Sunteți pe pagina 1din 38

Noţiunea de criminologie

Criminologia este o stiinta socio-juridica care studiaza criminalitatea,cauzele si conditiile ei,personalitatea infractorului precum si caile si metodele de prevenire si combatere a criminalitatii.Astfel obectul criminologiei se formeaza din 4 institutii de baza care mai sunt numiti pilonii criminologiei. Criminologia este ştiinţa multidisciplinară care se ocupă de fenomenele infracţionale , de particularităţile acţiunilor individuale şi de grup,de structurile psihice particulare ale persoanei criminalului şi de mijloacele de reeducare. ( P.P. Nereanu - Dicţionar de psihologie ). Criminologia este ştiinta care studiază fenomenul social al criminalităţii in scopul prevenirii şi combaterii acestuia

Istoricul criminologiei

Criminalitatea ca fenomen social a apărut odată cu structurarea primelor comunităti , atunci cand s-au impus norme şi a existat morală.Ştiintific criminalitatea a inceput să fie studiată , relativ recent , in ultimele două secole.

1)Cesare BECCARIA (1738-1794)

“Despre infracţiuni şi pedepse”- 1764 critică tirania şi arbitrariul din justiţie şi pledează pentru “dreptul comun”unde toată lumea să fie egală in faţa legii şi impotriva dreptului “inchizitorial” medieval.

- este intemeietorul şcolii cu acelaşi nume şi sunt influenţati de lucrările filozofilor

iluminişti Montesqieu (1689- 1755) scriitor , jurist ,filozof , pamfletar realizeazş o satiră

politică şi religioasă se pronunţă pentru monarhia constitutională şi separaţia puterilor in stat şi J.J. Rousseau (1712 – 1775) ganditor , scriitor,condamnă inegalitatea politică şi socială, doctrina sa devine platforma iacobină a revolutiei franceze ,adevaratul suveran este poporul ( “ contractul social”) ,in materia educaţiei juvenile apreciază că educatia să fie conformă cu natura proprie a copilului.

a incercat introducerea ca metodă de studiu delicvenţial intr-un sistem de cercetări experimentale punind accentul indeosebi pe aspectul psihiatriei judiciare.

2) Cesare LOMBROSO (1836-1909)

Medic şi criminolog italian. Intemeietorul şcolii antropologice a dreptului este autorul teoriei “infractorului innascut”care poate fi recunoscut după anumite “stigmate” corporale ( “Omul deligvent ” , ”Crima,cauzele şi remediile ei”).Face concluzia ca criminalul este un om inascut si nu poate controla manifestarile sale criminale,este cel mai vestit nume in criminologie,este profesorul lui Enrico ferri.

3)Enrico FERRI (1856- 1929)

- jurist şi om politic

- este considerat intemeietorul “criminologiei sociologice” . “Sociologia criminală”-

1929.

- şcoala lui Enrico Ferri apreciază ca factori favorizanţi ai criminalităţii : cauzele sociale , determinările sociale.,adica importanta imensa a factorilor sociali

4) Rafaelle GAROFALO (1851- 1934)

- jurist italian , profesor la Napoli. In lucrarea sa monumentală “Criminologia” ( Napoli 1885 ) incearcă să definească criminologia ca pe o ştiinta separată de dreptul penal doreste să creeze o teorie a “criminalităţii naturale”. 5) Franz von LISZT

cercetator german susine necesitatea unei ştiinţe totale a dreptului penal in care să fie incluse antropologia criminologică , psihologia criminală şi statistica criminologică.Cercetarea criminologică suscita interes şi rezultatele sunt sintetizate in capitole distincte in dreptul penal , sociologie , psihologie , biologie. Ca urmare au avut loc Congrese internaţionale .Roma (1885), Paris (1889),Bruxelles (1892),Geneva (1896), Amsterdam (1901), Torino (1906)si Koln (1908).In 1934 la Paris s-a creeat Societatea internaţională de crimnologie avand ca principal obiectiv promovarea internaţională a stereotipului ştiintific al criminalităţii abordindu-se teme precum: crima organizată, criminalitatea “gulerelor albe “, criminalitatea transnaţională , delicvenţa juvenilă etc.

Etapele constituirii criminologiei

Formare criminologiei ca stiinta poate fi structurata in 3 etape:Etapa lui Cezare

Lomoroso(1836-1909),Enrico Ferri(1856- 1929) si Raffaele Garofalo(1851- 1934)

Criminologia in Republica Moldova

Apare ca parte componenta a criminologiei sovetice,respectiv primele lucrari au fost scrise in limba rusa ,iar primele teze aparate la moscova.Prima teza a fost aparata de catre Efim Harsac,profesor la scola de politie,actualmente academia de politie,,Stefasn Cel Mare,,tema tezei a fost Criminalitatea de grup a minorilor anul 1968,peste 2 ani Constasntin Florea la Institutul Unional al procuraturii a aparat teza de candidat.In lucrare sustine ideea situatiei concrete de savirsire a infractiunei si rolul acesteea.Baza practica a fost 200 dosare penale privind omorul si elziunile corporale grave.Raisa Grecu a scris lucrarea ,,prevenirea sustragerilor in complexul agrar,,pe materialileRSSM. Valeriu Bujor fiind unul dintre întemeietorii şi propagatorii activi ai criminologiei autohtone şi primul deţinător al diplomei de jurist- cercetător în criminologie din Republica Moldova.Pe plan ştiinţific, aportul dlui Valeriu Bujor constă în completarea substanţială a conceptului de violenţă criminală, criminologia penitenciară, criminalitatea în grup şi organizată, conceptul securităţii criminologice. Însă aria intereselor dlui Valeriu Bujor a depăşit criminologia, realizând o serie de studii si in alte domenii juridice.Dl Valeriu Bujor are următoarele distincţii: Medalia MAI „Pentru serviciu impecabil” de gradul III, II, I; Medalia de aur „Pentru merite în învăţământ” (2008) şi Medalia jubiliară „Pentru merite în educaţie” (2009).La inţiativa şi cu participarea nemijlocită a dlui Bujor, în Republica Moldova au fost desfăşurate primele conferinţe ştiinţifico-practice naţionale privind problemele crimei organizate şi economiei tenebre (1995, 1999) şi, mai târziu, conferinţe internaţionale privind probleme actuale ale criminologiei şi dreptului penal, după cum urmează: Tratamentul persoanelor condamnate pe viaţă (2002), Rolul pedepsei în societatea de tranziţie (2002), Violenţa în societatea de tranziţie (2003), Economia, dreptul şi puterea (2005), Criminologia în Republica Moldova: realizări, probleme, perspective (2008) Gheorghe Gladchi Domeniile de cercetare: drept penal; criminologie;victimologie management publi.Publicaţii ştiinţifice:6 monografii şi manuale;peste 140 articole ştiinţifice în domeniul ştiinţelor juridice şi manageriale în reviste internaţionale şi naţionale.Mihai Birgau doctor habilitat in criminologie,autor a 2 manuale ,,Criminologia partea speciala si general,,specialist format

sub influenta scolii ucrainene,sfera intereselor:rolul organeleor de politie in prevenirea si combaterea criminalitatii.Igor Ciobanu -utorul tratatelor de criminologie in 3 volume,profesor la USM,doctor in dr sfera intereselor:criminalitates organizata transnationala,teoriile bioantropologiei a criminalitatii

Rolul IRP pentru criminologia naţională

Institutul de Reforme Penale (IRP) este o organizatie nonguvernamentala, scopul careia este de a asista reforma justitiei penale in Republica Moldova. Domeniile de activitate sunt: promovarea institutiilor noi in justitia penala, implementarea alternativelor la detentie, asistenta reformei politiei, reformarea sistemului de executare a pedepselor privative de libertate si pregatirea pentru liberare din detentie, monitorizarea respectarii drepturilor persoanelor in sistemul de justitie penala etc. Asociatia Obsteasca „Institutul de Reforme Penale” a fost constituita la 10 mai 2001, avind denumirea de Centru pentru Asistenta Reformei Penitenciare, si a fost reorganizata in IRP la 26 noiembrie 2002. Institutul de Reforme Penale a lansat proiectul “Promovarea Noilor Elemente de Justitie pentru Copii in Sistemul de Justitie din Moldova” finantat de UNICEF Moldova IRP a lansat proiectul “Consolidarea implementarii alternativelor la detentie in Republica Molodova”. Scopul proiectului este sa contribuie la respectarea drepturilor persoanelor condamnate, prin monitorizarea aplicarii si executarii pedepselor nonprivative de libertate. Proiectul este finantat de Open Society Institute, Budapesta Institutul de Reforme Penale lansează proiectul „Consolidarea parteneriatelor locale în vederea prevenirii delincvenţei juvenile”, care va fi implementat în colaborare cu Asociaţia Psihologilor Specializaţi în Adicţii din Letonia. Proiectul este derulat cu sprijinul financiar al Programului Est Est: Parteneriat fără Frontiere al Fundaţiei Soros- Moldova şi al Fundaţiei Soros-Letonia. Obiectivele de baza

1.

Sensibilizarea opiniei publice cu privire la reforma justiţiei penale în R M.

2.

Contribuirea la implementarea unui sistem funcţional de

probaţiune şi muncă neremunerată în beneficiul comunităţii în RM.

3.

Dezvoltarea practicilor de mediere şi de asistenţă a victimelor.

4.

Contribuirea la reformarea sistemului de executare a pedepselor privative de

libertate.

5.

Redimensionarea relaţiilor dintre comunitate şi poliţie.

6.

Dezvoltarea şi consolidarea bunelor practici în domeniul Justiţie

Juvenile, bazate pe interesul superior al copilului.

7. Reintegrarea socială a persoanelor aflate în conflict cu legea prin

desfăşurarea activităţilor de antreprenoriat social

8. Dezvoltarea organizaţională a Institutului de Reforme Penale şi a

partenerilor săi.

Sistemul şi scopurile criminologiei

La fel ca si dreptu penal criminologia se imparte in partea speciala si generala.In cadrul partii generale se studiaza pilonii.Partea speciala a crim. in mare masura coincide cu cea dr Penal,insa sistemul criminologiei contine in sine si unele institutii care nu siau gasit reflectare in parte a speciala a CP:-criminaliatatea minorilor;criminalitatea profisionista;criminalitatea peneteciara;imprundentaCriminologia are un scop general, scop urmarit de ansamblul stiintelor penale - de a fundamenta o politica penala eficienta

în lupta împotriva criminalitatii care sa apere valorile fundamentale ale societatii, sa

previna criminalitatea si sa traga la raspundere pe cei vinovati - si un scop particular (imediat) - verificarea ipotezelor privind cauzele criminalitatii si reactia sociala fata de acestea, urmarind în plan practic prevenirea crimina-litatii, umanizarea formelor de

reactie sociala si tratamentul delincventilor

extinderii Uniunii Europene, se impune extinderea scopului cercetării criminologice şi cu privire la noile riscuri sau factori ce ar putea afecta securitatea europeană precum sunt traficul de droguri, traficul de carne vie şi terorismul.

Ştiinţe noi in cadrul criminologiei

Noua disciplină denumită "victimologie", aşa cum afirmă Jacque-Henri Robert,este foarte aproape"de mama sa Criminohgia" .Sfera domeniul "victimologiei" este multmai largă decât a Criminologiei, cea dintâi cuprinzând nu numai victimele crimelor cişi celeale dezastrelor naturale, sale ale comportamentelor umane care nu sunt considerate infracţiuni.Studiile celor două ştiinţe se suprapun dar atunci când obiectul lor îl constituie victimele delictelor. KRIMINOFAMILISTIKA - o ramură de criminologie, studiaza manifestarile de familie şi de zi cu zi a criminalităţii, a cauzelor şi condiţiilor aparitiei

acestor infractiuni,urmarile acestora si caile de combatere.Alte stiinte noi in cadrul criminologiei sunt:Criminoteologia,Ecocriminologia,Criminologia MASS-MEDIA

O serie de discipline criminologice vor fi introduse, în premieră, la iniţiativa lui

Veleriu Bujor ca:- Statistica criminologică,

- Analiza criminologică a personalităţii infractorului,- Victimologie,-

Criminologie aplicată,- Analiză statistică a criminalităţii,- Deviantologie.

In

prezent, urmare a constituirii şi

Locul criminologiei in sistemul ştiinţelor

Criminologia este o stiinta care e caracterizata de de obiectul sau de studiu şi metodele sale de investigare. In cazul nostru, criminologia are un obiect specific: acţiunea criminală care însumează în acelaşi timp actul şi autorul său, iar metodele sale, chiar dacă ea le-a împrumutat de la alte ştiinţe sociale, au caracter propriu.Un alt criteriu care denota caracterul independen a criminologiei este:Caracterul complex al criminologiei, în referire la împărţirea ştiinţelor în ştiinţe pure şi ştiinţe aplicate, este dat de faptul că în acelaşi timp ea întruneşte caracteristicile fiecărei categorii de ştiinţe, ea operând, aşa cum a afirmat Ellenberger,"cu concepte ce implică judecăţi de valoare (crimă, vinovăţie, răspundere, pedeapsă)care au semnificaţii doar când sunt aplicate în practică.In privinta divizarii criminologiei in partea generala si speciala este de fapt o"divizare a întregului în părţi, secţiuni şi elemente componente care nu afecteaz caracterul sau unitar.

Raportul criminologiei cu ştiinţe juridice

a) Criminologia si dreptul penal

- Deosebiri. Dupa criteriul obiectului, dreptul penal are un obiect

generic - criminalitatea si un obiect specific - triada infractiune, raspundere penala, sanctiune. Criminologia urmareste, în planul

scopului imediat, prevenirea criminalitatii, umanizarea formelor de reactie sociala, tratamentul delincventilor. Dreptul penal are ca scop imediat apararea valorilor sociale fundamentale împotriva

criminalitatii. Cele doua se deosebesc si în ceea ce priveste functiile si metodele folosite. - Dependenta. Criminologia este dependenta de dreptul penal mai ales prin împrumutul de concepte; în procesul de creare a legii penale, de individualizare a pedepsei etc. , criminologia influenteaza dreptul penal.

b) Criminologia si dreptul procesual penal

Legislatiile procesuale moderne au suferit modificari si datorita influentei criminologiei. Studiul reactiei sociale se concentreaza asupra mecanismelor prin care se ajunge la dobândirea statutului de delincvent, mai ales în conditiile în care garantiile procesuale nu sunt respectate sau sunt minime.

c) Criminologia si stiinta penitenciara - penologia stiinta penitenciara a

avut ca obiect de studiu initial pedepsele în mediu închis, fiind asimilata la începuturile ei criminologiei. Datorita amplificarii si diversificarii sistemului sanctionator, denumirea a devenit improprie, fiind înlocuita cu cea de penologie. Multi autori opteaza pentru denumirea de drept executional penal, care ar acoperi ambele domenii. În conceptia nord-americana, penologia a fost si este inclusa în criminologie.

d) Criminologia si politica penala Prin finalitatea sa, criminologia îsi

aduce o contributie esentiala la cunoasterea criminalitatii, la

particularizarea principiilor de politica penala. Politica penala alaturi de dreptul penal definesc "axul" în jurul caruia criminologia îsi desfasoara cercetarile.

e) Criminologia si criminalistica Criminalistica raspunde la întrebarea

"cine", criminologia la întrebarea "de ce". Criminologia ofera criminalisticii date privitoare la personalitatea infractorilor, a victimelor, la mecanismele trecerii la act ; criminalistica ofera date cu privire la relatia victima-infractor, date privind modurile de executare a diferitelor tipuri de infractiuni.

