CAPITOLUL 1

FIZIOLOGIA NERVILOR ȘI MUȘCHILOR

TEMA 1 Lecție introductivă. Obiectul fiziologiei. Structura și funcțiile
membranelor biologice.

1. Introducere în fiziologia omului. Scopul și metodele fiziologiei omului.

Scopul fiziologiei umane este de a explica care sunt factorii fizici și chimici responsabili
pentru originea, dezvoltarea și evoluția vieții. Fiecare formă de viață, de la cel mai
simplu virus până la cel mai mare copac sau până la complianța ființă umană, are
propriile sale caracteristici funcționale. În consecință, domeniul vast al fiziologiei poate
fi subâpărțit în fiziologie bacterială, celulară, a plantelor și fiziologia umană.
Fiziologia umană încearcă să explice care sunt caracteristicele și mecanismele specifice
care definesc organismul uman ca entitate vie. Simplul fapt că rămânem în viață este
aproape în afara controlului nostru, senzația de foame este stimulul care ne deremină
să mâncăm iar teama să ne ferim de pericol. Senzația de frig ne constrânge să căutăm
să ne încălzim. Alte forțe ne îndeamnă să căutăm companie și să ne reproducem.
Astfel, omul este în realitate un sistem automat, iar faptul grantă a aceste derulări
automate a vieții, aceste caracteristici speciale ne permit să existăm în cele mai variate
condiții.

2. Celulele-unitățile vii ale organismului. Homeostazia. Reglarea

funcțiilor organismului.
Unitatea vie elementară este celula. Fiecare organ este alcătuit din numeroase tipuri
de celule a căror unitate este menținută de structuri intercelulare cu rol de suport.
Fiecare tip de celulă este special adaptat pentru a îndeplini una sau mai multe funcții
particulare. De exemplu, eritrocitele, în număr de 25 trilioane în fiecare ființă umană,
transportă oxigenul de la plămîni la nivelul tisular. Cu toate că eritrocitele reprezintă
tipul celular cel mai abundent, există aproximativ 75 trilioane celule din alte tipuri
celulare care îndeplinesc funcții diferite de cele ale eritrocitelor. Astfel, întreg
organismul este alcătuit din aproximativ 100 trilioane de celule.

Homeostazia deseamnă menținerea aproximativ constantă parametrii mediului

intern. Practic toate organele și țesuturile organismului îndeplinesc funcții care ajută la
păstrarea constantă a acestor parametri. Spre exemplu, plămânii furnizează oxigen
spațiului extracelular pentru a substitui oxigenul consumat de celule, rinichii mențin
constante concentrațiile ionilor, iar sistemul gastrointestinal asigură aportul
elementelor nutritive, o parte a acestui text descrie modul în care fiecare organ sau
țesut controbuie la homeostazie.

*Reglarea funcțiilor organismului.

Sistemul nervos este alcătuit din trei componente principale: calea senzorială
aferentă, sistemul nervos central și calea motorie aferentă. Receptorii senzoriali
detectează starea organismului sau starea mediului înconjurător. De exemplu,
receptorii cutanați informează persoana de fiecare dată cînd un obiect atinge
tegumentul în orice punct. Ochii sunt organe senzoriale care furnizează o imagine
vizuală a zonei înconjurătoare. Urechile sunt de asemenea organe senzoriale. Sistemul
nervos central este alcătuit din creier și măduva spinării. Creierul poate stoca
informație, generează gândirea, este sursa aspirațiilor și determină reacțiile sosite din
periferie. Ulterior, prin calea aferentă motorie a sistemului nervos sunt transmise
semnalele corespunzătoare pentru îndeplinirea dorințelor individuale.
Sistemul hormonal-în organism există 8 glande endocrine, care secretă substanțe
chimice denumite hormoni. Hormonii sunt transportați prin lichidul extracelular spre
toate zonele corpului pentru a regla funcționalitatea celulară.
Reproducerea-uneori reproducerea nu se consideră o funcție homeostatică. Totuși
aceast aajută la menținerea homeostaziei prin generarea de ființe noi care înlocuiesc
pe cele care mor.

3. Structura și funcțiile membranei celulare. Transportul substanțelor

prin membrana celulară. Transportul pasiv (difuzia, difuzia facilitată,
osmoza). Tipuri de canale ionice. Transportul activ (transport activ
secundar și transport activ primar).

Membranele biologice reprezintă ansambluri de polimeri, dispuşi într-o manieră

ordonată, aşezate cu unele excepţii (faze specifice ale dezvoltării embrionare) la
periferia unor componente celulare sau a celulei în ansamblu. Astfel spus membrana
este formată dintr-un bistrat lipidic a căror parte hidrofobă este orientată în interior,
iar cea hidrofilă la exterior. Între stratul de lipide se află proteine integrale care
formează canale ionice. La exteriorul stratului dublulipidic se află proteine libere ce au
funcţia de receptori. Iar la exterior este glicocalixul. În repaus membrana celulei este
permiabilă doar pentru cationi, şi anume cationii de K+. Dacă asupra membranei
acţionează un excitant atunci membrana se excită, dacă răspunde la acţiunea
excitantului. Această capacitate este caracteristică numai pentru ţesuturile excitabile:

1. Ţesutul muscular
2. Ţesutul nervos
3. Ţesutul glandular

Funcţiile esenţiale ale membranelor se rezumă la:

