Capitolul 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

În doctrină1 s-a subliniat, că pe lângă ştiinţa dreptului penal, de criminalitate se ocupă şi o

seamă de alte ştiinţe, cu caracter special, cum sunt: criminologia, sociologia criminală
(judiciară), psihologia criminală (judiciară) şi altele, care au apărut şi s-au dezvoltat mai târziu
(decât ştiinţa dreptului penal), dar care şi-au dobândit statutul de ştiinţe autonome, distinct, având
ca obiect distinct de cercetare.
Denumită sau nu ca atare, criminologia are o vechime mai mare decât aproape celelalte
ştiinţe derivate din dreptul penal, având origini la fel de vechi ca şi celelalte ştiinţe sociale2.
1.1. Definiţia criminologiei
Etimologic, criminologia ca termen derivă din termenul latin “crimen” (crimă,
infracţiune) şi termenul grecesc “logos” (cuvânt, idee, ştiinţă). Cele două cuvinte reunite
sugerează înţelesul complex al criminologiei ca ştiinţă, care studiază fenomenul criminal3. Ştiinţa
criminologiei cercetează nu numai fenomenul legalităţii anumitor infracţiuni, ale
comportamentului infracţional individual, dar şi ale criminalităţii ca fenomen social de masă
deosebit de complicat (crimă organizată, terorism).
Prima folosire a termenului “criminologie” este atribuită antropologului francez Paul
Topinard în 1879. În realitate, “criminologia”, în sensul actual, modern, s-a conturat în trei
lucrări celebre şi anume: “Omul delicvent” a antropologului Cesare Lombroso (1876) şi
“Sociologia criminală” a juristului Italian Enrico Ferri (1881) şi “Criminologia” lui Rafaele
Garofalo (1885) în care se consacră expres termenul de definiţie a acestuia.

1
I.Oancea, Probleme de criminologie, Editura ALL, Bucureşti, 1994, pag. 1.
2
R.M. Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, pag. 5.
3
Termenul de “crimă” trebuie înţeles în sensul larg de “infracţiune”, adică orice faptă considerată
ca atare în legea penală, iar nu doar “crima”, doar ca una dintre categoriile de infracţiuni, din
sistemele de drept penal care cunosc împărţirea infracţiunilor în “crime” şi “delicte”.În consecinţă,
cu această precizare, vom adopta, în continuarea lucrării de faţă, noţiunea de “crimă” ca fiind
echivalentă noţiunii de “ infracţiune”, noţiunea de “criminalitate” ca fiind echivalentă noţiunii de
“fenomen infracţional”, de “infracţionalitate” sau de “infracţionism”, precum şi noţiunea de
“criminologie” ca fiind ştiinţa care se ocupă de studiul “crimelor” (“infracţiunilor”), a
“criminalilor” (“infractorilor”, “delicvenţilor”), a “criminalităţii” (“fenomenului infracţional”,
“infracţionalităţii”, “infracţionusmului”, “delicvenţei”), noţiuni consecrate pe plan naţional şi
internaţional.
 În decursul timpului, cum era şi firesc, s-au formulat diferite definiţii ale criminologiei,
dintre care menţionăm următoarele:
- “Criminologia este ştiinţa ce pune în prim plan omul, în complexitatea sa, obiectul
fiind dat de cauzele şi remediile comportării sale antisociale”4.
- “Ştiinţa criminologiei este ştiinţa care se ocupă cu studiul ansamblului fenomenului
criminal”, definiţie apreciată ca fiind corectă, dar prea sintetică5.
- “Criminologia” este “ştiinţa care studiază criminalitatea ca fenomen social, în special
cauzele acesteia (etiologia criminală) şi mijloacele de luptă împotriva acestui fenomen”6,
definiţie apreciată ca fiind mai largă, dar care priveşte numai latura socială a criminalităţii, fără a
cuprinde şi elementele componente, între care infracţiunea (crima) şi infractorul (criminalul)7.
- “Criminologia este studiul ştiinţific al omului delicvent şi al delicventului” (Jean
Pinatel), la care s-a adăugat un element suplimentar, şi anume, “studiul reacţiei sociale la
fenomenul criminalităţii”8.
În doctrina juridică românească, criminologia a fost definită ca fiind:
- “ştiinţa socială… care studiază dinamica, legităţile, cauzele şi condiţiile socio-umane
ale criminalităţii şi măsurile de prevenire şi combatere”9;
- “o ştiinţă care studiază fenomenul social al criminalităţii în scopul prevenirii sale”10;
- “un sistem ştiinţific de cunoştinţe, idei, teorii, metode şi tehnici cu privire la
cercetarea criminalităţii şi delicventului şi de elaborare a mijloacelor de prevenire şi combatere a
comportamentelor criminale”11;
- ştiinţa care “ studiază criminalitatea ca fenomen social şi ca fenomen individual,
crimele care o alcătuiesc, persoanele care le-au comis, cauzele săvârşirii şi mijloacele de
prevenire şi combatere”12 etc.