Raportul criminologiei cu ştiinţe nejuridice

Raportul criminologiei cu sociologiaAtat sociologia cat şi criminologia utilizează acelaşi material de cercetare: raporturile dintre individ şi societate.Criminologia este o ştiinţă generală despre criminalitate, despre faptele penale şi autorii lor, iar sociologia este ştiinţa tuturor faptelor umane, ştiinţa care studiază totalitatea fenomenelor şi realităţilor sociale in dinamica lor.Criminologia utilizează metode specifice de investigare a fenomenului criminalităţii şi de reformare a delicvenţilor iar sociologia utilizează metode proprii pentru cunoaşterea şi prezentarea faptelor umane.Rezultă că, sociologia este o ştiinţă ce are o sferă mai largă decat criminologia, raportul dintre aceste ştiinţe fiind un raport de la intreg la

parte.Criminologia şi sociologia sunt ştiinţe complementare, ce se susţin reciproc cu noţiuni, concepte, principii, reguli şi metodologii, dar sunt in acelaşi timp şi ştiinţe convergente, intrucat au un fel comun de stabilire a metodelor şi a mijloacelor de combatere şi de prevenire a faptelor infracţionale. Raporturile dintre criminologie şi statistică Intre criminologie şi statistică există o relaţie de conexiune, indispensabilă cercetării fenomenului criminogen.Statistica este ştiinţa care foloseşte un sistem de măsurare a fenomenului criminogen, a frecvenţei şi surselor provocatoare ale acestuia, prin utilizarea unor concepte matematice. Ea dezvăluie sursele privind latura cantitativă a criminalităţii descoperite dar şi semnalează tendinţele incă neobservate in acest sens.Statistica furnizează criminologiei un cadru analitic care ii permite să compare procesul desfăşurării fenomenului criminogen real cu elementele fundamentale ale comportamentului uman.Datele oferite de statistică stau la baza programelor de cercetare criminologică,contribuind la prognozarea criminologică, la explicarea cauzelor criminalităţii dintr-o anumită zonă sau perioadă de timp.Datele statistice oferă criminologiei informaţii privind:

dimensiunile fenomenului criminogen, frecvenţa criminalităţii in timp şi spaţiu, numărul infractorilor şi al victimelor, izvoarele criminalităţii, costul luptei contra criminalităţii, cuantumul prejudiciilor cauzate şi al celor recuperate, etc. Raportul criminologiei cu psihologiaPsihologia este ştiinţa care studiază activitatea fenomenelor psihice care caracterizează un individ sau o colectivitate. Ea studiază şi descrie faptele psihice, sub raportul succesiunii şi al coexistenţei lor, folosind metoda experimentului. Psihologia este ştiinţa explicativă ce descrie trăirile sufleteşti şi condiţiile lor de producere, influenţele legate de personalitatea făptuitorului, condiţionarea lor cu procesele materiale, etc.Criminologia are ca obiect de studiu in abstracto, psihologia criminalului, stările emotive şi comportamentul agresional, iar psihologia criminală studiază caracterul, aptitudinile şi atitudinile delincventului, motivaţia acţiunilor sale şi procesele mentale ce conduc la săvarşirea crimei.Criminologia si Biologia.

Metoda psihologică in criminologie

TTeoriileeoriile psihologicepsihologice şşii psihiatricepsihiatrice iauiau îînn calculcalcul factoriifactorii situasituaţţionaliionali şşii biologici,biologici, explicexplicăă comportamentulcomportamentul infracinfracţţionalional prinprin prismaprisma relarelaţţiiloriilor dintredintre circumstancircumstanţţee şşii caracteristicilecaracteristicile biologicebiologice aleale individului.Comportamentulindividului.Comportamentul infracinfracţţionalional îîşşii areare originileoriginile îînn personalitateapersonalitatea infractoruluiinfractorului carecare reprezintreprezintăă setulsetul complexcomplex dede îînsunsuşşiriiri emoemoţţionaleionale şşii dede comportamentcomportament carecare tindtind ssăă rrăămmâânnăă relativrelativ constanteconstante îînn funcfuncţţieie dede situasituaţţiileiile prinprin carecare trecetrece individul:individul: conconşştiintiinţţaa deficitardeficitarăă,, imaturitateimaturitate emoemoţţionalionalăă,, oo copilcopilăărierie inadecvatinadecvatăă dindin punctpunct dede vederevedere social,social, lipsalipsa atenatenţţieiiei materne,materne, etc.etc. TrTrăă ssăă turatura comuncomun ăă aa acestoracestor teoriiteorii rezidrezid ăă îînn centrareacentrarea explicaexplica ţţ ieiiei

cauzalecauzale pepe factoriifactorii psihologici.psihologici. CeeaCeea cece lele diferendiferenţţiaziazăă suntsunt modalitateamodalitatea dede abordare,abordare, metodele,metodele, tehniciletehnicile utilizateutilizate şşii caracterulcaracterul maimai multmult sausau maimai pupuţţinin exclusivistexclusivist alal determinismuluideterminismului psihologicpsihologic

Metoda sociologică in criminologie

Sociologia cauta regulile generale de evolutie a constiintei sociale in cadrul grupului social. Prin metoda sociologica se dezvaluie conceptele sociologice privind cercetarea vietii sociale prin individualizare dar si prin generalizare. Metoda sociologica reprezinta o treapta preliminara folosita de criminologie pentru a stabili diferite tipuri de evolutie criminogena, producerea si evolutia criminalitatii, motivatii criminogene.

Metoda statistică in criminologie

Studiaza fenomenele de masa ale societatii si ale statului, clasificandu-le prin retinerea elementelor fundamentale si indepartarea celor accidentale, mentinand numai ceea ce este reprezentativ si tipic. Criminalitatea este masurata prin factori principali de statistica. Orice eveniment criminogen este luat in consideratie prin continutul sau infractional; prin metoda statistica se traduce un fapt intr-un enunt abstract care cuprinde relatii de identitate, de egalitate sau de includere in sistemul criminogen.

Şcoala clasică (beccariană) şi importanţa ei pentru dezvoltarea criminologiei

Şcoala reprezintă un curent, o mişcare ştiinţifică, literară etc., care grupează înjurul ei un număr de adepţi.O şcoală criminologică reprezintă un mod de orientare într-un domeniu al criminologiei, în jurul căruia se grupează un număr de adepţi cu opinii asemănătoare,dar nu neapărat identice.Denumirea corectă a acestei teme este aceea de şcoală clasică a dreptului penal, deoarece problemele de criminologie erau rezumate la câteva idei întâlnite în lucrările consacrate studiului dreptului penal.În lucrările de criminologie de la noi se admite că principalul întemeietor alacestei şcoli este Cesare Beccaria, de aceea mai este denumită şi şcoala beccariană,iar lucrările recente admit că un rol important la întemeierea ei l-a avut şi filosofulenglez Jeremy Bentham. Acondamnat în special unele practici folosite precum: pedeapsa capitală, tortura, închisoarea debitorului, încarcerarea înainte de judecată, acuzaţiile secrete, reinterpretarea legilor de cătrejudecător .Un alt reprezentant al acestei şcoli este Jeremy Bentham care sustine, la fel ca şiBeccaria, ca:

“scopul pedepsei este de a preveni recidivismul şi de a împiedica pe alţii de lacomiterea unor acţiuni similare”.

Şcoala sociologică şi importanţa ei pentru dezvoltarea criminologiei

Emile Durkheim (1858-1917)“Criminalitatea este atât de normală cât şi funcţională şi nu poate lipsi complet din nici o societate”

abordarea sa priveşte structura societăţii şi instituţiile sale, cum ia naştere infracţiunea şi cum ea este legată de funcţionarea unei societăţi 24) .

Neexistând o societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puţin de la tipul colectiv, este inevitabil ca unele dintre

aceste abateri să prezinte caracter infracţional.

Definind infracţiunea, Durkheim susţine că:

Infracţiunea este produsul existenţei normelor; conceptul “greşit” este necesar pentru a da sensul lui “corect”.

Este funcţională şi este o premiză pentru schimbarea socială; pentru ca sentimentul colectiv să fie îndeajuns de flexibil, să permită schimbări pozitive, trebuie de asemenea să permită schimbări negative - dacă nici o schimbare nu este permisă, societatea va deveni stagnantă;

Infracţiunea ajută societatea să se pregătească pentru asemenea schimbări; infractorul nu trebuie văzut că o fiinţă umană complet inacceptabilă, “dimpotrivă el joacă un rol bine definit în viaţa socială; crima este unul din preţurile pe care le plătim pentru libertate.

Considera ca în geneza criminalitatii un loc important îl au factorii sociali. Cei mai cunoscuti reprezentanti sunt Durkheim si Tarde din cadrul scolii mediului social.Durkheim considera criminalitatea ca facând parte din orice societate normala. Crima este, în opinia sa, necesara si utila. Foloseste conceptul de anomie, pe care-l defineste ca fiind o stare obiectiva a mediului social caracterizata printr-o dereglare a normelor sociale datorita unor schimbari bruste (crize economice, razboaie).Tarde este autorul teoriei imitatiei, pe care o considera principala cauza a criminalitatii. În opozitie cu Durkheim, nu considera crima un fenomen normal al vietii sociale. Pentru el, infractorul este un parazit în cadrul societatii.

Curentul psihologic şi psihiatric in criminologie

1. Caracterizare generala În aceasta orientare au fost grupate principalele teorii si conceptii a caror trasatura esentiala consta în centrarea explicatiei cauzale pe factorii psihologici. Sunt examinate teorii extreme, care reduc geneza crimei la psihicul individului, ca si variante nuantate, a caror linie de demarcatie între orientarea biologica si sociologica este mai greu de trasat. 2. Perspectiva psihiatrica-psihanalitica¬ Sigmund Freud Considera ca personalitatea individului are trei instante: Eul (constiinta de sine), Supraeul (constiinta morala) si Sinele (instincte si tendinte refulate). Eul asigura echilibrul dintre instinctele si tendintele profunde ale individului si normele primite prin educatie. Existenta unor stari tensionale între aceste trei instante duce la conflict, care se poate rezolva prin sublimare si refulare. Diferenta dintre infractor si noninfractor se situeaza la nivelul Supraeului si se datoreaza incapacitatii individului de a depasi complexul oedipian.Freud analizeaza si criminalul care comite infractiunea datorita complexului de vinovatie.¬ Influenta psihanalizei asupra criminologiei Cercetarile criminologice ulterioare au fost influentate de psihanaliza lui Freud. Alexander si Staub au analizat diferite tipuri de criminali prin prisma celor trei instante ale personalitatii. Alte cercetari au analizat o personalitate de tip nevrotic în opozitie cu o personalitate în conflict cu societatea. Astfel, se ajunge la concluzia ca infractorul ar fi victima unor conflicte interioare între instinctele sale insuficient controlate de Supraeu si regulile de conduita din viata sociala.

¬ Neofreudianismul. În ultimele decenii s-a produs o schimbare importanta în abordarea

personalitatii. Un numar important de psihiatri resping ideea de om biologic si/sau acela de om psihologic, considerând ca individul îsi controleaza comportamentul si are responsabilitatea actiunilor lui (A. Adler, E. Fromm, Ray Jeffery).

2. Teoria psihomorala¬ Etienne de Greeff Considera ca personalitatea infractorului se

structureaza de-a lungul unui proces lent de degradare morala a individului, care, în final, îl conduce la comiterea actului criminal. Acest proces este denumit proces criminogen, în evolutia caruia se disting trei faze:- faza asentimentului temperat (ia nastere ideea de crima);- faza asentimentului formulat (accepta comiterea crimei);- faza trecerii la act,

când accepta eliminarea victimei si în care individul trece printr-o stare periculoasa.¬ Noel Mailloux Transfera problematica personalitatii infractorului în sfera patologiei, asimilând infractorul cu debilul mental, nevrozatul. În dezvoltarea personalitatii exista doua momente: aparitia identitatii autentice si consecinta acesteia asupra motivatiilor individului. Când apare un esec de identificare, consecinta este un dezechilibru psihic ce se exprima prin delincventa din obisnuinta.

3. Teoria personalitatii criminale¬ Jean Pinatel Respinge diferenta de natura dintre

infractor si noninfractor, considerând ca între acestia este o diferenta de grad. De aceea, este necesar sa se evidentieze acele trasaturi psihologice care transforma asentimentul temperat în asentiment tolerat. Este de parere ca personalitatea criminala reprezinta o constelatie de trasaturi care apare ca o rezultanta, si nu ca un dat. Ulterior, Pinatel îsi

revizuieste teoria si insista asupra caracterului dinamic al personalitatii criminale, care trebuie privita în miscare. De asemenea, considera criminalitatea ca o maladie morala a "societatii criminogene", caracterizata printr-o deteriorare a valorilor fundamentale.

4. Evaluare critica¬ Limite Eroarea acestei orientari consta în considerarea infractorului

ca posesor al unei personalitati de un tip aparte, diferentiata ca natura sau grad de cea a

noninfractorului. Pe plan etiologic, eroarea consta în reducerea problematicii personalitatii umane la factorii de ordin psihologic.

