US3 GFCI 2017 ZI 3CIG MMironiuc

UNITATEA DE STUDIU 3
ALTERNATIVELE DE FINANŢARE A ÎNTREPRINDERII. STRUCTURA PIEŢEI

FINANCIARE
Obiectivele Unităţii de studiu 3............................................................................................................................. ..35
3.1. Alternative de finanţare a întreprinderii................................................................................................................35
3.1.1. Finanţarea prin capitaluri proprii........................................................................................................................35
3.1.1.1. Formarea capitalului propriu...........................................................................................................................36
3.1.1.2. Modalităţi de majorare a capitalului...............................................................................................................40
3.1.2. Finanţarea prin împrumuturi..............................................................................................................................43
3.1.2.1. Împrumuturi pe termen mediu şi lung................................................................................. ...........................43
3.1.2.2. Împrumuturi pe termen scurt..........................................................................................................................49
3.2. Structura pieţei financiare.....................................................................................................................................52
Lucrare de verificare....................................................................................................................................................58
Bibliografie...................................................................................................................................................................59
Obiectivele Unităţii de studiu 3

În urma parcurgerii acestei unităţi de curs veţi fi în măsură să:
 Identificaţi alternativele de finanţare a întreprinderii, în corelaţie cu costurile, riscurile şi

obligaţiile întreprinderii faţă de finanţatori;
 Cunoaşteţi modul de determinare a valorii unei acţiuni, luând în considerare fluxurile de
lichidităţi viitoare pe care le va oferi o acţiune posesorilor săi (dividendele distribuite la intervale
periodice şi preţul de vânzare, în momentul în care acţionarul decide vânzarea);
 Înţelegeţi structura şi rolul autofinanţării pentru creşterea întreprinderii;
 Caracterizaţi modalităţile de majorare a capitalului propriu şi implicaţiile lor asupra echilibrului
financiar al întreprinderii;
 Diferenţiaţi avantajele de dezavantajele principalelor forme de împrumut, orientate pentru
finanţare investiţiilor sau pentru finanţarea activităţii curente;
 Descrieţi structura pieţei financiare şi caracteristicile sale.
3.1. Alternative de finanţare a întreprinderii
La originea alegerii surselor de finanţare de către managerul financiar se află întotdeauna

un necesar de finanţare, care poate determina dezechilibre şi tensiuni financiare în întreprindere.
Înainte de a decide modalităţile de acoperire a necesarului de finanţare trebuie, în primul rând,
ştiut cât timp persistă necesarul de finanţat în întreprindere, pentru a face să coincidă scadenţele
formelor de finanţare alese cu perioada în care se menţine necesarul de finanţat. De exemplu, o
investiţie într-un activ imobilizat, cu o durată de viaţă economică de douăzeci de ani, trebuie
finanţată din resurse cu scadenţă similară, pe când un necesar de finanţare cauzat de procurarea
materiilor prime, antrenate în ciclul de exploatare cel mult pe durata unui an, poate fi finanţat din
resurse cu scadenţă scurtă. În al doilea rând, este important ca resursele proprii să deţină o
pondere relevantă în resursele provenite de la terţi pentru finanţarea necesarului. Acesta
echivalează cu un grad ridicat de autonomie financiară, care demonstrează că întreprinderea nu
este susceptibilă de riscul de insolvabilitate datoritǎ dependenţei prea mari faţǎ de creditori, care
nu vor interveni în procesul decizional al întreprinderii.
3.1.1. Finanţarea prin capitaluri proprii

Constituirea şi sporirea capitalului economic al întreprinderii se poate realiza prin finanţare internă şi
finanţare externă. Fiecare din cele douǎ modalitǎţi de constituire a capitalului întreprinderii presupun
costuri şi angajeazǎ anumite obligaţii ale întreprinderii faţǎ de finanţatori.
Finanţare internǎ se realizează din resurse precum: profitul net sau profitul rǎmas dupǎ
plata dividendelor; amortizarea activelor imobilizate şi sumele rezultate din dezinvestiţii (din
36 Gestiunea financiar - contabilã a întreprinderii
valorificarea activelor imobilizate scoase din funcţiune sau din vânzarea celor de prisos); alte
fonduri asimilate celor proprii. Finanţare externǎ implică: aporturi în naturǎ sau în bani ale
viitorilor proprietari; contribuţii ale statului; emisiunea şi vânzarea de noi acţiuni şi obligaţiuni;
contractarea de împrumuturi bancare, credite comerciale sau credite leasing.
3.1.1.1. Formarea capitalului propriu
Sub aspect financiar, crearea capitalului social al unei întreprinderi este o operaţiune de
finanţare. La înfiinţarea întreprinderii şi pe parcursul evoluţiei sale capitalurile proprii se
formeazǎ şi se majorează prin contribuţii externe şi interne.
1. Contribuţiile externe provin în proporţia cea mai mare de la proprietari. Când se
înfiinţeazǎ orice întreprindere individualǎ sau societate trebuie sǎ dispunǎ de un capital iniţial
numit capital social. Fiecare asociat primeşte, în schimbul aportului sǎu, un numǎr de acţiuni care
reprezintǎ dreptul sǎu asupra capitalului întreprinderii.
Acţiunea este un titlu de participare care conferǎ posesorului sǎu, în primul rând, calitatea
de asociat şi îi dă dreptul la o parte proporţionalǎ din profitul distribuit de societate sub formǎ de
dividende. În al doilea rând, calitatea de acţionar sau asociat conferă deţinătorilor titlurilor de
participare nu numai putere patrimonială, ci şi putere de natură administrativă1 prin votul
exprimat, în urma participării la luarea deciziilor importante, în cadrul adunǎrii generale a
acţionarilor. Acţionarul primeşte dividende pentru capitalul investit, dupǎ ce din profit s-au dedus
impozitul pe profit, s-au constituit rezervele şi s-a hotǎrât partea din profitul net care se
reinvesteşte. Mǎrimea anualǎ a dividendelor nu este aceeaşi, motiv pentru care acţiunile sunt
valori cu venit variabil. În cazul lichidǎrii societǎţii, acţionarul primeşte sumele cu care a
participat la formarea capitalului, dupǎ achitarea datoriilor cǎtre creditori. La societǎţile mari,
cotate la bursǎ, acţionarii pot intra în posesia capitalului subscris prin vânzarea acţiunilor deţinute
la bursǎ. În statutul societǎţii comerciale, acţionarii fondatori prevǎd forma acţiunilor şi valoarea
nominalǎ a acestora. Se face diferenţă între valoarea nominală şi valoarea de piaţă a unei acţiuni.
Valoarea nominalǎ este plǎtitǎ de acţionari la înfiinţarea societǎţii, şi reprezintă partea de capital
social încorporat într-o acţiune (capitalul social divizat la numărul de acţiuni). Valoarea nominală
este o valoare convenţională pe baza căreia se împarte capitalul între asociaţi şi se calculează
remuneraţiile acţionarilor. Ulterior, în funcţie de cererea şi oferta de acţiuni, se stabileşte un preţ
sau un curs al acţiunilor inferior sau superior valorii nominale, adică valoarea de piaţă a acestora.
Din aceastǎ cauzǎ, acţiunile sunt considerate valori cu venit variabil.
În practica financiarǎ se cunosc mai multe forme de acţiuni, respectiv: comune, preferate
(preferenţiale), la purtǎtor, nominative. Acţiunile comune asigurǎ deţinǎtorilor lor o participare
deplinǎ la câştigurile şi bogǎţiile întreprinderii, aceştia fiind adevǎraţii proprietari, care au dreptul
de vot şi de decizie, îşi asumǎ riscul în caz de pierdere sau de lichidare a întreprinderii.
Posesorilor acţiunilor comune nu li se garanteazǎ dividende, acestea fiind atribuite numai în cazul
obţinerii profitului, în schimb beneficiază de dreptul de opţiune. Aceasta înseamnă că în cazul
majorării capitalului prin emisiunea de noi acţiuni, ei au dreptul de a obţine acţiuni, astfel încât să
nu se producă diluarea capitalului prin venirea acţionarilor noi. Pentru a stabili valoarea unei
acţiuni comune trebuie luate în considerare fluxurile de lichidităţi viitoare pe care le oferă o
acţiune posesorilor săi, adică: dividendele ( Div ) distribuite la intervale periodice şi preţul de
vânzare ( P ), în momentul în care acţionarul decide vânzarea titlului pe care îl posedă. Diferenţa
dintre preţul de vânzare şi preţul de achiziţie determină câştigul de capital al acţionarului (capital
gain). Relaţiile de calcul care redau procesul de actualizare a celor două categorii de fluxuri pe
care un titlu va fi în măsură să le genereze într-un interval de timp t sunt următoarele2:
1
Dallocchio M., Salvi A., Finanza d’azienda, Egea, Milano 2004, p. 156.
2
Ibidem, p. 160.
Gestiunea financiar - contabilã a întreprinderii 37
 La momentul 1, preţul ( P0 ) pe care l-ar putea primi posesorul unei acţiuni, dacă ar decide
vânzarea sa, este egal cu valoarea celor două fluxuri viitoare, actualizate la o rată r, astfel:
Div1 P
P0   1
1  r  1  r 
 La momentul 2, preţul ( P1 ) pe care l-ar putea primi posesorul unei acţiuni în cazul în care
ar decide să o vândă este:
Div2 P
P1   2
1  r  1  r 
 Procedeul continuă la infinit pentru P3 , P4 ,..., P5 .
 Înlocuind P1 în P0 se obţine:
Div2  P2
P0 
Div1 P
 1 
Div1

1  r   Div1  Div2  P2
1  r  1  r  1  r  1  r  1  r  1  r 2 1  r 2
 Urmând aceeaşi logică se poate generaliza, astfel:
Div1 Div2 Divt Pt
P0    ...  
1  r  1  r 2
1  r  1  r t
t
Acest model de determinare a valorii actuale a unei acţiuni a fost elaborat în ipoteza unor
fluxuri de dividende constante în timp şi a constanţei ratei de actualizare.
În ipoteza creşterii dividendelor cu o rată constantă g (growth), dividendele aferente
fiecărei perioade se determină după relaţiile care urmează:
Div2  Div1  Div1  g  Div1  1  g 
Div3  Div2  Div2  g  Div2  1  g   Div1  1  g   1  g   Div1  1  g 
2
.............................................................................................................
Divt  Div1  1  g 
t 1
Provenienţa ratei de creştere a dividendelor se explică prin aceea că o parte din câştigul
obţinut ca urmare a deţinerii acţiunilor este reinvestit şi generează la rândul său noi creşteri de
capital. Rata de creştere a dividendelor depinde de proporţia din profitul net pe acţiune reinvestit
şi de randamentul profitlui reinvestit. Dacă se face abstracţie de fluxul de lichidităţi rezultat din
vânzarea acţiunii, din cauză că atunci când se tinde spre infinit acest flux este nul, valoarea
actuală a unei acţiuni se determină:
Div1 Div1  1  g  Div1  1  g 
t 1
P0    ... 
1  r  1  r 2 1  r t
Rata de actualizare (r) depinde de randamentul dividendelor ( Div1 / P0 ) şi de rata de
creştere a dividendelor ( g ), potrivit relaţiei:
Div1
r g
P0
Prin rezolvarea progresiei geometrice se obţine valoarea actuală a unei acţiuni după
modelul lui Gordon-Shapiro, care nu este aplicabil decât atunci când rata de creştere a
dividendelor este inferioară ratei de actualizare ( g  r ), astfel:
Div1
P0 
rg
Acţiunile preferate (preferenţiale) sunt instrumente de finanţăre nominale, care oferă

posesorului privilegii, privitoare la repartizarea profitului şi rambursarea capitalului în cazul
dizolvării societăţii. Privilegiile pot avea diferite configuraţii şi, de regulă, constau în:
- stabilirea dividendelor cuvenite deţinǎtorilor ca procent fix din valoarea nominală a acţiunii, fapt
menţionat în statutul societăţii;
- întreprinderea poate decide să nu plătească dividende dacă nu există resurse pentru acesta, însă,
dividendele nedistribuite vor fi reportate în exerciţiul succesiv şi distribuite împreună cu cele
aferente respectivei perioade;
- prioritate în rǎscumpǎrare de cǎtre întreprindere a acestor acţiuni şi de rambursare a capitalului
în caz de lichidare a societǎţii;
- dreptul de a le converti în acţiuni comune.
Posesorii acestui tip de acţiuni suportă o limitare a dreptului de vot, care poate fi exercitat
numai în adunarea extraordinară a acţionarilor. Pentru a estima valoarea unei acţiuni preferate
( Vap ) este necesară cunoaşterea dividendului pe acţiune ( Div ), fixat prin statutul societăţii, şi a
randamentului minim al dividendelor (dividendul pe acţiune/cursul bursier) aşteptat de posesori
Div
( k ), conform relaţiei: Vap  .
k
Acţiunile la purtǎtor pot circula fǎrǎ nici o restricţie, în timp ce acţiunile nominative au
înscrise pe ele numele proprietarului şi nu pot fi transmise decât prin transfer consemnat în
registrul societǎţii.
2. Contribuţiile interne se formeazǎ din resursele ce se degajǎ din activitatea proprie
desfǎşuratǎ de întreprindere, respectiv din autofinanţare. Această formă de finanţare implicǎ
obţinerea unui profit semnificativ, din care o parte se reinvesteşte pentru sporirea activelor
imobilizate şi pentru finanţarea ciclului de exploatare. Pentru autofinanţare se foloseşte şi
amortizarea care este expresia deprecierii mijloacelor fixe, în care se aflǎ imobilizat o parte din
capitalul social al întreprinderii. În literatura de specialitate se face diferenţǎ între autofinanţarea
de menţinere şi autofinantarea de creştere (netǎ)3. Autofinanţarea de menţinere îşi are originea în
amortizarea ce corespunde deprecierii imobilizărilor şi are rolul de a menţine potenţialul
productiv al întreprinderii, prin reînnoirea activelor imobilizate şi acoperirea riscurilor de
exploatare. Autofinanţarea de creştere provine din profitul net rămas după plata dividendelor,
participarea salariaţiilor la profit şi din amortizarea ce depăşeşte deprecierea imobilizărilor. Ea
este destinată finanţării creşterii întreprinderii4. Din punct de vedere contabil, originea
autofinanţării este redată în fig. nr. 1.
Rezerve
Rezultatul net
Autofinanţare
Dividende
Amortizãri,
CAF provizioane, ajustãri
pentru depreciere şi
pierdere de valoare
Alte elemente
Fig. nr. 1. Viziunea contabilă asupra originii autofinanţării

