CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A

PRINCIPALELOR URME BIOLOGICE DE

NATURĂ UMANĂ

Noţiunea de urmă

Investigaţiile criminalistice, destinate descoperirii infracţiunilor şi

identificării autorilor acestora , au drept fundament ştiinţific principiul
potrivit căruia săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală determină
modificări în mediul înconjurător.
Pe baza principiului enunţat mai sus şi unanim admis în literatura de
specialitate, prin urmă a infracţiunii se înţelege orice modificare materială
intervenită în condiţiile săvârşirii unei fapte penale, între faptă şi modificarea
produsă existând un raport de cauzalitate.
Prin această definiţie, noţiunii de urmă i se atribuie un înţeles oarecum
mai larg, mai apropiat de ceea ce se întâlneşte în practica judiciară. Astfel,
producerea unei modificări nu este limită în exclusivitate la persoana
autorului faptei, ea putând aparţine în egală măsură şi subiectului pasiv al
infracţiunii. De pildă, petele de sânge sau firele de păr ale victimei găsite pe
îmbrăcămintea agresorului sunt urme preţioase, care fac dovada contactului
direct dintre cei doi, de natură să conducă la implicarea persoanei suspectate
în cauza cercetată.
În legătură cu noţiunea de urmă a infracţiunii, în literatura de
specialitate au fost exprimate opinii asemănătoare sau apropiate. Astfel,
potrivit unor opinii, urme ale infracţiunii sânt considerate „totalitatea
elementelor materiale a căror formare este determinată de săvârşirea
infracţiunii”1, sau „cele mai variate schimbări care pot interveni în mediul
înconjurător, ca rezultat al acţiunii infractorului’2.
Alfredo Niceford a dat o definiţie simplă şi clară urmei 3, în timp ce
alţi autori au optat pentru o formulare destul de cuprinzătoare care, în fond,
învederează aceleaşi elemente: constituie urmă „orice modificare materială
produsă ca urmare a interacţiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de
acesta şi elementele componente ale mediului unde îşi desfăşoară activitatea
1
Camil Suciu – Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag.200.
2
E.Stancu – Criminalistica,vol. I, Tehnica criminalistică, Editura Tempus S.R.L., Bucureşti, 1992, pag.119.
3
Alfredo Niceford, în lucrarea – La police et l’enuete judiciare scientifique, Libreairie Universelle, Paris,
1970, definea urma revelatoare drept” orice urmă lăsată de om sau de animal, care poate să servească la
descoperirea autorului sau la stabilirea unora din particularităţile individualităţii sale”.

1
infracţională, modificări care, examinate individual sau în totalitate, pot
conduce la stabilirea faptei, identificarea făptuitorului, mijloacelor folosite şi
la lămurirea împrejurărilor cauzei”4 .
Domeniul tehnic al investigaţiei care se ocupă cu cercetarea urmelor
este cunoscut şi sub denumirea de TRASEOLOGIE 5. Aşa cum a fost
consacrat, în Criminalistică, termenul de traseologie circumstanţiază
îndeosebi examinarea urmelor create prin reproducerea construcţiei
exterioare a corpurilor sau obiectelor ( urme de mâini, picioare, urme ale
instrumentelor de spargere, ale armelor ş.a.).

Clasificarea urmelor

Într-o opinie mai veche, clasificarea era făcută în amprente (digitale,

corporale, de îmbrăcăminte, de animale etc.), între papilare ale corpului
uman ocupă o poziţie privilegiată si , în urme, extrem de variate (obiecte
lăsate de infractor, instrumente de spargere, fire de păr etc.)6. De asemenea,
acelaşi autor face, într-o altă lucrare, distincţia între urme şi pete7.
Clasificarea generală a urmelor faptelor penale se face după o serie de
criterii care, diferă potrivit unor factori sau elemente de diferenţiere avute în
vedere de autorii de specialitate.
Criteriile de clasificare a urmelor se ridică la cinci: factorul creator
(om, animal ş.a.), esenţa lor (urme formă, materie şi poziţionale), mărime
(macro şi microurme), posibilităţile de identificare (urme care servesc la
lămurirea unor împrejurări ale faptei, la stabilirea apartenenţei de gen şi
urme care permit identificarea factorului creator de urmă) 8. Potrivit unei
opinii mai recente, urmele se pot clasifica în funcţie de volumul sau
suprafaţa, de natura lor (resturi de obiecte, materii organice sau anorganice),
urme olfactive, sonore şi de diverse stării.
După factorul creator,urmele se clasifică în :
4
Colectiv – Tratat practic de criminalistică, vol I, editat de Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976, pag.
117-118.
5
Termenul de traseologie provine din limba franceză, el semnificând cercetarea urmelor (la trace : urmă şi
logos : vorbire).
6
Edmond Locard – Traite de criminalistque. Les empreintes et les traces dans l’ enquete criminelle,
Editura Desvinque, Lyon, 1931, Vol I, pag. 9
7
Edmond Locard – Manuale de tehnique policiere, supra cit., pag. 68
8
Colectiv – Tratat practic de criminalistică, vol. I, supra cit., pag. 117 - 123

2
 - urme ale omului, create de mâini, picioare, frunte, nas, buză, urechi,
precum şi urme biologice de natură umană(sânge, salivă, păr,
spermă);
- urme ale animalelor, create de gheare, coarne, colţi, copite, aripi, păr;
produse biologice, miros;
- urme ale plantelor, create de frunze,crengi, tulpină, seminţe;
- urme ale obiectelor şi instrumentelor folosite la comiterea de
infracţiuni, ale mijloacelor de transport, ale instrumentelor de lovire,
spargere,de tăiere, urme ale armelor de foc;
- urme create de unele fenomene ca incendii, explozii, catastrophe,
folosirea radiaţilor.

Urmele biologice
Din categoria urmelor biologice face parte marea masă a urmelor de
materie biologică umană, îndeosebi produsele de secreţie, excreţie şi
ţesuturile umane. Secreţiile principale sunt : saliva, secreţia nazală şi laptele
matern; excreţiile includ : urina, fecalele, sperma, sputa, vomismentele,
meconiul, vernixul; ţesuturi moi : sânge, pilele, ţesut muscular, masa
cerebrală; ţesuturi dure : oase şi unghii. În aceasta grupă de urme sunt
incluse şi firele de păr, inclusiv urmele de miros care fac obiectul
odorologiei judiciara.
Raportându-ne, pe de o parte, la frecvenţa cu care sunt întâlnite în
cazul săvârşirii infracţiunilor de violenţă (omor, viol, tâlhărie, loviri), în
accidente de circulaţie, de muncă, în explozii şi incendii, iar, pe de altă parte,
la calitatea elementelor capabile să ofere date ştiinţifice de individualizare a
persoanei ca şi de circumstanţiere a modului de săvârşire a faptei, se poate
aprecia că cele mai importante urme sunt cele de sânge, salivă, spermă şi
firele de păr.
Cu privire la structura acestei lucrări, trebuie precizat faptul că sunt
incluse în ea şi urmele de miros, cu toate că ele se constituie într-o categorie
distinctă, fără a se confunda cu urmele biologice propriu-zise. Tratarea în
acest contest este determinată de faptul că urmele de miros sunt, în fond,
consecinţa proceselor metabolice şi fiziologice specifice fiecărui individ.
Trebuie subliniat şi faptul că cercetarea urmelor biologice se situează
în mod evident în zona de interferenţă a Criminalisticii cu Medicina Legală.

3
Practic nu se poate vorbi de o simplă examinare criminalistică sau medico-
legală, ci de o cercetare interdisciplinară, proprie expertizei biocriminalistice
sau ceea ce este denumit în practică expertiza complexă9.

Cercetarea urmelor de sânge

Noţiuni generale

Urmele de sânge, datorită atât frecvenţei lor în câmpul infracţional,

cât şi posibilităţilor de identificare pe care le oferă, inclusiv furnizarea de
indicii necesare clarificării împrejurărilor privind locul, timpul, mijloacele şi
modul de săvârşire a faptei, deţin o pondere particulară în cadrul urmelor
biologice.
Prezenţa urmelor de sânge la locul faptei sau pe corpuri delicte are o
importanţă deosebită în procesul judiciar, întrucât li se pot stabili natura şi
originea. Fiind vorba de un material foarte complex, biologic, care chiar şi în
cantităţi mici păstrează un număr important de caracteristici un timp
îndelungat după formarea urmelor, de regulă sub formă de pete, identificarea
criminalistică devine realizabilă. În acelaşi timp, caracterul biologic al
urmelor de sânge condiţionează posibilităţile de examinare multiplă de
cantitatea lor, vechimea şi modul de păstrare. S-au cristalizat o metodologie
şi o practică de expertiză – rezultat la îmbinării unor metode chimice, fizice,
microbiologice, imunologice, citologice etc. – care cunosc însă mutaţii
permanente datorită dezvoltării ştiinţelor de bază şi a metodelor de
investigaţie.
Examinarea urmelor de sânge urmăreşte aspectul morfologic,
caracteristicile, fizice şi chimice, biologice comune (de specie), precum şi
determinarea antigenelor şi a altor factori de grupe, în scopul identificării
grupei sanguine a persoanei de la care provin.
O parte a specialiştilor implicaţi în efectuarea urmăririi penale
consideră că urmele de sânge descoperite la locul faptei pot oferi doar
informaţii cu privire la grupa sanguină, sexul, zona anatomică şi identitatea
genetică a persoanei de la care provin. Este cunoscut că toate aceste
informaţii se pot obţine exclusiv prin analize de laborator.
În practica organelor de urmărire penală de la noi din ţară se pune din
ce în ce mai mult pe obţinerea unor informaţii cu grad mare de certitudine
din examinarea formei şi poziţiei urmelor de sânge, chiar în ambianţa locului
9
M. Terbancea – Expertiza complexă medico-legală şi criminalistică – mijloc eficient de probă în procesul
judiciar , în culegerea de referate 20 de ani de expertiză criminalistică, pag 35-39

4
faptei. „Volumul şi varietatea informaţiilor obţinute pe această cale
traseologică de analiză şi interpretare pot fi, în mod surprinzător, mai mari
decât cele obţinute în laborator, iar utilitatea lor pentru desfăşurarea anchetei
este imediată”10.

Caracteristici generale

Sângele este un ţesut uman fluid cu multiple funcţii în metabolism, în

autoapărarea organismului, în coordonarea funcţiilor vitale. Potrivit acestor
funcţii, în compoziţia sângelui există elemente permanente(proprii) şi
elemente tranziţionale (vehiculate). Elementele permanente sunt compuse
din formaţiuni celulare şi dintr-o parte lichidă, denumită plasmă sanguină.
Elementele tranziţionale conţin factori alimentari, metaboliţi, hormoni ş.a.
Sub aspectul funcţiilor, al repartiţiei în sistem şi al mobilităţii sale,
sângele se compune din trei compartimente : tisular central hematopoetic,
circulant, periferic tisular.