1. Rol de delimitare a mediului intracelular de cel extracelular;
2. Asigură distribuţia asimetrică a componentelor ionice datorită permiabilităţii
selective;
3. Transfer de informaţie (hormonii acţionează la nivel de membrană ca mai apoi
informaţia să se transmită în celulă);
4. Rol de apărare şi secreţie prin fagocitoză, endocitoză şi exocitoză;
5. Rol în recunoaşterea intercelulară şi apărarea imunitară;
6. Reglarea şi limitarea creşterii orgaelor;
7. Adezivitatea şi relaţiile intercelulare;

Transporul membranar reprezintă tranzitul unei mase de substanţă substanţe pe o

unitate de suprafaţa a structurii membranarer-o unitate de timp, termen substituit
adesea de omologul flux, şi după marimea substratului transportat deosebim varietăţi
de macrotransport şi microtransport.
Microtransportul se limitează la transferul prin membrană a moleculelor mici, de
rangul ionilor, apei, gazelor,substanţelor liposolubile şi este reprezentat de
următoarele varietăţi:
Transport pasiv:
 Difuzie simplă (pasaj direct) şiprin canale sau difuzie facilitată (mediată de
transportori);
 Filtraţia;
 Osmoză;
 Solvent drag;
 Echilibrul Donnan.

Transport activ, care este realizat de pompe pentru electroliţi şi neelectroliţi:

 În contragradient de concentraţie;
 Prin translocare de grup;
 Microfagocitoza (după Hăulică);

Macrotransportul reprezintă transportul subţanţelor cu membrana, şi e caracteristică

moleculelor mari. Deosebim:
 Endocitoză
 Pinocitoză;
 Micropinocitoză;
 Macropinocitoză;
 Fagocitoză;
 Exocitoză ;
 Transcitoză;
 Coloidopexia;
 Rofeocitoză.

1. DIFUZIUNE SIMPLĂ presupune transportul în virtutea unor gradiente până

se instalează starea de echilibru.Se desfăşoară în ambele sensuri, gradientul de
concentraţie stabilind mărimea difuziunii nete.

Se realizează:

A. Prin dublul strat lipidic: pentru moleculele puternic liposolubile (acizi graşi,
alcool) şi a moleculelor de gaz (O 2, CO2), dar şi apei şi a moleculele
hidrofobe mici care pot traversa bariera lipidică din cauza dimensiunilor
reduse.
B. Prin canale ionice şi, respectiv, a apei prin canale de apă (acvaporine).

*Canale ionice membranare

Caracteristici:

- sunt proteine integrale din structura membranei

- asigură transportul selectiv, unidirecţional al anumitor ioni, cu diametrul 
8 nm, în sensul gradientului electrochimic al acestora.
- intensitatea fluxului ionic este exprimată prin conductanţă ionică, evaluată
în Siemens. Canalele ionice au o conductanţă de ordinul pS (1pS = 10 -12 S),
prin canal putând trece  1 milion ioni/sec.

În ansamblu, un canal ionic prezintă:

 canal de trecerea al ionilor - porul sau canalul ionic propriu-zis;

 filtrul de selectivitate - prin dimensiunile, forma şi sarcina sa electrică asigură
permeabilitatea selectivă a canalului;
 una sau două porţi - configuraţii moleculare tranzitorii datorită cărora canalele
ionice prezintă o dinamică (“gating mecanism”);
 un senzor - structură receptivă la acţiunea unor factori de control, celulari şi
extracelulari, care comandă dinamica porţilor.
În funcţie de natura factorilor care controlează dinamica canalelor ionice se
descriu:
- canale ionice voltaj-dependente;
- canale ionice operate mecanic;
- canale ionice operate de ligand.

a. Canalele ionice voltaj-dependente

- sunt prezente în neuroni şi în variate tipuri de celule musculare.
- dinamica lor este dependentă de valoarea potenţialului transmembranar, iar
fluxul de ioni determină, la rândul său, modificarea potenţialului
transmembranar.
- Se descriu: canale rapide de Na +, canale de K+, canale lente de Ca2+ şi canale de
Cl-.

a1. Canale rapide de Na+

- se găsesc în membrana neuronului, a fibrei musculare cardiace şi scheletice.

- se deschid în urma depolarizării membranei celulare până la valoarea
potenţialului prag şi permit un influx masiv de Na + cu efect depolarizant. Se
închid în momentul repolarizării.

Canalul de Na+ prezintă o poartă de activare - notată m şi una de inactivare -

notată h. Porţile prezintă următoarea dinamică:

 la valoarea potenţialului de repaus - canalul de Na+ este închis, bariera de

activare m este închisă şi cea de inactivare h este deschisă;
 în faza de depolarizare - canalul de Na+ este deschis, poarta de activare m se
deschide atunci când se atinge o depolarizare cu amplitudinea de 10-15
+
mV şi canalul permite trecerea curentului de Na spre interior;
 în faza de repolarizare - canalul de Na+ este inactivat, poarta h se închide lent,
inactivând după un scurt interval (1 ms), curentul de Na + rezultat în urma
deschiderii porţii m. Canalul în stare inactivată, are poarta m deschisă şi poarta
h închisă şi după 6 ms trece în stare de repaus.

a2. Canale de K+

- se găsesc în toate structurile excitabile

- au rol în menţinerea potenţialului membranar de repaus şi în repolarizarea

membranei care urmează după marile depolarizări din timpul potenţialului de
acţiune.
- controlează nivelul excitabilităţii celulare.