4
M.L.Levastine, V.V.Stanciu în Précis de criminologie (“Perceptele criminologiei”), Ed. Payot,
Paris, 1950.
5
I. Oancea, Tratat de drept penal, partea generală, Editura ALL, Bucureşti, 1994, pag. 1.
6
E.H. Sutherland, Principles of Criminlogy (Principiile criminologiei), Chicago – New York,
1939.
7
I. Oancea, op.cit în nota supra 1, pag. 2.
8
C. Debuyst, Enciclopedia criminologiei, Louvain, 1984, pag. 3.
9
A. Dincu, Criminologie, Universitatea Bucureşti, 1984, pag. 78.
10
R.M. Stănoiu, Introducere în criminologie, Editura Academiei R.S.R, Bucureşti, 1989, pag.
44.
11
N.Giurgiu, Elemente de criminologie, Editura Fundaţiei “Chemarea” Iaşi, 1992, pag. 4.
12
I. Oancea, op.cit. în nota supra 1, pag. 2.
 În ceea ce ne priveşte, considerăm că prin “Criminologie” se înţelege ştiinţa
autonomă, de sine stătătoare în cadrul sistemului ştiinţelor penale, care are ca obiect
studiul fenomenului infracţional, ca fenomen social şi judiciar, precum şi a infractorului,
cu personalitatea sa particulară ( individuală), în vederea stabilirii cauzelor şi condiţiilor
acestui fenomen şi pentru elaborarea măsurilor de prevenire şi de combatere a
fenomenului infracţional.
Criminologia este o ştiinţă autonomă interdisciplinară, bine structurată şi consolidată,
care are istoria sa, metode originale de cercetare, institute, laboratoare, şi organizaţii în toate
statele lumii.
Tratatele, monografiile, manualele de criminologie, apărute aproape în toate ţările, şcolile
ştiinţifice şi catedrele de criminologie, predarea disciplinei respective în colegii şi universităţi
dovedesc interesul şi importanţa criminologiei în sistemul ştiinţelor sociale şi juridice
contemporane.
Aşadar, criminologiei îi revine misiunea de a cerceta şi cunoaşte în mod ştiinţific
fenomenul criminalităţii – condiţie deosebit de necesară pentru combaterea lui raţională şi
eficientă.