Caracteristici individuale

Polimorfismul structural al macromoleculelor biologic active este o

trăsătură tot atât de generală şi logică, ca şi similitudinea principiului
structural. Aceste proprietăţi, fie la nivel de specie sau rasă, fie la nivel
individual, sunt genetic determinate şi transmise în cadrul familiei. În
consecinţă, aceste proprietăţi individuale ale speciei, plus ale individului
sunt permanente, neschimbate esenţial în cursul vieţii individului, fiind
cunoscute sub numele de „ grupe sanguine”.
Trebuie menţionat faptul că şi aceste configuraţi structurale sunt
comune la diferite specii de animale, aşa încât unele grupe sau sisteme
complete de grupe sunt prezente la anumite animale, mai ales la mamiferele
superioare. Drept urmare, în practica criminalistică prezenţa unor grupe
sanguine nu este egală cu originea umană a sângelui.
Vorbind de urmele sanguine, în general , se are în vedere sistemul
ABO descoperit în 1900 de K. Landsteiner. Antigenele din sistemul de grupe
ABO sunt însă cele mai răspândite în regnul animal, fiind prezente chiar la
unele microorganisme (grupa A ). În cazul omului, aceste proprietăţi
antigenice sunt prezente în toate organele , în unele secreţii sau în limfa
celulară. De menţionat însă este faptul că alături de factori de grupe ABO, în

10
M. Terbancea / Expertiza complexă medico-legală şi criminalistică – mijloc eficient de probă în procesul
judiciar, în culegerea de referate 20 de ani de expertiză criminalistică, pag 35-39

5
fiecare caz este prezentă şi antigena H, care diferenţiază sângele uman de cel
animal , acesta existând şi la persoanele cu grupa O.
Chiar Landsteiner în cercetările ulterioare a demonstrat faptul că pe
membrana eritrocitului şi a altor celule hematice sunt numeroase variaţii
individuale cu caracter antigenic, constituente ale sistemelor de grupe
independente , care sunt prezentate într-un tabel sinaptic.
Cercetările din anii 1950 şi cele ulterioare, mai ales prin metoda
electroforezei pe geloza , au demonstrat prezenţa în serul sanguin şi a altor
tipuri de variabilitate, denumite „grupe serice”.
În ultimele decenii, variaţiunile structurale au fost descoperite şi la
proteine –enzime, atât cele fixate pe celule, cât şi în cazul numeroaselor
enzime din serul sanguin , numite „grupe enzimatice”. Noţiunea de grupă
sanguină cuprinde totalitatea sistemelor grupale rezultate din
polimorfomismele structurale biochimice, indiferent dacă ele sunt localizate
pe membrana celulelor sanguine, în proteinele plasmatice sau pe celule ori
limfa celulară din diferitele ţesuturi şi organe.
Pe baza acestei variabilităţi infinite, se poate afirma teoretic că nu
există două picături de sânge identice, exceptând cuplurile gemelare
monoviteline. În practica criminalistică însă nu se poate realiza această
individualizare perfectă, mai ales din motive tehnice, respectiv datorită
cantităţii reduse a urmelor de sânge , alterării lor etc. Totuşi, realizarea
urmelor în câteva sisteme de grupă asigură o comparaţie cu constelaţia de
grupe existente la persoanele suspecte, în sensul coincidenţei sau eliminării.
Fiecare sistem de grupă este independent faţă de celelalte, atât în
privinţa caracterului antigenal, cât şi sub aspectul transmiterii ereditare.
Noţiunea de „subgrupă” se utilizează exclusiv pentru variantele din cadrul
unei grupe.

Căutarea urmelor de sânge

Căutarea urmelor de sânge la locul faptei se face după anumite

procedee şi prin utilizarea mijloacelor tehnice adecvate, în funcţie de natura
infracţiunii, particularităţile locului cercetat şi de natura obiectelor din
perimetrul său. De obicei, obiectele care ar putea fi purtătoare ale urmelor de
sânge sunt foarte variate ca structură, destinaţie, mărime, culoare şi formă de
prezentare.
Descoperirea şi ridicarea urmelor sanguinolente, interpretarea acestora
în sensul mecanismului de formare, constituie o activitate de o deosebită

6
importanţă.11 Dificultatea descoperirii nu priveşte, desigur, urmele evidente
de sânge, cum ar fi, de exemplu, o baltă de sânge formată lângă un cadavru
ce prezintă plăgi tăiate profunde, ci, în special, acele urme care au suferit
modificări prin scurgerea timpului, precum şi urmele ori petele aflate în
cantitate mică sau care prezintă o culoare ce se poate confunda cu aceea a
suportului. La acestea se adaugă dificultăţile specifice descoperirii urmelor
care au fost înlăturate în parte de către autor.
Cu toată diversitatea locurilor sau suporturilor pe care se pot căuta
urmele de sânge, se poate spune că cercetarea va fi orientată în câteva
direcţii principale, şi anume :
- Pe îmbrăcămintea victimei, făptuitorului sau suspectului – de la o
extremitate la cealaltă a corpului, pe straturi de obiecte, de la
suprafaţă către profunzime. Pentru fiecare obiect de uz vestimentar
în parte se cercetează suprafaţa exterioară, marginile, porţiunile unde
sunt cusături, faţa externă a buzunarelor, clapelor şi marginilor,
manşetelor pantalonilor etc. În continuare se examinează faţa internă
a aceloraşi obiecte şi a lenjeriilor de corp. La aceasta din urmă se
examinează şi porţiunile corespunzătoare regiunilor axilară,
submamară, perineo-genitală, fesieră.
La obiectele folosite pentru acoperirea capului se examinează ambele
feţe, căptuşeala, marginile, borurile, panglica exterioară pe feţele sale
externă şi internă.
Încălţămintea se cercetează cu atenţie în exterior pe la cusături, între
talpă şi faţă, pe suprafaţa tălpii, în detaliile desenului antiderapant, zonele
arcadei, tocul. Trecând la partea interioară a încălţămintei, se examinează
căptuşeala, ciorapii, picioarele persoanei în cauză.
- Pe corpul victimei, făptuitorului sau suspectului – începând de la
extremitatea cefalică până la vârful piciorului. Se examinează regiunea
păroasă a pielii capului, orificiile naturale din sfera craniană, zonele axilelor,
regiunea submamară, regiunea ombilicală, zona perineo-genitală, spaţiile
interdigitale de la mâini şi picioare, precum şi spaţiile subunghiale.
- În locul unde s-a săvârşit fapta şi cel unde se găseşte victima se
acţionează în funcţie de natura suportului şi de prezenţa unor obiecte asupra
victimei sau în vecinătatea ei. Se cercetează duşumelele, locurile de
îmbinare a scândurilor şi regiunile cu cusături, rupturi, sfâşieturi sau cele
prezentând pierderi de substanţă de la nivelul suportului pe care este dispus
corpul victimei etc.
11
M.Kernbach – Medicina legală, Editura Universităţii , Cluj, 1937, pag. 446 şi urm.; ; C Suciu –
Criminalistica , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag.314 şi urm.

7
 Nu se omite căutarea urmelor în diferite recipiente care servesc la
îndepărtarea reziduurilor sau pentru spălat, în instalaţiile tehnico-sanitare, pe
obiectele tapiţate, pe saltele, plăpumi, pilote, etc.
Podeaua, dacă este din pământ bătătorit sau cărămidă, se examinează
în zonele de afânare sau cu denivelări, respectiv în spaţiile dintre cărămizi.
În locurile deschise urmele de sânge se caută pe sol, pe vegetaţie, pe
obiectele aflate în zonă, în apele stătătoare, pe gheaţă ori zăpadă, pe garduri,
pe marginile unor ziduri ş.a.
- Obiectele utilizate pentru atac (apărare) sau care au produs în alt
mod o vătămare corporală ori au fost folosite pentru secţionarea corpului
victimei poartă urme de sânge ce trebuie căutate pe suprafaţa lor.
- O atenţie deosebită se acordă căutării şi descoperirii urmelor de
sânge pe obiectele utilizate pentru transportul ori ascunderea
victimei, cum ar fi mijloace de transport, valize, saci, lăzi etc., unde
s-au ascuns resturi din corpul secţionat, diferite materiale, inclusiv
sforile sau alte legături folosite la ambalarea de către făptuitor.
- Urme de sânge se mai pot găsi pe instrumentele utilizate la
întreruperea ilegală a cursului sarcinii, pe materialele de pansament
ori folosite pentru realizarea unor tratamente.
Deseori, în urmele de sânge se pot descoperi, printr-o simpla
examinare macroscopică, alte produse biologice (fire de păr, spermă, resturi
de ţesuturi organice), patologice (puroi, fragmente de tumori, neoformaţiuni
maligne) şi medicamentoase (unguente, fragmente de pansament etc.), care
influenţează adeseori aspectul urmelor respective.
Greutatea mai mare în căutarea urmelor de sânge la locul faptei se
întâlneşte când acestea au fost distruse prin spălare, la care se adaugă şi o
perioadă lungă de timp de la săvârşirea infracţiunii până în momentul
cercetării locului respectiv.12 Dar şi în asemenea situaţii, resturi din urmele
de sânge spălate se pot descoperi la locul faptei, printr-o muncă meticuloasă
de examinare a zonelor mai ascunse, cum ar fi în masa tapiţeriilor, sub
duşumele sau parchet, părţile de jos ale pereţilor sau ale mobilelor,
crăpăturile mozaicurilor etc. În procesul acestor cercetări nu trebuie uitat că,
prin spălare, cantitatea mare de sânge este înlăturată, resturile rămase sunt
puternic diluate şi amestecate cu substanţele folosite la spălare, cu alte
corpuri străine. Astfel , într-o crimă, sub parchetul din bucătărie au fost
descoperite urme de sânge, învechite şi amestecate cu substanţe din
conţinutul săpunului utilizat de infractor la spălarea cantităţii mari de sânge.

12
J. Thorwald – Kriminalistika segodnia, Izd. Iuridiceskaia literatura, Moskva, 1980, pag.191-198

8
Prin examenul de laborator s-a stabilit grupa sanguină a urmelor descoperite,
fiind identică cu a victimei infracţiunii.13
Depistarea petelor suspecte a fi de sânge se face, de regulă, cu surse
de lumină (lanterna), care dispun de filtre de culoare (roşii sau verzi )
capabile să scoată mai bine în evidenţă urma. Iluminarea suprafeţei cercetate
se face sub un unghi ascuţit. Frecvent se foloseşte lampa cu radiaţii U.V.

