în următoarele două zile, vom fi constrânşi să ne
mai avântăm într-un atac armat – proiect puţin entuziasmant
Uuitatea 2 pare să posede în continuare rezerve de hrană nelimitate, şi am
duce-o cu siguranţă mult mai rău dacă ,nu ne-arfi umplut ei maşina cu conserve
luna trecută, cu atât mai mult cu cât avem şapte guri de hrăuit Dar e foarte riscant
să conducem până în Maryland ca să ne facem provizii de hrană. Este prea mare
riscul să ne prindă Vreun control de poliţie.
Aceasta este consecinţa cea mai vizibilă – şi cu siguranţă pe departe cea mai
iritantă şi în ochîi publicului, care a urmat campauia noastră teroristă. Deplasările
cu maşini particulare au deveuit un coşmar, mai ales în regiunea Washington, cu
blocaje enorme datorate barajelor poliţieneşti. în uitimele zile, activitatea poliţiei
Sra intensificat semnificativ, şi asta seamănă bine cu premisele caracteristicilor
unei vieţi viitoare, caracteristici pe care noi le prevăzusem.
în momentul de faţă sunt opriţi şi pietouii, cicliştii şi autobuzele, încă ne
mai putem deplasa, dar mult mai greu decât inainte. . Şi incă o pană de curent! E a
doua oară în seara asta când trebuie să aprindem lumânări. Până anul acesta, cele
mai lungi pene de curent aveau loc vara, dar acum suntem în noiembrie şi incă
mai trebuie să facem faţă reducerilor „temporare" cu 15% ale energiei pe care le-au
decretat în iulie. Nici permanentizarea orei de stingere nu ne scuteşte de un număr
crescând de intreruperi.
Şi touişi e sigur că economia asta de energie aduce profit cuiva. Săptămâna
trecută, când Katherine a fost suficient de norocoasă incât şa găsească câteva
lumânări într-o prăvălie, a trebuit să plătească 1.50$. Kerosenul şi benzina pentru
lampă erau mult prea scumpe, dar oricuiţi nu erau niciodată pe rafturile
magazinelor. Când o să am puţin timp liber o să văd cum pot să o rezolv şi pe asta.
Am ţinut Sistemul sub tensiune toată săptămâna trecută, mobilizând multe
persoane pentru activităţi care nu presupuneau un risc prea mare. Am atacat de
pildă cu grenade vreo 40 de clădiri federale şi agenţîi de presă din Washington, iar
uuitatea noastră este răspunzătoare pentru vreo 11 dintre acestea.
Dat fiind că este practic imposibil să pătrunzi în clădirile federale fără să
treci printr-un post de control ca să fii percheziţionat, a trebuit să fim ingeuioşi. în
ideea asta Henry a tras pur şi simplu cuiul unei grenade cu fragmentaţie şi a
strecurat-o intre două cutii dintroi Camionetă cu marfă care aştepta să se deschidă
uşa „Washington Post"-ulul. A fixat-o în aşa fel incât siguranţa să fie imobilizata de
cele două cutii. Nu a măi rămas în zonă, insă reportajele difuzate ulterior la ştiri au
confirmat că o persoană şi-a pierdut viaţa şi alte trei au fost grav răuite într-o
explozie din clădirea „Washington Post"'-ului Totuşi cel mai frecvent utilizăm
aruncătoare de grenade cuplate la arme de foc. Batem la mai mult de 150 de yarzi,
insă grenada explodează intotdeauna prea repede dacă nu modificăm mecauismui
de intârziere. Trebuiesc efectiv utilizate pe ascuns, de la mai puţin de 100 de metri
de ţintă.
Se trage din mers, de pe bancheta din spate a unei maşini. Sau de la
fereastra unei camere goale dintr-o clădire alăturată. Pe timp de noapte tragem
dintr-o plantaţie de arbuşti situată într-un părculeţ din faţa clădirii luate drept
ţintă. Cu puţin noroc, intrăm pe un geam şi provocăm o explozie într-un birou sau
pe un hol. Dar chiar şi atunci când grenada explodează pe un perete exterior se
sparg geamuri, se sperie lumea şi se instaurează un climat de nesiguranţă.
Dacă rezistăm suficient de mult timp, probabil că vom reuşi să forţăm
guvernul să-şi inchidă mai toate sediile federale. Asta ne va ajuta să trezim
conştiinţa în funcţionarii federali. însă e limpede că nu putem continua la nesfârşit
genui acesta de activităţi. Ieri l-am pierdut pe unui dintre cei mai buui activişti de
la noi – Roger Greene din Unitatea 8 – şi vor mai pieri şi alţii în timp.
Sistemui va câştiga inevitabil războiul acesta de uzură, dat fiind avantajul
numeric pe care îl are asupra noastră.
Am discutat intre noi problema şi am terminat mereu prin a ne împotmoli în
acelaşi loc: nu există o atitudine revoluţionară în America, cu excepţia celei
adoptate de Organizaţie. Tot ceca ce am făcut noi în trecut nu pare să fi schimbat
ceva în privinţa asta E clar că masele populare nu sunt în totalitate de acord cu
Sistemul – de fapt valul de nemulţumire a crescut treptat în ultiruii şase sau şapte
aui, în cursul cărora uivelui de trai a scăzut simţitor – dar în mare parte mai au
incă mult prea mult de pierdut Populaţia incă mai are mult prea mult confort ca să
poată accepta ideea de revoltă.
Ne dăunează şi imaginea pe care guvernul o prezintă restului populaţiei ca
fiind a noastră. Primim incontinuu informaţîi de la membri noştri „legali" asupra
stării opiniei publice. Sunt numeroşi cei care acceptă etichetele pe care ui le-a
atribuit Sistemul, şi anume „gangsteri" şi „criminali".
în lipsa unui soi de simbioză cu populaţia nu avem cum să recrutăm oameui
noi ca să ne acoperim pierderile. Iar această simbioză pare destul de greu de atins,
atâta vreme cât Sistemul controlează presa în totalitate. Manifestele şi câteva
minute ocazionale de emisie nu ne pot fi de mare folos în comparaţie cu spălarea
de creier permanent intreprinsă de Sistem pentru menţinerea populaţiei sub
dominaţie.
Tocmai a veuit curentui. Acum pot să-mi golesc rucsacul. Câteodată mă
gândesc că tocmai slăbiciunile proprii Sistemului vor provoca căderea sa rapidă, cu
sau fără ajutorul nostru. Eşecurile consecvente ale puterii reprezintă doar o fisură
printre multe altele în edificiul acesta părăgiuit pe care noi incercăm din răsputeri
să îl demolăm.
A
8 noiembrie, în ultimele zile s-au făcut schimbări majore în alcătuirea uuităţîi
noastre. Populaţia de la noi din sediu a crescut în număr cu patru persoane. Insă
ulterior alte patru persoane au plecat, aşa că am revenit la numărul iniţial.
Oricum, componenţa uuităţîi noastre s-a modificat; acum am rămas eu, Katherine,
Bill şi Carol Hanharan şi un fost membru al Uuităţîi 6.
Henry şi George fac echipă cu Edna Carlson, care 1' s-a alăturat după drama
din Uuitatea 6, ca şi Dick Wheeler de alt , singurul supravieţuitor după raidul
poliţiei în sediul Uuităţîi 11, joi. Toţi patru s-au mutat în alte sedîi din zonă.
Schimbarea aceasta ne permite să fim mai productivi ca înainte. Şi rezolvă
şi problema personală pe care o aveam eu şi Katherine. Acum suntem într-o
unitate de serviciu tehuic, în vreme ce ceilalţi patru care au plecat constituie o
unitate de sabotaj şi asasinat.
Bill Hanharan este mecauic, artizan şi tipograf. Până acum două luni, el şi
Carol se ocupau de o tipografie în Alexandria.
Soţia sa nu-i împărtăşeşte priceperea în ale mecauidi, insă este suficient de
competentă ca tipograf. Imediat ce vom avea o altă tipografie aici, sarcina sa va fi
să elaboreze o parte din manifeste şi celelalte materiale de propagandă pe care
Organizaţia le va distribui clandestin în regiune. Eu continuam să fiu responsabil
de echipamentele de comuuicaţie şi de artilerie pentru Organizaţie. Bill mă va
asista pe partea cu artileria şi va fi şi armurierui nostru totodată. Katherine va mai
avca o şansă să-şi folosească abilităţile redacţionale, cel puţin într-o oarecare
măsură Va avea sarcina sa transforme propaganda brută primită de la PC.W. sub
formă de filme nedevelopate, în texte şi tiduri pentru Carol. Se va putea astfel
folosi de rezerva şi de concizia care o caracterizează pentru a suprima pasajele
inutile şi a face modificările necesare montajului.
Ieri, eu şi Bill am terminat montajul nostru special de artilerie. Am
modificat un aruncător de mine de 4,2 degete ca să trimită proiectile de 81 mm.
Transformarea era necesară, intrucât nu reuşisem
să facem rost de un aruncător de mine de 81 mm pentru proiectilele pe care
le luasem în timpui unui atac armat la Aberdeen Proving Ground, luna trecută.
Unui dintre ai noştri avca totuşi un aruncător de mine de 4,2 degete pe care îl
abandonase departe de locuinţa sa în 1940.
Organizaţia a planificat o misiune foarte importantă în următoarele două
zile în care se va utiliza aruncătorul de mine. Eu şi cu Bill eram presaţi de timp ca
să terminăm treaba. Cel mai greu ne-a fost să găsim un tub de oţel pe care să îl
sudăm în interiorul tubuiui de 4,2 degete. O dată ce am reuşit să găsim un fui
nizor pentru tub, restul a fost destul de uşor şi puteam fi mândri de rezultat.
Azi am făcut o treabă care ui se părea simplă în teorie, insă în practică ne-a
dat de furcă mai mult decât am fi putut crede. A trebuit să golim o bombă de 500
de livre ca să recuperăm explozibilul. După multe eforturi şi injurături – plus
câteva arsuri de la apa clocotită pe care am împroşcat-o – am recuperat
explozibilui. După aceea l-am turnat în cutii goale de suc, de unt de alune şi altele.
Treaba asta ne-a luat toată ziua şi ne-a scos pe toţi din răbdări. Am făcut destule
bombe de mărime medie incât să stăm liniştiţi vreo câteva luui de-acum incolo.
Cred că o să descopăr în Bill Hanharan un bun camarad de arme când vom
indeplini împreună noi misiuni pentru Organizaţie. Am fost denumiţi Unitatea 6,
iar eu sunt responsabilul. Noua dispunere în spaţiul locuibil ne avantajează pe
mine şi Katherine, dat fiind că împărţim clădirea cu un alt cuplu căsătorit, în loc
de celibatari.
Am scris „un alt cuplu căsătorit", dar bineinţeles că este o greşeală, intrucât
Katherine şi cu mine nu suntem căsătoriţi.
 în uitimele două luui trecuserăm prin atâtea lucruri împreună şi
deveuiserăm atât de legaţi unul de celălalt incât o legătură mai puternică decât
căsătoria s-a format intre noi.
Până acum am găsit intotdeauna o metodă de a rămâne împreună în timpul
misiunilor. Acum, o asemenea colaborare nu mai pune nici o problemă.
Este interesant că Organizaţia, care ne-a impus o viaţă complet anormală,
ne-a condus la relaţii sănătoase intre sexe opuse. Asta face net diferenţa faţă de
ceea ce se petrece în exterior.
Femeile celibatare sunt teoretic egale bărbaţilor şi sunt supuse aceleiaşi
discipline. Fireşte insă că femeile sunt protejate în cadrul unităţilor, chiar
răsfăţate.
De exemplu, în exterior, violul a devenit un rău omniprezent în zilele
noastre. A crescut deja cu o rată de 25% faţă de arui precedenţi, de când Curtea
Supremă a S.U A a decis că legile care condamnau violul sunt anticonstituţionale,
presupunând o diferenţă juridică intre sexe. Judecătorii au decis ca violul să fie
integrat legal celorlalte tipuri de agresiune. Altfel spus, un viol e pedepsit ca un
pumn în nas!
Mişcarea pentru Eliberarea Femeîi a primit aceste schimbări cu stupefacţie.
Nu era exact ce îşi doreau atunci când au început să lupte pentru egalitatea
sexelor. Cred că şefele acestor grupuri, în marea lor majoritate evreice, cunosc
scopurile acestor legi.
Purtătorii de cuvânt negri au făcut, fireşte, elogiul deciziei Curţii Supreme.
Legile care condamnă violul sunt rasiste, spun ei, fiindcă majoritatea violurilor
sunt comise de negri.
în zilele noastre bande de negrotei violatori bântuie pe străzi. Unele femei,
de un liberalism aparte, găsesc o oarecare satisfacţie masochistă în viol,
considerându-1 o ispăşire pentru sentimentul lor de culpabilitate rasială. Pentru o
femeie albă normală acesta e un coşmar cotidian.
Un aspect respingător al acestei probleme este că tinerii albi, în loc să
combată această ameninţare rasială, s-au decis să pactizeze cu violatorii.
Fetele nu rămân pasive, excesele sexuale au deveuit o practică generală în
public Tot felui de perverşi – incurajaţi de mijloacele de informare – îşi exhibă
devierile demente, iar publicul li se alătură.
 Săptămâna trecută a avut loc un incident neplăcut. Am ieşit cu Katherine la
cumpărături şi un negrotei s-a luat de ea când eu nu eram atent I-am tras una în
faţă cât am putut de tare, apoi am început sa-1 toc în picioare. Mă pregăteam să
scot pistolui să-1 împuşc pe loc, dar Katherine m-a oprit la timp.
Trecătorii se îndepărtau rapid, iar doi negri de pe trotuarul de vis-â-vis au
început să facă gură. Am plecat calmi, iar la colţ am luat autobuzul.
Katherine mi-a explicat acasă că a fost greşeala ei. Negroteiul o urmărea de
mult, a incercat să scape de el, dar era prea puteruic. în plus, îşi lăsase acasă arma
şi spray-ul lacrimogen – accesoriu indispensabil femeilor în ziua de azi.
Ar fi locul să remarc că aceleaşi persoane care luptau pentru interzicerea
armelor cer acum şi interzicerea spray-urilor lacrimogene.
Au fost cazuri când, pentru că o gagică s-a apărat cu spray-ul lacrimogen a
fost inculpată sub acuzaţia de atac armat. A innebuuit lumea! Nimic nu mă mai
miră.
Violul în sânui Organizaţiei este de negândit Nu am nici o grijă, vinovatul s-
ar alege imediat cu un plumb incins în scăfârlie.
Când ne-am intors în atelier, Henry m-a rugat să-i dau o mână de ajutor la
montarea cătării pe mortierul modificat La plecare au luat mortierul cu ei. Nu
ştiam la ce îl vor utiliza. îl îndrăgeam mult pe Henry, amândoi regretăm că ne
despărţim. Este genul de care are mare nevoie Organizaţia. Katherine 1-a invăţat
câte ceva din arta deghizării şi i-a dat o parte din stocul ei de peruci şi bărbi false.
IX
9 noiembrie 1991. Ce zi! La ora 14 a avut loc o şedinţă extraordinară, reuuită
pentru a-1 asculta pe Preşedinte. Cerea o legislaţie specială care să permită
guvernului anihilarea rasismului şi terorismului cu mai multă eficacitate. Doreşte
şi să ceară socoteala pentru starea programului paşapoartelor interne. După
distrugerea computerului EB.I. guvernul dă semne de grabă. Capitoliul era
inconjurat de circa 4.000 de soldaţi şi agenţi secreţi. Jeep-urile echipate cu
mitraliere patrulau peste tot Două tancuri şi mai multe unităţi antiaeriene
stationau prin preajmă. Presa, dar si oficialii, sunt puricaţi la sânge printre
rândurile de sârmă ghimpată. Elicopterele zbârnâie pe deasupra capetelor.
 Guvernul exagera deliberat sistemul de apărare pentru a arăta caracterul
special şi urgent al manifestării. In ochii telespectatorilor toată foiala soldaţilor nu
lăsa loc nici unei îndoieli: este O situaţie specială care necesită măsuri dracouiee.
Camerele de filmat îşi orientau obiectivele spre scenă, în afara clădirii, de
unde Preşedintele urma să ia cuvântul, când o salvă de mortier explodă la circa
200 de yarzi nord-est de imobil. Telespectatorii auziră explozia fără a vedea altceva
decât un nor gros de fum deasupra Capitoliului.
Prezentatorul se bâlbâia despre tot şi despre toate, avansa dfra morţilor şi
răniţilor, îşi dădea cu presupusul că a fost o bombă în parcare, când se auzi incă o
explozie. Un obuz explodă la circa 50 de yarzi în faţa camerei de luat vederi. „E
mortierul nostru" am început să strig.
Mortierele sunt nişte arme minunate, mai ales pentru trupele de gherilă. îşi
trimit rachetele în linişte şi aproape perpendicular pe tintă. Pot trage dintr-un loc
inchis, iar nimeui din zona vizată nu poate spune de unde au veuit proiectilele.
Am ghiciţ imediat că oameuii noştri trăgeau dintr-un loc izolat, împădurit,
pe malul râului Potomac, la circa 2 mile de Capitoliu. Eu şi Henry verificaserăm
locul mai de mult pentru un alt proiect, o importantă clădire guvernamentală
aflându-se în bătaia unui mortier de 81 mm-
După circa 45 de secunde, o a treia lovitură explodă sub acoperişul aripii sud
a Capitoliului. Şi-au reglat tirul, iar proiectilele încep să pice la intervale de 4-5,
secunde. Toată lumea căuta un adăpost. Numai un cameraman indrăzneţ rămăsese
pe loc şi continua să transmită. Se inălţau flăcări frumoase şi jerbe de oţel de peste
tot Proiectilele îşi tăiau un drum sângeros prin rândurile tiraniei şi trădării.
Totul a durat trei minute, dar a fost cel mai frumos spectacol pe care l-am
văzut vreodată.
Ce efect a avut asupra telespectatorilor! Toată lumea era agitată, atât la,
New York cât şi în Califoruia.
Exact în acel moment izbucui focul de artifidi. Utilizând codurile poliţiei,
patru membri ai Organizaţiei intrară în sala de şedinţe aruncând grenade. Opt
partipipanţi la Consiliu au fost omorâţi, iar oameuii noştri s-au putut retrage.
Dimineaţa, la New York, Organizaţia a doborât cu o bazooka un avion care
zbura spre Tel Aviv cu o incărcătură de demnitari în vacanţă, mai ales evrei. Nu a
existat nici un supravieţuitor.
 , Organizaţia a avut o zi plină! Eram plin de entuziasm faţă de aceste
demonstraţii ale capacitătii noastre de luptă, fată de loviturile date de Z.O.G. ' .
în ciuda zgomotului şi haosului, în urma atacului asupra Capitoliului nu am
numărat decât 61 de morţi. Printre ei, doi bărbaţi din Senat, un subsecretar de stat
şi patru sau cinci congresmeui. Valoarea reală a loviturilor noastre rezidă insă în
impactul psihologic, iar nu în numărul morţilor. Eforturile noastre contra
Sistemului creşteau în credibilitate. Am dat o lecţie politicienilor şi birocraţilor. Au
invăţat că oricând pot fi loviţii
.Acum s^u dezlănţuit contra noastră şi promit solemn că ne vor strivt, dar
mai târziu se vor răzgândi şi vor alege să incheie o asigurare de viaţă avantajoasă.
Marea slăbiciune a Sistemului rezidă în totala sa corupere morală.
Şefii lor JIU mai sunt motivaţi decât de propriui interes. Pot trăda oricând
Sistemul pentru un avantaj oarecare. Pentru moment nu trebuie să-şi dea seama
că sunt cu toţii clienţi ai spânzurătorii. Numai evreii nu-şi fac iluzii în legătură cu
soarta care-i aşteaptă.
Nu putem cunoaşte incă reacţia publicului. Ceea ce vor ei inainte de orice
este continuarea vieţii lor anodine cu berea şi televizorui în faţă. Mentalitatea lor
este reflexul revistelor pentru demenţi, a serialelor cretine care servesc ca supapă
de siguranţă Sistemului.
Rămâne că trebuie să măsurăm cu atenţie sentimentele poporului faţă de
Organizaţie şi faţă de Sistem, atâta timp cât frigiderele maselor rămân pline.
Totuşi poporul ne va furniza trupe proaspete, pentru a ne compesa pierderile.
Incapacitatea de a recruta ne provoacă mari ingrijorari. Zvonurile zic că nu
am avut nici o recrută la Washington de două luni. în acelaşi timp, am pierdut cam
15% din forţe. Sper că situaţia nu e la fel de proastă peste tot.
„Conservatorii" şi „aripa dreaptă" erau cea mai mare decepţie. Aceştia sunt
cei mai aprigi conspiratori şi cei mai laşi.
Teoria conspiraţiei, care a circulat până acum printre conservatori, spune că
Organizaţia ar fi în solda Z.O.G. Noi am fi provocatori plătiţi pentru a cauza pagube
şi a justifica,reprimarea adevăraţilor revoluţionari şi măsurile antirasiste. Fie că
sunt convinşi sau nu, asta e o scuză suficientă pentru a sta cu braţele incrucişate.
La cealaltă extremă, liberalîi şic au uitat entuziasmul radical care îi anima. Acum,
când suntem principala forţă de opoziţie contra Sistemului, ei se declară „pro",
aceasta fiind o atitudine la modă.
Creştinîi sunt divizaţi. Uuii dintre ei sunt elemente de bază ale Organizaţiei.
Tăria lor vine din conştientizarea faptului că primul lovit de sistem este
creştinismul.
Dar şi aceştia din urmă sunt afiliaţi principalelor biserici, incă ostile.
Stăpânirea evreiască asupra biseridi creştine şi corupţia prelaţilor sunt totale.
Se prostituează în altar, predicând pentru Sistem. îşi primesc oare regulat
cei 30 de arginţi?
Libertarienii constituie un alt grup pradă divizării. Jumătate susţin
Sistemui, iar restul sunt contra. în general, ei sunt împotriva noastră Cu toate
acestea, cu cât credibilitatea noastră creşte, cu atât sunt mai inclinaţi să ne
considere mai periculoşi decât Sistemul. Nu avem nimic de aşteptat de la pigmeu
aceştia.
Şi totuşi, spălarea creierelorexerritată de Z.O.G. nu a putut atinge pe toată
lumea. Milioane şi milioane de oameui curajoşi nu îi inghit
propaganda. Mulţi nu au acceptat incă un tratament animalic doar pentru a
avea burţile pline. Nu vor să trăiască doar pentru a-şi satisface nevoile elementare.
Cum îi putem motiva pe aceştia din urmă? Viaţa e tot mai urâtă, iar evreii
sunt peste tot Dar traiul confortabil e un bun corupător. Se pare că pentru moment
am adunat în Organizaţie toţi revoluţionarii adevăraţi. Acum trebuie să construim
din ce în ce mai repede.
14 noiembrie. Azi ne-a vizitat Henry. Mi-a dat câteva detalii despre atacui cu
mortier de la Capitoliu. Numai trei sau patru oameui au participat la operaţiune. O
fată stătea într-o pădurice şi transmitea coordonatele asistenţilor lui Henry în timp
ce el incărca mortierul. Distanţa calculată era aproape perfectă.
Consumaseră toată muuiţia de 81 de mm care putea fi procurată la
Aberdeen, iar Henry mă intreba dacă aş putea să mai fac rost.
I-am explicat dificultăţile sarciuii. Bombele pe care le-am putea fabrica noi
sunt destul de modeste din punct de vedere tehnic. Rachetele de mortier ne
depăşesc insă cu totul. Chiar dacă aş putea să meşteresc câteva, precizia ar lăsa
mult de dorit Va trebui să jefiiim un arsenal, cu orice risc, dacă vrem să ne servim
din nou de mortierui nostru.
 Am vorbit şi despre exploziile care au avut loc în toată ţara în ultimele două-
trei zile. Peste o sută, răspândite inegal, frapând prin amatorism şi prin ţintele
alese: bănci, magazine, birouri. Erau atât de prost organizate incât pentru fiecare
atentat reuşit poliţia mai descoperea imul şi-I înăbuşea în faşă.
Henry mi-a confirmat bănuielile. Nu Organizaţia era în spatele acestor
atentate. Se pare că am catalizat câţiva anarhişti latenţi, rămaşi în umbră până
acum.
Mass-media ne-a atribuit totul, ceea ce e un pic jenant, dat fiind caracterui
acţiunilor. Poate că nu e o chestie rea. Cel puţin poliţia secretă e mai ocupată şi ne
dă mai puţin de furcă.
Profităm de avantajele nihilismului pe care Sistemul 1-a impus şi care se
întoarce contra lui.
Azi am avut o experienţă interesantă. A trebuit să mă duc până în
Georgetown pentru a rezolva o problemă de comuuicare în cadrul Uuităţîi 4.
Georgetown, unul dintre cele mai elegante cartiere din Washington a căzut pradă
aceleiaşi ciume care a transformat restui ţării într-o junglă de asfalt Magazinele de
lux au fost inlocuite cu baruri pentru poponari, saloane de masaj, bordeluri,
chioşcuri porno şi magazine de băutură Mizeriile sufocă trotuarul, iar cioroii se
foiesc peste tot.
Cu toate acestea mai sunt şi câţiva albi în cartier. Majoritatea caselor au
ferestrele baricadate şi sunt ocupate de marginali şi de fugari. Aceştia duc o viaţă
auimalică, cerşind, căutând prin gunoaie, furând. Muite femei se prostituează, iar
cu toţii sunt în permanenţă drogaţi.
De anul trecut, Sistemul a renunţat la combaterea drogurilor. Heroina se
obţine la fel de uşor ca ţigările. Gaborii lasă în pace mizeria asta umană, deşi
uneori se petrec aici nişte fapte ingrozitoare, mai ales violuri asupra copiilor.
Cultele religioase satauiste au intrat în forţă, ceremonîi murdare şi ritualuri
ucigaşe având loc adesea. Vrăjitoria şi alte practici evreieşti sunt de asemenea
răspândite.
îmi terminasem trcaba la Uuitatea 4 şi aşteptam autobuzul când am asistat
la un incident banal. Doi golaui – probabil portoricaui sau mexicani – trăgeau o fată
spre un gang.
 M-am apropiat de trio distrăgând atenţia agresorilor. Fata a izbutit să scape.
Cei doi nu au avut curajut,să mă atace, adresându-mi insă diverse insulte. Am
ajuns din urmă victima. Era o fată drăguţă, de circa 17 ani, îmbrăcată sumar.
„Merci", mi-a spus adresându-mi un surâs.
Nu mâncase de două zile. I-am cumpărat un hamburger şi ceva de băut de la
o dugheană. Fiindcă îi era foame. în continuare^i-am mai luat unul şi o porţie de
cartofi prăjiţi.
In timp ce mânca am aflat multe lucruri interesante. Viaţa acestor marginali
e mai complexă decât mă aşteptam. Umi nu s-ar droga nici să-i pici cu ceară. Unele
elanuri sunt amestecate rasial, dar alţii păstrează puritatea. Bandele sunt
subdivizate în funcţie de cultul religios îmbrăţişat.
Elsa – âşa se numea – mi-a zis că ea nu s-a drogat niciodată. îşi părăsise
grupul după o ceartă. Tocmai era dusă cu forţa în bârlogul unei bande de „latinos"
când am apărut eu.
îmi dădu câteva informaţii despre atentatele întâmplătoare. Se pare că nişte
găşti din Georgetown s-au angajat in, cum s-a exprimat ea, „sugrumarea porcilor".
Elsa părea apolitică. Nu puteam pune prea multe intrebări ca să nu mă ia
drept poliţai. Date fiind circumstanţele nu o puteam lua cu mine la cartierul
general. I-am strecurat cinci dolari şi am intrebat-o dacă e vreun loc Hber în cadrul
unul grup anti-Sistem. Mi-a spus că se va intoarce probabil la cei pe care i-a părăsit
şi mi-a lăsat o adresă.
Poate că vom câştiga nişte aliaţi potenţiali printre tinerii marginali. Luat
fiecare în parte nu face doi bani, dar în grup pot deveni utili.
X
16 noiembrie 1991. Sistemul şi-a organizat riposta. Este tot mai dificil să te
strecori prin mulţime. Poliţia şi soldaţîi au făcut şi mai multe puncte de control
oprind pe toată lumea. Radiourile anunţă că oricine nu-şi poate dovedi identitatea
va fi arestat Organizaţia ne-a distribuit multe permise de conducere falsificate, dar
va mai trece ceva timp până când toţi oameuii noştri din Washington vor fi dotaţi
cu aşa ceva.
Ieri, Carol a asistat la interpelare. Sa dus să cumpere provizîi, iar o patrulă
de poliţai a apărut în timp ce achita nota. Au postat oameui la toate ieşirile
cerându-le tuturor actele. A avut noroc. Un bărbat a incercat să fugă, iar ea a
profitat de invălmăşeală pentru a ieşi repede.
Toate aceste măsuri au deturnat poliţia de la adevăratele ei scopuri.
Negroteîi şi alţi criminali îşi fac de cap.
Consiliul pentru Relaţiile Umane ar dori să aibă puteri egale cu poliţia. Au
delegat un mare număr de negri la asistenţa socială. în districtul Alexandria
aceştia se poartă deja ca şi cum ar fi poliţişti, arestând albii pe stradă.
Circulă zvonuri că ar aresta mai ales femei pe care le violează la secţie.
Mijloacele de informare nu suflă insă un cuvânt despre aceste abuzuri. Oamenii
sunt furioşi, dar nu au ce să facă. Fără arme nu poţi spera mare lucru, se află la
cheremul Sistemului.
Este greu de înţeles de ce Sistemul incurajează toate astea. Am discutat cu
colegîi din uuitate, iar opiniile sunt împărţite. Cu toţii, în afară de mine, cred că
evenimentele de luui au speriat Sistemul şi că acesta e pe cale să intervină pe
scară largă.
Sar putea, dar eu nu cred. Şi-au dat seama ce ar insemna un război deschis
de gherilă. Deja au trecut cinci săptămâui de când i-am făcut să muşte ţărâna
aruncând în aer F.B.I.-ul.
Ei ştiu că efectivele voastre nu pot depăşi 2.000 de oameui şi îşi inchipuie că
ne uzează forţele. Cred că i-au dezlănţuit pe negri contra albilor ca măsură
preventivă. Speriind populaţia albă ştiu că vom avea dificultăţi cu recrutarea de
noi membri.
Bill susţine că reacţia albilor faţă de activităţile reinnoite ale Consiliului
pentru Relaţii Umane ne va ajuta să găsim adepţi. în 1989 poate mergea, dar acum
albîi s-au obişnuit cu tirania Sistemului care îi oprimă în ultimii aui. Vom vedea. O
cantitate enormă de muncă mă aşteaptă. Comandamentui de la Washington mi-a
cerut 30 de trans* miţătoare şi 100 de receptoare înainte de sfârşitul anului. Nu
ştiu cum voi reuşi, dar trebuie să mă apuc de treabă.
. 27 noiembrie. Până azi am muncit fără încetare la echipamentele
comandate.
Acum trei zile am făcut rost de toate piesele necesare şi am injghebat o linie
de montaj cu Carol şi Katherine în atelier.
 Ieri am primit o convocare de la PC.W. care m-a ţinut departe de atelier până
la zece seara. Unul din subiectele de discuţie a fost o „garanţie de loialitate".
Nu ştiam deloc despre ce este vorba. Adresa la care m-am prezentat era un
magazin de cadouri, unde avusese loc şi procesul lui Harry Powell.
Un pazuic mă introduse într-un birou ^e la subsol.. Aici mă aşteptau doi
bărbaţi. Unul dintre ei era maiorul Williams de la Comandamentul Revoluţionar, pe
care îl ştiam. Celălalt era dr. Clark, unul dintre „legalii" noştri, psihiatru la o
clinică. Williams îmi explică noua metodă de verificare a recrutelor clandestine.
Funcţia sa era determinarea gradului de motivare şi aptitudinile femeilor
candidate pentru a elimina cârtiţele şi pe cele inapte.
Un mare număr dintre membrele Organizaţiei fusese deja testat, mai ales
cele care au acces la informaţii valoroase pentru poliţia secreta. Cunoaşterea
sistemului de comuuicaţîi mă plasa şi pe mine în această categorie, deşi eram
bărbat In plus, munca mea mă punea în contact cu membrii altor unităţi.
iniţial, nici un membru al unei unităţi nu trebuia să aibă cunoştinţă de
ceilalţi. în practică, am compromis serios acest plan. Lucrurile au evoluat, iar
muiţi dintre noi i-ar putea trăda – voluntar sau sub tortură – pe ceilalţi.
Ne-am luat mari precauţii privitor-la recrutarea şi evaluarea aderenţilor, dar
nimic nu se compară cu tratamentul care mi-a fost aplicat în dimineaţa asta. Mi-au
fost făcute doua injecţii, o mulţime de electrozi mi-au fost fixaţi şi am pierdut
contactul cu realitatea. Nu mai auzeam decât vocile anchetatorilor mei.
Paznicul a veuit când îmi revenisem complet deja. Auzeam voci din biroul de
alături, cuiva i se aplicau aceleaşi teste. Am fost condus într-o bază minusculă
conţinând numai un scaun şi o măsuţă pe care trona o maşină de scris. Pe masă se
mai afla şi un dosar de plastic negru, gros de doi centimetri şi plin de rapoarte
dactilografiate.
Gardianul mi-a spus să citesc cu atenţie ceva din dosar şi să-1 aştept pe
maiorui Williams. Apoi deschise uşa şi ieşi.
Nici nu m-am aşezat bine şi o fată a intrat cu un sandwich şi o cafea
fierbinte. I-am mulţumit şi, cum îmi era tare foame, am început să mănânc citind
distrat prima pagină din document.
 Când am terminat ultima pagină, patru ore mai târziu, sandwichul era
aproape intact, iar cafeaua se răcise în cană. Era ca şi cum aş fi revenit pe Terra
după o mie de aui de voiaj interstelar.
Ceea ce citisem, o carte de circa 400 de pagini bătute la maşină, mă ridicase
deasupra acestei lumi, în afara existenţei mele de zi cu zi. Era ca şi cum lupta mea
clandestină pentru Organizaţie mă condusese pe vârful celui mai înalt munte din
lume de unde puteam vedea omenirea cu toate naţiunile, triburile şi rasele.
Puteam vedea epocile defilând prin faţa ochilor mei. Cartea situa Organizaţia într-
un context mai larg. Mă gândisem la muite dintre lucrurile citite fără a le putea
explica inainte. Nu am avut niciodată o viziune completă şi coerentă.4
Pentru prima dată îmi era clară semnificaţia luptei noastre. înţelegeam de ce
nu avem voie să eşuăm. Trebuia să invingem oricâţi oameui am fi pierdut,
Totul depinde de noi.
Suntem într-adevăr instrumentele zeilor în slujba Marelui Plan. Nu am fost
niciodată un mistic, dar o simt din toată inima.
Maiorul Williams deschise uşa. Mă invită spre ieşire, dar îşi dădu seama că
nu am terminat de mâncat Mai aduse un scaun şi se aşeză aşteptând cu răbdare.
Am aflat multe lucruri interesante cât am stat de vorbă cu el.
Contrar opiniilor mele, Organizaţia recruta în permanenţă noi membri.
PC.W. plasa combatanţii proaspeţi în unităţi noi. Iată de ce erau necesare
echipamentele de comunicaţii.
Pe de altă parte, am descoperit numărul mare al spionilor infiltraţi de poliţia
secretă printre noi. Conducerea Organizaţiei găsise o metodă la timp.
Modul de lucru era următorul: când „legalii" găsesc pe cineva doruic să ui se
alăture, acesta e imediat dus la dr. Clark. Metoda de interogare nu lasă nici o
portiţă de scăpare. în căzui în care candidatul eşuează el nu se mai trezeşte
niciodată.
Sistemul nu a inţeles niciodată unde dispar spionii. Până acum au fost prinşi
cam 30, inclusiv câteva femei.
Pentru moment am simţit o inverşunare contra doctorului Clark care a avut
în mâini viaţa mea Nu era nici măcar membru clandestin. Acest sentiment trecu
4 Este clar că aici Turner se referă la „Carte". Ştim ca a fost scrisa în anul 9 din Noua Eră sau
1990 după vechea cronologie. Fiind dactilografiată s-ar putea trage concluzia că Turner a avut
în mâini originalul, aceasta fiind singura referinţă pe care o avem. Multe copii se păstrează în
arhive, dar nu am putut găsi originalul niciodată.
rapid. Doctorul Clark nu era clandestin fiindcă nu se afla pe listele cu arestările din
septembrie.
„Legalii" au un rol foarte important şi riscă la fel ca şi noi să fie prinşi.
Maiorul părea să fi citit o parte din gândurile mele. îmi puse mâna pe umăr
şkui destăinui că voi fi propus pentru un post de conducere în Organizaţie.
„Cartea" nu a fost decât primul pas în iniţiere.
A doua etapă a avut loc o oră mai târziu. Şase dintre noi am fost duşi într-o
sală de la etaj şi aşezaţi în semicerc. Singurele surse de lumină erau două lumânări
mari. înainte de a intra, fata cu sandwichurile îmi dădu un fel de rasă călugărească
cu glugă, de culoare gri. Trebuia să păstrez o tăcere absolută.
Feţele celorlalţi cinci erau ascunse de glugi şi nu-mi putearn da seama dacă
erau cunoscuţi printre ei. Am avut insă surpriza să văd prin faldurile robei că unul
dintre colegii mei purta uniforma poliţiei metropolitane. ■•-
Maiorul Williams intră şi el, dar cu gltiga lăsată incât lumânările îşi aruncau
lumina pe chipul său.
începu să vorbească, explicându-ne că am trecut toate testele, ale acţiunîi şi
ale cuvântului, fiind selecţionaţi pentru fidelitate^ dar şi pentru merite.
Ca membri ai Ordinului trebuia să fim purtătorii Credinţei.
Toţi conducătorii Organizaţiei facparte din Ordin. Acesta este ermetic chiar
în cadrui Organizaţiei Si va rămâne secret până la realizarea primei sarcini:
ANIHILAREA TOTALĂ A Z.O.G. Ne-a indicat şi semnul de recunoaştere al
membrilor. Apoi, am depus cu toţii un jurământ dur, emoţionant
Am ieşit în şir indian la câteva minute unui după celălalt Fata de la poartă a
recuperat tuuicile. Maiorul Williams ne-a dat nişte lănţişoare cu pandantiv de aur.
In interiorui fiecăreia se afla o fiolă. Trebuia să le purtăm în permanenţă. In caz ca
suntem prinşi trebuie să bem otrava. Moartea va fi nedureroasă şi aproape
instantanee.
De acum inainte aparţinem Ordinuiui. Azi mă simt renăscut Ştiu că nu voi
mai putea privi lumea aşa cum o făceam înainte.
Katherine a remarcat imediat lănţişorul dorind să ştie ce e cu el şi ce am
făcut în ultimele zile. Pot fi deschis cu ea. I-am spus doar atât cât trebuia să ştie,
nemenţionând Ordinul.
XI
 28 noiembrie 1991. Azi-noapte a avut loc un eveniment tare neplăcut Nişte
tineri drogaţi, văzând starea imobilului, au incercat să-şi găsească refugiu la noi.
Eram cu toţii la masă când am auzit zgomotul maşinii şi s-a declanşat alarma
perimetrală. Eu şi Bill am coborât în garaj să vedem ce se întâmplă.
Farurile s-au stins, iar doi ocupanţi ai vehicuiului au sărit jos şi au început
să tragă de scândurile cu care baricadasem uşa. Nu le vedeam chipurile, dar după
cum vorbeau erau clar negri şi voiau neapărat să îşi facă cuib aici.
Bill a incercat să-i descurajeze, imitându-le accentul: „Frate, vizuina asta e
deja ocupată! Mai bine cară-te!"
Cei doi s-au indepărtat pentru a se sfătui cu ceilalţi. Dialogul cu Bill a fost
cam următorul:
„Fratele meu, nu ştiam că e cineva. Căutăm doar un loc liniştit să ne facem
doza."
„Acum ştiţi, aşa că valea!"
„De ce vorbeşti aşa frăţioare? Lasă-ne să intrăm, avem marfă bună, poate
vrei să cumperi?"
„Nu vreau. Ar fi bine s-o tai omule."
Tentativa lui Bill eşuă. Unul dintre meteci se apucă să forţeze uşa
psalmodiind: „deschide frate, deschide!" Ceilalţi au pus muzică, ritmurile lor de
maimuţe invadând strada.
Ţrebuia să acţionăm. Balamucul risca să atragă poliţia sau cine ştie ce
curioşi. Am făcut un plan rapid. Fetele au luat puşti, eu am luat un pistol şi am
ieşit pe şest ca să le cad în spate. Intre timp, Bill le-a deschis uşa.garajului
invitându-i înăuntru. Au intrat fără a bănui uimic. Unul dintre negrii din maşină a
dat alarma văzându-1 pe Bill: „nu e negru!" Era prea târziu, eu mă strecurasem
după maşină în garajul care tocmai se inchidea, iar fetele îi supravegeau cu
puştile.
Bill a aprins lumina, erau şase. Doi dintre ei nu erau negri. Bill le-a
ordonat să iasă şi să se întindă pe jos. Erau două târfe albe şi o negresă cu
trei negrotei. Am fost revoltat văzându-le pe trădătoarele rasei noastre. Nu
aveau mai mult de 18 ani.
Cum nu puteam utiliza armele din cauza zgomotului, am pus mâna pe
nişte răngi şi le-am rupt rapid gâturile pocnindu-i în ceafă.
 Totul a mere bine până la ultiruii doi. Bill a ratat lovitura, atingând
uşor una dintre curvele albe. Intr-o secundă aceasta era în picioare.
Strecurându-se printre uşile garajului a ajuns în stradă. Tocmai venca un
camion, dacă depăşea peluza şi intra în lumina farurilor eram terminaţi.
Fără ezitare am ochit şi am tras. A fost o lovitură norocoasă, fata a căzut
imediat, iar motorul camionului a acoperit împuşcătura.
Am incărcat împreună cu Bill cei şase urangutani în portbagaj şi i-am
abandonat destul de departe, în parcarea unui restaurant pentru negri,
lăsând poliţia să-şi facă treaba cu ei.
Munca la noile staţii era foarte laborioasă. Azi nu am putut verifica
atent echipamentul asamblat Dacă aveam un osciloscop şi incă nişte
instrumente aş fi făcut o treabă mai bună.
30 noiembrie. Gândindu-mă la ce s-a întâmplat sâmbătă noapte, am
realizat că nu aveam nici o remuşcare. Totuşi, acum şase luui nu mă vedeam
deloc în stare să masacrez o tânăra albă, orice ar fi făcut
Am deveuit mai realist Cred că numai Sistemul şi ideile liberale le-au
făcut să umble cu negrii. Dacă ar fi beneficiat de o educaţie sănătoasă, într-o
societate normală (debarasată de stupida cultura iudeo-creştină) ar fi avut
mai multă mândrie rasială.
Până ce vom putea extirpa această cangrenă trebuie insă să folosim
toate metodele. Aşa cum sunţ eliminate animalele bolnave dintr-o turmă
pentru a nu contamina. Astă-seară la jurnal am avut o confirmare a acestei
lecţii. Consiliul pentru Relaţii Umane a organizat la Chicago o mare
manifestare antirasistă. Pretextul era mitralierea unei maşini pline cu
deputaţi negri. Numai trei au muriţ, dar Sistemul dădu ordin ca albii să fie
pedepsiţi pentru resentimentele la adresa Consiliului. Negrii s-au dedat la
ticăloşu contra cetăţenilor fără apărare. La manifestaţia propriu-zisă au
participat peste 500 000 de persoane, jumătate fiind albi. 10 000 de negri
cu brasarde C.RV.
se plimbau, ca printre vite, prin muiţime. Adunarea a fost orchestrată
de politicieui şi de bisericile servile care cer egalitatea şi fraternitatea.
 Sistemul a adus un „tom"5 local care a tunat şi a fulgerat pentru strivirea
„demonului alb rasist".
Agitatorii profesiouişti ai Consiliuiui au adus mulţimea la isterie.
Tineri jidani cu brasardă urlau în megafoane incitând la violenţă,
stimuiându-le pofta de sânge.
Cântând „moarte rasiştilor" şi alte sloganuri pline de iubire frăţească,
gloata s-a indreptat spre centrul oraşului. Toţi cei care refuzau să li se
alăture erau bătuţi fără milă.
Bandele de negri intrau în magazine şi birouri pentru a forţa oameuii
să iasă. De obicei este de ajuns să strigi la cei mai incăpăţânaţi, restul vin ca
oile.
Cum mulţimea creştea, negrii deveneau tot mai agresivi, orice alb care
nu cânta destul de tare riscând să fie bătut
Un vânzător de pe stradă a fost trântit, iar mulţimea 1-a călcat în
picioare. Televiziunea a redat aceste scene, ura faţă de propria rasă se citea
pe chipurile tuturor. O biată mâţă albă avu ghinionui să se afle pe acolo.
Mulţimea o rupse în bucăţi. Nebunie curată!
Am fost extrem de scârbiţi de acest spectacol. Orgauizatorii îşi
cunoşteau meseria. Ştiind că milioane de oameui le sunt ostili incercau să-i
terorizeze.
Este clar că lupta nu va fi câştigată fără fluvîi de sânge omenesc vărsat
Maşina cu cadavre pe care o abandonaserăm sâmbătă a fost
menţionată în trecere. E clar că nu se insistă pentru a nu incuraja asemenea
acte.
XII
4 decembrie 1991. Am trecut prin Georgetown azi pentru a vorbi cu Elsa.
Doream să evaluez potenţialul amicilor săi.
La ora actuală mulţi dintre ei au pornit un război propriu contra
Sistemuiui. Proporţia atentatelor care nu sunt puse la cale de Organizaţie a
crescut