1.1.2. Obiectul şi domeniul criminologiei

Formarea obiectului criminologiei reprezintă un proces îndelungat şi complicat,

determinat de dezvoltarea temporară a criminologiei în cadrul altor domenii ştiinţifice, ceea ce a
dus la o dominare a sistemului conceptual propriu acelor discipline la cercetarea problemelor
criminalului, crimei şi criminalităţii. Consecinţa cea mai directă a fost fragmentarea obiectului de
cercetare.
Fragmentarea obiectului a fost determinată şi de sistemul monocauzal care domină în
ştiinţă la etapa iniţială de dezvoltare a criminologiei ştiinţifice. În general, pot fi evidenţiate două
etape ale procesului de formare a obiectului criminologiei şi anume: obiectul fragmentat şi
obiectul unificat.
Prima încercare de a unifica obiectul criminologiei a fost întreprinsă încă la sfârşitul
secolului XIX – lea de către juristul şi sociologul Italian Enrico Ferri care a elaborat teoria
multifuncţională a criminalităţii, “ încălcând” totodată tradiţiile monocauzale din ştiinţă.
Conform teoriei respective obiect al criminologiei este ansamblul factorilor exogeni şi endogeni
care determină criminalitatea. Astfel, autorul deosebeşte factorii antropologici (endogeni),
factorii fizici şi factorii mediului social.
Eforturi de sinteză, referitor la unificarea obiectului criminologiei, au fost întreprinse în
lucrările francezului Jean Pinatel, germanului Hermann Mannheim, canadianului Denis Szabo
etc., care încercau o unificare în cadrul obiectului criminologiei a problematicii referitoare la
crimă, criminal şi criminalitate.
Criminologul francez Jean Pinatel concepe obiectul de studiu al criminologiei pe trei
planuri, şi anume13:
- cel al crimei – care se ocupă de studiul actului criminal;
- cel al criminalului – care studiază caracteristicile infractorilor şi factorii care au
influenţat formarea şi dezvoltarea personalităţii acestora;
- cel al criminalităţii – care studiază ansamblul de acte criminale care se produc pe un
anumit teritoriu, într-o perioadă determinată de timp.
În doctrina juridică românească14 s-a considerat că, obiectul criminologiei îl constituie
criminalitatea, care, evident, îl include şi pe infractor (criminal), şi care are unele trăsături
specifice.
Pentru precizarea şi înţelegerea exactă a sferei de cuprindere a criminologiei ( obiectul
acesteia), în doctrină15 au fost evidenţiate următoarele aspecte:
a) La preocupările criminologiei tradiţionale ( aşa-numita “criminologie a trecerii la
act”), constând în studierea originii criminalităţii, a cunoaşterii criminalităţii ca structură şi
dinamică, a aspectelor de manifestare exterioară (morfologică), a studiului personalităţii
infractorului şi a elaborării unor strategii sau modele de prevenire şi combatere a criminalităţii,
noua criminologie (cea modernă) a inclus în cercetările sale şi studiul reacţiei sociale contra
criminalităţii, cu influenţele sale specifice reciproce în raport cu fenomenul criminalităţii ( aşa-
zisa “criminologie a reacţiei sociale”).
b) Preocupările recente în legătură cu situaţia victimei, a contribuţiei şi rolului acesteia
în declanşarea comportamentului infracţional, au determinat, aşa cum s-a mai arătat, două
tendinţe, şi anume:
- una în direcţia studierii problemelor legate de victimă în cadrul criminologiei, cum
apreciem că este firesc, şi
13
J.Pinatel in P.Bouzat et J.Pinatel, Traité de droit pénal et de criminologie, Vol. III, Paris, Ed.
Dalloz, 1963, pag. 38-52.
14
I.Oancea, op.cit. în nota supra 1, pag. 3.
15
N.Giurgiu, op.cit, în nota supra 20, pag. 5-11.
 - alta în direcţia desprinderii, din cadrul criminologiei, a unei noi ramuri, cu obiect de
studiu distinct şi autonom sub denumirea de “ victimologie”.
În opinia noastră, “victimologia” nu poate constitui o disciplină ştiinţifică autonomă, ci
doar o secţiune, un capitol în cadrul criminologiei, şi anume, în acea parte a criminologiei care se
ocupă de studiul cauzelor şi a condiţiilor care generează sau favorizează criminalitatea.
Analizând şi estimând realizările ştiinţifice din domeniul criminologiei, viziunile diverse
privind problematica ştiinţei respective şi specificul abordării ei, considerăm că obiectul de
cercetare al criminologiei include criminalitatea ca fenomen social, infracţiunea (crima),
cauzele şi condiţiile criminalităţii, personalitatea infractorului, victima infracţiunii şi
relaţia socială împotriva criminalităţii.
1. Criminalitatea este fenomenul social-juridic negativ, care are legităţile sale, se
caracterizează prin trăsături cantitative şi calitative, are consecinţe dăunătoare pentru societate şi
necesită măsuri specifice de influenţă anticriminală. Este important de menţionat că
criminalitatea nu este o totalitate întâmplătoare de infracţiuni, dar reprezintă un sistem cu
proprietăţi şi funcţii proprii, distincte calitativ de cele ale elementelor componente. Fenomenul
criminalităţii se află în interconexiune cu alte fenomene sociale, fiind frecvent determinat de
acestea.
În calitate de obiect de studiu al criminologiei este criminalitatea penală, adică
ansamblul faptelor negative interzise (prevăzute) de legea penală, săvâşite pe un anumit teritoriu
şi într-o perioadă concretă de timp.
Deviaţiile sociale negative care nu constituie infracţiuni sunt cercetate de criminologie ca
determinante criminologic ale anumitor tipuri infracţionale şi la elaborarea măsurilor de
prevenire a lor. Cercetarea profundă şi multilaterală a acestor fenomene şi a problemelor de
combatere a lor nu face parte din obiectul criminologiei.
2. Infracţiunea (crima) este definită în Codul penal al României la articolul 15 ca
fiind fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei
care a săvârşit-o16.