Ridicarea urmelor de sânge

Ridicarea urmelor de sânge are loc după descriere şi fotografiere.
Această operaţie se referă atât la obiectele purtătoare de atare urme care, prin
dimensiunile lor, sunt uşor de manipulat, cât şi la substanţa propriu-zisă a
acestor urme. Ridicarea urmelor sanguinolente prezintă anumite
particularităţi, îndeosebi în cazul celor care se găsesc pe obiecte ce nu pot fi
transportate.
Obiectele purtătoare ale urmelor de sânge, care sunt uşor de ridicat şi
transportat, se ambalează de aşa manieră ca urmele de pe ele să nu sufere
nici un fel de degradare14. Obiectele din lemn, metal, materiale plastice care,
în general, nu se pot plia se ambalează în cutii corespunzătoare ca
dimensiuni, astfel ca pereţii acestora să nu vină în contact direct cu
suprafeţele purtătoare de urme. Lenjeria de pat, obiectele de îmbrăcăminte,
unele covoare, prosoape, cu sângele îmbibat în ţesătură, în prealabil se pliază
astfel încât să nu se deterioreze sângele din ele datorită umezelii sau altor
factori. Indiferent de natura lor, obiectele purtătoare ale acestor urme se
ambalează numai după ce sângele este uscat15.
Urmele de sânge aflate pe obiecte netransportabile, cum ar fi
dulapurile, mesele, duşumelele, asfaltul, se ridică, în funcţie de starea în care
se află, prin procedee diferite. Când este încă în stare fluidă pe obiectul
purtător şi în cantitate mare, sângele se ridică din urme cu o pară de cauciuc
sau de mai multe ori cu pipeta şi se introduce în borcane ori sticluţe curate,
care se închid ermetic. Dacă urma conţine puţin sânge, cum ar fi câteva
picături, se ridică prin tamponare cu o hârtie de filtru, care se introduce în
eprubete16. Sângele absorbit în pământ se ridică cu pământul astfel îmbibat şi
se introduce în borcane curate. Florile, iarba, frunzele arbuştilor, purtătoare
ale urmelor de sânge, se taie şi se ambalează în borcane închise ermetic 17. În
13
J. Thorwald – Sto let kriminalistiki, Izd. Progress , Moskva, pag.237-250
14
J. Thorwald – Kriminalistika segodnia, Izd. Iuridiceskaia literatura, Moskva, 1980, pag.242-244
15
L. Coman, Gh. Diniţă – Cercetarea la faţa locului a accidentelor de circulaţie, I.G.M., Bucureşti, 1970,
pag. 43; I. Mircea - Criminalistica, ed. a II-a , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag.129
16
C Suciu – Criminalistica , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 315
17
I. Mircea – Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pag. 93

9
cazul când sângele este infiltrat în masa de zăpadă, se ridică zăpada îmbibată
în cantitate necesară, se aşează pe o bucată de pânză albă curată, de
preferinţă tifon, care se pune într-un vas, pentru topirea zăpezii în mod lent;
sângele se va îmbiba în ţesătura respectivă, care va fi ambalată într-un vas de
sticlă închis ermetic18.
Sângele coagulat sau în stare de crustă se poate ridica prin răzuirea lui
de pe obiectul purtător şi, în funcţie de cantitate, se introduce în eprubete sau
borcane curate. Un alt procedeu, mai ales când sângele este în cantitate mică
sau pe obiecte poroase, constă în dizolvarea în prealabil a petei în cauză cu o
substanţă potrivită, cum ar fi apa distilată, după care se absoarbe cu hârtie de
filtru, care se introduce în eprubetă19.
La ridicarea urmelor sanguinolente trebuie avut în vedere că acestea
pot conţine şi alte categorii de urme biologice cum sunt, de exemplu, fire de
păr, resturi de ţesut etc., cărora trebuie să li se asigure integritatea20.
Specialiştii recomandă insistent să nu se ambaleze obiectele purtătoare
de urme de sânge în stare udă şi, mai ales, în material plastic21.

Fotografie de detaliu a urmelor de sânge.

Interpretarea urmelor de sânge la locul descoperirii lor, este o

activitate cu rezonanţă în clarificarea ulterioară a împrejurărilor săvârşirii
18
I. F. Krîlov – Sledî na meste prestuplenia, Izd. Leningradskogo universiteta, Leningrad, 1961, pag. 112
19
I. Mircea - Criminalistica, ed. a II-a , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 129
20
E. Stancu – Criminalistica , vol. I, Tehnica criminalisticii, Editura Tempus Srl, Bucureşti, 1992, pag. 161
21
L. Vasiliu şi M. Terbancea – Metodologia recoltării probelor pentru examenul serologic în infracţiunile
de omor, în P.C.C., nr. 1-2/1984, pag. 123-127

10
faptei. După forma luată de o picătură de sânge, se poate stabili înălţimea de
la care a căzut, marginile urmei fiind cu atât mai zimţate cu cât înălţimea
este mai mare. O urmă de sânge creată de o persoană în mers are o formă
alungită ,apropiată de aceea a unui semn de exclamare, cu partea ascuţită în
direcţia deplasării. Stropii de sânge aflaţi pe perete la o înălţime de peste
1,50 m pot conduce la concluzia că persoana a fost lovită în momentul în
care se afla în picioare. De asemenea, după forma, dispunerea şi cantitatea
stropilor, se poate stabili dacă sângele provine din artere sau vene22.
Dârele de sânge servesc la stabilirea direcţiei în care a fost deplasat
cadavrul, după cum prezenţa unor multitudini de urme, împrăştiate pe o
mare suprafaţă în încăpere, poate indica nu numai că victima s-a zbătut sau
s-a luptat cu agresorul, dar şi faptul că autorul infracţiunii este purtător
indubitabil de urme de sânge.
În acelaşi context, trebuie menţionată posibilitatea determinării grupei
de sânge a autorului prin depistarea la faţa locului a unor urme de sânge
aparţinând a două grupe sanguine diferite, dintre care una a victimei. În
acelaşi timp, se mai poate stabili data aproximativă de formare a urmei, după
vechimea acesteia, eventual cantitatea scursă, dar aceasta poate fi mai sigur
precizată după examenele de laborator şi numai rareori cu certitudine.

Expertiza urmelor de sânge

În cazul expertizei urmelor de sânge, întrebările cele mai importante ar
fi:
- urma este sau nu de sânge ?
- sângele este de natură umană sau animală ?
- căror grupe din sistemul A B O, serice, enzimatice sau limfocitare
aparţine sângele ?
- care este zona sau organul din care provine ?
- sângele conţine alcool sau elemente de natură toxică ?
- care este vechimea aproximativă a urmei ?
- sângele aparţine unui bărbat sau unei femei ?
- în ce condiţii este posibil să se fi format urma ?
- căreia dintre persoanele indicate în actul de dispunere a expertizei
i-ar putea aparţine sângele ?
- ce alte date s-ar mai putea desprinde din investigaţia biochimică?

Rezultatul examinării urmelor de sânge se bazează pe caracteristicile

biologice al acestui material, de prezenţa elementelor structurale în el şi, de
22
M.Dragomir, Gh.Asanache – Tratat practic de criminalistică, în colectiv, vol. II, I. G. M. Bucureşti,
1976, pag. 197-198; M.I.Avdeev – Sudebnaia meditina, Gosiurizdat, Moskva, 1960, pag. 485 – 486.

11
asemenea, a unor proprietăţi de specie şi de grupe. Cantitatea necesară
pentru toate fazele identificării este de câte 3 –10mg substanţă uscată, deci în
mod practic în multe cazuri nu se dispune de un material suficient pentru
examinare.
Prima categorie de întrebări adresată expertului biocriminalist se
referă la faptul dacă urma este sau nu de sânge.
Pentru a răspunde la aceste întrebări se folosesc trei metode:
a. reacţii de orientare – se bazează pe faptul că
urmele de sânge păstrează în timp îndelungat şi în
mare dispersie (diluţie) activitatea enzimatică de
oxidare. În consecinţă, sângele este capabil să
scindeze oxigenul din combinaţiile labile. Oxigenul
astfel eliberat, dacă este în masă, provoacă
efervescenţă, fiind capabil să oxideze diferiţi coloranţi
cu schimbarea culorii. Cele mai uzate variante de
reacţii sunt:
- reacţia cu luminol (a lui Specht );
- proba Adler (cu benzidină);
- reacţia Guarino;
- reacţia Kastel – Mayer;
b. reacţii de certitudine – principiul de bază al tuturor
acestor reacţii este demonstrarea prezenţei
pigmentului sanguin - hemoglobina23.
Acestea sunt :
- microcristalografice;
- reacţia Teichmann (de formare a cristalelor de
clorhemină )
- reacţia Gabrielli – Bertrande;
- reacţia Takayama;
- examinări microspectroscopice, bazate pe benzile spectrale de
absorbţie, tipice hemocromogenului ( benzile se manifestă în zona 530 –
559nm) 24.
Trebuie spus că un răspuns ferm la această categorie de
întrebări îl dau numai reacţiile de certitudine.
Altă categorie de întrebări este stabilirea speciei fiinţei.
Principiul de bază al metodelor folosite în această etapă constă
în demonstrarea specificităţii de specie a proteinelor din plasma sanguină.
23
K. Walcher – Genlichtlich – medizinische und Kriminalistische Blutuntersuchung, Berlin , 1939, pag. 57
– 66.
24
Referitor la aceste reacţii – Leon Derobert – Medicine legale, Ed. Flamarion, Paris, 1976, pag. 716.

12
Faţă de aceste proteine antigen, se produc la diferite animale imunseruri
precipitante.
Primul ser precipitant în scop bacteriologic a fost preparat de
Bordet (1859) pentru imobilizarea vibrionilor de holeră. Cistovici, în 1899,
a preparat un antiser faţă de proteine animale, obţinând precipitaţii
floconoase. Mai târziu, Uhlenhut a introdus în practica criminalistică acest
procedeu, iar Wassermann a perfecţionat metoda de lucru.
Reacţii cunoscute pentru stabilire speciei fiinţei sunt:
- reacţii de precipitare în eprubetă (Uhlenhut –
Cistovici – Wassermann);
- reacţia Hartmann – Toilliez (de difuziune în
gel), utilizată la noi în ţară.
Alte întrebări se referă la grupele sanguine.
Posibilitatea de identificare a grupelor sanguine în diferite sisteme de
grupe din urmele de sânge se bazează pe principiul general că antigenele
prezente pe membrana eritrocitelor, pe alte celule, în plasma sanguină sau în
diferite ţesuturi umane, tumori şi secreţii persistă mai mult în urmele formate
din aceste materiale.
În condiţii optime, de urme proaspete şi mai groase, se poate lucra cu
tehnici utilizate în cazul sângelui proaspăt, mai ales privind grupele A, B, O,
MN., Rh. Cel mai frecvent însă urmele sunt uscate în momentul examinării,
nefiind prezente eritrocite, caz în care este necesară o metodă particulară
pentru evidenţierea grupelor.
Reacţia aleasă pentru identificarea grupelor din urme va fi deci
adaptată întotdeauna la condiţiile concrete: vechime, gradul de uscare,
gradul de alterare şi suportul urmelor.
Trebuie precizat faptul că 80% din populaţie posedă proprietatea de
secretor, care înseamnă că la fiecare din aceste persoane – în serul sanguin,
limfa tisulară, saliva, sperma etc., este prezent antigenul (aglutinogena) din
grupa sanguină proprie, adică, A, B sau AB. Se notează caracterul secretor
cu “Se”, iar caracterul nesecretor cu “se”.
În urmele de sânge, de regulă, eritrocitele sunt distruse şi în rare
cazuri se pot stabili apartenenţa de grupă. Din acest motiv se utilizează
metode indirecte, dintre care:
- identificarea aglutininelor;
- metoda Holzer;
- procesul de absorbţie şi eluţie;
- procedeu pentru examinarea grupelor RMN;
- procedeu pentru determinarea grupelor
haptoglobinice (Hp).