Astfel, plecând de la capacitatea de autofinanţare, considerată resursă potenţială de
finanţare a întreprinderii, sunt redate: fluxul de resurse corespunzător rezultatului net, destinat
3
Vintilă G., Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, p. 96.
4
Mironiuc M., Analiză economico-financiară. Elemente teoretico-metodologice şi aplicaţii, Ed. Sedcom Libris, Iaşi,
2006, p. 351.
creşterii întreprinderii (prin investiţii), şi fluxul de resurse materializat în cheltuielile cu

amortizarea, provizioanele şi ajustările pentru depreciere şi pierderii de valoare, destinat
reînnoirii imobilizărilor. În condiţiile unei dezvoltǎri de proporţii a întreprinderii autofinanţarea
nu este suficientǎ, însă asigurǎ:
- cointeresarea întreprinderii în obţinerea de rezultate economico-financiare superioare,
mobilizarea rezervelor interne şi folosirea eficientǎ a acestora, fapt care încurajează aportul de
capital al unor noi acţionari5;
- creşterea interesului întreprinderii pentru autodezvoltare, pentru independenţǎ şi autonomie
financiarǎ;
- constituirea unui mijloc sigur de acoperire a necesarului de finanţat, având în vedere cǎ în
anumite situaţii conjuncturale întreprinderea poate avea dificultǎţi în procurarea capitalului de pe
piaţa financiarǎ.
Există opinii potrivit cărora autofinţarea tinde să diminueze sensibil mobilitatea
capitalului6. Astfel, deşi autofinanţarea este expresia unei politici financiare sǎnǎtoase, nu este
oportun sǎ se exagereze în aceastǎ direcţie, pentru că întreprinderea trebuie sǎ-şi pǎstreze relaţia
cu piaţa financiarǎ. Unele întreprinderi, care îşi acoperă integral finanţarea creşterii economice
din autofinanţare, sunt tentate sǎ neglijeze costul capitalului propriu, considerându-l gratuit.
Realitatea economicǎ şi financiarǎ dovedeşte faptul cǎ, indiferent de provenienţǎ, capitalul are un
cost şi că uneori costul capitalului propriu este superior costului capitalului împrumutat.
Orice politicǎ de autofinanţare trebuie analizatǎ în funcţie de rentabilitatea pe care o
degajǎ profitul reinvestit. Dacǎ rentabilitatea noilor proiecte de investiţii acoperite prin
autofinanţare este egalǎ cu rata rentabilitǎţii solicitatǎ de acţionarii care şi-au investit capitalul în
întreprindere, atunci politica de autofinanţare este neutrǎ pentru întreprindere. Numai atunci când
rentabilitatea investiţiilor acoperite prin autofinanţare este superioarǎ ratei rentabilitǎţii care
remunereazǎ acţionarii, politica de autofinanţare exercitǎ un efect pozitiv asupra întreprinderii,
concretizat în creşterea valorii acesteia. În consecinţǎ, autofinanţarea contribuie la creşterea
capitalului întreprinderii, dar nu permite creşterea profitului decât dacǎ rentabilitatea proiectelor
de investiţii depǎşeşte rentabilitatea pretinsǎ de acţionari. Din cauza mobilitǎţii costului surselor
de finanţare nu se poate determina un optim general al politicii de autofinanţare. De exemplu, în
anumite perioade conjunctura economico-financiarǎ poate face ca o structurǎ financiarǎ în care
predominǎ capitalul împrumutat, în raport cu capitalul propriu, sǎ se dovedeascǎ cea mai potrivitǎ
pentru întreprindere, datoritǎ costului scǎzut al îndatorǎrii. Aceasta se întâmplǎ în special în
perioadele caracterizate prin rate ale inflaţiei ridicate, când sunt încurajate investiţiile, iar
costurile îndatorǎrii sunt uşor de suportat.
3.1.1.2. Modalităţi de majorare a capitalului