16
Codul Penal al României adoptat prin Legea nr. 286/2009 (M.Of. nr. 510 din 24 iulie 2009) și a
fost modificat succesiv prin Legea nr. 27/2012 (M.Of. nr. 180 din 20 martie 2012), Legea nr.
63/2012 (M.Of. nr. 258 din 19 aprilie 2012) și Legea nr. 187/2012 (M.Of. nr. 757 din 12
noiembrie 2012), iar conform art. 246 din Legea nr. 187/2012, noul C. pen. a intrat în
vigoare la data de 01 februarie 2014, iar potrivit art. 250, la aceeași dată s-a abrogat C. pen. din
1968, cu modificările și completările ulterioare.
Criminologia, spre deosebire de dreptul penal, studiază fapta şi conduita concretă ca un
comportament uman în dezvoltare, adică întregul proces al naşterii şi evoluării actului
infracţional, în contextul interacţiunii personalităţii şi mediului, ce se desfăşoară atât în timp cât
şi în spaţiu. Conceptul de comportament infracţional este ceva mai larg decât fapta infracţională
(acţiunea, inacţiunea) deoarece include şi etapele premergătoare ei.
3. Personalitatea infractorului este concepută în criminologie ca sistem de trăsături
demografice, psihologice şi sociale ale subiecţilor infracţiunilor. Criminologia studiază
personalitatea infractorului ca purtătoare a cauzelor subiective ale infracţiunii. Astfel,
personalitatea este considerată veriga principală a sistemului “condiţiile mediului social -
personalitatea infractorului - infracţiunea ”. Ştiinţa criminologiei stabileşte care indivizi
săvârşesc mai frecvent predispoziţii infracţionale ce îşi au cauza în vicii şi elaborează diverse
clasificări şi tipologii ale infractorilor. Personalitatea infractorului prezintă de asemenea un
interes deosebit pentru criminologie ca obiect al prevenirii.
4. Victima infracţiunii. În sistemul criminologiei apare o nouă ramură ştiinţifică şi
anume victimologia criminală, adică ştiinţa despre victimele infracţiunilor, procesele, etiologia şi
consecinţele victimizării ( transformării persoanei în victimă a infracţiunii). Cercetările
criminologice realizate dovedesc că uneori comportamentul infractorului este determinat de
conduita victimei lui, trăsăturile personalităţii ei, precum şi de relaţiile “infractor - victimă”
apărute până şi în momentul incidentului.
5. Reacţia socială împotriva criminalităţii se realizează atât prin acţiunea asupra
cauzelor şi condiţiilor ei sociale şi individuale (prevenire) cât şi prin reacţia socială împotriva
criminalităţii deja săvârşite şi descoperite, în vederea întreruperii activităţilor infracţionale, a
împiedicării repetării acestora, a tragerii la răspunderea penală şi sancţionării infractorilor,
corectării şi reeducării condamnaţilor şi reintegrării lor sociale post-penale.
Trebuie precizat că, în procesul de combatere a criminalităţii, criminologia îşi
concentrează atenţia asupra prevenirii acestui fenomen negativ. Prevenirea criminalităţii este
sistemul de măsuri statale şi sociale orientate spre înlăturarea, minimalizarea sau neutralizarea
cauzelor şi condiţiilor criminalităţii, reţinerea de la săvârşirea infracţiunilor, corectarea
comportamentului persoanelor ce sunt potenţiali infractori.
1.1.3. Scopul criminologiei
Scopul criminologiei este determinat de obiectul ei de studiu, de raporturile criminologiei
cu alte discipline, mail ales cu ştiinţele penale, precum şi de particularităţile specifice ale
cercetării criminologice. Pentru precizarea scopului criminologiei este necesar să se ia în
consideraţie, pe de o parte, raporturile criminologiei cu alte ştiinţe, dar mai ales cu ştiintele
penale, iar pe de altă parte stadiul actual de cunoştinţe teoretice şi metodologice pe care
criminologia le-a acumulat.
Din cele menţionate pot fi evidenţiate scopul general şi particular al ştiinţei respective.
Scopul general al criminologiei este fundamentarea unei politici penale eficiente în măsură să
determine prevenirea şi combatarea fenomenului infracţional.
Spre deosebire de ştiinţele penale care urmăresc acelaşi scop general, criminologia îşi
realizează scopul prin mijloace şi modalităţi tipice, caracteristice numai ei.
Specific pentru ştiinţa criminologiei este faptul că ea îşi concentrează atenţia asupra
relevării şi cercetării cauzelor şi condiţiilor criminalităţii şi elaborării unui sistem de măsuri
eficiente orientate spre înlăturarea, reducerea sau neutralizarea lor.
Înfăptuirea scopului general se realizeză însă de fiecare disciplină ştiinţifică prin
modalităţi specifice. În consecinţă, pe lângă scopul general există şi un scop particular şi
imediat. Acesta din urmă constituie criteriul de departajare dintre diferitele domenii ce se ocupă
cu studiul criminalităţii.
Aşadar, scopul particular al criminologiei este stabilirea cauzelor şi condiţiilor
criminalităţii şi elaborarea ştiinţifică a unui sistem eficient de prevenire şi combatere a acestui
fenomen social periculos.