Aceste canale au o singură poartă de activare (n) care se deschide tardiv, la 6 ms

după stimulare, şi care permite un eflux de K+ cu efect hiperpolarizant.

a3. Canale lente de Ca2+

- sunt canale lente

- prezintă o permeabilitate selectivă atât pentru Ca2+, cât şi pentru Na+.

- sunt activate în urma depolarizării celulare şi permit un influx de Ca2+ cu

implicaţii deosebite în excitabilitatea, contracţia şi secreţia celulară.

- se descriu trei tipuri de canale de Ca 2+, notate L, T şi N. Dintre acestea, canalul de

tip L se găseşte în fibra musculară cardiacă şi netedă, având rol în cuplarea
excitaţiei cu contracţia.

- sunt sensibile la acţiunea unor “blocante” utilizate în terapeutică, cum sunt

Nifedipina, Verapamilul şi Diltiazemul.

a4. Canale de Cl-

- se găsesc în celulele epiteliului tractului digestiv şi celulele epiteliului căilor

aeriene

- se deschid în urma depolarizării, iar influxul de Cl - rezultat are un efect

repolarizant sau hiperpolarizant.

b. Canalele ionice operate mecanic

- se activează la întinderea membranei celulare (stretch).

- Se găsesc în:

- celulele musculare netede (pe sarcolemă), asigurând un influx de Na+ şi Ca2+ cu

rol depolarizant.
- celulele endoteliale
- celule senzoriale. Ex: în celulele auditive din canalul cohlear, deformarea
mecanică a cililor deschide canale ionice urmate de un influx cationic
depolarizant, generator al potenţialului local de receptor.

c. Canalele ionice operate de ligand

- sunt reglate prin modificări conformaţionale induse de acţiunea unor substanţe
biologic active extracelulare (ligand extracelular) sau a unui mesager intracelular
(ligand intracelular).

c1. Canalele ionice operate de liganzi extracelulari - participă la formarea unor

complexe structurale receptoare. Cele mai importante sunt prezentate în tabel:

Canal Receptor Ligand Localizare Efect

postsinaptic
Na+ nicotinic Ach Sinapse de tip Influx de Na+
excitator:
Depolarizare
placa motorie, SNC,
SNV periferic
Cl- GABA- GABA Sinapse de tip Influx de Cl-
ergic inhibitor: SNC
Hiperpolarizare
Na+ specific AA Sinapse de tip Influx de Na+
excitatori excitator: SNC
K+ Eflux de K+
(glutamat)

c2. Canalele ionice operate de liganzi intracelulari -

- prezintă în general situsuri de fixare a liganzilor la nivelul porţilor de activare

ale canalului.
- Ex: - la nivelul celulelor epiteliale (epitelii de absorbţie),
- principalii liganzi intracelulari care modulează dinamica unor canale
ionice de Na+, K+, Cl-, dar şi de apă (acvaporine) sunt: Ca2+ citosolic, AMPc şi
GMPc.
 c3. Canalele ionice operate de receptori prin proteine G - au o dinamică reglată
de proteine reglatorii intramembranare ce operează direct sau prin mesageri
secundari.

c4. Canalele intercelulare (conexonii)

- se găsesc la nivelul joncţiunii permeabile dintre celule, numită gap jonction.

- fiecare conexon este format din 2 hemicanale, aparţinând celor două
membrane aflate în apoziţie. Fiecare hemicanal are 6 unităţi proteice care
delimitează un por cu diametru de 1,5 nm, permeabil pentru molecule cu
diametru mic, cum ar fi: apa, ionii, nucleotidele, vitaminele, produşii de
metabolism celular şi mesagerii secundarii.
- acidoza intracelulară şi creşterea Ca2+ citosolic suprimă conductanţa
conexonilor.

2. DIFUZIUNEA FACILITATĂ este transportul pasiv al substanţelor organice

neionizate care nu pot traversa membrana decât cu ajutorul unei proteine “carrier”
specifice. Substanţa este fixată pe partea membranei unde aceasta este în
concentraţie mai mare, iar proteina “carrier”, prin modificări conformaţionale care nu
necesită consum energetic, o transferă pe partea membranei unde concentraţia
substanţei este mai mică.

 viteza de transfer este mai mare în comparaţie cu difuziunea simplă

 rata difuziunii depinde de gradientul de concentraţie şi de disponibilitatea
transportorului. Astfel, difuziunea facilitată are un caracter limitativ - se poate
desfăşura până la o valoarea maximă (Tmax).
 Capacitatea de transport poate fi influenţată de intervenţia anumitor
substanţe biologic active. De exemplu, difuziunea facilitată a glucozei creşte de
10-20 de ori în prezenţa insulinei, prin creşterea numărului de transportori
specifici pentru glucoză.

Exemple: absorbţia fructozei şi a unor AA la nivelul epiteliului intestinal.