În evoluţia activitǎţii întreprinderilor apar frecvent nevoi suplimentare de capital
determinate de dezvoltarea acestora (investiţii de creştere şi modernizare), de necesitatea
acoperirii unor pierderi, de insuficienţa capitalurilor proprii, cel mai adesea utilizate ca garanţie
pentru obţinerea de credite etc. În astfel de situaţii, întreprinderea poate solicita acţionarilor sǎi, ca
şi altor persoane fizice sau juridice noi aporturi, ceea ce dǎ naştere la o majorare de capital.
Majorarea de capital este o operaţiune de finanţare externă, care se poate realiza în modalităţi diferite,
fiecare cu consecinţe financiare proprii: aporturi noi în numerar şi în naturǎ; încorporarea rezervelor;
conversia datoriilor; fuziunea şi absorbţia.
1. Creşterea capitalului prin aporturi noi în numerar este o operaţiune de finanţare
directǎ, percepută ca sursă principală de capitaluri proprii de provenienţă externă, care are ca
efect imediat creşterea lichidităţilor întreprinderii şi, deci, ameliorarea trezoreriei7. Asfel, fiecare
5
Vasile I., Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Meteor Press, Bucureşti, 2005, p. 204.
6
Conso P., Hemici F., Gestion financière de l’entreprise, 11e edition, Dunod, Paris 2005, p. 207.
7
Albouy M., Décisions financières et création de valeur, Ed. Economica, Paris, 2003, p. 138.
nouă acţiune determină o intrare monetară egală cu preţul de emisiune, net de cheltuielile de
emisiune şi cheltuielile fiscale. Majorarea capitalului prin aporturi direct în numerar modifică
statutul întreprinderii şi se realizeazǎ prin douǎ soluţii de tehnicǎ financiarǎ:8 aport în numerar
numai de la acţionarii vechi, ceea ce conduce la majorarea valorii nominale a acţiunilor deja
existente; emiterea de noi acţiuni la care pot subscrie atât vechii acţionari, cât şi acţionari noi.
În cazul aportului în numerar se ameliorează structura financiarǎ a întreprinderii, în sensul
îmbunǎtǎţirii raportului dintre capitalurile proprii şi cele împrumutate, în favoarea primelor.
Efectul favorabil se reflectă mai departe, pentru că astfel este întărită capacitatea de îndatorare a
întreprinderii şi se amplifică fondul de rulment net şi lichiditatea sa. Majorarea capitalului prin
aport în numerar se realizeazǎ atunci când acţionarii varsǎ o sumă mai mare decât valoarea
nominalǎ a acţiunii, ceea ce determinǎ apariţia unui excedent numit primǎ de emisiune. Ea este
destinatǎ acoperirii cheltuielilor de emisiune a acţiunilor, se contabilizează separat de capitalul
social şi nu dă nici un drept la distribuirea profitului. Dacă întreprinderea este cotată la bursă,
nivelul primei de emisiune va depinde şi de notorietatea societăţii, de imaginea sa publică.
Ultima soluţie este mai puţin agreatǎ de vechii acţionari, deoarece aceştia trebuie sǎ-şi
împartǎ profitul şi puterea cu acţionarii noi, producându-se astfel diluarea capitalului pe acţionar
(„efectul de diluţie a capitalului”9), a profitului pe acţiune, a puterii exercitate de acţionari. Noile
acţiuni se oferǎ în primul rând spre subscriere acţionarilor existenţi, iar aceştia beneficiazǎ de
dreptul preferenţial de subscriere, care este proporţional cu acţiunile deja deţinute. Acest drept
este motivat prin faptul cǎ în exerciţiile anterioare întreprinderea a realizat o serie de rezerve, la
care noii acţionari nu şi-au adus contribuţia. Determinarea dreptului preferenţial de subscriere se
realizează astfel10:
 înainte de emisiune, capitalizarea bursieră a emitentului este egală cu produsul dintre
numărul de acţiuni vechi ( N 0 ) şi cursul bursier al acestora ( cb0 ): N0  cb0 ;
 după emisiune, la capitalizarea bursieră anterioară se adaugă produsul dintre numărul de
acţiuni noi emise ( n ) şi preţul de emisiune ( pe ), astfel încât noua capitalizare bursieră va
fi: N0  cb0 + n  pe ;
 valoarea teoretică (cursul) a unei acţiuni după emisiune ( cbt ) este calculată după relaţia:
N  cb  n  pe
cbt  0 0
N0  n
 dreptul preferenţial de subscriere ( DS ) reprezintă diferenţa dintre valoarea unei acţiuni
vechi şi valoarea teoretică a acţiunii, aşteptată după emisiune:
N  cb0  n  pe
 cb0  pe 
n
DS  cb0  cbt  cb0  0
N0  n N0  n
Se observă că dreptul preferenţial de subscriere este influenţat de preţul de emisiune şi de
numărul de titluri noi emise. Cu cât preţul de emisiune este mai ridicat, cu atât dreptul preferenţial
de subscriere va fi mai mic. De asemenea, un număr mai mare de titluri emise determină mai
multe drepturi de subscriere. Dreptul preferenţial este atribuit prin hotǎrârea adunǎrii generale a
acţionarilor, care poate decide sǎ nu-l acorde în cazul în care preţul de emisiune cerut pentru noile
acţiuni este superior valorii nominale a acţiunilor (limita inferioarǎ a preţului de emisiune este
valoarea nominală, iar limita superioarǎ este cursul la bursǎ al acţiunii noi). Numărul drepturilor
de subscriere ( NrDS ) pe care le va primi fiecare acţionar vechi, în compensarea efectelor de
8
Neagoe I., Finanţele întreprinderii, Ed. Ankarom, Iaşi, 1997, p. 82.
9
Dragotă V., ş.a., Abordări practice în finanţele firmei, Ed. IRECSON, Bucureşti, 2005, p. 197.
10
diluare a capitalului, depinde de numărul de acţiuni pe care le deţinea anterior efectuării acestei
N
majorări de capital, respectiv: NrDS  0 .
n
În funcţie de dreptul de subscriere care le revine, vechii acţionari vor putea achiziţiona
noile acţiuni emise, plătind doar preţul de emisiune al acestora. Dacǎ vechii acţionari nu-şi
exercitǎ dreptul prefereţial de subscriere într-un termen determinat, acţiunile se pun în vânzare
prin negociere pe piaţa financiarǎ, prin subscripţie publicǎ. Numărul drepturilor de subscriere
primite poate fi vândut noilor acţionari care doresc să investească în întreprindere. Un investitor
din afara întreprinderii poate cumpăra acţiuni numai după procurarea de pe piaţa financiară a
drepturilor de subscriere şi după ce plăteşte preţul de emisiune.
2. Creşterea capitalului prin aport în naturǎ constă în a aduce în întreprindere, în loc de
lichidităţi, active în natură (terenuri, imobile, titluri, stocuri, brevete, creanţe, fond de comerţ
etc.). Aporturile în naturǎ, ca şi majorarea de capital ce rezultǎ din operaţiuni de fuziune sau
absorbţie, sunt operaţiuni indirecte de finanţare. În cazul aportului în active imobilizate, impactul
asupra fondului de rulment net este nul, deoarece creşterea capitalurilor permanente este
compensată de creşterea în aceeaşi măsură a activelor imobilizate. Când aportul s-a realizat cu
active de exploatare, fondul de rulment net creşte, dar simultan determinǎ creşterea necesarului de
fond de rulment, ceea ce implicǎ procurarea de noi resurse financiare. În ambele cazuri, situaţia
trezoreriei întreprinderii rămâne neschimbată, pentru că aceste tipuri de operaţiuni nu angajează
fluxuri financiare efective. În plus, această modalitate de majorare a capitalului este o operaţiune
delicată pentru că necesită intervenţia experţilor pentru evaluarea aportului. Numărul de acţiuni
rezultate în urma aportului în natură este egal cu raportul dintre valoarea de aport şi valoarea
nominală a acţiunii, mai puţin prima de emisiune11. Acţiunile astfel rezultate nu sunt negociabile
decât după doi ani de la înscrierea în Registrul Comerţului a modificării constând în majorarea
capitalului. Prin această măsură de prudenţă se doreşte evitarea unor operaţiuni speculative din
partea celor care aduc capitalul, în special dacă acţiunile sunt cotate la bursă.
3. Încorporarea rezervelor este o operaţiune care se realizeazǎ fǎrǎ a aduce în
întreprindere resurse financiare noi, deoarece rezervele s-au constituit de-a lungul anilor din
profiturile nerepartizate ca dividende. Când rezervele devin semnificative se decide încorporarea
lor în capitalul social al întreprinderii, putându-se astfel emite noi acţiuni care se împart gratuit
acţionarilor vechi, ceea ce în unele condiţii poate avea ca efect scǎderea cursului acţiunilor, sau
sporirea valorii nominale, cu consecinţe asupra modificǎrii ratei dividendului pe acţiune. Trebuie
de precizat faptul cǎ prin distribuirea gratuitǎ de acţiuni, bogǎţia acţionarilor (capitalizarea
bursieră) rǎmâne neschimbatǎ, deoarece sporirea numǎrului de acţiuni implică repartizarea
bogǎţiei pe un numǎr mai mare de titluri de valoare. Această operaţiune de capital care determină
modificarea numărului de acţiuni fără a spori imediat averea acţionarilor este cunoscută sub
numele de operaţiunea „stock split”12. În cazul în care cursul acţiunilor întreprinderii nu s-ar
diminua, operaţiunea de majorare ar avea ca efect creşterea averii acţionarilor şi sporirea
dividendelor vărsate. Însǎ, deţinerea unui numǎr mai mare de titluri de valoare conferǎ
acţionarilor o putere de control mai mare, proporţionalǎ cu numǎrul acţiunilor deţinute. Acest tip
de operaţiuni nu ameliorează nici structura financiară (raportul capitaluri proprii/datorii financiare
rămânând neschimbat), nici echilibrul financiar, pentru că fondul de rulment şi trezoreria
întreprinderii rămân neschimbate13. Capitalul întreprinderii poate fi şi diminuat, când aportul
acţionarilor se reduce prin rǎscumpǎrarea acţiunilor (restituirea sumelor acţionarilor din rezerve).
Creşterea capitalului prin încorporarea rezervelor şi distribuirea gratuită a acţiunilor noi
modifică drepturile acţionarilor vechi şi antrenează reducerea cursului titlurilor. Distribuirea
11
Conso P., Hemici F., Op. cit., p. 453.
12
Dragotă V., ş.a., Op. cit., p. 200.
13
gratuită a acţiunilor este însoţită de un drept negociabil, numit drept de atribuire14, al cărui calcul
este identic cu cel al dreptului de subscriere, însă în care valoarea acţiunilor noi este egală cu zero
(acţiunile noi sunt distribuite gratuit):
N  cb0  n  0 n
DA  cb0  cbt  cb0  0  cb0 
N0  n N0  n
Acest drept, ataşat fiecărei acţiuni vechi, recompensează pierderea de valoare de piaţă a
acţiunilor vechi, prin creşterea numărului de acţiuni emise. Dreptul de atribuire poate fi vândut de
acţionarii vechi care refuză să-l utilizeze pentru primirea unui număr de acţiuni noi gratuite,
proporţional cu cele deţinute anterior emisiunii.
4. Creşterea capitalului prin conversia datoriilor întreprinderii constă în încorporarea în
capitalurile proprii a unor sume care figurau anterior în conturile datoriilor, fără a se modifica
mărimea globală a resurselor, adică pasivul. Aceasta obligă însă, întreprinderea să recunoască
creditorilor săi participarea la capital şi influenţa lor în procesul decizional. Conversia datoriilor
eliberează întreprinderea de o scadenţă viitoare, creşte stabilitatea finanţării sale şi reconstituie
capacitatea ei de îndatorare15. Metoda se utilizeazǎ şi pentru convertirea datoriilor pe termen scurt
în datorii pe termen mediu şi lung, caz în care sporeşte capitalul permanent al întreprinderii şi se
diminuează presiunea exercitată asupra trezoreriei. Creşterea capitalului prin încorporarea
datoriilor se realizeazǎ numai cu acordul furnizorilor şi creditorilor întreprinderii, precum şi a
acţionarilor existenţi, care trebuie sǎ renunţe la dreptul lor preferenţial de subscriere. Convertirea
datoriilor nu reprezintǎ o operaţiune directǎ de finanţare deoarece are ca efect modificarea
structurii financiare a întreprinderii prin transformarea unei datorii în capital neexigibil şi nu
crearea de noi lichiditǎţi. Echilibrul financiar al întreprinderii este ameliorat numai în cazul
conversiei datoriilor care trebuie plătite într-o perioadă de până la un an, situaţie care conduce la
creşterea fondului de rulment net (working capital statement) şi a trezoreriei. Pentru că are drept
consecinţă modificarea raportului de putere din întreprindere, la această modalitate de majorare a
capitalului se recurge numai când întreprinderea are dificultăţi financiare mari.
5. Fuziunea şi absorbţia totalǎ sau parţialǎ este o modalitate tot mai întâlnită de majorare
a capitalului în condiţiile globalizǎrii. Ea are ca rezultat cumularea capitalurilor sociale ale
întreprinderilor fuzionate sau absorbite, pentru a forma o nouă entitate economică. Literatura de
specialitate prezintă două forme ale fuziunii, respectiv: fuziunea pură (totală) şi fuziunea pentru
încorporare (fuziunea prin absorbţie) 16. Particularităţile fuziunii pure derivă din faptul că două
sau mai multe întreprinderi se unesc pentru a constitui o nouă societate, care le substituie pe
celelalte ce încetează să mai funcţioneze. Astfel, patrimoniul noii societăţi rezultă din unirea
averii întreprinderilor fuzionate, iar acţionarilor li se atribuie acţiunile noii societăţi, după un
raport de schimb predeterminat. Acest tip de fuziune se recomandă în cazul întreprinderilor
aproximativ egale, între care nu există poziţii de forţă sau poziţii contractuale dominante.
Fuziunea pură este mai rar întâlnită în practică deoarece conduce la difuzarea şi pierderea de
valoare a activelor imateriale (cum ar fi mărcile) întreprinderilor preexistente. Fuziunea pentru
încorporare (fuziunea prin absorbţie) se produce când una sau mai multe întreprinderi sunt
absorbite de o altă întreprindere. Unirea întreprinderilor se realizează într-o societate preexistentă,
în cadrul căreia întreprinderile încorporate (absorbite) îşi pierd propria personalitate juridică.
Asociaţilor întreprinderilor absorbite li se atribuie acţiuni ale societăţii care le-a încorporat pentru
a-şi majora astfel capitalul. Valoarea acţiunilor deţinute de societăţile absorbite în capitalul
societăţii absorbante se evidenţiază de societatea absorbantă, odată cu preluarea elementelor de
bilanţ ale societăţilor absorbite. Aceasta este modalitatea cea mai difuzată de fuziune, pentru că
14
Vintilǎ G., Gestiunea financiarǎ a întreprinderii, Ed. Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti, 2005, p. 382.
15
Vasile I., Gestiunea financiarǎ a întreprinderii, Ed. Meteor Press, Bucureşti, 2005, p. 211.
16
Dallocchio M., Salvi A., Finanza d’Azienda, Egea, Milano, 2004, p. 764.
ţine cont de eventuala poziţie predominantă a unei întreprinderi încorporate asupra celorlalte şi
deoarece permite punerea în valoare a activelor imateriale proprii întreprinderilor absorbite.
Indiferent de formă, procesul de fuziune este complex şi poate fi rezumat în: faza
pregătitoare, adunarea generală a acţionarilor şi faza concluzivă. Prima fază implică operaţiuni
precum: pregătirea proiectului de fuziune în care se indică timpul, modul şi condiţiile de realizare
a fuziunii; prezentarea detaliată a situaţiei patrimoniale a întreprinderilor implicate în procesul de
fuziune; redactarea rapoartelor consiliilor de administraţie prin care se justifică economic şi
juridic proiectul de fuziune; expertizarea întreprinderilor care participă la acest proces. Adunările
generale ale acţionarilor întreprinderilor implicate sunt chemate să aprobe, cu majoritatea de
voturi prevăzută pentru adunarea extraordinară, fuziunea. De asemenea, creditorilor li se atribuie
un interval de timp pentru a-şi exprima propria opinie cu privire la această operaţiune. Faza
concluzivă este centrată pe actul de fuziune în sine, punându-se în practică ceea ce a deliberat
adunarea generală.
3.1.2. Finanţarea prin împrumuturi
În economia de piaţǎ sunt rare cazurile în care întreprinderile nu apeleazǎ la credite pentru
a-şi procura sursele de finanţare. Preocuparea întreprinderii trebuie sǎ o reprezinte determinarea
raportului dintre împrumuturi şi capitaluri proprii, pentru a nu fi afectată autonomia financiarǎ şi
pentru a nu-i diminua profitul. Creditorii sunt numeroşi (bǎnci, instituţii financiare specializate,
populaţie, întreprinderi) şi impun uneori condiţii de utilizare a resurselor împrumutate, controlând
activitatea economico-financiarǎ a debitorilor lor, asigurându-se astfel de recuperarea la scadenţǎ
a împrumuturilor acordate.
Capitalurile împrumutate au caracter rambursabil şi sunt purtǎtoare de dobânzi care diminuează
profitul întreprinderii. De pe piaţa capitalurilor pot fi procurate împrumuturi pe termen mediu şi lung şi
împrumuturi pe termen scurt.
3.1.2.1. Împrumuturi pe termen mediu şi lung
Împrumuturile pe termen mediu şi lung au rolul de a finanţa proiecte de investiţii, în