1.1.4. Funcţiile criminologiei. Pentru atingerea atât a scopului general, cât şi a scopului
particular (imediat), criminologia îndeplineşte anumite funcţii.
Acestea sunt: funcţia descriptivă sau fenomenologică, funcţia explicativă, funcţia
predictivă şi funcţia profilactică.
a) Funcţia descriptivă sau fenomenologică este prima funcţie după importanţă, la
cunoaşterea obiectului criminologiei. Descrierea fenomenului criminalităţii reprezintă prin sine
fixarea rezultatelor observării care sunt necesare pentru stabilirea legităţilor şi relevarea esenţei
acestui fenomen social negativ.
 Prin această studiere se realizează şi cunoşterea structurii criminalităţii, felul crimelor
săvârşite pe tipuri sau grupe de infracţiuni ( contra persoanei – omoruri, vătămări corporale,
violuri etc., contra patrimoniului – furturi, tâlhării, înşelăciuni etc., contra siguranţei statului –
trădarea de patrie, spionajul, subminarea economiei naţionale etc.), felul criminalităţii după
vârsta infractorilor (criminalitatea juvenilă, criminalitatea adultă – majoră, criminalitatea în
rândul femeilor, a recidiviştilor etc.),
De asemenea, prin cercetarea descriptivă se obţin date necesare privind anumite corelaţii
între criminalitate şi alte evenimente sociale, cum ar fi: crizele economice, procese de urbanizare,
de industrializare etc. şi se adâncesc investigaţiile cu privire la aspecte variate ale criminalităţii,
ale infracţiunilor, ale infractorilor, ale victimei ş.a.
Pentru realizarea acestei funcţii au apărut o serie de noi concepte cum sunt
“personalitatea (individualitatea) criminalului”, “mediu fizic”, “mediu geografic”, “mediu
social” ş.a., cu care criminologia operează în realizarea funcţiei descriptive, pentru o mai bună
cunoaştere a fenomenului infracţional.
b) Funcţia explicativă – după realizarea primei funcţii, în urma căreia se acumulează
date şi informaţii privind starea şi dinamica criminalităţii, urmează realizarea funcţiei explicative
care are menirea de a favoriza cunoaşterea reală a fenomenului criminalităţii, în special
cunoaşterea cauzelor, respectiv etiologia crimei.
Cercetarea explicativă are în vedere faptul că infracţiunea presupune o persoană care se
găseşte într-o anumită situaţie, că omul şi mediul în care trăiesc sunt cei doi factori indispensabili
unei crime.
Analiza ştiinţifică a crimei concret săvârşite va trebui să discearnă cauzele crimei – care
pot fi tendinţe sau predispoziţii ereditare, ori anumite boli survenite după naştere, care ţin de
etapa premergătoare săvârşirii faptei, respectiv înaintea “trecerii la act” (trecerii la săvârşirea
faptei criminale).
Funcţia explictivă are, deci, menirea de a dezvălui natura fenomenului criminal, ca
fenomen uman şi social, cauzele subiective (tendinţe individuale egoiste, de recurgere la violenţă
etc.) şi cauzele obiective (factorii sociali reali, cum sunt crizele economice, familiale, familii
destructurate etc.), caracterul antisocial al criminalităţii relevat de consecinţele produse (moartea
unei persoane, distrugerea ori înstrăinarea unor bunuri, vătămarea unor drepturi sau libertăţi ale
persoanelor etc.).
 Dintre conceptele arătate, un loc central îl ocupă conceptul de “personalitate a
infractorului” (privind latura ereditară şi/sau cea a dezvoltării personalităţii infractorului, a
devenirii sale), precum şi conceptul de “situaţie”, adică locul şi împrejurările în care s-a săvârşit
infracţiunea, putând exista situaţii speciale (spre exemplu, o criză în familie), care au o anumită
valoare cauzală – mai mare sau mai mică, sau situaţii indiferente, amorfe, care nu influenţează
săvârşirea infracţiunii, neavând valoare cauzală.
c) Funcţia previzională (prospectivă, predictivă) – rolul oricărei ştiinte este de a
dezvolta cunoaşterea fenomenelor studiate, din natură şi/sau din societate, după caz, pe baza
căreia să se prevadă desfăşurarea lor în viitor. În acest sens, în doctrină s-a considerat că şi în
domeniul criminologiei este nu numai necesară dar şi posibilă realizarea funcţiei previzionale.
Fără îndoială că, în domeniul social, previziunea este mai dificilă, deoarece domeniul
social este foarte complex, având multe componente, fenomene sociale – inclusiv criminalitatea,
fiind determinate atât de factori subiectivi individuali, cât şi de factori obiectivi şi sociali, iar
uneori şi de factori întâmplători, conjuncturali.
În ştiinţa criminologiei, s-au elaborat lucrări valoroase cu privire la persoanele care vor
săvârşi infracţiuni (care sunt predispuse a comite infracţiuni), sau care vor recidiva.
Aşa spre exemplu, s-a demonstrat, pe bază de date, fapte şi stări, că fenomenul
criminalităţii creşte în perioade de criză (economică, socială, politică) şi descreşte în epoci de
prosperitate, de linişte socială.