13
 Alte întrebări se referă la stabilirea sexului.
Căutarea cromatinei sexuale are ca scop identificarea sexului şi se
poate realiza mai ales în cazul urmelor formate din salivă amestecată cu
sânge sau când leucocitele au rămas intacte în urme.
Sângele menstrual diferă prin prezenţa unui număr mare de celule:
rare leucocite, multiple poligonale, vaginale şi în primele zile grupări de
celule endometriale. Lipseşte totodată cheagul şi este prezentă fibrinoliza.
Sângele fetal se recunoaşte pe baza diferenţei structurii
hemoglobinice.
În mod obligatoriu, dacă se dovedeşte prezenţa sângelui fetal, se va
proceda la examinarea citologică.
După efectuarea expertizei se întocmeşte un singur raport scris, chiar
dacă sunt mai mulţi experţi, iar opiniile separate sunt consemnate în
cuprinsul raportului sau într-o anexă (art. 12 C.pr.pen.).
Raportul de expertiză, conform art. 123 C.pr.pen., trebuie să cuprindă:
partea introductivă, descrierea în amănunţit a operaţiilor efectuate şi
concluziile care cuprind răspunsurile la întrebările puse şi părerea expertului
asupra obiectului expertizei.
În partea introductivă se arată organul care a cerut expertiza, data când
şi locul unde a fost efectuată, obiectul expertizei şi întrebările la care
expertul trebuie să răspundă, materialele care au fost primite pentru
consultare şi dacă părţile au dat explicaţii pe parcursul expertizei.
În partea descriptivă sunt prezentate metodele de examinare,
justificarea ştiinţifică a folosirii lor, rezultatele obţinute în cursul cercetărilor.
Tot în această parte se va face analiza obiecţiilor eventuale ale părţilor în
lumina constatării expertului.
În partea finală sunt prezentate concluziile expertului formulate ca
răspuns la întrebările puse de organul ce a ordonat expertiza şi părerea
expertului asupra obiectului expertizei.
Concluziile expertului trebuie formulate în mod cert, prin răspunsuri
clare şi scurte, evitându-se, pe cât se poate, probabilitatea, şi în orice caz
speculaţiile teoretice. În caz că expertul nu poate răspunde decât printr-o
formă probabilă la una dintre întrebări sau nu poate răspunde de loc, este
necesar să se arate motivele pentru care nu a putut ajunge la o concluzie
certă.
Cercetarea urmelor de salivă

14
Noţiuni generale.

Utilizarea examinării petelor de salivă în criminalistică a fost fondată

prin descoperirea proprietăţii de secretor de către Putkonen (1930), precum
şi a factorului H de către Morgan V. (1948), respectiv a capacităţii
fitoaglutinogenelor de a pune în evidenţă antigenul H 25. Aceste cercetări au
demonstrat că 80% din persoane, independent de apartenenţa de grupă în
sistemul ABO, elimină din sânge – în diferite secreţii, ca : saliva, lichidul
spermatic, secreţia bronşică, transpiraţia, secreţia lactată, etc. – materialul
factorilor de grupe(aglutinogenele) A,B sau H(O). Totodată, proteinele
prezente în aceste secreţii sunt specifice pentru specia umană (sau animală)
de la care provin, fiind posibilă identificarea lor prin reacţii anume.
Crearea urmelor cu aceste materiale este legată de anumite activităţi
şi condiţii, apărând sub formă de îmbibare în textile, hârtie, ţigări etc.
Amestecarea lor cu urmele de sânge se poate demonstra prin prezenţele
elementelor celulare sau a mucusului.
Saliva este un lichid vâscos care conţine 99 % apă, 0,3 % substanţe
organice, iar restul este format din : elementele celulare degenerate provenite
din glande, mucoasa bucală şi limfonoduli; o floră microbiană variată;
substanţe anorganice.
Substanţele anorganice sunt compuse din diferite categorii de
proteine, glucide şi lipide.
Proteinele combinate sunt reprezentate prin glico sau mucoproteine cu
un conţinut bogat în acid sialic, care asigură vâscozitatea şi capacitatea
lubrifiantă a salivei.
Proteinele simple au două forme distincte: enzimatice şi neenzimatice.
Ultimele sunt comune cu proteinele serice sanguine, fiind ceva mai bogate în
gamaglobuline, ceea ce are importanţă în procesele de apărare. Atât
mucoproteinele, cât şi cele serice conţin elemente cu caracter de grupe.

Caracteristici generale şi individuale

a) Caracteristice generale
Saliva, fiind un material bogat în apă, are o difuzibilitate crescută,
astfel încât în momentul formării urmelor pătrunde adânc în materialele
( obiectele) cu structură poroasă, ca: textile, hârtie, lemn (nevopsit), perete,
ceramică etc.
Pe suprafaţa zonelor îmbibate se formează, în cele mai frecvente
cazuri, o peliculă foarte fină, lucioasă, formată din mucus şi celule . Dacă
urma provine din cantităţi mai mari sau a fost creată în condiţii de stări
25
O. Prokop - Die menschiden blut und Serum – Grouppen, Jena, 1966, pag. 643.

15
hipersecretorii (greaţă, consum de alimente condimentate, alcool şi unele
produse medicamentoase sau toxice), componentul mucilaginos şi celular
este mai bogat. În asemenea situaţii urmele uscate par mai lucioase şi
luminiscente în lumina U.V.
Materialul fiind acumulat pe obiecte, se examinează odată cu acestea,
ţinând cont de efectul lor asupra reacţiilor la examinare. Conţinutul de
proteină serică al salivei asigură identificarea prin reacţii specifice –
coloraţie, precipitaţie. Sputa, în toate cazurile, este mai bogată decât saliva în
proteine, mucină şi celule.
b) Caracteristici individuale
în saliva normală ( persoane sănătoase) sunt relativ puţine elemente
individuale şi aceste se încadrează în sistemele polimorfismelor de grupe.
Pentru practică, cea mai importantă este grupa Se –se. Independent de
aparenţă la grupele A,B,O, 80% din persoane elimină odată cu saliva şi alte
secreţii, mucopolizaharidele caracteristice grupelor A-H, B-H, sau O-H.
Cantitativ acestea sunt suficiente pentru identificare lor din urme. Grupele
enzimatice ( fosfataza acidă, colinesteraza), vor fi evidenţiate din urme mai
abundente.
În cazuri patologice, saliva suferă o modificare individuală mai
ales în compoziţia celulară, fiind aglomerată în leucocite la tonsilită sau alte
inflamaţii ale cavitaţii bucale sau ale glandelor secretorii, precum şi în cazul
eventualei prezenţe a celulelor tumoral. Compoziţia urmelor în unele infecţii
poate să aprindă o floră microbiană particulară.
În condiţii particulare de activităţi productive, intoxicaţiile, etc., se
amestecă unele produse” poluante” în salivă, constituind astfel un indiciu
imediat pentru identificare. Este de remarcat faptul că asemenea materiale
străine pot fi adăugate întâmplător, ele fiind prezente în suportul urmelor de
salivă ( ex. rujul de buze).
Modificările fine, fazele secreţiei salivare şi finele variaţiuni în
anticorpi sau constituente biologic active sunt insuficiente pentru a le
evidenţia în expertiza criminalistică.

Căutarea urmelor de salivă

Căutarea şi descoperirea urmelor de salivă se face, după caz, prin

examinarea directă cu ochiul liber, prin folosirea la faţa locului a unor
mijloace optice (lupa, microscopul de buzunar, lămpi cu radiaţii vizibile şi

16
ultraviolete, lanterne) sau prin ridicarea obiectelor pe care se presupune că
există urme de salivă şi trimiterea la laborator în vederea descoperirii lor.
Urmele de salivă se caută pe toate obiectele existente la locul faptei ce
ar putea avea legătură cu desfăşurarea activităţii infracţionale.
Obiectele şi locurile unde se caută urme de salivă sunt :
- cele utilizate în scop de igiena corporală, cum ar fi batista, prosopul,
periuţa de dinţi, scobitoarea sau alte mici obiecte pretabile acestei
destinaţii;
- cele folosite pentru fumat – ţigări, mucuri, pipe, trabucuri etc. ;
- tacâmurile, farfuriile, paharele, sticlele, ceştile şi alte asemenea
obiecte susceptibile de a fi suportul unor urme de salivă;
- instrumentele muzicale de suflat, instrumentar stomatologic şi de
ORL;
- obiecte de încălţăminte şi îmbrăcăminte;
- obiecte de cult religios (icoane, cruci, relicve etc);
- vată, tifon, comprese, căluşuri, alte obiecte introduse forţat în
cavitatea bucală a victimei;
- lenjeria de corp şi de pat, insistându-se în mod deosebit asupra
gulerelor, piepţilor, cusăturilor marginale, feţelor interioare ale
cupelor sutienelor, feţelor de pernă, cearşafurilor ş.a.
- corpul victimei (pe buze, faţă, gât, regiunea mamară, regiunea
pubiană) şi împrejurimile locului unde aceasta a fost găsită;
- alte obiecte sau instrumente găsite la faţa locului provenite de la
făptuitor şi pe care se presupune că există urme de salivă.
Din sfera cercetării nu trebuie excluse obiecte sau suporturi care,
aparent, nu sunt apte să reţină acest tip de urme, cum sunt, de pildă, timbrele,
plicurile, suporturile rujurilor de buze. Privitor la reţinerea urmelor de salivă
pe suporturile menţionate, în literatura de specialitate se menţionează cazuri
de stabilire a grupei sanguine prin examinarea a numai 1/16 din suprafaţa
unui timbru26.
La căutarea urmelor de salivă nu trebuie pierdut din vedere că ele se
pot confunda cu alte urme biologice (spermă, secreţia vaginală, transpiraţie,
mucus nazal), precum şi cu pete de altă natură anorganică sau organică, mai
ales sucuri diverse, vopsea, detergenţi etc.

Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului

26
În aceste sens, A.Swenson, O. Wendel – Descoperirea infracţiunilor – metode moderne de investigaţie
criminală, Stockholm, 1954, traducere în limba română, pag. 208

17
 Cercetarea la faţa locului se consemnează într-un proces verbal
(art.131 C.pr.pen.), care trebuie să cuprindă, în afara menţiunilor prevăzute
de art.91 C.pr.pen., descrierea amănunţită a situaţiei locului, a urmelor
găsite, a obiectelor examinate şi a celor ridicate, a poziţiei şi stării celorlalte
mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie şi,
pe cât, posibil cu dimensiunile respective. Se pot face schiţe, desene sau
fotografii, înregistrări video sau alte asemenea lucrări, care se vizează şi se
anexează la procesul verbal.

Fotografia şi filmul judiciar de la locul faptei

Fotografia de la locul faptei se efectuează pe măsura desfăşurării

cercetării. Fotografia la faţa locului include fotografia de orientare,
fotografiile schiţă, fotografia obiectelor principale, fotografiile de detaliu şi
măsurătorile fotografice.

Fotografia obiectelor principale la locul faptei – urme de salivă pe ţigări

18
 Fotografie de detaliu a urmelor de salivă prelevate pe ţigări

Interpretarea urmelor de salivă poate servi la obţinerea de date

privind modalitatea de formare a urmei, mediul profesional din care provine
persoana, starea sa de sănătate, unele deprinderi sau vicii, îndeosebi fumatul,
numărul de persoane care au creat urmele, eventual timpul petrecut la locul
cercetării ş.a.

Ridicarea urmelor de salivă

Ridicarea urmelor de salivă, în mod obişnuit, cunoaşte două
procedee, în funcţie de natura obiectelor primitoare. Când obiectele
respective sunt uşor de ridicat, cum sunt batistele, îmbrăcămintea omului,
resturile de alimente, sticlele sau paharele din care s-a băut, se procedează la
ridicarea obiectelor în cauză şi ambalarea lor astfel încât urmele să nu se
distrugă. În timpul ridicării şi ambalării obiectelor purtătoare ale urmelor de
salivă se va avea grijă ca zonele în care se află petele respective să nu vină în
contact cu ambalajul sau cu alte obiecte care le-ar putea deteriora. Dacă,
însă, urmele de salivă se află pe obiecte greu de transportat, cum sunt
duşumelele, mozaicul de bucătărie, pe mobilă sau pe corpul omului,
ridicarea lor se face cu hârtie de filtru, cât timp sunt încă fluide. Cele deja
uscate, sub formă de uşoară peliculă, întâi se umectează cu apă distilată şi
după aceea se tamponează cu hârtie de filtru, care se introduce în eprubete
sterilizate27.
27
I. Mircea - Criminalistica, ed. a II-a , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag.135

19
 Specialiştii recomandă expedierea de urgenţă a urmelor de salivă la
laboratorul de specialitate, pentru a nu se distruge antigenele28.

