Universitatea Crestina Dimitrie Cantemir

Facultatea de Stiinte Juridice si Administrative – DREPT

DREPTUL COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

IZVOARELE DREPTULUI COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

Profesor coordonator:
Lect.univ. dr. RADU BOGDAN

Student: STROE M. MIHĂIȚĂ

Anul: IV
Grupa: 04
Nr. matricol: 19722

Bucuresti
2021

1
 ,, Comerțul este arta de a cumpăra cu trei franci
ceea ce valorează șase și de a vinde cu șase
franci ceea ce valorează trei.”
Francois
Fourier

Analizând etimologic, termenul

de „ comerţ ”acesta derivă din latinescul „commercium”, o juxtapunere a cuvintelor „cum” şi
„merx” 1ce înseamnă operaţiuni legate de marfă.
„Libertatea comerțului - atragea atenția Charles Montesquieu - nu este un
drept acordat negustorilor de a face ceea ce vor; aceasta ar însemna în adevar mai degraba robia
lui”. Marele gânditor expunea că „ceea ce îl stânjeneste pe negustor nu înseamna ca stânjeneste
si comertul”. Paradoxal „în tările libertatii întâmpina negustorul nenumarate piedici” si „nicăieri
nu este el mai putin stânjenit de legi decât în tarile sclaviei”.2
Dreptul comercial cuprinde normele juridice care reglementează activitatea
comercială, adică producerea şi circulaţia (distribuţia) mărfurilor, executarea de lucrări, precum
şi prestarea de servicii.3
Potrivit principiilor juridice întâlnim denumirea de „drept comercial
international” sau de „drept international privat comercial”. Comisia specializată a Natiunilor
Unite în acest domeniu a adoptat, la înfiintarea sa, în 1966 denumirea de „Drept Comercial
International”- United Nations Commissions on International Trade Law.4
Profesorul Tudor Popescu atrage atentia asupra faptului ca „în comertul
international nu este vorba de relatii între state ca sa se poata vorbi de un drept "international,,

1
Chisholm, Hugh, ed. (1911). „Commerce”. Encyclopædia Britannica. 6 (ed. 11). Cambridge University Press.
p. 766.- wikipedia
2
Lector Univ. Dr. Ionescu Mircea Felix Melineşti – Dreptul Comertului International, Universitatea “Hyperion”,
Bucureşti 2011- suport de curs
3
S.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, ediţia a IV-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 12.
Expresia „activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii” înlocuieşte expresiile acte de comerţ şi fapte de
comerţ utilizate de legislaţia anterioară intrării în vigoare a Noului Cod civil.
4
https://mpviena.mae.ro/node/1374

2
(comercial), ci de relatii comerciale care se leagă, îndeobște între comercianti, persoane fizice si
persoane juridice”.
Epoca modernă a adus numeroase și profunde schimbări în domeniul
dreptului comerțului internațional, practic toate marile domenii ale acestuia au cunoscut un
proces înoitor, manifestat atât prin apariția și extinderea unor instituții (instrumente) juridice noi,
cât și adaptarea instituțiilor sale tradiționale la exigențele realităților economice moderne. Astfel,
putem menționa tendința ascendentă de globalizare, inclusiv în sfera activității comerciale
internaționale a comercianților persoane fizice sau societăți comerciale, necesitatea unificării
continuie a practiciii comerciale internaționale, adoptarea de instrumente de uniformizare a
normelor ce reglementează raporturile de comerț internațional, impunerea tot mai accentuată în
relațiile comerciale internaționale a unei lex mercatoria ((din latinescul pentru „legea
comerciantului”)5 moderne.
Dreptul comerţului internaţional constituie ansamblul normelor de drept care
reglementează raporturile de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-
ştiinţifică, stabilite între participanţii la comerţul international 6.
O analiză mai detaliată arată că dreptul comertului international este
constituit din ansamblul normelor care reglementeaza raporturi patrimoniale« relaţiile de comerţ
internaţional, cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională, în care părţile se află pe
poziţie de egalitate juridică »7, cu caracter de comercialitate si internationalitate, incheiate intre
persoane fizice si/sau juridice romane si straine (care intrunesc calitatea de subiecte de drept
pentru operatiunile de import export), inclusiv intre asemnea persoane si stat, raporturi in care
partile se afla pe pozitie de egalitate juridica. Prin urmare, obiectul dreptului comertului
international îl constituie acele raporturi juridice patrimoniale care prezintă caractere de
comercialitate si internationalitate.