1.1.5. Conceptele de bază ale criminologiei

a) Conceptul de “criminalitate”
Primul, şi cel mai important concept, cu care operează criminologia este conceptul de
“criminalitate”, la care ne-am referit deja, ca totalitate a infracţiunilor săvârşite într-un loc şi
timp determinate.
Criminalitatea are o expresie cantitativă şi alta calitativă, concretizate în numărul
infracţiunilor săvârşite pe un anumit teritoriu (în întreaga lume, într-o ţară, într-o unitate
administrativ teritorială) într-o perioadă de timp (lună, trimestru, an etc.), având o anumită
structură (infracţiuni contra persoanei, contra patrimoniului, contra statului etc.) şi un anumit
curs ( în creştere, staţionar, în scădere). În raport de aceste ultime aspecte, crimnologia operează
şi sub-conceptele “starea criminalităţii” şi “dinamica criminalităţii”, esenţiale în descifrarea
legalităţilor criminalităţii.
 b) Conceptul de “criminal” (“infractor”)
Un al doilea concept principal este cel de “criminal” (“infractor”), respectiv persoana
care a săvârşit infracţiunea, fără de care nu există nici crimă şi nici criminalitate.
Infractorul desfăşoară, mai întâi, o activitate psihică, care constă în proiectul, intenţia,
hotărârea de comitere a infracţiunii, şi apoi o activitate materială, fizică, de producere a
rezultatului urmărit, adică aşa-zisa “ trecere la act”.
În aceste activităţi, infractorul trăieşte stări psihice, de conştiinţă, stări emoţionale sau
pasionale.
Pe de altă parte, infractorii sunt diferiţi, în funcţie de temperament şi caracter (impulsivi,
avari, egoişti, perverşi etc.) şi acţionează cu grade diferite de vinovăţie. Toate aceste aspecte
individuale trebuie studiate, descrise şi explicate de criminologie.
c) Conceptul de “crimă” (“infracţiune”)
Un al treilea concept principal al criminologiei este cel de “crimă” (“infracţiunea”),
faptă săvârşită de criminalul (infractor) şi parte componentă a criminalităţii, o verigă a
fenomenului social, un element al fenomenului infracţional, care poate fi foarte variată ca natură
(omor, furt, viol, calomnie, distrugere etc.).
În doctrină17 s-a sublinat că termenul “infracţiune” (“crimă”) este o denumire atribuită
exclusiv încălcărilor de lege cu caracter penal şi este echivalent cu conceptul de “faptă penală”
sau “ilicit penal”.
Crima trebuie cercetată ştiinţific, pentru a-i stabili caracteristicile, contextul săvârşirii,
conexiunile cu alte fenomene sociale şi, în final, explicate cauzele şi condiţiile care au generat-o
sau favorizat-o.
d) Conceptul de “victimă” şi “victimizare”
În ultimele decenii s-a conturat tot mai mult un nou concept principal, şi anume cel de
“victimă”, respectiv persoana împotriva căreia sau împotriva intereselor căreia este săvârşită
crima.
Însuşi procesul de “victimizare” – de alegere a victimei de către infractor sau decădere a
unei persoane în această postură, nu este, de cele mai multe ori, o pură întâmplare, ci un proces
complex.