Expertiza urmelor de salivă

În cazul expertizei, întrebările cele mai importante ar fi:
- urma este sau nu de salivă ?
- saliva este sau nu de origine umană ?
- care este calitatea persoanei – secretor sau nesecretor ?
- care este grupa sanguină ?
Expertiza urmelor de salivă serveşte la clasificarea unor aspecte
relativ asemănătoare urmelor de sânge.
Examinarea se face prin observarea microscopică, într-o lumină
proiectată lateral, a apariţiei strălucitoare a suprafeţelor. În lumina U.V. se
poate obţine o luminiscenţă albicioasă.
Expertul trebuie să se pronunţe dacă urma este sau nu de salivă.
Prin procedeul de stabilire a speciei examinarea se realizează pe baza
principiilor de imunoprecipitaţie, punându-se în contact urma de salivă cu
ser precipitant în plăci de agar.
Expertul stabileşte calitatea de secretor sau nesecretor şi, în
consecinţă, grupa sanguină căruia îi aparţine persoana29 .
Examinarea microscopică a urmelor de salivă se poate realiza în cazul
când există o urmă mai abundentă sau scurgeri de salivă pe o suprafaţă
(eventual şi pe mucuri de ţigară, cu filtru). Tabloul microscopic poate să
cuprindă: celule epiteliale bucale, leucocite, corpusculi de salivă, microbi,
eritrocite, fragmente din alimentele consumate, ca: granule de amidon,
celule vegetale, cât şi alte elemente celulare sau corpusculare prezente
accidental în urmele de salivă.
O serie de particularităţi pot fi determinate şi de mediul în care îşi
desfăşoară activitatea persoana căreia îi aparţine urma, cum sunt cazurile
persoanelor care îşi desfăşoară activitatea în întreprinderi chimice, topitorii,
mine etc30.

28
E. Stancu – Criminalistica , vol. I, Tehnica criminalisticii, Editura Tempus Srl, Bucureşti, 1992, pag. 164
29
Marcela Boia şi Lia Vasiliu – “Cercetări privind antigenele salivare şi importanţa lor în expertiza
biologică, în – Prezent şi perspectivă în ştiinţa criminalistică, pag 126 - 127
30
V. Molnar – Tratat practic de criminalistică, vol. II, pag. 257 şi urm.

20
 Cercetarea urmelor de spermă
3.2.1. Noţiuni generale.

Urmele seminale fac parte din categoria acelor urme biologice

întâlnite în diverse împrejurări , care numai aparent au o frecvenţă redusă.
De regulă, prezenţa lor este caracteristică, săvârşirii de infracţiuni de un grad
de periculozitate deosebit sau al căror mod de săvârşire prezintă anumite
particularităţi. Aşa sunt, de pildă, omorul şi infracţiunile privitoare la viaţa
sexuală (violul, raportul cu o minoră, seducţia, relaţiile sexule între
persoane de acelaşi sex, perversiunea şi corupţia sexuală, incestul).
După cum se afirmă în literatura de specialitate, urmele seminare pot
reprezenta nu numai dovada unei infracţiuni, dar aduc şi precizări în legătură
cu mobilul sau natura faptei. Importanţa urmelor de spermă pentru
cercetarea criminalistică rezidă nu numai din faptul că ele servesc la
clarificarea unor probleme referitoare la împrejurările săvârşirii faptei, ci,
mai ales, la posibilitatea obţinerii unor date utile individualizării persoanei
ori delimitării cercului de suspecţi, unii autori susţinând chiar posibilitatea
identificării persoanei.
Elementul component generator al produsului seminal este testiculul,
parte a aparatului genital masculin, care este o reuniune de organe cu
structuri şi roluri diferite ce îndeplinesc, sub coordonarea sistemului
neurohormonal, o funcţie de majoră importanţă pentru specie, anume
asigurarea perpetuării acestuia.

Caracteristici generale ale lichidului spermatic

Lichidul spermatic conţine numeroase produse nutritive cu importanţă
majoră, întrucât intervin pentru a asigura viabilitatea, motilitatea,
vehiculabilitatea, eficacitatea şi supravieţuirea celulei sexuale masculine.
Calitatea lichidului seminal se estimează prin următorii parametri :
volum 2,5-5,5ml, aspect opalescent neomogen, timp de omogenizare 10-30
minute, pH 7,2-7,8.31
De regulă, în lichidul seminal normal 70-80% din spermatozoizi au
aspect firesc, iar 20-30% au forme patologice degenerate, cu anomalii de
cap, de col, de piesă intermediară sau de coadă, izolate sau în combinaţie.
2% din elementele figurate ale spermei sunt reprezentate de forme imature,
celule epiteliale din căile spermatice32.
31
M. Minovici - Tratat complet de medicină legală, vol II, Bucureşti, pag. 114
32
M. Minovici - Tratat complet de medicină legală, vol I, Bucureşti, pag. 584-585

21
 Conţinutul imunologic al lichidului spermatic este suportul
investigaţiilor serologice ce au drept obiectiv stabilirea apartenenţei la grup a
persoanei al cărei ejaculat a fost examinat, iar la nevoie pentru stabilirea
apartenenţei la specie si totdeauna, pe cât posibil, a apartenenţei de grupă
sanguină.

Caracteristice individuale ale lichidului spermatic.

Materialul supus examinării provine din : lichidul seminal; conţinutul
cavităţilor naturale, orificiilor naturale, neoorificiilor; urme descoperite pe
indiferent alte categorii de suporturi.
Studiul lichidului spermatic normal este considerat a fi veridic dacă
probele s-au luat după trei până la cinci zile de repaus sexual.
Analizele citologice şi chimice trebuie să fie făcute la 1-2 ore după
recoltare. Sperma se păstrează la temperatura camerei (18-22C).
Ori de câte ori se execută analize spermatice trebuie să se ţină seama
de factorii de eroare cum sunt : excese sexuale care furnizează spermă
diluată şi cu număr crescut de elemente tinere din linia spermatică, oboseală,
stări febrile, stări neuropsihice deprimante sau şocuri neuropsihice,
abstinenţă sexuală sub trei zile, stări carenţiale, convalescenţă după boli
febrile.
Prin efectuarea morfogramei se obţin indicii privind :
- preexistenţa de produs biologic în cavitatea naturală;
- numărul de parteneri;
- starea de sănătate a partenerilor activi;
- vechimea depunerii produsului biologic.

Căutarea urmelor de spermă

Căutarea urmelor de spermă, de regulă, nu întâmpină greutăţi. Ele se
descoperă prin cercetarea obiectelor chiar cu ochiul liber la lumina naturală a
zilei. În lipsa acesteia obiectele suspecte se luminează cu o lanternă de
buzunar sub diferite unghiuri de incidenţă a razelor de lumină. Se poate
recurge, la nevoie, la utilizarea lămpii portative cu ultraviolete, după ce s-a
creat în prealabil o vizibilitate redusă în zona cercetată.
Ordinea cercetării obiectelor suspecte de a fi purtătoare de urme de
spermă este determinată de particularităţile locului faptei. Când în locul
respectiv se mai află şi corpul victimei, acesta se examinează întâi, cu
concursul medicului legist. Astfel, urmele de spermă se vor căuta pe coapse,
fese, abdomen, sub sâni, subsuori, pe mâini, în orificiile naturale, pe perii
pubieni. Continuă, apoi, cu lenjeria de corp şi îmbrăcămintea exterioară a

22
victimei. După aceea se trece la examinarea obiectelor suspecte de a fi
purtătoare ale acestor urme. În ordine, se cercetează lenjeria de pat,
covoarele din apropiere, duşumelele, parchetul, prosoapele, chiuvetele, băile,
precum şi alte obiecte apte de a primi şi a păstra urmele de spermă.
În cazurile când locul faptei este un câmp deschis, urmele de spermă
se mai caută pe pământ, pe iarbă, frunze, flori, precum şi pe alte obiecte pe
care s-ar fi putut crea ele în timpul săvârşirii infracţiunii cercetate.
Sub radiaţiile ultraviolete, petele de spermă primesc o fluorescenţă
alb-albăstruie, care se datorează sperminei, dar nu este specifică, fiind
întâlnită şi în cazul altor substanţe.

Interpretare urmelor de spermă

Interpretare urmelor seminale la faţa locului oferă date referitoare nu
numai la natura, mobilul şi modul de săvârşire a faptei, ci şi în legătură cu
anumite deprinderi, aberaţii sexuale sau anumite stări psihopatologice ale
autorului.

Fotografia obiectelor principale la locul faptei – urme de pete biologice

23
 Fotografie de detaliu a urmelor de spermă

În cazul expertizei urmelor seminale, întrebările cele mai importante ar

fi:
- urma este într-adevăr de spermă ?
- sperma este de origine umană sau animală ?
- care este numărul persoanelor de la care provin urmele ?
- dacă sunt prezente unele boli ?
- care este vechimea lor aproximativă ?
Examinarea urmelor de spermă .
Examinarea biologică a urmelor de spermă cunoaşte diferite procedee.
Acestea prezintă o particularitate, şi anume aceea că în marea majoritate a
cazurilor această activitate se consumă în faza examinării separate.
În această etapă, expertul se foloseşte în examinarea urmelor de
spermă de una din următoarele reacţii:
- Reacţii de orientare – o modalitate eficientă de a realiza o analiză
discriminatorie a urmelor ce apar pe diferite suporturi la faţa
locului – se află dacă urma este sau nu de spermă.
- Reacţii de probabilitate: reacţii de probabilitate bazate pe
proprietăţi chimice ale spermei: reacţii cristalografice, reacţii
cromatografice, reacţii spectografice;
- Reacţii de probabilitate bazate pe proprietăţile enzimatice ale
spermei: fosfataza acidă creatinfosfokinaza;
- Reacţii de probabilitate bazate pe proprietăţile imunologice ale
spermei relevă apartenenţa la specie şi organ: reacţii de
certitudine.

24
 Autorii sunt unanimi în a aprecia că singurul element de certitudine, în
baza căruia se formulează concluzia că urma materie examinată este urmă
de spermă, îl reprezintă evidenţierea spermatozoidului.
Pentru stabilirea apartenenţei la specia umană a lichidului spermal luat
în studiu, se procedează la relevarea caracterelor antigenice specifice.
Trebuie reţinut că prezenţa spermatozoizilor confirmă, că urmele de la
faţa locului sunt de spermă, în timp ce lipsa lor nu conduce la concluzia
opusă, întrucât este posibil ca unele pete de spermă să nu aibă spermatozoizi
din multiple cauze, cum ar fi vârsta, anumite boli de care suferă bărbatul,
urma din care a fost recoltată sperma supusă examinării să se situeze printre
ultimele dintre cele eliminate în momentul respectiv33.
Exigenţele de ordin biocriminalistic şi medico-legal impun a se realiza
stabilirea apartenenţei individuale, iar pentru a atinge acest deziderat se
preconizează utilizarea de procedee spectografice, cromatografice şi de
relevare a substanţelor specifice de grup sanguin, aplicabile fiind îndeosebi
cele din ultima categorie.
Stabilirea apartenenţei individuale a urmelor de spermă prin
determinarea substanţelor specifice de grup sanguin se bazează pe prezenţa
acestora în plasma seminală la indivizii secretori. Caracterul secretor al mai
multor indivizi deschide posibilitatea expertizei ca şi pe această cale să se
facă diferenţe între indivizi, când se cere mai ales în procesul cercetării
infracţiunilor sexuale. De exemplu, când bărbatul este secretor şi victima
nesecretoare, antigenele sunt numai ale victimei34, iar când ambii sunt
secretori, suntem în prezenţa amestecului de antigene, din care rezultatele
vor avea eficienţă diferită, dependentă de grupele sanguine ale celor doi
indivizi în cauză35. Stabilirea grupei sanguine cu ajutorul urmelor de spermă
se realizează prin punerea în evidenţă a factorilor ce aparţin grupelor A.B.O.,
sistemului MN, sistemului Lewis şi, discutabil, în privinţa factorului Rh
(D)36.
Expertul mai poate stabili numărul de persoane care au lăsat urma de
spermă, starea de sănătate a acestora, precum şi timpul aproximativ scurs din
momentul ejaculării.