5
https://en.m.wikipedia.org/wiki/Lex_mercatoria
6
Pentru definiții oferite de doctrină: Dumitru Mazilu, Dreptul comerțului internațional. Partea generală, Ed.
Lumina Lex, București, 1999, p. 72; Dragoș-Alexandru Sitaru, Dreptul comerțului internațional, Tratat, partea
generală, Ed. Lumina Lex, București, 2008, p. 123; Pentru definiția în sensul că dreptul comerțului internațional este
parte a dreptului internațional privat și chiar ar trebui denumit „drept internațional privat comercial” a se vedea
Giulio Diena, Trattato di diritto commerciale internazionale ossia il diritto internazionale privato commerciale,
Vol. I, partea generală, Ed. Casa Editrice Libraria „Fratelli Cammelli”, Florența, 1900, pag. 41 și urm.
7
6 Ioan Macovei, Tratat de drept al comerţului internaţional, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 12

3
 Dreptul comerțului internațional este o materie juridică interdisciplinară,
care curpinde mai multe norme juridice aparținând mai multor ramuri de drept, în principal drept
comercial, civil, procesual civil.8
Comerţul internaţional cuprinde, în sens restrâns, totalitatea operaţiunilor
de import şi export cu mărfuri, lucrări şi servicii pe care le desfăşoară întreprinderile (personae
fizice şi persoane juridice), aparţinând unui stat, cu parteneri străini sau pe pieţe străine (cu
mărfuri, lucrări sau servicii aflate in tranzit internaţional).9
Schimburile comerciale internationale si dezvoltarea continua a acestora
implica existenta unor reglementari sub forma legilor, conventiilor, tratatelor, instrumente
juridice care sa asigure comerciantilor si respectiv relatiilor comerciale stabilitate si securitate
juridică.
Astfel în definirea izvorului dreptului comertului international trebuie avute
în vedere atât elementele generale, comune izvoarelor tuturor ramurilor de drept, cât - mai ales -
elementele specifice acestei discipline juridice.
Definirea izvorului dreptului comertului international derivă, fără
precădere,din realitatea comerciala, „dat”-ul relatiilor comerciale, acel rerum natura, cum îl
defineau romanii, si cerintele dezvoltarii vietii comerciale. Coroborate definesc izvorul dreptului
comertului international, în primul rând, ca un izvor substantial, cum îl numea Jean-Louis
Bergel.
Normele dreptului comertului international nu se prezinta într-o forma nuda, ci,
au întotdeauna o forma exterioara, imprimata astfel încât:
- în mod firesc de elementul juridic - izvorul dreptului comertului international este definit si
ca izvor formal, care ne ajuta sa întelegem forma de exprimare a normei de drept al
comertului international.
Prin urmare,,, izvorul dreptului comertului international este forma prin care
continutul perceptiv al normei de drept devine regula de conduita, impunându-se ca model de
urmat in relatiile comerciale international”.10

8
Dragoș-Alexandru Sitaru, Dreptul comerțului internațional, Tratat, Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2008, pag.
89
9
D.A. Sitaru, Dreptul comerţului internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 9. În
sens larg, comerţul internaţional înglobează o multitudine şi de o extremă varietate de
operaţiuni care se referă numai indirect la marfă şi care sunt cuprinse, de regulă, în noţiunea
de cooperare economică internaţională.
10
Ionescu Mircea Felix Melineşti – Dreptul Comertului International, Universitatea “Hyperion”, Bucureşti 2011- suport de curs

4
 IZVOARELE DREPTULUI COMERȚULUI INTERNAȚIONAL ÎN SENS
MATERIAL
Charles Montesquieu relaata că„desi comertul este supus unor mari prefaceri, se poate
întâmpla ca anumite cauze fizice, calitatea solului sau felul climei, sa-i fixeze pentru totdeauna
natura”. Analiza stiintifica a dreptului nu poate ignora rolul izvoarelor materiale.
Observăm astfel :1. rerum natura; 2. „dat”-ul realitatii comerciale; 3. cerintele
dezvoltarii vietii comerciale se constituie într-un adevarat sistem de izvoare în sens material ale
dreptului comertului international. Ele alcatuiesc „dat”-ul, care urmeaza a determina
„construitul” - acel proces tehnic juridic - prin care aceasta realitate comerciala devine drept;
acea multitudine de modalitati, prin care continutul perceptiv al normei de drept devine regula de
conduita, se impune ca model de urmat în relatiile comerciale internationale.
A subaprecia sau a neglija, pur si simplu, „dat”-ul realitatii, când construiesti norma
juridica, înseamna a promova forme fara fond, ceea ce ar fi extrem de daunator în relatiile
comerciale internationale. De aceea, izvoarele dreptului comertului international trebuie
analizate, ,,atât in sensul lor material, cât si în sensul lor formal, explicând modalitatile în care
realitatea comerciala este reflectata în drept, îmbracând forma juridica necesara expansiunii
comertului mondial, dezvoltarii economice a tuturor natiunilor.”11
IZVOARELE DREPTULUI COMERTULUI INTERNATIONAL ÎN SENS
FORMAL
Izvoarele formale reprezintă formele de exprimare ale normelor dreptului comertului
international, care reflecta elementele realitatii comerciale. Acestea vizează ,,reglementarea
schimburilor comerciale internationale în interesul prosperitatii tuturor natiunilor”.
Principalele izvoare în sens formal ale dreptului comertului international se pot
clasifica în:
1. izvoare interne;
2. izvoare internationale;
3. uzante comerciale;
4. principiile generale;
5. doctrina.