¬ Concluzie. Multe din conceptele freudismului, ca instantele personalitatii, simbolistica

visurilor etc. , au intrat definitiv în vocabularul criminologic. În plan etiologic, se retine ca valoroasa ideea situarii cauzelor directe ale infractiunii la nivelul individului si al personalitatii sale. Acestei orientari i se datoreaza acumularea unui bogat material factual, care a permis sondarea universului psihic al infractorului, dezvaluind aspecte interesante cu privire la motivatia actului infractional, dinamica producerii acestuia etc

Cesare Lombroso – creatorul criminologiei antropologice

In urma efectuării unor examene antropometrice, medicale şi psihologice asupra a 5907 delincvenţi, el a formulat ipotezaatavismului evoluţionist , potrivit căreia, caracterele omului primitiv pot apare la anumite persoane subforma unor “stigmate anatomice” (malformaţii ale scheletului şi cutiei craniene, asimetrie bilaterală,dezvoltarea masivă a maxilarelor, anumite anomalii ale urechilor, ochilor, nasului, mâinilor şipicioarelor). Ulterior Lombroso a lărgit această ipoteză incluzând degenerescenţa epileptică, precum şialte anomalii de natură fiziologică, constituţională şi psihologică. Când la o persoană sunt întrunite maimulte anomalii, mai ales de natură atavică, acesta ar fi un criminal înnăscut

, un individ cu puterniceînclinaţii criminogene, care nu pot fi neutralizate prin influenţa pozitivă a mediului (termenul de “criminalînnăscut” nu a fost inventat de Lombroso, ci de discipolul său, Enrico Ferri). Totuşi, anomaliile amintite(între care insensibilitatea morală, vanitatea, incorigibilitatea) nu presupun în mod necesar săvârşirea deinfracţiuni, ci constituie doar o predispoziţie în acest sens, printr-un efect de daltonism moral.Totodată, el a expus o tipologie maicomplexă, adăugând, alături de criminalul înnăscut, tipurile pasional, epileptic, ocazional şi dinobişnuinţă. Studiile de psihiatrie pe care le-a efectuat l-au dus la concluzia unor similitudini întrecriminalul înnăscut şi criminalul alienat, între ei apărând ca o categorie intermediară, nebunul moral.

Enrico Ferri – fondatorul criminologiei sociologice

Aautorul îşi pune întrebarea firească de ce în condiţii exogene similare numai anumiţi indivizicomit infracţiuni.Conform opiniilor sale, răspunsul la această interogaţie este acela că delictul este unfenomen complex, cu determinare multiplă, atât fizico-socială cât şi biologică, în modalităţi şi gradediferite în funcţie de caracteristicile persoanei implicate, ale locului şi timpului comiterii faptei penale.Cu ocazia celui de-al IV-lea Congres Internaţional de Antropologie Criminală de la Geneva (1896),Ferri a prezentat următoarea clasificare a factorilor criminogeni :-factori antropologici (endogeni)reprezentaţi în trei grupe :

cei care ţin de constituţiaorganică a infractorului, cei care corespund constituţiei sale psihice şi în ultimul rândcaracteristicile personale (vârstă, sex etc.);factori fizici sau cosmo-telurici (climatul, natura solului, anotimpurile, condiţiile atmosfericeetc.), care constituie o primă varietate de factori exogeni;-factorii mediului social : densitatea populaţiei, familia, educaţia, opinia publică, producţiaindustrială, alcoolismul, organizarea economică şi politică etc.Acordând prioritate factorilor sociali, Ferri reliefează faptul că aceştia se regăsesc mai ales în planulgeneral al fenomenului infracţional. De altfel, autorul a reformulat “legea saturaţiei mediului” aparţinândlui Quetelet, elaborând “legea suprasaturaţiei”, conform căreia orice fenomen social anormal, cum ar firăzboiul, revoluţia, foametea etc., produce o creştere bruscă a criminalităţii. O dată cu epuizareaevenimentului în cauză, criminalitatea revine la limitele sale “normale”.

Rafaele Garofalo – fondatorul teoriei stării de pericol

Dovezi cu privire la existenţa unor trăsături specifice criminalilor provin şi din partea lui Garofalo, care, la data aceea, a susţinut existenţa unei periculozităţi („temibilita”) criminale speciale la unii criminali. Aceasta provenea, pe de o parte, de la anumite trăsături psihice şi morale care inspirau neincredere şi teamă in conduita acestuia(comportări brutale, lipsă de milă, indisciplină gravă) şi, pe de altă parte, de la felul de viaţă care il duceau după liberare(parazitism,

lipsă de muncă, conflicte cu alţi oameni). După aceste criterii, criminalul este o persoană care prezintă trăsături criminale, care arată o personalitate criminală, deosebită de personalitatea noncriminală. Este adevărat că, de data aceasta nu mai este o deosebire de natură, ci o deosebire cantitativă, o deosebire de grad. Aşa s-a ajuns la teoria personalităţii criminale, reprezentată de criminologul francez J. Pina

Teoriile biotipurilor criminale (Ernest Kretschmer, W.Sheldon)

1.Ernst Kretschmer (1888-1964)În cursul tratării bolilor psihice a constat că există o strânsă legătură între uneleboli psihice şi tipurile morfologice ale bolnavului, pe de o parte, şi caracterulacestuia, pe de altă parte.În baza acestor observaţii, a clasificat oamenii în patru grupe:a. tipul picnic, indivizi corpolenţi, dar scunzi, veseli, binevoitori şi cu tendinţăspre infracţiuni ce presupun viclenie (în special înşelăciuni);b. tipul astenic

, înalţi şi slabi, calmi, energici, cu tendinţă spre infracţiuniîmpotriva

patrimoniului (furt, abuz de încredere etc.);c. tipul atletic, au bună dezvoltare a sistemului osteomuscular şi tendinţă sprefapte grave (omor, tâlhărie);d. tipul displastic, indivizi cu dizarmonii în dezvoltarea corporală, iar subaspect psihic sunt debili mintal şi schizofreni, cu tendinţă spre infracţiuni privindviaţa sexuală.

2.William Sheldon Criminolog american, împarte criminalii, în raport de cele trei foiţeembrionare, în trei categorii:a. tipul endomorf , cu corp scurt şi gras, dezvoltare bună a organelor interne;b. tipul mezomorf , competitiv şi nemilos, cu musculatură puternic dezvoltată;c. tipul ectomorf

, înalt şi slab, retras şi imprevizibil.Constatările au fost făcute pe două sute de delincvenţi minori, reţinând că ceimai mulţi aparţin tipului mezomorf, deci criminalitatea are cauze biologice.

Teoria constituţiei delincvente lui Beningo di Tullio

Confera o semnificatie mai larga decât Kinberg conceptului de constitutie, care ar cuprinde, pe lânga elementele ereditare si congenitale, si pe cele dobândite, în special, în prima perioada a vietii. Introduce conceptul de prag (este folosit acest concept în cadrul conceptiei potrivit careia tendintele criminogene vor fi mai puternice la anumiti indivizi, determinându-i sa reactioneze la unii stimuli exteriori diferit fata de altii, având praguri de reactie diferite) si considera crima ca fiind o manifestare a inadaptarii individului la mediu.Constituţia delincventă ar rezulta dintr-o pluralitate de elemente (ereditare, congenitale, înnăscute) cedetermină tendinţele criminogene, care însă nu duc în mod automat la săvârşirea de infracţiuni, ci numaifavorizează ca un subiect să comită crima mai uşor decât altul.Un concept important în teoria lui di Tulio este acela de prag care reprezintă nivelul de la careexcitaţiile exterioare îl determină pe individ să comită actul infracţional.Astfel, dacă toţi indivizii potprezenta reacţii antisociale, declanşarea acestora nu este condiţionată de o intensitate similară

astimulului. Pentru unii stimulul poate fi mai slab, pentru alţii mai puternic. Crima, asemănător concepţieilui Kinberg, ar reprezenta o manifestare de inadaptare socială.Aproprierea lui di Tulio de determinismul pozitivist (pe care el îl critică) este evidentă, aceastasusţinând teza existenţei unei constituţii delincvente care separă infractorul de noninfractor

Teoria inadaptării sociale lui Olof Kinberg

Considera ca este nevoie sa se studieze personalitatea individului pentru a se descoperi cauzele care-l determina sa comita infractiuni. Pentru a desemna personalitatea, foloseste conceptul structura biologica actuala. Teoria are doua variante:

a) varianta constitutionala - are la baza lucrarile psihiatrului suedez Sjobring. Considera ca factorii fundamentali ai constitutiei biopsihologice sunt: capacitatea, validitatea, stabilitatea si soliditatea. În raport de distribuirea acestora se realizeaza o clasificare a indivizilor (supercapabil, supervalid, superstabil, supersolid etc.). De asemenea, un alt concept folosit de Kinberg este acela de functie morala. b) varianta patologica - include bolile mentale, tulburarile de inteligenta etc. , care determina o deficienta a functiei morale. Acorda prioritate factorilor biologici în etiologia crimei.

Teoria endocrinologică a criminalităţii

Teoria endocrinologică susţine în esenţă,că tulburările glandelor endocrine (tiroida, epifiza, hipofiza, timusul, pancreasul, glandelesuprarenale, glandele sexuale etc.) constitue unul din factorii determinanţi cei mai importanţi ai criminalităţii.Pende a reţinut din tipologia lui C. Viola opozitia anabolism- catabolism, deasimilare sau de cheltuire de energie, ca dominante în folosirea nutriaţiei. Fiecare dinaceste caracteristici, au, dupa Pende, ca suport, şi tonicitatea organico-metabolică,exprimată, mai ales, prin dominaţiile hormonal- grandulare. Numai că, faţă de teoriaumorilor hippocratice, sistemul umoral modern este foarte vast şi complex. Pende s-areferit la

funcţionaliţăţile dominante şi convergenţe, şi divergenţe ale tiroidei şi paratiroidei, suprarenalelor, a glandelor genitale, ale timusului. La acestea, a adăugatdominaţia relativă de influenţă, mai accentuată, fie a sistemului nervos simpatic, fie acelui parasimpatic, cu

funcţionalităţile lor specifice

că factorii endocrine suntdecisive in geneza crimei- admitând chiar că hoţii şi asasinii acţionează exclusive datorită particularităţilor funcţionării glandelor cu secreţie internă- până la teza unei intervenţii parţiale a factorilor endocrini în această geneză

Teoria criminologiei clinice

Conform explicaţiilor date de Jean Pinatel în “La criminologie”, criminologiaclinică este o ştiinţă cu caracter aplicativ, organizată metodologic după modelul cliniciimedicale şi având ca scop formularea unui aviz cu privire la individu criminal, careinclude un diagnostic, un

Opiniile

autorilor din acest domeniu merg de la teza

prognostic şi un eventual tratament.Conceptul de bază este noţiunea de bază de “stare de periol” cu semnificaţie de periculozitate potenţială a unui individ a cărui stare mintală, pune în pericol ordinea publică şi securitatea persoanelor, justificând prin aceasta, luarea faţă de individualrespectiv a unor măsuri de internare într-un subiliment psihiatric pe timp nedeterminat.Criminologia clinică utilizează un evantai larg de investigaţii, predominante fiindînsă cele de ordin medical (gradul de dezvoltare fizică, starea activităţilor endocrine,maladii şi corelaţia lor cu starea psihică a persoanei), psihiatric (psihanaliza, cercetareatemperamentului, a impulsivităţii, a reactivităţii emoţionale şi depistarea bolilor de ordin psihic general) şi psihologic ( teste psihologice, a particularităţilor de temperament,trasăturilor de caracter şi evidenţierea defectelor de personalitate).Criminologia clinică recomandă şi unele măsuri de profilaxie criminală:-castrarea în scopuri terapeutice, aplicabilă delicvenţilor sexuali şi hoţilor -extragerea chirurgicală a porţiunilor din creier presupuse ca yone ce genereazăagresivitatea-utilizarea tranchilizantelor şi antidepresivelor în cazul delicvenţilor psihopaţi-practicarea psihanalizei pentru înlăturarea răbufnirii înclinaţiilor infracşionale-utilizrea narcodiagnosticuluiCriminologia clinică are merite incontestabile prin tendinţa ei de a studiacriminalitatea într-o viziune interdisciplinară

Teoria cromozomului crimei

Studiul microscopic al cromozomilor a permis relevarea cariotipului, respectivformula cromozomilor în cadrul celulei. Cercetarile în acest domeniu consemneazăexistenţa unor aberaţii cromozomiale la subiecţii care au mai mult de un cromozom X sauY în cariotipul lor. Pornind de la aceste realităţi unii autori (Brodski, 1973 & Sheley,1985) susţin ca anomalia genetica, cum ar fi un extracromozom, poate conduce laretardare mintala şi la un comportament antisocial şi criminal.Aceste anomalii cromozomiale constituie o predispoziţie, dar nu o condiţieobligatorie la comiterea unei infracţiuni. Explicaţiile bazate pe formula cromozomială nu pot fi generalizate.S-a stabilit ca frecvenţa acestei anomalii printre criminali este de 5 pana la 10 ori mai mare decât în rândul populatiei generale

Teoria freudiană a criminalităţii

Teoria lui Freud a fost elaborată în două etape. Într-o primă etapă, una din cele mai cunoscute ideiale acestei teorii a fost cea referitoare la inconştient “partea invizibilă a aisbergului, care formează celmai larg şi, într-un anume fel, cel mai puternic sector al minţii noastre”. Acesta este distinct de preconştient care, deşi în mod normal este similar inconştientului, poate fi stimulat prin proceselegândirii şi deveni conştient. Inconştientul cuprinde toate impulsurile instinctive ale omului şi memoria sarefulată (reprimată, alungată) din sfera conştientului în inconştient, în mare parte provenind dinexperienţele

traumatizante din timpul copilăriei timpurii. Aceasta înseamnă că atât gândurile omului, câtşi emoţiile şi acţiunile sale sunt guvernate de forţe ascunse în procesele memoriei sale şi care pot fi scoasela iveală printr-o tehnică specială numită psihanaliză. În viziunea lui Freud,pulsiunile inconştientereprezintă factorul determinant al vieţii psihice. Inconştientul, preconştientul şi conştientul suntconcepute de Freud ca nişte entităţi autonome între care impulsurile circulă pe verticală, ascendent şidescendent.Ulterior, Freud şi-a îmbunătăţit teoria, propunând o nouă structurare a psihicului uman. Cea de-adoua clasificare freudiană se referă la personalitate şi cuprinde Eul, Supereul şi Sinele. Eul(Ego) reprezintă conştiinţa de sine, nucleul personalităţii, în alcătuirea căreia intră cunoştinţeleşi imaginea despre sine, precum şi atitudinile conştiente sau inconştiente despre cele mai importanteinterese şi valori.Supereul(Super-Ego) este conştiinţa morală şi constituie expresia existenţei individului în mediulsocial, purtătorul normelor etico-morale şi al regulilor de convieţuire socială. Supereul este achiziţiarecentă şi relativ fragilă a individului, dezvoltată în conformitate cu normele şi nivelul socio-cultural alcomunităţii din care face parte.Născut din inconştient, ca şi Eul, Supereul constituie un triumf al elementului conştient, element caredevine cu atât mai evident cu cât omul este mai matur, mai sănătos şi mai elevat sub aspect social.Sinele(Id), una din cele trei entităţi ale personalităţii, constituie un complex de instincte şi tendinţerefulate, care are caracter apersonal şi nu este trăit în mod conştient. El constituie polul pulsional alpersonalităţii, depozitar al tendinţelor instinctive predominant sexuale şi agresive(expresie ainstinctelor vieţii şi morţii),care pune organismul în tensiune . Sinele este considerat ca o componentăbiologică a personalităţii, reprezentant al influenţelor ereditare, rezervorul energiei psihice, exponent allumii interioare şi a lumii subiective. Totuşi şi condiţiile socio-morale ajung să se integreze sinelui. Dupăcum spune Freud, Sinele este o “realitate psihică adecvată” care nu are însă conştiinţa realităţii obiective.Din această sumară trecere în revistă a rolului jucat de cele trei entităţi ale personalităţii rezultă căEul este expus atacurilor din partea celor două puteri, ostile şi incompatibile: pulsiunile instinctive aleSinelui şi cenzura exercitată de Supereu. În mod natural, Eul încearcă să echilibreze raportul dintrepulsiunile instinctive şi conştiinţa morală a individului, dând o formă acceptabilă dorinţelor Sinelui, astfelîncât să le facă mai acceptabile pentru Supereu, într-un proces numit sublimare. În cele mai multe cazurisublimarea va reuşi, realizându-se o conciliere a celor două forţe oponente, ceea ce conduce la o anumităstabilitate psihică a individului. Echilibrul se poate obţine, temporar, şi prin deturnarea de la scopul iniţiala impulsurilor transmise de Sine, în vederea eliberării energiilor latente (ex.: prin sport), în cadrul unuiproces de compensare.Când sublimarea şi