special, achiziţionarea de active imobilizate necesare activităţii de exploatare. În acordarea şi
utilizarea creditelor pe termen mediu şi lung trebuie respectate urmǎtoarele reguli financiare:
- îndatorarea totală nu trebuie sǎ depǎşeascǎ de două ori capitalul propriu;
- durata minimǎ a împrumuturilor să nu fie mai micǎ decât cea de exploatare a investiţiilor;
- majoritatea acestor credite sunt garantate prin: ipoteci asupra unor bunuri imobile; gaj asupra
unor bunuri mobile aflate în proprietatea împrumutatului şi valorificabile pe piaţǎ; cesiuni de
creanţǎ privind drepturile de încasat din contracte ferme de livrare a produselor cǎtre parteneri, cu
bonitate recunoscutǎ de bancǎ; cesiunea drepturilor de despǎgubire din asigurǎrile care constituie
o garanţie suplimentarǎ a bǎncii pentru bunurile ipotecate sau gajate; scrisori de garanţie emise
de bǎnci şi instituţii financiare din ţarǎ şi strǎinǎtate.
Documentaţia întocmitǎ pentru contractarea unui împrumut pe termen mediu şi lung este
compusǎ din: memoriu justificativ pentru listele de utilaje, instalaţii etc.; studiu de fezabilitate în
care se analizeazǎ perspectivele activitǎţii întreprinderii; previziuni cu privire la resursele
financiare şi la utilizarea lor pânǎ în momentul rambursǎrii creditului; ultimele situaţii financiare,
documentele prin care se face dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor care constituie
garanţie17. Împrumuturile pe termen lung se pot grupa în funcţie de provenienţǎ, astfel:
împrumuturi obligatare; titluri de stat; împrumuturi de la bǎnci; project financing.
1. Împrumuturile obligatare constituie forma principală de împrumut prin apel direct la
economii, rezervată societăţilor comerciale, autorităţilor publice şi organismelor internaţionale
17
Bucǎtaru D., Gestiunea financiarǎ a întreprinderii, Editura Junimea, Iaşi, 2006, p. 36.
care îndeplinesc anumite condiţii prevăzute de lege. Particularitatea acestei forme de împrumut
constă în fracţionarea sa într-un număr mare de părţi (obligaţiuni) cu valoare nominală egală, ceea
ce face ca emitentul să primească finanţare de la un ansamblu de persoane fizice şi juridice, nu de
la o instituţie financiarǎ anume. Obligaţiunile reprezintă un instrument de finanţare pe termen
lung, fiind titluri de credit nominale sau la purtător. Ele se caracterizeazǎ prin18:
 valoarea nominalǎ, care serveşte drept bazǎ de calcul a dobânzii şi care se înscrie pe actul
care atestă calitatea de creditor al investitorilor în obligaţiuni;
 cuponul (echivalentul dobânzii la un credit bancar), care reprezintă suma încasată periodic
de creditor;
 preţul de emisiune, respectiv preţul de vânzare la care obligaţiunea este oferită
investitorilor spre subscriere, care poate fi cel mult egal cu valoarea nominalǎ;
 prima de emisiune, ce se determină ca diferenţă între valoarea nominală şi preţul de
emisiune, reprezintă un cost pentru emitent;
 preţul de rambursare, care exprimă preţul plătit de societatea emitentă la scadenţa
împrumutului obligatar, fiind cel puţin egal cu valoarea nominală;
 prima de rambursare, care este diferenţa dintre preţul de rambursare şi valoarea nominală,
are semnificaţia unui cost pentru emitent;
 durata împrumutului, care reprezintă intervalul de timp cuprins între emisiunea şi
rambursarea obligaţiunilor;
 costul emisiunii, care include totalitatea cheltuielilor antrenate de emisiunea şi plasarea
titlurilor pe piaţă.
Emisiunea de obligaţiuni permite cumularea fondurilor externe, dar genereazǎ şi cheltuieli
pentru plata dobânzilor, comisioanelor bancare, comisioanelor de corespondenţă legate de
rambursarea împrumuturilor. Cheltuielile se acoperǎ din profitul obţinut ca urmare a utilizǎrii
eficiente a sumelor provenite din vânzarea obligaţiunilor. Valoarea fiecǎrei obligaţiuni reprezintǎ
o parte din datoria contractatǎ de întreprindere. Se consideră că aceastǎ formǎ de procurare a
resurselor financiare pe termen lung este mai avantajoasă decât emisiunea de acţiuni, deoarece:
- deţinǎtorii de obligaţiuni nu posedǎ decât un drept de creanţǎ asupra întreprinderii, spre
deosebire de acţionari care sunt coproprietari;
- nu modificǎ raportul de forţe în adunarea generalǎ a acţionarilor deoarece creditorii obligatari nu
deţin dreptul de vot şi nu pot influenţa direct procesul managerial al întreprinderii împrumutate;
- nu determinǎ diluarea bogǎţiei şi nu pot beneficia de creşterea valorii întreprinderii;
- generează economii fiscale ca urmare a deducerii dobânzii din profitul impozabil.
Dezavantajele pe care le pot resimţi emitenţii de obligaţiuni pot fi:
- plata la scadenţă fixă a dobânzii, care afectează trezoreria întreprinderii;
- dobânzile care reprezintă cheltuieli fixe ce pot afecta profitul şi, implicit, câştigul acţionarilor;
- emisiunea de obligaţiuni majorează costul datoriilor, iar neplata la scadenţa prevăzută în
contract a cupoanelor (dobânzilor) cuvenite determină riscul de faliment19.
Obligaţiunile emise de societăţile pe acţiuni nelistate la bursă se tranzacţionează pe piaţa
valorilor mobiliare necotate, iar obligaţiunile emise de societǎţile cotate la bursǎ se negociazǎ tot
la bursa de valori. Societatea emitentǎ poate rǎscumpǎra obligaţiunile la bursǎ, la un preţ inferior
valorii de rambursare, diminuându-se datoria înainte de scadenţa împrumutului (situaţie în care
obligaţiunile se numesc callable20). Posesorii obligaţiunilor care doresc sǎ-şi recapete banii
investiţi înainte de data prevǎzutǎ pentru rambursare (situaţie în care obligaţiunile se numesc
putable21), pot sǎ-şi vândǎ titlul negociabil pe piaţă secundară, de obicei la un preţ inferior valorii
nominale. Acest fapt sporeşte mobilitatea plasamentului pentru împrumutători, având în vedere că
18
Anghelache G., Piaţa de capital. Caracteristici. Evoluţii. Tranzacţii, Ed. Economică, Bucureşti 2004, p. 214.
19
Dragotă V., ş.a., Op. cit., p. 203.
20
21
Ibidem, p. 559.
durata de viaţă a împrumutului este cuprinsă între 7 şi 20 ani22. Rambursarea obligaţiunilor,

numită amortismentul împrumutului23, se poate realiza, cel mai frecvent, prin metoda anuităţilor
constante sau prin metoda amortismentului constant. Potrivit primei variante, în fiecare an
( t  1,..., n ) întreprinderea consacră aceeaşi sumă ratelor scadente ( at ), în timp ce, în primii ani o
parte importantă din anuitate ( At ) este destinată plăţii cheltuielior cu dobânda ( rd  Ct 1 ), care
descreşte pe măsură ce se majorează suma rambursată din împrumutul obligatar ( Co ). Relaţiile de
calcul pentru amortizarea anuală (ratele scadente) şi anuitatea care însumează rata scadentă şi
cheltuielile cu dobânda aferentă capitalului rămas de rambursat ( Ct 1 ), se determină după
relaţiile:
C
at  o ; At  at  rd  Ct 1

n variabila  
constanta variabila
În cea de-a doua variantă de rambursare, în fiecare an întreprinderea rambursează acelaşi
număr de titluri, anuităţile constante sunt compuse dintr-o parte consacrată rambursării capitalului
care variază crescător şi compensator cu partea destinată finanţării dobânzii. Relaţiile de calcul
care exprimă situaţiile anterior amintite sunt:
rd
At  Co  ; at  At  rd  Ct 1
1  1  rd 
n   
variabila constanta variabila
crescator descrescator
Indiferent de metoda de amortizare utilizată, tabloul amortizării împrumutului reflectă
numărul de obligaţiuni amortizate în fiecare an. Alegerea obligaţiunilor amortizabile se realizează
prin tragerea la sorţi sau prin răscumpărare la bursă. De regulă condiţiile de rambursare se
stabilesc încă de la lansarea lor. Răscumpărarea la bursă este eficientă când cursul bursier al
acţiunii este inferior valorii de rambursare. În acest caz, numărul de obligaţiuni rambursate în
primul an ( N1 ) şi în anii succesivi ai perioadei de îndatorare ( N 2 ,..., Nt ) se determină după
relaţiile de mai jos:
N
N1 
1  rd n  1
N2  N1  1  rd 
N3  N1  1  rd 2
.............................
Nn  N1  1  rd n 1
în care: - N - numărul total de obligaţiuni emise.
Pe piaţa financiară pot fi întâlnite mai multe tipuri de obligaţiuni, cum ar fi: obligaţiuni
fără cupon, obligaţiuni cu cupon, obligaţiuni convertibile în obligaţiuni, obligaţiuni fără cupon,
obligaţiuni cu warrant, eurobond, obligaţiuni cu randament ridicat etc.
Obligaţiunile fără cupon (zero coupon) aduc investitorului la scadenţă, pentru fiecare
obligaţiune, o remuneraţie rezultată prin actualizarea valorii nominale, iniţial negociată între
părţile contractante. Astfel, calculul valorii unei astfel de obligaţiuni constă în a determina
valoarea actuală ( VA ) a fluxului ( Ft ) care se manifestă la scadenţa ( t ) a titlului, după relaţia:
Ft
VA 
1  r t
22
23
Boştinaru A., Prăjişteanu B., Diagnostic financiar. Instrumente de analiză financiară, Ed. Economică, Bucureşti,
2003, p. 175.
Obligaţiunile cu cupon aduc investitorului cuponul plus valoarea nominală a obligaţiunii

la scadenţă. Valoarea obligaţiunii se calculează prin actualizarea, la o rată r , a fiecărui flux
intermediar (cuponul) ( C ) care se manifestă la intervale regulate de timp, între momentul
emisiunii şi cel al rambursării titlului, dar şi a fluxului care se manifestă la scadenţa titlului
(valoarea nominală) ( VN ), după relaţia:
C C C VN
VA    ...  
1  r  1  r 1
1  r  1  r n
n
Obligaţiunile convertibile în acţiuni sunt titluri de credit care atribuie posesorilor dreptul
de a transforma statutul lor de creditori în cel de acţionari, convertind obligaţiunile în acţiunile
societăţii emitente, la un raport de conversie predeterminat printr-un contract. Obligaţiunile
convertibile reprezintă o alternativă la îndatorarea tradiţionlă pentru întreprinderile aflată în
creştere şi cu o capacitate redusă de a genera fluxuri de trezorerie. Acest tip de obligaţiuni
contribuie la reducerea conflictului de interese între acţionarii şi creditorii societătii, reducându-se
astfel costurile de agenţie.
Obligaţiunile cu warrant sunt titluri obligatare care încorporează o serie de drepturi,
numite warrant, care permit posesorului să achiziţioneze acţiuni sau să subscrie ca acţionar, la un
preţ prefixat. Warrant este de tip american, dacă dreptul de achiziţie poate fi exercitat în orice
moment care precede scadenţa, sau de tip european, dacă acest drept poate fi exercitat la o dată
prevăzută sau la scadenţă. Între obligaţiunile convertibile şi cele cu warrant există deosebiri, care
pot fi rezumate astfel:
- obligaţiunile cu warrant dau loc la două aporturi de resurse financiare, adică cu ocazia
emisiunii de obligaţiuni şi prin exercitarea warrant-ului; din contră, obligaţiunile convertibile nu
necesită investiţii ulterioare subscrierii iniţiale pentru că obligaţiunile se transformă în acţiuni;
- warrant-ul are o durată de exerciţiu care poate depăşi durata obligaţiunilor convertibile.
Eurobond sunt titluri obligatare pe termen lung, emise pe pieţele financiare internaţionale,
într-o valută diferită de cea a ţării de origine a emitentului. Obligaţiunile sunt oferite simultan pe
mai multe pieţe, însă, în aceeşi monedă24.
Obligaţiuni cu randament ridicat (High Yield Bonds) sunt emise de întreprinderi cu risc
de creditare mare, aflate în faza de creştere, care promovează strategii agresive de pătrundere pe
piaţă. Din această cauză trebuie să garanteze investitorilor în obligaţiuni randamente menite să
remunereze acest risc. Scadenţa acestor obligaţiuni este de circa 7-12 ani. Pentru a accede pe piaţa
financiară cu astfel de titluri, emitenţii trebuie să garanteze lichiditatea lor şi să asigure o
comunicare financiară transparentă cu investitorii, în ceea ce priveşte gestiunea întreprinderii. Se
disting mai multe categorii de HYB, între care: HYB zero coupon care actualizează până la
scadenţa împrumutului remuneraţia iniţial negociată între părţi, evitându-se pe parcurs tensiunile
generate de lipsa de lichiditate; HYB multi coupon prevăd plata cuponului periodic, în sume
crescătoare în timp.
Piaţa obligaţiunilor în România cunoaşte o dezvoltare foarte slabă comparativ cu cea a
acţiunilor. Succesul unui împrumut bazat pe obligaţiuni este condiţionat de: conjunctura
economico-financiarǎ generalǎ; randamentul şi durata împrumutului; performanţele economico-
financiare ale întreprinderii; dimensiunea şi prestigiul întreprinderii. De regulǎ, posesorii de
capitaluri sunt dispuşi sǎ investeascǎ în întreprinderi prestigioase, cotate la bursǎ, considerând cǎ
astfel riscǎ mai puţin.
2. Titlurile de stat sunt împrumuturi acordate de stat, care a preluat în multe ţǎri
operaţiunile de creditare pe termen lung, înfiinţând instituţii financiare specializate. Când statul
este interesat sǎ intervinǎ direct în orientarea investiţiilor diverselor entităţi, faciliteazǎ accesul
acestora la sursele de capital, împrumutând din fondurile sale proprii, dacǎ investiţiile sunt de
interes general (realizarea unor obiective de investiţii în zone izolate, mai puţin dezvoltate din
24
Dallocchio M., Salvi A., Op. cit., p. 560.
punct de vedere economic). Dacǎ împrumuturile sunt realizate din fonduri publice, statul creazǎ
facilitǎţi pentru împrumutaţi sub forma unor subvenţii pentru echipamente speciale, facilitǎţi
fiscale, indemnizaţii de izolare. Dacǎ împrumutul se realizeazǎ de la organisme financiare
specializate (societǎţi de asigurare, fonduri mutuale etc.), facilitǎţile acordate de stat se pot
materializa în compensarea parţialǎ a costului împrumutului, garantarea împrumuturilor realizate
de întreprinzǎtori. În România, titlurile de stat sunt emise de Ministerul Finanţelor Publice, pe
baza prevederilor Legii datoriei publice, şi plasate prin intermediul unui agent desemnat de acest
Minister, respectiv: BNR, băncile comerciale, bursa de valori25.
3. Împrumuturile acordate de bănci pe termen mediu şi lung au rolul de a acoperi nevoile
financiare care depǎşesc resursele proprii, determinate de acoperirea cheltuielilor de investiţii în
echipamente de producţie, amenajǎri, construcţii, cheltuieli pentru inovǎri, cercetǎri sau pentru
operaţiuni de export. Condiţiile de creditare (alternativele de restituire, rata dobânzii, termenul de
rambursare, perioada de graţie, penalizǎrile pentru nerespectarea clauzelor contractuale etc.) sunt
negociate direct între bǎnci şi debitori. Aceste împrumuturi pot îmbrǎca mai multe forme, printre
care: credite leasing, credite pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie, credite pentru investiţii,
creditul ipotecar.
a. Operaţiunile de leasing au apărut pentru prima dată în 1950 în Statele Unite26. Ele
reprezintă o formă a creditelor pentru investiţii care se acordă, în lei şi în valută, societăţilor şi
instituţiilor specializate în desfăşurarea activităţii de leasing, pentru achiziţionarea activelor
(bunuri mobile şi imobile, noi sau second hand) care fac obiectul contractelor de leasing încheiate
cu investitorii. Prin operaţiunile de leasing, o parte numită locator/finanţator, transmite pentru o
perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este, altei părţi
denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de
leasing27. Locatorul/finanţatorul se obligă prin contractul de leasing să respecte dreptul
locatarului/utilizatoului de a alege furnizorul de bunuri potrivit intereselor sale.
Locatarul/utilizatorul se obligă să achite toate sumele datorate, conform contractului, adică: rate
de leasing, asigurări, impozite, taxe, cheltuieli de întreţinere şi alte cheltuieli aferente bunului. În
general, volumul creditului pentru activitatea de leasing nu depăşeşte 85% din preţul de achiziţie
(inclusiv TVA) a bunului respectiv sau din valoarea rezultată din raportul de evaluare, în cazul
bunurilor imobile28. De regulǎ, durata contractului de leasing se corelează cu durata de viaţă
economică a bunului şi cu cotele de amortizare stabilite.
Există mai multe forme de leasing, care se diferenţiază prin anumite elemente de contract,
cele mai cunoscute fiind leasingul financiar şi leasingul operaţional (de exploatare). Leasingul
financiar se caracterizeazǎ prin faptul cǎ, la sfârşitul perioadei de leasing, locatorul/finanţatorul se
obligă să respecte dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a
prelungi contractul de leasing sau de a înceta raporturile contractuale. Dacă locatarul/utilizatorul
optează pentru cumpărarea bunului, poate realiza aceasta înainte de sfârşitul perioadei de leasing,
dar nu mai devreme de 12 luni. Transferul dreptului de proprietate asupra bunului către
locatar/utilizator se va realiza la valoarea reziduală, adică la valoarea rămasă după achitarea de
către utilizator a ratelor de leasing şi a tuturor celorlalte sume datorate conform contractului. Rata
de leasing reprezintă, în cazul leasingului financiar, cota-parte din valoarea de intrare a bunului şi
dobânda de leasing. În cadrul leasingului financiar achiziţiile de bunuri imobile şi mobile sunt
tratate ca investiţii, fiind supuse amortizării în conformitate cu actele normative în vigoare.
Înregistrarea amortizării bunului ce face obiectul contractului de leasing financiar se efectuează
de către locatar/utilizator. Leasingul operaţional nu prevede posibilitatea achiziţionării la sfârşitul
25
26
27
Legea nr. 287/2006 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de
leasing şi societăţile de leasing, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 606 din 13 iulie 2006.
28
Albouy M., Op. cit., p. 282.
perioadei de contract a bunului de către locatar/utilizator, ci retragerea sa de către