5 „torn"-ul este uri negru care serveşte interesele evreilor. Experţi în manipulare, aceştia
agită spiritele pe la mitinguri. Organizaţia a folosit şi ea nişte „tomi" când a avut nevoie
să ridice câteva milioane de negri în diverse oraşe.
 Mai multe grupări revendică acţiunile. Anarhişti, rebeli, „fronturi de
eliberare", diverse culte religioase. Nu se bucură de susţinere publică. Cea
mai mare parte sunt amatori.
Atmosfera generală de violenţă cât şi acţiunile Orgauizaţiei par să fi
provocat aceste grupuri.
Ceea ce e interesant este faptul că Sistemul nu controlează complet
corpul social. Fireşte, majoritatea americanilor trăiesc după cum li se
dictează, după rugăciunile religiei televizuale. O minoritate insă a rupt acest
pact şi consideră Sistemul un inamic.
în marea majoritate a cazurilor nu există o bază ideologică a acţiunilor
lor. Este vorba de o eliberare a frustrărilor, vadalism, iar nu terorism politic.
Vandalismul generalizat nu mai poate fi controlat de poliţia politică. Asta îi
face să turbeze.
In afară de aceşti protestatari, alte două categorii joacă un rol
important negrii separatişti şi crima organizată. Până nu de mult, toată
lumea credea că Sistemul i-a eliminat pe ultimii naţionalişti negri. Se pare
insă că ei sunt la baza ridicării la ceruri a multor tomi negri. Banda asta
veselă s-a împuşcat şi a făcut rahatul praf în New Orleans săptămâna
trecută. Câteva magazine au fost jefuite. Să le ţinem pummi! „Black is
beautiful."
Mafia controlează câteva sindicate muncitoreşti şi două grupuri de
criminali organizaţi. Răpirea a deveuit o adevărată industrie. Poliţaii nu mai
au timp să se ocupe şi de ei, aşa că ucigaşii profesiouişti prosperă. Am ajuns
să ne dorim creşterea criminalităţîi, aceasta diminuând increderea
oamenilor în Sistem. Va veui insă ziua când îi vom agăţa de stâlpi pe
infractori, alături de judecătorii corupţi care îi protejează.
M-am dus la adresa indicată. Era subsolui unei vile superbe altădată.
M-a întâmpinat o femeie insărcinată care avea şi un copilaş în braţe. Am
văzut că subsolul era organizat ca un spaţiu comun. Peste tot erau intinse
cârpe, iar de ţevi atârnau covoare care încercau să dea un pic de spaţiu
privat. Nu aveau mobile, nici măcar un scaun, într-un colt, pe o masă de
cazinou, câteva femei spălau vase.
 Pe perete se afla o sobă mare cu lemne care incălzea destul de bine.
Apa curentă era singura utilitate publică de care beneficiau. Pentru sobă
recuperau mobilier, parchet şi uşi din casă. Locuitorii subsolului nu se
drogau, considerându-se superiori celorlalte comuuităţi.
Când am intrat, şapte dintre ei erau întinşi pe saltele şi se uitau la
televizor. Ijocul putea a bere stricată şi rufarie murdară. Doi ţânci în pielea
goală se băteau pe podea, iar o pisică mă privea cu interes de pe sobă. Elsa
era pe saltea, cea cu care am intrat a strigat-o. Prietena mea a scos un ţipăt
de bucurie şi m-a îmbrăţişat amical oferindu-mi o cană de cafea. Am
acceptat bucuros.
Ne-am aşezat şi am discutat diverse chestiuui, nedorind să abordez
imediat scopul vizitei mele.
Povestea Elsei m-a întristat. Tatăl ei este senator de Washington, iar
mama ei lucrează ca avocată la o fundaţie de stânga a cărei principală
activitate este scoaterea albilor din case pentru cazarea negrilor cu
posibilităţi.
Până la 15 ani, Elsa a fost fericită. Familia sa locuia în Connecticut,
iar ea se ducea la o şcoală de fete (acum şcolile separate sunt ilegale). îşi
petrecea vacanţele cu părinţîi care mai aveau o casă la mare.
Familia s-a mutat la Washington, iar mama sa a insistat să locuiască
într-un cartier de negri. Elsa era unul dintre cei patru studenţi albi de la
universitatea unde au forţat-o să se inscrie.
Fata s-a dezvoltat rapid. La 15 aui era foarte atrăgătoare, asta
supunând-o hărţuielilor permanente ale cioroilor. Negresele în schimb o
urau violent şi o umileau în toate felurile.
Elsa nu indrăznea nici să iasă din sală sau să plece de lângă profesori.
A inţeles că aceştia nu-i ofereau mare protecţie, atunci când unul dintre ei a
incercat să-i bage mâna sub fustă.
in fiecare zi îşi ruga părinţîi să o mute la altă şcoală. Mama sa însă o
bătea şi o făcea rasistă. Dacă negrii o atacau asta era din vina ei.
Tatăl său nu o ajuta Nu dorea să aibă probleme. Liberalismul său era
mai pasiv, fiind dominat de nevasta sa „eliberată". Sa purtat la fel de laş
atunci când trei meteci l-au jefuit şi l-au bătut în faţa propriei case. Mama ei
a considerat că a chema poliţia era o dovadă de „fascism". Elsa a fugit de
acasă după trei luui de coşmar. A fost acceptată în această comuuitate, fiind
o fire optimistă, e destul de fericită cu viaţa pe care o duce.
Cu o lună în urmă o fată nou-veuită în grup i-a creat probleme
considerând-o o rivală. Elsa s-a supărat văzând avansurile pe care Mary-Jane
i le făcea partenerului ei. Până la urmă s-au bătut, iar Elsa, invinsă, a fost
alungată.
A vagabondat două zile – atunci când o găsisem eu – şi s-a intors la
grup. Mary-Jane intrase în conflict cu o altă fată. Elsa a dat un uitimatum:
fie pleacă ea, fie nou-veuita. Mary-Jane a ameninţat-o cu un cuţit
„Ce s-a petrecut apoi?", am intrebat
„Am vândut-o", răspunse ea.
,Aţi vândut-o?!" am exclamat eu terifiat.
Elsa mi-a explicat: „refuza să plece, deşi toată lumea dorea asta, aşa că
i-au dat-o lui Kappy the Kike pe 200 de dolari şi un televizor".
„Kappy the Kike" era un jidan numit Kaplan care trăia făcând comerţ
cu sclavi albi. Achiziţiona adesca vagaboande. Furnizorii lui obişnuiţi erau
„şacalîi" din mâinile cărora am salvat-o atunci când ne-am cunoscut.
Nu se ştia ce se întâmplă cu fetele vândute. Circula zvonul că erau
inchise în cluburi pentru perverşi sau că erau vândute unor biserici satanice
care le torturau ritual.
Credeam că nimic nu mă mai poate şoca, dar la aşa ceva nu m-am
aşteptat „Cum puteţi vinde o fată albă unui jidan?" Elsa era vizibil
incurcată. A recunscut că făcuseră ceva oribil şi mi-a spus că toţi au
remuşcări când se gândesc la Mary-Jane. Totuşi găsea scuza că aceasta era o
practică curentă, cunoscută până şi de politie şi că grupul trebuia să rămână
uuit, vina fiind a Sistemului.
Eram dezgustat, dar aşa am ajuns unţje mă interesa pe mine: „O
civilizaţie care tolerează existenţa lui Kaplan trebuie distrusă", i-am spus.
„Trebuie să facem un rug înalt din mizerii şi să pornim pe baze noi." Am
spus ultima frază tare, pentru a fi auzită de toţi cei din subsol.
Un individ abulic s-a ridicat şi m-a intrebat ce am putea face fără a
aştepta un răspuns. Kappy the Kike fusese arestat de multe ori, dar îl
eliberau intotdeauna. Cei mai mulţi jidani din New York erau clienţii lui. Se
auzea chiar că senatorii frecventau cluburile pe care le aproviziona cu carne
vie.
,Atunci trebuie să aruncăm în aer Congresul", ami zis.
„Cred că uuii au incercat deja", răspunse referindu-se la atacul
Organizaţiei.
„Ei bine, eu aş incerca chiar acum. Unde găsesc nişte dinamită?" Tipui
s-a intors la televizorul lui. „Ce grup făcea atentatele? Cum puteam ajunge
la ei?"
Elsa a incercat să fie utilă, dar nu ştia mare lucru. Până la urmă şi-a
intrebat unul dintre prieteni: „Harry, nu sunt cei din strada 29 care se auto-
numesc «Frontul de eliberare a Lumii a Patra»?"
întrebarea îi enervă vizibil pe Harry care sări în picioare şi ieşi din
subsol privindu-ne furios. I-am strâns mâna Elsei, care avea treabă, şi am
plecat.
e>s
Cred că am fost neindemânatic. A fost foarte naiv să cred că e de ajuns
să intreb direct. Nu-i poţi angaja atât de uşor pe marginali contra
Sistemului.
Acum probabil cred cu toţii că simt poliţist. N-am nici o şansă să
stabilesc un contact cu cei care sunt anti-Sistem în mediul ăsta.
Fireşte că am putea trimite pe altcineva în căutarea acestui „Front de
eliberare", care trebuie să fie un soi de mizerie la fel ca aici. însă mă intreb
dacă merită. Nu cred că oameuii aceştia reprezintă un potenţial utilizabil. Le
lipseşte autodisciplina şi idealui. Sunt condamnaţi. Nu vor decât să aibă ce
mânca şi ce fuma. Cred că dacă guvernul ar mări alocaţiile sociale nimeni
nu ar mai pune bombe.
Nu mi-i pot imagina pe prieteuii mei zăcând în faţa televizoruiui în
timp ce lumea se prăbuşeşte în jurui lor. Cred că diferenţa e de origine
genetică.
Dar e ceva care totuşi îi face pe aceşti marginali să simtă
putreziciunea din jur. Conducătorii actuali nu simt mirosul pentru că ei
înşişi îi emană, iar jidanii îi pot duce pe goimi unde vor pentru că ei se
adaptează intotdeauna. Evoluţia a făcut din cele două categorii
supravieţuitori experimentaţi, dar lipsiţi de respect pentru ei înşişi.
Ce lucru fragil e civilizaţia umană! Cât de superficială e de fapt! Numai
câţiva indivizi se ridică asupra masei de râmători.
Fără prezenţa acestei minorităţi de oameui capabili sunt convins că
orice civilizaţie s-ar dezintegra progresiv.
Poate că totul s-ar intoarce la Comuna primitivă, o stare nu prea
diferită de cea a marginalilor din Georgetown.
Dar America are destule resurse pentru a se ridica. Aceste resurse sunt
insă utilizate pentru a ne coborî şi mai tare în abis. Evreii sunt insensibili la
urâţeniile şi caracterul contra naturii al căii pe care ne-au impus-o.
Doar o minoritate va putea scoate rasa noastră din accastă junglă şi o
va conduce spre o civilizaţie aristocratică autentică. Datorăm totul
strămoşilor noştri, care nu numai că aveau această sensibilitate, dar care
puteau să şi lupte pentru realizarea scopurilor lor nobile. Totul este legat
Fără sensibilitate şi aptitudini nu se poate. Orgauizaţia i-a ales pe cei care le
deţin pe amândouă. Acum trebuie ca noi să impunem aceste calităţi.
21 martie 1993. Azi e un nou început E şi prima zi de primăvară. Pentru
noi e ca o trezire după 470 de zile de moarte. Din nou împreună cu
Katherine şi ceilalţi, gata să reîncepem lupta.
Atâtea lucruri s-au petrecut de la ultimele notiţe din acest jurnal. Sunt
atât de fericit că Katherine 1-a putut salva. Nu ştiu de unde să încep. Ei
bine, să încep cu începutul!
într-o noapte de duminică, pe la ora 4, când dormeam profund cu toţîi,
am fost trezit de Katherine. Auzeam ceva şi credeam că e ceasul.
„Doar nu s-a făcut ziuă", am mormăit
^Nu e ceasul, e alarma de la parter!"
înainte de apuca să mă dau jos din pat, am auzit un zgomot puternic,
iar un gaz înfiorător a invadat incăperea. Credeam că voi muri sufocat.
Ne-am găsit măştile de gaz, iar eu şi Bill am urcat la etaj, în timp ce
Katherine şi Carol blocau ferestrele. Din fericire, uimeni nu incercase să
intre în clădire. Am auzit că cineva urla în megafon ordinul să ieşim cu
s
mâinile sus. y
 Am aruncat o privire printr-o deschizătură. Noaptea eră iluminată de
peste 12 proiectoare, iar casa incercuită de soldaţi şi poliţişti inarmaţi.
Ar fi fost aiurea să incercăm o ieşire, am baricadat repede toate
ferestrele şi ne-am indepărtat, căci casa era supusă unui,tir susţinut Am
adunat ce am putut pentru a incerca să ajungem la tunelul de evacuare.
Zidurile garajului rezistau fără probleme la gloanţe.
Bill, Katherine şi Carol duceau totul în tunel, în timp ce eu incercăm
să salvez ceva aparatură din ateîier. Am adunat un morman de arme şi de
aparatură în canalul colector de la ieşirea tunelului.
Gloanţele şi sfărâmăturile îmi şuierau pe la urechi. Nu ştiu cum am
scăpat neatins şi chiar am reuşit să-i acopăr la un moment dat pe ceilalţi
trăgând cu pistolui printr-o fereastră. Am reuşit să salvăm ce era mai
important, armele, cam jumătate din depozitul de explozivi şi
echipamentele de comuuicaţii. Ne-am decis ca Bill şi cu fetele să fure o
maşină şi să incarce, în timp ce eu, în atelier, pregăteam rapid o bombă care
să pulverizeze clădirea.
Le-am dat 30 de minute. Am aprins apoi fitilul şi am fugit şi eu.
Katherine era la etaj, incercând să salveze câteva obiecte personale –
inclusiv jurnalui. Eu mă pregăteam să ies. Am aşteptat să o văd plecând şi
m-am repezit şi eu spre tunel. Nu am mai ajuns. Nu ştiu ce s-a întâmplat
Poate un glonţ sau o scânteie... Totul a sărit în aer. Şocui aproape că m-a
omorât M-am trezit pe un pat de spital. Zilele care au urmat au fost un
adevărat coşmar. Şi acum tremur când inii amintesc. După o scurtă
convalescenţă – cu rănile încă supurând – am fost dus la interogatoriu. Am
fost bătut ingrozitor, apoi mi-au interzis să dorm noaptea. Nici dacă aş fi
dorit să colaborez n-aş fi putut, atât de distrus eram.
Cu toate acestea, am innebunit de bucurie atunci când, după întrebări,
mi-am dat seama că ceilalţi scăpaseră.
Când am început să gândesc clar, primul sentiment a fost regretul că
nu mai aveam otrava. Probabil mi-o luaseră imediat când m-au găsit printre
dărâmături. Dacă aş fi purtat capsula în gură, aş fi reuşit să mă otrăvesc. Pe
de altă parte aveam nişte remuşcări fantastice. Eram sigur – şi lucrul avea
să mi se confirme – că unui dintre marginalii din Georgetown m-a urmărit
până la ascunzătoare, apoi m-a vândut
Eram singur cu durerea şi remuşcările mele. Dar nu a durat mult
Intram în faza a doua a interogatoriului. In cameră au intrat doi agenţi
solizi, un doctor şi un om în vârstă, în civil.
Am fost consultat expeditiv, iar doctorul m-a declarat apt pentru ce
avea să urmeze. Agenţii m-au îmbrâncit în mijlocul camerei.
Vorbind cu un îngrozitor accent idiş, bătrânelul, cu o dulceaţă
dezarmantă şi un surâs de profesor bonom îmi spuse că se numeşte Saul
Rubin şi este agent Mossad. Apoi îmi explică de ce se afla acolo: Urma să fiu
judecat de un tribunal internaţional, compus din reprezentanţii naţiuuii
americane şi ailsraeluiui. înainte de proces aveau nevoie de nişte detalîi
pentru a-i prinde şi pe tovarăşîi mei.
„Am inţeles că nu aţi fost foarte cooperant până acum. Credeţi-mă că
am acumulat destulă experienţă în cincizeci de ani de interogatorii. Până la
urmă toţi vorbesc. Fie ei arabi sau nemţi, sfârşesc la fel. Dumneavoastră
puteţi alege cât de dezagreabil va fi dialogul nostru."
Mi-am amintit nişte fotografii oribile pe care mi le-a arătat un fost
ofiţer de informaţîi militare. Erau cu prizouieri germaui cărora le fuseseră
scoşi ochîi, smulşi dinţii, tăiate degetele şi zdrobite testiculele în timpui
unor interogatorii sadice. Inchizitorii purtau uniforme americane şi au
putut fi văzuţi în timpui farsei criminale numită „Procesul de la Niirnberg".
îmi venea să-i zdrobesc mutra zâmbitoare. Din păcate eram legat M-am
pregătit să-1 scuip în faţă şi să-i dau un şut în coaie. Slăbiciunea nu mi-a
permis acest lucru. S-a ferit, retrăgându-se câţiva metri.
Atunci cei doi negrotei au început să mă bată metodic, la indicaţiile
sale. Când au terminat tot corpul îmi era o rană şi mă zvârcoleam pe jos,
gemând de durere.
Şedinţele care au urmat au fost cu mult mai dureroase. Probabil că-mi
pregăteau un proces public, căci au evitat să-mi taie degetele şi să-mi scoată
ochii. Până la urmă mi-am pierdut controlul şi, aşa cum prevăzuse Rubin, i-
am spus tot ce dorea să ştie.
Nimeui nu ar fi putut rezista.
 Totuşi, în ciuda experienţei lui Rubin, cred că metodele de lucru ale
Organizaţiei sunt mult mai eficiente. Noi lucrăm ştiinţific, ei erau numai
sadici. Am răspuns tuturor intrebărilor lui Rubin. Din fericire el nu a ştiut
să-mi pună intrebările esenţiale.
După ce a terminat cu mine, cunoştea numele tuturor celorlalţi
membri ai Organizaţiei pe Care îi ştiam, ascunzătorile lor cât şi detalii despre
organizarea şi rolul meu în atentatul de la EB.I.
Tehnica lui Rubin nu-i aducea decât răspunsuri precise la intrebări
punctuale, simple. Nu m-a interbat nimic despre sistemul de comunicaţîi,
iar eu nu am scăpat nimic despre asta.
(Am aflat mai târziu că „legalii" din EB.I. informau Organizaţia despre
rezuitatele interogatoriului.)
Nu a aflat nimic nici despre Ordin, despre filosofia sau despre
scopurile noastre. Toate acestea ar fi ajutat Sistemul în elaborarea unei
strategîi. Nu i-am dat decât informaţii tactice. Cred că asta se datorează
ideîi Sistemului că ne va termina în câteva săptămâui. Ne consideră
ameninţarea principală, dar nu un pericol mortal.
După interogatoriu mau ţinut la EBJL incă trei săptămâui. Probabil
doreau să identific eventuali prizouieri din rândurile Organizaţiei. •
Cum nimeui nu a fost arestat în acest răstimp, m-au mutat la
inchisoarea cu regim special de la Fort Belvoir unde mai erau deţinuţi 200
de membri clandestini ai Organizaţiei şi cam tot atâţia legali.
Guvernul nu ne ţinea în inchişori/obişmiite pentru a împiedica
Organizaţia să ne elibereze cât şi pentru a nu contamina alţi deţinuţi. Aici
eram puşi în celule individuale, iar paza era asigurată cu tanchete şi poliţia
militară. Am stat 14 luui fără să ştiu când va avea loc procesui.
Mulţi cred că celula individuală e mai greu de suportat, dar a fost o
binecuvântare pentru mine.
Eram deprimat şi ros de remuşcări. Singurătatea mi-a permis să mă
clarific, mi-a prins bine. A fost bine şi că nu a trebuit să-i suport pe cioroi –
adevărate calamităţi în inchisorile ordinare.
Nimeui nu-şi poate da seama de efectele pe termen lung ale torturilor
la care am fost supus dacă nu a trecut prin ele. Deşi m-am vindecat complet
fizic, nu mai sunt acelaşi om. Sunt mai nerăbdător, mai grav (chiar sumbru)
şi mai decis ca niciodată să-mi duc misiunea până la capăt Am deveuit mai
dur cu mine insumi şi cu ceilalţi, atunci când e necesar.
Nenorocire conservatorului laş, responsabil sau nu, care se va găsi în
drumul meu! îl voi împuşca inainte să apuce să deschidă gura
Deşi era total interzis să comuuicăm intre noi, am stabilit un fel de
telefon fără fir cu ajutorui gardienilor care nu ne erau complet ostili şi ne
mai aduceau veşti din exterior.
Ne bucuram atunci când auzeam de „atrocităţile", în jargonul mass-
media, puse la cale contra Z.O.G. Ne intristam în perioadele când nu se
întâmpla nimic.
Pe măsură ce timpul trecea, atentatele erau tot mai rare, iar mijloacele
de informare preconizau distrugerea Organizaţiei şi reveuirea la
formalitate". Ceea ce ne dădea speranţe era scăderea fluxului de prizouieri
din Fort
Apoi, dintr-o dată, â avut loc enorma ofensivă din 11 şi 12 septembrie
1992, la Houston. în două zile de tulburări s-au petrecut peste 14 atentate şi
au murit circa 4.000 de oameni. Infrastructura industrială şi navală din
Houston a fost aproape transformată în pulbere.
Acţiunea a început atunci când un vapor incărcat cu rachete pentru
Israel a explodat pe canalul Houston, în zorii zilei de 11 septembrie. Vasul a
tras după el alte patru şi a aprins o rafinărie din apropiere. în mai puţin de o
oră alte opt explozii au scos din circuit al doilea port comercial ca
importanţă al naţiumi.
Cinci explozii ulterioare au distrus aeroportul din Houston, făcând
scrum centrala electrică, pistele de aterizare şi două poduri strategice,
punând toate căile circulate în afara uzului. Houston a devenit o regiune
devastată. Guvernul a trimis câteva mîi de soldaţi, atât pentru a linişti
populaţia pauicată, cât şi pentru a înfrunta Organizaţia.
Aceste acţiuni nu ne-au adus prea multă publicitate, dar nici nu au
ajutat reputaţia guvernului.
în plus, au risipit zvonul că Organizaţia ar fi fost terminată.
 După Houston a urmat Washington-ul şi oraşele din jur: Providence,
apoi Racine. Acţiunile erau mai rare, dar anvergura lor era cu mult mai
mare. Era clar că lupta intra într-o nouă fază.
Ieri a avut loc cea mai importantă acţiune pentru noi, cei de la Fort
Belvior. înainte de miezul nopţii, ca de obicei, două autobuze kaki au oprit
în faţa porţilor. De obicei transportau 300 de soldaţi pentru schimbul de
noapte. De data asta a fost diferit.
Am început să bănuiesc ceva atunci când am auzit clănţănitul
mitralierei grele dinJurn. O lovitură directă trasă de tunul de 105 mm de pe
unul dintre rahcurile din perimetru o făcu să tacă Apoi am auzit focuri în
rafale de peste tot, nişte paşi rapizi pe culoar, iar uşa celulei mele a zburat
în interior. Eram unul dintre cei 150 de fericiţi care reuşiseră să se suie
într-un autobuz al poliţiei militare. Alţi colegi de detenţie s-au agăţat de
tancuri – primele capturate datorită neglijenţei pazuidlor. Restul a luat-o la
picior prin noapte sub o ploaie torenţială care, din fericire, ţintuia la sol
elicopterele armatei.
Am pierdut 18 prizouieri, 4 salvatori au fost ucişi şi 61 de prizouieri
au fost prinşi la loc. Dar 442 dintre noi – dacă dăm crezare celor auzite la
radio, s-au suit în camioanele parcate în afara perimetrului, în timp ce
tancurile capturate îi ţineau la respect pe urmăritori.
La ora 4 dimineaţa am fost cu toţii trimişi spre circa 24 de ascunzători
din jurul Washington-ulul. După câteva ore de odihnă, am primit haine civile
şi un set de acte pregătite cu grijă pentru mine. Am cumpărat un ziar, un
sandwich şi m-am strecurat prin mulţimea celor care pleca la lucru,
ducându:mă la locul de întâlnire care-mi fusese fixat.
După două minute o camionetă a oprit lângă mine. Uşa s-a deschis şi
am urcat Bill era la volan, iar eu o strângeam în braţe pe Katherine.
XIV
24 martie 1993. Azi am fost judecat pentru sperjur – cea mai gravă
acuzaţie care i se poate aduce unui membru al Ordinului. A fost o experienţă
tristă, daimă aşteptam, sunt mulţumit că s-a întâmplat, în ciuda
rezultatului.
 Mă tot gândisem cât am fost inchis – nereuşind să mă sinucid îmi
trădasem jurământul?
Am povestit în detaliu filmui capturării mele în faţa unui juriu format
din membri ai Ordinului.
Convocarea venise de dimineaţă, prin radio. Deşi ştiam despre ce e
vorba, locui convocării m-a pus pe gânduri. Era una dintre cele mai mari
clădiri din centrul Washington-ului. O secretară seducătoare m-a introdus în
birourile magistraţilor. Neliniştea mi se amesteca cu recunoştinţa pentru
cele trei ale de refacere care mi-au fost acordate.
Tocmai îmi îmbrăcam toga când i-am văzut intrând pe membrii
juriului. Şi ei purtau togi, dar l-am putut recunoaşte pe maiorul Williams.
Formalităţile au trecut repede şi a urmat o oră de intrebări. Apoi, am
fost condus într-o sală alăturată în timp ce se delibera. După trei ore am fost
chemat, iar maiorul mi-a comuuicat verdictul. Iată ce îmi amintesc: „Earl
Turner, am judecat cu atenţie faptele tale, mai ales din două puncte de
vedere, asupra cărora am şi deliberat.
în primul rând, aţi dat dovadă de o mare lipsă de maturitate vizitândo
pe fata din Georgetown. Deşi acest lucru nu era formal interzis, el nu intra
nici printre indatoririle dumncavoastră. Lipsa de discreţie a dus în mod
direct la punerea în pericol de moarte a intregîi unităţi. în plus, o
infrastructură valoroasă pentru Organizaţie a fost pierdută.
Perioada de probă până la admiterea în Ordin va fi prelungită cu incă
şase luui. Nu veţi fi admis la ritualul uuiuuii inainte de martie viitor, cel mai
devreme.
Considerăm conduita de dinaintea raidului poliţiei ca neincălcând
jurământul."
Am suspinat de uşurare, dar Williams a continuat cu un ton care nu
anunţa nimic bun: „Al doilea punct litigios este legat de faptul că aţi fost
prins viu şi interogat o lună intreagă, rămânând în viaţă, ceea ce e cu mult
mai grav. Depunând jurământ v-aţi pus viaţa în mâinile Ordinului. Ştiaţi că
nu trebuie să cădeţi viu în mâinile lor şi aveaţi mijloace de a vă sinucide.
Informaţiile pe care vi le-au smuls ne-au adus mari prejudicîi. Am analizat
circumstanţele capturării dumneavoastră şi cunoaştem tehnicile lor de
anchetă. Dacă aţi fi fost un simplu soldat nimeni nu v-ar fi putut reproşa
uimic. Dar Ordinul nu e o armată oarecare. Am decis să conducem destinul a
miliarde de muritori, al lumîi intregi, trebuie să ne asumăm şi răspunderi pe
măsură. Ucidem zi de zi albi nevinovaţi ştîind că numai aşa ne putem
salva rasa. Asta trebuie să ne facă să fim mult mai duri cu noi inşine
decât cu ceilalţi."
„Trebuie să menţinem o conduită superioară celei pe care o cerem
inferiorilor noştri, în nici un caz nu putem accepta ideea – născută din boala
epocii în care trăim – că o scuză bună justifică neindepliuirea unei misiuni
sau încălcarea unui consemn. Pentru noi nu există scuze. Ori ne facem
datoria, ori ne asumăm răspunderea eşecului. Iar pedeapsa pentru sperjur e
moartea." Am simţit că-mi fuge podeaua de sub picioare, iar camera a
început să se invârtească cu mine.
Maiorul a continuat, cu o voce mai blândă: „Datoria acestui tribunal e
clară, Earl Turner. Fiecare trebuie să ştie că moartea este ineluctabilă – fie o
moarte onorabilă, de propria mână, fie una cu atât mai onorabîiă, de mâna
propriilor camarazi, mai târziu. A fost greu să ajungem la o concluzie, unîi
membri aducând argumentul că incă nu sunteţi membru plin al Ordinului.
Veţi putea intra în Ordin dacă veţi duce la bun sfârşit o misiune cu grad
mare de risc şi veţi supravieţui.
Suntem obligaţi, din păcate, să ordonăm adesea misiuui sinucigaşe
simplilor combatanţi ai Orgauizaţieif în cazul dumneavoastră, misiunea va
avea dublu scop. Deci, dacă o îndepliniţi cu succes şi muriţi, veţi continua
să trăiţi în memoria şi cinstirea noastră ca membru plin al Ordinului. Dacă
aveţi norocul să supravieţuiţi, veţi fi primit în Ordin, iar orice pată din
dosar va dispărea. Aţi înţeles?"
„Am inţeles şi consider judecata justă. Sunt recunoscător Organizaţiei
pentru că îmi permite să servesc în continuare cauza. Surit fericit că îmi
este permis accesul în Ordin."
25 martie. Azi a veuit şi Henry în uuitatea noastră. Va avea sarcina să
antreneze noîi recruţi şi să pună la punct funcţionarea Organizaţiei în zona
Los Angeles-ului, unde suntem bine implantaţi. M-a salutat cu semnul secret
al iniţiaţilor şi astfel mi-am dat seama că şi el făcea parte din Ordin.
 Azi am aflat ceea ce bănuiam de mult timp. Organizaţia s-a reorientat
de la ţinte tactice şi individuale spre ţinţe strategice. Vom încerca să
erodăm sprijinul popular de care se bucură Sistemul.
, Simţeam că această schimbare e necesară. Nu recrutam indea– juns
de mulţi membri pentru a rezista războiulul de uzură, iar efectele în opinia
publică erau prea mici.
I \J
PrirnuT factor era hotărâtor. Nu puteam susţine nivelul de activitate
contestatară cu pierderile pe care le sufeream. Henry estima efectivul
membrilor care se puteau servi de o armă, pe tot teritoriul, la circa 400 de
oameni, la uivelul cel mai scăzut de până acum. Trupele de şoc erau cam un
sfert din totalul membrilor şi plătiseră din greu până acum, cifra pierderilor
fiind disproporţionată faţă de realizări.
De asemenea, Organizaţia era forţată să slăbească temporal* presiunca
militară, în vreme ce noi continuam să ne păstrăm nucleul dur pentru o
nouă înfruntare. Toată strategia noastră împotriva Sistemului a eşuat
Şi accasta pentru că marea majoritate a americanilor albi nu a
reacţionat aşa cum speraserăm. Noi mizaserăm pe un impact pozitiv şi pe o
înaintare a „propagandei reuşitei". Dar nu a mers.
Speram că, având exemplui rezistenţei noastre în faţa tirauiei
Sistemuiui, şi alţii vor proceda la fel. Crezuserăm că, lovind în cele mai
înalte personalităţi ale Sistemului şi în principalele infrastructuri ale
acestuia, le puteam insufla americanilor ideca de a declanşa peste tot, din
proprie iniţiativă, acţiuui similare. în multe locuri, însă, ticăloşîi puteau
dormi liniştiţi în continuare. Desigur, a ars o duzină de sinagogi de-ale lor, şi
s-a produs o creştere vertiginoasă a violenţei politice. Dar, în general, totul
era dezorganizat şi ineficient. Fără coordonare, asemenea acţiuui au un
efect limitat, având succes doar dacă sunt generalizate şi pot fi susţinute pe
o perioadă indelungatâ.
în sfârşit, replica Sistemului la loviturile Organizaţiei a iritat un mare
număr de oameui şi a provocat multe proteste în surdină, dar situaţia nu a
devenit în nici un moment atât de tensionată incât să provoace o revoluţie.
Tirauia pe care am descoperit-o noi nu este deloc nepopulară printre
americaui.
Ceea ce este cii adevărat preţios pentru americanul mediu nu e
libertatea, onoarea sau viitorul rasei sale, ci fişa sa de salariu. El s-a plâns
atunci când Sistemul i-a plasat copiîi în şcolile pentru negrotei acum
douăzeci de aui, dar, cum putea să se bucure în continuare de maşina sa
4x4, n-a mai protestat.
El s-a plâns când i-au confiscat armele acum cinci ani, dar îi rămâneau
ţelevizorul color şi grătarul de bărbecue, aşa că iarăşi n-a protestat. Şi astăzi
se smiorcăie când negrii îi violează nevasta după bunul lor plac şi când
Sistemul îl obligă să arate un act de identitate ca să-şi poată cumpăra hrană
sau o cutie de detergent, dar are tot timpul burta plină, aşa că nu va
protesta.
Orice idee care-i vine în minte îi este dictată de postul de televiziune.
El incearcă disperat să fie „corect politic", să facă, să gândească şi să spună
exact ceea ce i se cere. A deveuit rapid tot ceca ce a vrut Sistemui să facă
din el de cincizeci de ani incoace: un om uniformizat, membru lobotomizat
al maselor proletare, un animal din turmă, un adevărat democrat.
Iată ce este americanul nostru de mijloc. Ne-am putea dori contrariul,
dar aşa este. Adevărul complet şi oribil este acela că noi am incercat să
insuflăm spiritul eroic al idealismulul pierdut, dar a fost un fiasco la 99%
dintre cetăţeuii indobitociţi de propaganda materialistă ebraică, care le-a
acaparat vieţile.
in privinţa procentului rămas, sunt multe motivele pentru care nu ne-
a adus mare lucru. Evident, uuii erau prea anarhişti pentru a putea lucra sub
constrângerile fixate de Organizaţie – sau de oricare alt grup structurat
puteau doar „să se bage acolo unde nu le fierbe oala", dar reprezentau
majoritatea Ceilalţi aveau, poate, altş aspiraţii, sau nu reuşiseră să intre cu
noi în contact de când intraserăm în ilegalitate. Eventual, am putea face
recrutări printre cei din urmă, dar ne lipseşte timpul.
Organizaţia a reuşit, în ultimele şase luui, să-i trateze pe americaui
pentru prima dată în mod obiectiv – adică în chip de turmă de animale. De
când nu mai simt capabili să răspundă unui elan idcalist, a trebuit să-i
împingem spre lucruri pe care le pot înţelege: ţeama şi foamea.
Le vom lua mâncarea de pe masă şi le vom goli frigiderele. îi vom
amputa Sistemului braţul cu care ţine strâns poporul. Şi atunci când li se va
face foame, ne vom face temuţi, mai mult decât le e acum' teamă de Sistem.
îi vom trata exact aşa cum merită. Nu ştim de ce am ignorat atât timp
aceasta modalitate de acţiune, pentru că aveam, totuşi, exemplul deceniilor
de luptă armată din Africa, Asia şi America Latină, din care să invăţăm câte
ceva. în fiecare caz, gherilele au câştigat speriind populaţia, nu iubind-o,
torturând în public conducătorii satelor, care le erau ostili şi refuzau să le
dea hrană, organizând masacre oribile ale locuitorilor uiior sate întregi –
astfel, au inspirat o asemenea teamă în localităţile invecinate, încât nimeui
n-a mai indrăznit să refuze să-i ajute./Noi, americanii, am văzuţ toate
acestea, dar n-am aplicat lecţia la noi acasă. Observam – obiectiv – toate
aceste metode ca pe un fel de răzvrătire animalică şi nu" eram surprinşi de
reuşita lor, acolo unde erau. Dar ne consideram – pe nedrept – ca fiind mult
mai buni.
A fost o vreme când eram mai buui – şi noi luptăm pentru ca această
epoca să vină din nou dar acum nu suntem decât o turmă, mauipulata la
uiveiui instinctelor primare de o mână de străini pricepuţi. Am ajuns la
punctul în care nu-i mai detestăm pe opresori, nu mai, încercăm să-i
combatem; tremurăm inaintea lor şi sperăm cui naivitate să obţinem
favoruri de la ei.
Aşa o fi. Va trebui să suferim considerabil ca să ne fie permis să cedam
farmecului evreiesc.
Am incetat să ne risipim resursele în atacuri de mică amploare şi ne-
am orientat spre atacuri de anvergură, selecţionând cu rigurozitate ţintele
economice, în special: centralele electrice, depozitele de carburanţi,
echipamentele de transport, stocurile de hrană, uzinele de importanţă
majoră ale ţării. Nu putem spera să distrugem imediat ansamblul
amăgitoarelor structuri economice americane, dar votri provoca nişte pane
localizate şi temporare care vor avea, treptat. Uri efect cumulat asupra
marelui public.
 Cu siguranţă, o parte a acestui public îşi va da seama că nu poate privi
războiul în siguranţă, din fotoliu, pe ecranul televizorului. La Houston. de
exemplu, sute de ruii de persoane au fost private de curent, timp de două
săptămâui, în septembrie. Hrana din frigidere şi congelatoare s-a stricat
rapid, ca şi mărfurile perisabile din supermagazine. Aceasta a provocat două
revolte considerabile ale locuitorilor înfometaţi, inainte ca armata să pună
în funcţiune câteva generatoare de urgenţă, pentru a satisface pe toată
lumea.
Cu această ocazie, trupele federale au doborât 26 de persoane dintr-o
mulţime care incerca să jefuiască un depozit federal de hrană. Apoi,
Organizaţia a declanşat o a doua revoltă, lansând zvonul că raţiile
distribuite de guvern erau contaminate de butulism. Houston n-a reveuit la
normal nici până azi, deoarece tot oraşul e supus unei interdicţii de a
circula timp de şase ore pe zi.
La Wilmington am adus jumătate din oraş în şomaj, aruncând în aer
două uzine Dupont. Am stins jumătate din luminile Noi Anglii atunci când
am scos din funcţiune o centrală electrică de la ieşirea din Providence.
Fabrica de componente eledrouice pe care am arso la Racine nu era
foarte importantă, dar furniza piese esenţiale pentru alte uzine din toata
ţara incendiind-o pe aceasta, am provocat, probabil, inehiderea â 30 altor
fabrici.
Efectele acestor acţiuni nu sunt deocamdată decisive, dar vor deveui
dacă vom continua pe această cale. Reacţia publicului ne-a convins deja de
acest lucru.
Această reacţie nu poate fi considerată ca binevoitoare faţă de noi. La
Houston, mulţimea a reuşit să răpească doi prizonieri – suspecţi arestaţi în
ancheta asupra unui atentat – din mâinile poliţiştilor şi le-au rupt mâinile şi
picioarele. Din fericire, nu era vorba de băieţi de-ai noştri – erau doar doi
amărâţi care se nimeriseră în locul greşit, la momentul nepotrivit.
Bineinţeles, conservatorii şi-au găsit subiect de trăncăneală. Se
plângeau spunând că le ruinam toate şansele de ameliorare a condiţiilor,
„provocând" guvernul cu violenţa noastră.
 Ceea ce înţeleg conservatorii prin „ameliorare" este o stabilizare a
economiei şi incă o serie de concesîi pentru negri. Astfel, toată lumea se va
putea intoarce la societatea de consum, în tot confortul multirasial.
Am invăţat, de multă vreme, să nu ne numărăm duşmauii, ci doar
prieteuii. Şi numărul acestora din urmă este în creştere. Henry n.e-a
anunţat că aderenţii sunt cu 50% mai mulţj decât vara trecută. Noua
noastră strategie le-a permis multor spectatori să treacă de o parte sau de
alta a baricadei. Persoanele receptive încep să-şi dea seama că nu pot
rămâne în afara acestui război. Noi le-am urmărit până în pânzele albe,
astfel că acum trebuie să-şi aleagă tabăra şi să între în luptă, fie că le place
sau nu.
XV
28 martie 1993. în sfârşit, inapoi la acţiune. în timpui weekendulul,
Katherine a răspuns la toate intrebările mele şi mi-a dat detalii, mai ales
acelea despre evoluţiile locale, pe care nu le-am putut obţine vineri
împreună cu Henry.
Când eram în puşcărie, sistemele noastre de comuuicare au funcţionat
excelent; de-acum avem două persoane calificate care să se ocupe de ele. îmi
rămâne, însă, o muncă tehnică serioasă şi mie. Bill este un artizan al
mecanicii şi armurier, dar nu poate efectua lucrările de artilerie care fac
apel la cunoştinţe de chimie şi electronică. Mi-a dat o lungă listă de cereri
privind sistemele speciale care au ajuns la unitatea noastră atunci când
eram inchis şi pe care a fost nevoit să le pună deoparte.
Am studiat cu atenţie lista noaptea trecută, pentru a identifica
articolele cele mai importante pentru nevoile curente ale Organizaţiei. Ne-
am făcut şi o listă separată de mărfuri şi echipamente necesare pentru
începerea lucrului.
Articolele prioritare de pe lista lui Bill sunt detonatoarele controlate
prin radio, elementele de intârziere şi de amorsare. Orgauizaţia a trebuit să
le improvizeze pe acestea din urmă (cu un procentaj foarte mare de rateuri).
Dorim un mecauism de intârziere care să poată fi montat în câteva minute
pentru o zi sau mai muit, si care să fie 100% fiabil.
 O altă categorie de articole cerute constă în bombele camuflate şi
produsele incendiare, în ziua de azi este imposibil să intri în infrastructurile
guvernamentale sau mediatice fără să treci printr-un detector de metale, şi
toate coletele sau plicurile trimise prin poştă sunt controlate cu raze X.
Aceasta ne va cere muită isteţime, dar am deja câteva idei.
în plus, mai e şi proiectul personal al Iul Bill, pentru care are nevoie
de asistenţă tehuică: contrafacerea! Bill mi-a spus că Organizaţia a tipărit
deja bancnote false şi le-a difuzat cu succes pe Coasta de Vest şi acum dorea
să realizeze acelaşi lucru aici.
Acum îmi dau seama de ce s-a îmbunătăţit atât situaţia economică a
Organizaţiei în ultimul an! De când ne-am lansat în acţiuui de mare
anvergură, am început să exploatăm noi surse de finanţare – în special mari
patroui care, presupun, îşi doreau o „asigurare" -, dar emiterea de bani a
rămas, totuşi, cea mai simplă metodă.
Geniul care condusese acţiunea pe Coasta de Vest se afla printre noi
pentru a ne da un set complet de instrucţiuni riguroase. Bill mi 1-a arătat.
Tipul, care lucrase, probabil, pentru Serviciile Secrete sau pentru Oficiul de
Gravuri şi Imprimerii6, părea cu adevărat competent
Ol
Bill aproape că a terminat cu orgauizarea; are acum un atelier excelent
pentru imprimeria de precizie, şi are nevoie doar de un ajutor pentru a
rezolva o problemă legată de fluorescenţă. A primit instrucţiuni asupra
tipurilor de substanţe chimice care trebuie adăugate în cerneală, dar nu i s-a
spus de unde să le procure. în plus, nu e sigur dacă va reuşi să controleze,
cu ajutorul ultravioletelor, etapa finală a producţiei. Dar asta nu va fi prea
greu.
Modul nostru de viaţă şi de lucru este total diferit de cel dinainte, în
loc să trăim pe ascuns, „sub pământ", acţionăm la lumina zilei. Avem, în