3. OSMOZA reprezintă procesul de trecere a apei printr-o membrană semipermeabilă,

dinspre soluţia mai diluată spre cea mai concentrată (în sensul gradientului de
concentraţie al apei).
 - În funcţie de permeabilitatea selectivă a membranei, gradientul de presiune
osmotică determină sensul şi mărimea transferului de apă (solvent) şi de particule
osmotic active (solviţi) - NaCl, glucoză, uree, proteine:

 dacă două soluţii cu osmolarităţi diferite sunt puse în contact printr-o

membrană permeabilă, atât pentru apă, cât şi pentru solviţi, gradientul de
presiune osmotică determină transferul solviţilor dinspre soluţia cu presiune
osmotică mai mare spre cea cu presiune osmotică mai mică, iar a apei în sens
invers. Starea de echilibru osmotic este atinsă fără ca volumele celor două
soluţii să se modifice;
 dacă două soluţii cu osmolarităţi diferite sunt puse în contact printr-o
membrană semipermeabilă, permeabilă pentru apă, dar nu şi pentru solviţi,
gradientul de presiune osmotică determină transferul apei dinspre soluţia cu
presiune osmotică mai mică spre cea cu presiune osmotică mai mare.
Atingerea stării de echilibru osmotic este asociată cu modificarea volumelor
celor două soluţii. În acest caz, gradientul de presiune osmotică asigură
difuziunea netă a apei în sensul gradientului său de concentraţie, fie prin
matricea fosfolipidică, fie prin canale de apă.

4. Echilibrul Donnan – formă de difuziune simplă cînd de o parte a membranei

există un ion impermeant care tinde să dezichilibreze satbilitatea membranară, însă
echilibrul este stabilit de ionii permeabili de Na şi Cl.Astfel , în echilibru intervein Na+şi
Cl- .Daca anionul nondifuzibil se află într-un compartiment A ce conţine soluţie Donnan,
iar în compartimentul B se află Ioni de Na şi Cl, aceştia difuzează prin peretele
intercompartimentar stabilind echilibrul:

[ Na+ ] A [Cl− ] B
=
[ Na+ ] B [ Cl− ] A
* TRANSPORTUL ACTIV

Caracteristici:

- se realizează contra gradientului

- este posibil numai în prezenţa unui proteine “carrier” specifice. Proteinele

transportoare prezintă un număr limitat de situsuri de legare pentru substanţa pe
care o transportă sau pentru un număr limitat de substanţe, înrudite chimic. De
exemplu, glucoza şi aminoacizii folosesc transportori specifici, dar mai mulţi
aminoacizi înrudiţi chimic pot utiliza aceeaşi proteină transportoare, participând
la un transport activ competitiv.

- are un caracter limitativ, determinat de disponibilitatea transportorului (rata de

transfer a substanţei este direct proporţională cu concentraţia acesteia până în
momentul în care situsurile sunt complet ocupate şi se atinge rata maximă de
transport (Tmax).

- se realizează cu consum de energie.

Transportul activ este principalul mecanism prin care se asigură diferenţa de

concentraţie a substanţelor între mediul intracelular şi extracelular. Prin
mecanism activ sunt transportate molecule organice mari (monozaharide, AA,
proteine) şi ioni (Na+, K+, Ca2+, Fe2+, H+, etc).

Transportul activ depinde de energetica celulară, energia necesară fiind

proporţională cu logaritmul raportului dintre concentraţiile de o parte şi de alta a
membranei:

Energie (cal/osm) = 1400 log C1/C2

Conform acestei formule, transportul contra gradient a unui osmol de substanţă,

la o diferenţă de concentraţie de 10 ori, necesită 1400 calorii.

În funcţie de sursa de energie care asigură desfăşurarea procesului, transportul

activ poate fi primar şi secundar.

A. Transportul activ primar

- se caracterizează prin faptul că proteina transportoare este în acelaşi timp şi
ATP-ază. Aceasta hidrolizează ATP-ul în ADP şi fosfat anorganic (Pi) şi eliberează
energia necesară transportului. ATP-azele implicate în transportul ionilor, contra
gradientelor electrochimice, se numesc pompe ionice. Cele mai cunoscute pompe
ionice sunt:

 pompa Na+/K+ (Na+/K+-ATP-aza);

 pompa H+/K+ (H+/K+ - ATP-aza);
 pompa de Ca2+ (Ca 2+-ATP-aza);
 pompele protonice (H+-ATP-azele).

Pompele ionice

Pompele ionice sunt ATP-aze transportoare specifice, contra gradient şi cu mare

consum energetic.

Cele mai importante pompe ionice sunt:

a. Pompa Na+/K+

- este cea importantă dintre ATP-azele de transport, Mg2+ dependentă.

- Structură: este formată din 2 subunităţi  - catalitice şi 2 subunităţi  - reglatorii:

 subunitatea  prezintă situsuri de fixare interne pentru Na+, ATP şi Mg2+,

situsuri de fixare externe pentru K+ şi ouabaină

situs de fosforilare - de fixare a grupării Pi;

 subunitatea  asigură translocarea pompei din citoplasmă în membrană şi

distribuţia polarizată a pompei pe suprafaţa celulară.

- Mecanism: transportă 3Na+ spre exterior şi 2K+ spre interior, pentru fiecare
moleculă de ATP hidrolizată, respectând următoarele secvenţe:

1. ocuparea situsurilor interne cu 3 Na+, 1 ATP şi 1 Mg2+;

2. hidroliza ATP-ului cu eliberare energiei şi a grupării Pi;
3. fixarea grupării Pi (sub acţiunea unei kinaze) la nivelul situsului de
fosforilare, urmată de creşterea afinităţii pompei pentru Na+;
4. utilizarea energiei pentru modificarea conformaţională a proteinei, cu
expunerea situsurilor de Na+ pe faţa externă a membranei şi disocierea Na +
în mediul extracelular;
5. ocuparea situsurilor externe cu 2 K+ ;
6. îndepărtarea grupării Pi (sub acţiunea unei fosfataze), urmată de creşterea
afinităţii pentru K+ ;
7. revenirea proteinei la conformaţia iniţială, cu expunerea situsurilor de K + pe
faţa internă membranei şi disocierea K+ în mediul intracelular.
Roluri:

- mecanism principal de asigurare a homeostaziei celulare.