locator/finanţator, care de cele mai multe ori este chiar societatea care a produs bunul şi care
cunoaşte riscul deprecierii şi situaţia de pe piaţa secundară a bunului respectiv29. Rata de leasing
reprezintă, în cazul leasingului operaţional chiria şi se stabileşte prin acordul părţilor. În cazul
acestui tip de contract, costul cu serviciile de întreţinere şi asistenţă ale bunului este în sarcina
societăţii de leasing, ca şi amortizarea bunului care se înregistrează de către locator/finanţator.
În sinteză, aceastǎ formǎ de creditare are urmǎtoarele caracteristici:
 contractul se încheie pe o duratǎ determinatǎ, care coincide de obicei cu durata de viată
economică a bunului;
 la expirarea contractului existǎ posibilitatea înapoierii bunului cǎtre proprietar sau a
cumpǎrǎrii lui la valoarea rezidualǎ, stabilitǎ în contract, precum şi posibilitatea reînnoirii
contractului;
 din punct de vedere contabil, reflectarea în contabilitatea locatarilor a activelor aferente
operaţiunilor de leasing financiar se efectuează cu ajutorul conturilor de imobilizări
corporale şi necorporale; dobânzile de plătit corespunzătoare datoriilor din operaţiuni de
leasing financiar se înregistrează în contabilitatea locatarilor periodic, conform
contabilităţii de angajamente, iar dobânzile de plătit aferente perioadelor viitoare se
evidenţiază în conturi în afara bilanţului; bunul dat în regim de leasing financiar este
recunoscut în contabilitatea locatorului sub forma unei creanţe imobilizate; în
contabilitatea locatarului bunul luat în leasing operaţional nu apare în activul bilanţului,
pentru că locatarul nu are calitatea de proprietar, ci sunt evidenţiate în conturi de evidenţă
din afara bilanţului; plǎţile efectuate de cǎtre debitor sunt deductibile din baza de calcul a
impozitului pe profit, ceea ce face ca leasingul sǎ fie avantajos pentru întreprindere;
 aceastǎ formǎ de creditare permite accelerarea dezvoltǎrii întreprinderii, însǎ poate afecta
autonomia sa financiarǎ pentru cǎ obligaţiile periodice de platǎ au un nivel ridicat,
cuprinzând: cota de amortizare a bunului, dobânda aferentă capitalului investit,
comisioanele aferente serviciilor oferite de societatea de leasing, cheltuielile fiscale în
cazul în care se transferă proprietatea asupra bunului locatarului30; din acest motiv,
beneficiarul acestui tip de credit trebuie sǎ obţinǎ o rentabilitate ridicatǎ;
 beneficiarul unui contract de leasing nu este nevoit sǎ recurgǎ direct la un împrumut
bancar sau obligatar, nici sǎ-şi cheltuiascǎ propriul capitalul pentru a putea deţine bunul
respectiv.
b. Creditele pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie, disponibile în lei şi în valută, se
acordă eşalonat entităţilor care realizează produse cu ciclu lung de fabricaţie (constructoare de
maşini, utilaje etc.). În urma analizei documentaţiei tehnice, a mişcării stocurilor şi a cheltuielilor
aferente producţiei în curs de fabricaţie se stabileşte valoarea creditului şi perioada de acordare a
acestuia, cuprinsă între 12 şi 36 de luni, fără a depăşi durata ciclului de fabricaţie.
c. Creditele pentru investiţii completează resursele proprii de finanţare ale entităţilor care
realizează noi obiective de investiţii, menţin sau dezvoltă capacităţi de producţie, modernizează şi
retehnologizează diferite utilaje şi instalaţii tehnice etc. De regulă, aceste credite sunt disponibile
în lei şi/sau în valută, pentru o perioadă de cel mult 10 ani şi în sumă de circa 85% din valoarea
proiectului31. Acordarea lor precede realizarea investiţiei şi se realizează în urma analizei
documentaţiei de proiect (planul de afaceri sau studiul de fezabilitate, documentaţia tehnico-
economică, autorizaţia de construcţie, actele care atestă situaţia juridică a terenului, alte
documente justificative).
d. Creditul ipotecar se acordă persoanelor juridice române care au ca obiect de activitate
construirea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinaţie locativă, industrială,
29
30
Ibidem, p. 568.
31
comercială sau persoanelor juridice care doresc să construiască locuinţe de serviciu pentru
salariaţii proprii. De asemenea, aceste credite pot fi destinate finanţării cheltuielilor legate de
elaborarea unor studii, proiecte, obţinerea autorizaţiilor sau avizelor de construcţii, amenajării
terenurilor construibile, cheltuielilor notariale etc. De regulă, nivelul creditului este de până la
75% din valoarea imobilului sau devizului estimativ.
5. Project financing este o tehnică de finanţare a proiectelor de investiţii complexe, care
angajează subiecţi multipli, cu roluri diferite în proiect (bănci, contractori, consultanţi tehnici,
administraţii publice, agenţii internaţionale, furnizori, sponsori etc.), care necesită un capital
considerabil şi care nu ar putea fi implementate din cauza unor restricţii legate de accesul la
credite. Această tehnică a fost iniţial utilizată pentru finanţarea tunelului de sub Marea Mînecii,
inaugurat în 1994, moment după care project financing a fost difuzat în toate părţile lumii pentru
finanţarea investiţiilor în domeniile: petrolier, energetic, transport, reciclarea rezidurilor etc.
Comparativ cu finanţarea tradiţională, project financing prezintă unele avantaje. De exemplu,
dacă în cazul finanţării tradiţionale rambursarea împrumuturilor depinde de fluxurile de lichiditate
generate de activitatea de ansamblu a întreprinderii, în cazul project financing capacitatea de
rambursare a creditelor se apreciază numai în funcţie de fluxurile de lichiditate generate prin
proiect. Astfel, această alternativă de finanţare permite izolarea activităţii întreprinderii de riscul
pe care îl presupune proiectul finanţat. În acelaşi timp, chiar şi informaţiile furnizate finanţatorilor
sunt strict legate de caracteristicile proiectului.
În general, creditele pe termen mediu şi lung sunt garantate de către solicitanţi, la cererea
băncilor. Garanţiile îmbracă forme diferite, în funcţie de natura creditului, fiind: garanţii
imobiliare (ipotecare), garanţii mobiliare (depozite bancare, certificate de depozit, titluri la ordin,
acţiuni, cesiuni de creanţă, fondul de comerţ etc.), garanţii personale (scrisori de garanţie bancară,
garanţii emise de fonduri de garantare, garanţii emise de statul român şi de administraţia publică
locală, cauţiuni etc.).
3.1.2.2. Împrumuturi pe termen scurt
Împrumuturile pe o perioadǎ de până la un an (datoriile curente) sunt destinate finanţării

operaţiunilor ciclului de exploatare, respectiv a activelor circulante şi a variaţiilor lor pasagere
pentru a cǎror finanţare capitalurile permanente nu au fost suficiente. Aceste împrumuturi trebuie
să limiteze fondul de rulment la un nivel care să permită menţinerea solvabilităţii întreprinderii.
Creditele pe termen scurt sunt fundamentate pe criteriul lichidităţii şi sunt foarte specializate, pe
operaţiuni care caracterizează ciclul de exploatare32. Acoperirea financiarǎ prin obligaţii pe
termen scurt conferǎ o anumitǎ supleţe întreprinderii, în sensul cǎ îi permite acesteia sǎ-şi extindǎ
sau sǎ-şi restrângǎ operativ volumul de activitate. Creditele pe termen scurt provin din finanţǎri
bancare (împrumuturile bancare pe termen scurt, precum: creditele de trezorerie, creditele pentru
finanţarea cheltuielilor şi stocurilor sezoniere, creditele de mobilizare sau scont, creditul prin
cecuri, factoringul) şi finanţǎri nebancare (creditele furnizori, avansurile de la clienţi şi creditele
pe bazǎ de bilete de trezorerie sau bonuri de casǎ).
1. Creditele de trezorerie sunt utilizate pentru asigurarea echilibrului trezoreriei, atunci
când plǎţile curente depǎşesc încasǎrile, din cauza particularitǎţilor ciclului de exploatare
(sezonaritatea acestuia în agriculturǎ, turism, construcţii) sau de unele dificultǎţi (rotaţia lentǎ a
stocurilor, diminuarea cererii pieţei pentru produsele/serviciile realizate, întârzierea recuperării
creanţelor comerciale etc.) cu care se confruntǎ întreprinderea. Aceste credite pot îmbrăca forma:
liniilor de credit, creditului facilitate de cont, creditului pentru descoperire de cont.
a. Liniile de credit se acordă pentru finanţarea ansamblului activităţii curente, potrivit
nevoilor solicitantului, pe o perioadă cuprinsă între 3 şi 12 luni. În cazuri justificate economic şi
32
în urma analizelor, se pot acorda linii de credit pentru activitatea de productie şi pe termen mediu,
de maxim 36 de luni, care pot fi prelungite, la cererea clienţilor, pe noi perioade de creditare, pe
bază de acte adiţionale, dacă sunt îndeplinite condiţiile avute în vedere la acordare sau la
precedenta revizuire. Se acordă pentru creditarea de ansamblu a activităţii curente de
aprovizionare, producţie, desfacere, prestări servicii sau pentru creditarea unor subactivităţi,
proiecte, contracte etc. Din linia de credit se pot efectua plăţi pentru activităţi care au legatură cu
activitatea curentă (inclusiv rambursări de credite, plăţi de comisioane, plăţi către buget, etc.), cu
excepţia plăţilor pentru investiţii. Creditul se acordă în sistem "revolving", adică banca se
angajează ca pentru perioada stabilită să împrumute clientelei fonduri utilizabile în mod
fracţionat, în funcţie de nevoile acesteia, fără a depăşi nivelul stabilit prin contractul de credit, cu
posibilitatea de a face trageri şi rambursări multiple. Avantajele acestei forme de finanţare sunt:
continuitate în desfăşurarea activităţii curente; fluidizarea plăţilor; flexibilitate prin negocierea
dobânzilor; posibilitatea de a opta pentru dobânda fixă sau variabilă etc. Volumul acestora se
stabileşte în funcţie de cash-flow-ul solicitantului, fără a depăşi încasările curente ale acestuia,
realizate prin bancă într-o perioadă anterioară egală ca număr de zile cu perioada viitoare de
creditare. Garanţiile solicitate la acordarea liniei de credit pot fi: garanţii reale imobiliare
(ipoteca); garanţii reale mobiliare (depozite bancare, certificate de depozit, certificate de depozit
cu discount, soldul creditor al contului curent, acţiunile, cesiunea de creanţă etc.); garanţii
personale (scrisori de garanţie bancară, garanţii emise de fonduri de garantare, garanţii emise de
statul român şi de autorităţile administraţiei publice locale, asigurarea de risc financiar de neplată)
etc.
b. Creditul facilitate de cont se acordă pentru acoperirea lipsei temporare de lichidităţi,
necesare efectuării de plăţi aferente capitalului de lucru, dar fară a se limita la: aprovizionare,
producţie, desfacere, prestări servicii, plaţi restante sau curente către bugetele statului şi
asigurărilor sociale şi bugetele locale, (pre)finanţarea exporturilor/importurilor. Excepţie fac
plăţile aferente investiţiilor, leasingului, dobânzilor, comisioanelor aferente altor tipuri de credite
financiare. Aceste credite pot îmbrăca forma: facilităţilor de cont pe cecuri şi bilete la ordin şi a
facilităţilor de cont pe facturi. În primul caz, sursa de rambursare este reprezentată de încasările
provenite din instrumente de plată (cecuri şi bilete la ordin) girate în favoarea băncii, iar durata de
acordare este de până la 60 de zile calendaristice. În cazul celei de-a doua forme, sursa de
rambursare este reprezentată de încasarea facturilor cesionate în favoarea băncii, iar perioada de
acordare este de maximum 90 de zile calendaristice. Suma maximă acordată este dimensionată în
funcţie de: cifra de afaceri anuală, analiza financiară şi calitativă a clientului şi tipul garanţiei. De
regulă, ea reprezintă maximum 80% din valoarea totală a cecurilor şi/sau biletelor la ordin girate
sau a facturilor cesionate în favoarea băncii, aferente acestui tip de credit. Plafonul de credit nu va
depăşi nivelul valoric al încasărilor medii lunare realizate de client pe ultimele 3 luni, luându-se
în calcul şi obligaţiile de plată în următoarele 30 de zile de la acordarea creditului. Este un credit
operativ, pentru care răspunsul băncii privind acordarea lui este foarte prompt şi în funcţie de
prezentarea documentelor solicitate clientului.
c. Creditul pentru descoperire de cont (overdraft) se acordă pentru achitarea unor obligaţii
de plată stringente ale solicitantului (procurarea materiilor prime, materiale, combustibil, energie,
plata impozitelor şi taxelor etc.), justificate pe baza unor documente (facturi, ordine de plată în
lei, ordine de cumpărare-vânzare de valută), şi pentru a evita lipsa temporară de disponibilităţi în
cont la data la care trebuie decontate anumite instrumente de plată emise (cec, cambii, bilete la
ordin). Beneficiarii creditelor în regim overdraft pot fi: clienţi ai băncii care au credite sau linii de
credit în derulare la bancă şi pentru care există o analiză actualizată privind performanţa
economico-financiară a acestora; clienţi ai băncii care au avut contractate credite sau linii de
credit la bancă şi s-au achitat onorabil de datoriile faţă de bancă; clienţi ai băncii care nu au
angajat niciodată credite sau linii de credit la bancă, dar care rulează prin bancă încasări
semnificative şi a căror echipă managerială are credibilitatea necesară. Perioada de acordare a