6 „Oficiul de Gravuri şi Imprimerii" era agenţia guvernamentală care tipărea bancnote în

Statele Unite, iar „Serviciile Secrete" erau o ramură a poliţiei care, printre altele, lupta
împotriva falsificatorilor de bani. Din câte ştim noi, banii falşi nu'au fost folosiţi doar
pentru finanţarea Organizaţiei, ci şi pentru dezorganizarea economiei naţionale. în
ultimele ale ale Marii Revoluţii, Organizaţia a pus în circulaţie o cantitate atât de mare
de bancnote false, încât guvernul, în disperare de cauză, a scos în afara legii toate
bancnotele, ordonând ca toate tranzacţiile bancare să se efectueze în monede sau
cecuri. Această operaţiune a distrus moralul populaţiei şi a fost unul din factorii
determinanţi pentru succesul final al Revoluţiei.
vitrina imprimeriei, o emblemă luminoasă, repertoriată în Paginile Galbene.
în timpul zilei, magazinul este „deschis pentru afaceri", cu Carol în spatele
tejghelei. Bill menţine nişte tarife atât de ridicate, incât are activitate doar
cât să salveze aparenţele. Treaba lui adevărată începe după inchidere, în
general la subsol, unde sunt depozitaţi bauii.
Locuim toţi patru deasupra prăvăliei, aşa cum făceam şi în imobilul
dinainte, dar nu mai trebuie să ţinem obloanele trase. Iar camioneta lui Bill
e parcată pe stradă, chiar în faţă. Pentru toată lumea, suntem doar două
cuplu."* tinere care lucrează împreună, într-o afacere tipografică.
Şmecheria se baza pe identităţile noastre false, capabile să reziste
examinărilor minuţioase ale Sistemului. Organizaţia a pus insă la punct o
schemă admirabilă pentru aceasta. Avem cu toţii carnete de asigurări
sociale, iar doi dintre noi au permis de conducere. Carnetele şi permisele
sunt autentice (am auzit nişte poveşti dezgustătoare despre modul în care
le-a obţinut Organizaţia), astfel că putem deschide conturi bancare, plăti
inipozite, şi face, în general, orice, ca nişte cetăţeni normali.
Trebuie doar să-mi amintesc noul meu nume – uf! – „David J. Bloom".
Mă enervează de-a binelea. Din fericire, fotografia de pe permisul de
conducere este destul de banală ca să pară a mea, atâta timp cât inii
vopsesc părul.
Organizaţia nu a acordat identităţi noi tuturor celor care sunt în
clandestinitate. O persoană făli acte de identitate nu poate deţine o funcţie
în această societate pentru mult timp. Nu poate face cumpărături, nici chiar
să se urce într-un autobuz fără să prezinte permisul de conducere sau o
carte de identitate dintre cele noi, pe care guvernul a început să le
distribuie de curând.
Deocamdată, este încă posibil, în numeroase cazuri, să se prezinte
documente false, dar noul sistem informatic va fi pus la punct în câteva
luui, iar toate actele false vor fi detectate automat. De aceea a decis
Organizaţia să ne procure documente „veritabile", chiar dacă aceasta este o
muncă lentă şi dificilă. Doar câteva unităţi o pot duce la bun sfârşit cu
sânge rece, dar cererea de noi acte depăşeşte cu mult oferta.
 Se pare, de asemenea, că Sistemul a devenit şi mai nemilos în
operaţiunile împotriva noastră. Vreo 50 dintre băieţii noştri din toată ţara
au fost ucişi de asasini profesionişti în ultimele patru luui. Cifra exactă e
greu de evaluat, pentru că uuii tovarăşi pe care-i ştiam morţi au dispărut
pur şi simplu, iar corpurile lor n-au mai fost găsite.
Când militanţii noştri au început să dispară sau au fost găsiţi plutind
în râu, cu mâinile legate la spate şi şapte gloanţe în cap, zvonurile s-au
amplificat în rândurile Organizaţiei. Se spunea că aceste crime aveau
legătură cu acţiunile de menţinere a disciplinei în interiorul Organizaţiei.
De fapt, fusese o perioadă în trecut când am pierdut câţiva aderenţi în urma
execuţiilor disciplinare şi asta a fost tot Era o vreme când moralul era la
pământ şi erau necesare metode extreme pentru a le reaminti ezitanţilor
obligaţiile lor faţă de Organizaţie.
Comandamentul Revoluţionar a constatat rapid apariţia unui element
nou. Datorită contactelor noastre din interiorui unei agenţii a poliţiei
federale, am aflat că ai noştri erau asasinaţi de două grupuri. O echipă
specială de ucigaşi israelieni şi una formată din oameni de-ai Mafiei 7, plătiţi
de guvernul israelian. Acolo unde acţionau aceste grupuri, poliţia inchidea
ochii, la ordinele EB:I:
Am trecut de represalîi – mai ales la New Orleans. După ce doi dintre
„legali" – unul dintre ei fiind un avocat eminent – au fost doborâţi în cel mai
pur stil mafiot cu şase săptămâni în urmă, am minat barul care servea drept
acoperire pentru Mafia locală. Bomba a explodat în clubul de noapte,
provocând un incendiu, cu ocazia auiversării unuia dintre „naşi", incercarea
de fugă a celor prezenţi a fost împiedicată de tirurile incrucişate ale
mitralierelor oamenilor noştri, postaţi în spatele celor două uşi de evacuare.