- menţine potenţialul de repaus şi participă la refacerea echilibrului ionic după

repolarizare (fiind o pompă electrogenică, determină o încărcare electronegativă

a membranei la interior). Activarea sa în exces determină hiperpolarizarea

membranei, iar inhibiţia sa determină o uşoară depolarizare

- întreţine gradientul de Na+ necesar transportul activ secundar.

Pentru realizarea acestor funcţii, pompa Na+/K+ consumă o mare parte din energia

celulară, aproximativ 50% pentru neuron şi nefrocit şi 10% pentru fibra musculară

şi hepatocite.

Factori reglatori:

- este activată de insulină, hormonii tiroidieni, catecolamine

- este inhibată de ouabaină şi de tonicardiace (digoxin).

b. Pompa H+/K+

- este prezentă în celula parietală gastrică unde are rol în formarea HCl.

- scoate din celulă 1H+ şi introduce 1K+,

c. Pompa de Ca2+

- este caracteristică fibrei musculare:

 - la nivelul sarcolemei; rol: expulzează Ca2+ în mediul extracelular
- la nivelul membranei reticulului sarcoplasmatic: asigură recaptarea Ca 2+
în principalul depozit de Ca2+ intracelular.
- Rolul pompelor de Ca2+ este cel de scădere a concentraţiei Ca2+ citosolic de la 10-5
M la 10-7 M, necesară relaxării musculare.

d. Pompele de H+

- se întâlnesc:

 la nivelul membranelor mitocondriale, fiind implicate în transportul

electronilor în timpul fosforilării oxidative.
 la nivelul polului apical al nefrocitului distal, asigurând eliminarea renală a H +,
cu rol în menţinerea echilibrului acido-bazic.

B. Transportul activ secundar

- asigură transportul unei substanţe cuplat cu transportul de Na+, în cadrul unui

mecanism de transport care se numeşte simport, în aceeaşi direcţie (cotransport)
sau în direcţii opuse (antiport sau schimbător ionic). Substanţa transportată poate
fi un ion sau o substanţă organică.

Mecanism de transport prezintă următoarele caracteristici:

 transportul de Na+ are loc intracelular şi în sensul gradientului său de

concentraţie menţinut de pompa Na+/K+ (scoate în permanenţă 3Na+ şi
introduce 2K+ pentru 1 ATP);
 transportul substanţei cuplate are loc contra gradient şi în funcţie de direcţia
de transfer, acesta poate fi:
- cotransport - se desfăşoară în aceeaşi direcţie cu transportul de Na +; de
exemplu - Na+/glucoză, Na+/aminoacizi;
- schimbător ionic (antiport) - se desfăşoară în direcţie opusă cu transportul
de Na+; de exemplu - Na+/Ca2+, Na+/H+.

Cotransportorii

Cotransportorii asigură un transport activ secundar pentru ioni şi substanţe

organice. Transportul se desfăşoară în aceeaşi direcţie cu transportul de Na+.

Cotransportorii se clasifică în:

  cotranportori ionici - Na+/Cl-, Na+/K+/2Cl-, 2Na+/PO34-;
 cotransportori organici - Na+/glucide, Na+/aminoacizi.
Acest tip de transport poate fi:

- electroneutru, când nu modifică potenţialul transmembranar. Ex: cotransportul

Na+/Cl- este electroneutru deoarece transportă două molecule cu sarcini
electrice opuse, care se anulează reciproc.
- electrogen, când determină modificări de potenţial transmembranar. Ex: în
cazul cotransportului Na+/glucoză, la fiecare moleculă de glucoză transportată
spre interior, mediului intracelular i se mai este adăugată o sarcină pozitivă
suplimentară care generează o depolarizare.

Schimbătorii ionici

Schimbătorii ionici sunt proteine care cuplează transportul a doi ioni în direcţii
opuse, în cadrul unui transport activ secundar. În funcţie de natura ionilor
implicaţi în transport, se deosebesc:

 schimbători cationici - Na+/H+, Na+/Ca2+;

 schimbători anionici - Cl-/HCO3-.
a. Schimbătorul Na+/H+ - electroneutru, scoate din celulă 1H+ şi introduce 1Na+,
contribuind la menţinerea constantă a pH-ului intracelular. Acest aspect este
foarte important în procese biologice cum ar fi: proliferarea, diferenţierea
celulară şi sensibilitatea celulei la hormoni.

b. Schimbătorul Na+/Ca2+ - electrogen, scoate din celulă 1Ca 2+ şi introduce 3Na+,

fiind important mai ales pentru celula miocardică de lucru aflată în repaus, când
participă la menţinerea unei concentraţii scăzute a Ca2+ citoplasmatic.

TEMA 2. Electrofiziologia membranelor biologice. Fibrele nervoase.

Conductibilitatea.