33
A. Svensson, O. Wendel – Techniques of crime scene investigation, Elsevier Publishing Company, inc.
New York, 1965, pag. 138.
34
M. Terbancea, L. Vasiliu, K. Crainic – Limitele şi posibilităţile examenelor serologice în infracţiunile
privind viaţa sexuală, în Şcoala românească de criminalistică, I.G.M., Bucureşti, 1975, pag 170.
35
M. Terbancea, L. Vasiliu, K. Crainic – Limitele şi posibilităţilor examenelor serologice în infracţiunile
privind viaţa sexuală, I.G.M., Bucureşti, 1975, pag. 172.
36
Gh. Asanache, op. cit.,pag. 276 .

25
 Cercetarea urmelor de păr

Noţiuni generale
Frecvenţa crescută a cazurilor de descoperire a urmelor de natură
piloasă la locul faptei şi pe corpul persoanei suspecte a fi săvârşit o
infracţiune a ridicat încă cu mult timp în urmă numeroase probleme.
Dacă în primele faze ale acumulărilor de date pur descriptive se
punea accentul îndeosebi pe aspectele distinctive faţă de produsul biologic
similar, dar de provenienţă animală, în timp se relevă noi aspecte, cum ar fi:
valoarea medico-legală a examenului, crearea de instrumente de lucru la
îndemâna specialistului.
O etapă superioară s-a înregistrat odată cu acumularea şi
aplicarea de noi metode şi tehnici de lucru: studiul microelementele chimice;
evidenţierea vaselor; relevarea de fragmente biochimice specifice;
examinările cu microscopul electronic; examinările spectrografice; analiza
radioactivităţii indirecte; absorbţia atomică.
Structura macroscopică şi microscopică a diferitelor fibre şi fire găsite
la locul infracţiunilor sau pe diferite alte obiecte, eventual pe suprafaţa
corpului unor persoane, a constituit material de studiu pentru mulţi
specialişti. Astfel, s-au studiat deosebirile dintre părul uman şi cel animal,
pigmenţii din firele de păr, particularităţile de difracţie a firului, activarea
microelementelor prin iradierea cu gaze ionizante etc.
Cercetări mai recente, bazate pe studiul microelementelor chimice din
fire, relativ la grupele sanguine şi la alte proprietăţi biochimice, au oferit noi
baze pentru realizarea unor identificări individuale.
Înainte de a se trece la examinarea firului de păr, el trebuie diferenţiat
preliminar de price alt fir de păr, avându-se în vedere următoarele
caracteristici :
- firele vegetale (şi fibrele din care ele se compun) se
particularizează prin structura lor celulară şi structura chimică
bazată pe celuloză;
- firele de mătase şi alte fibre biosintetizate (produse de insecte) au
o structură, de regulă, tubulară, cu suprafaţa granulară;

26
 - fibrele sintetice, extrem de variate, se diferenţiază prin
omogenitatea structurii pe toată lungimea lor, fie că sunt
astructurale, fie că au o structură ce imită anumite fire naturale;
- firele de păr ale mamiferelor au o structură constructivă comună,
dar variabilă după specie, după zona din care provine, după partea
proximală sau distală, iar în anumite cazuri şi după structura lor
biochimică.
Firele de păr umane se deosebesc de cele animale prin particularităţile
măduvei, cuticulei, pigmentaţiei, bulbului şi ale capătului distal. Se mai
adaugă la acestea structura biochimică a bulbului şi a tecii, precum şi unele
particularităţi de grupe.
Firul de păr este o parte anexă a pielii, iar din punct de vedere genetic
şi structural constituie o componentă epidermului, a stratului cornos. Are
două părţi principale : partea fixată în piele(radix pilii) şi partea liberă
(scapus pilii), ambele cu o schemă structurală apropiată. Suprafaţa firelor,
denumită cuticulă, este acoperită de solzi cornoşi, cu partea lor liberă spre
vârful firelor. Sub aceasta se află stratul cortical, care este alcătuit din celule
alungite, transformate în fibre longitudinale, nenucleate, în general paralele
sau uşor răsucite elicoidal. La partea de rădăcină a firelor acest strat este
alcătuit din celule cuboide. Partea cornoasă are culoare difuză, galbenă spre
brun, în aceasta fiind fixate granule de pigment de melanină având culoarea
brun spre negru. Mărimea granulelor şi transparenţa sunt variabile. Firele
cărunte nu mai conţin granule de pigment, de fapt ele sunt fire transparente,
uşor gălbui; culoarea albă – macroscopic – rezultă din conţinutul lor în aer.
La rădăcina firelor şi în apropierea ei se găsesc, chiar şi la persoane tinere,
bule gazoase, care la microscop apar sub forma unor bule fusiforme
netransparente. Către vârf, treptat, ele se răresc sau apar ca striaţii delimitate
ale fibrelor lungi.

Caracteristici generale ale firului de păr

Sub acest aspect se înţeleg acele particularităţi ale firelor de păr care
sunt legate de vârstă, de sex şi de regiunea corpului din care provin.
Firele fetale (lanugo) sunt fire, fără măduvă; lipsesc granulele de
pigment din structura scuamei, culoarea închisă provenind dintr-o
coloraţie difuză. La copii sub 3 ani, firele, în general, nu posedă măduvă
şi au o coloraţie de fond galben – aurie; treptat apar şi pigmenţii, care
după maturizarea sexuală devin definitivi. Totodată, la pubertate apar
pilozităţile caracteristice pentru sex, precum şi stratul medular al firelor
în toate regiunile.

27
 La persoanele în vârstă este caracteristică pierderea treptată a
granulelor de pigment. În regiunea capului, după vârstă de 45 ani, în
general, se găsesc frecvente fire cărunte, a căror apariţie este influenţată
de factori hormonali şi de starea generală a metabolismului. La vârsta de
50 de ani, treptat apar fire cărunte şi pe faţă, apoi pe corp; în regiunea
pubiană ele apar numai la vârste mai înaintate.
Particularităţile generale ale firelor de păr din diferite regiuni
corporale privesc lungimea, sfârşitul firului de păr, grosimea, secţiunea
transversală, ondulaţia şi caracteristicile capătului distal.

Caracteristici individuale ale firului de păr

Examinarea firului de păr cu ajutorul microscopului electronic pune
în evidenţă, de regulă, caracteristicile individuale. Caracteristicile
individuale ale firului de păr ce pot fi examinate cu ajutorul microscopiei
electronice sunt :
- distribuţia pigmenţilor în cortex şi forma lor;
- structura internă a cuticulei;
- prezenţa sau lipsa măduvei;
- desenul cuticulei şi modificarea acesteia de-a lungul firului de
păr;
- degradarea firului de păr;
- patologia firului de păr.
Activarea cu neutroni pune în evidenţă o serie de caracteristici
individuale care pot fi analizate din punct de vedere cantitativ şi calitativ.

Căutarea urmelor de păr

Descoperirea firelor de păr nu impune folosirea de metode sau
mijloace tehnico-ştiinţifice deosebite, ele fiind destul de uşor vizibile cu
ochiul liber. Totuşi, pentru facilitarea descoperirii este necesar să se
recurgă la lupe şi la surse de lumină ceva mai puternice.
Organele judiciare trebuie să ţină seama în procesul căutării firelor
de păr, de natura faptei, de ansamblul locului în care a fost comisă şi de
urmele care în mod obişnuit se creează prin săvârşirea unei infracţiuni
similare.

28
 Urmele sub forma firelor de păr se creează, de obicei, în cazul
accidentelor de circulaţie şi de muncă, cu prilejul săvârşirii unor
infracţiuni îndreptate contra persoanei, a infracţiunilor de furt, mai ales
prin efracţie, sau a celor de tâlhărie etc. Ele se depun, după detaşare, pe
cele mai diferite obiecte de la locul faptei, pe corpul victimelor sau al
făptuitorilor37,de multe ori împreună cu alte urme. În cazul infracţiunilor
de viol, de omor de tâlhărie, firele de păr se caută, în primul rând, în
mâinile victimelor, pe hainele acestora, pe lenjeria de pat, covoare şi
duşumele, în bălţile de sânge, apoi în camerele de baie, chiuvete, pe
diferite obiecte de care s-ar fi putut folosi, în procesul săvârşirii
infracţiunilor, făptuitorul sau victima etc. La cercetarea accidentelor de
circulaţie sau a furturilor de autovehicule, firele de păr pot fi pe osii, roţi,
bara de protecţie, radiatorul maşinii, în zona farurilor, pe portiere, în
interior pe fotolii, volan, schimbătorul de viteze, pe corpul victimei,
şosea, obiectele cu care s-a tamponat autovehiculul etc.
Pentru că firele de păr se descoperă mai greu când se află pe obiecte
de aceeaşi culoare cu ele sau pe suprafeţe păroase, cum sunt multe
ţesături de lână, este potrivit ca obiectele în cauză să fie iluminate sub
diferite unghiuri de incidenţă a luminii, în caz de nevoie să fie utilizate şi
lămpile portative de raze U.V. Aceste urme pot fi descoperite mai ales ca
fire izolate căzute la întâmplare sau, mai rar, mai multe la un loc, sub
formă de şuviţe ori smocuri de păr dacă au fost rupte sau smulse, sub
acţiunea instrumentelor utilizate ori direct cu mâinile. La persoanele
suspecte, firele de păr se caută pe reverele hainelor, pe manşetele
cămăşilor, pe mânecile hainelor, pe toata suprafaţa pantalonilor, precum
şi pe obiectele care aparţin acestora, cum sunt servietele, sacoşele,
poşetele, diferitele instrumente presupuse că au fost folosite la locul
faptei38.
Pentru depistarea firelor de păr se mai cercetează cu atenţie obiectele
de igienă personală, în special pieptenii şi prosoapele.
O atenţie particulară trebuie acordată cercetării obiectelor corp delict
(arme de foc, cuţite, topoare, obiecte contondente). În sfera cercetării sunt
incluse şi urmele biologice ce pot conţine şi fire de păr, iar la cadavre nu
trebuie omisă cercetarea unghiilor şi în general, a mâinilor, în care se pot
găsi fire smulse de la agresor39.
37
A.Swenson, O. Wendel – Descoperirea infracţiunilor – metode moderne de investigaţie criminală,
Stockholm, 1954, traducere în limba română, pag. 143-144; I.F.Krîlov-Sledî na meste prestuplenia, Izd.
Leningradskogo universiteta, Leningrad, 1961, pag.122.
38
A. Ciopraga, I. Iacobuţă – Criminalistica, Editura Fundaţiei „Chemarea” , Iaşi, 1997, pag.112
39
H.G. Wells – Ştiinţa judiciară, Editura Sweet and Maxwell, Londra, 1969, pag. 217

29
 În literatura de specialitate este citat un caz de identificare a unui
infractor care a lovit cu piciorul în corpul victimei căzute la pământ, după
firele de păr din sprânceană rămase pe încălţămintea făptuitorului.