11
Idem 10

5
 În sens formal izvoarele dreptului comertului international ,,reprezinta procesul de
„construire” a reglementarilor juridice privind relatiile comerciale internationale, modalitatile
prin care cerintele realitatii comerciale îmbraca forma juridica a legii comerciale, a conventiei
internationale sau a legii uniforme în domeniul schimburilor comerciale internationale.”12
Izvoarele dreptului comercial intern şi internaţional sunt desprinse, in principal, din
prevederile art. 1 Codul civil 13.

I . Izvoarele interne ale dreptului comertului international

Legile comerciale ocupă loc primordial în ansamblul izvoarelor interne ale dreptului
comertului internationalDe asemenea, un rol important al altor izvoare interne ale dreptului
comertului international, îl ocupă și legea civila, uzurile, practica judecatoreasca.
S-a facut distinctie între normele stipulate în legi comerciale si cele stipulate în alte
acte normative „care intereseaza dreptul comertului international”. Prima categorie a fost definita
ca izvoare specifice, iar cea de a doua, ca izvoare nespecifice.
Fără îndoiala ca principalul izvor intern al dreptului comertului international este
legea comercială national.
Legile comerciale naţionale constituie o prelungire a acţiunii legilor civile în
materia raporturilor de comerţ. Legile comerciale se pot concretiza sub forma Codului comercial,
a unor coduri de comerţ exterior sau unor legi speciale.
Codurile comerciale reglementează relaţiile comerciale interne, precum şi cele
internaţionale. Dispoziţiile din Codul comercial reprezintă o reglementare de bază care constituie
dreptul comun în materia raporturilor de comerţ. Codurile de comerţ exterior reglementează
numai relaţiile de comerţ internaţional. De exemplu, Codul comercial uniform al S.U.A. adoptat
de statele federale în 1962. Legile speciale reglementează relaţiile comerciale cu străinătatea.
Prevederile legilor speciale se referă la raporturile comerciale din anumite domenii sau la
raporturile comerciale cu element de internaţionalitate.
Prin jurisprudenţă se înţelege ansamblul soluţiilor pronunţate de către organul de
jurisdicţie în litigiile care sunt de competenţa lor. Rolul jurisprudenţei este recunoscut în
12
Ionescu Mircea Felix Melineşti – Dreptul Comertului International, Universitatea “Hyperion”, Bucureşti 2011-
suport de curs
13
6Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicat, în temeiul art. 218 din Legea nr.
71/20011, în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 489 din 8 iulie 2011, denumit în
continuare Noul Cod civil (NCC).

6
sistemele de common-law sub forma precedentului judiciar. În sistemele de tradiţie romanistă,
preponderenţa legilor scrise nu exclude aportul jurisprudenţei.
În domeniul comerţului internaţional jurisprudenţa are o valoare juridică deosebită. Ţinând
seama de cerinţele specifice ale relaţiilor comerciale internaţionale, jurisprudenţa contribuie la
înterpretarea şi adaptarea normelor juridice. Mai mult, în unele cazuri, jurisprudenţa contribuie şi
la formarea de reguli materiale. De exemplu, practica judiciară a considerat clauza de arbitraj
compromisorie, care este cuprinsă într-un contract de comerţ internaţional ca fiind autonomă faţă
de contractul principal. Datorită independenţei sale, clauza compromisorie poate fi supusă unei
legi proprii, iar nulitatea contractului principal nu se răsfrânge asupra valabilităţii clauzei de
arbitraj.
II. Izvoarele internaţionale ale dreptului comertului international

Toti analistii apreciaza rolul important al conventiilor în sistemul izvoarelor dreptului

comertului international. Mai mult, unii autori considera conventiile internationale ca fiind
substanta „dreptului comertului international” sau „principalul izvor international al dreptului
comertului international”.14

A. Convenţiile comerciale internaţionale

Convenţiile comerciale internaţionale reprezintă înţelegeri scrise între două sau mai multe
state privind reglementarea problemelor de comerţ exterior. În dezvoltarea schimburilor
internaţionale, convenţiile comerciale au o pondere şi un rol tot mai însemnat. Prin precizarea
drepturilor şi obligaţiilor convenite între părţi, convenţiile internaţionale asigură corecta lor
îndeplinire, precum şi stabilitatea raporturilor juridice. Convenţiile comerciale internaţionale pot
fi multilaterale sau bilaterale.

B. Convenţiile multilaterale
Convenţiile multilaterale, deşi restrânse numeric, au un rol eficace. Datorită razei lor de
acţiune, convenţiile multilaterale contribuie la unificarea normelor de drept material şi
conflictual privind comerţul internaţional15.