1. Mecanisme fizice ale potențialelor de membrană. Potențialele de

membrană cauzate de difuzia ionilor. Ecuația lui Nerst. Măsurarea
potențialului de membrană. Potențialul de repaus al fibrelor nervoase.
Originea potențialului membranar normal de repaus.
 Cînd concentrația de K este mare în interiorul unei fibre nervoase și foarte scăzută la
exterior. În acest caz se presupune ca membrana este permeabilă pentru ionii de K
însă nu și pentru alți ioni. Datorită gradientului mare de concentrație al K între
interiorul și exteriorul celulei, ecistă o tendință puternică a ionilor de K să difuzeze în
afara celulei prin membrană.
Pe măsură ce acest process se derulează, ionii transportă sarcini electrice pozitive la
exteriorul celulei, producându-se astfel încărcarea electropozitivă a feței externe a
membrane și încărcarea electronegativă a feței membranare interne datorită anionilor
negativi care rămîn pe loc și nu difuzează către exterior împreună cu ionii de K.
După aproximativ o milisecundă, diferența de potențial dintre interiorul și exteriorul
celulei, numită potențial de difuziune, devine sufficient de mare pentru a bloca
difuziunea ulterioară a K către exterior, în ciuda gradientului mare de concentrație al K
Diferența de concentrație ionică de-o parte și de alta a unei membrane cu
permeabilitate selectivă poate, în anumite condiții, determina formarea unui potențial
de membrană.

În repaus între suprafaţa externă a membranei electric pozitivă şi interior electric

negativă există o diferenţă de potenţial – potenţial de membrană (potenţial de
repaus). Din cauza permeabilităţii selective a membranei celulare ionii se repartizează
în următorul mod:

1. La exterior Na+ 150 mM/l, K+ 5,5 mM/l, Cl- 120 mM/l;

2. La interior Na+ 15 mM/l, K+ 150 mM/l, Cl- 9 mM/l, radicalii proteici OH-, COO-.

În timpul potenţialului de repaus sunt deschise canalele de scurgere care permit

ieşirea K+ şi pătrunderea Na+ în celulă. Permeabilitatea pentru K este de 100 ori mai
mare ca pentru Na din următoarele motive:

1. ionii de Na au un diametru mai mare decât cei de K;

2. numărul canalelor specifice pentru Na este mai mic ca cele pentru K.
Mai activează pompa Na/K ATP-aza care transportă 2K spre interior contra 3Na spre
exterior. În timpul potenţialului de repaus transportul net prin membrana este zero.

*Valoarea potenţialului de echilibru (E) pentru fiecare ion poate fi calculat după:
formula lui Nernst: Ek=(RT/nF)log[Ci]/[Ce]
Unde Ек- potenţialul de echilibru; R – constanta gazelor; T – temperatura absolută; n – valenţa; F –
constanta Faraday; Ci – concentraţia intracelulară a ionilor; Ce – concentraţia extracelulară a ionilor.
*Măsurarea potenţialului de membrană se
face cu un electrod minuscul, umplut cu
soluţie electrolitică puternică (KCl) implantat
în celulă şi un electrod indiferent plasat în
lichidul interstiţial. Ambii electrozi se unesc
cu un amplificator de biocurenţi şi oscilograf,
pe ecranul oscilografului se înregistrează valoarea potenţialului de repaus.

Potențialul de repaus al fibrelor nervoase.

Potențialul de repaus al fibrelor nervoase mari este aproximativ -90milivolți. Cu alte

cuvinte, potențialul din interiorul fibrei este cu 90 milivolți mai negativ decît
potențialul lichidului extracelular. Membranele tuturor celulelor organismului conțin o
pompă foarte puternică de Na-K care pompează în continuu ioni de Na către spațiul
extracelular și ioni de K în celulă, trebuie de reținut ca este o pompă electrogenă,
deoarece sunt pompate mai multe sarcini pozitive către exteriorul celulei decât către
interior, ceea ce duce la un diferit net de ioni pozitivi în interiorul celulei, se creează
astfel un potențial negativ la interiorul membranei celulare. Pe scurt, potențialele de
difuziune singure, determinate de difuziunea sodiului și a potasiului, ar conduce la un
potențial de repaus de aproximativ -86milivolti se adaugă la potențialul de repaus în
urma acțiunii permanente a pompei electrogene Na-K, conducând în final la un
potențial membranar de rapaus de -90milivolți.

2. Potențialul de acțiune, fazele potențialului, valoarea lui. Canalele

voltaj-dependente de sodiu și potasiu. Înregistrarea potențialelor de
acțiune. Perioada refracatată.
Potenţial de acţiune este alternarea rapidă a potenţialului de repaus, cu durata de
ordinul milisecundelor, în timpul căruia potenţialul membranar variază până la 100mV
(de la -70 până la +30), cu repolarizarea ulterioară şi revenirea la valoarea potenţialului
de repaus.

Fazele potenţialului de acţiune:

1. perioada de latenţă: intervalul de timp dintre momentul stimulării şi începutul

potenţialului de acţiune, potenţialul de membrană se deplasează progresiv spre
valoarea pragului de excitaţie.
2. depolarizarea: în această fază membrana devine foarte permeabilă pentru ionii
de Na+ cu pătrunderea lor masivă în interiorul celulei; valoarea potenţialului
membranar ajunge până la +30mV.
 3. repolarizarea: la câteva zecimi de milisecundă canalele pentru Na + se închid şi e
deschid canalele pentru K+ cu revenirea potenţialului spre valoarea potenţialului de
repaus.
4. postpotenţial vestigial negativ: se manifestă ca o întârziere a repolarizării ce
devine mai lentă faţă de perioada iniţială a repolarizării.
5. postpotenţial vestigial pozitiv: pompa Na/K transportă 2K spre interior şi 3Na
spre exterior ce duce la un deficit tranzitor de sarcini pozitive în interior, ce determină
hiperpolarizarea membranei (valoarea potenţialului membranar mai mică de -90mV).