7 „Mafia" era o asociaţie criminală, compusă la origine din italieni şi sicilieni, dar care,
apoi, a fost condusă de evrei. Aceştia din urmă prosperau în Statele Unite, în cele opt
decenii care au precedat Marea Revoluţie. Guvernul a făcut câteva eforturi lipsite de
entuziasm pentru a eradica Mafia în tot acest timp, dar capitalismul decadent reunea
condiţiile ideale pentru prosperitatea crimei organizate la scară largă şi pentru corolarul
acesteia: corupţia politică. Mafia şi-a încheiat practic existenţa atunci când aproape toţi
membrii săi – mai mult de 8 000 de oameni – au fost capturaţi şi executaţi într-o
operaţiune unică şi masivă, pusă la punct de Organizaţie, în perioada de epurări de după
Revoluţie. Majoritatea victimelor făceau parte dintre „legalii" noştri. Aparent, cineva de
la F.B.I. furnizează numele persoanelor suspectate de a fi membre ale Organizaţiei, dar
care nu au fost încă arestate şi interogate la ambasada israeliană.
Mai mult de 400 de persoane şi-au pierdut viaţa în această noapte, inclusiv
60 de membri ai Mafiei.
Această nouă ameninţare ne-a marcat serios, diminuând moralul
membrilor şi partizanilor noştri care erau expuşi, în special al celor care au
cerut să-şi păstreze poziţia lor de cetăţeui în ochîi legîi şi operau sub
adevărata lor identitate, fără să-şi dorească anonimatul nostru din
clandestiuitate. Era clar că va trebui să acţionăm rapid împotriva acestei
intimidări.
2 aprilie. Problema aprovizionării s-a rezolvat – cel puţin temporar. A
fost nevoie de incă unul dintre hold-up-urile acestea pe care le detest De
data asta n-am mai fost atât (îe nervos ca la prima spargere dată cu Henry –
mi se pare că s-a întâmplat acum o sută de aui -, dar tot nu-mi place.
Bill şi cu mine am împărţit lista de material în trei categorii, în
funcţie de proveuienţă. Cam două treimi din produsele chimice de care
avem nevoie nu sunt dispouibile în farmacîi şi trebuie să se găsească în
depozitele de mărfuri pentru uzinele chimice, în plus, aveam nevoie de cel
puţin 100 de ceasuri de mână pentru mecauismele de intârziere, şi-ar fi fost
prea scump dacă le cumpăram. în fine, mai era un număr mare de
componente electrouice şi electrice, de elemente dispouibîie în atelierele de
mecauică fină şi de câteva produse chimice de uz curent care puteau fi
cumpărate fără greutate şi nu costau prea mult
Mi-am petrecut zilele de marţi şi miercuri pentru a găsi produsele din
ultima categorie. Chestiunea substanţelor chimice a fost rezolvată şi ea
miercuri. Am avut probleme, deoarece furnizorii laboratoarelor şi uzinelor
chimice trebuie, asemenea vânzătorilor de explozibili, să inainteze poliţiei
politice lista noilor lor clienţi. Am studiat minuţios chestiunea şi am
descoperit, prin intermediul P.C.W., că unul dintre Jegalii" noştri de la Silver
Spring avea un magazin de piese electrouice şi putea comanda, în cadrui
comerţului său regulat, tot ce-mi trebuia. Mă voi duce să-mi iau marfa de la
el lunea viitoare.
Mai rămâncau ceasurile! Ştiam cu precizie de ce aveam nevoie pentru
mecanismele de intârziere, şi vroiam ca toate să fie de acelaşi tip, pentru a
folosi un standard. De asemenea, ceasurile trebuiau să fie atât robuste, cât
şi precise. împreună cu Katherine, am găsit un depozit din nordul
districtului, de unde am recuperat 200 de bucăţi.
Mi-a luat două zile de demersuri la telefon doar pentru a face ca
ceasurile pe care le căutam să ajungă de la Philadelphia în depozitul
respectiv. I-am spus tipului de-aici, din Washington, că aveam mare nevoie
de ele şi că eram gata să-i dau un cec de 12 000$ în schimbul livrării pe loc.
Mi-a răspuns că mă va aştepta în biroul de lângă depozit, ceea ce a şi făcut.
I-am cerut lui Bill să mă insoţească, dar avea toată săptămâna treabă
la magazin, iar Katherine vroia neapărat să vină cu mine. In ea dormitează
un animal sălbatic, dar nici o persoană care n-o cunoaşte n-ar putea-o bănui.
In primui rând, Katherine ne-a machiat, pe mine şi pe ea, pentru a ne
proteja identităţile, şi aşa false. O identitate sub altă identitate, sub incă o
altă identitate – ajung să nu-mi aduc aminte cine e Earl Turner şi cum arată!
Apoi, am împrumutat o maşină. Ne-a luat doar câteva minute, aplicând
procedura obişnuită: ne-am parcat camioneta într-un mare centru
comercial. Am traversat parkingul pentru a găsi o maşină descuiată şi am
urcat inăuntru. Cu un patent, am deschis cutia cu fire electrice de sub
tabloul de bord şi am avut nevoie de numai câteva secunde pentru a găsi
conexiunca corectă dintre cabluri şi a face legătura.
Am sperat că totul se va petrece în linişte la depozit, dar dorinţa nu
mi-a fost îndeplinită. Ne-am dus la director şi am cerut pachetul cu ceasuri.
El a cerut să vadă cecul garantat „II am", i-am spus, „şi vi-1 voi da de indată
ce voi arunca o privire asupra ceasurilor, ca să văd dacă sunt cu adevărat
cele pe care le-am comandat".
Planul meu era să luăm ceasurile şi să fugim, lăsându-1 pe patron să
urle după cec, dar tipul s-a întors cu pachetul nostru şi cu doi muncitori
solizi, unul dintre ei postându-se intre noi şi uşă. Nu ne lăsau nici o şansă.
Am deschis pachetul, i-am verificat conţinutul şi mi-am scos pistolul.
Katherine îi scosese şi ea, şi acum îl indepărta pe tipul din calea uşîi. Dar
aceasta a rezistat tuturor încercărilor ei de a o deschide!
Katherine a intors arma către muncitor, care i-a explicat dintr-o
suflare: „au acţionat interfonul din birou pentru a bloca uşa". M-am uitat la
director şi-am lătrat la el: „Deschide imediat uşa, ori îţi plătesc ccasurile
astea cu gloanţe fierbinţi!" Dar el s-a repezit spre o altă uşă de metal greu,
care dădea în birou, în care s-a inchis înainte să pot acţiona.
I-am cerut atunci unei angajate din spatele unui birou să acţioneze
interfonul uşîi. Dar ca a rămas aşezată pe scaun, imobilă ca o statuie, cu
gura căscată într-o expresie a groazei.
Aproape disperat, m-am hotărât să trag cu arma în zăvor. Am avut
nevoie de patru tiruri pentru a-1 distruge, parţial din cauza nervozităţii care
mă făcea să-mi ratez ţinta.
Am inaintat până la maşină, dar patronul era deja acolo. Ticălosui ne
dezumfla cauciucurile!
I-am descărcat revolverui în mutră şi s-a prăbuşit pe asfalt. Din
fericire, nu reuşise să dezumfle decât un cauciuc, deci maşina mai putea
merge aşa. Am tăiat-o fără să mai pierdem vremea.
Ce mai viaţă!
De-abia după-amiază am reuşit să termin şi să testez primul dispozitiv
de întârziere. Eram convins că ceasurile fantezi pe care le adusesem
fuseseră o alegere foarte bună, în ciuda riscurilor provocate de procurarea
lor. contactul de rezistenţă scăzută rezista şi unor lovituri puteruice. Sunt
sigur că astfel procentajul eşecurilor va fi redus la zero.
Am făcutşi testul cu uitraviolete pentru Bill, şi acesta va putea să-şi
tipărească bancnotele de indată ce voi ameliora, luni, compoziţia cernelii.
Rezultatul nu va fi perfect, dai; oricum, excelent. In special, producţia sa va
putea trece de toate testele standard prin care băncile detectează
bancnotele false. Doar o examinare făcută în laborator i-ar putea fi fatală.
Am făcut trei mecauisme diferite de bombe care vor trece, fără să
trezească bănuieli, de un control cu raze X. Unul dintre ele se introduce
într-un mâner de umbrelă – bateria, ceasul şi tot restul. Dacă e dorit un
dispozitiv incendiar, spiţele umbrelei pot fi umplute eu termită (40% zahăr
şi 60% praf de clorat), sau mânerul poate fi folosit ca detonator. O altă
combinaţie cea&detonator poate fi plasată într-un walkman (amorsarea
făcându-se printr-un semnal radio codificat), iar cea de-a treia într-un ceas
cu quartz, cu detonatorul şi mecauismui de excitare montate în brăţară,
amorsarea făcându-se datorită bateriei. Desigur, în fiecare caz, cea mai mare
parte a explozivilor va trebui adusă separat la faţa locului, dar aceştia pot fi
camuflaţi în diferite moduri – de exemplu, turnaţi şi vopsiţi asemenea
plasticului, în forma unui obiect obişnuit
XVI
10 aprilie 1993. E prima dată, săptămâna asta, când am puţin timp
pentru mine şi mă pot relaxa. Sunt într-un motel din Chicago şi n-am nimic
de făcut până mâine dimineaţă, când o să mă duc la centrala din Evanstone.
Am veuit aici cu avionul, vineri după-amiază, din două motive: vreau să dau
o tură pe la Evanstone şi să duc nişte baui uuităţilor noastre din Chicago.
Bill a poruit prima operaţiune de tipărire în noaptea de luui, imediat
ce am amestecat componentele chimice ale cernelii. A lucrat fără
intrerupere pană în zorii alei de vineri. Katherine 1-a schimbat de două ori,
pentru a-i permite să doarmă câteva ore. Nu s-a oprit până nu a terminat
toată hârtia specială pe care o avea. împreună cu Katherine, l-am ajutat să
taie bancnotele la cele două ieşiri ale tiparniţei. Treaba asta era să ne
omoare, dar Organizaţia avea urgent nevoie de bani.
Şi-acum are o grămadă! Niciodată n-am visat să văd atâţia baui la un
loc. Bill a tipărit aproape zece milioane de dolari în bancnote de 10$ şi 20$,
adică mai muit de o tonă de bilete noi-nouţe. Şi arată excelent 1 Am
comparat unul dintre biletele de 10$ tipărite de Bill cu unul autentic şi n-
am fost capabil să spun care e bun şi care nu – cu excepţia numărului de
serie, evident
Bill a făcut o trcabă de adevărat profesiouist. Fiecare bancnotă are alt
număr de serie. Această realizare demonstrează ce se poate face cu o
planificare precisă, devotament şi muncă zdravănă. Desigur, Bill a avut şase
luui pentru a pune lucrurile la punct şi pentru a face incercări, inainte ca eu
să-1 pot ajuta cu cerneala şi ultravioletele. A eliminat toate defectele
procedurii inainte de a-şi începe lucrul de trei zile şi jumătate.
Ieri am luat la mine 50 000 de bancnote de 50$ pentru a le livra
contactului meu din Chicago. Uuitatea sa are misiunea de a „spăla" banîi.
Astfel, Organizaţia recuperează practic aceeaşi sumă în bancnote autentice
pentru cheltuielile sale din zonă. Este o sarcină mult mai delicată şi mai
lentă decât pare la prima vedere.
 Katherine a luat şi ea avionul spre Boston, cu 800 000$ în bagaj. Spre
sfârşitul săptămâuii vom repeta operaţiunea la Dallas şi Atlanta. E stresant
să treci de controalele de securitate cu toţi bauii ăştia asupra ta, dar, atâta
timp cât se vor mulţumi sa ne treacă valizele doar prin raze X, totul va
merge bine. Singurele chesui pe care par să le caute sunt bombele şi armele.
Dar şi când ne vor descoperi mălaiui răspândit în toată ţara!
Am avut timp să meditez în avion, veuind de la Washington. O
inălţime de 35 000 de picioare îţi oferă o perspectivă diferită asupra
fenomenelor. Observarea suburbiilor agitate, a autostrăzilor şi uzinelor care
se găsesc dedesubt dă o viziune exactă asupra dimensiunîi Americîi.
Operaţiunea pe care am început-o întâmpină dificultăţi pe măsura acestei
imensităţi.
Ceca ce face programul nostru de sabotaj strategic este, în mod
esenţial, să accelereze declinul natural al Americîi. .Formăm acum breşe,
asemenea termitelor, în temelia,economiei. Astfel, intreaga structură se va
prăbuşi mai rapid, în câţiva aui, şi într-un mod mult mai catastrofal decât în
lipsa eforturilor noastre. Este deprimant să-ţi dai seama cât de slabă e
influenţa pe care o au toate sacrificiile noastre asupra cursulul
evenimentelor.
De exemplu, să luăm operaţiunea noastră de contrafacere: într-un an
de zile am tipărit şi difiizat de cel puţin o sută de ori mai multe bancnote
decât a fabricat Bill săptămâna trecută – adică 10 miliarde pe an fără să
observăm vreun impact considerabil asupra economiei naţionale. Americanîi
cheltuiesc de trei ori mai mult doar pe ţigări. ,!
Desigur, mai avem două tiparniţe pe Coasta de Vest şi o să mai
instalăm şi altele în vîitorul apropiat Pe de altă parte, dacă reuşesc să găsesc
o modalitate de distrugere a centralei de la Evanstone, aceasta singură ar
provoca o pierdere de 10 miliarde dintr-un foc: Fără să mai vorbim de
pagubele economice provocate de lipsa de alimentare cu energie electrică a
uzinelor/din regiunea Marilor Lacuri.
Dar am făcut şi altceva, mult mai important decât campania noastră
împotriva Sistemului. Am constituit nucleul unor comunităţi, al unei
civilizaţii complet noi, care va creşte din ruinele celei vechi. Şi, din cauză că
noua noastră cultura se va baza pe o viziune asupra lumii oo
diametral opusă celei actuale, i se va putea substitui în mod revolutionar.
Nu există nici o şansă ca o ordine fondată pe valori ariene şi într-o perspectivă
ariană să se nască paşnic într-o societate care a cedat în faţa corupţiei spirituale
evreieşti.
în plus, lupta noastră actuală este legată total şi inevitabil de faptul că
âm fost constrânşi la ea de către Sistem, acesta nefiind obiectivui nostru
principal. Privind la evenimentele din cele 31 de luni de când scriu aceste
gânduri, îmi dau seama că, în pofida a ceea ce credeam la vremea
respectivă, strategia noastră preliminară era să paralizăm mai degrabă
Sistemui decât economia generală, şi nu era deloc o idee proastă pentru a
începe. Ne-am orientat mai mult inspre munca grea de formare a unui nou
nucleu social decât spre un simplu război de distrugere indreptat împotriva
Sistemului.
Ceea ce a debutat ca o luptă intre noi şi Sistem s-a transformat treptat
într-un război intre noi şi economia capitalistă. Sistemul a replicat într-o
maniera din ce în ce mai represivă pentru a se proteja de atacurile noastre
şi de aici a rezultat o izolare, mai degrabă decât o extindere a conflictului în
cadrul societăţii. Când ne incăpăţânam să asasinăm parlamentari, judecători
federali, agenţi secreţi şi personaje din luriica presei, oamenîi simpli nu se
simţeau cu adevărat ameninţaţi, dar resimţcau inconveuientele cauzate de
noile măsuri de supraveghere desfăşurate de Z.O.G.
Dacă am fi început cu atacuri directe asupra economiei, Sistemul ar fi
putut prezenta lupta noastră ca pe una dusă împotriva poporului! Ar fi fost uşor
pentru mass-media să-i convingă pe oameui de necesitatea colaborării cu
Sistemul împotriva ameninţării comune adică împotriva noastră. Astfel că
eroarea noastră strategică de la început a avut un efect providenţial –
facilitarea recrutărilor de noi aderenţi. De-acum ne străduim să facem viaţa
din ce în ce mai neplăcută pentru ansamblul populaţiei.
Avântul luat de recrutări nu este doar în profitul Organizaţiei. Ordinul
se dezvoltă şi el cu o rapiditate pe care n-a atinso niciodată în ultimii 48 de
ani din cei 64 de când există. Ieri am schiţat discret semnul de
recunoaştere, la intâlnirea cu omul de legătură. Fac asta de câte ori
intâinesc un nou membru al Orgauizaţiei – şi am fost surprins plăcut văzând
că-mi răspunde la fel.
M-a invitat noaptea trecută la o ceremonie de admitere a noilor
membri din sectorul Chicago. Am acceptat cu plăcere şi am fost uiuit să văd
că erau cam 60 de participanţi. Practic o treinie dintre ei au fost admişi,
adică de trei ori mai mulţi decât numărul total de membri din Washington.
Am fost aproape la fel de emoţionat la această ceremonie ca la propria mea
admitere, acum un an si jumătate.
14 aprilie. Probleme, probleme şi iar probleme! Nimic nu-mi merge de
când m-am intors de la Chicago.
Bill nu poate pune mâna pe hârtia de care are nevoie pentru următorul
tiraj de baui şi mi-a cerut sprijinul ca să improvizeze. Am experimentat o
nuanţă uşoară ca să colorăm un tip de hârtie cu textura şi compoziţia
elementare, dar rezultatul nu a fost satisfăcător. Bill va trebul să caute o
altă sursă de aprovizionare pentru tipul potrivit de hârtie, în timp ce eu
continui să testez diferite procedee de colorare. Ieri s-a prezentat la
magazin o delegaţie locală a Consiliului pentru Relaţiile Umane. Patru negri
şi un alb revoltător, purtând brasarda Consiliulul, au intrat în tipografie. Ne-
au cerut să punem în vitrină un afiş mare – de felul celor care pot fi văzute
peste tot, incitându-i pe cetăţeui să-i „ajute la combaterea rasismului 4,
denunţând poliţiei politice orice persoană suspectă. Doreau, de asemenea,
să fixeze pe tejghea o cutie pentru donaţii. Carol se găsea în spatele
tejghelei şi i-a trimis la naiba.
In aceste împrejurări, aceasta nu era, desigur, cca mai bună modalitate
de a proceda. Ne-ar fi denunţat dacă n-aş fi interveuit Auzind scandalul, am
urcat de la subsol, arborând ceea ce speram să pară o mutră de evreu. Am
apărut cu obişnuitul „Shalom, ce se întâmplă aici?". Vroiam să fac destul –
dar, totuşi, nu prea mult – ca ei să priceapă mesajul: proprietarul
magazinului aparţine, el insuşi, unei minorităţi. Unei minorităţi foarte
speciale, ai cărei membri ar putea fi cu greu suspectaţi de duşmăuie faţă de
Consiliul Relaţiilor Umane şi eforturile sale lăudabile.
 Responsabilul tuciuriu m-a informat pe un ton indignat de reacţia lui
Carol. I-am tăiat vorba cu un gest de nerăbdare şi am privit-o batjocoritor pe
Carol. „Desigur, desigur", zisei, „lăsaţi-vă cutia aici. E pentru o cauză nobilă.
însă nu lipiţi afişul pe fereastră, că nu e destul loc. Rezervasem porţiunea
aceea pentru un poster al Apelului la Uuitatea Evreiască, al vărului meu Abe,
Veniţi! O să vă arăt unde să-1 lipiţi!"
I isând respectuos delegaţia să trcacă, îi ordonam lui Carol să se
întoarcă la lucru în felul în care o fac evreu, cât mai morocănos cu putinţă.
„Da, domnule Bloom", îmi răspunse ea docil.
Pe trotuar, a trebuit să-mi infrâng repulsia când mi-am trecut
prieteneşte braţul pe după umerii cioroiului care mi se adresase. I-am atras
atenţia asupra unui magazin situat peste drum de al nostru. „N-avem prea
mulţi clienţi aici, i-am explicat" dar la bunul meu amic, Solly Feinstein, vine
şi pleacă o grămadă de lume. In plus, are o vitrină mare. V-a fi fericit să
pună pe ea afişul vostru. Puteţi să-1 lipiţi chiar dedesubtul inscripţiei «Sol,
cămătar» şi aşa oricine va putea să-1 vadă. Puteţi să-i lăsaţi şi o cutie pentru
donaţii – sau chiar două. Magazinul lui e mare."
Au fost mulţumiţi de soluţia mea vicleană şi începeau să traverseze
strada când albul, un specimen degenerat cu mutră de peşte şi tunsoare
afro, a ezitat, s-a intors şi mi-a spus: „Poate ar trebui să luăm numele tipei.
Unele dintre chestiile pe care ni le-a spus erau rasiste, fără nici o indoială".
„Nu vă pierdeţi timpul cu ea", i-am răspuns rapid, alungându-i bănuiala
cu un gest de lehamite. „E doar o fată vulgară, lipsită de maniere. Tratează
aşa pe toată lumea. O să scap de ea în curând!"
Când m-am intors în magazin, Bill, care urmărise scena de la baza
scărilor, se tăvălea de râs împreună cu Carol. „Nu e nostim deloc", le-am zis,
făcând un efort să par sever. „Am pus lucrurile la punct, dar, dacă expresia
şi accentui meu nu i-ar fi convins pe suboameuii ăştia, acum am fi în rahat".
Apoi i-am ţinut o predică lui Carol: „Nu ne permitem luxui de a le
spune creaturilor ăstora ce credem despre ele. înainte de toate, avem o
trcabă de făcut, aşa că trebuie să rămânem calmi în faţa scursorilor. Trebuie
să ne potolim mândria şi să jucăm jocul ăsta atât timp cât va trebui. Cei
care nu au responsabilităţile noastre pot fi rasişti pe faţă dacă doresc – şi
bravo lor."
Dar n-am putut să-mi reprim o grimasă, văzând afişul în vitrina
cămătarului de vis-â-vis. Posterui acoperea aparatele de fotografiat şi
binoclurile de ocazie expuse de Sol. Cred că-şi muşcă pumnii acum! Şi
fiecare persoană care va vedea acest afiş atât de special va face o asociere,
corectă din punct de vedere subiectiv, intre programul de umplere a
creierelor desfăşurat de Consiliu şi persoana care se ascunde în spatele
posterului.
Ultima chestie care nu mergea era faptul că Katherine venise gripată
în noaptea dinainte. Trebuia să facă un transport de bani la Dallas în
dimineaţa asta, dar era prea boinavă ca s-o facă, şi se pare că va rămâne la
pat incă două sau trei zile. Asta inseamnă că nu mă voi duce mâine doar la
Atlanta, ci că voi face şi transportul la Dallas. Voi pierde o zi întreagă între
avioane şi aeroporturi, şi nu voi avea destul timp ca să mă pregătesc pentru
operaţiunea de la Evanstone.
Vrem să sabotăm noua centrală nucleară de la Evanstone peste şase
săptămâui, chiar atunci când va fi deschisă turiştilor. După 1 iuuie publicul
nu va mai avea acces şi operaţiunea va deveui prea dificilă.
Centrala de la Evanstone e "enormă: patru reactoare nucleare
gigantice fac să se învârtă cele mai mari turbine şi generatoare din lume.
Complexui din beton se întinde pe o milă, pe malul lacului Michigan, care
aprovizionează circuitul de răcire hidraulică a reactoarelor. Centrala
produce 18 000 megawaţi de energie electrică – aproape 20 de miliarde de
waţi! Incredibil! Energia produsă alimentează toată regiunea Marilor Lacuri.
Acum două luui, inainte ca centrala să intre în funcţiune, intregul Midwest a
suferit intreruperi importante de electricitate – mai grave decât cele – şi aşa
considerabile – pe care le-am trăit aici. în câteva regiuni, uzinele au trebuit
să-şi restrângă activitatea la numai două zile pe săptămână. în plus, s-au
produs atâtea greve spontane, incât regiunea este pe marginea unei
y
adevărate crize economice.
Dacă vom reuşi să dezmembrăm această sursă de energie nucleară,
lucrurile se vor înrăutăţi şi mai mult Pentru a asigura iluminarea în Chicago
şi MUwakee, autorităţile vor trebui să aducă curentul produs în oraşe
indepărtate, precum Detroit şi Minncapplis, lipsindu-le şi pe acestea de
energia necesară. Toată această par te a ţării va fi lovită sever şi, cum le-au
luat zece ani ca să conceapă planurile şi să construiască centrala de la
Evanstone, nu vor reuşi să remedieze situaţia prea repede.
Dar guvernul a anticipat şi el, probabil, consecinţele pe care le-ar avea
pierderea centralei, astfel că sistemul de securitate este solid. Acolo nu se
poate ajunge decât cu barca sau cu avionul. Există posturi de observaţie,
patrule navale şi balize legate prin cabluri de jur împrejur. Aceasta inlătură
orice posibilitate de apropiere pe apă.
Ţărmul este împrejmuit pe mile întregi. Un număr considerabil de
radare militare şi instalaţii antiaeriene exclud ideea prăbuşirii unui avion
incărcat cu explozibil deasupra centralei.
Am impresia că singura soluţie pe care o putem aplica cu mijloace
convenţionale este să instalăm nişte lansatoare de racheţe undeva, aproape
de ţărm, unde le-am putea camufla. Deocamdată, insă, nu deţinem acest tip
de material. Oricum, părţile vitale ale instalaţiei sunt inchise într-o
construcţie atât de solidă, încât mă îndoiesc că un atac cu rachete ar putea
provoca mai mult decât nişte pagube superficiale.
Atunci; Comandamentul Revoluţionar mi-a cerut să inspectez locurie
şi să vin cu idei originale – am deja câteva, dar mai rămân câteva probleme
de rezolvat.
Vizita de lunea trecută mi-a dat o idee asupra felului în care ne-am
putea folosi de slăbiciunile dispozitivului lor de protecţie. Aceste slăbiciuni
sunt uiuitoare; de exemplu, decizia de a-i lăsa pe turişti să pătrundă în
incintă, chiar şi temporar. Motivele acestei decizîi se bazează, sunt sigur de
asta, pe scandalul pe care l-au provocat antinuclearişlii în legătură cu
această centrală. Guvernul se simte obligat să expună publicului toate
măsurile de securitate luate în interior.
Atunci când m-am inscris pentru vizită, mi-am luat la mine o grămadă
de mărunţişuri, doar ca să văd ce poate intra în uzină.
Aveam o servietă, o cameră video şi o umbrelă şi-mi umplusem
buzunarele cu o grămadă de monede, chei şi stilouri din metal.
 Pe feribotul care îi transportă pe turişti la centrală, supravegherea e
neinsemnată. M-au pus doar să-mi deschid servieta pentru o examinare
superficială. Când am ajuns, insă, la postul de pază al centralei, mi-au
reţinut servieta, umbrela şi camera video. Apoi a trebuit să trec printr-un
detector de metale, după ce am scos toate piesele metalice din buzunare.
Pazuitii mi-au restituit imediat conţinutul acestora, fără să le privească
atent, astfel că se poate trece cu un stilou incendiar.
Mi-a atras atenţia un bătrân din grupul meu care a purtat un basr ton
cu mâner de oţel pe toată durata vizitei, fără ca gardieuii să-i zică ceva.
Ideea mea era următoarea: cum nu este posibil ca un simplu turist să
introducă suficient explozibil pentru a pulveriza centrala – şi nici măcar să-1
plaseze în mod eficient, presupunând că a fost introdus, vom încerca să
contaminăm uzina cu materiale radioactive; astfel, va deveni inutilizabilă.
Ideea este realizabilă, deoarece avem un prieten în interiorul
Organizaţiei care este în niăsură să ne procure substanţe radioactive,
intrucât, predând chimia la o universitate din Florida, foloseşte asemenea
produse în cadrul cercetărilor sale.
Putem ascunde cu uşurinţa deşeurile nucleare – cu o durată de viaţă
de şase luni sau mai mult – într-un baston sau într-o cârjă, împreună cu o
cantitate mică de explozibil care să le disperseze în urma detonării, făcând
toată centrala de nelocuit. Locurile nu vor fi afectate din punct de vedere
fizic, dar vor trebui evacuate. Decontaminarea va fi atât de laborioasă, încât
va fi mult mai simplu ca autorităţile să inchidă uzina de tot
Din păcate, aceasta va fi o misiune sinucigaşă. Cel care va introduce
deşeurile radioactive va fi expus unei doze mortale de radiaţîi chiar şi
inainte de a intra pe poarta centralei. Ii este imposibU să se adăpostească
indărătul vreunui scut.
Marea problemă e creată de detectoarele de radiaţîi plasate pe tot
cuprinsul uzinei. Dacă unul dintre ele dezvălule prezenţa omiilul nostru
inainte ca acesta să-şi indeplinească misiunea, am dat de necaz.
Nu am remarcat prezenţa acestor detectoare la intrare, unde gardienii
controlează sosirea turiştilor. Sunt câteva în sala enormă, conţinând turbina
şi generatorul, în care sunt conduşi vizitatorii – probabil pentru a se evita ca
vreunul dintre ei să încerce să scoată vreo componentă radioactivă. Dar se
pare că nu le-a dat prin minte că cineva ar putea introduce materiale
iradiate în uzină.
îmi amintesc perfect locul unde sunbsituate detectoarele, şi va trebul
să discut cu omul nostru din Florida despre probabilitatea cu care acestea
detectează, la o anumită distanţă, prezenţa materialulul pe care-1 voi
procura de la el. Dacă se declanşează o alarmă după intrarea noastră în
uzină dai* inainte să reuşim să intrăm în sala generatorulul, va trebui să ne
repezim până la ea. Dar ne vom concepe planul în aşa fel incât să avem cât
mai multe şanse de partea noastră.
Proiectul este simplu, dar are un mare avantaj: impactul.psihologic
asupra populaţiei. Oameuii sunt înfricoşaţi la cuhne de o iradiere nucleară.
Grupul de presiune antinucleară va avea toată libertatea să profite de
incident Imaginaţia publicului va fi stimulată de parcă ar fi vorba de un
bombardament sau atac mortal. Majoritatea va fi îngrozită – şi o mare parte
va face pasul, trecând de partea noastră.
Trebuie să mărturisesc că sunt fericit: perioada mea de probă mai
durează incă 11 luni, deci nu mi se va propune să fiu voluntar în această
misiune.
XVII
20 aprilie 1993. O zi superbă de odihnă şi linişte după o săptămână
agitată. împreună cu Katherine am mers azi dimineaţă la munte şi ne-am
petrecut ziua plimbându-ne prin pădure. Era răcoare, vremea era senină şi
luminoasă. După picuic, am făcut dragoste într-o poiană, sub cerul liber.
Am stat de vorbă despre o grămadă de chestii şi eram amândoi fericiţi
şi lipsiţi de griji. Singura umbră din fundal era plângerea Katherinei asupra
numărului mare de drumuri pe care le am de făcut la cererea Organizaţiei,
deşi am ieşit din inchisoare de mai puţin de o lună. N-am avut curajul să-i
spun că în vîitor vom petrece din ce în ce mai puţin timp împreună.
Nici eu n-am aflat-o decât ieri. Când i-am raportat aseară maiorului
Williams, la intoarcerea din Florida, el mi-a spus că vom avea de făcut
numeroase deplasări în lunile următoare. Nu mi-a dat toate detaliile, dar a
insinuat că Organizaţia se pregăteşte pentru o ofensivă naţională în vara
aceasta, iar eu voi fi un fel de instructor militar itinerant.
Dar azi mi-am scos tot din minte şi n-am făcut decât să profit că sunt
în viaţă, liber şi în compauia unei fete superbe, în sânui unei naturi
magnifice.
La intoarcerea acasă am ascultat ştirile la radio, şi ziua aceasta
perfectă a fost incununată cu o veste excelentă: în după-masa asta,
Organizaţia a atacat ambasada Israelului din Washington. N-ar fi putut alege
o zi mai bună pentru o asemenea acţiune!
De o lună incoace, un escadron de ucigaşi israelieni de sub tutela
ambasadei ne elimină prietenîi din toată ţara. Azi ne-am luat revanşa, cel
puţin pentru moment.
I-am atacat cu lansatoare de rachete în timp ce evreii dădeau o
recepţie pentru lacheii lor servili din senatul american. Un anumit număr de
oficiali israelieni a fost eliminat cu accastă ocazie. Se găseau mâi mult de
300 de persoane în interiorul ambasadei în momentul în care rachetele
noastre au făcut să le explodeze un taifun de TNT şi fosfor pe deasupra
capetelor lor.
Agresiunea nu a durat decât două sau trei minute, conform
reporteruiui, dar mai mult de 40 de proiectile au pulverizat ambasada,
nelăsând decât o masă de ruine în flăcări – şi doar o mână de
supravieţuitori. Asta inseamnă că am avut cel puţin două puncte de tragere.
Aceasta confirmă ceea ce am aflat săptămâna trecută despre noile noastre
s
achiziţîi de arme.
A mai fost relatat un incident interesant pe care cenzorii au omis să-1
scoată la montaj. Un grup de turişti a fost asasinat de un pazuic al
ambasadei. în timpul atacului, un israelian a ieşit în fugă dintre ruine, cu
vesta în flăcări, purtând un pistol mitralieră. A observat un grup de vreo 12
turişti, femei şi copîi, uluiţi de scena de distrugere care avea loc pe
trotuarul de vis-â-vis. Urlând o frază plină de ură în ebraica Iul guturală,
evreul a deschis focul asupra lor, ucigând pe loc nouă dintre ei şi rănind grav
alţi trei. Bineînţeles, nu a fost arestat. Va veui şi rândul vostru, jidanilor!
 M-am culcat devreme în seara asta cu gândul de a fi odihnit mâine, dar
excitarea pe care am resimţit-o toată după-amiaza mă împiedică să dorm.
Organizaţia a demonstrat incă o dată ce armă formidabilă poate fi un
lansator de rachete într-o luptă de gherilă urbană. Sunt şi mai entuziast
acum în privinţa proiectului nostru de la Evanstone şi am depăşit neMştea
cu care mă pregăteam pentru intâinirea cu profesorul din Florida.
Sâmbăta trecută, când le-am expus lui Henry şi Ed Sanders planul meu
de introducere a materialulul radioactiv în uzină, ei m-au convins că o
rachetă ar putea face treaba mai eficient, aşa că ne-am echipat
corespunzător: am modificat conţinutul care trebuie livrat, transformând un
baston într-o rachetă.
Vom inlocui fosforul din focoasele celor trei rachete cu materiale
radioactive. Apoi vom pune la loc incărcăturile convenţionale şi vom trage
cele trei proiectile modifcate, care vor cântări desigur la fel.
Aceşt procedeu prezintă trei avantaje faţă de ideea mea de la început.
în primul rând, este sigur; sunt mai puţine riscuri ca lucrurile să ia o
turnură proastă. în al doilea rând, le putem expedia de zece ori mai multe
deşeuri nucleare, iar incărcătura explozivă din proiectile va dispersa totul
mult mai bine decât am fi putut-o spera cu un baston de plimbare. Şi în al
treilea rând, misiunea nu va fi una sinucigaşă. Vom putea stoca proiectilele
„calde", în deplină siguranţă, până în momentul când vor fi lansate. Astfel,
echipa de trăgători nu va fi expusă unei doze mortale de radiaţii.
Singura mea preocupare rămâne să aflu dacă putem introduce
rachetele în interiorul centralei electrice, prin acoperiş. Clădirea este atât de
solidă, incât mă indoiesc că ar putea pătrunde, chiar şi cu rachete
purtătoare cu acţiune intârziată.-Ed Sanders m-a convins, sprijinindu-se pe
argumente serioase, că o primă rachetă lansată cu destulă precizie şi la
altitudine mică va putea crea un fel de fereastră gigantică înaltă de 10 etaje
şi lată de 200 de yarzi în zidul de protecţie al generatorului.
înarmat cu aceste noi detalii, m-am dus să stau de vorbă cu Harrison,
chimistul nostru din Florida. I-am explicat că rolul său consta în procurarea
materialului radioactiv adecvat şi în incorporarea, folosindu-se de
structurile pe care le are la dispoziţie în laborator, acestor materiale în
focoasele rachetelor.
Lul Harrison i s-a făcut rău auzind toate astea. Sa plâns că nu oferise
Organizaţiei decât cantităţi mici de substanţe iradiate şi din alt material
greu de obţinut Nu dorea să fie implicat concret în manevrarea explozivilor
şi a respins în special cantitatea de material cerută de plănui nostru. Puţini
oameni din ţară au acces la deşeuri nucleare şi el se teme că autorităţile vor
ajunge rapid până la el.
Am incercat să-1 lămuresc. I-am explicat că dacă încercăm noi să
incărcăm proiectilele, fără ecranul de protecţie de care el dispune, unul sau
mai mulţi oameui vor fi expuşi cu siguranţă unei doze letale de radiaţii. I-am
spus că e liber să aleagă tipul de substanţe radioactive dintre cele care ar da
cel mai puţin de bănuit şi că îi acordăm timpul necesar ducerii proiectului la
bun sfârşit.
Dar a refuzat categoric. „Nici nu se pune problema", spuse. „Aşa ceva
mi-ar putea compromite întreaga carieră".
„Doctore Harrison", am replicat, „mă tem că nu sesizaţi corect
situaţia. Suntem în război. Viitorul rasei noastre depinde de rezultatul
acestui război. Ca membru al Organizaţiei, sunteţi obligat să vă asumaţi
responsabilitatea ce vă revine în cadrul efortului colectiv, în afara oricăror
consideraţii personale. Sunteţi supus disciplinei Organizaţiei".
Harrison a pălit şi a început să se bâlbâie, dar ăm continuat
implacabil: „Dacă persistaţi în această atitudine, sunt gata să vă împuşc pe
loc". De fapt, eram dezarmat, pentru că zburasem pe o rută comercială, dar
Harrison nu avea de unde să o ştie. A rumegat câtăva vreme, şi-a regăsit
vocea şi a spus că va face tot ce va putea.
Am revăzut planul tehnic în detaliu şi am fixat un calendar
aproximativ. inainte de ari părăsi, l-am asigurat pe Harrison că, dacă simte
ca operaţiunea devine prea compromiţătoare pentru el, fiind „legal", vom
putea să-i facem o nouă viaţă în clandestinitate, după care totul va fi în
regulă.
E cu siguranţă foarte nervos şi extrem de supărat, dar nu cred că ne va
trăda. Organizaţia^ stabilit un grad foarte mare de credibilitate în
ameninţările sale. înainte de a fi pus la adăpost, el va trebui să ne trimită un
mesaj în care să ne anunţe că a sosit momentul să ducem în Florida pr
oiectilele modificate pentru a fi umplute. Nu e nevoie de cunoştinţe tehuice
speciale pentru a face aşa ceva. Nu-mi place să acţionez dur şi să sperii
oameuii; nu e un rol natural pentru mine, dar nu am prea multă simpatie
pentru tipi ca Harrison şi sunt convins că, dacă nu voia să coopereze, aş fi
sărit pe el şi l-aş fi strâns de gât cu mâinîie goale.
Cred că mai sunt incă multe alte persoane care cred că joacă tare
lăsându-ne să luăm toate riscurile asupra noastră şi să facem treburile
murdare. îşi inchipuie că pot beneficia o dată cu noi dacă câştigăm şi că nu
vor pierde nimic dacă eşuăm. Această practică a avut loc în toate războaiele
şi revoluţiile anterioare, dar nu cred că se va produce şi de data asta. Noi
credem că aceia care nu se gândesc decât la profit în timpurile acestea atât
de incercate pentru rasa noastră nu merită să trăiască. Să-i lăsăm să crape.
în desfăşurarea acestui război nu ne poate preocupa bunăstarea lor. Vor avea
de ales intre a fi cu noi, oricare ar fi întorsătura evenimentelor, sau
împotriva noastră.
25 aprilie. Mâine, inapoi la New York pentru cel puţin o săptămână.
Diferite treburi în pregătire îmi solicită prezenţa acolo. Afacerile din Florida
vor trebui să aştepte până la întoarcerea mea, şi atunci voi avea parte de o
nouă călătorie la Chicago, de data accasta în autocar.
Jidanii au început să urle după atacul asupra ambasadei lor. Au pus
mai multă emfază în inforaiaţiile care au relatat evenimentul decât în cele
care descriau asaltul Capitoliulul sau explozia clădirii FB.I. în fiecare zi,
ştirile de la televiziune sunt din ce în ce mai demente. E incă şi mai
spectaculos decât în trecut, când am tras atâtea foloase din referirile
repetate la „camera magică de gazare". îşi smulg părul din cap şi-şi rup
hainele: „O, noi, care am suferit deja atât! Cât suntem de persecutaţi! Cum
puteţi permite ca să ui se întâmple aşa ceva? Şase mîiioane n-au fost de
ajuns?"
Ce demonstraţie de inocenţă revoltătoare! Sunt atât de buni, incât îmi
dau lacriiuile de mila lor. Dar, curios, nimeui nu mai vorbeşte de uciderea
celor nouă turişti de către santinela israeliană. A, e adevărat, era vorba doar
de nişte goimi!
Acţiunea noastră împotriva ambasadei ne-a adus un beneficiu nesperat
A izbucuit o cearta serioasă intre negri şi patrouii lor evrei. Printr-o pură
coincidenţă, atacul s-a produs cu trei zile înaintea datei fixate pentru „ziua
de acţiune naţională în favoarea egalităţii" – incă una dintre aceste gigantice
manifestări mediatice organizate de Consiliul pentru Relaţiile Umane, în
timpul căreia urmau să aibă loc manifestaţii „spontane" şi simultane în mai
multe oraşe mari. Cetăţenii negri şi albi trebuiau să se reunească pentru a
adresa un apel guvernului, cerând inlăturarea ultimelor bariere dintre rase şi
asigurarea unei „depline egalităţi" pentru negri.
Marţea trecută, a doua zi după atacul asupra ambasadei, şefii
Consiliului – evrei, desigur – au anulat manifestaţia. Au decis că nu puteau
împărţi lumina proiectoarelor mediatice cu negroteîi inainte de a termina cu
exploatarea propriului lor martiriu, care, în ochîi lor, era cu siguranţă mult
mai grav.
Câţiva lideri de-ai militanţilor negri, care pierduseră multe ore
pregătind această zi a egalităţii, nu vedeau lucrurile în felul acesta.
Ei resimţeau de câtva timp modul unilateral în care evreu manipulau
şi exploatau mişcarea egalitară în propriul lor interes şi aceasta a fost
picătura care a umplut paharul pentru mulţi dintre ei. S-au înmulţit
acuzaţiile incendiare şi punerile la punct, iar momentul culminant s-a
petrecut sâmbătă, când principalul negrotei din slujba evreilor, cel
împopoţonat cu titlul de preşedinte al .Asociaţiei Naţionale a Consiliului
Relaţiilor Umane", a susţinut o conferinţă de presă la care şi-a denunţat
stăpânii evrei. De-acum spunea el, Consiliui Relaţiilor Umane nu-i va mai
recunoaşte pe evrei ca pe o minoritate. Vor fi trataţi la fel ca majoritatea
albă şi nu vor mai fi scutiţi de investigaţii şi urmări penale pentru „rasism".
A fost pus la colţ inainte să inţeleagă ce i se întâmplă. Şi, ca
întotdeauna în astfel de cazuri, locul său a fost luat rapid de un servitor
negru mai zelos, dar situaţia a rămas incordată. Pe străzi, bandele
rătăcitoare de negri înţeleseseră mesajul. Vai de capul membrilor poporulul
ales care au căzut în mâinile lor! Câţiva au sucombat deja în timpul
„interogatoriului" în ultimele două zile.
Cioroîi vor mai recruta poate militanţi şi uuii dintre fraţii lor plini de
amărăciune vor trece de partea cealaltă a baricadei, dar, în acelaşi timp, Iţic
şi Ştrul vor lăsa câţeva gâturi şi oase pe câmpul de bătălie. E o adevărată
bucurie să contempli un asemenea spectacol.
6mai. E mişto să te intorci acasă, chiar şi numai pentru o zi. Dar la
New York era atât de interesant! Am văzut mai multă artilerie acolo decât aş
fi crezut că avem la dispoziţie.
Una dintre unităţile noastre specializate din New York a cumpărat şi
depozitat material militar de toate felurile. Scopui vizitelor mele era să
studiez tipurile de dispozitive care ne-ar putea fi utile în conceperea şi
realizarea armelor speciale şi a materialului de sabotaj. Astfel, voi putea
recomanda care piese să fie procurate mai întâi.
La aeroport m-a întâmpinat o femeie care m-a dus cu maşina la
depozitui angrosistului, într-o zonă industrială murdară din Queens, aproape
de East Side. Gunoaie, ziare vechi şi sticle goale de băutură peste tot.
Trebuie să navigăm printre deşeuri şi caroserîile maşmilor abandonate care
împiedică trecerea pe străduţă, după care tipa intră într-un parking plin de
noroi, inconjurat de un gard inalt
Femeia a bătut la o uşă din oţel pe care scria „rezervat pentru
personal" şi am intrat într-o magazie întunecata şi plină de praf în care
zăceau lăzi şi ţevi de plumb. Apoi, ne-am îndreptat către un tânăr grăsun, de
vreo 25 de ani, îmbrăcat într-o salopetă unsuroasă şi ţinând în mână un
dosar. S-a prezentat doar ca „Richard" şi mi-a oferit o ceaşcă de cafea de la o
maşină electrică dubioasă, plasată în capătul tejghelei, aproape de uşă.
Am luat un ascensor de marfă vechi şi rablagit până la etajul al doîiea.
La ieşirea din lift mă aştepta o surpriză fantastică: într-o sală intensă cu
tavanul jos, lungă şi lată de mai mult de o sută de picioare, se găsca un
arsenal format din toate tipurile de arme posibîie şi imaginabîie: puşti
automate, mitraliere, lansatoare de flăcări, mortiere şi mîi de lăzi de
muuiţie, grenade, explozivi, detonatoare... Nu ştiu cum rezista podeaua.
 într-un colţ al sălii, patru bărbaţi şi o femeie lucrau aşezaţi pe bănci
lungi la lumina unor lămpi fluorescente. Un tip pUea numerele de serie ale
puştilor în timp ce ceilalţi ungeau şi asamblau armele în mingi imense cu
apă caldă. Am văzut vreo zece cutii în apropiere, conţinând asemenea mingi.
„E metoda prin care ambalăm şi transportăm armele", îmi explică
Richard. „înlăturăm numerele de serie pentru ca autorităţile să nu le poată
identifica provenienţa dacă le găsesc. Şi indată ce mingile cu apă caldă ies
de aici, nu mai au nici un mijloc de a ajunge până la noi. Eticheta pe care o
lipim pe cutii indică doar conţinutul acestora. Poate vă gândiţi că mingîie
astea sunt livrate numai câtorva unităţi combatante de pe Coasta de Est; în
realitate, insă, le trimitem în toată ţara."
Uluit, bâjbâiam printre grămezile de arme. M-am oprit în faţa unor lăzi
oliv. Pe fiecare parte era vopsită inscripţia: „Lansatoare de rachete M30,
Echipament Complet", şi, dedesubt, „încărcătură de 700 de livre".
„De unde v-aţi procurat piesele astea?" am intrebat, amintindu-mi de toate
obstacolele pe care le întâmpinaserăm pentru a obţine un singur mortier vechi de
când lumea.
„Au ajuns săptămâna trecută de la Fort Dix", îmi răspunse Richard.
„Băieţii de la o uuitate de-a noastră de la ieşirca din Trenton l-au uns pe un
sergent negru cu 10 000$ ca să deturneze camionul care le transporta şi să
le livreze lor marfa. După aceea, ui le-au trimis câte două o dată, într-o
camionetă.
Noi recepţionăm aici materiale care provin de la o duzină de baze şi
arsenale din New York, New Jersey şi Pennsylvauia. Aruncă şi tu o privire la
ce-am primit luna trecută de la Arsenalul din Picatinny", îmi zise el ridicând
o husă care acoperea nişte obiecte cilindrice. M-am aplecat să le examinez.
Erau tuburi din fibră de sticlă lungi de două picioare şi cu un diametru de
cinci inci. Fiecare dintre ele conţinca proiectile superexplozive de tip M329
pentru mortiere. Cred că erau cel puţin 300 numai în grămada aceea.
Richard şi-a continuat explicaţia: „Pe vremuri, băieţii noştrii din
bazale militare reuşeau să scoată prin contrabandă o singură armă o dată.
Acum, insă, ne folosim de serviciile personalului negru pentru a sustrage
materialele de care avem nevoie, şi aşa am strâns o cantitate considerabilă.
 Am pretins că suntem o bandă de achizitori pentru Mafia care doresc
să exporte arme ilegale. Băieţii noştri de la bază i-au pus în contact pe
cumpărători cu negru care răspundeau de magazia de arme. Pentru o sumă
frumuşică, au avut acces liber în toată cazarma. Cioroîi au împărţit o parte
din suma pe care le-am dat-o cu unii dintre «fraţii» lor insărcinaţi cu paza.
Accasta ne oferă mai muite avantaje. în primui rând, e mai uşor
pentru negri să deturneze armele fără să atragă atenţia. Poliţia politică îi
priveşte la fel ca pe membrii albi ai personalului de serviciu, dar maimuţoîi
şi-au organizat de multă vreme o reţea intre toate bazele, prin care fură şi
revând cauciucuri, benzină şi orice altă chestie pentru care există cerere din
partea civililor. Asta le permite băieţilor noştri să se concentreze asupra
propriei lor misiuui, care constă în recrutarea altor albi din rândurile
personalului pentru a intări prezenţa noastră în armată."
Mi-am petrecut restul zilei inspectând sala şi făcându-i un inventar
mintal. Când am plecat, am luat eşantioane de la o duzină de tipuri diferite
de focoase, exploziv, detonatoare şi felurite alte materiale pe care aş vrea să
le încerc. M-am intors apoi cu trenul.
in rândurile militarilor situaţia nu e foarte clară. Cu 40% de tuciurii în
armată şi aproape tot atâţia în celelalte servicîi, morala, disciplina şi
eficienţa sunt la pământ. Aceasta ne uşurează mult furturile de arme şi
recrutările, mai ales în rândul militarilor angajaţi, care resimt acut
degradarea serviciilor lor.
Pe timp lung, insă, pericolul nu este de neglijat, deoarece va veni o zi
când vom avea de-a face cu duşmauii, soldaţi adevăraţi. Cu atâţia negri sub
drapel se va crea o dezordine sângeroasă. în timpul în care îi vom elimina pe
cioroi şi vom reorganiza structurile, ţara nu va avea o apărare reală. Tot ce
sper e că posibilitatea asta a fost deja luată în calcul.
XVIII
23 mai 1993. Este ultima mea noapte la Dallas. Sunt aici de două
săptămâui şi speram ca mâine să mă intorc la Washington, dar ordinele din
după-masa asta mi-au indicat Denver ca următoarea destinaţie. Mi se pare
că şi acolo voi petrece tot atât timp predând.
 Tocmai am terminat un curs obositor despre tehuicile de sabotaj
pentru opt activişti selecţionaţi aici şi sunt frânt: în fiecare zi, lecţîile durau
de la opt dimincaţa până la opt seara, cu o pauză de masă de numai câteva
minute.
I-am invăţat pe băieţii ăştia aproape tot ce ştiam. Am început cu
lecţîile despre realizarea detonatoarelor improvizate, a temporizatoarelor şi
declanşatoarelor. Apoi am studiat structura, proprietăţîie şi performanţele
caracteristice ale materialelor militare actuale, care pot fi utilizate în
diferite moduri. Grupa mea de elevi poate de-acum să asambleze şi să
demonteze, pe nevăzute, toate tipurile de mecanisme de amorsare.
Am examinat numeroase ţinte potenţiale şi am conceput planuri
pentru a le ataca. Ne-am gândit la rezervoare, conducte de petrol, depozite
de carburant, căi ferate, turnuri de control şi emiţătoare pentru
comuuicaţiile aeriene, rafinării de petrot, linii de înalta tensiune,
generatoare electrice, staţîi de epurare a apei, noduri de autostradă, silozuri
de cereale, antrepozite, diferite tipuri de maşini şi echipamente pentru
uzine.
A
in sfârşit, am ales o ţinta concreta pe care am distrus-o: centrala
telefouică din Dallas. Asta s-a întâmplat ieri. Astăzi facem autopsia cazului,
analizând critic, în detaliu, operaţiunea.
Totul merge cum nu se poate mai bine: studenţii mei au trecut
examenele cu brio, dar am făcut totul ca operaţiunea să se desfăşoare
perfect. Am petrecut trei zile pentru pregătirea specifică a distrugerii
centralei telefonice.
In primul rând, am scos informaţii de la o femeie, membră locală a
Orgauizaţiei, care lucrase la standardizarea clădirii. Ea ne-a descris imobilul,
indicându-ne dispunerea sălilor de la fiecare etaj care conţin echipamentul
de declanşare automată. Cu ajutorul ei, am putut să schiţăm un plan cu
scările, intrarea de serviciu, postul de pază şi alte elemente importante.
Apoi ne-am pregătit materialele. Hotărâsem că vom opera mai degrabă
cu o precizie chirurgicală decât cu brutalitate, pentru că nu aveam destul
explozibil ca să provocăm o demolare masivă. Am derulat 500 de picioare de
fitil cu ardere lentă legat la vreo 20 de livre de dinamită la un capăt şi un
detonator la celălalt
I-am împărţit pe cei opt activişti în patru grupe de câte doi. Un om din
fiecare echipă căra o puşcă automată cu ţeava tăiată şi celălalt – materialul
de distrugere. Trei echipe răspundeau de cele trei etaje unde se desfăşoară
controlul comuuicaţiilor şi cea de-a patra – de parten Flecare echipă are o
bobină de fiul, un bidon de cinci galoane de napalm fabricat artizanal dintr-
un amestec de combustibil şi săpun lichid, precum şi un detonator cu
intârziere. De asemenea, cele patru grupe sunt dotate cu grenade – termite
făcute manual, care vor fi plasate în structurile de rezistenţa. Dinamita va
pulveriza transformatoarele, iar termitele le vor da foc.
Aseară, la ora 10 fix, ne-am parcat cele două maşini pe o străduţă
intunecată, la câteva case de centrală. în fiecare minut ne mai tăia drumul
câte o camionetă a compauiei telefouice.
in sfârşit, a apărut şi ocazia pe care o aşteptam: o camionetă s-a oprit
la semaforul din intersecţie. Nu mai era nici un vehicul sau pieton prin
preajmă, aşa că am ţâşnit de pe străduţă blocând camionul, în timp ce doi
dintre oamenii noştri deschideau portierele şi-1 obligau pe şofer să treacă în
spate, sub ameninţarea unei grenade. Apoi ne-am lăsat maşinile pe marginea
şoselei şi am urcat cu toţii în camioneta de intervenţie.
Asta,ne-a luat câteva secunde, dar am mai pierdut încă o jumătate de
oră discutând cu angajatul pe care-1 răpiserăm. N-a trebuit să-1 convingem
prea muit ca să răspundă la toate intrebările noastre privind localizarea şi
dispunerea echipamentelor, serviciul de securitate şi procedurile obişnuite.
Am fost plăcut surprinşi să aflăm că, în timpul nopţîi, nu era de cât un
pazuic inarmat în clădire. Acesta avea o linie directă spre postul de poliţie
situat la cinci case mai încolo, de unde ar fi primit ajutor în caz de urgenţă.
I-am luat ostaticului uniforma şi cartela magnetică necesară personaluiui de
noapte, apoi l-am legat, i-am pus un căluş în gură şi am condus camioneta
până la intrarea de serviciu aimobîiului.
Am îmbrăcat uniforma şi, urmând instrucţiunile furnizate de angajat,
m-am indreptat spre uşă, în timp ce restul rămăseseră ascunşi în interiorul
camionetei. N-am avut nevoie decât de o secundă pentru ari dezarma pe
pazuic şi pentru a le face semn celorlalţi să intre, în timp ce echipele de
câte doi oameni se răspândeau prin clădire, am găsit ghereta gardianulul şi
m-am folosit de propria sa cheie pentru a-1 inchide inăuntru.
Până în acest moment, intreaga operaţiune nu a durat mai mult de
cinci minute. Cele trei echipe răspunzătoare de materialul de control au
lucrat rapid şi eficient. în timp ce omul inarmat din fiecare grup îi ţinea la
respect pe cei câţiva angajaţi care se găseau acolo, celălalt tip şi-a început
treaba asupra echipamentului.
Fitilul era rulat şi ataşat la două sau trei panouri electrouice de pe
fiecare etaj. Apoi, tipul insărcinat cu demolarea a luat bidonui cu napalm şi
i-a turnat conţinutul pe o mare parte a echipamentului, atât în locurile prin
care trecea fitilul, cât şi în rest La sfârşit, la capătul fitilului a fost fixat un
detonator cu temporizare.
în momentul în care cei trei băieţi coborau în fugă scările pentru a ne
întâlni cu toţii la parter, trei explozii asurzitoare au făcut să zboare
geamurile clădirii. Imediat după aceea, cele patru echipe se rostogoleau
până la subsol.
Am sărit în camionetă cât am putut de repede. Exact când ieşeam clin
parking, încărcătura de dinamită a explodat la baza transformatorului,
provocând prăbuşirea în stradă a unui perete lateral al clădirii. interiorul, pe
care-1 puteam observa prin această spărtură, era devorat de flăcările şi
fumul produse de napalm. Tot echipamentul ardea.
Acţiunea noastră a fost relatată în după-amiaza asta de ziarul local,
care afirma că vreo douăzeci de angajaţi care se găseau în clă1 \J~t
dire reuşiseră să scape; nu fuseseră victime, cu excepţia paznicului pe
care-1 inchisesem în gheretă şi care a murit asfixiat Mă simt vinovat pentru
asta, dar n-aveam ce face: timpul era prea scurt.
Deşi distrugerea centralei a fost un succes, compania de telefoane a
anunţat că va repune majoritatea liniilor în funcţiune în 48 de ore, iar
restaurarea completă a serviciilor de telecomuuicaţîi în intregul oraş va fi
făcută în mai puţin de două săptămâui.
Vestea aceasta nu ne-a surprins. Ştiam că firma de telefoane putea
aduce pe calea aerului echipamente noi şi specialişti care să repare rapid
toate pagubele pe care le produseserăm. Atacul nostru asupra centralei nu
trebuia să fie considerat ca o lovitură la adresa Sistemuiui. Dacă ar fi fost
aşa, ar fi trebuit continuat cu o mulţime de alte ofensive pe diferite fronturi.
Sistemul a bănuit că acţiunea noastră a avut ca mobil banii. Desigur,
nimeui nu putea şti că explozia de ieri n-a fost decât un exerciţiu de
antrenament şi că pista Sistemului era total greşită. Au postat tancuri în
aproape toate intersecţiile din oraş, iar soldaţii şi poliţiştii au fixat
numeroase puncte de control al vehiculelor pe şosele şi autostrăzi, ceea ce a
paralizat traficul din oraş. Dacă toate merg bine, mâine ar trebui să plec la
Denver.
8 iunie. Azi am primit un bilet de la Katherine! Era strecurat într-o
cutie cu materiale, aşa că n-am putut să-i răspund prin curierui care
efectuase livrarea.
împreună cu ceilalţi, ca muncea 70&0 de ore pe săptămână la
magazin, pentru a tipări baui, dar şi materiale de propagandă îmi scria că
bănuie, judecând după timpul scurt în care acestea erau solicitate, că va
avea loc o nouă campanie masivă în circumscripţia Washington. (O să-şi dea
seama rapid despre ce este vorba!)
Katherine crede că sunt în continuare la Dallas şi-mi spune că speră să
aibă de făcut o livrare de bani acolo în curând şi astfel ne vom putea vedea.
îmi sare inima din piept gândindu-mă că am putea fi din nou împreună chiar
şi numai pentru câteva ore!
N-am nici o şansă să ajung la Washington mai repede de trei
săptămâui. Lucrurile au început să scârţâie în sectorul Munţilor Stâncoşi,
unde Organizaţia nu este prea dinamică; Comandamentul Revoluţionar a
identificat acolo 43 de ţinte prioritare, dintre care mai muit de jumătate
sunt instalaţii militare, pe care trebuie să le lovim simultan atunci când
vom primi ordinele, pe la începutul lui iuuie.
Problema e că în acest sector nu avem nici un specialist în artilerie,
aşa că trebuie să-i formez eu – în total, voi avea 26 de studenţi care vor
invăţa să prepare şi să utilizeze toate tipurile necesare de explozivi şi
mecauisme incendiare. Din fericire, grupul conţine câţiva militari
familiarizaţi cu lupta de gherilă; astfel, antrenamentul va fi orientat spre
partea tehnica, cea strategică rămânând în grija soldaţilor.
Deşi misiunea mea de aici nu e atât de complicată ca la Dallas,
lucrurile se mişcă mai incet, deoarece zona e mai extinsă Nu merge să
organizez cursurile pentru toţi cei 26 într-o singură serie, aşa că am
organizat o grupă de 6 la Denver, o alta de 11 la Bouider, orăşel universitar
situat la 20 de mîie, şi una de 9 într-o fermă inspre sud. între şedinţele care
se desfăşoară o dată la trei zile, studenţîi au o mulţime de teme de făcut
Iniţial, am intreprins acţiuni lipsite de violenţă împotriva Sistemului,
deşi ambianţa era mai destinsă decât pe Coasta de Est Săptămâna trecută,
insă, s-a întâmplat o chestie extrem de neplăcută, ce a dat o intorsătură mai
brutală luptei de aici decât oriunde în altă parte.
Unul dintre membrii noştri, muncitor în construcţîi, a fost prins în
timp ce fura câteva batoane de dinamită de pe şantierul pe care lucra. Se
pare că reuşise, de ceva timp, să scoată cam zece pe zi în gamela sa.
Paznicul şantierului 1-a dat pe mâna şerifului local, care a
percheziţionat imediat locuinţa omului nostru. N-a găsit doar o rezervă
importantă de dinamită, ci şi numeroase puşti şi literatură produsă de
Organizaţie. Şeriful a crezut că poate căpăta o promovare dacă incearcă să
decapiteze filiala Organizaţiei din regiunea Munţilor Stâncoşi, văzându-se
deja viceguvernator sau chiar mai mult Astfel, şeriful şi ajutoarele sale au
început să-1 bată pe omul nostru, incercând să scoată de la el numele altor
membri ai Organizaţiei. L-au torturat dar, cum el n-a vorbit, i-au arestat
nevasta, pe care-au pălmuit-o şi au lovit-o cu picioarele în faţa lui.
Rezultatul a fost că omul nostru, la capătul răbdării, a smuls
revolverui ajutoruiui de şerif. Un alt poliţist 1-a doborât inainte să apuce să
tragă, iar soţia sa a fost adusă de F.B.I. la Washington pentru interogatoriu.
N-a avut de unde să^dea informaţii semnificative, dar mi se zbârleşte părul
pe spinare când mă gândesc la ce a indurat.
Orice-ar fi, gloria şerifului a fost de scurtă durată. în seara zilei când a
murit omul nostru, poliţistul a apărut la ştirile TV lăudându-se cu lovitura
pe care o dăduse în numele legîi, ordinîi şi egalităţii şi exprimându-şi
pompos hotărârea de a-i trata la fel de sever pe toţi „rasiştii" care-i vor
cădea în mână.
Când a ajuns acasă după interviu, şi-a găsit nevasta pe podeaua
sufrageriei, cu gâtul tăiat Două zile mai târziu, maşina sa de patrulă a căzut
într-o ambuscadă. Corpul său ciuruit de gloanţe a fost găsit în vehiculul
carbonizat.
E cumplit să ucizi o femeie din propria ta rasă, dar suntem într-un
război care nu mai ţine cont de vechile reguli.
Am început o luptă de moarte împotriva evreilor. Acum ei se simt atât
de siguri pe victoria lor finală, incât pot să-şi scoată liniştiţi măştile şi să-şi
trateze adversarii ca pe nişte „vite", după cum îi invaţă religia lor. Pedcapsa
noastră asupra şerifului ar trebui să fie o lecţie pentru jidani şi acoliţîi lor
albi. Cel puţin vor şti că, dacă vor adopta o atitudine semită faţă de soţiile
noastre şi copiîi noştri, nu vor putea spera ca propriile lor familii să fie în
8
siguranţă.
21 iunie. Am fost oprit de un baraj de poliţie seara asta, când mă
intorceam de la Boulder. N-am avut probleme; mi-au cerut doar permisul de
conducere (de fapt, pe acela al lui David Bloom) şi m-au intrebat unde merg,
aruncând rapid o privire prin maşină. Barajul a incetinit circulaţia pe mai
multe mile şi alţi şoferi erau de-a dreptul furioşi. Unul dintre ei mi-a spus că
era prima dată când se făccau controale în această regiune.
Barajul şi zvonurile pe care le-am aflat mă fac să cred că Sistemul ştie
că se pregăteşte ceva important. Sper că nu şi-au întărit dispozitivele de
securitate ca pe Coasta de Est în cazul acesta, am da de necaz.
Pe de altă parte, aşa va constata omul de pe stradă dragostea pe care i-
o poartă Big Brother. Mulţi dintre ei n-au văzut niciodată un negru sau un
evreu şi se poartă de parcă tot aCest război n-ar exista. Par să creadă că
sunt destul de departe de toate aceste lucruri care frământă restul ţării şi
că-şi pot duce în continuare o viaţă liniştită. Ei cred că până şi o aluzie la

