Rene Girard - o hermeneutică a conceptului de violenţă

parintelepafnutie
Punctul de plecare al gândirii lui Girard se află într-o reacţie împotriva raţionalismului,
care, după el, ignoră natura iluziei religioase şi rolul său fondator al întregii societăţi.
Realmente, un grup nu poate exista fără legătura inconştientă a membrilor săi - prin
anumite acte de violenţă de nemărturisit, pierdute ori ascunse în timpul uitării, pe care-l
exprimă miturile şi toate formele sacrului. Această dimensiune de violenţă este prin
definiţie absentă, negată, ceea ce o face operatorie. şi, tot prin definiţie, ea fuge de
oamenii, pe care-i organizează ca aparţinând grupului, astfel încât tabu-ul ivit o
sacralizează şi o îndepărtează în acelaşi timp, permiţând chemarea interdicţiei, precum şi
ridicarea vălului ignoranţei necesare.
Originea este mereu inconştientă, Rousseau a arătat- o; noi suntem cei care pierdem
efectiv din vedere, faptul că originea ţine tocmai de capacitatea de a începe. Analiza, pe
care tocmai am rezumat-o schematic, este cea a lui Freud. Nimic din ce să nu fi fost deja
descoperit de inventatorul psihanalizei ( a se vedea Totem şi tabu, Eseuri de psihanaliză...
), fără ca raţionalismul să găsească în această metodă de analiză psihologică tot atâtea
puneri din nou în discuţie, în acest cadru, nu ne e în aceste timpuri străin, din contră.
Pentru Girard, totuşi, această violenţă originară este arbitrară. Pe baza acestui punct de
vedere, pe care autorul îl inovează, atunci când prezintă programul noii antropologii,
pretinsă înfiinţată - program ambiţios pe deasupra, din moment ce realizează
"echivalentul etnologic al originii speciilor" ( R. Girard, Despre cele ascunse de la
întemeierea lumii, Ed. Nemira, 1999, p. 12 ) - se nasc numeroase semne de-ntrebare. Într-
adevăr, dacă această iluzie formează un patrimoniu inconştient ( aici, numit ignorare ),
care dă naştere unei culturi, ea - iluzia - devine, de asemenea, operă. În toată teoria sa,
Girard îşi propune să scoată la iveală şi să reveleze aceste "lucruri ascunse de la
întemeierea lumii", descoperind că este vorba mereu de acelaşi fenomen, şi anume:
ne(re)cunoaşterea, ignorarea imitaţiei şi a rolului pe care-l joacă dorinţa de imitare
(esenţială între oameni), ce caracterizează toate raporturile umane.
Literatura îi furnizează filosofului dovezile, prin care să anticipeze pe Dostoievski în
Cervantes, fiind constrâns de Proust. Dar, Don Quijote, acest "fanatic al imitaţiei" este,
fără îndoială, romanul său preferat, unde Girard pune literatura în serviciul unui proiect