acestor credite variază de la câteva săptămâni la câteva luni şi poate fi reînnoită.
2. Creditele pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor sezoniere sunt puse la dispoziţia
întreprinderilor dupǎ ce se analizeazǎ motivul solicitǎrii lor, se asigurǎ garantarea şi controlul
utilizǎrii lor. Concret, destinaţia acestor credite este: finanţarea cheltuielilor de constituire a
stocurilor temporare sau sezoniere (cheltuieli de aprovizionare, păstrare, conservare, depozitare a
stocurilor de materii prime, materiale, combustibili, mărfuri, produse agricole, agroalimentare etc.
peste necesităţile curente de aprovizionat şi care, temporar, sunt mai mari decât posibilităţile
proprii de plată); refinanţarea creditelor pentru stocuri contractate la alte bănci. Bǎncile preferǎ
aceste credite care se mai numesc „credite care se autolichideazǎ”, deoarece sunt rambursate în
mod automat, odatǎ cu lichidarea stocului pentru care au fost acordate (de regulă într-o perioadă
mai mare de un trimestru, fără a depăşi 12 luni de la constituire). Întreprinderile care au nevoie de
stocuri mari de materiale pot obţine un astfel de credit garantat prin gajarea stocurilor. Stocurile
sunt pǎstrate în gaj şi orice modificare a lor se raporteazǎ bǎncii.
3. Creditele de mobilizare (scont) sunt necesare pentru că întreprinderile, în virtutea
relaţiilor lor comerciale, acumulează creanţe, acordând termene de plată clienţilor. De cele mai
multe ori situaţia financiară a întreprinderilor nu permite aşteptarea scurgerii termenelor de plată
acordate, fiind necesară intervenţia băncilor pentru „mobilizarea” creanţelor33. Băncile pun la
dispoziţia întreprinderilor credite care corespund valorii creanţelor, din care reţine dobânda şi
comisionul de gestiune aferente (agio). Creditele de mobilizare se acordă întreprinderilor care
sunt posesoare legale ale unor titluri de credit. Aceste credite se obţin în urma operaţiunilor de
scontare (încasarea înainte de scadenţă a sumei înscrise pe ele) a titlurilor, precum tratele
(scrisoare de schimb prin care emitentul garanteazǎ deţinǎtorului legitim cǎ o persoanǎ desemnatǎ
în titlu, de regulǎ banca, îi va plǎti o sumǎ de bani stabilitǎ, la prezentarea titlului, la o anumitǎ
scadenţǎ) şi biletele la ordin (titlu care conferǎ titularului legitim dreptul de a i se plǎti o sumǎ de
bani de cǎtre emitentul biletului la ordin). Una dintre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească
titlul prezentat la scontare este ca valoarea lui să nu depăşească cifra de afaceri medie lunară
realizată de posesorul titlurilor în ultimele şase luni. Creditele de scont sunt destinate activităţii
curente: plata furnizorilor, salariilor, impozitelor şi taxelor.
4. Creditele prin cecuri au rolul de a finanţa activitatea curentă a întreprinderilor care
depun cecuri spre încasare, care au la bază tranzacţii comerciale reale şi documente contractuale.
Au drept garanţie documente de plată în curs de încasare, nivelul creditului este de 90% din
valoarea nominală a cecurilor negirate, iar perioada de acordare este de maximum 15 zile.
Beneficiarii acestui tip de credit sunt agenţii economici, clienţi ai băncii, cu o situaţie netă bună
şi care nu au avut dificultăţi de rambursare a creditelor acordate de bancă.
5. Factoringul reprezintă un pachet de servicii efectuate de societăţi specializate,
concretizat în finanţarea pe baza facturilor şi administrarea creanţelor. Societăţile de factoring
acordă credite pentru facturile care reprezintă creanţe pe care clientul lor le deţine din diverse
contracte comerciale în lei sau în valută. Se acordă pe o perioadă de maximum 180 de zile de la
emiterea facturilor34. La astfel de credite recurg entităţi mici şi mijlocii care nu-şi pot finanţa
creşterea vânzărilor şi, de asemenea, nu îndeplinesc condiţiile de creditare cerute de bănci. În
general, finanţarea se realizează în proporţie de 80% din contravaloarea facturii în momentul
cumpărării creanţelor de către societatea de factoring. Factoringul poate fi practicat atât în
operaţiunile de comerţ interior, cât şi în cele de comerţ exterior. Această modalitate de finanţare
permite furnizorului să simplifice activitatea de gestiune (facturare, încasare, secretariat,
contencios, contabilitate etc.); să aibă certitudinea recuperării creditelor comerciale; să dispună de
lichiditate.35 Costul factoring-ului cuprinde: o rată a dobânzii anuale, care depinde de condiţiile
33
34
Ibidem
35
pieţei; un comision, diferenţiat în funcţie de operaţiunile realizate, care se încadrează între 1,5% şi
2,5%.
6. Creditele furnizori sunt reprezentate de mijloacele bǎneşti care rǎmân la dispoziţia
întreprinderii prin amânarea plǎţilor pentru diverse achiziţii de la furnizori. Întreprinderile pot
primi de la clienţi avansuri sub forma mijloacelor bǎneşti destinate pentru reluarea ciclului de
exploatare din care vor rezulta produsele contractate cu clienţii.
7. Creditele pe bazǎ de bilete de trezorerie sau bonuri de casǎ se obţin de întreprindere
prin emiterea şi plasarea publică, direct pe piaţa financiară, a biletelor sau bonurilor amintite, cu
scadenţǎ de pânǎ la un an, cu dobândǎ atrǎgǎtoare. Acestă formă de creditare este accesibilă
întreprinderilor de mari dimensiuni, pentru sume relativ mari. Întreprinderile care recurg la
această formă de finanţare fac, în general, obiectul analizei din partea agenţiilor de rating.
Emitentul poate cere băncii sale o garanţie de emisiune, în cazul în care piaţa nu-i permite
reînnoirea biletelor. Băncile îşi dovedesc flexibilitatea faţă de clienţi dezvoltând foarte multe
modalităţi de finanţare pe termen scurt, în funcţie de politica proprie de creditare. Documentaţia
necesară contractării creditelor pe termen scurt se compune, în general, din: cererea de creditare
semnată de persoanele care reprezintă legal societatea, situaţiile financiare (bilanţ, contul de profit
şi pierdere, situaţia modificărilor capitalului propriu, situaţia fluxurilor de trezorerie, balanţele de
verificare) care caracterizează performanţa şi poziţia financiară a solicitantului de credite, raportul
auditorilor, bugetul de venituri şi cheltuieli pentru perioada pentru care solicită creditul etc.
3.2. Structura pieţei financiare
Piaţa financiară este o piaţă specializată (fizică sau virtuală) pe care se confruntǎ şi se
reglează liber oferta cu cererea de active financiare. Pieţei financiare i se atribuie mai multe
funcţii specifice36, cum ar fi: finanţarea întreprinderilor prin emisiunea de instrumente financiare;
investirea resurselor financiare ale celor care au economisit; negocierea, cotarea şi reglementarea
instrumentelor financiare şi a condiţiilor de emisiune.
În literatura de specialitate37 piaţa financiară este definită într-o dublă accepţiune: anglo-saxonă şi
continental-europeană. În accepţiune anglo-saxonă, piaţa de financiară se compune din piaţa de
capital şi piaţa monetară. Pe piaţa de capital se asigură investirea capitalurilor pe termen mediu şi lung,
iar pe piaţa monetară se asigură atragerea şi plasarea capitalurilor pe termen scurt. În accepţiune
continental-europeană, piaţa financiară este o componentă a pieţei de capital, alături de piaţa monetară
şi piaţa ipotecară.
În România s-a adoptat concepţia anglo-saxonă referitoare la structura pieţei financiare,
compusă din două segmente:
- piaţa monetară (interbancară), reglementată şi controlată de Banca Naţională a României;
- piaţa de capital (a titlurilor financiare), reglementată şi controlată de Comisia Naţională a
Valorilor Mobiliare.
Piaţa monetarǎ este numită şi piaţa creditului pe termen scurt pentru că este specializată
în tranzacţii cu active monetare cu scadenţă scurtă, de până la un an. Partenerii care opereazǎ pe
aceastǎ piaţă sunt: banca de emisiune, bǎncile comerciale, Trezoreria Publică, casele de economii,
alte instituţii financiare şi agenţi economici mici şi mijlocii necotaţi la bursǎ. Tranzacţiile pe
această piaţă îmbracă forma acordării-rambursării creditelor şi a titlurilor de creanţă
negociabile, reprezentate de: certificate de depozit (titluri ce atestă existenţa unui depozit în cont),
bilete de trezorerie (emise de societăţi comerciale, cu excepţia instituţiilor de credit), bonuri de
tezaur (emise de Trezoreria Publică), titluri pe termen scurt (echivalente de trezorerie emise de
36
37
Troie L., Zaharia O., ş.a., Analiza statistică a activităţii economice şi a gestiunii financiare a întreprinderii,
http://www.ase.ro/biblioteca
societăţi şi instituţii financiare). În general, activele financiare care se tranzacţionează pe piaţa