8 Numeroase fragmente din scrierile lui Turner se referă la doctrina religiei evreieşti,
care era numită „iudaism". Cărţile sale, Talmudul şi Tora îi tratează pe ne-evrei ca pe o
„adunătura ticăloasă de vite". Ceea ce ne oripilează în mod special este atitudinea
evreilor faţa de femeile ne-evreice. Cuvântul care desemnează o fată din rasa noastră
este „shiksa", provenind dintr-un termen ebraic care înseamnă simultan „fapta
abominabilă" şi „care nu este cuşer" – referitor la carne.
lupta noastră ar pune capăt derulării plăcerilor lor egoiste. Sunt atât de
inchistaţi, incât vom fi distruşi cu toţîi dacă nu eradicăm rapid cancerul
care a cuprins America. Dar lucrurile s-au întâmplat intotdeauna aşa în
colţul acesta al ţării.
Sunt destul de ingrijorat, pentru că nu mai am veşti despre Evanstone.
Mă aşteptam în fiecare zi să primesc ordinul de acţiune. Oare au fost
probleme cu Hauison? Sau poate Comandamentul Revoluţionar a decis să
amâne raidul până la marca ofensivă de luna vîitoare?
N-a fost vorba de amânare la ultima noastră reuuiune. Mai degrabă,
necazurile pornesc de la ticălosui de Harrison. Chiar inainte de a pleca din
Washington spre Dallas, am calculat punctul probabil de impact asupra
ţintei în fiincţie de unghiul de tragere comuuicat de echipa cu lansatoarele
de rachete. Astfel, am văzut că trebuie să împărţim contaminantul
radioactiv mai degrabă în cinci fragmente decât în trei, ceea ce ne dă o
şansă de 90% ca una sau mai muite incărcături de deşeuri să ajungă în sala
reactorului. Dar Harrison trebuie incă să ne aprovizioneze cu materialul.
Dacă n-o va face, de ce nu m-a prevenit nimeui?
Mai sunt nefiuiştit şi pentru că nu mi s-a spus ce voi avea de făcut
după ce-mi termin săptămâna vîitoar£ treaba de aici. Dacă nu mă intorc
atunci la Washington, s-ar putea să nu mai ajung acolo inaintea marelui
asalt, şi tare aş vrea să fiu împreună cu Katherine şi ceilalţi în momentul
declanşării ofensivei. Nu văd nici un motiv ca lucrurile să nu se petreacă
astfel, pentru că atunci nu va mai fi timp pentru antrenarea altor echipe.
XIX
27 iunie 1993. în sfârşit, am primit ordinele! Voi fi în California în
timpui marelui atac din vară. La început, am fost dezamăgit că nu mă voi
putea duce la Washington, dar sunt din ce în ce mai convins că partea
importantă a luptei se va duce pe Coasta de Vest, aşa că voi fi în focul
acţiunii.
Centrul de comandă din Denver mia fixat o intâlnire de două ore cu
şase dintre elevîi mei. Nu ştiu decât că eu, împreună cu patru dintre băieţi,
vom merge la Los Angeles, iar ceilalţi doi vor pleca spre San Mateo, la
ieşirea din San Francisco^
 Am protestat vehement: „Toate persoanele acestea aufost antrenate
special pentru atacarea ţintelor specifice din zonă. în plus, au
IVo
fost formaţi în cadrui unei echipe. N-are sens să-i separăm şi să-i
trimitem în California, când ar putea fi mult mai utili aici. Am compromite
tot programul nostru din Munţii Stâncoşi."
Cei doi ofiţeri de la CCD mau asigurat că erau de acord cu mine, dar
nu puteau face nimic; se pare că dirijarea echipelor spre Coasta de Vest era
o acţiune generală.
Se căutau oameui cu experienţa luptei de infanterie şi de buui
trăgători, aşa că era să-1 pierd din echipă pe Al Mason, veteran din Vietnam
şi trăgător de elită, dar am reuşit până la urmă să-1 păstrez în echipa mea
de sabotori.
Bun, aveam doar 48 de ore ca să parcurgem 1000 de mile şi nu ştim la
câte baraje vom fi opriţi. La câte mă aşteaptă de-acum incolo, ar fi căzui să
fac o scurtă siestă.
1 iulie. Măi să fie! Lucrurile sunt incordate pe-aici! Am ajuns ieri, pe la
unu noaptea, după o călătorie de coşmar. Ceilalţi s-au dus la uuitătile unde
au fost detaşaţi, pe când eu rămân deocamdată la Centrul de Comandă din
nordul Los Angelesului, într-un loc numit Canoga Park.
Organizaţia e mult mai bine implantată aici decât oriunde în altă
parte: Los Angeles are opt centre de comandă, în timp ce majoritatea
oraşelor mari au doar unul. Aceasta înseamnă că reţcaua clandestină are aici
vreo 500-700 de membri.
Am tras un pui de somn la sosire, dar celelalte persoane par să nu
doarmă deloc. Curierii vin şi pleacă şi în fiecare oră are loc câte o
conferinţă. De-abia în după-aiuiaza asta am prins pe cineva să-mi dea câteva
indicaţii asupra situaţiei.
Lunca vîitoare, pe 4 iulie, va fi lansat un asalt general asupra a mai
mult de 600 de ţinte militare şi civile de pe întregul teritoriu.
Din nefericire, un om de-al nostru a fost arestat de poliţie miercuri;
cum nu făcea parte din Ordin, nu era pregătit şi nici nu avea obligaţia de a
se sinucide în caz că e prins, aşa că va dezvălui destule pentru ca Sistemul
să suspecteze atacul de luui. Chiar dacă nu sunt cunoscute precis ţintele,
securitatea va fi întărită peste tot.
Comandamentul Revoluţionar are, deci, două variante: ori îl suprimă
pe tip inainte de interogatoriu, ori reprogramează întreaga ofensiva Cea din
urmă e greu de imaginat: prea muite lucruri au fost aranjate şi sincronizate
în detaliu pentru a putea avansa data, iar o amânare ar lua luni intregi, cu
riscul enorm ca prea mulţi oameni să fie la curent.
Ieri s-a hotărât să se opteze pentru prima variantă, care pune şi ea
probleme: nu putem să ajungem la omul nostru fără să distrugem acoperirea
unuia dintre legalii noştri, agent special F.B.I.
E curios că, contrar obiceiurilor, de data aceasta prizouierul n-a mai
fost trimis la Washington, ci F.B.I.-ul s-a mulţumit să-1 ancheteze la Los
Angeles. Dacă un transfer sau un interogatoriu dur vor părea inerente, ne-
am pregătit pentru atacarea inchisorii secrete a F.BX, dar mai aşteptăm să
vedem cum vor evolua lucrurile.
în ce mă priveşte, tot nu ştiu de ce mă aflu aici, nici ce-ar trebui să
fac. Nu-mi rămâne decât să am răbdare.
Deşi cred că ne vom confrunta cu o acţiune de anvergură, ca în
septembrie 1991, mi se pare incredibil că Organizaţia se va lansa într-un
atac gigantic împotriva Z.O.G.-ulul, şi asta doar în două zile! Nu putem reuui
mai mult de 1500 de oameui în toată ţara, în ciuda recrutărilor masive din
ultimele luui. în total, incluzând legăturile personale, femeile şi legalii,
potenţialul nostru nu depăşeşte 5 000 de persoane, dintre care mai mult de
o treime sunt concentrate în Califoruia. E ca şi cum un ţânţar ar încerca să
strivească un elefant!
Desigur, nu sperăm ca Sistemul să se prăbuşească luui. Nu ştiu cum
ne-am descurca dacă ar £ace-o, pentnj,că Organizaţia e incă prea restrânsă
pentru a repune ţara în funcţiune şi a reconstrui societatea americană.
Pentru aceasta avem nevoie de o infrastructură de o sută de ori mai extinsă
decât cea de acum.
Acţiunca de luui va mări tensiunea conflictului şi va obliga Sistemul
să-şi revizuiască strategia. Nu avem de ales: dacă Organizaţia vrea să
supravieţuiască şi să continue să se dezvolte în aceste Condiţii foarte
dificile, trebuie să menţinem presiunea – mai ales pe aceea psihologică.
E pericuios să nu ducem un război continuu, deoarece Sistemul ar
putea găsi un echilibru cu care opinia publică se va acomoda. Singurul
mijloc de a menţine fluxul actual de aderenţi este să inclinăm psihologia
mulţimîi în favoarea noastră. Trebuie ca măcar o parte a acestei mulţimi să
considere că Sistemul nu este destul de puteruic şi de eficient pentru a ne
elimina Oameuii trebuie să creadă că suntem o forţă irezistibilă care, mai
devreme sau mai târziu, va avea efectul unui tăvălug. r
Ticâloşîi vor alege calea cea mai uşoară, aşteptând să vadă derularea
evenimentelor. Poporul american a dovedit deja că poate continua să
trăiască fără cea mai mică ruşine în conformismul său grosolan. chiar şi în
condiţii de provocare inimaginabile. Atât timp cât noile provocări sunt
introduse treptat, el se va obişnui; de aceea, cel mai mare pericol este să nu
acţionăm.
Pe de altă parte, poliţia politică strânge în continuare şurubul. în
ciuda măsurilor noastre de securitate, poliţaii ar putea să se infiltreze în
Organizaţie şi s-o distrugă. E din ce în ce mai greu să ne deplasăm fără să
fim arestaţi. în scurt timp, noui sistem de cărţi de identitate pe care l-au
distrus acum mai puţin de un an va fi din nou operaţional, şi nu ştiu cum
vom mai supravieţui atunci.
Mă intreb cum am reuşit până acum, şi mă gândesc că ineficacitatea
Sistemului ne-a ajutat muit: cu excepţia evreilor, care au cheltuit muit în
lupta împotriva noastră, restul Sistemului e compus din chiulangîi şi
incapabili. Bine că s-a produs „integrarea republicană" şi i-au băgat pe cioroi
în EB.I. şi armată! Sistemul a devenit atât de corupt şi amestecat, incât
evreii sunt singurii care se simt ca la ei acasă, şi nimeui altcineva nu-i poate
fi loial.
Organizaţia noastră, în schimb, a ştiut să se adapteze în permanenţă.
Sunt sigur că luui o să le băgăm pumnul în gură ticăloşilor ăstora. Chiar
dacă doar jumătate din ce-am prevăzut va funcţiona, tot vom semăna o
dezordine fantastică în maşinăria economică a ţării, care va face ca
Sistemul să treacă la mobilizarea generală, iar ca opinia publică să sufere un
şoc psihologic de proporţii.
Şi după asta? Ce se va întâmpla în lunile următoare? Nu vom putea
menţine la acelaşi nivel activitatea mai mult de câteva zile. Efectivele
noastre nu sunt destul de numeroase.
instinctul îmi spune că Organizaţia nu acţionează doar din disperare.
Sunt sigur că are nişte aşi în mânecă, şi concentrarea trupelor în California
ar trebui să constituie un indiciu.
XX
7 iulie 1993. Cum am impresia că o să stau toată ziua aici, îmi permit
să petrec o oră povestind ce s-a întâmplat în ultimele zile.
Sunt într-un apartament somptuos la uitimul etaj al unui imobil care
domină oraşul; aici se găseşte postul de comandă, dar luxul e incredibil:
cearşafuri din satin; blănuri pe pat; robinete din aur; distributoare de whisky
şi vodcă în fiecare cameră; pereţii sunt acoperiţi de enorme afişe
pornografice.
De fapt, apartamentul îi aparţine lui Jerry Siegelbaum, sindicalist la
Uuiunea Angajaţilor Muuicipali. El e şi vedeta din pozele astea abjecte; par
să-i placă blondele de tip arian, deşi apare în imagiui şi cu o negresă sau cu
un puşti. Ce reprezentant al muncitorilor mai e şi ăsta! Sper că unul dintre
noi se va gândi să-1 scoată de pe hol; nu mai avem climatizare de luui şi
hoitul lui a început să pută.
IJOS Angeles arată altfel decât inainte. Benzile luminoase de.pe şosele
au dispărut Obscuritatea e spartă doar de cele câteva sute de focuri
răspândite prin oraş. Ştiu că sunt mîi de maşini care circulă încă, dar au
farurile stinse pentru a nu atrage focurile de armă.
In ultimele patru zîie s-au auzit continuu urletele sirenelor maşiuilor
de salvare, amestecate cu rafale de arme automate, explozii şi zgomot de
elicoptere. Seara asta nu se aud decât focuri de armă. Se pare că bătălia e pe
cale de a se sfârşi.
Luui dimineaţă la ora două, mai mult de 60 de unităţi de luptă au
lansat o ofensivă generală asupra Los Angeles-ulul şi suburbiilor sale. în
acelaşi timp, sute de alte unităţi au atacat ţinte (de pe intregul teritoriu al
ţării, din Canada până în Mexic şi de la Atlantic la Pacific. N-am văzut incă
un raport asupra rezultatelor. De fapt. Sistemul a impus o Cenzură totală
asupra tuturor mijloacelor de informare şi n-am putut vorbi cu nimeui din
Comandamentul Revoluţionar, dar aici, la Los Angeles, am fost surprinşi
plăcut.
Primul asalt a tăiat aprovizionarea cu apă şi electricitate a intregîi
aglomeraţii urbane. Am scos din funcţiune aeroporturile şi am făcut
autostrăzile impracticabile. Am suspendat comuuicatiile telefouice şi am
aruncat în aer depozitele de benzină. De patru zile incoace, din rafinării se
ridică flăcări enorme.
Am ocupat cel puţin 15 posturi de poliţie. Le-am rechiziţionat armele,
le-am distrus mijloacele de comuuicare şi vehiculele. Unele posturi au fost
transformate în baze locale de comandă. La început, poliţiştii şi pompierii
fiigcau ca nişte găini cu capetele tăiate – sirene şi girofaruri peste tot Luui
după-amiază starea comuuicaţîilor a deveuit atât de proastă şi erau atâtea
incendîi şi urgenţe, incât poliţia şi pompierii au începuţ să-şi selecteze
drastic intervenţiile. în numeroase locuri, echipele noastre şi-au făcut
treaba fără să întâmpine vreo rezistenţă. Acum, majoritatea maşinilor de
intervenţie surit în pană de benzină şi nu se mai pot deplasa deloc. Şi acelea
care mai au combustibil sunt ţinute deoparte.
Ceea ce ne-a permis să neutralizăm poliţia a fost activitatea noastră
din armată. Până luui după-amiază, nimeui nu şi-a dat seama că se petrecea
ceva deosebit în interiorul instituţiei militare. Pe de o 1 i z
parte, nu erau trupe sau tancuri la paza centralelor electrice sau
emiţătoarelor TV, şi, în plus, nici un escadron nu a fost trimis împotriva
noastră. Pe de altă parte, existau semne evidente de conflicte armate în
interiorul cazărmilor din zonă. Puteam vedca şi auzi tirurile, dar nu ne
atacau pe noi – cel puţin nu direct. Au mitraliat şi bombardat o duzină de
arsenale ale Gărzii Naţionale Califoruiene din metropolă.
Aceste tiruri proveneau aparent de la baza navală şi aeriană El Toro,
din Sud. Mai târziu, am văzut câteva avioane de vânătoare şi bombardiere
indreptându-se spre IJOS Angeles şi am auzit Cum Camp Pendleton, baza
Corpuiui de Marină situată la 70 de mile spre Sud, a fost atacată de super-
bombardierele de la baza Edwards. Scenariul este confuz pentru toate părţile
implicate.
Luui seara am reuşit să dau de Henry, care mi-a expus în mare
situaţiamilitară. Dragul de Henry – ce bucurie să-1 văd!
Ne-am regăsit în clădirea canalului KNX, unde ajutam echipa noastră
să repună în funcţiune staţia. A trebuit să lucrez cu ei câteva zile ca să
reparăm transmiţătoarele, să schimbăm frecvenţele de emisie şi să instalăm
noile materiale. Dispunem de-acum de un post FM şi de două AM,
alimentate de grupuri electrogene.
Henry a sosit urlând la bordui unui Jeep. Purta o uniformă de colonel
al armatei SUA şi era insoţit de trei soldaţi cu mitraliere şi rachete antitanc.
Aducea comuuicatul care trebuia difuzat, un text redactat în special la
adresa militarilor, care erau chemaţi – cei albi, fireşte – să ui se alăture, cei
care refuză fiind puşi în gardă. Mesajul era bine conceput şi sunt convins că
şi-a făcut efectul, atât asupra militarilor, cât şi a civililor.
Acum am aflat că Henr^ era insărcinat de un an cu recrutările din
rândul forţelor armate. îşi concentrase eforturile pe Coasta de Vest după ce
a fost transferat aici în mai. Rezumându-i povestea destul de lungă, lucrurile
arată cam aşa:
De la crearea Organizaţiei, recrutarea din armată s-a făcut pe două
niveluri. Am operat la primul nivel aproape deschis până în septembrie 1991
şi am continuat apoi în clandestinitate, difuzând materiale de propagandă
celor din fişele noastre dar şi altora, mai ales în timpul intâlnirilor. Henry
mi-a spus că fuseseră recrutaţi şi ofiţeri din eşaloanele cele mai înalte, dar
acesta s-a petrecut în secret.
Strategia Comandamentului Revoluţionar, cheia de boltă a succesului
nostru, a constat în recrutarea unui număr cât mai mare de ofiţeri cu
ptitinţă. Şi luni a intrat în acţiune acest grup, care până atunci stătuse în
umbră. Acesta este motivul pentru care forţele armate nu au intervenit
împotriva noastră, şi batalioanele Srau atacat unele pe altele.
Conflictul militar intern s-a declanşat între uuităţîie comandate de
simpatizanţii noştri şi cele loiale Sistemuiui. Un alt aspect al conflictului,
care nu apăruse până acum, a ieşit la lumină lupta negrilor împotriva albilor.
 Unităţile militare comandate de ofiţeri partizani ai Organizaţiei au
început prin a dezarma tot personalul de culoare, luni dimineaţa. Pretextul a
fost revolta soldaţilor negii din alte cazărmi şi un ordin veuit de sus care ar
fi cerut ca toţi negrii să fie dezarmaţi, pentru a preveni un conflict general.
Subofiţerii albi erau dispuşi să creadă această versiune şi n-au avut nevoie
de altceva pentru a-şi indrepta armele împotriva negrilor din regimentele
lor. Cei care ezitau datorită convingerilor lor liberale au fost împuşcaţi pe
loc.
în alte unităţi, membrii noştri i-au doborât, pur şi simplu, pe toţi
negrii în uniformă, dezertând apoi, pentru a îngroşa rândurile regimentelor
conduse de simpatizanţii noştri. Şi-aşa furioşi pe intorsătura evenimentelor,
cioroîi au făcut ca zvonul fals despre revolta lor să se transforme în
realitate, aşa că s-au produs lupte intre negii şi albi chiar şi în unităţile
comandate de dfiţeri de partea Sistemului.
Cum în aceste unităţi aproape jumătate de personal era negru, lupta a
fost indelungată şi sângeroasă. Rezultatul a fost că, deşi regimentele
comandate de oamenii noştri nu reprezintă decât 5% din total, regimentele
pro-Sistem au fost paralizate de conflictele rasiale interne. Din această
cauză, militarii albi se alătură în număr mare imitaţilor noastre.
Programele noastre de radio au contribuit la acest fenomen. Desigur,
ne-am exagerat forţa şi le-am indicat albilor unde să se prezinte pentru
recrutare. Pentru a-i convinge – şi pentru a-i incuraja şi pe negri să se
revolte – am piratat un post de muzică rap, de la care am lansat un mesaj în
favoarea unei revoluţîi negre, indemnându-i pe cioroi să-şi împuşte ofiţerii
albi şi să dezerteze.
Singurele baze militare din regiunea Los Angeles care ne puteau opune
rezistenţă erau cele ale Air Force şi unităţile aeriene ale marinei de la El
Toro. Acestea dispuneau de avioane şi bombardiere, dar au fost atacate de
alte unităţi militare care au crezut că trecuseră de partea noastră. în
ansamblu, după cum mi-a spus Henry, au fost mai multe pagube în rândul
unităţilor de partea Sistemului decât printre noi. Cum Organizaţia nu a
reuşit să recruteze destui membri ai
 Gărzii Naţionale pentru a obţine sprijinul acesteia, soluţia a fost să-1
răpim pe generalul Howell, responsabilul regional, cu scop preventiv.
Când Sistemui nu a reuşit să dea de Howell, şi-a inchipuit că trecuse
de partea noastră, mai ales că fusese văzut cu câteva ore inaintea izbucnirii
atacuiui, părăsindu-şi în grabă locuinţa însoţit de trei bărbaţi. Suspiciuuile
s-au îndreptat împotriva celor mai buui membri ai Gărzîi, iar unităţile
aeriene loiale Sistemului au bombardat, luui după-amiază, arsenalele şi
cazărmile Gărzii Naţionale.
Nu ştiu de unde a veuit coloana de blindate care a neutralizat azi
cartierele generale ale poliţiei. A fost un cadou din cer, pentru că n-am fi
reuşit să le distrugem singuri.
La început, poliţiştii din Los Angeles au constituit uuica opoziţie
organizată. Midie forţe de la periferie nu ne-au pus probleme: unele au fost
pur şi simplu distruse, iar altele au inţeles rapid că trebuie să se ocupe doar
de treburile lor. în schimb, cei 10 000 de membri ai LAPD (Los Angeles
Police Department) continuau să lupte şi după câteva ore şi rezultatul era
nesigur. Au omorât cam o sută dintre ai noştri, adică intre 15 şi 20% din
efectivele unităţilor noastre locale.
Nu ştiu de ce n-am procedat cu forţele de poliţie la fel ca în cazul
armatei. Poate nu aveam destule cadre; cert e că diferitele cartiere generale
ale poliţiei au deveuit imediat centrele rezistenţei contrarevoluţionare.
Poliţiştii din Los Angeles au primit întăriri de la şerifii din comitat şi
chiar de la patruiele de autostradă. Şi-au transformat comisariatele în
adevărate fortăreţe, de necucerit cu mijloacele de care dispuneam; având un
stoc impresionant de combustibil, peste o sută de maşini şi generatoare
auxiliare pentru mijloacele de comuuicaţie, ne ţineau cu uşurinţă la
distanţă.
Cu ajutorui elicopterelor de recunoaştere, reperau posturile noastre şi
imobilele pe care le ocupaserăm. Apoi ieşeau în 50 de maşini, vreo 200-300
de oameni, şi făceau raiduri în locurile detectate. Mobilitatea lor era
limitata de gradui de distrugere a autostrăzilor, dar observatorii aerieui
puteau să le indice o rută care să ocolească obstacolele.
 Ne-am organizat astfel incât să protejăm elementele vitale – intre care
şi staţiile radio dispunând mitralierele pentru a acoperi străzile principale.
Din fericire, poliţiştii aveau puţine vehicule blindate pentru că băieţii noştri
nu dispuneau de arme adecvate.
Dacă poliţiştii din Los Angeles reuşeau să facă joncţiunea cu alte
unităţi militare fidele Sistemului, sfârşitul ne-ar fi fost aproape. Din fericire,
au fost opriţi de o duzină de vechi M60 de la o imitate trecută de partea
noastră. Tancurile au găurit imobilul cu ajutorul bombelor şi obuzelor
incendiare, după care au pulverizat complet cu mitralierele sutele de maşini
de poliţie parcate în faţă.
Mijloacele de comuuicaţie şi grupurile electrogene au fost distruse, iar
imobîiul sticleţîior a luat foc în mai multe locuri. Imediat ce au început să
evacueze clădirea, le-am dat o ploaie de obuze de mortier de 81 mm. Acum,
locul e gol şi continuă să ardă. Se pare că majoritatea poliţailor s-a dus
acasă, schimbându-şi uniforma cu haine civile.
Acum, după ce a fost neutralizată rezistenţa cea mai puteruică, avem
sub control toate punctele strategice.
Azi-dimineaţă am planificat, împreună cu un grup de tehuicieui,
restaurarea circuitelor de alimentare cu apă şi energie electrică, restabilirea
axelor rutiere şi repunerea în funcţiune a depozitelor de benzină şi
motorină.
Poate părea prematur, dar este incurajator să ştii că cei de la
Comandamentul Revoluţionar au incredere în vîitor. Poate mâine vom afla
mai multe despre situaţia globală.
10 iulie. Bine, bine, bine! Sau petrecut diferite lucruri – unele pozitive,
altele negative, dar cele pozitive predomină.
Se pare că avem controlul situaţiei militare şi poliţieneşti de pe
întreaga Coastă de Vest, în ciuda câtorva lupte sporadice care se mai
desfăşoară în împrejurimile oraşului San Francisco.
Mai sunt şi aici câteva grupuri izolate – de militari şi poliţişti – care
bântuie şi ne mai fac necazuri, într-o zi sau două, insă, vom asigura
controlul şi securitatea tuturor bazelor terestre şi aeriene şi vom aduna tot
personalul. Prin ordin, se trage fără somaţie împotriva celor care poartă o
armă fără să aibă brasarda noastră.
Marea problemă rămâne cea a civililor. Populaţia este complet
debusolată. Nu li se poate cere prea mult, de vreme ce au stat o săptămână
fără apă şi electricitate, iar o mare parte n-au avut nici hrană.
în primele două ale – luui şi marţi populaţia s-a comportat exact aşa
cum ne aşteptam. Sute de mii de oameni au sărit în maşini şi s-au repezit pe
autostrăzi. N-au ajuns prea departe, pentru că sabotaserăm nodurile rutiere,
aşa că au creat un ambuteiaj fenomenal, care ne-a ajutat să blocăm
circulaţia maşinilor de poliţie.
Marţi după-amiază, aproape toată populaţia albă s-a intors acasă sau s-
a refugiat la vedui, abandonând automobîiele pe şosea. Primo, 1 A V/
şi-au dat seama că nu puteau părăsi Los Angeles în maşină. Secundo,
nu mai aveau benzină, pentru că pompele de la staţii nu funcţionau. Tertio,
magazinele trăseseră obloanele. în fine, s-a produs un efect de o amploare
deosebită. S-au inchis în case, au lăsat radioui să mcargă şi au început să-şi
roadă unghiile. Nu s-au produs violenţe decât în cartierele de negri, unde au
avut loc numeroase jafuri şi incendii, începând chiar de luui după-amiază.
De marţi dimineaţă, insă, aceste jafuri s-au extins şi în cartierele
albilor, fiind indreptate mai ales împotriva magazinelor alimentare. Unele
persoane nu mâncaseră nimic de 48 de ore şi au acţionat mai degrabă din
disperare decât din dorinţa de a crea tulburări.
Chiar şi marţi seara, când am reuşit să neutralizăm forţele de poliţie,
nu am făcut nimic pentru a descuraja dezordinea. Majoritatea civililor
bântuia pe străzi; înfometaţi şi disperaţi, spărgeau vitrinele şi furau hrană.
Căutau şi apă potabilă şi baterii pentru aparatele de radio.
Dacă poliţia ar fi trebuit să se ocupe doar de noi, n-am fi câştigat Dar
nu puteau să se ocupe, în acelaşi timp, de noi şi de restabilirea ordinii
publice în acest haos general.
Acum nu ne mai rămâne decât să restaurăm calmul. Teama şi pauica i-
au făcut pe oameni să-şi piardă toate reperele. Reacţionează în mod
iraţional şi o mare parte dintre ei va trebui sacrificată ca să putem prelua
controlul. Mă sperie efectele pe care le-au avut asupra lor foamea şi
epuizarea, pentru că ştiu că personalul şi resursele noastre materiale sunt
complet inadaptate pentru această misiune.
însoţind unul dintre grupurile noastre de recuperatori de benzină, am
fost şocat de gravitatea problemelor populaţiei când cisterna noastră a fost
asaltată de o mulţime de albi care ne-au cerut mâncare. Bine că nu avcau
arme de foc, pentru că ne-ar fi făcut terci. Mulţam, dom nule senator Cohen!
Nu mai am timp să scriu, pentru că trebuie să merg la o intrunire unde
vom afla ce se întâmplă la scara întregii ţări.
XXI
11 iulie 1993. Am avut o zi plină! Am pus în funcţiune o centrală
electrică, mulţumită centralei hidroelectrice, dar uimic mai mult Consumul
de electricitate trebuie raţionalizat, şi mi-am petrecut toată ziua
programând care dintre tronsoanele metroului vor primi iarăşi
11/
curent. Apoi, am repartizat echipele care să taie şi să reconecteze ca
blurile. După aceea ne vom ocupa de alimentarea altor secţiuni.
Noaptea trecută am inţeles de ce Washingtonui nu a trimis trupe de
întărire la alte regiuuii ale ţării: pur şi simplu pentru că noi deţinem baza de
Apărare Atomică Federală de la Vandenberg şi toate depozitele de rachete
nucleare!
în primele 48 de ore de după atacul nostru de lunca trecută, Z.O.G. era
într-un asemenea hal de pauică şi situaţia militară era atât de precară, incât
nu se punea problema nici unei mişcări militare de anvergura. Membrii
noştri erau atât de bine dispersaţi în toată ţara, încât aceasta ar fi provocat
dezordine şi tulburări peste tot.
Băieţîi infiltraţi în armată au aplicat consemnul, incercând să-şi
paralizeze temporar unităţile prin sabotaje, incendîi şi, în majoritatea
cazurilor, crime. De multe ori i-au împuşcat pe negrii din regimente la
întâmplare, strigând sloganuri precum „White Power", cu intenţia deîiberată
de a provoca o reacţie din partea cioroilor.
Prin staţîile noastre de radio, am difuzat mesaje prin care negrii erau
chemaţi să-şi intoarcă armele împotriva ofiţerilor albi, sau anunţuri false ale
trecerii unor unităţi militare de partea noastră.
 Toate acestea au făcut ravagîi în rândurile populaţiei civile. Centralele
electrice, comuuicaţiile, barajele, nodurile rutiere, rezervoarele de
carburant, conductele de gaz au fost distruse încă de luui dimineaţa.
Eforturile noastre s-au extins şi în restui ţării, obligând Sistemul să se ocupe
mai întâi de aceste probleme.
Am aflat de asemenea că operaţiunca de la Evanstone s-a derulat luni
dimineaţă. Am fost în culmca fericirii că succesul a fost total.
Astfel că beneficiul total este următorul: în timp ce Sistemul evalua
situaţia şi se strădula să recâştige increderea trupelor pe care să • le trimită
împotriva noastră, noi profitam şi ocupam Vandenberg, după care am lansat
un ultimatum: vom lansa rachete nucleare peste New York şi Tel Aviv dacă
observăm forţe armate în marş spre poziţiile noastre. De aceea s-au calmat
lucrurile în ultimele zile!
Acum de-abia inii dau seama de strategia Comandamentului
Revoluţionar cum efectivele noastre nu erau destul de numeroase pentru un
atac militar de durată împotriva Sistemului, prioritatea a fost recrutarea de
noi membri. Numai în Los Angeles suntem acum 12 000! Fâşia californiană
de la frontiera cu Mexicul până la 150 de mile la nord de Los Angeles este
sub controlul nostru, intinzându-se^ pe 50100 de mile de la coastă şi
incluzând San Diego, Los Angeles
şi sectorul vital Vandenberg. Sierrele şi deşertul Mojave formează o
barieră naturală intre nordul Califoruiei şi teritoriul nostru.
într-o zonă de coastă mai indepărtată, mergând până la frontiera cu
Oregon şi cuprinzând San Francisco şi Sacramente, se pare că o facţiune
militară opusă Sistemului preia controlui, dar cred că autoritatea noastră nu
este instaurată cu adevărat Cât despre Oregon şi Districtul Washington,
acestea rămân în mâiuile Sistemului.
In restul ţării predomină dezordinea, iar acţiunile noastre teroriste
continuă, insă Sistemul nu este în pericol de prăbuşire imediată. Principala
problemă a guvernulul este că nu ştie pe care dintre forţele armate poate
conta, în consecinţă, numeroase trupe, victime ale suspiciunii, rămân
blocate în cazărmi.
 In unele din regiunile cele mai grav atinse de revolte – motivate în
principal de lipsa de hrană -, guvernul a desfăşurat unităţi militare speciale,
formate exclusiv din negri. Câteva dintre acestea sunt staţionate la Barstow,
şi 100 de mile spre nord. Am aflat de la refugiaţii albi de-acolo mărturii
zguduitoare: violuri colective şi teroare din partea trupelor de cioroi, care
au toate drepturile asupra albilor locali. Nu suport să aud de asemenea fapte
abominabile împotriva celor de-un sânge cu mine, dar reacţia nu poate decât
să ne fie favorabilă. în sfârşit. Sistemul a fost constrâns să-şi recunoască
lipsa de gratitudine faţă de loialitatea populaţiilor europene locale şi
dependenta fată de elementele străine.
»>
Pentru noi este esenţial ca guvernul să nu incerce să forţeze trecerea
pentru a intra pe teritoriul nostru. Ameninţarea cu rachetele îi ţine la
distanţă, dar nu ştim pentru cât timp. Cel puţin, avem posibilitatea să
preluăm controlul asupra populaţiei civile.
Ceea ce nu e deloc simplu. Sunt mai multe incendii ca niciodată şi
revoltele se extind continuu. Nu avem destui oameui pentru a menţine
calmul în timp ce repunem în stare de funcţionare instalaţiile de primă
necesitate şi stabilim o modalitate de distribuire a hranei.
Putem conta pe un total de 40 000 de persoane înarmate. Aproape
două treimi simt desfăşurate în oraş, iar restul sunt răspândite intre San
Diego şi Vandenberg. Situaţia este delicată, raportul de forţe fiind de 1 la 20
în defavoarea noastră în plus, marea majoritate a acestor trupe nu a depus
jurământ pentru Organizaţie şi, de fapt, nici măcar nu ştie că ordinele vin
de la noi.
De la început, îi folosim zi şi noapte, aşa că n-au timp să-şi pună
întrebări. Oameni de-ai noştri au fost ataşaţi tuturor brigăzilor, până la cele
mai inalte niveluri, iar Henry – pe care l-am revăzut în fugă noaptea trecută
– crede că îi controlăm perfect. Este ceea ce sper şi eu!
Am avut posibilitatea să stau de vorbă cu câţiva soldaţi care lucrau la
recuperarea carburantului şi la repararea unor instalaţii. S-ar zice că sunt
impresionaţi din trei motive. Sunt conştienţi că Washington a pierdut
complet controlul asupra regiunîi. Ştiu că negrii, atât cei din annată, cât şi
cei din afara acesteia, sunt periculoşi şi necontrolabili. în sfârşit, ei cred că
stau mai bine, în privinţa armelor şi a hranei, decât cei mai mulţi dintre
oameni.
Din punct de vedere ideologic, insă, gândirca lor este ridicolă Uuii
dintre ei sunt vag de partea noastră; alţii sunt incă sub influenţa spălării pe
creier a Sistemuiui, iar marea majoritate oscilează intre cele două
comportamente. Singurul lucru care îi menţine pe călca cea dreaptă este
absenţa alternativei.
Sistemul nu a lansat apeluri la fidelitate prin radio, poate şi din cauză
că ar fi insemnat să recunoască, în ochii intregîi ţări, importanţa victoriei
noastre de aici. In acest moment, linia oficială a Sistemului este afirmarea
faptului că situaţia este sub control şi că „gangsterii rasişti" din California
(adică noi) vor fi potoliţi sau lichidaţi în curând. Minciunile lor sună teribil
de fals de când emitem zi şi noapte un apel de revoltă în atenţia trupelor lor
şi descriem situaţia idealizând-o cu muit faţă de realitate. In loc să ne
dezmintă afirmaţiile, Sistemul a început să ne bruieze programele. Asta da
şmecherie!
14 iulie. Azi a ajuns în oraş primul transport important de alimente. E
un convoi de 60 de camioane mari şi dudate, pline cu produse proaspete,
veuite direct din valea San Joaquin. Au aprovizionat 30 de puncte de
distribuţie urgentă pe care le-am fixat în cartierele albe, dar era ca şi cum ar
fi încercat să golească marea cu degetarui. Am avea nevoie de cel puţin cind
ori mai multă hrană în fiecare zi pentru a menţine populaţia albă la un uivel
minim de subzistenţă,
Chiar dacă băcăniile au fost jefuite, au mai rămas stocuri considerabile
de alimente neperisabile în depozite, pe care le vom putea folosi de îndată
ce organizarea va fi mai bună. Deocamdată, incercăm să stăpânim mulţimile
care incearcă să le golească. Mulţi dintre cei care n-au înţeles că nu e
momentul ni se opună au fost împuşcaţi pe loc.
Treaba cca mai murdară s-a întâmplat în cartierele mixte. Am petrecut
două zile cu echipele de curăţenie. Mai întâi, militarii îi separau pe cioroi de
restul populaţiei. Apoi îi conduceau în sectoare cu acces controlat, după
care îi scoteau din enclava noastră. Aceasta se face într-un mod simplu şi
cinstit: toţi negrii ajung într-un sector creat special pentru ei, pe marginea
autostrăzu Est Avantajul e că n-au pe unde ieşi, fiind păziţi cu tancuri şi
mitraliere.
Curăţeuia cartierelor mixte începe cu lansarea de mesaje prin
megafoanele instalate pe camioanele care precedă trupele de infanterie:
„toţi negrii trebuie să se adune imediat pentru a căpăta hrană şi apă la
şcoala elementară Martin Luther King de pe strada 47. Toţi negrii care se
vor găsi după orele 13 la nord de strada 43 vor fi doborâţi pe loc. Toţi negrii
trebuie să se adune..."
La început, unele grupuri de cioroi au incercat să rămână pe loc şi să
ne sfideze trupele. Aveau probabil impresia că nu se va trage imediat asupra
lor. Şi-au dat seama imediat că se înşală şi au luat-o rapid la picior.
Infanteria a început să percheziţioneze clădirile. Negrii care nu
plecaseră incă erau scoşi în stradă cu lovituri de baionetă. Dacă mai
opuneau rezistenţă erau omorâţi pe loc. Sunetele acestor focuri de armă îi
determinau pe ceilalţi tuciurii să se grăbească.
în doar câteva locuri, negrii s-au baricadat în case şi au început să
tragă asupra companiilor noastre cu arme de contrabandă. în aceste cazuri,
trupele ocoleau imobilele ocupate şi chemau un tanc care le dărâma cu
tunul şi mitralierele.
Recunosc incă o dată că Sistemul a făcut o treabă excelentă
dezarmând populaţia civilă în urmă cu câţiva aui. Dacă negrii aveau mai
multe puşti, ar fi fost foarte greu să-i potolim din cauză că sunt atât de
numeroşi.
Echipele mele de intervenţie au sosit imediat după infanterie.
Misiunea noastră este de a recupera şi inventaria materialele esenţiale:
combustibil, hrană conservată, medicamente, vehicule de transport în
comun, mărfuri industriale etc.
Negrii au luat toate alimentele şi au distrus deliberat o mulţime de
alte lucruri care ne-ar fi fost utile. Am pus, totuşi, mâna pe unele chestii pe
care le-au uitat, şi anume 40 de tone de peşte uscat dintr-o uzină de hrană
pentru animalele domestice. Nu e o mâncare prea gustoasă, dar va furniza
proteinele necesare la 100 000 de persoane, timp de o săptămână Şi ieri am
găsit 30 000 de galoane de clor.lichid de care aveam nevoie pentru
purificarea apei. Am mai recuperat şi stocui de medicamente dintr-un spital
şi două clinici, care rămăsese intact în ciuda jafurilor repetate ale negrilor.
y^aici&e IUI lumei
Avem acum dovezi că unul dintre mijloacele prin care cioroîi au
rezolvat problema lipsei de hrană a fost canibalismui. Mai întâi au ridicat
baricade pe străzi pentru a opri maşiuile conduse de albi. Nefericiţii erau
smulşi din vehicule, târâţi într-un restaurant apropiat, tocaţi, prăjiţi şi
devoraţi.
Mai târziu, maimuţoîi au organizat partide de vânătoare şi expediţii în
cartierele albe. Am descoperit, în pivuiţa unei clădiri, o scenă
indescriptibilă, atestând succesul acestor acţiuui.
Dintro dată, am văzut o patruiă de soldaţi care părea să aibă probleme.
Unul dintre ei a ieşit în fugă din clădire, gâfâind, şi a vomitat pe trotuar.
Apoi, un alt soldat a condus afară o fetiţă albă cu faţa marcată de o grimasă
de teroare. Avea vreo zece ani, era goală, foarte murdară şi într-o stare
vizibilă de şoc.
în momentul în care am intrat în imobîi m-a cuprins repulsia din
cauza mirosulul pestilenţial. Mi-am pus o batistă pe nas şi pe faţă, dar nu m-
a ajutat cu nimic. Am luat-o spre pivuiţă la lumina lanternei, lăsându-i pe
cei doi soldaţi să mi-o ia inainte. Unul dintre ei a luat în braţe un băieţel alb
de vreo patru aui, tăcut şi cu privirea fixă. Trăia, dar nu părea în stare să
meargă pe jos. '
Pivniţa, iluminată de două lămpi cu petrol suspendate de ţevile de apă
caldă, fusese transformată în abator uman de către negrii din clădire.
Solul deveuise alunecos din cauza sângelui pe jumătate coagulat
Câteva bazine erau pline de intestine putrezite, iar altele – de capete
smulse.
Patru fese umane minuscule erau agăţate deasupra noastră. Pe o masă
de lemn, chiar dedesubtul unei lămpi, am văzut cel mai oribil lua u din viaţa
mea Era corpul despicat şi parţial dezmembrat al unei adolescente. Ochii săi
albaştri fixau tavanul şi părul lung şi blond era incâlcit în sângele care
ţâşuise din rana căscată la gât. Mi s-a făcut rău şi m-am împleticit pe scări
spre lumina zilei. N-am fost în stare să mă întorc la scena aceea macabră, în
schimb i-am trimis pe doi dintre oameuii mei să facă fotografii detaliate
care vor folosi la indoctrinarea trupelor.
IZ1