14
Ionescu Mircea Felix Melineşti – Dreptul Comertului International, Universitatea “Hyperion”, Bucureşti 2011
15
Ioan Macovei, Dreptul comerţului internaţional- suport de curs 2009

7
 În contextul relaţiilor dintre state, convenţiile multilaterale pot avea un caracter mondial.
Aceste convenţii interesează toate statele membre ale comunităţii, cum ar fi Acordul privind
constituirea Organizaţiei Mondiale de Comerţ încheiat la Marrakech la 15 aprilie 1994.
În funcţie de anumite interese convenţiile multilaterale pot prezenta şi un caracter regional.
La asemenea convenţii participă numai un grup de state, cum ar fi Tratatul de la Maastricht
asupra Uniunii Europene din 7 februarie 1992.
În domeniile comerţului internaţional, convenţiile multilaterale sunt exemplificate prin:
Convenţia de la Haga din 15 aprilie 1958 referitoare la legea aplicabilă transferului proprietăţii în
cazul vânzării cu caracter internaţional de obiecte mobile corporale; Convenţia de la Geneva din
7 iunie 1930 cuprinzând legea uniformă asupra cambiei şi biletului la ordin; Convenţia
Naţiunilor Unite cu privire la transportul multimondial internaţional de mărfuri încheiată la
Geneva la 24 mai 1980; Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine
încheiată la New York la 10 iunie 1958.
Prin intermediul convenţiilor multilaterale se instituie norme uniforme, care permit o
reglementare unitară a aporturilor de comerţ internaţional şi cooperare economică internaţională.
Dificultăţile rezultate din diversitatea reglementărilor naţionale sunt atenuate, realizându-se
uniformizarea normelor de drept conflictual şi crearea unui drept material uniform.

C. Convenţiile bilaterale
În relaţiile comerciale, convenţiile bilaterale sunt foarte numeroase. Ele constituie o
modalitate juridică importantă şi eficientă. Folosirea cu prioritate a convenţiilor bilaterale se
explică prin faptul că realizează un echilibru între cerinţele celor două state şi contribuie la
menţinerea unor relaţii favorabile schimburilor internaţionale. Totuşi, convenţiile comerciale
bilaterale sunt mai mult izvoare de drept conflictual, decât de drept material. În practica
internaţională, convenţiile comerciale bilaterale sunt utilizate sub formă de tratate şi acorduri.

D. Tratatul comercial
Tratatul comercial este actul juridic prin care statele îşi organizează schimburile de
mărfuri. Tot prin intermediul tratatului se soluţionează şi aspectele adiacente relaţiilor
comerciale. Astfel, se reglementează transportul mărfurilor, regimul vamal, tranzitul, situaţia
juridică a reprezentanţelor şi agenţiilor comerciale, a oficiilor consulare, precum şi a persoanelor
care săvârşesc fapte de comerţ pe teritoriul celuilalt stat.

8
 În practica convenţională, problemele comerciale sunt reglementate, uneori, împreună cu
cele de navigaţie. În acest caz, înţelegerea părţilor poartă denumirea de tratat de comerţ şi
navigaţie.
Tratatul de comerţ este format din principii generale, care reprezintă un cadru juridic
pentru o perioadă mai îndelungată. În conformitate cu dispoziţiile tratatului, anual, se încheie
înţelegeri comerciale.
Un tratat de comerţ este alcătuit din titlu, preambul şi un număr de articole. Titlul cuprinde
denumirea tratatului şi statele semnatare, iar preambulul voinţa părţilor de a promova şi facilita
relaţiile lor comerciale. Clauzele esenţiale ale unui tratat de comerţ sunt următoarele: clauza
naţiunii celei mai favorizate; clauza regimului naţional.

E. Acordul comercial
Acordul comercial este o înţelegere interguvernamentală prin care se reglementează
schimburile reciproce de mărfuri şi se garantează un anumit regim politico-economic.16
În raport cu tratatul comercial, acordul se caracterizează prin următoarele trăsături:
constituie forma obişnuită şi frecventă a înţelegerilor comerciale; prezintă un conţinut mai
detaliat.
După perioada lor de valabilitate, acordurile comerciale pot fi clasificate în modul
următor: pe termen scurt, anuale; pe termen mediu, bienale sau trienale; pe termen lung,
cincinale.
Un acord comercial este alcătuit din două părţi şi anume: textul propriu-zis şi anexele.
Textul acordului comercial este format din titlu, preambul şi un număr de articole. În titlu şi
preambul se arată obiectul, precum şi scopul pentru care s-a încheiat acordul comercial. De
asemenea, în preambul se specifică motivele care au stat la baza înţelegerii.
Articolele acordului comercial conţin dispoziţii de drept internaţional, de drept
administrativ sau de drept financiar. Ele se referă la următoarele probleme:contingentele de
mărfuri, stabilite în listele anexe; modalitatea şi termenul de contractare a contingentelor; nivelul
de preţuri; instituirea unui regim preferenţial; eliberarea licenţelor de export şi import;
reglementări vamale; comisiile mixte; operaţiuni legate; reglementarea reexporturilor; modul de
efectuare a plăţilor; condiţia persoanelor fizice şi juridice străine; soluţionarea litigiilor; modul de
lichidare a acordului; valabilitatea acordului şi modul de prelungire.
16
Ioan Macovei, Dreptul comerţului internaţional- suport de curs 2009