compensarea nu reuşesc să producă echilibrul necesar, Supereul utilizeazărepresiunea, determinând refularea în inconştient a instinctelor nedorite, unde vor rămâne până când vor găsi o ocazie să erupă în mod necontrolat, înlăturând barierele impuse de Eu şi Supereu. Aceste răbufniriale Sinelui pot lua forme dintre cele mai diferite, de la cele benigne (ex.: ticurile verbale, de gestică oricomportamentale) până la manifestările periculoase, violente.În concepţia lui Freud, diferenţa dintre infractor şi noninfractor s-ar situa la nivelul Supereului.Pulsiunile organice antisociale , tendinţele infracţionale, ar fi prezente la toţi indivizii, dar rămân ascunseîn procesele profunde (“abisale”) ale personalităţii acestora, fiind controlate şi stăpânite pe măsuradezvoltării şi trecerii la faza adultă de către Eu, care se desăvârşeşte în permanenţă, datorită experienţelor succesive acumulate precum şi prin structurarea Supereului.Freud insistă asupra faptului că entitatea psihică vinovată de comportamentul antisocial esteSupereul, în funcţie de tipul de structurare al acestuia, care ar putea fi interpretat astfel:a)insuficienta structurare a Supereului permite acceptarea nediferenţiată a instinctelor şitendinţelor abisale cu caracter antisocial, cenzura morală fiind abolită din necunoaştere, nepricepere,indiferenţă ori lipsă de maturitate socială. Acesta este motivul pentru care, de altfel, infractorii minori sebucură de un tratament penal atenuat;b) structurarea negativă a Supereului sugerează existenţa unei personalităţi profund antisocialecare, în timp, a asimilat norme şi valori total opuse celor general acceptate de societate. Principala lor caracteristică, alături de agresivitate, este indiferenţa afectivă, lipsa de sensibilitate faţă de suferinţaumană.c) structurarea aberantă a Supereului sugerează constituirea unei conştiinţe morale extremiste.Acest tip de Supereu are drept caracteristică faptul că indivizii asimilează, iniţial, norme sociale pozitive,din categoria celor dominante în societate. Ulterior, ajung să considere drept absolute adevărurile relativeconfigurate de normele respective şi să nege valoarea oricăror alte adevăruri posibile. Din aceastăcategorie fac parte atât fanaticii de toate nuanţele. Supereul fanatic se formează în contextul unor situaţiide frustrare cu bază diversă (rasială, etnică, politică sau religioasă). Reprezentanţii fanatici ai unei cauzesuferă o diminuare a propriului Eu care se contopeşte într- un Eu colectiv, adesea nebulos şi absurd, careutilizează deviza “distruge pentru a salva”.Supereul este cel care dictează Eului, acesta din urmă supunându-se, sau nu, ordinului de a controlaşi stăpâni pulsiunile Sinelui.Eşuarea tentativelor de sublimare ori de compensare a conflictelor interioare ale individului pot conduce la o inadaptare a celui în cauză şi, în final, pot determinatrecerea la actul infracţional.În clasificarea pe care psihanaliza o face infractorilor un loc important îl ocupă criminalul care asăvârşit infracţiunea datorită complexului de vinovăţie Complexul de vinovăţie ar favoriza comitereacrimei în momentul în care acest sentiment ar atinge un grad atât de înalt încât

devine insuportabil, astfelîncât pedeapsa este aşteptată ca o eliberare. În acest mod este explicat faptul că unii infractori îşi“semnează” crima, pentru a fi cât mai repede descoperiţi

Teoria complexului de inferioritate lui Alfred Adler

Adler este un medic psihiatru german, .El adescris complexul de inferioritatecare este întâlnit la majoritatea persoanelor şi se poate exterioriza prin două modalităţi diferite, după cum condiţia deinferioritate este sau nu este depăşită.Conceptul de inferioritate este un concept relativ, deoarece orice persoanăpoate fi inferioară alteia într-un domeniu (artistic, sportiv, al frumuseţii etc.), dar poate fi superioară în alte domenii de comparaţi. Complexul de inferioritate este descris ca fiind starea psihică în care se află opersoană cuprinsă de dorinţa de a-şi depăşi condiţia proprie în contextul unor relaţiide compensare şi supracompensare. Când individul devine conştient de carenţelesale, încearcă să le compenseze, ajungând, uneori, la supracompensare.Persoanele dominate de complexul de inferioritate pot alege calea săvârşiriiunor fapte penale, pentru că, reuşind să atragă, în acest mod atenţia opiniei publiceasupra lor, vor compensa psihologic propria inferioritate.

Teoria psihomorală lui Etienne de Greeff

Consideră că personalitatea infractorului se structurează de-a lungul unui proces lent de degradare morală a individului care, în final, îl conduce la comiterea actului criminal. Acest proces este denumit proces criminogen în evoluţia căruia se disting trei faze:

- faza asentimentului temperat (ia naştere ideea de crimă);

- faza asentimentului formulat (acceptă comiterea crimei);

- faza trecerii la act când acceptă eliminarea victimeişi în care individul trece printr-o stare periculoasă.

Teoria personalităţii criminale lui Jean Pinatel

Respinge diferenţa de natură dintre infractorşi noninfractor considerând că între aceştia este o diferenţă de grad. De aceea, este necesar să se evidenţieze acele trăsături psihologice care transformă asentimentul temperat în asentiment tolerat. Este de părere că personalitatea criminală reprezintă o constelaţie de trăsături care apare ca o rezultantăşi nu ca un dat. Ulterior, Pinatel îşi revizuieşte teoriaşi insistă asupra caracterului dinamic al personalităţii criminale care trebuie privită în mişcare. De asemenea, consideră criminalitatea ca o maladie morală a "societăţii criminogene" caracterizată printr-o deteriorare a valorilor fundamentale.

Şcoala ecologică de la Chicago

De o mare audienţă în anii '20-'30 s-au bucurat teoriile inspirate de orientarea ecologică a şcolii dinChicago, conform căreia, orice element, indiferent de natura sa (animal-vegetal, biologic-psihologic etc.)din momentul în care intră în relaţii cu alte elemente este susceptibil de a

fi implicat într-o relaţie cauzală.În aceeaşi manieră, relaţia dintre om şi

societate este examinată prin intermediul particularităţilor ecologice. Metodele teoretice ale şcolii ecologice de la Chicago au fost popularizate de Henry McKay,Clifford R.Shaw şi Frederick Thrasher.Încercând să explice cauzele criminalităţii în marile concentraţii urbane în care proporţia imigranţilor era ridicată, C.R.Shaw şi H.D. McKay au făcut o analogie între grupurile de imigranţi şi speciile de plante care încearcă să supravieţuiască pe un pământ ostil; în aceeaşi manieră, imigranţii încearcă săsupravieţuiască apelând la forme de adaptare impuse de viaţa concretă.Autorii au evidenţiat existenţa unor corelaţii între delincvenţă şi perturbările sociale în zonele dedeteriorare morală(caracterizate prin sărăcie, şomaj, condiţii de muncă nefavorabile, învăţământdezorganizat etc.). Delincvenţa apare astfel ca un fenomen de respingere, specific cartierelor sărace,reprezentanţii şcolii din Chicago formulând conceptul de zonă criminogenă specifică Introducând o nouă variabilă - ecologia urbană - în studiul criminalităţii, reprezentanţii şcoliiecologice au deschis calea unei întregi generaţii de criminologi care s-au concentrat asupra determinăriicomportamentului delincvent de către factorii sociali. Aceste teorii au determinat reacţii pozitive în sferapoliticii penale, concretizate în realizarea unor programe speciale de prevenire a criminalităţii, programecare s-au extins până după cel de-al doilea război mondial.

Teoria lui Emil Durkheim

Sustine ca criminalitatea este un fenomen normal pentru orice societate ,ea uneori poate fi benefica pt societate daca nr.actelor criminale nu depasesste un anumit nivel.Argumentele sociologului francez sunt:-criminalitatea duce la unirea societatii in lupta cu inamicul intern;-necesitatea aparatului statal de contracarare a criminalitatii duce la aparitia unor noi locuri de munca;-necesitatea luptei cu criminalitatea sporeste cererea in domeniul mijloacelor de protectie(balon de gaz ,semnalizare,agentii de securitate privaste)-accelereaza progresul tehnico-stiintific din domeniul protejarii populatiei contra actului criminal.Teoria lui Durkheim este foarte populara in tarile cu sistemul anglo- american.Criminalitatea din tarile repecrive vb nu de luipta inpotriva criminalitatii dar de controlul asupra ei.O altă contribuţie valoroasă în planul analizei criminologice este reprezentată de elaborarea de cătreDurkheim a conceptului de anomie(de la grecescul a nomos- fără norme), care desemnează o stareobiectivă a mediului social, caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale, datorită unorschimbări bruşte(războaie, revoluţii, crize economice etc.). Întrucât nici o fiinţă umană nu poate fifericită dacă nu există un echilibru între nevoile sale şi posibilităţile de

a le satisface, iar dereglareasocială determină dezechilibrul, poate să apară fenomenul de suicid,dar şi comportamentul infracţionalal oamenilor, la baza căruia ar sta determinismul social şi nu predispoziţiile psihologice ale individului.

Teoria asociaţiilor diferenţiale lui Edwin Sutherland

Conform teoriei sale, comportamentul delincvent se învaţă printr-un

proces obişnuit de comunicarecu alte persoane, în cadrul unor grupuri. El se dobândeşte prin asocierea cu indivizi care apreciazăfavorabil

acest comportament şi prin izolarea (diferenţierea) de persoanele care

îl apreciază defavorabil.Astfel, “asociaţia diferenţiată a unei persoane

cu diferişi indivizi” ar sta la baza actului infracţional.Preluarea teoriei “imitaţiei” de la Gabriel Tarde este evidentă. Este adevărat că omul are

o tentaţieextraordinară de a imita, mai ales la o vârstă tânără şi cu

preponderenţă comportamentele negative, care îlpun în conflict cu grupul din care face parte (din spirit de frondă, pe baza unui complex de inferioritate oridin alte motive). Sutherland arată că, dacă asocierea cu modelele criminale este mai timpurie, “învăţarea”se produce mai repede, mai ales dacă “modelul” are un “prestigiu” deosebit. “Asociaţiile diferenţiate”apar pe fondul unor conflicte socio-culturale care stau la baza proceselor dezorganizării sociale.Continuând linia de gândire a lui Durkheim, Sutherland a integrat studiul comportamentuluiinfracţional în studiul sociologic al oricărui tip de comportament. Prin asocierea pe care a făcut-o între cultura criminală şi cultura societăţii globale, el a reuşit să identifice forme de criminalitate care scăpau desub incidenţa legii penale (white collar crime - criminalitatea “gulerelor albe”).Teoria lui Sutherland a fost criticată pentru că nu clarifică două probleme fundamentale:- care este, totuşi, originea criminalităţii, întrucât aceasta trebuie să fi existat înainte să fi fostînvăţată pe calea “asociaţiilor diferenţiate”;- din ce cauză numai anumiţi indivizi învaţă comportamentul infracţional.

Teoria invăţării lui Gabriele Tarde

Elaborata de Edwin Sutherland, teoria 'asociatiilor diferentiate' este

una din teoriile reprezentative ale curentului culturalist. Considerat a fi fondatorul criminologiei sociologice nord-americane, Sutherland elaboreaza o teorie complexa, propunand o abordare multifactoriala a criminalitatii, privita ca un fenomen socio-cultural. Conform teoriei sale, comportamentul delincvent se invata printr-un proces obisnuit de comunicare cu alte persoane, in cadrul unor grupuri. El se dobandeste prin asocierea cu indivizi care apreciaza favorabil acest comportament si prin izolarea (diferentierea) de persoanele care

il apreciaza defavorabil. Astfel, 'asociatia diferentiata a unei persoane

cu diferisi indivizi' ar sta la baza actului infractional. Preluarea teoriei 'imitatiei' de la Gabriel Tarde este evidenta. Este adevarat ca omul are o tentatie extraordinara de a imita, mai ales la o varsta tanara si cu preponderenta comportamentele negative, care il pun in conflict cu grupul din care face parte (din spirit de fronda, pe baza unui complex de inferioritate ori din alte motive). Sutherland arata ca, daca asocierea cu modelele criminale este mai timpurie, 'invatarea' se produce mai repede, mai ales daca 'modelul' are un 'prestigiu' deosebit. 'Asociatiile diferentiate' apar pe fondul unor conflicte socio-culturale care stau la baza proceselor dezorganizarii

sociale.

Teoria conflictului de cultură lui Thorsten Sellin

Principala premisa este aceea ca normele juridice penale sunt expresia normelor culturii dominante in societate. Insa, intr-o societate eterogena, diversificata, exista mari diferente culturale, cum ar fi acelea intre localnici si imigranti, bogati si saraci, intre grupuri si subgrupuri sociale. Conflictele culturale apar fie prin introducerea unor valori, norme si obiceiuri straine intr-un sistem inchis, fie prin schimbarile de ordin social inevitabile in interiorul sistemului. Comportamentul delincvent apare pe fondul conflictului real sau imaginar intre normele si valorile pe care le-a insusit o persoana si normele si valorile dominante in societate. Ca exemplu, Sellin citeaza cazul unui tata sicilian din New Jersey. Acesta a ucis un tanar de 16 ani care ii sedusese fiica si s-a aratat extrem de surprins la arestarea sa, deoarece el 'aparase onoarea familiei sale intr-o maniera traditionala'Autorul considera ca exista o relatie direct proportionala intre numarul de contradictii culturale si rata delincventei. Teoria lui Sellin a dat nastere la interpretari tendentioase, chiar rasiste, cu privire la criminalitatea imigrantilor si a populatiei de culoare din S.U.A.

