CAPITOLUL VI

IMPACAREA

§1. Notiune si caracterizare

Noțiunea de împãcare a pãrților reprezintã „înțelegerea intervenitã între persoana
vãtãmatã și infractor de a pune capãt conflictului nãscut din sãvãrșirea infracțiunii, înlãturând
astfel consecințele sale penale și civile și de a împiedica astfel punerea în mi șcare a ac țiunii
penale sau, dacã procesul penal a început, a-l face sã înceteze” 1. Împãcarea este reglementatã
ca fiind o normã juridicã „mixtã” deoarece în continutul sãu cuprinde atat elemente de drept
material substanțial, cãt și elemente de drept procesual penal. Actul împãcãrii poate interveni,
așa cum rezultã dintr-o interpretare logico-juridicã, atât în cursul urmãririi penale, având ca
efect clasarea cauzei penale cu privire la parțile și infracțiunea cu privire la care a intervenit,
dar și în fața judecãtorului fondului pânã la citirea actului de sesizare.
Fiind un act juridic bilateral, pentru realizarea împãcãrii se impune existența voin ței
ambilor subiecți ai raportului juridic penal. Din punct de vedere juridic, împãcarea pãr ților
reprezintã „o cauzã care înlãturã rãspunderea penalã, constituind totodatã un impediment
pentru desfãșurarea procesului penal2 .
Împacarea trebuie sã fie personalã, totalã, expresã, acest subiect fiind transat în mod clar
prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27/2006, în sensul cã ”Încetarea procesului
penal în cazul infracțiunilor pentru care împãcarea pãrților înlãturã rãspunderea penalã poate
fi dispusã de instanțã numai atunci când aceasta constatã nemijlocit acordul de vointã al
inculpatului și al persoanei vãtãmate de a se impãca total, necondi ționat și definitiv, exprimat
în ședința de judecatã de aceste pãrți, personal sau prin persoane cu mandat special, ori prin
înscrisuri autentice”.
Condițiile ce trebuiesc îndeplinite pentru ca împãcarea pãrților sã înlãture rãspunderea
penalã sunt:
- împãcarea trebuie sã intervinã doar la infracțiunile la care legea admite împãcarea;
- împãcarea trebuie sã intervinã între persoana vãtãmatã și infractor;

1 V. Dongoroz și colaboratorii, “Explicații teoretice ale Codului penal romãn” partea generalã, Ed.
Academiei RSR, București, 1969, p. 393.

2 C Bulai, Manual de drept penal, Partea generalã, Ed. All București, 1997, p. 344.
- împãcarea rebuie sã fie personalã;
- împãcarea trebuie sã fie totalã, necondiționatã și definitivã;
- împãcarea trebuie sã intervinã cel târziu pânã la rãmânerea definitivã a hotârârii în cauza
respectivã.

§2. Efectele împãcãrii:

- înlãtura rãspunderea penalã;
- stinge acțiunea civilã;
- produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit.
Împãcarea are ca prim efect înlăturarea răspunderii penale, cu consecinţa încetării procesului
penal, în aceas caz nu va mai putea fi exercitată în continuare nici acţiunea civilă alăturată acţiunii
penale deoarece, în procesul penal, acţiunea civilă este un accesoriu al acţiunii penale.
Impacarea are ca si efect secundar stingerea actiunii penale, chiar si in cazul in care actiunea
penala este pusa in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate, putand face referire la
infractiuni precum: art. 193 NCP Loviri sau alte violente; art. 196 NCP Vatamare corporala din culpa;
art. 199 NCP Violenta in familie.
Facand o comparatie intre Vechiul cod penal si Noul cod penal, observam ca impacarea poate
interveni in cazul infractiunilor pentru care punerea in miscare a actiunii penale s-a realizat din oficiu,
asa cum este cazul infractiunilor: art. 228 NCP Furt; art. 229 Furt calificat si art. 230 NCP Furt in scop
de folosinta.
In cazul in care, impacarea intervine in momentul in care cauza nu se afla in faza camerei
preliminare nu are caracter procesual penal, deoarece dupa finalizarea urmaririi penale aceasta devine
o faza nepublica si judecatorul neputand lua act de impacare.
Pentru aceste motive, chiar dacă legea nu prevede obligativitatea prezenţei ambelor părţi în faţa
instanţei, aceasta nu poate prezuma că una achiesează în mod tacit la propunerea de împăcarea a
celeilalte.