9
 Articolele pot cuprinde şi unele stipulaţii speciale. Astfel, pot fi reglementate o serie de
operaţiuni ca prelucrarea mărfurilor, tranzitul sau diverse prestaţiuni de servicii.
Anexele au rolul de a exemplifica şi interpreta principiile generale inserate în textul
acordului. Felul şi numărul anexelor este determinat de specificul acordului comercial.Egalizarea
avantajelor între părţile unei înţelegeri comerciale se realizează în baza unor principii generale.
Ele sunt concretizate de clauza naţiunii celei mai favorizate sau de clauza regimului naţional.
Prin clauza naţiunii celei mai favorizate se înţelege că ţările semnatare îşi acordă reciproc
condiţii şi înlesniri comerciale, la fel de favorabile ca oricărui alt stat terţ. Folosirea clauzei
naţiunii celei mai favorizate implică două raporturi juridice: raportul de bază care se stabileşte
între statul ce acordă tratamentul cel mai favorabil şi statul beneficiar şi raportul de referinţă care
există între statul cedent şi statul favorizat. Raportul de referinţă poate fi prealabil sau ulterior
raportului de bază.
Clauza naţiunii celei mai favorizate are o natură convenţională. Clauza poate fi unilaterală
sau bilaterală, fiind asimilată unui contract unilateral sau unei stipulaţii sinalagmatice. În mod
obişnuit statele îşi asumă obligaţia de acordare reciprocă a tratamentului naţiunii celei mai
favorizate printr-o clauză bilaterală. Acordarea reciprocă a tratamentului naţiunii celei mai
favorizate se poate face şi într-un cadru multilateral.
După domeniile la care se aplică clauza naţiunii celei mai favorizate poate fi generală sau
specializată. Clauza generală are o sferă întinsă de aplicare.. În practică, clauza generală se referă
numai la relaţiile din anumite domenii.
Clauza specializată indică domeniile care beneficiază de tratamentul naţiunii celei mai
favorizate..
Clauza naţiunii celei mai favorizate acordată de un stat altui stat înseamnă că primul stat
acordă celui de al doilea același statut în relațiile comerciale ca și cel mai favorabil statut dintre
toate celelalte state cu care are relații comerciale. Acest principiu se aplică atât la importul
mărfurilor, cât și la exportul lor, iar aria de cuprindere se referă la taxe vamale, alte taxe la
frontieră, regimul de import-export, formalitățile vamale, reglementările privind comerțul
internațional.17

17
https://ro.wikipedia.org/wiki/

10
 Clauza regimului naţional sau principiul posibilităţilor egale constă în faptul că
persoanele, aparţinând unei ţări străine care desfăşoară activitate de comerţ pe teritoriul statului
partener au, în principiu, aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi naţionalii.
Tratamentul luat în considerare este prevăzut de legislaţia internă a statului partener.
Clauza regimului naţional înlătură discriminarea şi asigură egalitatea de tratament.
Clauza tratamentului naţional stabileşte acelaşi regim pentru mărfurile importate şi cele
interne. Acordarea tratamentului naţional elimină obstacolele netarifare prin care se protejează
industriile naţionale.

F. Uzanţele comerciale internaţionale

,,Uzul se defineşte ca fiind o practică îndelungată, caracterizată prin repetabilitate

şi stabilitate, aplicată de comercianţii dintr-un anumit domeniu de activitate şi/sau
într-o anumită zonă geografică”.18
Uzanţele comerciale reprezintă practici sau reguli care se aplică în comerţul internaţional.
Uzanţele sau uzurile comerciale presupun o anumită comportare sau conduită, caracterizată
prin continuitate, constanţă şi uniformitate. Uzanţele comerciale se impun printr-o repetare
frecventă şi participarea mai multor persoane interesate. Extinderea şi generalizarea uzanţelor
este în funcţie de sfera de aplicare, numărul participanţilor şi volumul comerţului.
Pentru formarea unei uzanţe comerciale, practica ori regula de conduită necesită o
perioadă de timp, care, în raport de condiţiile concrete, poate fi mai lungă sau mai scurtă.
Importanţa timpului în apariţia uzanţelor comerciale este însă relativă. Exigenţele relaţiilor
comerciale internaţionale au determinat luarea în considerare a duratelor scurte de timp.
Aplicarea repetată a uzanţei comerciale implică întotdeauna existenţa unui interval de timp, dar
nu şi o durată îndelungată.
Uzanţele comerciale sunt distincte de obişnuinţele sau practicile stabilite între părţile
contractante în relaţiile lor reciproce. Prin obişnuinţele între părţile contractante se înţeleg,
conform art. 1 – 205 din Codul Comercial Uniform al Statelor Unite ale Americii, o serie de
activităţi, anterioare unei tranzacţii şi care pot fi considerate, în mod rezonabil, ca stabilind între
ele o bază comună de interpretare a expresiilor şi a actelor lor.