1
etnologic, în care se regăsesc pretutindeni presupoziţiile sale. Tocmai aici, Freud a fost
respins şi astfel, conceptele sale în mod violent refuzate (conceptul de castrare,
identificare, depărtare, purificare; Oedip, aceste "romane cele mai extraordinare", această
"fabulă uluitoare", etc. ); totul este invalidat de noua "ştiinţă a omului", căci, după Girard,
Freud nu a înţeles dorinţa fundamentală care le eclipsează pe toate celelalte: "Nu există
nimic în construcţia freudiană, a cărui prezenţă să nu fie justificată de dorinţa de a
interpreta fenomenele, prin care reuşim noi înşine să ne dezvinovăţim cu ajutorul
singurului principui mimetic" ( Despre cele ascunse..., p.387 ).
Într-adevăr, totul începe cu rivalitatea pentru obiectul dorinţei. Invidia şi gelozia sunt
cauza relaţiilor dintre oameni, şi când fiecare râvneşte la celălalt - adică doreşte ceea ce
nu are - e pentru a-l domina şi a-l distruge. Referinţele nu lipsesc, sprijinul acestei idei
fiind: Cain şi Abel, Isav şi Iacov, Romulus şi Remus...; lista ar fi lungă şi alte tipuri de
dorinţe, cu siguranţă, există, dar Girard nu le ia în considerare, căci el reduce dorinţa la
această univocitate de structură, care pentru filosof explică totul: raporturile
interindividuale încheiate de dorinţă şi violenţă, exclusiv, apariţia sacrului care este
ieşirea din acest conflict, constituirea grupului prin sacralitate, care îl întăreşte în jurul
fenomenului de fabricare a victimelor.
Toată cultura, toată politica, structura lor de funcţionare, eşecurile lor sunt, de asemenea,
incluse în dorinţa de imitare. Cu acelaşi avânt, Marx este el însuşi izgonit de această
antropologie a dorinţei, care se aseamănă mult cu o metafizică. Ca urmare, Girard
tratează în acelaşi fel, cum vom vedea, pe Nietzsche, Marx, Freud - gânditori depăşiţi.
Această dorinţă de imitaţie, care se deschide către violenţă şi care are nevoie de punerea
în scenă a factorilor sacrificiali, face să apară toate acestea în identitatea lor misionară.
După afirmaţia lui Girard, trebuie să se tolereze mereu, astfel încât victimele să nu fie
răzbunate. Ca efect al omniprezenţei acestei dorinţe - simplă, universală şi unică -
violenţa este pretutindeni şi fără sfârşit. Doar cele sfinte pot rezolva această dramă care
transcende antagonismul. În felul acesta , omul religios rezolvă o problemă, de care
suntem inconştienţi (pe care noi o contestăm, spune Girard) - aceea a violenţei sub toate
aspectele ei, care sunt mai mult decât echivalente, odată cu trecerea anilor (dorinţă de
apropriere, de răzbunare, de jertfă, sistem judiciar), căci toate se supun compulsiei de
distrugere.

2
Sacrificiile nu sunt decât tot imitaţii ale violenţei întemeietoare, ale primei violenţe.
Jertfele nu au drept trăsătură distinctivă decât unilateralitatea, distrugând astfel cercul
violenţei, pe care o interzic, subliniind-o, căci e cunoscut faptul că (de la Orgiile
dionisiace până la Lacan, violenţa are modul său de care s-a vorbit mult) exhibiţia
interdicţiei o intensifică şi că legea se sprijină pe transgresiunea sa excepţională,
organizată totodată, ritualic. Girard vrea, deci, să învingă filosofia părinţilor supoziţiei
(Marx, Nietzsche, Freud), pe care-i consideră idoli inutili, după ce-au contribuit ei înşişi
la zdruncinarea câtorva tot astfel de idoli, adică să clarifice astfel, câteva mituri.
Raţionamentul acestor idoli a devenit ineficace, circular, o mistificare (N.B. El înţelege
prin noul mit şi non-manipularea în opoziţie - ceea ce înseamnă sfârşitul), căci s-a
exagerat valoarea adevărului teoriilor în cauză.
Prin urmare, el vrea să demistifice aceste teorii, care au dominat secolul, relevând
obtuzitatea referitoare la violenţa, care dă naştere sacrului şi suscită victimele pentru
echilibru. După Girard, aceşti trei filosofi nu mai au nimic de spus astăzi, deoarece ei nu
au avut iluzia iluziilor, ca alţii. "Aceste forme intelectuale nu ajung niciodată la o ţintă
anume şi se transformă în sisteme dogmatice, incapabile - prin urmare - să renunţe cu
adevărat la sacrificiu." Este vorba de un sacrificiu, care le orbeşte, de vreme ce e
omniprezent; se revine mereu acolo, chiar dacă "totul poate să se rezume la mecanismul
de reconciliere victimară" (Despre cele ascunse..., p.148).
Girard ar vrea să deschidă epoca succesiunii celor "trei stâlpi", care au reînnoit gândirea
contemporană, fiindcă, doar în mituri şi religie se află adevărul culturii şi al politicii,
despre care s-a crezut că a fost înţeles conform instrumentelor de analiză sus-citate. Oare
este vorba doar de o incursiunae în trecut ? Acest lucru nu este atât de simplu cum se va
vedea. Totuşi, cât are reductori şi totalizatori, această interpretare nu scapă cititorului, în
ciuda bunăvoinţei, de care se bucură Girard în vecinătatea criticii, pentru că statutul
discursului său, pe care l-am situa bucuroşi mai degrabă în religie decât în teorie - în
măsura în care universalitatea unui principiu unic de explicare a tuturor conduitelor
umane convine mai mult ştiinţei şi face să se reflecteze foarte puţin la o profesiune de
credinţă mai mult sau mai puţin încărcată de prozelitism - prezintă o analiză minuţioasă a
faptelor.