17
G.Antoniu, C.Bulai, Ghe.Chivulesu, Dicţionat juridic penal, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976, pag. 78.
 Cercetările criminologice mai recente au demonstrat, cu argumente pertinente, că, de
multe ori, victima are şi un rol cauzal sau favorizant în săvâşirea infracţiunii, deci un rol
criminogen.
Pe de altă parte, s-a observat că, de multe ori, în practica penală victima este
subapreciată, motiv pentru care a devenit un obiect principal de studiu criminologic, dând
naştere chiar unei subramuri a criminologiei, denumită “victimologie”18.
În doctrină, s-a subliniat faptul că, luarea în calculul cercetărilor criminologice a victimei
infracţiunii nu poate să aducă decât date suplimentare în eforturile care se fac pentru stabilirea
dimensiunilor pe care criminalitatea reală le poate avea, cercetarea criminologică neconstituind
un şablon, ci trebuind să sufere modificări, în raport cu noile probleme care apar şi care vor fi
examinate şi explicate, fără ca prin aceasta să se considere că cercetarea trebuie să se extindă
nelimitat.
e) Conceptul de “reacţie specială a societăţii împotriva criminalităţii”
Un concept principal cu care operează criminologia este cel de “reacţie specială a
societăţii împotriva criminalităţii”, care reprezintă dezaprobarea şi protestul social şi juridic,
exprimat, pe de o parte, în măsuri preventive (controlul social, măsuri de înlăturare a cauzelor şi
condiţiilor care generează şi/sau favorizează săvârşirea infracţiunilor, tratamentul aplicat
infractorilor de diferite categorii: minori, tineri adulţi, femei, recidivişti, etc.), iar pe de altă parte,
în măsuri represive (pedepse) ce se aplică infractorilor.
Criminologiei îi revine, între altele, şi sarcina studierii pedepselor prevăzute de lege,
pentru a stabili dacă sunt potrivite şi eficiente, dacă modalităţile de executare răspund cerinţelor
resocializării şi reintegrării sociale a infractorilor după executarea pedepselor, conturându-se o
nouă ramură a criminologiei, denumită “penologie”, cu aspiraţii fireşti de a deveni, şi aceasta, o
ştiinţă autonomă, în cadrul ştiinţelor sociale penale.
De asemenea, a apărut o nouă ştiinţă penală denumită “ştiinţa penitenciară” sau “dreptul
execuţional penal”, care studiază executarea pedepselor, în acest domeniu existând preocupări
deosebite pe plan internaţional.

18
Ph. Robert, Les compiles du crime (Imitaţiile crimei), Editura Le Sycomore, Paris, 1985, pag.
5; M. Killias, Précis de criminologie (Scopurile criminologiei), Staempfili and Cre S.A., Berna
1991, pag. 17.