18
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial. Profesioniştii comercianţi, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 17-19.

11
 În fapt, uzanţele comerţului internaţional nu sunt altceva de cât o varietate a uzanţelor
comerciale.19

G.a) Obişnuinţele
Obişnuinţele se formează în relaţiile reciproce dintre partenerii comerciali. În contractele
pe care le încheie părţile pot introduce anumite expresii care exprimă atitudini sau comportări
existente în activitatea lor comună. Printr-o repetare constantă, expresiile folosite se transformă
în clauze de stil, care în timp devin subînţelese sau implicite în raporturile contractuale dintre
părţi.
Prin prisma regulii de conduită, care constituie un element obiectiv, uzanţele comerciale se
aseamănă cu obiceiul sau cutuma. Dar între uzanţele comerciale şi cutumă există importante
deosebiri. Cutuma este o regulă de conduită aplicată un timp îndelungat în virtutea deprinderii şi
respectată ca o normă obligatorie. Ea se impune prin autoritate proprie şi autonomie, având
valoare de lege. În sistemele de drept naţionale, rolul cutumei este diferit. Cutuma formează
principalul izvor de drept în ţările anglo-americane, în timp ce în statele de pe continent are o
pondere redusă. În relaţiile comerciale, cutuma, dintr-o anumită ţară, se aplică în calitate de lex
contractus.
Precizări în legătură cu obişnuinţele dintre părţile contractante există în Convenţia
Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri din 1980. În
conformitate cu alin. 1 al art. 9, părţile sunt legate prin uzanţele la care ele au consimţit şi de
obişnuinţele care s-au stabilit între ele.
Dispoziţiile Codului Uniform al Statelor Unite ale Americii se referă şi la efectele juridice
ale obişnuinţelor. Prin obişnuinţe între părţile contractante se înţeleg o serie de activităţi
anterioare unei tranzacţii şi care pot fi considerate, în mod rezonabil, ca stabilind între ele o bază
comună de interpretare a expresiilor şi actelor lor (art. 1 – 205). În aceeaşi măsură, se va lua în
considerare comportarea părţilor concomitentă ori posterioară contractului pentru interpretarea
intenţiei părţilor (art. 2– 208).

19
Anumite texte referitoare la arbitrajul internaţional rezervă o importanţă deosebită acestor
uzanţe: „arbitrii vor ţine cont de prevederile contractului şi de uzanţele comerciale”-
Convenţia europeană asupra arbitrajului, Geneva, 1961; de asemenea, un text similar regăsim
în Legea model a UNCITRAL asupra arbitrajului comercial internaţional, 1985.

12
 Distincţia dintre uzanţe şi obişnuinţe este configurată de numărul partenerilor care le
aplică. Prin dobândirea unui caracter colectiv, adică prin aplicarea lor de către un număr de
participanţi, obişnuinţele se pot transforma în uzanţe.

b) Clasificarea uzanţelor
,,Uzanţele comerciale sunt de mai multe feluri. Ele pot fi grupate după ramura de
activitate, obiectul contractului, profesiunea părţilor, modul de transport sau alte elemente.”20
Într-o primă clasificare, uzanţele comerciale sunt interne şi internaţionale.
Uzanţele interne se folosesc pe teritoriul unui anumit stat, iar uzanţele internaţionale în
relaţiile comerciale externe.
Într-o altă clasificare, uzanţele comerciale sunt locale, speciale şi generale. Uzanţele locale
se aplică într-o localitate, port sau regiune determinată, uzanţele speciale numai în anumite
domenii ale comerţului, iar uzanţele generale pentru toate relaţiile comerciale. Cele mai
importante uzanţe comerciale au ca obiect condiţiile de livrare, plăţile externe şi asigurările de
mărfuri în transportul internaţional.
După forţa lor juridică, uzanţele comerciale sunt normative şi convenţionale. Uzanţele
normative au valoarea unor norme juridice. Ele mai sunt numite uzanţe de drept sau legale.
Uzanţele convenţionale au valoarea unor clauze contractuale. Ele mai poartă denumirea de
uzanţe de fapt sau interpretative.

c) Natura juridică a uzanţelor comerciale

Definirea naturii lor juridice implică luarea în considerare a distincţiei dintre uzanţele de
drept sau normative şi uzanţele de fapt sau convenţionale.
Uzanţele de drept au valoarea unor norme juridice. Scopul uzanţelor normative este de a
completa sau suplini ori de a înlătura aplicarea unor dispoziţii legale. Uzanţele normative au
autoritate proprie întrucât legea se referă la ele sau condiţionează aplicarea anumitor prevederi de
inexistenţa unor uzanţe contrare. Prin includerea în domeniul legii, uzanţele normative se impun
voinţei contractanţilor. Cu toate acestea, aplicarea uzanţelor normative poate fi înlăturată de părţi
printr-o stipulaţie contractuală. Uzanţele normative nu trebuie dovedite de către părţi. Datorită
identităţii de regim cu legea, se presupune că instanţa cunoaşte uzanţele normative,fiind ţinută să