3
În plus, trebuie precizat că Girard nu este un etnolog, dar că propune mai degrabă meta-
etnologia, pe care etnologii n-au ştiut să o facă (dacă s-ar crede cel puţin ceva din acest
lucru). Rămân de observat până la ce punct ea lipsea (meta-etnologia)...Violenţa şi sacrul
sunt concepte încadrate teoriei începutului de cultură, teorie care s-a dovedit a fi, înainte
de orice, un refuz la teza freudiană.
Despre cele ascunse... se organizează într-un dialog în trei (de altfel, mai degrabă vorbit
cu o anumită spontaneitate, decât scris) în jurul conceptului de mimesis, care are o tentă
de aer platonician (Girard se raportează la acest lucru), dar nu are nimic de-a face cu
teoria platoniciană a dorinţei, aşa cum o citim în Banchetul, unde importanţa lipsei de
dorinţă este înţeleasă într-un fel mult mai complex şi pe care Freud îl va relua fără a vorbi
de Lacan.
Girard vorbeşte de un alt Platon, deoarece " dorinţa mimetică şi complexul lui Oedip sunt
incompatibile". În această carte, Girard încearcă "o lectură nonsacrificială" a
Evangheliilor, adică o lectură eliberată de influenţa nevoii de sacrificiu, aşa cum aceste
cărţi sacre ne furnizează întocmai modelul lor; e o lectură în care Evangheliile denunţă cu
ajutorul credinţei creştine o viziune asupra lumii, care evită violenţa sacrificială şi cercul
său vicios.
Doar această parte a Bibliei supravieţuieşte cu adevărat acestei obsesii, deoarece
fenomenul de persecutare este explicitat. Altfel spus, a-L recunoaşte pe Dumnezeu în
persoana lui Hristos ne permite să înţelegem de ce el transcende această violenţă
continuă, pe care am fi putut-o interpreta pe nedrept, ca şi destinul condiţiei umane. Iluzia
nu se dezvăluie totuşi, câtuşi de puţin. Ne îndreptăm pe urmele lui Girard, spre lumina şi
transparenţa fiinţei, pentru că "Pasiunea lui Hristos" - făcându-L să pară victimă, dar în
ceea ce-L priveşte: fiind persecutat - pregăteşte o istorie "convenabilă umanităţii", adică
lipsită de această constrângere la violenţă şi refulare, induse prin imposibilitatea unei
soluţii. E o istorie eliberată de rolul sacrificial, deoarece Hristos luminează această
dorinţă mimetică, ce însoţeşte oamenii într-un cerc de violenţă/sacrificiu, fără a observa
că este în mod fundamental nevoie să se persecute.
E mai mult decât o "deconstrucţie"- cum îi place lui Girard să spună, împrumutând acest
termen din cu totul altă filosofie- e o adevărată distrugere a deconstrucţiei conceptuale.
Concluzia care se potriveşte termenului "deconstrucţie" în cadrul acestui proces, este

4
clară: pe scurt, prin Hristos, non-violenţa a devenit posibilă şi pentru civilizaţia noastră,
comportamentele oculte, mitice şi inconştiente sunt depăşite, fiindcă mecanismul
persecuţiei este pus la zi, toate acestea datorită analizei principiului mimetic, neremarcat
până atunci.
Nu mai e nevoie (acest lucru este clar) să se apeleze la conceptele freudiene, de care se va
dori neapărat să se facă economie (Girard e foarte polemic şi foarte ferm vis-a-vis de ceea
ce respinge); de exemplu: impulsul de pierdere stabilit de o invenţie inutilă. În ţapul
ispăşitor este vorba de descifrarea textelor biblice; Hristos dezvăluie persecuţia din sânul
violenţei, lucru de care oamenii nu se îndoiesc. De unde, etapa care s-a terminat, după
Girard, privind cristianismul, e un moment la care nu se mai poate reveni. Informaţii în
legătură cu aceste scrieri de antropocentrism sunt puţine.
Opera lui Girard culminează - după cum se ştie - într-o apologetică simplă, întemeiată pe
un tablou zugrăvit de-a lungul miturilor timpurilor - îngrozitoare şi barbare - timp în care
oamenii erau orbiţi de dorinţa de a înspăimânta.

Publicat de Cuviosul Pafnutie Palmasu la 14:02