Fotografie de detaliu a firelor de păr

Ridicarea firelor de păr

Ridicarea firelor de păr impune respectarea unor cerinţe minime cu

privire la menţinerea intactă a firului, evitarea amestecului lui cu alte fire de
păr, inclusiv cu fire provenite accidental de la persoanele care efectuează
cercetarea. Ridicarea firelor de păr face cu penseta şi se introduc în borcane
sau eprubete curate, astfel ca fiecare urmă formată din fire de păr va fi pusă
în ambalaj separat. Totodată trebuie păstrate intacte depunerile de pe tija
firului, prevenindu-se aderarea de noi elemente40.
Recoltarea firelor de păr de la persoanele suspecte, în vederea
obţinerii modelelor de comparaţie, necesită şi ea respectarea anumitor reguli.
În primul rând recoltarea se poate face prin smulgere, pieptănare sau tăiere,
deşi acest ultim procedeu lipseşte părul de o parte importantă – rădăcina.
Specialiştii recomandă să se facă recoltarea numai prin smulgere41.

40
E. Stancu – Criminalistica , vol. I, Tehnica criminalisticii, Editura Tempus Srl, Bucureşti, 1992, pag. 169
41
E. Stancu – Criminalistica , vol. I, Tehnica criminalisticii, Editura Tempus Srl, Bucureşti, 1992, pag. 169

30
 Firele de păr vor fi ambalate separat, în funcţie de regiunea din care au
fost recoltate. Pentru părul de pe cap este bine să se facă recoltări din mai
multe părţi (creştet, ceafă, frunte, tâmple ), cel mai indicat procedeu fiind
acela de a se împărţi suprafaţa capului în mai multe zone (de regulă opt),
numerotate în sensul acelor de ceasornic, începând din partea dreaptă a
frunţii. La fiecare fir de păr se precizează regiunea din care provine şi modul
de recoltare, fără a se omite să se indice şi numele persoanei de la care
provine.42.
Trebuie precizat faptul că fiecare colet conţinând urme biologice
trebuie să fie însoţit de menţiuni precise, detaliate, privind data şi locul
ridicării urmei, care au fost mijloacele descoperite în descoperirea lor,
persoana care le-a ridicat.

Expertiza urmelor de natură piloasă.

Expertiza firelor de păr este consacrată, pe de o parte, cercetării
structurii intime a părului, cu numeroasele sale caracteristici, iar, pe de altă
parte, analizei suprafeţei acestuia, a diverselor particule aderente, urme ale
materiei în care a fost descoperit, precum şi microurme de natura cea mai
diversă.
Metodele de examinare biologică a urmelor de natură piloasă pot da
răspunsuri la diverse întrebări privind firul de păr ridicat de la faţa locului
sau de pe corpul victimei, referitoare la următoarele aspecte:
- Natura şi origina umană sau animală a firului de păr;
- Zona corpului din care provine;
- Modul de degradare a firelor de păr;
- Sexul, vârsta aproximativă şi rasa persoanei;
- Eventualele alterări produse de diverse boli;
- Natura depunerilor de pe suprafaţa firului de păr.
Pentru urgentarea investigaţiilor criminalistice în direcţia descoperirii
autorului este importantă determinarea încă de la început a culorii şi
elementelor caracteristice exterioare, ca şi a impurităţilor existente pe firul
de păr, ceea ce permite restrângerea rapidă a cercului de suspecţi şi
determinarea mediului în care persoana căutată îşi desfăşoară activitatea.
Investigarea biocriminalistică de laborator a unui fir de păr, în direcţia
stabilirii caracteristicilor sale generale şi particulare, parcurge în principiu
trei etape43:

42
M.Dragomir, Gh.Asanache – Tratat practic de criminalistică, în colectiv, vol. II, I. G. M. Bucureşti,
1976, pag. 197-198; M.I.Avdeev – Sudebnaia meditina, Gosiurizdat, Moskva, 1960, pag.213
43
E. Stancu– Criminalistica. Ştiinţa investigării infractorilor, Vol. I, Editura Tempus, Bucureşti, 1992, pag.
170.

31
 - Examinarea modului de detaşare, a culorii sau vopselei, a
particularităţilor de formă, precum şi a aderenţelor;
- Examinarea structurii exterioare a firului, pentru
determinarea speciei, a vârstei, sexului, ca şi a regiunii
corporale din care provine, examinarea efectuată mai ales
prin microscopie;
- Examinarea structurii interioare, respectiv a cortexului (în
care se găsesc pigmenţi ai părului, pe baza cărora se poate
face o identificare de grup precum şi a medularei).
Natura şi originea unui fir de păr uman se detaşează de firele de altă
natură (vegetală, artificială, etc.) prin structura sa intimă şi prin solzişorii de
pe suprafaţa cuticulei. Părul uman se distinge de părul altor mamifere,
printre altele, datorită caracteristicilor cuticulei, în special ale solzilor, ale
substanţei corticale (cortexul) şi pigmenţilor acesteia, precum şi ale
medularei.
Un element de diferenţiere este indicele medular (raportul dintre
diametrul canalului medular şi diametrul total al firului de păr, care se
apropie la om de 0,30, spre deosebire de cel al animalelor, situat la peste
0,50.
Prin examinarea biocriminalistică se mai pot obţine şi alte date, cum
ar fi:
- Regiunea corpului, stabilirea după lungimea, grosimea, forma,
starea de maceraţie a cuticulei (specifică părului de la axile),
secţiunea transversală, ondulaţia şi caracteristicile capului distal.
- Vârsta, aceasta determinându-se cu anumită aproximaţie şi numai
între anumite limite. Părul de copil şi adolescent este ceva mai
subţire şi mai puţin pigmentat. Odată cu înaintarea în vârstă
cuticula părului se îngroaşă, devine mai puţin transparentă şi cu
timpul îşi pierde pigmentaţia. În cazurile când firele de păr din
sprâncene şi din regiunea pubiană rămân fără pigment, starea de
sensibilitate este evidentă.
- Diferenţierea de sexe, pe baza cromatinei sexuale, apreciată ca
fiind în cantitate mai mare în părul femeilor, care este, însă, lipsit
de medulară, spre deosebire de părul bărbaţilor.
- Rasa umană căruia i-ar putea aparţine firul de păr, elementul de
diferenţiere constituindu-l forma secţiunii transversale a firului,
ovală la albi, reniformă la negri şi rotundă la rasa galbenă44.

44
J.L. Clement – Il s‘en faut parfois d’un cheveu, în – Science et vie, număr subintitulat – La police
scientifique, pag. 52 - 53

32
 În ceea ce priveşte compoziţia, firul de păr conţine peste 15 elemente
chimice (mangan, cupru, zinc, aur, plumb, arseniu, mercur, telur etc.), a
căror concentraţie variază aproape de la o lună la alta, în funcţie de stările
fiziopatologice, de condiţiile de igienă, de alimentaţie, de mediu. Prin
urmare, o eventuală identificare a persoanei pe baza compoziţiei chimice a
firului de păr este încă relativă.
Dintre principalele metode tehnico – ştiinţifice de examinare a firului
de păr, putem aminti microscopia clasică şi electronică, îndeosebi aceea cu
baleiaj, spectrofotometria de absorbţie atomică45. O metodă modernă de
analiză este considerată activarea prin neutroni, apreciată de unii specialişti
atât pentru fineţea determinărilor calitative, cât şi pentru păstrarea intactă a
firului de păr şi a aderenţelor de pe suprafaţa sa.
Majoritatea specialiştilor consideră, încă, că această identificare este
posibilă numai teoretic.
Pe linia lărgirii posibilităţilor de identificare după firul de păr, în
prezent este posibil determinarea grupei sanguine a persoanei, datorită
prezenţei antigenelor specifice sistemului A, B, O. Determinarea necesită
fire de o lungime de 3 sau 9cm., în funcţie de procedeul întrebuinţat,
apreciindu-se că pentru stabilirea fiecărui antigen sunt necesare 3cm. Fiind o
metodă distructivă, se va aplica după terminarea celorlalte cercetări.

Cercetarea altor urme biologice de natură

umană

Urmele de transpiraţie
Urmele de transpiraţie se creează la locul faptei fie prin ştergerea
firească a mâinilor, frunţii, obrajilor, gâtului sau altor părţi ale corpului cu
batiste, prosoape, cearşafuri, fie prin căderea de picături direct pe diferite
obiecte, cum sunt duşumelele, parchetul etc.

45
V. Molnaru, S.Mihăilescu, M.Drobilă, V.Paris, I. Pătru, M. Moldovan, în – Tratat practic de
criminalistică, vol. II, supra. Cit., cap XII, secţiunile I, II, IV, pag. 281 şi urm.

33
 De obicei, fiind incolore, doar foarte rar uşor colorate datorită
impurităţilor de pe corp, urmele de transpiraţie se descoperă foarte greu la
locul faptei. Din aceste motive, ele se ridică împreună cu obiectele suspecte
de a fi purtătoare, cum sun batistele, pălăriile sau căciulile, fularele,
încălţămintea, piesele din îmbrăcămintea de corp şi altele. În vederea
descoperirilor, se cercetează foarte atent obiectele suspecte, folosindu-se
mijloacele utilizate la urmele de salivă şi spermă.

Urmele de urină.
Urmele de urină, de obicei, se creează la locul faptei în cantitate destul
de mare şi obiectele pe care se află, cu rare excepţii, în zonele îmbibate cu
urină au o culoare uşor gălbuie, uneori chiar de un galben pronunţat. În
cantitate mai mică ele pot fi descoperite pe lenjeria de corp, pe pat, iar în
cantitate mai mare, pe solul ori pe zăpada din perimetrul locului faptei sau
chiar pe drumul parcurs de infractor înainte sau după săvârşirea infracţiunii.
Descoperirea urmelor de urină nu reprezintă o greutate deosebită.
Obiectele îmbibate cu urină, fiind uşor colorate în galben, mai rar spre brun,
se observă cu uşurinţă.

Urmele de vomă
Urmele de vomă se creează prin expulzarea pe cală bucală a
conţinutului stomacal, datorită contracţie spastice a diafragmei şi a
muşchilor abdominali. Ele se compun, în esenţă, din alimentele ingerate de
persoana în cauză şi încă nedigerate. În general, se prezintă sub forma unei
mase vâscoase, foarte des multicoloră, cu un miros caracteristic alimentelor
intrate în fermentaţie.

Urmele de excremente
Urmele de excremente, uneori, sunt lăsate de infractori la locul faptei
din cele mai variate motive. La unii infractori datorită emoţiilor deosebite
trăite în clipele activităţilor infracţionale, se produc contracţii spastice care
comprimă tubul digestiv grăbind astfel defecaţia 46. Alţii însă, îşi lasă la locul
faptei produsele fecale din convingerea superstiţioasă că nu vor fi prinşi 47.
Alteori, se întâmplă ca infractorii să-şi lase excrementele din răzbunare sau
dispreţ48.