20
Ioan Macovei, Dreptul comerţului internaţional- suport de curs 2009

13
le aplice din oficiu. Greşita interpretare a uzanţelor normative şi neaplicarea lor se sancţionează
cu admiterea recursului la instanţa supremă, în sistemele care admit această cale de atac.
Uzanţele de fapt au valoarea unor clauze convenţionale. Scopul uzanţelor convenţionale
este de a interpreta, completa şi preciza conţinutul contractului. Uzanţele convenţionale se aplică
prin acordul părţilor, care se poate manifesta expres sau tacit. Aplicarea uzanţelor convenţionale
poate fi înlăturată tot de către părţi, prevăzându-se în contract o clauză contrară sau o altă
reglementare.. Constituind un element de fapt, uzanţele convenţionale se probează de partea care
le invocă. Greşita interpretare ori aplicare a uzanţelor convenţionale nu dă dreptul la recurs la
instanţa superioară.
Uzanţele comerciale care se folosesc în mod obişnuit în comerţul internaţional au caracter
contractual.21

d) Forme ale uzanţelor comerciale

Uzanţele comerciale pot fi exprimate în diferite forme. Ele se concretizează prin clauze
tipizate, contracte-tip ori contracte model sau formulare de contracte, condiţii generale.
Clauzele-tip sunt standardizate. Includerea în contracte a clauzelor-tip permite
simplificarea operaţiunilor comerciale şi evitarea problemelor conflictuale.
Clauzele-tip prezintă însă accepţiuni diferite. Interpretarea uniformă a principalelor clauze
folosite în contractele externe s-a realizat de Camera de Comerţ Internaţională din Paris prin
publicarea în 1936 a Regulilor Incoterms 22 – International Comercial Terms. Aceste reguli au
fost revizuite în 1953 şi întregite în 1967, 1976 şi 1980. În prezent, sunt în vigoare Regulile
Incoterms 2000. Clauzele interpretate se individualizează prin anumite formule sau termeni, care
exprimă forme de vânzare internaţională.
Regulile Incoterms se încorporează în contract printr-o simplă referire la clauza aleasă de
părţi. Regulile Incoterms determină relaţiile dintre vânzător şi cumpărător, precizând obligaţiile
lor minime.Prin Incoterms se reglementează predarea mărfii vândute, transferul riscurilor
contractuale, repartizarea cheltuielilor, formalităţile privind trecerea mărfii peste frontieră.
Regulile Incoterms au un caracter facultativ. Părţile pot să prevadă modificări sau adăugiri la
regulile uniforme, în raport de natura mărfurilor care formează obiectul contractului.
21
Ioan Macovei, Dreptul comerţului internaţional- suport de curs 2009
22
Regulile INCOTERMS (ICC official rules for the interpretation of trade terms), elaborate
de Camera de Comerţ şi Industrie din Paris, reprezintă o codificarea a uzanţelor în materia
vânzării internaţionale de mărfuri.

14
 Contractele-tip şi condiţiile generale cuprind clauze uniforme care se întemeiază, în
principal, pe uzanţele existente în comerţul internaţional. Ele elimină discuţiile îndelungate
dintre părţi şi facilitează încheierea operativă a contractelor externe.
În contractele-tip, clauzele esenţiale sunt prestabilite, configurând cadrul juridic al
realizării unor operaţiuni. Clauzele propuse pot fi modificate sau completate de către părţi.
Prin condiţiile generale se precizează principalele elemente ale contractelor de acelaşi tip
într-o anumită ramură a comerţului internaţional. Înţelegerea comercială se încheie în baza
condiţiilor generale care, prin integrarea lor, devin clauze ale contractului. Prevederile condiţiilor
generale au caracter dispozitiv,având posibilitatea de a deroga de la ele.
Contractele-tip şi condiţiile generale se elaborează de către una din părţile contractante, de
asociaţiile comerciale internaţionale sau de asociaţii neutre.O importanţă deosebită prezintă
condiţiile generale de livrare şi contractele-tip redactate de Comisia Economică pentru Europa a
Organizaţiei Naţiunilor Unite. În elaborarea lor, Comisia Economică pentru Europa a ONU a
ţinut seama de practica existentă, complexitatea şi varietatea raporturilor din domeniile
comerţului internaţional şi de interesele părţilor.