Teoriile stigmatizării

Teoria interactionismului social sau teoria stigmatizarii are ca promotori pe H.S.Becker (1985), F.Tannenbauman, E.Lemert etc. si incearca sa dea o noua explicatie fenomenului criminal. Conform teoriei interactionismului social, fenomenul criminalitatii este rezultatul interactiunii dintre doua categorii de factori sociali:

activitatea nonconformista a unor persoane, pe de o parte, si activitatea grupurilor sociale dominante, pe de alta parte, care reactioneaza, atribuindu-le celor din prima categorie pecetea comportamentului infractional si, totodata, ii stigmatizeaza ca infractori. Ca o consecinta a acestor operatii de “denumire” sau “etichetare”, indivizii in cauza sunt marginalizati, fiind respinsi in exteriorul grupului social. Ca urmare a acestei reactii sociale si a stigmatizarii, la persoanele in cauza apare o contrareactie de natura psihica, o rezistenta, care le determina sa-si asume rolul atribuit, cel de infractori. Reprezentantii acestei teorii sustin ca infractionalitatea nu isi are izvorul in realitatea obiectiva, in conditiile concrete de existenta a persoanelor in cauza, ci in contrareactia psihica negativa pe care infractorii primari o au fata de reactia sociala, prin care ei sunt etichetati ca infractori, sunt stigmatizati ca atare. Aceasta contrareactie care se materializeaza intr-o atitudine de rezistenta, de ignorare sau de negare fata de modelele de conduita din viata sociala persevereaza, in continuare, in sfera infractionala (Ursa, 1994).

Structura socială şi anomia (teoria lui Robert King Merton)

Cea mai cunoscuta dintre 'teoriile tensiunilor sociale' apartine lui R.K.Merton si este intitulata teoria anomiei sociale . Merton a adaptat conceptul de anomie al lui Durkheim la conditiile

societatii americane, conferindu-i sensuri noi. Conceptul lui Durkheim, asa cum am aratat, se referea la o anumita lipsa a normativitatii sociale determinata de conflicte majore (razboaie, revolutii, crize economice) ori de catastrofe naturale. In aceste conditii, structura sociala devine anomica, tinde spre dezintegrare, pentru a se restructura pe baze noi. In acest sens, anomia este o proprietate a structurii sociale si nu a individului. Conform teoriei lui Merton, anomia

este transferata individului sub forma frustrarii sociale. Ordinea sociala este stabila atunci cand exista un echilibru intre scopurile ce urmeaza

a fi atinse si mijloacele disponibile pentru a le atinge. Cand echilibrul

se rupe, isi face aparitia dezorganizarea sociala. Deci, anomia se naste ca rezultat al tensiunii dintre scopuri si mijloace.Criminalitatea reprezinta reactia individului fata de neconcordanta dintre scopurile

vehiculate si valorizate la nivelul societatii si mijloacele permise pentru

a le realiza. Pentru a putea atinge aceste scopuri, individul recurge

adesea la mijloace ilicite. Merton arata ca, in societatea nord- americana se ignora, in majoritatea cazurilor, daca anumite obiective pot fi atinse pe cai legitime. Cu atat mai mult, tinerii apartinand grupurilor defavorizate sunt supusi drumului spre delincventa.Insistand asupra faptului ca infractionalitatea este determinata de conditiile sociale si nu de trasaturile psihice ori biologice ale individului, Merton, alaturi de Shaw, McKay, Sellin si Miller, a influentat considerabil strategiile americane de prevenire a criminalitatii in a doua jumatate a secolului XX.Desi este credibila, teoria lui Merton nu reuseste sa explice de ce, totusi, numai unii dintre indivizii aflasi in stare anomica se angajeaza in savarsirea de fapte antisociale in timp ce altii se conformeaza normelor in vigoare.

Teoria legăturii sociale lui Travis Hirschi

Aceasta teorie apartine criminologului american Travis Hirschi, autorul lucrarii 'Causes of Delinquency', aparuta in anul 1969. Hirschi considera ca toti oamenii sunt pretabili sa incalce legea penala, dar cei mai multi dintre ei se tem ca un comportament ilicit ar putea conduce la o afectare ireparabila a relatiilor cu grupul si

institutiile sociale de care apartin (prieteni, parinti, vecini, colegi, scoala, loc de munca etc.). Exista deci o legatura sociala (social bound), un sentiment al apartenentei la o anumita comunitate umana, care il impiedica pe individ sa comita fapte reprobabile. Conform opiniei autorului, legatura sociala include urmatoarele aspecte :

a) Atasamentul. Acceptarea normelor sociale si dezvoltarea constiintei

sociale individuale depinde de atasamentul si grija fata de alte fiinte

umane. Atasamentul fata de parinti este cel mai important. In lipsa lui este foarte putin probabil ca un individ sa-si dezvolte sentimentul de respect fata de vreo alta autoritate[77].

b) Respectul si acceptarea scopurilor (obiectivelor) conventionale ale

societatii globale.

pozitive ramane prea putin timp pentru comiterea faptelor antisociale. d) Credinta in validitatea regulilor morale si sociale. Teoria lui Hirschi a rezistat la numeroase cercetari experimentale (empirice). Cel mai important studiu in aceasta directie a fost intreprins de Michael Hindelang in anul 1973. Cercetarile sale, efectuate in scolile din New York, au identificat o singura abatere de la teoria lui Hirschi in materia atasamentului fata de parinti, care ar determina o tendinta spre infractionalitate si nu spre respectarea legii penale.

Teoria oportunităţii diferenţiate lui Richard Cloward şi Lloyd Ohlin

Aceasta teorie apartine criminologilor americani Richard Cloward si Lloyd Ohlin care, in lucrarea 'Delinquency and Opportunity' (Delincventa si oportunitate), au analizat domeniul 'subculturilor delincvente'. Autorii sustin ca in societate exista numeroase subculturi delincvente independente. 'O subcultura delincventa este aceea in care anumite forme ale activitatii infractionale sunt cerinte esentiale pentru performanta si castigarea rolului dominant in cadrul grupului'[74]. Nu toate actele ilicite sunt comise de tineri care fac parte din aceste subculturi, dar cele mai multe sunt, afirma cercetatorii. Ideea centrala a acestei teorii este inclusa in conceptul de oportunitate (ocazie) diferentiata. Cloward si Ohlin sunt de acord cu Merton ca indivizii care au esuat sa obtina succesul in societatea conventionala vor cauta (inova) noi cai pentru a-l atinge. Aceia dintre ei care se vad lipsiti de sansa reusitei prin mijloace legitime vor adera la subcultura delincventa. Participarea in aceste grupuri orientate antisocial le ofera prilejul (oportunitatea) sa obtina succesul personal si satisfactie ca urmare a aprobarii si gratitudinii acordate de ceilalti membri ai grupului subcultural. Odata intrati in grupul delincvent li se ofera, de asemenea, si prilejul (oportunitatea diferentiata) de a obtine si succesul economic pe care si l-au dorit, prin implicarea in activitatile antisociale ale crimei organizate. Astfel, in functie de mijloacele utilizate, oportunitatile de a obtine succesul economic si social pot fi diferentiate (licite si ilicite). Cloward si Ohlin nu se limiteaza insa la aceste oportunitati traditionale. Ei analizeaza procesele de diferentiere inclusiv in cadrul grupurilor subculturale, in care indivizii se stratifica in functie de calitatile personale (forta, inteligenta, abilitate) astfel incat oportunitatile ilicite se modifica in functie de 'statutul' fiecarui individ. Structurile care opteaza pentru 'reusita' prin mijloace ilegitime sunt diferentiate de autor in trei 'modele' de subculturi delincvente :

modelul criminal, modelul violent si modelul izolat. Numita si 'teoria esecului social', lucrarea celor doi criminologi americani este considerata drept una dintre cele mai complexe teorii criminologice de inspiratie sociologica. Limitele sale constau, totusi, in analiza oarecum superficiala pe care autorii o fac cauzelor generale ale

criminalitatii si modului de interactiune intre subculturile delincvente si societatea globala

Teoria criminalizării lui Austin Turk

In aceata teorie el neaga conceptia privind criminaliozarea sau transformarea individului in criminal ca o urmare a propriului sau comportament.EL examineaza criminalitatea ca un statut dobindit in cadrul inteactiunii dintre acei care elaboreaza,interpreteaza si aplica normele penale si populatia.UN eliment important introdus in teoria sa este notiunea de

putere politica si sociala.Criminalitatea este o reflectare a luptei pentru putere,in procesul careia anumite grupe sociale reusesc sa fixeze normele si valorile lor in lege iar incalcarea acesteia,astfel,cade sub incidenta definitiei de fapta pedepsita in mod

penal

puterea.Criminalitatea este rezultatul interactiunii sociale si reflecta modelul deviant al comportamentului,varietatea acestuia ,precum si relatiile intre oamenii ce contacteaza unul cu altul,unii ca detinatori ai puterii politice,altii fiind fiind lipsiti de putere Incepind cu anul 1973,s-a constitui un nou curent in cadrul teoriilor conflictuale,curent cunoscut sub denumirea de criminologie radicala,critica sau noua criminologie.Radicalistilor le apartine multiple concluzii prin care sunt demascate diferitele aspecte ale inechitatii sociale in societatea burgheza.

Persoanele

care comit asemenea infractiunii apartin acelor grupe care nu detin

Ideile criminologiei critice

-Actul deviant ar fi rezultatul unei stari conflictuale intre individ si structurile sociale si economice ,iar infractiunea ar reprezenta actul politic prin care delicventul isi exprima refuzul fata deorganizarea sociala existenta.-Contradictia principala a capitalismului-- intre munca si capital,iimentiona ca clasa marilor proprietari utilizeaza dominarea sa ca un instrument de dirijare a societatii.Realitatea criminala din societate se bazeaza pe determinarea faptelor infractionale si noninfractionale.Infrsctionale sunt considerate faptele ce contravin intereselor claselor care domina in economie.-Clasa care domina incrimineaza orice comportament care contravine intereselor sale.

Teoria criminologică marxistă

La baza acestei teorii stau mai multe idei ca:reactia la actul infractional este pedeapsa aplicata de ce care detin puterea politica,infractiunile sunt acte antisociale care care afecteaza clasa dominanta;in orice societate bazata pe dominatia unei clase sociale dreptul penal va apara interesele acesteia;sistemul capitalist caracterizat printr-o competitie extrema,este mentinut mai degraba prin prin forta decit prin consens;ca o consecinta a sistemului capitalist ,omul devine mai egoist si mai capabil sa comita infractiuni;desi sistemul capitalist indeamna fara discriminare pe omenii sa comita infractiuni,numai cei din paturile sociale inferioare vor fi sanctionati;crima este rezultat al saraciei ;sistemul economic acutizeaza problemele individuale ale oamenilor determinind cresterea disponibilitatii in favoarea comiterii faptelor antisociale;daca bogatia sociala ar fi restribuita in conformitate cu nevoile fiecaruia,criminalitatea reziduala ar dispare si se vor comite numai infractiuni determinate patologic.In centrul atentiei diferitor curente marxiste se afla activitatea structurii economice si activitatea controlului social.

Nivelul criminalităţii şi metodica determinării acestuia

In diferite epoci, in diferite ţări, existau sisteme de infracţiuni diferite din punct de vedere al gravităţii. Omenirea, consecvent şi cu mare precauţiune, s-a apropiat de necesitatea stabilirii ierarhiei, pornind de

la pericolul social al atentatelor criminale. Astăzi sună naiv afirmaţiile că călcarea in picioare a umbrei faraonului este cea mai gravă infracţiune. Mulţi au propus ca anume omorul să fie considerată drept cea mai gravă infracţiune, insă legiuitorii, pină in prezent, n-au acceptat această condiţie. In literatura de specialitate, criminalitatea este caracterizată de trei indici de bază: nivelul, structura şi dinamica. Nivelul criminalităţii este o caracteristică cantitativă exprimată prin suma crimelor săvirşite şi a persoanelor ce le-au comis, precum şi prin coeficienţi sau indici relativi ai criminalităţii. Menţionăm la fel că, in practică, pentru caracteristica cantitativă a criminalităţii se utilizează combinarea a două noţiuni: starea şi nivelul criminalităţii. Starea criminalităţii reprezintă numărul infracţiunilor săvirşite şi al persoanelor ce le-au comis, pe un anumit teritoriu intr-o perioadă de timp stabilită. Nivelul criminalităţii reprezintă valoarea determinată din numărul total de infracţiuni săvirşite pe un teritoriu determinat intr-o perioadă de timp stabilită, raportat la numărul exact de populaţie, spre exemplu la 1.000, 10.000 sau 100.000. Starea criminalităţii este determinată de indicele absolut, adică de numărul general al infracţiunilor, inregistrate intr-o perioadă de timp determinată şi pe un teritoriu stabilit, sau de numărul total al infractorilor care au comis aceste infracţiuni. Spre exemplu, pe teritoriul Republicii Moldova, pe parcursul anului 1998 au fost inregistrate 36.195 infracţiuni, săvirşite de 17.153 de infractori.