monetară se caracterizează prin faptul că sunt nenegociabile38, adică odată achiziţionate nu pot fi
înstrăinate de deţinătorii lor pănă la scadenţă, au lichiditate mare şi implică un risc redus pentru
investitori.
Piaţa de capital este o piaţǎ pe care se tranzacţionează titlurile financiare primare (acţiuni
şi obligaţiuni) şi titlurile financiare derivate (produse bursiere rezultate din contracte între
emitent şi beneficiar, care dau beneficiarului dreptul asupra unor active ale emitentului, la o
scadenţă stabilită printr-un contract la termen sau contract de opţiuni). Din punct de vedere al
structurii, piaţa de capital este segmentată în piaţa primară şi piaţa secundară.
Pe piaţa primară de capital se tranzacţionează titluri nou emise, ea reprezintă un canal de
recoltare a resurselor necesare pentru constituirea sau mărirea capitalului social al entităţilor de
titluri. În acelaşi timp, piaţa primară de capital oferă primele informaţii cu privire la preţurile
titlurilor, informaţii care reprezintă drept bază de referinţă (benchmark) pentru negocierile de pe
piaţa secundară.
Pe piaţa secundară se tranzacţionează titlurile care se află în circulaţie, adică au fost deja
emise şi vândute de primii deţinători la preţul de piaţă al acestora, preţ ce poate fi diferit de
valoarea nominală a titlurilor. Astfel, pe piaţa secundară se crează posibilitatea convertirii
titlurilor în monedă, într-un termen cât mai scurt şi cu pierderi minime de valoare. În timp ce piaţa
primară satisface în mod direct necesităţile de finanţare ale unui subiect, piaţa secundară răspunde
necesităţii investitorilor de a-şi modifica compoziţia propriului portofoliu de active financiare,
pentru a-şi minimiza riscul asumat sau în scopuri speculative39. Funcţionarea efectivă a pieţei
secundare se realizează prin intermediul bursei de valori, care este o piaţă de licitaţie, şi a pieţei
extrabursiere, considerată o piaţă de negocieri.
Piaţa financiară trebuie să asigure un cadru neutru şi avantajos tuturor participanţilor la
operaţiunile pieţei. Partenerii pieţei financiare sunt numeroşi, fiecare cu obiective şi caracteristici
proprii, astfel:
- Emitenţii reprezentaţi de entităţile care emit instrumente financiare pentru că au nevoie de
capital.
- Investitorii, persoane fizice sau juridice deţinătoare de economii, care cautǎ plasamente
profitabile în măsură să le asigure recuperarea operativă a capitalului investit. Literatura de
specialitate individualizează investitorii instituţionali, investitorii privaţi (indivizi şi familii) şi
investitorii profesionişti (trader)40.
a) Investitorii instituţionali sunt reprezentaţi de:
- fondurile de investiţii care colectează capitalul (fondul) de la investitorii privaţi şi îl investesc în
acţiuni, obligaţiuni şi alte titluri. Clienţii fondului de investiţii au avantajul plasării capitalului
într-un portofoliu diversificat de titluri, gestionat în mod profesionist, astfel încât pe termen lung
să obţină un randament superior celui care ar rezulta investind într-un singur tip de titluri;
- fondurile de pensie care colectează contribuţiile diverselor categorii de salariaţi, pe care le
investeşte pe piaţa de capital pentru a obţine randamente care să permită plata unei pensii
aderenţilor la fond, din momentul pensionării;
- societăţile de asigurări care investesc pe piaţă de capital resursele financiare de care dispun, ca
urmare a activităţii de asigurare a riscurilor pe care o desfăşoară. Se consideră că societăţile de
asigurări dispun de un surplus financiar, rezultat prin faptul că încasarea primelor de asigurare de
la clienţi precede, de regulă, plata indemnizaţiilor promise acestora de societatea de asigurări.
Prin lege, societăţile de asigurări trebuie să menţină o rezervă de resurse financiare, care să
garanteze asiguraţilor că vor primi plăţile la care au dreptul. Practic aceste rezerve sunt investite
pe piaţa de capital.
38
39
Pivato S., Misani N., ş.a., Economia e gestione delle imprese, Egea, Milano, 2004, p. 127.
40
Ibidem, p. 128.
b) Investitorii privaţi (indivizi şi familii) investesc în Bursă, achiziţionând pachete de

acţiuni. Aceştia nu au acces la bursă în mod direct ci indirect, prin intermediari.
c) Investitorii profesionişti, numiţi speculatori (trader), participă la tranzacţii cu scopul de
a câştiga din oscilaţiile de preţ ale titlurilor. Aceşti investitori practică o politică de investiţii
caracterizată prin risc înalt şi speculează asupra preţurilor la Bursă prin tehnici agresive.
-Bursele de valori care creazǎ posibilitatea ca titlurile cotate şi oferite sǎ fie negociate.
Cea mai importantă piaţă secundară este Bursa de Valori, care reprezintă un loc
instituţionalizat pentru schimbul titlurilor, creat pentru a garanta un maximum de eficienţă
tranzacţiilor. Astfel, Bursa atribuie titlurilor un preţ şi le asigură lichiditatea, adică posibilitatea de
a fi schimbate. Ea asigură cel mai scurt şi eficient drum între excedentul de capital al celor care
doresc să investească pe termen mediu şi lung şi nevoile de finanţare ale persoanelor fizice şi
juridice. Operaţiunile în cadrul său sunt realizate de specialişti numiţi agenţi de schimb, care
trebuie sǎ prezinte garanţii de moralitate şi să pǎstreze secretul profesional. Bursele de valori
susţin indirect şi piaţa primară de capital, deoarece un emitent ale cărui titluri sunt cotate la Bursă
va plasa mai uşor noile emisiuni, pentru că investitorii care vor subscrie la capitalul emitentului
au siguranţa că, la momentul oportun, vor putea recupera resursele investite. Bursele de valori
îndeplinesc, aşadar, funcţii multiple, precum:
- garantarea accesului investitorilor la tranzacţii, direct sau prin intermediari autorizaţi;
- gestionarea oscilaţiilor de preţ, care asigură întâlnirea impersonală între cererea şi oferta de
titluri;
- transmiterea către investitori a informaţiilor asupra schimburilor şi asupra emitenţilor de titluri,
astfel încât tranzacţiile să se desfăşoare în condiţii de transparenţă şi egalitate între investitori.
Bursa concentrează un număr foarte limitat de întreprinderi în raport cu populaţia totală a
întreprinderilor care funcţionează într-o economie. Aceasta se datorează unor constrângeri
obiective, cum ar fi: dimensiunea întreprinderii, performanţele sale, comunicarea financiară
transparentă, costul de intrare la bursă, corelarea strategiei cu compoziţia capitalurilor etc. În
pofida unor excese speculative, Bursa reprezintă un permanent sistem de referinţă pentru toate
întreprinderile şi pentru ansamblul economiei, care stabileşte valoarea activelor financiare.
Această valoare, numită capitalizarea bursieră, este expresia bogăţiei naţionale a unei ţări41.
- Băncile autorizate de Banca Naţională a României, în special, în calitatea de intermediari, care
furnizează întreprinderilor variate tipuri de servicii financiare, inclusiv cele de lansare în public
de acţiuni şi obligaţiuni; de asemenea, bǎncile pot subscrie la formarea capitalurilor
întreprinderilor.
- Alţi intermediari, cum ar fi: societăţile de servicii de investiţii financiare (SSIF), companiile de
asigurǎri, notarii etc.
- Organismele de supraveghere şi control asupra funcţionării corecte şi eficiente a pieţei de
capital, precum: Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Organisme de Autoreglementare,
Asociaţia Naţională a Societăţilor de Valori Mobiliare, Societăţile de Valori Mobiliare, Bursa de
Valori Bucureşti, Piaţa Extrabursieră etc.
 Aplicaţii
Aplicaţia nr. 1. O întreprindere care doreşte să promoveze un proiect de investiţii, cu o
durată de viaţă de cinci ani, în valoare de 400000 mii lei are două alternative de finanţare:
- emisiunea de obligaţiuni, cu dobândă de 8% pe an (800 buc la valoarea nominală de 500
lei/buc.);
- emisiunea de acţiuni (800 buc la valoarea nominală de 500 lei/buc.).
Apreciaţi care este randamentul acţiunilor (profitul pe acţiune) în cazul celor două
alternative de finanţare, cunoscând: bilanţul întreprinderii în cele două situaţii, cifra de afaceri
41
previzionată pe durata celor cinci ani; profitul brut care reprezintă 15% din cifra de afaceri;
impozitul pe profit de 16%.
Rezolvare:
Tabelul 2. Bilanţul întreprinderii în cazul finanţării prin emisiunea de obligaţiuni
Active imobilizate nete 560000
Active circulante 400000
Total activ 960000
Capital social (800 acţiuni x 500 lei) 400000
Rezerve 100000
Datorii plătite într-o perioadă mai mare de un an
460000
(60000 cu dobânda de 12% + 400000 cu dobânda de 8%)
Total pasiv 960000
Tabelul 3. Profitul pe acţiune – finanţarea prin emisiunea de obligaţiuni – mii lei

Anii
Specificare
0 1 2 3 4 5
Cifra de afaceri - 300000 400000 600000 500000 700000
Profitul brut - 48000 64000 96000 80000 112000
Ch. financiare (12%) 7200 7200 7200 7200 7200 7200
Ch. financiare (8%) 32000 32000 32000 32000 32000 32000
Profit brut – Ch. fin. -39200 8800 24800 56800 40800 72800
Impozitul pe profit - 1408 3968 9088 6528 11648
Profitul net -39200 7392 20832 47712 34272 61152
Profitul net/acţiune - 9,24 26,04 59,64 42,84 76,44
Tabelul 4. Bilanţul întreprinderii în cazul finanţării prin emisiunea de acţiuni

Active imobilizate nete 560000
Active circulante 400000
Total activ 960000
Capital social (1600 acţiuni x 500 lei) 800000
Rezerve 100000
Datorii plătite într-o perioadă mai mare de un an
60000
(60000 cu dobânda de 12%)
Total pasiv 960000
Tabelul 5. Profitul pe acţiune – finanţarea prin emisiunea de acţiuni – mii lei

Anii
Specificare
0 1 2 3 4 5
Cifra de afaceri - 300000 400000 600000 500000 700000
Profitul brut - 48000 64000 96000 80000 112000
Ch. financiare (12%) 7200 7200 7200 7200 7200 7200
Profit brut – Ch. fin. -7200 40800 56800 88800 72800 104800
Impozitul pe profit - 6528 9088 16872 11648 16768
Profitul net -7200 34272 47712 71928 61152 88032
Profitul net/acţiune - 21,42 29,82 44,96 38,22 55,02
Interpretarea rezultatelor: Ambele variante de finanţare aduc randamente pe acţiune
semnificative, varianta finanţării prin obligaţiuni este mai eficientă deoarece randamentele pe
acţiune sunt mai mari, în special, în ultimii trei ani ai duratei de exploatare a investiţiei.
Aplicaţia nr. 2. Plecând de la elementele de bilanţ de mai jos, să se aprecieze dacă
întreprinderea dispune de capacitate de îndatorare. Care este capacitatea maximă de îndatorare a
întreprinderii?
Rezolvare:
Tabelul 6. Calculul capacităţii de îndatorare a întreprinderii
Elemente de bilanţ Sume
Datorii plătite într-o perioadă de un an (lei) 52894600
Datorii plătite într-o perioadă mai mare de un an (lei) 1975100
Datorii totale (lei) 54959700
Capital propriu (lei) 99031300
Capital permanent (lei) 101006400
Total pasiv (lei) 155022500
CIG1  Datorii totale/Total pasiv 0,35<0,66

CIG2  Datorii totale/Capitaluri proprii 0,55<2
CIT1  Datorii mai mari de un an/Capitaluri permanente 0,02<0,50
CIT2  Datorii mai mari de un an/Capitaluri proprii 0,02<1
Interpretarea rezultatelor: Datele Tabelului 6 ne permit să constatăm că întreprinderea