Unul dintre soldaţi mi-a spus că atî fost descoperite rămăşiţele a cel
puţin 30 de copîi, toţi albi, lângă care zăceau şi doi băieţi încă în viaţă. In
curtea din spate a imobilului se găsea un grătar improvizat şi o grămadă de
oscioare umane roase până la măduvă. Am făcut fotografii şi acolo.
Mai auzisem poveşti înfiorătoare de la oamenii care lucraseră în
cartiere albe şi latino, dar numai negrii s-au dedat la canibalism.
Din fericire, în unele cartiere în care predominau albîi din clasa
mijlocie, locuitorii s-au asociat pentru a se proteja de incursiunile negrilor
şi mexicanilor. Este o evoluţie satisfăcătoare, dar ciudată, dacă ne gândim la
felul în care au votat în ultimii ani oamenîi ăştia slabi de inger. Să fie oare
posibil ca spălarea de creiere organizată de evrei în tot acest timp să nu fi
copleşit cu totul populaţia albă?
De fapt, mi-e teamă că propaganda evreiască a funcţionat deja în prea
multe cazuri în cartierele cosmopolite, de exemplu, albîi au suferit cumplit
în ultimîi 10 aui, dar n-au făcut nimic pentru a se proteja. Fără arme,
desigur, autoapărarea depinde mai mult de număr şi de instinctul de
supravieţuire. Deşi în unele cartiere mixte albîi sunt evident majoritari, ei
par să-şi fi pierdut identitatea şi unitatea, în timp ce negrii şi mexicami
posedă incă aceste virtuţi.
Pe dcasupra, mulţi dintre ei par convinşi că orice efort de autoapărare
ar fi „rasist", şi se tem să fie consideraţi astfel mai mult decât se tem de
moarte. Chiar şi atunci când bandele de negri le răpesc copîi sau le violează
soţiile sub ochîi lor, ei nu opun o rezistenţă reală. E cu adevărat revoltător!
Mie greu să-i compătimesc pe albîi care se lasă călcaţi în picioare. E şi
mai greu de inţeles de ce riscăm şi luptăm pentru a salva asemenea rebuturi
ale societăţii. Sunt spălaţi pe creier şi-şi merită destinul.
Suntem împotriva ideii de a mitralia mulţimile, pentru că riscăm să
ucidem albi la fel de bine ca şi negri, iar ticăloşîi au inţeles chestia asta şi
au profitat în unele cartiere, am întâmpinat o opoziţie atât de inverşunată,
incât ne-a fost aproape imposibil să ne atingem scopul: separarea diferitelor
grupuri rasiale în enclave. în acelaşi sens mai avem dificultăţi, deoarece
mulţi oameni nu pot fi clasaţi uşor ca albi sau străini. Metisajele au evoluat
atât de repede şi sunt atâţia negricioşi şi creţi pe străzi, incât nimeui nu
ştie unde e de fapt grauiţa.
Cu toate acestea, trebuie să instalăm undeva o grauiţă, şi incă repede!
Nu aveam nici o posibilitate de a hrăui toată populaţia regiuuii, aşa că,
dacă vroiam să-i ferim pe albi de foamete, trebuia să-i regrupăm rapid într-o
zpnă bine definită, în care apa, alimentele, electricitatea şi alte lucruri
esenţiale să fie disponibile. Şi, într-un fel sau altul, trebuie să-i excludem pe
ceilalţi din aceste zone. Cu cât aşteptăm mai mult, oamenii vor deveni mai
indisciplinaţi.
Am reuşit să-i concentrăm pe negri destul de bine. Cam 80% dintre ei
sunt acum izolaţi în patru mici enclave, şi am fost informat că primul
convoi va pleca spre est în noaptea asta. în rest, tot ce-am putut face a fost
să imobilizăm populaţia pentru ca ca să nu se poată deplasa de la un cartier
la altul. Nu i-am controlat totuşi pe toţi şi, după câte ştiu, n-am început
arestările în masă şi nici n-am comis vreo altă acţiune împotriva evreilor
sau a altor elemente ostile. Dar nu vom intârzia mult!
XXII
19 iulie 1993. în uitimele 5 zile am fost martor la ceca ce va fi cu
siguranţă cea mai mare migraţie de masă din istorie: evacuarea negrilor, a
metişilor şi a „boat-people" din sudui Californiei. I-am expediat spre est în
ritm de un milion pe zi şi mi se părea că n-o să se termine niciodată. Cu
toate acestea, la reuniunea unităţii noastre am aflat că mâine va fi uitima zi
de evacuare. Apoi nu ne mai rămâne decât să-i expediem peste graniţă, în
tranşe de câteva mîi, pe măsură ce vom aduna oiţele rătăcite şi vom termina
de separat zonele în care rasele sunt incă amestecate. ,
împreună cu oamenîi mei, am fost insărcinaţi cu găsirea unui mijloc
de transport pentru cei care nu se pot deplasa pe jos. Am început cu
camioane cu platformă şi tractoare cu remord imense, capabile să poarte
sute de oameui o dată. Am sfârşit prin a folosi toate camionetele de marfa şi
camioanele pe care le-am găsit în apropiere: în total, aproape 6 000 de
vehicule. Nu au fost uid acestea sufidente, aşa că am trecut la maşmi,
repartizându-i pe cei 300 de oameni de sub comanda mea în escadroane de
câte 10.
Fiecare escadron incadra aproximativ 50 de tineri negri care se
oferiseră voluntari – îi s-a promis hrană – şi pretindeau că ştiu cum să
pornească maşinîie.
Echipele astfel formate s-au indreptat spre locurile de îmbarcare, unde
se găseau toate maşinîie care puteau fi pornite şi al căror indicator de
benzină indica că rezervorul de benzină era plin cel puţin pe sfert. Erau de
la Volkswagen la Cadillac. Voluntarii noştri tuciurii, hoţi de maşini
profesiouişti, au putut ji văzuţi împingând o negresă insărcinată sau un
handicapat bătrân în partea din spate a unui vehicul, şi umplând restul cu o
grămadă de negrotei, şchiopi, ciungi, bolnavi – uneori îi îndesau şi pe capotă
– şi trimiţându-i la drum. Apoi şi-au reînceput circul cu alte maşini.
Am fost surprins să văd până unde putea merge violenţa acestor
voluntari negri. Pe unii dintre semeuii lor tuciurii, bătrâni, pe punctul de a
muri de foame şi de sete, îi tratau atât de brutal, inghesuindu-i în vehicule
ca pe nişte sardele, incât mi-au dat de gândit. Ijsl un moment dat, la o curbă
mai strânsă luată de un Cadillac, un negru bătrân şi-a pierdut echilibrul şi a
căzut de pe acoperiş, capul spărgându-i-se ca un ou. Maimuţoîi care
incărcaseră maşina au izbucnit în râs; se pare că de mult nu mai văzuseră
ceva atât de hazîiu.
Logistica noastră era cumplit de proastă. Am încălcat toate regulile de
securitate şi nu am luat în considerare o mulţime de riscuri, incât de multe
ori negrii ne-ar fi putut nimici cu uşurinţă. Bine că mâine e ultima zi,
pentru că oameuii mei sunt epuizaţi.
Ce-am înfăptuit până acum e în ciuda tuturor necazurilor, absolut
remarcabil. Am evacuat cam 500 000 de străini care nu puteau merge pe jos.
Acum, aceştia intră pe mâna Z.O.G.-ului, care trebuie să-i hrănească, să-i
cazeze, să-i îmbrace şi să împiedice tulburările. Cu cei 7 milioane de negri şi
mexicani pe care i-am expediat, o să aibă treabă, nu glumă!
Această evacuare masivă a condus la o nouă formă de luptă: războiul
demografic. Pe lângă alungarea străinilor din enclava noastră, provocăm
supraincărcarea economiei Sistemuiui şi facem de nesuportat viaţa albilor
din zonele de grauiţă. Chiar şi după ce vor fi dispersaţi în toata tara,
evacuaţii vor mări cu aproximativ 25% densitatea popuiaţiei de străini din
afara Californiei.
Cred că până şi liberalii albi cei mai convinşi vor înghiţi cu greu
mărirea dozei de „fraternitate": Cu o oră în urmă, în drum spre o intrunire a
unităţilor, m-am oprit într-un loc de unde se vede perfect şoseaua pe care se
face evacuarea. Am fost îngrozit de torentul enorm şi colorat care inainta
încet spre est, dar imaginea aceasta murdară mi-a dat un sentiment de
uşurare. Nu mi-ar plăcea să fiu la celălat capăt al rutei, să văd şuvoiul
îndreptându-se spre mine.
Dacă liderii Sistemului ar avea ,de ales, i-ar întâmpina la graniţă cu
mitralierele. Cum trupele lor sunt compuse în principal din coloraţi, insă, n-
au nici o şansă să o facă. De când a început evacuarea, Sistemul n-a găsit
nici un mijloc de a o controla.
Au căzut în capcana propriei lor propagande, care susţine că toate
creaturile sunt egale, cu „demuitatea lor umană" şi aşa mai departe, aşa că
trebuie să-i trateze conform acestor principii nobile.
Ei bine, lucrurile par să meargă excelent! Ca dovadă, numărul albilor
refugiaţi în zona noastră dinspre est nu incetează să crească.
De la o sută pe zi acum o săptămână, am ajuns la câteva mii cotidian,
în după-masa asta, grănicerii noştri au numărat mai muit de 25 000 de albi
care ne-au traversat frontiera.
Se pai e că majoritatea a fugit de miliţiile negre şi de evacuaţîi care au
invadat zonele frontaliere inamice. Dacă le-ar fi fost mai uşor să fugă inspre
vest, ar fi făcut-o.
Dar 10% dintre ei vin din regiuui mai indepărtate, fiind voluntari albi
care doresc să se alăture luptei noastre.
24 iulie. Măi să fie! Am deveuit omul bun la toate. Tocmai am terminat
repararea gării de triaj de la Santa Barbara. Voi fi fericit atunci. Ordinea va fi
restabilită şi cei care răspund de serviciile pubîice se vor intoarce la lucru.
Dar fiecare lucru trebuie făcut la timpul său: prioritare sunt ordinea
publică şi aprovizionarea cu alimente.
 Am întâlnit pe la ţară sute de grupuri organizate de puşti albi, uuii
lucrând în livezi, alţii mergând pe marginea drumului şi cântând, cu coşuri
de fructe purtate pe umăr. Erau cu toţii bronzaţi, păreau fericiţi şi sănătoşi
Ce diferenţă faţă de greviştii şi protestatarii din oraşe!.
I-am cerut şoferului să oprească în dreptul unui grup de vreo douăzeci
de fete cu mănuşi de lucru şumbrăcate cu salopete. Şefa lor era o pistrulată
cu codiţe cam de 15 aui, care ne-a spus că grupul lor constitula a 128-a
Brigadă de Hrană din Los Angeles. După 5 ore de lucru, mergeau să ia masa
într-o baracă.
Măi să fie, mi-am zis, e doar o brigadă, dar e mult mai bine organizată
decât restul populaţiei civîie. Ştiam că fata era prea tânără pentru a fi
membră a Organizaţiei şi că era lipsită de orice discernământ poîitic. Nu ştia
decât că în oraş se petrecuseră lucruri înfiorătoare, şi reacţia la mizeria din
jur a determinat-o să se înscrie voluntară.
Am intrebat-o ce credea de munca sa. Mi-a răspuns ca era dură, dar
ştia că era foarte important ca ea şi colegele ei să adune cât mai multe
fructe posibil, pentru a le permite rudelor şi prietenilor rămaşi în oraş să se
hrănească. în tabără, adulţîi le explicaseră ce responsabilitate mare apăsa pe
umerii lor.
Ii se vorbise oare şi de semnificaţia revoluţiei? Nu, nu ştia nimic
despre asta, doar că mexicanii plecaseră, şi acum albîi trebuiau să facă şi
munca lor. Fata credea că afost o idee foarte bună.
in afara de asta, toate fetele au învăţat cum să-şi desfăşoare munca,
precum şi cântece adecvate şi informaţii asupra igienei, în jurul focului de
tabără.
Nu e un început prost la 12-15 ani. Mai incolo va fi timp pentru o
educaţie mai profundă. Ce bine-ar fi dacă adulţii ar fi la fel de cooperanţi ca
şi copiîi!
Fetele avcau o singură revendicare: hrana era compusă doar din fructe
şi legume, fără nici un pic de carne, lapte sau chiar pâine. Se pare că
organizatorii Brigăzilor de Hrană mai avcau câteva probleme de logistică. Le-
am dat conserve de sardele şi cuui de biscuiţi uscaţi în schimbul unui coş cu
mere, şi ambele părţi au rămas cu impresia că au făcut o afacere bună.
 Traversând munţii la nord de Los Angeles, am întâlnit o coloană lungă
de evacuaţi, escortată de soldaţi şi de membri ai Organizaţiei. Nu erau nici
negri, nici mexicaui, unii erau evrei, alţii albi. Am aflat la intoarcerea la
cartierul general că aceştia erau metişi, corcituri intre albi şi alte rase.
Astfel s-a rezolvat o problemă pe care o evocam mai devreme, cea a separării
raselor amestecate: membrii acestui grup nu erau amestecaţi cu cioroii, care
trebuiau să mărească presiunea rasială asupra albilor din afara Californiei,
fiind deci expulzaţi acolo, aşa incât erau trimişi într-o colouie forestieră, cu
bilet numai dus. Simplu, nu?
Mai rămăseseră incă destule zone în care domnea haosui: evreîi de
aici, în complicitate cu elemente reacţionare din rândul albilor, deveneau
din ce în ce mai indrăzneţi. Răzvrătirile şi manifestaţiile nu incetau în
aceste sectoare, iar evreîi le intreţincau cu mijloace de propagandă. De
vineri au fost surprinşi în ambuscadă şi împuşcaţi patru dintre oamemi
noştri. Ceva trebuia făcut, şi incă repede!
25 iulie. Ziua de azi e plăcută, în contrast cu cele dinainte: i-am
interogat pe umi dintre voluntarii care au emigrat în zona noastră începând
cu 4 iulie, incercând să-i ataşez grupului insărcinat cu rezolvarea
problemelor speciale. Vor începe prin a efectua corvezile tehuice şi logistice
sistematice, de care echipa mca se săturase deja.
Oameuii de care e vorba au fost preselecţionaţi înainte de a-mi fi
trimişi şi au, cu toţii, o formaţie tehnică sau de gestiune industrială. Erau
mai mult de 300 de bărbaţi, plus o sută de femei şi copîi, ceea ce dă o
indicaţie asupra fluxului de sânge proaspăt ce sosise în regiunea noastră. Nu
ştiu care este numărul lor total, dar ştiu că Organizaţia şi-a multiplicat de
câteva ori forţele din Califoruia în ultimele trei săptămâni.
Marea majoritate a voluntarilor a fost repartizată în brigăzi
muncitoreşti, mai ales pentru munca la fermă. Bărbaţîi de vârstă adultă au
îmbrăcat uniforma armatei şi au primit carabine recuperate dintr-un arsenal
al Gărzii Naţionale distrus în timpul unui bombardament în acest fel, ne-am
mărit treptat cantitatea de forţă militară de sub controlul nostru, în
detrimentul calităţii sale. Mulţi dintre aceşti „soldaţi improvizaţi" nu
fuseseră instruiţi deloc, şi nu avuseserăm încă ocazia de a-i pregăti ideologic
ca pe noîi membri ai Organizaţiei, în medie, totuşi, se numărau mai mulţi
simpatizanţi de-ai cauzei noastre în rândurile lor decât în cele ale armatei.
I-am integrat cât mai rapid cu putinţă unităţîior reguiate.
Le-am pus intrebări atât asupra condiţiilor actuale de viaţă şi
situaţiilor lor familiale, cât şi asupra stagîilor şi experienţei lor profesionale.
Cei mai muiţi fuseseră cazaţi în apartamentele eîiberate recent într-un
cartier negru din centrul Los Angeles-ulul.
Organizaţia a instalat acolo, într-un mic apartament, noul cartier
general al uuităţîi, şi în acest loc s-au desfăşurat intrevederile.
Persoanele cu care am discutat nu au avut alte nemulţumiri în afara
mizeriei care domnea în imobilele care le fuseseră atribuite. Unele clădiri
sau apartamente sunt atât de pline de gunoaie, incât sunt, practic, de
nelocuit Oameuii, insă, şi-au suflecat mânedle, iar lucrările de dezinfecţie,
curăţeuie şi zugraveală au condus la schimbări considerabile în doar două
zîie.
într-o scurtă inspecţie în zonă, am văzut, acolo unde inainte colcăiau
odraslele negrilor, copîi albi absolut adorabili jucându-se Uuiştit. Vreo zece
părinţi mai lucrau incă printre clădiri. Adunaseră un munte de gunoaie:
cutii de bere, mucuri şi pachete goale de ţigări, cutii goale de hrană, mobile
distruse şi aparate mâncate de rugină. Cu nişte stâlpi şi o sfoară, două femei
delimitaseră un teren destul de mare, pe care avcau de gând să-1 transforme
în grădină de zarzavat La ferestrele acoperite înainte cu storuri de hârtie
atârnau acum perdele strălucitoare – presupun că fuseseră confecţionate din
cearşafuri vopsite manual. Pe pervazuri, unde în trecut nu se găseau decât
sticle goale, şi-au făcut apariţia ghivece de flori. -
Cei mai mulţi au ajuns aici doar cu lucrurile de pe ei, lăsându-şi tot
avutul şi riscându-şi viaţa pentru a fi cu noi. E păcat că nu putem face mai
mult pentru ei, dar sunt zdrjiveui şi trebuie să fie în stare să se descurce
singuri.
Unul dintre primîi voluntari pe care i-am selecţionat azi-dimineaţă
este un bărbat care trebuie să găsească un camion pentru transportul
gunoaielor în afara coloniei şi pentru a aduce zilnic hrană de la cel mai
apropiat punct de alimentare, cam la 6 mile de aici. Va răspunde de
intreţinerea maşinii şi de aprovizionarea cu carburant, până vom reuşi să
instalăm un nou sistem de distribuţie a motorinei. E un tip de 60 de ani,
care a avut propria sa uzină de mase plastice în indiana, dar este foarte
fericit să robotească pentru noi. La sfârşitul epurărilor, densitatea medie a
populaţiei din partea Califoruiei controlată de noi va fi redusă la jumătate
faţă de acum o lună.
Vor fi suficiente locuinţe pentru noîi veuiti, şi vom demola, probabîi,
jumătate din zonele rezidenţiale şi comerciale din ţinutui Los Angeles. Vom
planta copaci şi vom face parcuri Toate acestea se vor petrece în vîitor;
deocamdată, scopul nostru este să-i instalăm pe noii sosiţi în zone bine
delimitate de cele pe care incă nu le-am pacificat şi curăţat
Tot ce-am realizat până acum mă umple de bucurie şi de mândrie. Ce
nfinune e să păşeşti pe bulevardele care, acum doar câteva săptămâui, erau
invadate de suboameui bântuind pe la colţurile străzilor, să nu vezi decât
feţe albe – curate, vesele, entuziaste, hotărâte şi increzătoare în vîitor! Nici
un sacrificiu nu e prea mare pentru reuşita totală a revoluţiei noastre şi
asigurarea acestui vîitor – pentru fetele din cea de-a 128-a Brigadă de Hrană
din Los Angeles, ca şi pentru milioane de uiţi oameui ca ele din toată lumea!
XXIII
1 august 1993. Azi a avut loc Ziua Frânghiei – o zi cumplită şi
sângeroasă, dar inevitabilă. în această noapte, pentru prima dată după multe
săptămâui, totul e calm şi paşnic în sudul Califoruiei. insă noaptea e plină
de o tăcere sinistră: sute de ruii de stâlpi de lumină şi copaci din această
metropolă iau forme înfricoşătoare.
Peste toţ în zonele iluminate se pot vedea corpuri spânzurate, chiar şi
de semafoare; practic, la fiecare colţ de stradă atârnă câte un cadavru. Cam
la o milă de aici, un grup de vreo 30 de corpuri se leagănă sub o pasarelă,
fiecare purtând la gât o pancartă cu inscripţia: „Mi-am trădat rasa". Doi sau
trei dintre ei au fost îmbrăcaţi în robe academice înainte de a fi spânzuraţi
în campus, deoarece se pare că toţi fuseseră membri ai universităţii UCLA
din vecinătate.
in zonele în care n-am reuşit să restabilim complet liniştea, corpurile
sunt mai puţin vizibile, dar sentimentul macabru care pluteşte în aer este
măi pregnant decât în zonele iluminate. Trebuia să trec printre două grupuri
de case, într-un sector rezidenţial întunecos, venind de la cartierul general
spre apartamentul meu. între două case scufundate în obscuritate am văzut
ceva ce semăna cu o persoană pe trotuarui de vis-â-vis, care stătea imobilă,
blocându-mi trecerea în timp ce mă apropiam de ea. Neliniştit, mi-am scos
pistolul din toc. Când am ajuns la vreo 10 metri de silueta care stătea
intoarsă cu spatele, aceasta a început să se intoarcă incet spre mine.
Mişcarea avea în sine ceva supranatural şi am inţepenit în loc, în vreme ce
silueta continua să se intoarcă. Un vânt uşor a scuturat ramurile de
deasupra noastră şi, dintr-o dată, o rază de lună a pătruns printre frunze,
căzând direct pe forma tăcută din faţa mea.
Primul lucru pe care l-am văzut în direcţia razei a fost pancarta cu
inscripţia în majuscuie: „Mi-am mânjit rasa". De deasupra pancartei, faţa
tumefiată, violacee a unei femei mă fixa cu ochîi larg deschişi şi ieşiţi din
orbite şi cu gura larg deschisă. în fine, am reuşit să disting îiuia verticală a
frânghiei care dispărea printre ramuri. Aparent, sfoara alunecase puţin şi
craca de care era legată se lăsase până când picioarele femeîi au atins solul.
Aceasta dădea impresia unui corp care stă vertical din proprie voinţă.
Clătinându-mă, m-am intors rapid, în seara asta spânzurau în oraş mii
de femei ca aceasta. Toate aveau aceleaşi pancarte în jurul gâtului, fiind albe
căsătorite sau trăiseră cu negri, evrei sau alţi suboameni.
Sunt şi bărbaţi cu această pancartă, dar proporţia femeilor este de
şapte sau opt la unu. Pe de altă parte, cam 90% dintre cadavrele cu celelalte
inscripţîi, „Mi-am trădat rasa", sunt bărbaţi, aşa că numerele sunt
echiîibrate.
Cei care poartă ultimui tip de pancarte sunt poliţişti, avocaţi, oameui
de afaceri, prezentatori TV, editori şi ziarişti, judecători, profesori,
funcţionari, preoţi şi toţi ceîialţi care, din motive legate de carieră, statut
social sau mai ştiu eu ce, au ajutat la promovarea şi aplicarea programului
rasial al Sistemului. Z.O.G.-ul le dăduse deja cei 30 de arginţi. Acum a veuit
rândul nostru să-i despăgubim.
Totul a început la trei dimineaţa. Ieri s-au produs răzvrătiri de-a
dreptul violente. Nişte evrei foloseau megafoanele pentru a motiva mulţimile
şi a le incita să arunce cu pietre şi sticle asupra trupelor noastre. Oameuii
scandau „afară cu rasismul", „trăiască egalitatea" şi alte lozinci invăţate de
la evrei, amintindu-mi de manifestaţiile din perioada războiului din
Vietnam. Evreii sunt talentaţi la chestii dintr-astea.
'l/~IW L/ Wl «/
A
insă la ora 3 dimineaţa, când mulţimea îşi terminase de mult orgia de
violenţă şi lozincile, mai rămăseseră doar câteva grupuri de conservatori
care instalaseră difuzoare şi făceau să răsune emisiunile de radio ale
Sistemului în cartierele invecinate. Aceste emisiuui alternau cu urletele
muzicii rap şi apeluri la „fraternitate".
Escadroanele noastre au invadat brusc sute de grupuri de case.
Accastă acţiune a avut loc în vreo cincizeci de cartiere rezidenţiale, într-o
sincronizare perfectă. Fiecare şef de detaşament avea o listă lungă cu nume
şi adrese. Muzica asurzitoare s-a oprit brusc şi a fost inlocuită de sunetul a
mii de uşi sparte cu lovituri de picior.
Era ca în timpul Operaţiunii Arma de acum patru aui, doar ca în sens
invers – şi rezultatul a fost mai sever şi mai durabil pentru cei arestaţi. Nu
existau decât două soluţîi pentru aceştia dacă erau străini – inclusiv evrei
sau metişi – erau incolonaţi rapid şi trimişi pe drumui fără intoarcere, spre
cauionui din nordui oraşului. Cea mai mică rezistenţă, orice incercare de
negociere sau ascundere se soldau imediat cu un glonţ.
Pe de altă parte, albîi au fost, în aproape toate cazurile, spânzuraţi pe
loc. Li se agăţa de gât unul din cele două tipuri de pancarte gata scrise,
mâinile le erau legate la spate, o frânghie era aruncată de o creangă sau de
un stâlp. Celălalt capăt era înnodat în jurul gâtului şi tras în sus fără altă
judecată. Apoi corpurile erau lăsate acolo, dansând în aer, în timp ce soldaţii
se indreptau spre următorul nume de pe listă.
Spânzurările şi formarea coloanelor mortii au durat vreo 10 ore fără
intrerupere. Atunci când trupele şi-au dus treaba macabră la bun sfârşit, la
începutul după-amiezîi, şi s-au indreptat spre cazărmi, zona Los Angeles-ulul
era în intregime pacificată. Locuitorii cartierelor în care nimeui nu se
aventura în ajun tremurau acum indărătul obloanelor trase, speriaţi ca nu
cumva să fie văzuţi printre zăbrele. Nu a existat nici o reacţie spontană sau
organizată la scară mare împotriva trupelor noastre, iar în după-amiaza asta
chiar şi dorinţa de a ui se opune a dispărut cu totul.
împreună cu oameuii mei am fost toată ziua în miezul faptelor, fiind
răspunzători de logistică. Atunci când detaşamentele de execuţie au început
să ducă lipsă de rrânghîi, am scos mai mulţi kilometri de cablu electric de
pe stâlpi pentru a-i folosi în acelaşi scop. Am adunat şi câteva sute de scări.
130
în plus, am afişat declaraţiile Comandamentului Revoluţionar în toate
cartierele. Cetăţeanul era astfel informat că, de-acum înainte, orice act de
răzvrătire, jaf, sabotaj sau refuzul de a asculta ordinul unui soldat conduc la
execuţia sumară a contravenientului. Avertismente siruilare primeau
persoanele care ar adăposti, în cunoştinţă de cauză, un evreu sau orice alt
individ de culoare, care ar furniza deîiberat informaţîi false serviciilor
noastre de poîiţie sau le-ar disimula pur şi simplu. Aceste declaraţii mai
aminteau şi că fiecare persoană era obîigată să se prezinte la secţia de care
aparţinea, pentru
a fi distribuită într-o uuitate de lucru.
A

In dimineaţa asta, pe la nouă, era să fiu prins într-un tir de

împuşcături împreună cu un comandant de companie, în apropierea
primăriei. Acolo îi prinseserăm şi îi spânzuraserăm pe toţi barosauii:
politicieui renumiţi, actori şi actriţe de faimă de la Hollywood, mai multe
personalităţi de televiziune. Dacă i-am fi spânzurat în faţa caselor lor, aşa
cum am făcut cu ceilalţi, nu i-ar fi văzut decât câteva persoane; dorim, insă,
ca exemplul lor să fie instructiv pentru un pubîic mai larg. Din acelaşi
motiv, mulţi preoţi de pe listele noastre au fost duşi la una dintre cele mai
mari biserici, de unde echipele noastre de televiziune erau pregătite să le
transmită execuţia.
Problema e că mulţi dintre barosauii ăştia au ajuns la primărie mai
mult morţi decât vîi. Trupele noastre le dăduseră pe drum o lecţie de
neuitat
 O actriţă celebră, cunoscută pentru sprijiuirea amestecului raselor şi
care fusese vedeta câtorva filme „de dragoste" interrasială cu bugete imense,
şi-a pierdut părul, un ochi şi câţiva dinţi – fără să mai punem la socoteală
toate hainele – inainte să i se petreacă frânghia pe după gât. Faţa îi era
complet tumefiată şi insângerată. Dacă n-aş fi intrebat, n-aş fi ştiut că era
ea, aşa că mi-am pus problema interesului pedepsirii acestor personaje dacă
publicul nu le putea recunoaşte, stabilind o legătură intre credinţele şi
valorile sale anterioare şi această execuţie.
Sosirea unui camion mi-a provocat o emoţie considerabilă: un bătrân
enorm, pe care l-am recunoscut imediat ca fiind judecătorul federal care
luase cele mai revoltătoare decizîi ale Z.O.G.-ului în ultiruii aui – mai ales
aceea care confirma autorizaţia de a face arestări acordată de Ministerul
Relaţîilor Umane funcţionarilor săi negri – se străduia să-i împiedice pe
soldaţi 3a-l dezbrace de pijama şi să-1 inveşmânteze în roba de judecător.
Unul dintre soldaţi 1-a izbit de pământ, iar ceilalţi au început să dea în
el cu picioarele. L-au lovit cu cizmele, de mai multe ori, în faţă, stomac şi
splină, încât era cu totul inconştient în momentul în care frânghia i-a fost
strânsă în jurul gâtului şi trupul său gras a fost inălţat la jumătatea înălţimii
unui stâlp. Un cameraman de la televiziune a filmat toată scena şi a
transmis-o în direct.
Dezgustat de uitimele evenimente, i-am cerut ofiţerului răspunzător
de trupe săşi reţină oameuii, explicându-i că bătăile aplicate arestaţilor
aveau efecte contrare celor aşteptate.
E adevărat că trebuia să ne menţinem imaginea publică de forţă şi de
extremă intransigenţă, dar un comportament de bandă de ugandezi sau
portoricani nu ne ajuta cu nimic.9
în special, trebuia să dăm exemplu popuiaţiei civile prin
comportamentul nostru, acesta fiind singurul mijloc de a obţine o disciplină
strictă.