Noţiunea şi trăsăturile criminalităţii

Criminalitatea este un eliment negativ socio-juridic si istorico-evolutiv care reprezinta in sine un sistem de infr savirsite intr-o anumita perioada de timp pe un anumitteritoriu.Caracterul social,presupune ca criminalitatea este un fenomen social si se supune tuturor regulilor privind existenta alteor fenomene sociale;Caracterul juridic presupune ca acesta este formata numai din fapte prejudiciabile care la etapa actuala sunt prevazute de codul penal;Caracterul istorico-evolutiv nu este un fenomen constant,schimbarile sociale aduc si schimbari in aprecierea juridica;Caracterul sistematc este un sistem cu organizare interioara care interactioneaza cu alte sisteme ca societatea,statul ,economia

Structura criminalităţii

criminalităţii concepem fie un anumit tip de infracţiune (omor, jaf, furt etc.), fie un anumit tip de criminalitate (criminalitatea recidiviştilor, criminalitatea organizată, criminalitatea minorilor etc.), fie oricare altă unitate a totalităţii în funcţie de aspectul sub care cercetăm structura acestei totalităţi. Iar corelaţia dintre aceste elemente are un caracter de influenţă reciprocă, adică al unei interacţiuni. Prin structura criminalităţii înţelegem dispunerea elementelor criminalităţii unul faţă de altul şi corelaţia dintre acestea. Prin element al Aşa cum s-a menţionat structura criminalităţii poate fi reprezentată după tipurile de infracţiuni, tipurile de criminalitate, precum şi după gravitatea infracţiunilor, vîrstă, sex, capitolele Părţii speciale a Codului penal (gen de infracţiuni) etc.O primă clasificare a crimelor se face in funcţie de obiectul acestora (unii autori utilizează conceptul unghiurilor

de vedere), mai exact după relaţiile (valorile) sociale care sunt lezate sau violate printr-o acţiune ilicită. Sub acest aspect, structura criminalităţii este compusă din: 1) Unităţi de spaţiu (spre exemplu, sectoare, localităţi, raioane); 2) unităţi de timp (spre exemplu, luni sau ani); 3) tipuri de infracţiuni (spre exemplu, infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei, infracţiuni privind viaţa sexuală etc.); 4) feluri de infracţiuni (spre exemplu, furt, jaf, omor, viol etc.). A doua clasificare a crimelor se face in funcţie de elementele constitutive ale infracţiunii: 1) După latura obiectivă (infracţiuni comise prin acţiune sau inacţiune; consecinţele şi pericolul social etc.); 2) după latura subiectivă (infracţiuni comise cu intenţie sau imprudenţă, cu motiv sau fără motiv, cu scop sau fără scop etc.). A treia clasificare a crimelor se face in funcţie de subiectul care a comis crima (infractorul), cu toate problemele pe care le implică examinarea faptelor penale săvirşite de aceştia: 1) Infractori minori, femei, recidivişti etc.;2) infracţiuni comise de unul sau mai mulţi participanţi;3) infracţiuni comise in grup organizat, organizaţii sau asociaţii criminale etc. A patra clasificare a crimelor se face in funcţie de intensitatea delictelor, de gradul prejudiciabil, de modalităţile şi mijloacele de săvirşire: 1) Delicte simple (uşoare), fără urmări sociale deosebite (furtul necalificat etc.);2) crime calificate (grave), cu urmări sociale mult mai grave; 3) crime deosebit (excepţional) de grave, ce pun in pericol viaţa şi sănătatea indivizilor, securitatea internaţională etc.

Dinamica criminalităţii

Dinamica criminalităţii nu este altceva decît schimbarea în timp a criminalităţii, adică modificările care se produc (într-un sens sau altul) în nivelul, structura şi caracterul criminalităţii.La determinarea dinamicii criminalităţii sunt utilizate, în principal, metoda bazei fixe şi metoda bazei mobile. Metoda bazei fixe (unice) presupune compararea valorilor anilor (perioadelor) care ne interesează cu valorile aceluiaşi an (perioadă) care serveşte drept bază de comparaţie. La metoda bazei mobile (metoda de lanţ) cifrele anilor care ne interesează sunt comparate cu cifrele anului precedent. Cunoaşterea dinamicii criminalităţii ne permite a releva anumite tendinţe, care se fac simţite, a schiţa prognoze privind evoluţia pe viitor a fenomenului în cauză şi să determinăm mijloacele adecvate şi eficace de influenţare a acestuia în sensul dorit. Indicatorii mai sus numiţi sunt de bază, iar numărul lor, în fapt, este mult mai mare. Menţionăm doar câţiva dintre ei: coeficientul activităţii infracţionale, pericolul social al criminalităţii, neregularitatea criminalităţii, stabilitatea criminalităţii, repetabilitatea criminalităţii, gradul de organizare, gradul de latenţă, extensibilitatea şi intensivitatea criminalităţii. Toţi aceşti indicatori sunt calculaţi după formule specifice.

Criminalitatea latentă

Din punctul de vedere al gradului de cunoaştere, înregistrare, descoperire, soluţionare judiciară distingem următoarele feluri[2] de criminalitate. Criminalitatea reală cuprinde totalitatea infracţiunilor efectiv săvîrşite pe un anumit teritoriu şi într-o perioadă determinată. Ea se subdivide în criminalitate înregistrată – infracţiunile fixate (înregistrate) în modul corespunzător de organele de urmărire penală şi criminalitate latentă – infracţiuni care n-au fost incluse în statistica oficială. Aceasta, la rîndul său, se subdivide în criminalitate necunoscută (propriu-zis latentă), adică infracţiuni care, din anumite considerente n-au fost aduse la cunoştinţa organelor de drept sau acestea nu dispun de nici o informaţie despre ele şi criminalitate tăinuită, adică infracţiuni al căror fapt, deşi a fost sesizat organelor de urmărire penală, sau le este cunoscut acestora, dar n-au fost înregistrate, sau n-au nimerit în datele statisticii oficiale (de exemplu, din dorinţa de a mistifica indicii reuşitei în descoperirea infracţiunilor). Pentru criminalitatea tăinuită este specific momentul intenţional. Criminalitatea înregistrată se subdivide în cea descoperită şi nedescoperită. Criminalitatea descoperită conţine infracţiuni care fac obiectul unor cauze penale ce au ajuns la punctul înaintării învinuirii. Criminalitatea nedescoperită include infracţiuni privitor la care a fost suspendată urmărirea penală (din lipsă de probe, neidentificarea făptuitorului etc.). Criminalitatea descoperită se subdivide în criminalitate judecată (condamnată) şi necondamnată. Criminalitatea condamnată (judecată) însumează infracţiuni pentru care s-a pronunţat o sentinţă de condamnare, care a rămas definitivă. Criminalitatea necondamnată este compusă din infracţiuni pentru care nu s-a pronunţat sentinţa de condamnare, deşi au constituit obiectul dezbaterilor judiciare (achitarea, liberarea de pedeapsa penală etc.).Desigur, prezenta clasificare a felurilor criminalităţii nu este exhaustivă, ea punctează doar laturile ce reprezintă un interes tradiţional. În realitate, diversitatea lor este în corelaţie directă cu preocupările directe ale cercetătorului.

Geografia criminalităţii

Se ocupa cu reprezentarea criminalitatii in diferite zone geografice-Criminalitatea urbana este cu mult mai mare decit cea rurala,criminalitatea in orase mari este cu mult mai mare decit in cele mici-Cresterea criminalitatii in lume depaseste cresterea numarului populatiri (5%-2/3%)-migrsantii si imigrantii savirsesc infr mai des decit pers care sau nascut in localitatea respectiva.Pe plan interrnational un interes deosebit il are congresul de lupta cu criminalitatea si tratamentul delicventilor care se desfasoara odata la 5 ani sub egida ONU incepind cu anul 1995,ultimul avind loc in 2010,Concluziile ultimului form sunt:Se inregistreaza cresterea criminalitatii violente;creste nr infr savirsite dwe grupuri organizate in special la nivel trans national;creste criminalitatea minorilor;creste nr infractiunilor cu folosirea tehnologiilor inalte;creste criminalitatea femenina;creste criminalitatea gulerilor albe.

Criminalitatea in Republica Moldova şi tendinţele acesteia

Criminalitatea in Moldova a crescut constant de la declararea independentei la 1991. In societate au aparut grupari criminale organizate conduse de autoritati criminale "hoti in lege", care partial incepand cu anul 2001 au fost arestate si condamnate la termene mari de detentie. Un aspect ingrijorator il reprezinta cresterea mare a criminalitatii organizate care colaboreaza strins cu retele internationale de criminali si care a dus la cresterea traficului de fiinte umane, contrabanda, trafic si prelevarea ilegala a organelor umane. 2008- 24799;Potrivit datelor statistice, în primele 8 luni ale anului 2010 nivelul criminalităţii pe teritoriul Republicii Moldova se află în creştere cu 34,6 %

Criminalitatea din alte ţări şi tendinţele acesteia

in SUA, statisticile F. B. I.-ului au indicat că in deceniul 8 al secolului trecut, o infracţiune gravă s-a produs la fiecare trei secunde, iar o infracţiune de violenţă a apărut la fiecare 25 secunde. Tarile cu cel mai inalt nivel a criminalitatii sunt Suedia,Danemarca,Finlanda.Tarile cu nivelul cel mai scazut a crim sunt,Islanda(ultimii 20 ani nici un omor)Elvetia,Luxemburg,Spatiu post- sov,lituania,letonia cele mai scazut,cel mai ridicat Belarus,Azerbagean.Japonia criminalitatatea este stabila timp de 10 ani,pers in etate,nationalitatea,angajarea pe viata,rata mica de divorturi.Tendintele:Tendinţa specializării Tendinţa profesionalizării

Cauzalitatea şi alte forme ale determinării

Cauzalitatea (legătura cauzală – condiţio sine quanon) şi principiile acesteia constată dependenţa dintre diferite fenomene şi stabileşte caracterul acestei dependenţe, care constă in aceea că un fenomen (cauza) in anumite condiţii generează alt fenomen (efectul).Cauzalitatea este o formă a interacţiunii dintre fenomene şi procese, este tipul principal de determinare şi reprezintă prin sine legătura obiectivă dintre două fenomene: cauză şi efect.

Particularităţile specifice ale cauzalităţii in societate

Cauzele şi condiţiile criminalităţii – noţiunea şi

trăsăturile caracteristice Prin cauză inţelegem fenomenul care in mod obiectiv şi necesar, precede şi generează alt fenomen.La fel, prin cauză se inţelege „ansamblul factorilor care fac un anumit efect să urmeze in mod necesar din acei factori”. Mai mult ca atit, aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte. Relaţia cauzală, adică relaţia de la cauză la efect, constă in succesiunea temporală imediată intre cauză şi efect şi in necesitatea acesteia. Dacă o cauză este cunoscută, prevederea efectului este posibilă.In concepţia unor autori, cauza acţionează in anumite circumstanţe, care intr-un fel sau altul işi exercită influenţa in procesul de generare, studiul relaţiei cauzale nu se poate dispensa de o analiză a acestor circumstanţe, constituind condiţiile (acestea fiind considerate imprejurări care, lipsite de eficienţa cauzală propriu – zisă,

deci incapabile in sine de a genera un anumit efect, prin prezenţa lor, alături de fenomenul „cauză”, influenţează evoluţia acestuia in diferite moduri, favorizind-o, potenţind-o ori frinind-o, pină la stadiul producerii efectului).Cauza se deosebeşte de condiţie, care este un fenomen ajutător, ce favorizează producerea unui alt fenomen. Spre exemplu, procurarea unei arme, cu care criminalul comite fapta de omor, este o acţiune-condiţie. Deci, specificul condiţiei constă in aceea că este un fenomen care nu determină un alt fenomen, ci numai ajută la producerea lui, constind intr-un fel de şansă, de ocazie, care contribuie.In criminologie deosebim următoarele tipuri de cauze: 1) Cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime, cauze legate de persoana criminalului şi cauze referitoare la mediu;2) cauze speciale, care se referă la un singur sector (domeniu);3) cauze parţiale, care privesc un segment dintr-un lanţ de cauze;4) cauze obiective, care ar fi legate de aspecte materiale ca, sărăcia, lipsurile materiale etc.;5) cauze subiective, care s-ar referi la aspectele psihice ale infractorului;6) cauze principale, care au un rol determinant in comiterea actului infracţional;7) cauze secundare, care au un rol mai redus in comiterea crimei;8) cauze determinante, care joacă un rol hotăritor in comiterea unei crime, spre exemplu, dorinţa de răzbunare;9) cauze declanşatoare, care provoacă trecerea la act, spre exemplu, o ceartă sau conflict;10) cauze ereditare, care aparţin elementelor dobindite prin naştere, ca debilitatea mintală sau alte boli de natură psihică;11) cauze de dezvoltare, care se referă la condiţiile de dezvoltare a criminalului, la influenţe negative din partea unor persoane cu care criminalul s-a aflat in contact

Nivelurile cauzalităţii fenomenului social al criminalităţii

Mecanismul comportamentului infracţional a infracţiunilor intenţionate şi imprudente

Prin mecanismul actului infracţional înţelegem procesul de naştere (apariţie) şi dezvoltare a unei infracţiuni concrete. După forma sa exterioară procesul numit nu diferă prin nimic de procesul de naştere şi dezvoltare a oricărui act licit. Deosebirea dintre ele constă doar în conţinut.Mecanismul actului infracţional include următoarele trei etape de bază: naşterea motivului, luarea deciziei, realizarea intenţiei criminale. Iar, etapele la rîndul lor, pot fi alcătuite din mai multe elemente.

Noţiunea şi trăsăturile caracteristice ale personalităţii infractorului

Personalitatea criminalului interesează ştiinţa criminologiei din două perspective. În primul rînd, criminologia studiază legăturile ce există între personalitatea criminalului şi crimă. Apoi, investighează posibilităţile de influenţare în scopul reorientării comportamentului

negativ al acestuia.Personalitatea criminalului constă din ansamblul trăsăturilor, particularităţilor bio-psiho-sociale cu un înalt grad de stabilitate ce caracterizează persoana care a săvîrşit o infracţiune ca infractor. prin noţiunea de personalitate a infractorului inţelegem ansamblul trăsăturilor individuale bio-psiho-socio-culturale, precum şi totalitatea calităţilor sociale ale omului, care in corelaţie cu alte condiţii impersonale determină comiterea unei fapte, prevăzută de legea penală.Trăsătura principală care caracterizează personalitatea infractorului este aceea că a săvirşit o crimă; nu este criminal cel care are numai intenţia de a săvirşi o crimă. Săvirşindu-se o crimă, persoana comite o faptă gravă interzisă şi oprită de lege, pentru care este judecat şi condamnat, ceea ce intăreşte, din punct de vedere social şi juridic, statutul său de infractor.

Factorii economici ce favorizează criminalitatea

Starea economică a unui stat, a unei zone mai restranse, poate determina sau influenţa anumite comportamente umane, inclusiv comportamentul infracţional. Factorii economici ce pot fi consideraţi cu conţinut criminogen sunt industrializarea, şomajul, nivelul de trai şi crizele economice.Industrializarea este cea care oferă locuri de muncă, posibilităţi de instruire şi specializare oferind creşterea nivelului de trai al oamenilor. Fenomenul de industrializare produce unele efecte secundare, cum ar fi:

- creşterea masivă a mobilităţii orizontale a unei intregi populaţii

rurale, care se deplasează spre zonele industrializate. Inlocuirea mediului social

rural cu cel urban, in care individul a devenit un necunoscut, este de natură să producă efecte negative asupra acestei categorii de oameni, provocand modificări in structura lor de personalitate;

- industrializarea produce o specializare cu efecte de instrăinare;

- industrializarea afectează grav echilibrul ecologic, producand efecte

care accentuează starea de stres a muncitorilor şi a celorlalţi membrii ai

societăţii.