analizată dispune de capacitate de îndatorare, deoarece valorile coeficienţilor îndatorării globale
şi ale coeficienţilor îndatorării la termen sunt inferioare limitelor impuse de normativele bancare.
În consecinţă, capacitatea de îndatorare a întreprinderii este departe de a fi saturată, ştiut fiind
faptul că, potrivit normativelor bancare, întreprinderea dispune de o capacitate maximă de
îndatorare ( Dtmax ) egală cu de două ori capitalul său propriu ( C pr ):
Dtmax = 2  C pr  2  99031,3  198062,6 mii lei
Astfel, întreprinderea se mai poate îndatora cu suma de 143102,9 mii lei, care este diferenţa dintre
suma ce reprezintă capacitatea maximă de îndatorare şi datoriile totale contractate ( Dt ),
respectiv: 143102,9  198062,6  54959,7 .
Aplicaţia nr. 3. Verificaţi dacă suma de 143102,9 mii lei, cu care se mai poate îndatora
întreprinderea, poate fi contractată ca o datorie ce trebuie plătită într-o perioadă mai mare de un
an, destinată a finanţa un proiect de investiţii.
Rezolvare:
În condiţiile în care suma amintită va reprezenta o datorie ce trebuie plătită într-o perioadă
mai mare de un an, elementele de bilanţ descrise în tabelul anterior se modifică, devenind cele din
Tabelul 7.
Tabelul 7. Calculul capacităţii de îndatorare a întreprinderii
Datorii plătite într-o perioadă de un an (lei) 52894600
Datorii plătite într-o perioadă mai mare de un an (lei) 145078000*
Total pasiv (lei) 298125400
CIG1  Datorii totale/Total pasiv 0,66=0,66
CIG2  Datorii totale/Capitaluri proprii 2=2
CIT1  Datorii mai mari de un an/Capitaluri permanente 0,59>0,50
CIT2  Datorii mai mari de un an/Capitaluri proprii 1,46>1
* 145078000=1975100+143102900
Interpretarea rezultatelor: Se constată că suma de 143102,9 mii lei nu poate fi contractată
de întreprindere ca datorie ce trebuie plătită într-o perioadă mai mare de un an, deoarece are
capacitatea de îndatorare la termen suprasaturată, respectiv 0,59>0,50 şi 1,46>1, adică sunt
depăşite valorile celor doi indicatori care reflectă limita de creditare admisă de bănci. În aceste
condiţii, doar o parte din suma respectivă va putea fi împrumutată pe o perioadă mai mare de un
an ( DL ), diferenţa va fi contractată ca datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de un an ( DS ).
Pentru a determina cât din suma de 143102,9 mii lei vor reprezenta cele două categorii de datorii,
D
se pleacă de la coeficientul îndatorării la termen: CIT2  L  1 .
C pr
Din suma cu care se mai poate îndatora întreprinderea (143102,9 mii lei), fără a depăşi
capacitatea maximă de îndatorare, datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an
reprezintă 97056,2 mii lei, în aceste condiţii limita 1 indicată de raportul de mai sus va fi
respectată, urmând ca diferenţa (46046,7 mii lei) să reprezinte datoriile ce trebuie plătite într-o
perioadă de un an, pe care le poate contracta întreprinderea. Pentru mai multă claritate precizăm
că raportul anterior este egal cu unitatea atunci cănd DL = C pr = 99031,3 mii lei, ori întreprinderea
are deja contractate datorii ce trebuie plătite pe o perioadă mai mare de un an în sumă de 1975,1
mii lei, putând împrumuta doar 99031,3 - 1975,1 = 97056,2 mii lei. În consecinţă, suma de
143102,9 mii lei este reprezentată de 97056,2 mii lei datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai
mare de un an şi 46046,7 mii lei datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de un an. Se impune, în
această nouă situaţie, reverificarea condiţiilor care reflectă limitele de îndatorare ale
întreprinderii, conform datelor din Tabelul 8.
Tabelul 8. Reverificarea respectării limitelor de îndatorare ale întreprinderii
Datorii plătite într-o perioadă de un an (lei) 98941300*
Datorii plătite într-o perioadă mai mare de un an (lei) 99031300**
Total pasiv (mii lei) 298125400
CIG1  Datorii totale/Total pasiv 0,66=0,66
CIG2  Datorii totale/Capitaluri proprii 2=2
CIT1  Datorii mai mari de un an/Capitaluri permanente 0,5=0,50
CIT2  Datorii mai mari de un an/Capitaluri proprii 1=1
* 98941300 = 52894600+46046700;
**99031300 =1975100+970562
Cu acestă structură a capitalurilor întreprinderea se încadrează în condiţiile de creditare
prevăzute de normativele bancare.
Aplicaţia nr. 4. Structura pasivului bilanţului unei întreprinderi este prezentată în Tabelul
9. Verificaţi condiţiile de îndatorare a întreprinderii, ştiind că doreşte să obţină un credit pentru
finanţarea unui proiect de investiţie în valoare de 180000 mii lei.
Tabelul 9. Structura pasivului bilanţului întreprinderii
Datorii plătite într-o perioadă de un an (mii lei) 825000
Datorii plătite într-o perioadă mai mare de un an (mii lei) 530000
Capital propriu (mii lei) 750000
Rezolvare:
Interpretarea rezultatelor: Datele din tabelul următor reflectă faptul că întreprinderea nu
se poate îndatora cu 180000 mii lei pentru a finanţa proiectul de investiţii, deoarece în acest caz ar
depăşi limita maximă de îndatorare ( CIG2  2,05 ). Operaţiunea de creditare este posibilă numai
în condiţiile unei majorări minime a capitalului propriu.
Tabelul 10. Structura pasivului bilanţului în condiţiile contractării datoriei
Datorii plătite într-o perioadă mai mare de un an (mii lei) 710000*
Datorii totale (mii lei) 1535000
Capital propriu (mii lei) 750000
Capital permanent (mii lei) 1460000
CIG1  Datorii totale/Total pasiv 0,67>0,66
CIG2  Datorii totale/Capitaluri proprii 2,05>2
* 710000 = 530000+180000
Se notează cu „x” suma minimă cu care trebuie majorat capitalul propriu şi cu „y” suma
maximă cu care se poate îndatora întreprinderea, astfel încât să fie respectate condiţiile de
îndatorare, în special limita maximă de îndatorare a întreprinderii ( Dtmax = 2  C pr ). Determinarea
necunoscutelor „x” şi „y” implică rezolvarea următorului sistem de ecuaţii:
 x  y  180000

2  750  x   530000  y  825000
Rezolvarea sistemului conduce la următoarele soluţii: x  11667 mii lei şi y  168333 mii
lei.
Tabelul 11. Structura pasivului bilanţului după majorarea capitalului propriu
Datorii plătite într-o perioadă mai mare de un an (mii lei) 698333*
Datorii totale (mii lei) 1523333
Capital propriu (mii lei) 761667**
Capital permanent (mii lei) 1460000
CIG1  Datorii totale/Total pasiv 0,66
CIG2  Datorii totale/Capitaluri proprii 2
*698333 = 530000+168333;
**761667 = 750000+11667.
În consecinţă, pentru a se putea îndatora cu suma de 168333 mii lei, întreprinderea trebuie
să-şi majoreze capitalul propriu cu 11667 mii lei, fiind respectate astfel toate condiţiile de
îndatorare.
LUCRARE DE VERIFICARE AFERENTĂ UNITĂŢII DE STUDIU 3.
A. Alegeţi răspunsurile corecte:
1. Creditele de trezorerie sunt destinate:
1. asigurării echilibrului trezoreriei, atunci când plǎţile curente depăşesc încasările, din cauza
particularităţilor ciclului de exploatare sau din cauza unor dificultăţi (rotaţia lentǎ a stocurilor,
diminuarea cererii pieţei pentru produsele/serviciile realizate, întârzierea recuperării creanţelor
comerciale);
2. finanţării investiţiilor în active imobilizate;
3. majorării capitalului propriu al întreprinderii şi întăririi autonomiei sale financiare.
Răspuns corect: 1.
2. În acordarea creditelor pe termen mediu şi lung trebuie respectate următoarele reguli financiare:
1. îndatorarea totală nu trebuie să depăşească de două ori capitalul propriu;
2. îndatorarea pe termen mediu şi lung nu trebuie să depăşească valoarea capitalului propriu;
3. durata minimă a împrumuturilor să nu fie mai micǎ decât cea de exploatare a investiţiilor;
4. aceste împrumuturi trebuie să limiteze fondul de rulment la un nivel la care să permită menţinerea
solvabilităţii întreprinderii;
5. majoritatea acestor credite sunt garantate.
Răspunsuri corecte: 1; 2; 3; 5.
B. Rezolvaţi cerinţele de mai jos:

1. Prezentaţi dezavantajele împrumutului obligatar şi rambursarea obligaţiunilor prin metoda
anuitǎţilor constante.
2. Care sunt caracteristicile creditului leasing?
3. În ce constă finanţarea prin contribuţii interne?
4. Ce cunoaşteţi despre factoring?
5. Caracterizaţi creditele pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor sezoniere.
6. Enumeraţi partenerii pieţei financiare şi menţionaţi de cine sunt reprezentaţi investitorii

instituţionali?
7. Ce este piaţa de capital şi care sunt segmentele sale?
Răspunsuri corecte: în conţinutul Unităţii de Studiu 3.
C. Rezolvaţi cerinţele de mai jos:

1. Capitalul social al unei întreprinderi este împărţit în 200000 de acţiuni, cu o valoare nominală de 1
leu/acţiune şi un curs bursier de 2,5 lei/acţiune. Se va majora capitalul prin emisiunea a 25000 de
acţiuni al căror preţ de emisiune este de 1,3 lei/acţiune.
Care vor fi: numărul drepturilor preferenţiale de subscriere şi preţul plătit pentru o acţiune nouă?
2. Capitalul social al unei întreprinderi este împărţit în 250000 de acţiuni, cu o valoare nominală de 1
leu/acţiune şi un curs bursier de 2,7 lei/acţiune. Se va majora capitalul prin încorporarea a 24000
lei rezerve.
Care vor fi: numărul drepturilor de atribuire şi preţul plătit de acţionari pentru o acţiune nouă?
Răspunsuri corecte: în conţinutul Unităţii de Studiu 3.
Total: 100 puncte (câte 5 puncte pentru fiecare răspuns corect de la punctul A; câte 5 puncte
pentru fiecare răspuns corect de la punctul B; câte 15 puncte pentru fiecare răspuns corect de la punctul C;
10 puncte din oficiu.)
BIBLIOGRAFIE
1. Albouy, M., Décisions financière et création de valeur, 2e édition, Economica, Paris, 2003
2. Bucǎtaru, D., Gestiunea financirǎ a întreprinderii, ediţia a III-a, Editura Junimea, Iaşi, 2006
3. Conso P., Hemici F., Gestion financière de l’entreprise, 11e edition, Dunod, Paris 2005
4. Dallocchio, M., Salvi, A., Finanza d’azienda, EGEA, Milano, 2004
5. Dragotă, V., Dragotă, M., ş.a., Abordări practice în finanţele firmei, Editura Irecson, Bucureşti, 2005
6. Mironiuc, M., Gestiunea financiar contabilă a întreprinderii. Concepte. Politici. Practici, Editura
Sedcom Libris, Iaşi, 2007
7. Mironiuc, M., Fundamentele ştiinţifice ale gestiunii financiar-contabile a întreprinderii, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2014
8. Pivato S., Misani N., ş.a., Economia e gestione delle imprese, Egea, Milano, 2004
9. Portait R., Poncet P., Finance de marché. Instruments de basa, produits dérivés, portefeuilles et
risques, Dalloz, Paris, 2008
10. Stancu, I., Finanţe. Pieţe financiare şi gestiunea portofoliului. Investiţii reale şi finanţarea lor.
Analiza şi gestiunea întreprinderii, Ediţia a III-a, Editura Economicǎ, Bucureşti, 2002
11. Vasile I., Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Meteor Press, Bucureşti, 2005
12. Vernimmen P., Finance entreprise, Dalloz, Paris, 2011

US3 GFCI 2017 ZI 3CIG MMironiuc

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

US3 GFCI 2017 ZI 3CIG MMironiuc

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNITATEA DE STUDIU 3

ALTERNATIVELE DE FINANŢARE A ÎNTREPRINDERII. STRUCTURA PIEŢEI

Obiectivele Unităţii de studiu 3

 Identificaţi alternativele de finanţare a întreprinderii, în corelaţie cu costurile, riscurile şi

3.1. Alternative de finanţare a întreprinderii

La originea alegerii surselor de finanţare de către managerul financiar se află întotdeauna

3.1.1. Finanţarea prin capitaluri proprii

3.1.1.1. Formarea capitalului propriu

Acţiunile preferate (preferenţiale) sunt instrumente de finanţăre nominale, care oferă

Fig. nr. 1. Viziunea contabilă asupra originii autofinanţării

creşterii întreprinderii (prin investiţii), şi fluxul de resurse materializat în cheltuielile cu

3.1.1.2. Modalităţi de majorare a capitalului

3.1.2.1. Împrumuturi pe termen mediu şi lung

Împrumuturile pe termen mediu şi lung au rolul de a finanţa proiecte de investiţii, în

durata de viaţă a împrumutului este cuprinsă între 7 şi 20 ani22. Rambursarea obligaţiunilor,

Obligaţiunile cu cupon aduc investitorului cuponul plus valoarea nominală a obligaţiunii

perioadei de contract a bunului de către locatar/utilizator, ci retragerea sa de către

3.1.2.2. Împrumuturi pe termen scurt

Împrumuturile pe o perioadǎ de până la un an (datoriile curente) sunt destinate finanţării

semnificative şi a căror echipă managerială are credibilitatea necesară. Perioada de acordare a

3.2. Structura pieţei financiare

societăţi şi instituţii financiare). În general, activele financiare care se tranzacţionează pe piaţa

b) Investitorii privaţi (indivizi şi familii) investesc în Bursă, achiziţionând pachete de

Tabelul 3. Profitul pe acţiune – finanţarea prin emisiunea de obligaţiuni – mii lei

Tabelul 4. Bilanţul întreprinderii în cazul finanţării prin emisiunea de acţiuni

Tabelul 5. Profitul pe acţiune – finanţarea prin emisiunea de acţiuni – mii lei

CIG1  Datorii totale/Total pasiv 0,35<0,66

Interpretarea rezultatelor: Datele Tabelului 6 ne permit să constatăm că întreprinderea

B. Rezolvaţi cerinţele de mai jos:

6. Enumeraţi partenerii pieţei financiare şi menţionaţi de cine sunt reprezentaţi investitorii

C. Rezolvaţi cerinţele de mai jos:

S-ar putea să vă placă și