9 In timpul Vechii Ere, atunci când Africa era locuită de rasa neagră, Uganda era o
subdiviziune politică a acestui continent Porto-Rico era o insulă din Noua Carolină.
Acum e ocupată de descendenţii albilor refugiaţi din zonele radioactive din sud-estul
Statelor Unite, însă, înaintea epurării etnice a Marii Revoluţii, era locuită de nişte
corcituri dezgustătoare.
 Căpitanul a explodat A început să urle să nu-mi vâr nasul în treburile
Iul, s-a invineţit de furie şi m-a anunţat că doar el, şi nu eu, era responsabil
şi că făcea tot ce putea în aceste condiţii.
A subliniat că Organizaţia înlocuise aproape jumătate din oameuii săi
cu recruţi lipsiţi de experienţă, şi că n-ar fi trebuit să fiu surprins de
rezultat A mai spus şi că, fiind un bun cunoscător al psihologiei oameuilor
săi, ştia că e bine să-i lase să-i lovească pe prizouieri, pentru ca soldaţii să
fie convinşi că aceşti prizonieri le erau duşmaui şi meritau să fie spânzuraţi.
Cum n-am putut să-i contrazic argumentele, s-a indepărtat cu un aer
furios. Am remarcat, totuşi, cu o oarecare satisfacţie că s-a indreptat spre
un grup de soldaţi care molestau un tânăr cu părul lung, îinbrăcat după
uitima modă, cu o mutră efeminată – era un cântăreţ de rock cunoscut – şi
le-a ordonat să inceteze.
Am aflat azi că una din cauzele intârzierii era nevoia de a completa
listele. De câţiva ani, membrii Organizaţiei din toate colţurile ţării au făcut
liste cu putregaiurile Sistemuiui, adoratorii evreilor, teoreticieuii egalităţii
şi alţi albi care şi-au trădat rasa, în paralel cu adresele tuturor persoanelor
de culoare care locuiau în cartiere cu majoritate albă.
Putem folosi aceste informaţii, care au fost menţinute la zi în ultimele
luni, fără nici o modificare. Numărul lor este atât de mare, încât trebuie
neapărat să operăm o selecţie.
De exemplu, o familie de albi poate figura ca trădătoare a rasei pentru
că un vecin a văzut o dată un negru la ei în vizită, sau pentru că s-au afişat
cu un militant al mişcării „Egalitate acum", conduse de Ministerul Relaţiilor
Umane. Dacă nu mai existau şi alte dovezi, aceşti indivizi nu erau arestaţi.
Altfel ar fi trebuit să spânzurăm cam 10% din populaţia albă, sarcină practic
imposibilă.
Şi chiar dacă i-am fi putut executa, n-ar fi fost relevant mare parte din
cei 10% nu sunt cu nimic mai răi decât cei 90% rămaşi. Am fost
indoctrinaţi: sunt slabi şi egoişti, nu au sentimentul loialităţii faţă de
propria lor rasă, dar asta e adevărat pentru cei mai mulţi oameui din ziua de
azi. Am deveuit ceea ce aştepta Z.O.G.-ul, şi noi trebuie să acceptăm accastă
stare de fapt.
 Sa adeverit dintotdcauna că numai o mică parte a populaţiei este
valabilă (în etologie, aceşti membri sunt numiţi alfa, spre deosebire de cei
negativi – omega). Marea majoritate este neutră din punct de vedere moral –
un fel de masă plutitoare, jncapabilă de a face deosebirea intre binele
absolut şi răul absolut – şi ia exemplul primulul venit care are oarecare
autoritate în momentul respectiv.
Atunci când programul societăţîi e stabflit şi aplicat de persoane
valabile din punct de vedere genetic, integrate şi superioare, populaţia îi va
urma în intregime, dar atunci când guvernează paraziţii, aşa cum este cazul
acum în Statele Unite, majoritatea se va scufunda mulţumită în cel mai rău
tip de degenerare şi va deveni purtătoarea virtuoasă de cuvânt a tuturor
ideilor ticăloase şi distrugătoare care i-au fost inoculate.
Cei mai mulţi judecători, profesori, actori, fiincţionari etc f nu sunt răi
în mod conştient şi deliberat, nici măcar cinici precum evreîi. Ei se
consideră „buni cetăţeni" pentru că urmează orientarea generală şi se văd
un exemplu pentru ceilalţi.
Spânzurarea unora dintre cei mai josuici trădători ai rasei noastre va
uşura extraordinar revenirea populaţiei pe drumul cel bun şi reorientarea
gândirii sale. Oamenîi au,-nevoie de un şoc psihologic violent pentru a se
rupe de vechile obişnuinţe.
La începutul arestărilor, publicul n-a inţeles ce se întâmpla şi mulţi
cetăţeni s-au revoltat şi ne-au insultat. O dată, în zori, atunci când soldaţii
au târât vreo zece tineri dintr-o casă de lângă universitate, colocatarii au
început să injure şi să-i scuipe pe oamenîi noştri. Toţi cei arestaţi, cu
excepţia unuia, erau fie evrei, fie negii, fie corcituri, iar doi dintre cei mai
zgomotoşi au fost împuşcaţi pe loc, în vreme ce restui erau împinşi într-o
coloană în marş. Excepţia era o fată albă de vreo 19 aui, destul de drăguţă.
Focurile de armă au calmat-o şi a incetat să urle „porci de rasişti" către
oameuii noştri, insă atunci când pregătirile pentru spânzurătoare au făcut-o
să-şi dea seama ce soartă o aştepta a deveuit isterică. Informată că trebuia
să plătească pentru vina de a fi trăit cu un negru, mânjindu-şi astfel rasa, a
gemut: „De ce tocmai eu?"
A
 In timp ce frânghia îi era petrecută pe după gât, a început să plângă:
„făceam ce făcca toată lumea. De ce mă luaţi doar pe mine? Nu e drept! Şi
Helen? Şi ca se culca cu el". în timpul acestei mărturisiri, inainte să-şi dca
sufletul, una dintre celelalte fete (probabil Helen) din grupul de spectatori
tăcuti de pe peluză s-a dat inapoi inspăimântată.
Desigur, nimeui n-a răspuns la intrebarea fetei „De ce tocmai eu?" E
simplu, numele ei, şi nu cel al lui Helen, se găsea pe Usta noastră. Nu e
nimic „drept" în asta – dar nici nedrept Fata care a fost spânzurată a
meritat-o. în mod cert, şi Helen ar fi meritat acecaşi soartă, iar acum va
suferi ca o damnată, trăind cu spaima de a fi căutată şi obligată să plătească
acelaşi preţ ca şi prietena sa.
Acest episod m-a invăţat câte ceva despre teroarea politică. Aspectele^
arbitrare şi imprevizibile sunt importante pentru eficacitatea sa. în situaţia
lui Helen sunt multe persoane care, de teama pedepsei, sunt constrânse să
meargă pe vârfuri.
Aspectul melancolic al acestei poveşti poate fi rezumat de lamentarea
fetei, „Făceam ce făcea toată lumca". E un pic exagerat, dar destul de real,
deoarece, dacă nimeni nu i-ar fi dat un exemplu prost, fata nu ar fi deveuit o
trădătoare a rasei sale. Ea a plătit nu doar pentru greşelile sale, ci şi pentru
cele ale celorlalţi. Mai muit ca niciodată îmi dau seama cât de important
este să li se inoculeze tuturor oamenilor noile baze morale, să se instaureze
noile valori fundamentale, pentru a se evita derivele de orice fel
Am mai fost frapat o dată, chiar inaintea prânzului, de această absenţă
totală a moralităţii sănătoase sau naturale. Tocmai spânzuram un grup de
vreo 40 de persoane şi agenţi imobiliari, în faţa sediuiui Asociaţiei
Locuinţelor Splendide din Los Angeles. Aceştia participaseră la un program
special cu taxe ipotecare reduse pentru familîile mixte care-şi cumpărau
case în cartierele predominant albe. Unul dintre ei, un blond zdravăn, cu
părul tuns perie, la vreo treizeci de ani, se apăra vehement „In viaţa mea n-
am fost de acord cu amestecurile astea rasiale. Mă îmboinăveam să văd
familiile mixte cu bastarzîi lor, dar un om trebuie să-şi câştige pâinca.
inspectorulşef mi-a zis că agenţîi imobiliari care apUcau programul special
de ipotecare evitau mai uşor să incalce legea privind construcţiile".
 Fără să-şi dea seama, tipul ne expUca faptul că e mai important
veuitul decât loialitatea faţă de propria rasă – ceea ce, din păcate, e adevărat
pentru muiţi dintre cei care au fost spânzuraţi Deci, făcuse o alegere liberă
şi nu merita nici un fel de clemenţă.
Evident, soldaţîi n-au stat de vorbă cu el. Când i-a veuit rândui, a fost
tratat cu imparţialitate. Militarii, cărora nu îi se explica decât pe scurt
motivul execuţiei, nu puneau intrebări şi nu se lăsau mişcaţi de frazele
condamnaţilor. Chiar cu riscul unor erori – şi ştiau că au fost destule –
moartea venea inexorabîi, această atitudine făcându-ne şi mai convingători.
Iar pe cei uitaţi de escadroanele noastre i-au pedepsit civilii, care, după cum
se vede, şi-au insuşit exemplul: sute de evrei, dintre care unîi nici nu figurau
pe listele noastre, au fost injunghiaţi de familîi intregi de albi.
Sunt sigur că, fără Ziua Frânghiei, n-am fi beneficiat de această
cooperare a cetăţenilor. Spânzurătorile omuiprezente i-au făcut pe mulţi să
deschidă ochîi. Mâine, câţiva oameui de-ai mei vor organiza ^batalioanele
muncitoreşti pentru a aduna cadavrele şi a le transporta într-un loc deja
stabilit Va fi nevoie de trei sau patru zîie pentru inlăturarea tuturor
hoiturilor – în număr de 55 sau 60 000, iar căldura va face ca mirosul să
devină din ce în ce mai neplăcut
Ce sentiment de uşurare la capătul etapei dezgustătoare a operei
noastre! De-acum rămâne partea pozitivă: reorganizarea, reeducarea şi
reconstruirea din temelîi a societăţîi.
XXIV
8 august 1993. în ultimele patru zîie am condus Departamentul
Resurselor, Servicîilor şi Transportului Pubîic (DRSTP) din sudul Californiei.
E un post temporar: în următoarele 10 ale voi fi inlocuit de un inginer din
grupul de voluntari cu care am lucrat vreme de două săptămâni. Va fi asistat
cu competenţă de unîi dintre foştii angajaţi, aşa că sunt convins că va fi
capabîi să rezolve problemele departamentului.
Lucrurile încep să reintre în normal: am restabilit alimentarea cu apă
şi electricitate, tratarea apelor industriale, colectarea gunoaielor şi
serviciile telefouice din toate zonele ocupate. Am pus în funcţiune şi 50 de
staţîi de benzină, insă doar civilii cu anumite responsabilităţi profesionale
pot beneficia de carburant.
Unul dintre cele mai interesante aspecte ale muncii mele la DRSTP a
fost stabilirea legăturii cu Departamentul de Hrană. Ei produc alimentele;
noi le transportăm, le depozităm şi le distribuim. Erau câteva probleme de
rezolvat, în special traseul produselor care nu mergcau direct în locurile de
distribuţie, ci treceau mai întâi prin uzine de prelucrare, ceea ce inseamnă
că Departamentul de Hrană trebuia să preia o parte din responsabilităţile
noastre. Pentru a stabili toate acestea, i-am vizitat şi am fost uimit de ceea
ce am văzut: au mobilizat mai mult de 600 000 de muncitori – cam un sfert
din populaţia activă aflată sub controlul nostru – pentru producţia de hrană.
Cam 10-15% sunt foşti agricultori sau crescători de vite din regiune, dar
restul, care inainte avcau ocupaţîi lipsite de importanţă pentru efortul
nostru de reconstrucţie, au acum o activitate productivă pentru prima dată
în viaţă. Aceasta inseamnă că Departamentul de Hrană are şi un rol de
reabilitare socială, incât o cooperare cu Departamentul Educaţiei se impune
de la sine.
Fiecare lucrător participă la 10 ore de conferinţe pe săptămână şi
primeşte note nu doar pentru productivitate şi atitudinea faţă de muncă, ci
şi pentru sensibilizarea sa la această formare ideologică.
Trierea fiind continuă, s-au format deja grupuri de elită, insă absolut
toţi lucrează serios, fiind conştienţi că altfel n-ar avea ce să mănânce.
Vizitându-i, nu m-am putut abţine să nu mă entuziasmez la vederea acestor
feţe albe, fericite şi luminoase, care făceau ca aerul să pară mai pur şi
soarele mai strălucitor.
Veştile care ne parvin din restul ţării sunt cât se poate de
încurajatoare: chiar dacă Sistemul se agaţă incă de putere, represiunea pe
care incearcă să o impună este din ce în ce mai brutală. S-a instituit legea
marţiala şi guvernul se mai bazează doar pe escadroanele de gorile negre,
inarmate în grabă, acestea inlocuiesc poliţia şi armata pentru a intimida
popuiaţia albă. Jumătate din forţele armate ale Sistemului sunt ţinute în
cazarmă, nefiind „demne de încredere".
 Condiţiile s-au deteriorat peste tot Pene de curent, oprirea completă a
transporturilor şi comunicaţiilor, atentate teroriste, lipsă de hrană,
asasinate, sabotaje industriale masive clatină Sistemul şi con.
I J /
oa/fc!tt?/t? iui i uf îmi
tribuie la menţinerea unui climat de insecuritate. Unităţile
Organizaţiei luptă eroic, dar pierderile lor sunt grele. Acum, singurul scop
este de a menţine o presiune constantă asupra Sistemului şi populaţiei.
Trebuie să atacăm neobosit toate ţintele posibîie pentru a reuşi.
Voluntarii care se strecoară până la noi din liniile inamice ne descriu
efectele fizice şi psihologice provocate de condiţiile haotice de viaţă asupra
populaţiei. IiberaUi albi şi minorităţile urlă isteric împotriva guvernului,
cerându-i „să facă ceva"; conservatorii se plâng, se felicită, şi deplâng
„iresponsabilitatea" conducătorilor; în fine, „americanul mijlociu" este din
ce în ce mai exasperat de toţi protagouişui: de noi, de Sistem, de străini, ca
şi de purtătorii de cuvânt îiberali şi conservatori. Doresc doar intoarcerea la
„normal" – şi la confortul lor obişnuit – cât mai repede cu putinţă. /
Propagandişui Z.O.G.-ului redactează poveşti induioşătoare despre evacuarea
forţată a străinilor şi executarea sumară a trădătorilor rasei şi a altor
elemente ostile şi degenerate, dar nu obţin efectele scontate decât de la
liberali şi minorităţi. Deocamdată, grosul populaţiei albe este prea preocupat
de proprîile probleme pentru a vărsa lacrimi de mila „victimelor rasismului".
Ne-a rămas o chestiune foarte importantă – pacificarea norduiui
Califoruiei, unde lucrurile sunt total necontrolate. Generalui Harding a
sabotat intrcaga situaţie, dar la ce să te aştepţi din partea unui conservator?
Ca toţi cei din casta burgheză, e oporţuuist şi nu va ezita să ne trădeze dacă
10
va avea ceva de câştigat din asta.
Dacă situaţia din regiune nu se îmbunătăţeşte, ne vom îndrepta spre
un război crunt împotriva trupelor comandate de Harding, ceea ce ar fi pe
placul Sistemului. Singura chestie bună pe care a fâcut-o generalul până

10 Tumer se referă la generalul-locotenent Arnold Harding, comandantul Bazei Aeriene

Travis, situată la jumătatea distanţei dintre San Francisco şi Sacramento. Rolul lui
Harding în Marea Revoluţie, deşi important, nu a durat decât 11 săptămâni; a fost
asasinat pe 16 septembrie 1993 de o echipă a Organizaţiei, după alte câteva tentative
eşuate.
acum a fost să rupă relaţiile cu Washingtonul imediat după ofensiva noastră
din 4 iulie şi să declare un guvern miîitar independent al Califoruiei de
Nord, fiind urmat de aproape toate uuităţile militare.
în felul acesta, trupele noastre au sulerit mai puţine pierderi; pe de
altă parte, însă, Harding nu s-a debarasat de negrii de sub comanda sa şi n-a
reuşit să păstreze controlul asupra populaţiei civile, permiţând răzvrătirea
evreilor şi a mexicanilor. în plus, a arestat membrii unei delegaţîi a
Organizaţiei care îi propuneau o structură militară uuită. A început să
lanseze proclamaţîi stupide despre „restaurarea Constituţiei", care trebuia
să distrugă „comuuismul şi pornografia". A promis noi alegeri, pentru
„restabilirea formei republicane de guvernământ, dorită de Pârinţîi
Fondatori", cu tot ceea ce implica aceasta, şi a denunţat măsurile noastre
radicale din sud ca fiind „socialism", fiind şocat că nu am organizat un
referendum în vederea expulzărilor şi nu i-am judecat individual pe evrei şi
pe trădătorii de rasă.
Oare chiar nu pricepe că insuşi poporui american s-a băgat în rahat?
Nu înţelege că, în acord cu Constituţia, evreîi ne stăpânesc ţara? Că poporul
a avut deja o şansă şi n-a ştiut ce să facă cu ea?
Unde ne-ar putea duce alegerile, cu această generaţie de votanţi
înrobiţi de televiziune, dirijaţi din umbră din cocina evreiască? Şi cum s-ar
putea rezolva problemele altfel decât cu măsuri energice precum acelea pe
care le-am luat?
Harding nu înţelege că habsul nu poate decât să se înrăutăţească atâta
timp cât nu sunt identificate categoriile de persoane responsabile; e imposibil
să se negocieze individual cu evreîi, negrii, mexicanii şi celelalte elemente
perturbatoare. Ca dovadă, continuă să cheme negrii „responsabili" şi evreîi
„patrioţi" să-1 ajute să restabilească ordinea. Ca toţi conservatorii, Harding
nu se poate mulţumi să facă ceca ce trebuie făcut, pentru că ar insemna să-i
pedepsească pe,inocenţi" la un loc cu vinovaţîi, pe cioroîi „buui" şi pe evreîi
„loiali" ca şi pe ceilalţi – ca şi cum cuvintele ar avea vreo semnificaţie în
acest context Şi aşa, temându-se să-i trateze pe indivizi „nedrept", bâjbâie
neputincios atunci când civilii din regiunca sa mor de foame. Generalîi ar
trebui să fie făcuţi dintr-un lemn mai tare!
 Situaţia accasta ne-a adus totuşi un avantaj: fiuxui de refugiaţi albi
veuiţi din nord e mai mare decât cel din alte zone. Oricum, e intere sant să
vedem exemplele unei ordini sociale diferite de a noastii, un regim
conservator la nord, şi o democraţie iudeo-liberală la est.
23 august Mâine mă intorc la Washington, unde voi transporta patru
incărcături nucleare de 60 de kilotone care vor fi ascunse în locuricheie din
capitală. împreună cu alţi 50 de oameni, care vor îndeplini misiuui similare
în alte oraşe, am fost antrenat timp de patru zile la
Vandenberg. în total, vor fi plasate 200 de ogive identice, luate dintr-
un stoc de proiectile de artilerie de 240 mm descoperit de oameuii noştri.
Putând fi acţionate prin radio, ele reprezintă o asigurare pentru cazul în
care am pierde lansatoarele de rachete.
Misiunea este mult mai delicată decât cea prin care, acum doi aui, api
distrus sediui EB.I. Trebuie să parcurgem 3 500 de mîie cu încărcătura de
260 kg, apoi să introducem ogivele în locuri păzite sever şi să le ascundem
bine. Pe de o parte, pe lângă toate riscurile, e deprimant gândui de a părăsi
această oază albă pentru a plonja în rigola de negri, evrei şi liberaîi albi,
suciţi şi perverşi. Pe de altă parte, insă, n-am mai vâzut-o pe Katherine de
trei luui, şi mi se pare că a trecut un vcac, iar sentimentui responsabîiităţîi
este mai puternic decât toate celelalte.
Comandamentul Revoluţionar a stabîiit pericolele care pândesc
succesul acţiumi noastre în intreaga ţară:
- in primul rând, în afara Califoruiei, Sistemui este aproape intact,
iar disproporţia numerică dintre forţele Z.O.G.-ulul şi âle noastre ne este
mai defavorabîiă decât pe 4 iulie, şi accasta din Cauza modulul în care ne-
am dispersat forţele;
- in al doîiea rând, dea controlăm situaţia aici, Sistemul va fi car
pabil să ne facă fărâme doar cu mijloace convenţionale. Singurul lucru care
1-a împiedicat până acum a fost Ameninţarea cu represalîi nucleare asupra
New York-ului şi Tel Aviv-ului;
- in al treilea rând, apărarea noastră nucleară ar putea fi
neutralizată. Lansând un atac-surpriză, Sistemui ne-ar distruge rampele de
lansare înainte să apiicăm să punem rachetele în mişcare. Z.O:G.-ui
plănuieşte o operaţiune în acest sens, aşteptând doar să-şi regrupeze forţele
militare.
Mai nou, Sistemul are un plan alternativ care prevede distrugerea
nucleară a intregîi Califormi de Sud. îl va apîica dacă nu va avea incredere
totală în armata terestră, iar aceasta se va decide în următoarele două
săptămâni. '
Nu cunoaştem incă detaliile, dar ui s-a raportat că peste 25 000 de
jidani dintre cei mai bogaţi şi mai influenţi au părăsit regiunea New York-
ului împreună cu familiile 4or în ultimele 10 zîie. Cei mai mulţi şi-au luat
un bagaj uşor – suficient pentru două sau trei săptămâni.
Ştiind toate acestea, nU ne rămâne decât să dispersăm un mare număr
de arme nucleare în afară Californiei. Ije vom face să explodeze, pentru a-i
demonstra Sistemului că situaţia s-a schimbat Dacă apoi Z.O.G.-ui atacă
Califoruia, vom fi obligaţi să folosim toată foiţa de distrugere nucleară,
pentru a împiedica Sistemul să-şi organizeze riposta.
Din păcate, o mare parte a populaţiei albe din ţară va fi sacrificată
dacă trebuie să ajungem până acolo. Ţara va deveni vuinerabilă în faţa
atacului altui stat. Este cu adevărat o perspectivă sinistră.
XXV
4 septembrie 1993. Sunt la Washington de o săptămână, dar de abia
acum am timp să scriu în jurnal povestea transportării şi plasării rachetelor,
atât de asemănătoare unui film prost.
N-am avut necazuri, părăsind baza noastră, deoarece Sistemul nu are
decât nişte patrule răzleţe la frontieră: până la urmă, convoiul nostru de
armată a ajuns în dreptul unui baraj organizat de trupe de negri, pe care am
preferat să-1 evităm, aşa că am luat-o prin munţi. Riscul de a întâlni trupe
de-ale Sistemului era considerabil; dintre toate variantele, am ales, ştiind că
doar 10% dintre inamici mai erau albi, să trecem drept mexicaui. Cu un
strat gros de fond de ten inchis şi nume cu rezonanţă latină lipite pe
uniforme, aveam mari şanse să trecem; asta, desigur, dacă nu aveam
ghinionul să intâluim mexicaui adevăraţi. In consecinţă, pentru patru zile
m-am numit Jesus Garcia.
 Ne reglaserăm radioui pe un post mexican, iar şoferul nostru,
„caporalul Rodriguez", nq pierdca nici o ocazie de a saluta cu pumnul strâns
şi de a zâmbi larg soldaţilor negri care ne opreau din când în când.
Ajungând la o staţie de benzină, am făcut plinul şi am intrat în cafenea
să plătim. La o masă erau, viabil ameţiţi, inconjuraţi de sticle goale şi
pahare> trei. negri şi un alb.
„E cineva pe-aici care să incaseze banîi pentru motorină şi uiscaiva
hrană?" am intrebat. M .,
„Nu, meştere, poţi să.te serveşti liniştit Am alungat feţele palide de-
aici acum trei zile", răspunse unul dintre negri.
„Dar nu înainte dea ne distra un pic cu fata lor", rânji albul, dându-i
coate vecinului de masă.
Poate din cauza privirii mele ucigăţoare, sau a. ochilor albaştri ai
„caporalului Rodriguez", sau a tenului alb care începea să apară de sub
machiaj sub efectul transpiraţiei – cert e că soldatul alb a incetat să
zâmbească şi le-a şoptit ceva negrilor. In acelaşi timp s-a aplecat să-şi ia
arma de pe o masă alăturată.
N-a apucat să o facă, pentru că arma mea M16 a doborât tot grupul,
făcând să ţâşnească şiroaie de sânge din răui. Negrii au murit pe loc, insă
albul, deşi cu pieptul zdrobit, a reuşit să se agaţe de scaun şi să întrebe
plângăcios: „Ei, meştere! Ce-i eu toată porcăria asta?"
„Caporalul Rogriguez" i-a expîicat scurt, luându-1 de păr, ridicându-1
de la sol şi atingându-i barba cu vârful baionetei: „Putregai de
colaboraţionist! Du-te la fraţii tăi negri!" şi, cu o lovitură seacă şi precisă,
„Rodriguez" 1-a decapitat într-o clipită.
Am scăpat uşor de următoarele baraje rutiere şi ne-am croit drum pe
şoselele secundare, prin munţîi şi deserturile din Califoruia, Nevada, Utah şi
Colorado. Apoi am traversat câmpiîie din Kansas şi stândle imense din
Missouri, în 75 de ore de mers aproape continuu.
Atunci am aflat la radio că Organizaţia bombardase Miami şi
Charleston şi lansase un ultimatum Sistemului. Am inţeleâ că trebuia să ne
grăbim, luând-o direct,pe autostradă spre Washington. Ştirile erau
cutremurătoare: în ajun, o bombă nucleară lansată fără avertizare asupra
oraşului Miami a provocât 60 000 de morţi şi pagube enorme, iar o a doua
tocmai explodase deasupra.Charleston-ului, în Carolina de Sud, numărui de
victime nefiind. incă estimat
Ultimatumul Organizaţiei citit cu voce tremurândă de crainicul de la
radio, şuna astfel: „în atenţia Preşedintelui, senatorilor Statelor Unite ale
Ameridi şi comandanţîior tuturor forţelor armate. Noi, Comandamentul
Revoluţionar al Organizaţiei, formulăm următoarele cereri şi avertismente: •
;

1. Toate concentrările militare din vestul Califoruiei şi din zonele

invecinate trebuie dizolvate imediat; de asemenea, trebuie să abandonaţi
toate planurile privind invadarea zonei eliberate a Califoruiei;
2. Abandonaţi orice plan de atac nuclear împotriva zonei eliberate a
Califoruiei sau a oricărei alte regiuni; ; ' ..
3. Aduceţi la cunoştinţa poporului american aceste cereri şi averr
tismente prin toate, mijloacele de comunicare, de care dispuneţi.
Dacă până mâine, 27 august, la prânz, unul dintre aceste puncte nu
este adus la indeplinire, o nouă bombă nucleară va exploda într-o zonă
populată a Statelor Unite.
Pe de altă parte, vă avertizăm că cea mai mică acţiune ostilă la adresa
zonei eliberate din California va antrena explozia a cinei sute de bombe
nucleare, deja ascunse în zone-cheie ale Statelor Unite. Dintre acestea, 40
sunt localizate în New York. De asemenea, vom folosi rampele de lansare de
care dispunem pentru a distruge prezenta evreilor din Palestina.
*VV
in incheiere, va prevenim ca, orice s-ar întâmpla, avem intenţia de a
elibera mai întâi Statele Unite în întregime şi apoi restul planetei La sfârşit,
îi vom lichida pe toţi duşmauii cauzei noastre, în special persoanele de rasă
albă care au acordat sprijin conştient inamicului.
Vom avea permanent cunoştinţă de planurile voastre cele mai bine
păzite şi de toate ordinele pe care le veţi primi de la stăpânii voştri evrei.
Abandonaţi acum trădarea rasială, sau renunţaţi la orice speranţă, pentru că
veti cădea în mâiuile oamenilor pe care i-ati trădat"
 La auzirea anunţului, am oprit maşina pentru a ne sfătui ce vom face
în continuare, frustraţi de avansul celor care transportaseră bombele la
Miami şi Charleston, şi care plecaseră o dată cu noi, am deveuit conştienţi
că ne aflam în plin război nuclear civil, care urma să decidă în următoarele
zile soarta intregîi planete.
Am incercat să înţelegem de ce au fost atacate aceste două oraşe; e
adevărat, Miami are o colouie enormă de jidani, iar la Charleston s-au
reingiat toţi bugătaşîi evrei evacuaţi din New York, totuşi în ultima
metropolă rămâneau cam două mîiioane şi jumătate de jidani. Probabil că,
în ciuda anunţului din ultimatum, bombele nu fuseseră incă plasate în New
York.
Declaraţia uşor ambiguă a Comitetului Revoluţionar a avut ca efect
divizarea Sistemulul de la temelii pe de o parte, facţiunca evreiască a cerut
imediat un atac nuclear asupra Califoruiei, indiferent de consecinţe; pe de
altă parte, facţiunea militară era de partea unui armistiţiu care să permită
găsirea celor 500 de focoase nucleare şi neutralizarea acestora. . ;
Conştienţi de urgenţa situaţiei, ne-am deghizat rapid camionul în
maşină aCrudi Roşîi şi am poruit cu toată viteza pe autostradă spre
Washington, unde am ajuns, mergând nebuneşte, spărgând barajele, trecând
prin gropi sau pe Contrasens acolo unde era cazul, în mai puţin de 20 de
Ore. ■ >'•
Prima bombă a plasat-o „caporalul Rodriguez" la Fort Belvoir, baza
militară din sudul oraşului unde fusesem deţinut timp de un an. Cea dea
doua a fost ascunsă în Districtul Columbia, putând elimina vreo 200 000 de
negri, plus câteva agenţîi guvernamentale şi o parte esenţială a reţelei de
transport Cea de-a treia va ajunge la Silver Spring, centrul comuuităţîi
evreieşti din Maryland, pe când a patra bombă este destinată Pentagonului.
Cu acest program atât de agitat, de-abia în seara asta am găsit două
ore pentru a mă plimba cu Katherine. Trecând pe lângă ruinele staţiei de
metrou pe care chiar ca o dinamita în urmă cu două săptămâui, am
traversat un parc în care răsunau din difuzoare apeluri către „toţi cetăţeuii
de bună-credinţă" pentru ca aceştia să denunţe orice manifestare de rasism
din partea vecinilor sau colegilor de muncă. Ajungând la ceea ce rămăsese
din podui de peste Potomac, aruncat în aer de membrii Organizaţiei, ne-am
sărutat şi am Contemplat apusui pe fondui sirenelor răzleţe. Ne-am dat
seama că influenţaserăm enorm mersui lucrurilor în ultimele luui, dar
Sistemul continua să supravieţuiască şi părea să aibă incă posibilităţi de
regenerare.
Am incercat să răspund cât mai bine intrebărilor Katherinei despre
lumea „de dincolo", din California, dar n-am găsit cuvinte pentru a exprima
diferenţa dintre ceea ce sunt acolo şi aici. Acolo spiritul e liber, California a
deveuit leagănul puterii de regenerare vitale atât pentru războinic, cât şi
pentru poet sau ţăran, un nou destin uman ia fiinţă, o concentrare de
energie care va face să explodeze vechea ordine decadentă şi să răsară noîi
zori.
Strălucirea senină a Ordinii sa inunda pământul, aducând iarăşi viaţa
în inimile oamenilor. Atunci vor domui fiinţele luminii, atunci vor reveni
zeîi.
în timp ce discutam îmbrăţişaţi în apropierea ruinelor podului, lumea
s-a intunecat brusc în jurul nostru. Un grup de negri tineri, apărut dinspre
Washington, ne-a readus cu picioarele pe pământ Se comportau într-o
manieră tipic negroidă, adică asemenca sălbaticilor. Doi dintre ei au urinat
în râu, apoi unul ne-a arătat cu degetul şi au început cu toţii să strige şi să
facă gesturi obscene în direcţia noastră. Pentru mine, ei reprezentau toată
diferenţa dintre cele
două lumi, pe care nu reuşisem să o exprim în cuvinte.
/
XXVI
18 septembrie 1993. Sau întâmplat atâtea evenimente, s-a pierdut atât
de mult în ultimele două săptămâni, incât mi-e cumplit de i AW VL/f M_ ¥ V