Concepte ale personalităţii infractorului

Personalitatea este un concept operaţional de ordin descriptiv care înfăţişează rezultatulunui proces de adaptare a fiinţei umane la lume, cu scop de conservare şi dezvoltare. Ea esteconsecinţa procesului interacţionist prin care infrastructura biologică a fost grefată cu principalii vectori sociali, un rezultat al interacţiunii dialectice dintre ansamblul caracteristicilor organizăriiinterne a individului (factorii endogeni) şi ansamblul factorilor mediului social (factorii exogeni)Aptitudinile reprezintă sisteme operaţionale stabilizate, superior dezvoltate şi de mareeficienţă.Aptitudinile de bază sunt moştenite, iar cele superioare sunt dobândite în procesulînvăţării şi perfecţionării individuale Temperamentul exprimă gradele de activare a energiei bio-psihice, determinate atât desecreţiile endocrine, de cele ale tiroidei şi ale paratiroidei, precum şi de sistemul de activarereticulară din diencefal. Componenta temperamentală poate fi

integrată ca element explicativ înetiologia crimei, dar numai pe baza datelor furnizate de ştiinţa contemporană care arată că nu existătipuri pure de temperament şi că aceste tipuri conţin atât trăsături pozitive cât şi negativ.Modulde manifestare concretă a temperamentului depinde de măsura în care el este reglat şi stăpânit decaracter.Caracterul reprezintă un ansamblu de însuşiri care se manifestă constant şi durabil în faptelede conduită ale individului.Comportamentul(conduita) exprimă raportul dintre activitatea sistemului nervos central carereglează procesele de relaţie cu societatea şi sistemul neurovegetativ care conduce procesele internede metabolism.El este rezultatul interacţiunii componentelor personalităţii, înscris într-o matricecu un înalt grad de stabilitate.

Raportul dintre social şi biologic in structura personalităţii infractorului

In cadrul orientării biologice (sau bioantropologice), personalitatea infractorului este sinonimă cu individualitatea fizică şi patologică, adică cu o sumă de stigmate care configurează portretul-tip distinct al comportamentului uman.In cele din urmă, in orientarea sociologică, conceptul de personalitate a infractorului este bazat pe ideea că persoana este rezultatul influenţelor determinate de factorii socio- culturali.

Rolul alienării (instrăinării) şi frustrării in procesul formării personalităţii infractorului

Alienarea constă în autoizolare a individului faţă de societate ca urmare a respingerii lui de către aceasta. Procesul de alienare poate avea loc la diferite niveluri sociale şi să fie legat de felurite fenomene sociale (economice, socio-culturale etc.). Privită din perspectiva criminogenezei alienarea se înscrie, desigur, în procese de natură globală, privită însă prin prisma formării personalităţii infractorului, înstrăinarea cunoaşte un cadru simţitor mai restrâns: se produce la nivel de microgrup. Pentru claritate, să urmărim un exemplu de alienare. Presupunem că un elev şi-a schimbat locul de reşedinţă şi, astfel, s-a pomenit într-un colectiv nou (şcoală, liceu etc.). În noul său colectiv, el este însă ignorat, neglijat fie într-o manieră brutală (bătaie de joc), fie în una mai „civilizată” (nu i se acordă nici o atenţie). În atare situaţie el nu se va putea manifesta.Or, fiecare individ posedă necesitatea intrinsecă de a se manifesta, de a-şi realiza potenţialul, de a da curs energiilor sale. Silit de circumstanţe, elevul în cauză va căuta, cu siguranţă, un mediu ce i-ar permite să se manifeste. Şi dacă mediul, care îi va oferi o atare posibilitate va avea orientare criminală, atunci e foarte probabil că el va păşi pe calea infracţiunilor.Caracteristic înstrăinării este că aici acţionează preponderent factorii externi (exogeni). Indivizii căzuţi, de regulă, victime ale alienării nu se deosebesc cu nimic de ceilalţi şi nu în ei se află cauza respingerii lor.

Şi mai este ceva de reţinut. Alienarea poate fi nu doar negativă (cazul examinat mai sus), ci şi pozitivă (persoana înstrăinată îşi găseşte refugiu în lumea cărţilor, ca mai apoi să facă invenţii, de care ar beneficia o societate întreagă) sau neutră (de pildă, persoana în cauză părăseşte societatea, pentru a-şi duce restul vieţii în mijlocul unei păduri).Frustrarea este sentimentul pe care îl resimte individul privat de un drept sau înşelat în aşteptările, aspiraţiile sale. Reacţiile la frustrare sunt cele mai diferite, depinzând de agentul frustrant şi personalitatea celui frustrat. Dacă sentimentul de frustrare atinge o intensitate maximă, în unele situaţii poate cauza un efect perturbant în personalitate şi, respectiv, adoptarea conduitei infracţionale de către individ.Iată un exemplu posibil. Un tânăr absolvent cu diplomă universitară se angajează la serviciu. Prestaţia lui este excelentă, el obţinînd rezultate foarte bune. Dar drepturile de care se bucură nu sunt respectate (nu obţine locuinţă sau obţine una necorespunzătoare, leafa este plătită cu întîrziere etc.), iar aşteptările de apreciere din partea conducerii rămîn fără răspuns (nu este apreciat la justa valoare, nu este stimulat cu premii şi nici avansat etc.). Profund frustrată, persoana în discuţie poate recurge la infracţiuni: să ia mită ori să facă abuz de serviciu pentru a-şi realiza careva interese.

Rolul inadaptării şi invăţării in procesul formării personalităţii infractorului

Inadaptarea rezidă în incapacitatea persoanei de a răspunde adecvat la cerinţele înaintate de societate, dar nici de a satisface propriile cerinţe, necesităţi, năzuinţe. La baza acestei incapacităţi pot sta deficienţe fizice (în cazul handicapaţilor), senzoriale (la orbi, surzi), intelectuale (la indivizi arieraţi) sau caracteriale.Inadaptarea nu în toate cazurile serveşte drept baza unei orientări infracţionale a persoanei. De altfel, inadaptaţii care devin infractori posedă, în mod predominant, deficienţe caracteriale. Iar în societăţile unde funcţionează un mecanism eficient de depistare şi recuperare a inadaptaţiior, numărul inadaptărilor implicând infracţiuni este redus.Exemplu de inadaptaţi sunt persoanele din mediul rural care, venind la oraş, nu reuşesc să se integreze în peisajul cultural urban, nimeresc în grupuri criminale şi nu peste mult timp acceptă comiterea infracţiunilor.Pentru acest model de formare a personalităţii criminalului este tipică acţiunea factorilor interni (endogeni), deci cauza este în individ.

Rolul personalităţii infractorului in mecanismul comportamentului infracţional

Clasificări şi tipologii ale infractorilor Pentru studierea optimă a celor care au comis infracţiuni, precum şi elaborarea metodelor adecvate de influenţare, în sensul dorit, a conduitei lor sunt operate diverse tipologii şi clasificări ale infractorilor.Din punctul de vedere al gradului de stabilitate, a motivaţiei criminogene distingem următoarele tipuri de

infractori:a) infractor întâmplător – care a comis pentru prima oară infracţiune lipsită de gravitate datorită unor circumstanţe accidentale, faptă care este în contradicţie cu conduita anterioară actului infracţional;b) infractor situaţional – persoana care a comis pentru prima dată infracţiune, însă gravă, fiind constrânsă de împrejurări defavorabile;c) infractor instabil – persoana care a săvîrşit pentru prima oară infracţiune, dar care persoană se caracterizează, în genere, negativ şi a comis în trecut încălcări de lege;d) infractor înrăit – persoana care a comis în repetate rânduri infracţiuni, inclusiv cele cu antecedente penale;e) infractor deosebit de periculos – persoana care a săvîrşit în repetate rânduri infracţiuni grave. Infractorii pot fi clasificaţi în baza diferitor criterii:1) după vîrstă avem următoarele grupuri: 14-15 ani, 16-17 ani – „infractori minori”; 18-24 ani, 25-29 ani – „infractori tineri”; 30-49 ani – „infractori maturi”; peste 50 ani – „infractori în etate”.2) după starea socială şi ocupaţie: elevi, studenţi, muncitori, agricultori, funcţionari, pensionari, persoane neîncadrate în câmpul muncii etc.3) după gradul de instruire: infractori care au şcoala generală; infractori care au şcoala profesională; infractori care au liceul; infractori cu studii superioare.4) după starea persoanei în momentul comiterii infracţiunii: în stare de ebrietate; în componenţa unui grup criminal; în stare de excitaţie narcotică; în timpul ispăşirii pedepsei etc. Clasificarea infractorilor este operată şi în cercetările statistice, care furnizează criminologiei informaţii preţioase

Conceptul de victimologie criminologică

Conceptul de victimologie defineste actiunile victimei ca unic mod de reparare, de recuperare a intereselor individuale, noile reguli si principii comportamentale adoptate de victima, actele de vointa, simtamintele, constrangerea morala, fundamentele morale, dificultatile de adaptare, sinteza cauzalitatii agresionale, conexiunile in actiunile agresivo- victimologice precum si conflictul acestora.Intrucat victima exista alaturi de un act agresional, determinarea acestuia va releva identitatea manifestarilor victimale, evolutia singulara a acestora si efectul social al victimizarii. Modul in care victima percepe, intelege, accepta sau respinge violenta actului agresiv are valoare pentru stabilirea lantului cauzelor si efectelor fenomenului victimal. Expunerea exacta a elementelor si laturilor actului agresional, a efectelor acestuia asupra victimei reprezinta forme specifice de definire a victimologiei.

Clasificarea şi tipologia victimelor

1)Victime care anterior faptului infracţional nu au avut nici olegătură cu făptaşul Victima nu are nici o parte de vină în actulinfracţional; incidental victima s-a aflat la locul infracţiunii. Astfel, estecazul funcţionarului de la ghişeul unei bănci care nu are nici o legătură cuinfractorul, el devine victimă numai pentru că la ora respectivă se aflaacolo.În cazurile de acest tip, acţiunea infractorului este rezultatul uneidecizii unilaterale luate de el, victima sub nici un aspect nu are

vreo partede vină, caracteristicile sale fizice sau psihice nu sunt determinante. 2)Victime provocatoare sunt acelea care anterior victimizării lorau comis ceva, conştient sau inconştient, faţă de infractor. Asemeneacazuri pot fi întâlnite atunci când cineva (victima ulterioară) se comportăarogant faţă de viitorul infractor sau dacă nu îşi ţine o promisiune datăsolemn ori dacă intră în relaţii amoroase cu iubita infractorului etc. Multefapte de acest fel pot stârni instinctele agresive ale răufăcătorului, careapoi “trece uşor la act”, victimizându-l pe cel care i-a provocat starea defrustrare. 3)Victime care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorului .Este cazul persoanelor care, prin conduita lor, influenţează răufăcătorii îna comite infracţiuni, deşi între cei doi protagonişti nu a existat o legătură.Comportamentul neglijent al viitoarei victime îl incită pe infractor(persoana care trânteşte portiera autoturismului, dar uită să o încuie;femeia care umblă seara prin locuri puţin frecventate şi are o costumaţieprovocatoare etc.).Schafer sublinia că oricât de ademenitoare ar fi “ocaziile”, ele nu aunici un efect asupra unor persoane care sunt perfect integrate în societateşi acceptă normele moral-legale. Totuşi şi în aceste cazuri o parte din vinăaparţine victimei, care prin comportamentul neglijent, prin lipsa de grijăfaţă de bunuri sau propria persoană o fac să devină pradă uşoară pentruinfractori. 4)Victime slabe sub aspect biologic,ale căror slăbiciuni fizice şipsihice trezesc ideea comiterii unor acte criminale împotriva lor(copiii,bătrânii, debilii fizic sau mintal). Deşi constituţia biologică, lipsaposibilităţii de apărare adecvată sau chiar de raportare ulterioarăfacilitează sau chiar precipită comiterea infracţiunii, totuşi victima nupoate avea nici o parte din responsabilitate. O parte din responsabilitatele revine persoanelor care, prin gradul de rudenie sau profesiune, îşineglijează datoria expunând la victimizare pe cei faţă de care aurăspunderi moral-legale. 5)Victime slabe sub aspect social sunt considerate de autor aceiindivizi care, prin statusul de etnici minoritari sau aparţinând unor religiineagreate de către comunitate, fără să aibă nici un fel de vină realăpersonală, cad frecvent victime agresiunii manifestate de cătrereprezentanţii comunităţii. Populaţia de culoare din anumite ţări cuideologie rasistă, diversele secte ale unor religii neagreate de majoritatea populaţiei, constituie victime faţă de care linşajul se aplică uneori cudestul zel. 6)Victime autovictimizante sunt acele persoane care orienteazăagresiunea către propria persoană, ele însele ajung să devină proprii lorcriminali. Toxicomaniile, suicidul, cartoforia etc. sunt acte deviante sauchiar criminale în care cel lezat joacă rolul dublu de criminal şi de victimă,responsabilitatea nicidecum nu poate fi împărţită în aceste cazuri întreinfractor şi victimă.

7)Victime politice sunt persoanele care au de suferit din cauzaconvingerilor lor, convingeri care nu trebuie să se materializeze neapărat în acţiuni O interesantă tipologie este cea pe care criminologul Wolf Middendorf o face victimei escrocheriei (Bogdan & Sântea, 1988). Aceastătipologie cuprinde patru categorii de victime escrocate:1)Victima “generoasă”,care este deseori păgubită nu prin faptulcă ar dori vreun avantaj material din relaţia cu infractorul, ci din cauzadisponibilităţii sale de a sări în ajutorul oricui îi cere concursul. Falşiicerşetori, care afişează diverse infirmităţi fizice sunt profitorii naivităţiivictimelor. Tot aici se încadrează “generoşii” care găzduiesc diversepersoane, după care se trezesc jefuiţi de o parte din bunuri. 2)Victimele “bunelor ocazii”sunt cele ce fac cumpărăturiocazionale de la indivizi necunoscuţi care se pretind a fi în “jenăfinanciară momentană” şi oferă la preţuri derizorii diverse obiecte demare valoare. 3)Victimele devoţiunii şi ale afectivităţii .În această categorieintră religioşii fanatici, care sunt dispuşi să doneze bani, bunuri, sărenunţe la proprietăţi etc. pentru a putea fi pe placul unor puterisupranaturale. Tot din această categorie de victime fac parte şi acelefemei mai vârstnice care vor să se căsătorească cu orice preţ. 4)Victimele lăcomiei şi ale doritorilor de mari câştiguri ilicite .În cazul acestora este greu de stabilit ce parte de vină are fiecare dintreprotagoniştii acţiunii. Cumpărătorii de acţiuni ale căror valoare va creşteimediat, finanţatorii unor sisteme sigure de câştig la ruletă, sunt mostredin infinitele variante pe care escrocii mai rafinaţi le utilizează pentruatragerea şi jefuirea victimelor.Fattah (1967) diferenţiază victimele după gradul de participare şiimplicare în comiterea actelor infracţionale: nonparticipare; latent,predispus; provocator; participant; fals.Aproximativ tot în baza acestui criteriu Lamborn (1968) stabileşteşase categorii de victime, subliniind în special tipul de “întâlnire” victimă-infractor: iniţiere; facilitare; provocare; comitere, săvârşire; cooperare;instigare.Cea mai simplă clasificare pare a fi cea realizată după criteriulagentului victimizator: victime ale omorului, ale loviturilor cauzatoare demoarte, ale tâlhăriei, ale violului, ale furtului, ale înşelăciunii etc.