Răspunsul local. Nivelul critic al depolarizării.

Toţi excitanţi după putere se împart:

1. pragali – care pot genera potenţial de acţiune, adică excitaţie

2. subpragali – intensitate mică şi nu pot genera potenţial de acţiune
3. suprapragali – mai puternici ca cei pragali.
Dacă asupra membranei acţionează un excitant subpragal nu apare potenţial
de acţiune, doar răspuns local, adică are loc depolarizarea membranei cu
modificarea permeabilităţii pentru Na+ numai în locul acţiunii excitantului.

În faza de depolarizare toate canalele de Na + sunt deschise în totalitate, membrana

este incapabilă să răspundă la un nou stimul indiferent de intensitatea lui,
excitabilitatea este zero, aceasta se numeşte perioada refractară absolută.

În faza repolarizării membrana poate răspunde la stimuli de o intensitate

suprapragală, ne reacţionând la stimuli de intensitate pragala. Excitabilitatea creşte
treptat până la normă şi se numeşte perioada refractară relativă.

În faza potenţialului vestigial negativ excitabilitatea este mai sus de normă şi un

excitant subpragal poate provoca excitaţie, perioada supranormală.

În timpul potenţialului vestigial pozitiv excitabilitatea este scăzută şi pentru

generarea PA e nevoie de un excitant suprapragal, aceasta este perioada subnormală
sau hiperpolarizare.

3. Excitația-declanșarea potențialului de acțiune. Pragul de stimulare.

Curba intensitate-durata stimulului. Reobaza și cronaxia. Răspunsul
local și caracteristica lui. Potențiale electrotonice.
Excitabilitate este proprietatea materiei vii sau capacitatea ţesutului de a răspunde la
excitare în mod specializat cu o viteză maximă
 Excitaţia proces biologic caracterizat prin modificarea proceselor metabolice şi
termogenetice, prin depolarizarea temporară a membranei celulare şi prin alte
manifestări fiziologice specifice

Excitant sau stimul – orice agent din mediu capabil să producă o reacţie de răspuns
din partea structurii vii.

În timpul potenţialului de repaus excitabilitatea membranei este 100%.

În faza de latenţă excitabilitatea membranei creşte deoarece membrana parţial este

depolarizată, un excitant subpragal poate declanşa potenţial de acţiune.

Pragul de stimulare: aplicarea unui stimul slab nu determină apariţia potenţialului de

acţiune, ci doar un răspuns local, ce se manifestă ca o depolarizare limitată a
membranei. Cu creşterea intensităţii stimulului depolarizarea se accentuiază. La
atingerea pragului de excitaţie se declanşează potenţialul de acţiune.

Reobaza (A-B)– intensitatea minimă de curent capabilă să producă excitaţia într-

un timp nedefinit; micşorarea intensităţii curentului în limite inferioare faţă de
valoarea critică nu provoacă apariţia excitaţiei, indiferent de durata acţiunii.

Reobaza dublă (D-E).

Timpul util (C)– durata minimă de timp în care un curent cu o anumită intensitate
produce excitaţia; micşorarea timpului de acţiune a stimulului sub valoarea critică
nu va provoca apariţia excitaţiei.

Cronaxia (F)– timpul minim necesar de a produce excitaţia cu o intensitate dublă

reobazei.
Legile excitării.

1. Legea forţei – la acţiunea cu stimuli subpragali răspunsul local este direct cu

intensitatea stimulului.
2. Legea sumaţiei – la acţiunea a doi stimuli subpragali într-o unitate scurtă de
timp are loc sumarea răspunsului
3. Legea „totul sau nimic” – la acţiunea cu stimuli pragali sau suprapragali
răspunsul va fi acelaşi.

Proprietăţile răspunsului local:

1. Apare la acţiunea excitanţilor subpragali

2. Nu se răspândeşte
3. Se sumează
4. Nu se supune legii totul sau nimic – la acţiunea excitantului pragal şi
suprapragal apare potenţialul de acţiune +30mV „totul”, la acţiunea excitantului
subpraga nu apare potenţialul de acţiune „nimic”.
5. Valoarea lui depinte de intensitatea excitantului „legea forţei”
Răspunsul local se sumează până la un anumit nivel care poartă denumirea de nivel
critic al depolarizării care coincide cu 30% din valoarea potenţialului de acţiune. Nivelul
critic pentru diferite ţesuturi este diferit dar în mediu este de -60 mV.

Parabioza şi labilitatea.

Termenul parabioză este introdus de Vedeski în traducere înseamnă „para” – lângă,

„bios” – viaţă, stare lângă viaţă.

Parabioza – este o stare cu labilitate scăzută

Labilitate – este proprietatea fibrei musculare, nervoase de a transmite un anumit

interval de timp.

Labilitatea nervului este – 1000Hz, muşchiului – 300-400Hz, sinapsa 100 – 150Hz.