WY - SI VZ-lL-Ly
greu să scriu despre asta. Sunt în viaţă şi sănătos, dar sunt unele
momente când îi invidiez pe zecîie de ruilioane de oameui care au fost ucişi
în uitimele zile. Mă simt goUt, ca un mort care mai poate încă să meargă.
Singurul lucru la care am fost în stare să mă gândesc şi care incă îmi
bântuie minţile, e faptul simplu şi inexorabil: Katherine nu mai este! Până
azi, nefiind sigur de soarta ei, nu aveam pic de linişte. Acum, când ştiu că a
murit, nu mai simt decât un gol imens, o pierdere de neinlocuit.
Ştiu că trebuie să-mi ascund gândurile şi să continui să-mi fac trcaba,
dar în seara asta trebuie să scriu. în haosui ultimelor zîie, milioane de fiinţe
au pierit fără să lase nici cea mai mică urmă – vor fi uitaţi, vor rămâne
anonimi pentru totdeauna – dar pot măcar să mă asigur că, prin câteva
pagmi de jurnal, Katherine şi ceîialţi tovarăşi vor supravieţui în amintire.
Pentru ca fiîi rasei noastre să ştie care au fost lupta şi speranţele noastre. Le
datorăm măcar atât morţilor, martirilor noştri.
Sa întâmplat într-o zi de miercuri, pe 7 septembrie. împreună cu doi
camarazi, încercam să plasăm cea de-a treia bombă, când am aflat că civilîi
fuseseră evacuaţi şi zona „periată" de trupele Sistemuiui pe o rază enormă
în jurul Pentagonului, care includea şi magazinul în care se produceau bani
falşi. Am rămas blocat, gândindu-mă la ce i s-ar fi putut întâmpla Katherinei
şi celorlalţi. M-am repezit la punctul nostru de intâlnire pentru cazuri de
extremă urgenţă, la câteva mile sud de Alexandria, dar nu era nici un mesaj,
darmite vreo persoană care să mă aştepte. Cum tot echipamentul de
comunicaţie era în magazin, nu aveam nici un mijloc de a contacta Centrul
de Comandă din WashingtonOricum, insă, aveam presimţirea neagră că se
petrecuse ceva grav.
Spre miezul nopţîi, într-tin acces de nebuuie curată, am încercat să
mă duc la magazin. A fost probabil şansa vietii mele că drumul era blocat de
un convoi de camioane militare.
A doua zi am ajuns în zona refugiaţilor; mi-am dat seama că
prcibabiîitatea de a afla vreo informaţie era minimă: o mare de corturi de
armată apăruse în parcarea unui supermarket suburban şi pe terenul
dimprejur. Am rătăcit trei ore prin mulţimea sulocantă, printre WG-uri
mobile, vehicule şi soldaţi, dar n-am reuşit să găsesc pe cineva să-mi
răspundă la intrebări. Oamenîi erau atât de speriaţi încât, chiar dacă
fuseseră martori la arestare, nu aveau curaj să spună nimic.
11*51
Trecând pe lângă un cort de două ori mai mare decât celelalte, am
auzit dinăuntru strigăte înăbuşite şi plânsete intrerupte din când în când de
râsete şi glume masculine, în timp ce vreo zece soldaţi negri stăteau la
coadă să violeze o fată albă de vreo 14 ani.
M-am repezit să-i cer explicaţii unui maior alb care se afla în preajmă,
dar acesta, ca şi cei doi soldaţi albi care îi insoţeau, a plecat ochîi jenat şi
mi-a intors spatele. Nici unul nu vroia să fie considerat rasist Mi-a fost greu
să-mi stăpânesc impulsul de a-i împuşca pe toţi.
îmi mai rămânea doar o şansă pentru a afla ce s-a întâmplat cu
Katherine: vechiul magazin de cadouri din Georgetown, controlat
dintotdeauna de membrii Organizaţiei şi aflat în afara perimetruiui de
securitate din jurul Pentagonului.
Am parcat maşina şi am dat să cobor când, dintr-o dată, s-a făcut
lumină ca ziua. La început a fost un flash luminos, intens şi strălucitor, apoi
unui mai slab, pe urmă a trecut de la alb la galben şi apoi la roşu, stingându-
se în câteva secunde.
Am fugit pe alee pentru a vedea mai bine cerul, iar ceea ce am văzut
mi-a îngheţat sângele şi am simţit cum mi se face pielea de găină. înspre
nord se ridica o lumină în formă de buchet, de un roşu viu, striată cu nuanţe
mai inchise, presărată cu motive portocalîi şi galbene, un fel de ciupercă
gigantică, difuzându-şi strălucirea neîiuiştitoare şi sângerie peste tot
pământul de dedesubt Era o viziune apocaliptica.
în timp ce priveam, imensul glob de foc continua să crească şi să urce
pe un soclu intunecat Limbile de foc vii, de im albastru electric, clipcau şi
dansau pe suprafaţa coloanei. Fulgerele erau enorme, dar, de acolo de unde
mă găseam, nu se auzea nici un tunet. Când zgomotul a sosit în sfârşit, a
fost doar un sunet inăbuşit şi gol, cu toate acestea înfiorător. Era sunetul de
o forţă incredibilă care se poate auzi în timpul unui cutremur de pământ,
care ar putea zgudui un oraş imens, provocând prăbuşirea a mii de zgârie-
nori de o sută de etaje.
:
îmi dădeam seama că asistam la distrugerea oraşului Baltirnore, lâ 35
de mile spre sud, dar nu înţelegeam forţa extraordinară a exploziei, care
părea provocată mai degrabă de o bombă de o megatonă, decât de modestele
noastre arme de 60 de kilotone.
 Ziarele guvernamentale au relatat această noapte cumplită, anunţând
că Organizaţia era vinovată de explozia de la Baltirnore, care a ucis peste un
milion de oameni, precum şi de alte atacuri care distruseseră numeroase
oraşe americane în aceeaşi zi. De asemenea, au anunţat că guvernul
contraatacase, eliminând „un cuib de vipere rasiste" din Califoruia. în
reaîitate, aceste două anunţuri erau false, şi am aflat peste două zîie ce se
întâmplase.
împreună cu alţi câţiva băieţi, ne-am baricadat în subsolul magazinului
de cadouri, lăsându-ne pradă disperării la auzirea veştii, comuuicate de un
prezentator evreu vizibil bucuros, că zona noastră eîiberată din Califoruia
fusese distrusă.
După enumerarea solemnă a oraşelor care fuseseră atinse în acca zi,
cu estimarea preliminară a numărului morţilor (de exemplu: „...la Detroit,
demouii rasişti au lovit cu două rachete, asasinând aproximativ 1,4 mîiioane
de americani nevinovaţi, bărbaţi, femei şi copîi de toate rasele..."), atunci
când prezentatorul a ajuns la New York, i-au apărut lacrimi în ochi şi vocea i
s-a transformat într-un suspin.
Intre două oftaturi, a reuşit cu greu să anunţe că 18 explozîi nucleare
distruseseră Manhattan-ul şi împrejurimile pe o rază de 20 de mîie, cu vreo
14 milioane de victime imediate şi poate incă 5 milioane care vor muri
datorită arsurilor provocate de radiaţii în următoarele zile. Apoi, s-a apucat
să vorbească în ebraica şi să urle un imn de lamentaţie, în timp ce lacrimîie
îi şiroiau pe obraji.
După câteva secunde, şi-a reveuit şi şi-a schimbat complet
comportamentui. Angoasei i-a luat locul mai întâi o ură arzătoare împotriva
celor care îi distruseseră iubitul oraş evreiesc Jew-York 11, iar apoi o expresie
de satisfacţie din ce în ce mai intensă: „...dar ne-am răzbunat împotriva
duşmanilor noştri şi aceştia au dispărut Din când în când, în decursul
istoriei, naţiuuile s-au ridicat împotriva noastră şi au incercat să ne
expulzeze sau să ne extermine, dar noi am triiim fat intotdeauna în cele din
urmă. Nimeui nu ne poate rezista. Toţi cei care au incercat, Egiptul, Persia,
Grecia, Roma, Spauia, Anglia, Franţa, Rusia, Germania s-au autodistrus. Noi

11 în limba engleză, Jew înseamnă evreu – n. tr.

am reuşit intotdeauna să renaştem din ruine. Am supravieţuit şi am
prosperat în toate timpurile, iar acum i-am zdrobit complet pe ultimîi care
au indrăzuit să se ridice împotriva noastră. Aşa cum Moise i-a sufocat pe
egipteui, am sufocat şi noi Organizaţia".
Şi-a umezit buzele şi ochîi au început să-i lucească sinistru atunci
când descria grindina de distrugeri nucleare care se abătuse asupra
Californiei în dupâ-amiaza aceea: „...Pretinsa lor superioritate rasială
nu le-a fost de ajutor atunci când am trimis sute de rachete nucleare asupra
bastioanelor lor rasiste", exulta el, „...viermii albi au fost exterminaţi.
Sperăm doar că, în ultimul moment, şi-au dat seama că mulţi dintre soldaţii
loiali care au apăsat pe declanşatoarele rachetelor erau negri, evrei sau
mexicani. Da, albîi şi criminala lor mândrie rasistă au fost măturaţi din
California, iar de acum îi vom omorî pe rasişti oriunde s-ar găsi, pentru ca
armonia rasială şi fraternitatea să poată fi reinstaurate pe această planetă.
Trebuie să-i omoram! Da, să-i omorâm pe toţi!"
Apoi a reînceput să vorbcască în ebraică, vocea devenindu-i mai aspră
şi mai puternică. S-a ridicat şi s-a aplecat spre cameră, cu o faţă plină de
ură. A urlat şi scrâşnit pe limba lui, împroşcând cu salivă.
Probabîi că această prestaţie ieşită din comun i-a pus în incurcătură
pe uuii dintre conaţionalîi săi mai puţin sensibili, pentru că a fost intrerupt
în mijlocul unui strigăt şi inlocuit de o ziaristă drăguţă, care a reluat litania
pierderilor estimate de vieţi omeneşti.
Puţin câte puţin, în următoarele 48 de ere, am aflat ce se intâmplase
cu adevărat în acea joi ingrozitoare. Cea mai importantă veste a sosit vineri
dimineaţă, într-un mesaj codificat al Comandamentului Revoluţionar către
toate uuităţile Organizaţiei din ţară. Califoruia nu fusese distrusă, doar
Vandenberg fusese făcut una cu pământul, iar două rachete loviseră Los
Angeles-ui, aducând moartea şi distrugerea pe un perimetru larg, dar 90%
din populaţia zonei eliberate supravieţuise, în parte datorită unui
avertisment care i-a permis să se adăpostească.
Din nefericire, în alte părţi ale ţării nu a existat nici un fel de
avertizare. Numărul total de morţi – inclusiv cei care vor deceda în
următoarele zile din cauza arsurilor – este de aproximativ 60 de milioane.
Cu toate acestea, rachetele care au provocat aceste ravagîi nu erau ale
noastre. Cu excepţia New York-uiui, care a suferit un tir iniţial de la
Vandenberg, restul a provenit din fosta Uuiune Sovietică, la fel şi la
Baltirnore, Detroit şi în celelalte oraşe americane care au fost lovite.
Singura ţintă distrusă de guvernul Statelor Unite a fost rampa de lansare de
la Vandenberg.
Seria de catastrofe a început cu o decizie dureroasă a
Comandamentului Revoluţionar. Rapoartele pe care le primise indicau o
deplasare treptată, dar sigură a puterii înspre facţiunea militară a
giivernului, care dorea evitarea unui conflict nuclear, dai* facţiunea
evreiască continua să ceară distrugerea completă a Californiei. Evreii se
temeau că altfel separarea dintre zona eliberată şi restul ţării va rămâne
permanentă, ceea ce, până la urmă, ar însemna o victorie pentru noi, aşa că
s-au pus pe trcabă în sulul lor obişnuit, adică ameninţând, contestând,
făcând presiuui asupra adversarului, reuşind să provoace inlocuirea câtorva
generali cu funcţîi inalte cu oameui de-ai lor.
Ştiind toate acestea, am preferat să lovim primîi, dar nu în direcţia
forţelor guvernamentale. Am trimis rachetele de la Vandenberg (cu excepţia
câtorva, care au rămas ţintite asupra New York-ului) inspre două ţinte: Israel
şi Rusia. Pentagonul, anunţat, nu a mai avut altă şansă decât să-şi lanseze şi
el rachetele asupra Rusiei, pentru a preîntâmpina riposta acesteia.
Răspunsul ruşîior a fost extrem de puteruic, dar localizat Au trimis toate
rachetele pe care le mai aveau, dar nu a fost de ajuns. Cele mai muite mari
oraşe americane, inclusiv Washington şi Chicago, au scăpat.
Reuşita obţinută de Organizaţie prin catalizarea acestui conflict
nuclear poate fi descompusă în patru puncte:
1. Lovind New York-ul şi Israelul, am distrus practic doi dintre
principala centri nervoşi ai evreimîi mondiale. Or să aibă nevoie de muit
timp pentru a-şi restabili structura de comandă şi pentru a-şi regăsi puterea;
2. Forţându-i să acţioneze decisiv, am inclinat balanţa puterii în
favoarea liderilor militari, iar acum ţara este sub administraţie militară;
3. Provocând un contraatac rusesc, am mers foarte departe cu
distrugerea structurii Sistemului Am nimicit astfel modelul de viaţă al
maselor, ceca ce n-am fi putut face folosind armele noastre împotriva unor
ţinte interne, în plus, majoritatea bombelor de 60 de ldlotone rămân la
dispoziţia noastră, ceea ce ne va fi de mare ajutor în zilele următoare;
4. Am inlăturat un pericol major care, în viitor, ne-ar fi putut
bulversa planurile: spectrul unei intervenţîi ruseşti. După ce Sistemul şi
Organizaţia s-ar fi distrus reciproc, pe ruşi i-ar fi tentat serios să ne
invadeze.
Desigur, am avut mare noroc: în primul rând, deoarece Califoruia ar fi
putut fi distrusă complet de contraatacul rusesc; în al doîiea rând, deoarece
militarii americani şi-ar fi putut pierde sângele rece şi ar fi utilizat
armamentul nuclear împotriva Californiei. Cu toate acestea, am suferit
pierderi substanţiale: au fost sacrificaţi cam 1/8 din membrii Organizaţiei şi
1/5 din populaţia albă a ţării. De asemenea, trebuie să ne gândim şi la
numărul necunoscut – mai muite zeci de milioane – de victime din rândui
semenîior noştri din Rusia. Din fericire, rata mortalităţii a fost maximă în
marile aglomeraţii americane care, după cum se ştie, sunt cosmopoîite.
în sfârşit, am reuşit să dau de Bill. Măcinat de o durere profiindă, mi-a
povestit ce s-a întâmplat în fatidica zi de miercuri: o patrulă de soldaţi negri
a descins în magazin şi totul s-ar fi petrecut în linişte dacă unul dintre
maimuţoi n-ar fi incercat s-o pipăie pe Katherine. Ea s-a eschivat cu o
lovitură de picior, declanşând un şir de împuşcături în urma cărora toţi cei
patru cioroi din patrulă au dat ortu' popîi; din nefericire, iubita mea şi Carol
au fost lovite şi nu au rezistat.
Am ascuitat înmărmurit istorisirca lui Bill; am, insă, măcar o
consolare: ştiu acum despre Katherine că nu a intrat vie în mâinile acestor
suboameui. De-acum inainte mă voi dedica total cauzei noastre, pentru ca
iubita mea să nu fi murit degeaba.
XXVII
28 octombrie 1993. Tocmai m-am intors după o lună petrecută la
Baltirnore, mai bine zis în ceca ce a mai rămas din acest oraş care, chiar şi
la două săptămâui după bombardament, este cuprins de un haos de
nedescris. Nu mai există maşini – se văd doar epavele vehiculelor arse -,
clădirile sunt distruse pe o rază de 10 mile, peste tot colcăie jefuitorii de
cadavre care au destui de lucru, deoarece iuii de coipuri au rămas să
putrezească în stradă.
Mai erau în viaţă vreo 40 de membri ai Organizaţiei din Baltirnore;
încercând să-şi continue acţiunile de sabotaj după explozie, au fost uluiţi de
placiditatea forţelor de poliţie, care renunţaseră la legitimări şi percheziţîi.
Cuvântul de ordine părea să fie „Nu ne deranjaţi, şi nici noi nu vă vom
deranja".
Supravieţuitorii civili nu dădcau crezare anunţurilor guvernamentale
care acuzau Organizaţia de bombardament, şi aveau ;o atitudine lipsită de
ostilitate faţă de noi.
Profitând de aceasta, am începutsă organizăm reuuiuni, să constituim
grupuri care să delimiteze şi să amenajeze un perimetru locuibîi. Am
procedat la fel ca în California: i-am eliminat pe toţi coloraţîi – incredibîi de
mulţi! Puseseră gheara pe aproape tot comerţui! – le-am explicat oameuilor
că trebuie să fie mândri de descendenţa lor ariană şi i-am făcut să lucreze cu
pasiune pentru a-şi clădi o nouă viaţă, curată, senină, îiberă de ordinele
ticăloşilor care îi dresaseră până atunci.
L-am auzit pe unul dintre ei, membru al unei echipe care aduna
cadavrele metecîior executaţi, calificând operaţiunea de asanare drept „un
masacru al inocenţilor". Nu sunt sigur că aceasta este o descriere corectă
pentru acest ultim holocaust Desigur, sunt dezolat pentru milioanele de albi
care au murit aici şi în Rusia, ca şi pentru toţi cei care vor mai muri până
când ne vom elibera de sub jugul evreiesc. Dar nu cred că erau inocenţi.
Cuvântul acesta nu se potriveşte majorităţîi adulţîior.
în defiuitiv, nu este oare omul pe deplin responsabîi de condiţia sa,
mai ales în sens colectiv? Dacă naţiunile albe nu s-ar fi lăsat păcălite,
devenind vasalele evreuiui etern, ale ideîior semite şi ale spiritului
negustoresc, acest război nu ar fi fost necesar. Nu putem să-i considerăm
„inocenţi".
Aveam de ales, aveam alte informaţîi care ne-ar fi permis să evităm
capcana cangrenei evreieşti. Nu avem nici o scuză.
Oameui înţelepţi, integri şi curajoşi ne-au preveuit în numeroase
rânduri de consecinţele nebuuiei noastre. Şi chiar atunci când o luasem cu
toţii pe „drumui cu flori al evreîior", am avut mai muite posibilităţi de a ne
eîibera din tentacuiele caracatiţei Cca mai recentă a fost acum 50 de aui,
când evreîi au fost opriţi din lupta lor pentru a deveui stăpâmi estului şi
centruiui Europei.
Ca intotdeauna, în această bătălie ne-am situat de partea evreilor. Am
ales conducători proşti şi corupţi, pentru că ne plăcea putreziciunea. Am
ales şefi care povesteau frumos, ne flatau slăbiciuuile şi vicîile. Aceste
personaîităţi erau numeroase, arătau bine pe scenă şi surâdeau fermecător,
dar nu aveau nici caracter, nici scrupule. Am ignorat problemele cu adevărat
importante pentru viaţa popoarelor. Am acordat puteri depline unui Sistem
criminal ca să conducă aşa cum dorea afacerile ţării, atâta timp cât ne
dădea destulă pâine şi visuri inutile.
Nebuuia, ignoranţa deliberată, prefăcătoria, zgârcenia,
iresponsabilitatea şi timiditatea morală stint la fel de vinovate ca şi cele mai
rele perversităţi. Suntem tot atât de răspunzători de laşitatea noastră ca şi
evreîi înşişi. Natura nu acceptă nici o scuză şi nu trebuie să o răbdâm, altfel
riscăm să devenim sclavi, ceea ce e mai rău decât moartea Specia care nu-şi
urmează calea naturală, neasigurându-şi descendenţa sau amestecându-se
cu o altă specie nu-şi indeplineşte datoria şi deci nu poate fi declarată
„inocentă". Oricât ar fi de severă, pedeapsa nu poate fi considerată
nemeritată.
Imediat după succesui nostru din Califoruia, ne-am dat seama de ce
poporui american nu este „inocent". Reacţia sa în faţa războiului civil se
baza doar pe modul în care îi era afectat confortul mic-burghez. în primele
zile ne-a privit cu ostilitate – îi luam frigiderul şi televizorul apoi, începând
să ne ştie de frică, a deveuit brusc prietenos. Atitudinea sa s-ar rezuma cam
aşa: „Spuneţi-ne ce trebuie să credem şi vom crede". De fapt, oamemi simpli
nu sunt mai puţin vinovaţi decât stâlpîi Sistemului. Să-i luăm, de exemplu,
pe cei din poliţia politică: cei mai mulţi, albîi, nu sunt diabolici. Se justifică,
deseori în fraze patriotice, spunând că ei ne protejează modul de viaţă Uber
şi democratic. Alţii au argumente religioase şi ideologice, scoţând în faţă
idealurile creştine de egaîitate şi dreptate. Şi dacă le spui că sunt ipocriţi,
refuză chiar şi să se gândească la asta. Oare nu sunt vinovaţi toţi cei care au
repetat ca papagal» fraze-tip, refuzând să le examineze implicaţiile şi
contradicţiile?
Nici un strat al societăţii albe nu valorează mai mult decât altul. De
la,gâturile roşîi" (poreclă dată ţărănoflor din Maryland) şi familiile lor, ale
căror cadavre radioactive au fost aruncate cu un buldozer într-o enormă
groapă comună, şi până la profesorii universitari pe care i-am „agăţat" la Los
Angeles, în iulie.
Ignoranţa celor care în trecut i-au maltratat pe oameuii noştri nu este
mai scuzabilă decât behăitul oîior îiberale, al pseudo-intelectualilor care au
promovat în mod necinstit ideologia evreiască. Clasa mijlocie americană a
sărit în trenul evreiesc din egoism şi laşitate. Nu se plângeau decât când
portofoliul lor de acţiuui suferea în urma fluctuaţiilor bursiere.
Nu, în mod hotărât, cuvântul „inocent" nu are sens. Situaţia trebuie
studiată în maniera colectivă, conform unei etici şi unor criterii rasiale.
Trebuie să înţelegem că rasa noastră este asemenea unui pacient atins de
cancer, care suferă o^operaţie drastică pentru a-şi salva viaţa, Nu are sens să
ne intrebăm dacă ţesutul care va fi extirpat este malign sau nu.
La fel, nu are sens să incercăm să facem distincţie intre evreîi buni şi
cei răi. Sau, aşa cum se mai procedează, să separăm negrii
/ ii rr ivimu l/w» vnLL/
buui de restul rasei lor. Toţi cei care sunt responsabili vor plăti. Şi
aceaşta se referă şi la cei care, din exterior, ameuinţâ graniţele ţării.
In 24 de ore, luna trecută, am lovit Tel Aviv si alte sase tinte isra-
7
A' *'»
eîiene. în acel moment, sute de mii de arabi inarmaţi cu pietre, cuţite,
măciuci sau chiar cu mâinile goale au înfruntat moartea radioactivă şi
gloanţele grăuicerilor israelieui şi s-au repezit să se răzbune pe cei care le-
au furat pământurile, le-au ucis părinţîi şi i-au umîiit vreme de două
generaţîi. După o săptămână era tăiat gâtul ultimulul supravieţuitor evreu,
şi ultimul kibuţ dispărea în flăcări. ~
Ştirile din Rusia sunt răzleţe, dar se pare că ruşîi se ocupă de evreîi lor
cam în acelaşi fel. în ruinele din Moscova şi Sankt Petersburg, oameuii i-au
adunat pe toţi evreîi pe care i-au putut găsi şi i-au împins în clădirile în
flăcări.
Au izbucuit revolte antievreieşti la Londra, Paris, Bruxelles,
Rotterdam, Bucureşti, Buenos Aires, Johanuesburg şi Sydney. Guvernele
Franţei şi Olandei, roase până la măduva oaselor de corupţia evreiască, au
căzut, şi oameuii adevăraţi preiau puterea.
Acest gen de lucruri s-a întâmplat de nenumărate ori în Evui Mediu.
Evident, oamemi se săturau de evrei şi de escrocheriile lor. Din păcate, n-au
dus niciodată treaba până la capăt, şi nici de data asta nu vor reuşi. Sunt
sigur că jidanii pun la cale planuri de revenire, iar oameuii vor uita imediat
ce presiunea va scădea. Popoarele au o memorie atât de scurtă!
Dainoi, noi nu vom uita! Nu vom mai lăsa nici unul în viaţă, pentru ca
istoria să nu se mai repete. îi vom găsi şi-n gaură de şarpe! Graţie ultimelor
realizări medicale, nişte teste foarte siinple îi vor demasca pe purtătorii de
gene evreieşti, pe care îi vom eradica.
2 noiembrie. Aih avut o reuuiune în care ni s-a comuuicat situaţia
naţională. Practic, nu s-a schimbat nimic: nimic nu funcţionează, oameuii
trebuie să se descurce singuri, iar Sistemui se luptă cu propriîie probleme,
intre care una dintre cele mai grave este îipsa de incredere în forţele sale
armate. Este o situaţie incurajatoare pentru noi. Treptat, acţiuuile de
sabotaj au deVeuit publice şi semipubîice şi preluarea totală a puterii nu ne
poate scăpa decât în eventuaîitatea – destul de probabîiă – a unui atac
guvernamental împotriva Californiei. Avem rapoarte care confirmă faptul că
un grup de generali conservatori, care nu sunt de partea evreîior, dar vor să
instaureze o ordine mîiitară în întreaga ţară, au pus la punct un asemenea
plan.
Pentru a-i contracara, am reluat ideea de a ataca Pentagonul. întrucât
este extrem de bine păzit, nu putem introduce o incărcâtură nucleară, în
schimb ar fi posibil un bombardament aerian. Este adevărat, perimetrul e
inţesat de baterii de antiaeriană, dar sperăm că un avion mic, care să poarte
bomba de 60 de kilotone, le-ar putea păcăli.
XXVIII
 9 noiembrie 1993. Mai sunt trei ore până în zori şi toate sistemele sunt
operaţionale. Voi folosi acest timp pentru a mai scrie câte ceva – vor fi
ultimele rânduri inaintea unui drum numai dus până la Pentagon.
încărcătura nucleară este legată sub scaunul din faţă al acestui vechi avion
Stearman, folosit înainte pentru împrăştierca pesticidelor, şi e reglată astfel
incât să explodeze la un şoc sau atunci când voi apăsa eu pe buton. Cu un
pic de noroc, ar trebui să reuşesc să provoc o^ explozie la altitudine joasă,
chiar dcasupra centruiui Pentagonului. în caz de eşec, aş putea incerca să
zbor cât mai aproape de clădire, inainte de a fi doborât şi de a exploda.
N-am mai zburat de patru aui, dar m-am familiarizat cu carlinga
Stearman-uiui şi am fost informat asupra particularităţilor avionului. N-ar
trebui să am probleme cu pilotajul. Hambarul-hangar nu e decât la opt mile
de Pentagon, vom incălzi motorul în hambar şi, imediat ce se va deschide
poarta, voi ţâşni ca un liliac ieşit din infern, direct spre Pentagon, la o
altitudine de aproximativ 50 de picioare.
La 150 de mile pe oră o să am nevoie cam de 70 de secunde. Cum două
treimi dintre paznici sunt cioroi, şansele mele de a trece nu sunt deloc mici.
îmi pare rău că nu voi asista la succesul final al revoluţiei, dar sunt
fericit să pot contribui la victoria cauzei noastre. E reconfortant gândul că,
dintre milioanele de membri ai rasei mele, eu voi fi jucat rolul cel mai vital.
Dacă reuşesc, ceea ce se petrece astăzi va cântări mai mult în analele
istoriei sângelui nostru decât toate cuceririle lui Cezar şi Napoleon luate
împreună!
Şi voi reuşi, pentru că trebuie, altfel întreaga revoluţie va fi în pericol.
Comandamentul Revoluţionar estimează că Sistemul îşi va lansa invazia
asupra Californiei în următoarele 48 de ore. Când ordinul va porni de la
Pentagon, nu vom mai putea face nirnic pentru a opri atacul. Dacă nu
reuşesc, nu va mai rămâne destul tinip pentru a găsi o alternativă.
Luui seara am participat la ceremouia de adio a Ordinului. Am fost
impresionat să văd marea tăcută de feţe acoperite cu cagule. Ce deosebire
faţă de adunarea de acum doi ani, compusă din şapte oameui! Mi-a crescut
inima de mândrie. Nu erau acolo visători sau oameui de afaceri
conservatori, care să se adune pentru o mascaradă masonică. Nu era o
adunătură de ţărănoi zgomotoşi, rasişti primitivi şi vulgari. Nu erau nici
fanatici reUgioşi inspăimântaţi, tremurând şi vrând să fie indrumaţi sau
protejaţi de o divinitate atotputernică. Aceştia erau bărbaţi adevăraţi, puri,
care sunt unul cu mine, atât prin sânge, cât şi prin spirit şi incredere.
Atunci când lumina tremurătoare a torţelor se reflecta pe robele
cenuşîi, în vreme ce mulţimea era nemişcată, m-am gândit aceşti bărbaţi
sunt cei mai buni din această generaţie a rasei mele. Sunt animaţi de
pasiune, ca şi de o disciplină şi o voinţă de fier. Sunt intotdeauna gata de
acţiune, au sensul acut al valorilor şi sunt devotaţi total cauzei noastre
comune.
Ei sunt avangarda Noîi Ere, piouierii care vor oferi un vîitor rasei
noastre ariene. Iar eu sunt unul dintre ei.
Am făcut o scurtă declaraţie: „Fraţilor! Acum doi ani, când am intrat
în rândurile voastre, mi-am consacrat viaţa Ordinuiui şi obiectivelor sale.
Recunosc că uneori am ezitat să-mi indeplinesc sarcinile, dar acum mă
declar pregătit să-mi fac datoria. Vă ofer viaţa mea. O acceptaţi?"
Au răspuns la uuison: „Frate! îţi acceptăm viaţa. în schimb, îţi oferim
viaţa eternă în Ordinul nostru. Acţiuuile tale nu au fost gratuite, nu vor fi
uitate, şi asta până la sfârşitul lumîi. Jurăm fidelitate acestui angajament".
Ştiu că Ordinul nu mă va abandona dacă eu insumi nu o fac. Viaţa
Ordinului reprezintă mai mult decât suma vieţilor tuturor membrilor săi.
Atunci când vorbeşte în grup, ca luui, totul e mai profund, mai dur şi mai
inţelept decât atunci când vorbeşte unul singur dintre noi. Acest lucru nu
poate muri.
Desigur, mi-ar fi plăcut să am copîi de la Katherine, pentru a putea fi
nemuritor şi în alt mod, dar voi deveui pe altă cale.
Mă simt mulţumit
Motorul se incălzeşte de zece minute şi Bill îmi face semn că e timpul
să plec.
îi voi incredinţa jurnalul lui Bill, Care îi va pune în ascunzătoare,
laolaltă cu celelalte volume. TRÂIASCĂ VICTORIA!
EPILOG
 Astfel se incheie Carnetele lui Earl Turner, la fel de modest cum au
început Fireşte că ultima sa misiune a fost un succes, numai aşa putem
comemora cu toţii, pe 9 noiembrie, Ziua Martirilor.
După distrugerea principalului centru militar al Sistemului, forţele
care pândeau în afara enclavei califoniiene a Organizaţiei au aşteptat fără
sens nişte ordine care nu au veuit niciodată.
Scăderea moralului, creşterea dezertărilor, indisciplina crescândă a
negrilor şi, în sfârşit, incapacitatea Sistemului de a menţine rutele de
aprovizionare au dus la erodarea ameninţării. Sistemul a fost nevoit să bată
în retragere, regrupându-şi forţele în alte zone pentru a opri tulburările care
apăreau peste tot
Apoi, ceea ce îi speria cel mai tare pe jidani s-a întâmplat Fluxul
activişulor Organizaţiei s-a inversat faţă de ceea ce se petrecuse în
săptămânile de dinainte de 4 iulie 1993.
Cu forţele sale de gherilă, Organizaţia a urmat exemplui celor din
Baltirnore şi şi-a construit rapid incă 12 enclave. Asta s-a întâmplat mai ales
în zonele bombardate, abandonate de Sistem.
Enclava Detroit era la început cea mai importanta dintre acestea
O anarhie sângeroasă dormise aici timp de mai multe săptămâui, după
explozia nucleară din 8 septembrie. Până la urmă un simulacru de ordine a
fost stabilit, prin laşitatea comandanţilor Sistemuiui, care împărţeau
puterea cu şefii bandelor de negrotei.
Deşi existau incă fortăreţe albe, metecîi nu au întâlnit rezistenţă. La
mijlocui luuii septembrie, Organizaţia a preluat iniţiativa.
Un mare număr de raiduri-fulger a fost organizat împotriva bazelor
militare strategice din Detroit. A rezultat o victorie uşoară.
Organizaţia a instituit metode noi în Detroit, generalizate apoi peste
tot Toate trupele albe capturate avcau şansa de a lupta de partea noastră,
dacă se ofereau spontan voluntari, oameuii fiind trimişi la baze de
antrenament în spatele frontului. Ceîialţi erau împuşcaţi fără ceremonie.
O metodă la fel de radicală a fost apîicată şi în cazul civiîilor albi.
Primul lucru pe care 1-a făcut Organizaţia a fost lichidarea şefilor albi locali,
pentru a-şi impune fără discuţii autoritatea. Nu aveam nici timp şi nici
răbdare să le explicam acestor albi jidoviţi, care spuneau că ei nu sunt nici
rasişti, nici revoluţionari, despre ce e vorba.
Albii din Detroit şi din alte enclave nu erau bine organizaţi şi separaţi
de cartierele negrilor, de aceea a urmat un lung război rasial. Acest lucru a
provocat moartea a mii de albi care nu se aflau într-una dintre enclavele
controlate de Organizaţie.
Mâncarea a devenit tot mai rară, negrii căzând pradă canibalismului
pe scară largă, exact ca în Califoruia. In acest timp, turme intregi de albi
care ignoraseră apelurile Organizaţiei cerşeau mâncare prin zonele eîiberate.
Nu-i puteam hrăui decât pe cei aflaţi în zonele deplin controlate, de aceca,
pentru a supravieţui, i-am gouit pe mulţi dintre aceşti inconştienţi.
Cei care erau admişi – copiîi, femeile fertile şi bărbaţii apţi de luptă,
erau supuşi unor teste genetice severe pentru a-i elimina pe corciţi.
Nu ajungea să fii alb: iudaismui, homosexualitatea şi tarele mintale
sau psihice erau de asemenea la index.
La Detroit, regula care va fi impusă mai târziu peste tot, era de a oferi
fiecărui bărbat alb care cerea ajutor o masă caldă şi o armă – o baionetă sau
un cuţit Marcaţi cu o cerneală imposibil de şters pe frunte, erau trimişi în
exterior, nefiind admişi decât dacă veneau cu capul unul negru sau al altui
inamic. Această tactică ne permitea să creştem într-un mod sănătos
numărul combatanţilor.
Totalui populaţiei albe a atins nivelul cel mai de jos din existenţa sa în
1994. Deşi un fel de guvern central incă exista, forţele de poliţie şi armată
ale Sistemulul erau reduse la comandamente locale autonome, a căror
principală activitate deveuise jaful. Organizaţia şi Sistemul evitau
confruntarea pe scară largă. Organizaţia se mulţumea cu raiduri scurte dar
puternice asupra trupelor şi echipamentelor, în timp ce Sistemul încerca să
zăgăzuiască expansiunea enclavelor.
Dar enclavele continuau să se întindă, mai ales în cei cinci ani
intunecaţi de dinaintea Noîi Ere. In afara celor 2 000 de enclave controlate
de Organizaţie domnea haosul şi anarhia. Majoritatea bandelor de
răufăcători erau compuse din negri, portoricaui şi metişi. Dar creştea
incurajator numărul bandelor de albi, chiar fară sprijinul nostru. Milioane de
albi spălaţi pe creiere îşi regăseau maturitatea Res tul mureau.
Totul nu a mers aşa de uşor. Cea mai gravă infrângere a fost însă cea
de la Pittsburg, în iunie 1994. Organizaţia stabîiise o enclavă, dar nu
eliminase destul de rapid elementele jidăneşti locale.
Un mare număr de evrei, împreună cu conservatorii şi liberalîi albi, au
pus la punct un plan subversiv. Trupele Sistemului, ajutate din interior de
această a cincea coloană, au recucerit oraşul.
Negrii şi evreîi, într-o furie sălbatică, au masacrat oribil populaţia,
amintind de crimele iudeo-bolşevice ale revoluţiei ruse din 1917. în
momentul în care s-a terminat masacrul, toţi albii din regiune fuseseră fie
sugrumaţi, fie obligaţi să fugă. Membrii Organizaţiei respon. sabîii pentru
acest eşec au fost executaţi din ordinul Comandamentului Revoluţionar.
După 9 noiembrie 1993, Organizaţia a fost obîigată pentru uitima dată
să facă uz de arma atomică pe continentul nord-american, la Toronto. Sute
de mii de jidani fugiseră acolo. Construiseră aproape un alt New York şi îşi
stabiliseră centrul de comandă.
în cursul auilor intunecaţi, nici Organizaţia, nici Sistemul, nu puteau
avea o superioritate decisivă asupra celuilalt atâta vreme cât se ţineau la
respect prin capacităţile nucleare ale fiecăruia. Numai ameninţarea atomică
a împiedicat Sistemul să atace zonele eliberate.
Mai târziu, când balanţa s-a înclinat de partea Organizaţiei ca arme
convenţionale, Sistemui, care controla incă uuităti militare cu
' et *
potenţial nuclear, şi-a putut păstra prin ameninţare câteva fortăreţe.
Chiar eîita Sistemului răsfăţa trupele afectate silozurilor atomice, deşi nici
acestea nu puteau scăpa uzurii care-i măcina în intregime forţele
convenţionale.
înfrângerea generală a Sistemuiui nu mai era decât o problemă de
timp.
Pe 30 ianuarie 1999, în momentul importantului Armistiţiu de la
Omaha, uitimele grupuri de generali ai Sistemului şi-au abandonat posturile
în mâinile Organizaţiei, primind asigurări pentru familîile lor.
 Organizaţia şi-a respectat promisiunile, o insulă din preajma coastelor
californiene fiind rezervată generalilor.
A veuit apoi momentul marii curăţenîi. Când Ultimele elemente
alogene au fost eîiminate, s-a început o strictă selecţionare a elementelor
indezirabile din restul populaţiei albe.
De la eliberarea Americîi de Nord până la începutul Noîi Ere pe tot
globul pământesc, s-a scurs puţin timp. Vechea ordine era ca un ou putred
într-o coajă aparent sănătoasă. îri primăvara lui 1999 economia europeană
s-a prăbuşit ca urmare a decesului Sistemuiui din State. Victoria finală a
avut loc intre sfârşitul verii şi începutul toamnei 1999. A trecut peste
continent ca un ciclon, măturând toate vestigîile unui iuileniu de ideologie
jidovească şi peste un secol de decădere morală şi materială. Sângele a curs
gârlă prin Europa. Hoardele de „muncitori emigraţi" şi-au găsit sfârşitul.
Erau zorii Noii Ere, care luminau intregul Occident.
Uuica mare putere care nu se afla sub controlul Organizaţiei la •
începutul lui decembrie 1999 era China.
Organizaţia ar fi dorit să amâne rezolvarea problemei chineze, dar
aceştia din urmă invadaseră regiuuile asiatice ale fostei Uuiuui Sovietice.
Până în toamna lui 1999 au rămas la est de Ural, consoUdându-şi poziţiîie.
Când, în vara anului 1999, toate naţiuuile europene au fost eliberate
de către Organizaţie, chinezii s-au hotărât să invadeze Rusia europeană.
Această manevra masivă a fost dejucată, iar bombardamentele atomice au
scos din luptă atât forţa de atac, cât şi un număr dintre forţele rămase la
vest de Ural.
Din păcate, mareea galbenă care pornise din China nu a fost oprită.
Organizaţia avea nevoie de timp pentru a-şi intări poziţiîie în Europa,
iar toate trupele convenţionale nu ar fi putut distruge vagabonzîi galbeui
care se răspândeau în Europa, peste munţîi Ural.
Deci, a trebuit să recurgă la o combinaţie distructivă de arme chimice,
nucleare şi biologice pe scară largă. Pentru 4 aui, 16 miîioane de km 2, de la
munţîi Ural până la Oceanui Atlantic şi indian au fost sterilizaţi complet.
Aşa a luat naştere Marele Deşert Oriental.
 Numai în uitimîi 10 aui anumite regiuui din deşert au putut fi
declarate propice pentru colonizare. însă toţi colouiştîi au fost avertizaţi
despre bandele de mutanţi care străbăteau deşertul. Au mai trebuit să treacă
10 aui până când întregui deşert a fost colonizat
Dar în 1999, după cronologia Vechîi Ere, la 110 aui de la naşterea
unuia dintre cei mai mari fii ai rasei noastre, visui lumîi albe s-a împlinit Iar
acest lucru îi datorăm nenumăraţîior oameui curajoşi care au ţinut idealul
în viaţă.
Earl Turner a fost unul dintre miîie de protagouişti. El şi-a câştigat
nemurirea într-o zi intunecată de noiembrie, acum 106 aui. Atunci, el şi-a
făcut datoria faţă de Rasă, faţă de Organizaţie şi faţă de Ordinul eîitist care
îl acceptase.
El â făcut posibîiă victoria Organizaţiei în politica sa uuiversafistă,
pentru ca Ordinul să poată conduce şi să îşi instaureze imperiul orgauic
pentru eternitate.