Victimizare şi victimitate

Cercetările au demonstrat că anumite persoane sunt supuse unui mai mare risc de a deveni victime. Gradul de predispoziţie a persoanei de a deveni victimă este numit vulnerabilitate victimală, iar prin victimitate concepem acele însuşiri, trăsături, capacităţi, roluri îndeplinite (în societate) etc., care predispun persoana de a deveni victimă. Asupra gradului de vulnerabilitate victimală influenţează a) factori personali:

vârsta (minoritate, bătrâneţe), sexul, deficienţele psihice, carenţele educaţionale sau experienţa socială redusă, calitatea de poliţist, de bodyguard etc.; b) factori situaţionali: anumite situaţii care îi fac pe

unii indivizi în mai mare măsură susceptibili de a deveni victime, este cazul turiştilor într-o ţară străină, călătorilor în transportul urban etc. Prin victimizare se înţelege procesul de transformare a persoanei în victimă.

Personalitatea şi comportamentul victimei in mecanismul actului infracţional

Rolul victimei în mecanismul actului infracţional este cel mai divers, variind de la unul pasiv (infractor activ) pînă la altul activ (infractor pasiv). Privit prin această prismă, comportamentul victimei poate fi: a) neutru – nu contribuie nici la comiterea infracţiunii, nici la contracararea ei; b) pozitiv (socialmente încuviinţat) – se manifestă prin opunere de rezistenţă activă împotriva atentatului criminal; c) negativ – victima însăşi încalcă într-un mod oarecare normele morale sau juridice (provocarea infractorului, contractarea unei afaceri ilicite, aflarea în stare de ebrietate etc.)

Clasificarea situaţiilor victimogene după comportamentul victimei

Aşadar, în baza ideilor metodologice menţionateşi a analizei practicii judiciare din Republica Moldova, distingem patru tipuri generalizate de situaţii victimogene după comportamentul victimei: 1) situaţiile cu comportament provocator al victimei; 2) situaţiile în care victima are un comportament neatent, uşuratic, riscant, neprevăzător, creînd condiţii obiective favorabile pentru comiterea infracţiunii; 3) situaţiile, în care comportamentul victimei este pozitiv, dar stîrneşte o reacţie negativă, un comportament ilegal din partea infractorului; 4) situaţiile cu comportamentul neutral al persoanei vătămate. În cadrul primului tip de situaţii am evidenţiat situaţiile create de o provocare activă a victimeişi situaţiile apărute ca urmare a unei provocări pasive a persoanei vătămate. În funcţie de gradulşi formele provocărilor active am diferenţiat tipul respectiv în trei subtipuri: a) situaţii cu impact sporit; b) situaţii cu impact mai puţin sporit; c) situaţiile în care iniţiativa în procesul conflictului nu-i aparţine victimei, dar ei îi revine rolul de “catalizator”

Raportul „infractor-victimă

Deci relaţiile reciproce dintre potenţialul victimizatorşi posibila victimă, care generează infracţiunea, sunt nişte legături specificeşi apar în baza multiplelor raporturi sociale Relaţiile dintre infractorşi victimă îl determină uneori pe criminal să aleagă metoda de comitere a infracţiunii, precumşi să-şi selecteze victima. Prin urmare, raportul „infractor - victimă” poate fi privit ca o astfel de stare, cînd într-o singură persoană se îmbină infractorulşi victima, concomitent sau în mod alternant (conceptul introdus de Hentigşi dezvoltat, mai apoi, de Ellenberger). Schimbarea rolurilor uneişi aceiaşi persoane în mecanismul actului decurge nu numai sub forma “infractor, apoi victimă”, “victimă, apoi infractor” darşi după un cerc

închis: “atentator, victimă, atentator”şi “victimă, atentator, victimă”. Această categorie necesită un studiu mai amplu atît în baza datelor statistice generale, cît şi în baza metodei biografice de cercetare şi acumulare a unui material bogat victimologic.

Vinovăţia victimei

Noţiunea de vinovăţie, atunci cînd ea este atribuită victimei, nu trebuie identificată cu vinovăţia subiectului infracţiunii. În cazul victimei, prin vinovăţie concepem nu doar latura subiectivă a conduitei, ci comportamentul integral al victimei, adică atît aspectul obiectiv, cît şi cel subiectiv sunt privite în corelaţie. De asemenea, conceptul în discuţie presupune vinovăţia în sens larg, adică atît valenţele juridice, cît şi morale ale ei, şi care vinovăţie rezultă din aprecierea conduitei victimei. Din punctul de vedere al „vinovăţiei victimei”, Mendelshon distinge următoarele categorii: l) victimă absolut nevinovată; 2) victimă a cărei vinovăţie e mai mică decît a infractorului (comportament provocator); 3) victimă la fel de vinovată ca şi infractorul (în cazul depăşirii limitelor legitimei apărări); 4) victimă a cărei vinovăţie este mai mare decît a infractorului (infracţiuni comise în stare de afect); 5) victimă absolut vinovată (înfăptuieşte un atac ca urmare a căruia ea este omorâtă, în scop de legitimă apărare); 6) victimă – simulant sau confabulator.

Prevenirea victimologică

Metodologic, prevenirea victimologică, caşi prevenirea tradiţională a criminalităţii, poate fi divizată în: generalăşi individuală. Prevenirea victimologică generală cuprinde relevarea factorilor victimogeni; elaborareaşi utilizarea măsurilor orientate spre minimalizarea, neutralizareaşi înlăturarea factorilor respectivi. Prevenirea victimologică individuală include identificarea persoanelor care se caracterizează printr-o vulnerabilitate victimală sporită şi promovarea unor măsuri de protecţie sau autoprotecţie a acestora; resocializareaşi reintegrarea socială a victimelor infracţiunilor în scopul reducerii victimizării lor repetate.

Prevenirea criminalităţii şi concepte omogene

. Elementele componente ale strategiei propuse de noi spre realizareMinisterului Justiţiei, sunt următoarele:-programe de prevenire; -studii şi cercetări;Institutul Naţional de Criminologie (există deja);- informarea şi educarea publicului;-formarea specialiştilor;-centru de documentare;-fond de investiţii în prevenire;-fundaţie publică pentru prevenir.Prevenirea criminalităţii ca sistem multilateral de măsuri statale şi sociale orientate spre înlăturarea, reducerea sau neutralizarea cauzelor şi condiţiilor criminalităţii. Caracteristica generală a sistemului prevenirii criminalităţii. Cerinţele esenţiale faţă de măsurile preventive:

asigurarea jjuridică; temeinicia socială şi economică; eficacitatea; caracterul sistematic al lor. Clasificarea măsurilor de prevenire a criminalităţii. Activitatea

preventivă cu caracter general şi special (criminologic). Corelaţia acestor nivele de prevenire. Profilaxia (prevenirea) generală, specială şi individuală evidenţiată după nivelul şi direcţia de aplicare a măsurilor preventive conform nivelului criminalităţii. Tipurile profilaxiei individuale. Măsurile preventive aplicate după volumul teritorial. Analiza măsurilor sociale şi special-criminologice de prevenire a criminalităţii după mecanismul de acţiune. Măsurile social-economice, organizaţionale şi de dirijare, ideologice, tehnice şi juridice.

Profilaxia individuală a criminalităţii

A preveni înseamnă a atrage atenţia cuiva asupra consecinţelor negative ale unor acţiuni, a informa în prealabil, a avertiza, a adopta măsuri de precauţie pentru a înlătura un eveniment care ar putea fi neplăcut, a preîntâmpina săvârşirea unor fapte ce contravin legii

Subiecţii prevenirii criminalităţii

Subiecţii prevenirii criminalităţii. Organele legislative şi executive ca subiecţi ai profilaxiei. Prevenirea criminalităţii de către organele municipale. Organele de drept ca subiecţi ai prevenirii criminalităţii. Activitatea profilactică a judecătoriilor, procuraturii, organelor afacerilor interne şi a securităţii naţionale, avocaturii, notariatului

Principiile prevenirii criminalităţii

a) legalitatea; b) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului; c) operativitatea; d) inevitabilitatea pedepsei; e) securitatea informatică şi protecţia datelor cu caracter personal; f) utilizarea complexă a măsurilor de profilaxie: juridice, social-economice şi informatice; g) parteneriatul social, colaborarea autorităţilor administraţiei publice cu organizaţii internaţionale, cu organizaţii neguvernamentale, cu alţi reprezentanţi ai societăţii civile.

Legislaţia criminologică-legislatia penala Problema violenţei domestice

”Violenţa domestică este o ameninţare sau provocare, petrecută în prezent sau în trecut, a unei răniri fizice în cadrul relaţiei dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi însoţit de intimidări sau abuzuri verbale; distrugerea bunurilor care aparţin victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte potenţiale surse de sprijin; ameninţări făcute la adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor; furturi; controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale victimei, alimentelor, deplasărilor, telefonului şi a altor surse de îngrijire şi protecţie”.Se numeşte "violenţa în familie" orice act vătămător, fizic sau emoţional care are loc între membrii unei familii. Abuzul în interiorul unei familii poate lua multe forme: abuzul verbal, refuzul accesului la resurse financiare, izolarea de prieteni şi familie, ameninţări şi atacuri care în unele cazuri pot duce la moartea unuia dintre parteneri. Deşi până de curând s-a presupus că femeia este cel mai adesea victima violenţei în

familiei, în urma unor cercetări s-a descoperit că de fapt numărul bărbaţilor agresaţi este destul de mare. Experţii care cercetează această problemă sunt de acord că violenţa este un fenomen larg răspândit, mult mai răspândit decât arată sondajele, pentru simplu fapt ca unele fapte nu sunt raportate poliţiei sau spitalelor.Familia care constituie un teren de manifestare a violenţei domestice devine mai puţin transparentă şi deschisă mediului social imediat: familia lărgită, vecinii, prietenii, colegii. Este evidentă izolarea socială a acestor familii. Ele capătă o stigmă în ochii celorlalţi şi în acelaşi timp un sentiment de stigmă şi culpă care le face să se izoleze.Soţul violent nu doreşte ca soţia lui să întreţină relaţii sociale în cadrul cărora să-şi poată mărturisi suferinţa şi eventual să poată primi un sprijin.Pe de altă parte, bărbaţii violenţi au ca şi caracteristici de personalitate lipsa abilităţilor şi a bucuriei de a comunica. Pentru partenerii violenţi, a comunica, în mediul intim al căminului, devine mai mult un prilej de a-l ataca verbal pe celălalt, în vreme ce, la locul de muncă rămâne o rutină de relaţionare superficială cu ceilalţi, un rol jucat în limitele orelor de serviciu.

Problema legalizării prostituţiei

CONTRA: Proliferarea bolilor cu transmitere sexuală, în special SIDA Dezvoltarea fenomenului infractionar; conform studiilor realizate în diferite zone ale lumii unde prostitutia s-a legalizat, în zona în care este amplasat bordelul fenomenul infractionar va creste cu de la 20% până la 1000% (o mie!), în functie de natura infractiunii. Amplificarea traficului de femei si a turismului sexual;Degradarea atitudinii bărbatilor fată de femei:

Degradarea relatiilor din cuplu;Crearea de oportunităti ''legale'' pentru recrutarea permanentă în prostitutie a noi si noi tinere.Crearea de oportunităti ''legale'' pentru noi si noi ''clienti'' care în conditiile prostitutiei ilegale nu ar recurge la servicii de acest tip. PRO:este o profesie care poate aduce cistig,vor avea incaperile lor speciale,vor varsa bani in bugetul de stat

Problema legalizării armelor de foc Subcultura criminală

Teoria subculturilor deviante În viziunea lui Cohen „subcultură” desemnează faptul că un ansamblu de indivizi împărtăsesc o aceeaşi lume de valori care modelează normele în baza cărora pot fiinterpretate lucrurile şi evenimentele şi care permit comunicarea între indivizi;comunicare ce asigurăbuna desfăşurare a interactiunii.Pentru el subcultura delincventă specifică bandelor de tineri prezintă 3 caracteristici:este neutilitară(activitatea criminală nu urmăreşte în mod necesar un obiect instrumental să posede sau să se bucure de un bun inaccesibil)2.rău intentionată(infractiunile sunt adesea comise din pură sfidare sau pentru aface pe altul să sufere în mod gratuit)3.negativă(conduitele se

supun principiului de opozitie sistematică fată de normelestabilite) Subcultura „criminală”are patru caracteristici:1.socializarea la crimă se face prin contactul cu semenii care au reuşit deja în lumeadelincventei şi care propun mijloace de reuşită socială admirate2.adeziunea la lumea delincventei se face printr-un proces neîncetat de învătare şi evoluează în ritmul responsabilitătilor pe care un nou venit le primeşte3.definirea rolului de criminal cere existenta unor relatii codificate între lumile legalitătii şi ilegalitătii4.organizarea socială a criminalitătii asigură conformitatea conduitelor membrilor sai reprimind manifestarile deviante in raport cu normele acestei organizari

Justiţia restaurativă şi perspectivele ei in Republica Moldova

Daca justitia restaurativa este pentru a reusi in realizarea a mai mult decat niste simple programe pentrusistemul justitiei criminalistice a celor de la periferie dar,in schimb, pentru a deveni filozofia pe careintreg sistemul jusitiar este bazat, va avea de a face cu un numar de intrebari legitime, asa cum loculpedepsei ar avea intr-un system justitiar bazat pe restauratie jusitiara. Aceasta problema a fost recentsubiectul a unei dispute feroce printre sustinatorii justitiei. La prima vedere, disputa a trasat o liniefoarte clara printre grupul de protaginisti si justitiei restaurative: cei care cred ca pedeapsa este parte a justitiei restaurative (e.g. Braithwaite, Duff, Daly, Barton si Dignan), si cei care argumenteaza capedeapsa nu-si are deloc locul intr-un asemenea system (e.g. Wright si Walgrave) . Oricum, cand neuitam mai indeaproape la continutul acestei discutii, se intelege a fid oar o ciorovaiala de cuvinte: ceeace unii numesc pedeapsa, si ceea ce unii numesc sanctiuni restaurative.