e )Aplicarea uzanţelor comerciale si rolul lor

Uzanţele comerciale internaţionale sunt aplicate prin înscrierea în contract a unei clauze de
trimitere sau prin formularea unei clauze integrate în contracte-tip sau condiţii generale de
livrare. În afară de convenţie contrară, părţile sunt considerate că s-au referit în mod tacit în
contract şi pentru formularea sa, la orice uzanţă pe care o cunoşteau sau ar fi trebuit să o
cunoască şi care, în comerţul internaţional, este larg cunoscută şi în mod constant respectată în
contracte de acelaşi tip în ramura comercială respectivă. Aplicabilitatea uzanţelor comerciale este
configurată de principiul libertăţii contractuale. Titlul şi condiţiile aplicării uzanţelor comerciale
sunt prevăzute de legea contractului, determinată de părţi sau instanţă, prin intermediul normelor
conflictuale.
Uzanţele comerciale se aplică cu titlu de clauză convenţională expresă sau tacită. Ele au
acelaşi regim juridic ca şi prevederile contractuale. Astfel, în soluţionarea litigiilor care rezultă
din operaţiunile de comerţ internaţional, arbitrii trebuie să ţină seama, pe lângă dispoziţiile legii
aplicabile, şi de uzanţele comerciale.23

23
Ioan Macovei, Dreptul comerţului internaţional- suport de curs 2009

15
 În absenţa unei reglementări adecvate a relaţiilor comerciale, practica internaţională
a creat anumite reguli nescrise. Acceptate de bună voie şi aplicate în mod repetat, ele au devenit
norme care se aplică în comerţul internaţional.
În literatura de specialitate, s-a pus problema dacă referirea părţilor la uzanţele
comerciale dintr-o anumită ţară poate reprezenta un punct de legătură determinat pentru aplicarea
legii aplicabile. O asemenea împrejurare poate constitui doar un simplu criteriu alături de
celelalte elemente care pot fi luate în considerare pentru desemnarea legii aplicabile, în absenţa
unei manifestări a voinţei părţilor. Cu atât mai mult, uzanţele comerciale, incluse într-un
contract-tip sau ale unui port maritim, nu pot reglementa relaţiile contractuale dintre părţi în
calitate de drept aplicabil.
Atât doctrina, cât si practica raporturilor de comert international atrag atentia
asupra rolului ce revine principiilor fundamentale în ansamblul izvoarelor dreptului comertului
international.
În baza Regulamentului Curtii de Arbitraj a Camerei de Comert International din
Paris, în cazul absentei unor norme de drept aplicabile, arbitrii sunt tinuti sa se orienteze – in
solutiile pe care urmeaza sa le pronunte - dupa stipulatiile contractului si uzantele comerciale
în materie, facând apel, în completarea lor, la principiile fundamentale ale dreptului comertului
international, principii comune tuturor sistemelor de drept. Asemenea principii fundamentale au
fost elaborate si promovate în relatiile comerciale internationale din cele mai vechi timpuri.
Este cunoscut că doctrina este evocată ca izvor de drept în mai multe ramuri,
demonstrându-se locul ce-i revine în elaborarea si aplicarea normelor juridice.
Doctrina are o importantă deosebită în căutarea si găsirea unor solutii viabile - mai ales
în absenta unor norme de drept pozitiv care sa reglementeze relatiile comerciale internationale.
Aceste solutii vizeaza mai ales: a) finalitatile schimburilor comerciale și b).cooperarea
economica internationala.
Unii autori consideră că din izvoarele internaţionale ale dreptului comerțului
internațional mai fac parte de asemenea regulamentele si directivele U.E., principiile
UNIDROIT, modele de contracte internaţionale uniforme elaborate de către Camera
internaționala de Comerț din Paris sau de către Asociațiile internaţionale de specialitate.24

24
https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/dreptul-comertului-international/notiuni-introductive-in-
dreptul-comertului-international/

16
 BIBLIOGRAFIE
1. Ioan Macovei, Dreptul comerţului internaţional- suport de curs 2009
2. S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial. Profesioniştii
comercianţi, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013,
3. Mazilu Dumitru, Dreptul comerţului internaţional, Parte generală,
Bucureşti, 2004
4. Mazilu Dumitru, Dreptul comerţului internaţional, Parte specială, Bucureşti,
2005
5. Brînduşa Ştefănescu Ion Rucăreanu, Dreptul comerţului internaţional,
Bucureşti, 1983
6. Octavian Căpăţână, Brânduşa Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului
internaţional, 2 volume, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, 1987;
7. Mircea N. Costin, Seergiu Deleanu, Dreptul comerţului internaţional, 2
volume, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, 1995;
8. Ioan Macovei, Dreptul comerţului internaţional, volumul I, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
9. Ioan Macovei, Carmen Tamara Ungureanu, Dreptul internaţional al
afacerilor, Editura „Universităţii Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 1999;
10. Lector Univ. Dr.Ionescu Mircea Felix Melineşti – Dreptul Comertului
International, Universitatea “Hyperion”, Bucureşti 2011
11. S.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, ediţia a IV-a, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2014
12. Dragoș-Alexandru Sitaru, Dreptul comerțului internațional, Tratat, Partea
generală, Ed. Universul Juridic, București, 2008
Surse web: https://administrare.info/
https://ro.scribd.com/
https://www.academia.edu/

https://ro.wikipedia.org/wiki/

17