Parabioza include următoarele faze:

1. egalare
2. paradoxală
3. ultraparadoxală
4. narcoza
Parabioza este o stare revesibilă şi apare la acţiunea diferitor factori: fizici, chimici
etc. Restabilirea la normă merge în aceiaşi consecutivitate.
4. Propagarea potențialului de acțiune. Caracteristici speciale ale
transmiterii semnalului prin tracturile nervoase (fibre mielinizate și
nemielinizate). Legile transmiterii excitației. Clasificarea funcțională a
fibrelor nervoase.

Proprietatea structurii nervoase de a conduce la distanţă potenţialul de acţiune

generat de un stimul pragal (suprapragal) se numeşte conductibilitate.

Mecanismul transmiterii excitaţiei în fibrele nervoase

În figura A avem fibra nervoasă în repaos. În

figura B un excitant acţionează asupra fibrei
nervoase şi apare un potenţial de acţiune.
Mecanismul de conducere se face prin curenţii
locali Hermann. Pe faţa internă a membranei
apare un potenţial de +40mV in timp ce in
apropiere este -90mV. Cationii de Na+ migrează
spre zona polarizată cu o creştere a potenţialului
în interiorul membranei până la voltajul prag cu
iniţierea potenţialului de acţiune. La exterior
sarcinile se deplasează dinspre regiunea aflată în
repaus (+) spre zona depolarizată (-). Noile
teritorii depolarizate devin focare de excitaţie
pentru regiunile vecine. Acesta este modul de
conducere din aproape în aproape.

În fibrele mielinice ionii pot traversa

membrana doar la nivelul strangulaţiilor
Ranvier. Potenţialul de acţiune apare doar
la nivelul strangulaţiilor. Excitaţia se
propagă electrotonic la nodul următor.
Acesta este modul de conducere saltator.

În porţiunea A acţionează un excitant şi

apare potenţial de acţiune adică are loc
inversarea semnelor de pe suprafaţa şi interiorul membranei. Această excitaţie se va
transmite în porţiunea B şi C. Între două porţiuni ale membranei încărcate diferit apare
un curent electric local, adică o mişcare a ionilor cu sarcină pozitivă spre polul negativ.
 Acest flux de ioni micşorează valoarea potenţialului de reapos în porţiunea B şi C, până
la nivelul critic al depolarizării adică când 30% ionii „+” vor ajunge la polul „-„ în aceste
porţiuni B şi C se vor deschide canalele pentru Na+ care va pătrunde în interior şi va
apărea potenţial de acţiune. Dar la exterior tot avem curent electric local. În porţiunea
A nu poate apărea un nou potenţial de acţiune deoarece membrana este în perioada
refractară absolută (excitabilitatea este zero).

Deosebirile în propagarea excitaţiei în fibrele mielinice şi amielinice:

 Viteza este mai mare în cele mielinice.

 În cele mielinice potenţialul de acţiune se propagă saltator, iar în cele amielinice pe
toată suprafaţa membranei.
 Energie se foloseşte mai multă în cele amielinice decât în cele mielinice (energia este
necesară pentru restabilirea membranei după excitaţie, pentru pompa Na+ - K+).

Legile propagării excitaţiei prin fibrele nervoase:

1. Legea integrităţii anatomice şi fiziologice a fibrei nervoase. Integritatea

anatomică se întrerupe la secţionarea fibrei nervoase iar cea fiziologică la aplicarea pe
suprafaţa fibrei a diferiţi excitanţi (chimici, fizici, biologici) asemănător stării de
parabioză.
2. Legea transmiterii izolate a excitaţiei. Nervul este format din mai multe
fibre nervoase funcţional diferite, ceia ce permite transmiterea excitaţiei numai pentru
această fibră.
3. Legea transmiterii bilaterale a excitaţiei prin fibra nervoasă. La acţiunea
unui stimul asupra membranei fibrei nervoase excitaţia apărută poate fi înregistrată
bilateral. Legea este valabilă doar pentru fibra nervoasă separată, dar în organism
fibrele sunt unite prin sinapse unde excitaţia se transmite bilateral.
4. Legea conducerii nedecremenţiale adică amplituda potenţialului de acţiune
nu se modifică în timpul propagării de-a lungul fibrei.

Clasificarea fibrelor nervoase:

 După structură toate fibrele nervoase se împart în

- fibre mielinice
- fibre amielinice
 După viteza de propagare a potenţialului de acţiune deosebim trei grupe de fibre
nervoase A B C:
Grupa A se împarte în Aα Aβ Aγ AΔ

Aα – Viteza 70-120 m/s fibre motorii şi aferente ale fusului muscular (propriocepţie)
 Aβ – Viteza 30-70 m/s Fibre de la receptorii tactili cutanaţi (atingere, presiune)

Aγ – Viteza 15-30 m/s fibre eferente, intrafuzale musculare.

AΔ – Viteza 12-30 m/s fibre de la receptorii termici şi nociceptivi.

Grupa B – V= 3-18 m/s sunt fibre mielinice, vegetative preganglionare

Grupa C – V=0,5-3m/s fibre amielinice, vegetative, postganglionare.

 Funcţional toate fibrele nervoase se împart în:

1. Motorii 2. Senzitive 3. Vegetative

 După direcţia propagării excitaţiei avem:

1. fibre aferente ( spre SNC)
2. fibre eferente (de la SNC)