46
A.Swenson, O. Wendel – Descoperirea infracţiunilor – metode moderne de investigaţie criminală,
Stockholm, 1954, traducere în limba română, pag. 140-141
47
I. F. Krîlov – Sledî na meste prestuplenia, Izd. Leningradskogo universiteta, Leningrad, 1961, pag. 119-
120
48
V. I. Popov – Osmotr mesta proisşestvia, Gosiurizdat, Moskva, 1959, pag. 122

34
 Ridicarea urmelor de transpiraţie se face împreună cu obiectele
purtătoare astfel ca, prin manipulare şi transport, să nu se creeze urme noi pe
obiectele respective. Ambalajele utilizate trebuie să fie curate, de dimensiuni
potrivite obiectului în cauză.
Urmele de urina se ridică împreună cu obiectele purtătoare şi se
ambalează astfel ca ele să nu vină în contact cu substanţe străine. Când sunt
îmbibate în sol sau în zăpadă se ridică o cantitate potrivită din acestea şi se
ambalează în borcane curate. Când urina se gaseşte sub formă de bălţi,
ridicarea se realizează prin procedeul aplicat la ridicarea urmelor de sânge în
stare fluidă şi, în cantitate mai mare, cu pompa de cauciuc sau cu pipeta,
introducându-se în sticle curate, cu menţiunile de rigoare49.
Ridicarea urmelor de vomă se face prin introducerea din masa urmei
în borcane curate a cantităţii necesare de substanţă. Când la locul faptei sunt
urme de vomă în mai multe locuri şi cu aspecte, în general, diferite, se vor
ridica probe de laborator din fiecare urmă în parte, ambalându-se în borcane
separate.
Ridicarea urmelor de excremente se face prin procedee similare celor
aplicate la urmele de vomă.

Expertiza urmelor
Întrebările cele mai importante ar fi:
A. în în cazul urmelor de transpiraţie:
- care este grupa sanguină ?

B. în cazul urmelor de urină:

- dacă este urmă de urină sau de altă natură ?
- dacă este persoană gravidă sau nu ?
- dacă a născut sau a avortat ?
- dacă persoana a consumat alcool50 ?
- care este grupa sanguină a persoanei în cauză 51?

C. în cazul urmelor de vomă:

- ce alimente a ingerat persoana în ultima vreme ?
- care este grupa sanguină a persoanei de la care provin ?

D. în cazul urmelor de excremente:

- ce alimente au fost ingerate ?
49
I. Mircea - Criminalistica, ed. a II-a , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag.136
50
I. F. Krîlov – Sledî na meste prestuplenia, Leningrad, pag. 119.
51
P. Ştefănescu, op. cit., pag. 119

35
 - de ce boli suferă persoana în cauză ?
- care este grupa sanguină ?
Odată cu materiale corespunzătoare pentru efectuarea expertizei, este
potrivit să fie trimis şi întregul material al cauzei, dacă în situaţia concretă,
prin studiul lui expertul, dobândind cunoştinţe mai amănunţite despre fapta
cercetată, ar putea să stabilească concluzii mai temeinice 52. În această
privinţă, este necesar ca, în fiecare caz concret, să se discute cu expertul în
cauză după ce acesta cunoaşte actul dispoziţiei de expertiză şi materialul
pus la dispoziţie în acest scop.
A. Expertiza urmelor de transpiraţie.
Examinate în condiţii de laborator, urmele de transpiraţie oferă date în
legătură cu grupa sanguină a persoanei de la care provin.
În unele situaţii deschid posibilitatea stabilirii profesiei sau mediului de
muncă al persoanei.
B. Expertiza urmelor de urină.
Prin intermediul expertizei biocriminalistice, expertul poate să stabilească
dacă urma este sau nu de urină, starea de graviditate, situaţiile de naşteri ori
avort, precum şi prezenţa alcoolului în sânge53, grupa sanguină a persoanei
în cauză54.
C. Expertiza urmelor de vomă.
În urma examinării în laborator, expertul poate stabili natura alimentelor
ingerate în ultimele ore, precum şi grupa sanguină a persoanei de la care
provin urmele chiar şi după trecerea unei perioade mai lungi de timp55 .
D. Expertiza urmelor de excremente.
Prin examenele de expertiză a urmelor de excremente, se stabilesc ce
fel de alimente au fost ingerate, anumite boli de care suferă persoana în
cauză, prezenţa unor microorganisme sau viermi intestinali, precum şi grupa
sa de sânge56.

Raportul de expertiză

52
Gr. Theodoru – Curs de drept procesual penal, Partea generală, Iaşi, 1959, pag. 449; L.Ionescu şi
D.Sandu – Identificarea criminalistică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, pag.151.
53
I. F. Krîlor, op. cit., pag. 119.
54
P. Ştefănescu, op. cit., pag. 1.19
55
A. Svensson, O. Wendel – Techniques of crime scene investigation, Elsevier Publishing Company, inc.
New York, 1965, pag. 140 – 141.
56
M.Basarab – Criminalistica, Serviciul de multiplicare al Universităţii Babeş – Boliay, Cluj, 1969,
pag.138.

36
 După efectuarea expertizei se întocmeşte un singur raport scris, chiar
dacă sunt mai mulţi experţi, iar opiniile separate sunt consemnate în
cuprinsul raportului sau într-o anexă (art. 12 C.pr.pen.).
Raportul de expertiză, conform art. 123 C.pr.pen., trebuie să cuprindă:
partea introductivă, descrierea în amănunţit a operaţiilor efectuate şi
concluziile care cuprind răspunsurile la întrebările puse şi părerea expertului
asupra obiectului expertizei.
În partea introductivă se arată organul care a cerut expertiza, data când
şi locul unde a fost efectuată, obiectul expertizei şi întrebările la care
expertul trebuie să răspundă, materialele care au fost primite pentru
consultare şi dacă părţile au dat explicaţii pe parcursul expertizei.
În partea descriptivă sunt prezentate metodele de examinare,
justificarea ştiinţifică a folosirii lor, rezultatele obţinute în cursul cercetărilor.
Tot în această parte se va face analiza obiecţiilor eventuale ale părţilor în
lumina constatării expertului.
În partea finală sunt prezentate concluziile expertului formulate ca
răspuns la întrebările puse de organul ce a ordonat expertiza şi părerea
expertului asupra obiectului expertizei.
Concluziile expertului trebuie formulate în mod cert, prin răspunsuri
clare şi scurte, evitându-se, pe cât se poate, probabilitatea, şi în orice caz
speculaţiile teoretice. În caz că expertul nu poate răspunde decât printr-o
formă probabilă la una dintre întrebări sau nu poate răspunde de loc, este
necesar să se arate motivele pentru care nu a putut ajunge la o concluzie
certă.
În urma examinărilor de laborator, expertul poate formula următoarele
concluzii:
 Certă pozitivă. De exemplu: “Urmele de pe cracul stâng al
pantalonului ridicat de numitul S.V. sunt de sânge uman, aparţinând
grupei sanguine O(I)”;
- “Pe mucul de ţigară LM” ridicat de la locul furtului buteliei de
aragaz s-a constatat prezenţa salivei, care are statut secretor şi
grupă sanguină O(I)”;
- “Urma descoperită pe chilotul victimei Z.E. este de spermă şi
provine de la o persoană care aparţine grupei O(I);
- “Firul de păr în litigiu este uman şi provine din zona capului”.
 Certă negativă. De exemplu:
- “urmele de pe cămaşa ridicată de la numitul O.A. nu sunt de
sânge uman”;

37
 - “în urmele de salivă de pe mucul de ţigară- Snagov, ridicat de la
locul săvârşirii faptei nu s-a pus în evidenţă grupa sanguină B III,
ca pe mucul de ţigară fumat experimental de numitul N.M. “;
- “spermatozoizii recoltaţi din vaginul victimei E.V. şi nu aparţin
numitului A.V.”
- ‘firul de păr descoperit pe cuţitul în litigiu nu aparţine victimei
Z.E.”;
 De probabilitate. De exemplu:
- “urmele de sânge descoperite pe mânerul cuţitului ridicat de la
numitul Z.A. sunt de sânge uman, care aparţine probabil grupei
sanguine BIII”;
- “pe batista găsită la locul faptei s-au pus în evidenţă urmele de
salivă care au probabil grupa O(I)”;
- “urmele de spermă ridicate de pe chilotul victimei N.M. aparţin
probabil grupei BIII”;
- “firul de păr descoperit în măna victimei F.E. aparţine probabil
numitului E.V.”.
 De imposibilitate. De exemplu:
- “nu se poate stabili dacă urmele în litigiu sunt de sânge uman”;
- “nu se poate stabili dacă pe batistă în litigiu sunt urme de salivă”;
- “nu se poate stabili grupa sanguină a persoanei căreia îi aparţin
urmele de spermă”;
- “nu se poate stabili natura firului de păr în litigiu”.
Raportul de expertiză va cuprinde o serie de planşe fotografice ,
schiţe prin care se vor demonstra cele susţinute în textul raportului.
Concluziile expertizei nu sunt obligatorii pentru organul de urmărire
penală sau pentru instanţa de judecată, pentru aceasta ele trebuie susţinute de
expert printr-o motivare riguros ştiinţifică, atât ca metode folosite cât şi ca
rezultate obţinute.
Dispoziţiile art124 C.pr.pen. precizează condiţiile în care se poate
solicita un supliment de expertiză şi art. 125 C.pr.pen. prevede cazul când se
poate dispune o nouă expertiză.
Condiţiile contradictorii ale diverselor acte medico-legale, cum ar fi
între o expertiză şi noua expertiză sau alte acte medico-legale trebuie avizate
de Comisia superioară medico-legală - art. 27, alin.1 din Regulamentul de
aplicare a Ordonanţei 1/2000.
Expertizele nu au o forţă probantă faţă de celelalte mijloace de probă
şi trebuie corelate cu acestea. Au un caracter ştiinţific puternic - mai ales

38
cele medico-legale - şi de mai multe ori formează convingerea organelor
judiciare.

Printr-un proces de studiu comparativ se urmăreşte şi găsirea unei

explicaţii logice asupra lipsei unei categorii de urme alături de cele
descoperite, precum şi în privinţa prezenţei anumitor urme de altă natură
care, de obicei, nu se creează în cazurile săvârşirii infracţiunilor din
categoria celor cercetate.
Întrucât întregul tablou al locului faptei, conturat prin urmele existente
în perimetrul său, în mod obiectiv niciodată nu oglindeşte complet procesul
săvârşirii infracţiunii, organele judiciare folosesc şi date din alte surse, cum
ar fi din declaraţiile persoanelor, reconstituiri, perchiziţii, expertize etc., în
coroborare cu urmele descoperite prin care se întregeşte cu noi detalii
oglinda procesului săvârşirii infracţiunii.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1) LAZĂR CÂRJAN – Tratat de criminalistică, Editura Pinguin

Book,Bucureşti,2005.
2) C. AIONIŢOAIE şi I. E. SANDU – Tratat de tactică
criminalistică, ediţia a II-a revăzută şi completată, Editura Carpaţi, Oradea,
1992.

39
 3) L. IONESCU şi D. SANDU – Identificarea criminalistică,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990.
4) COLECTIV – Ghidul procurorului criminalist, Editura Helicon,
Timişoara, 1994.
5) C. SUCIU – Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1972.
6) I. MIRCEA – Criminalistica, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001.
7) E. STANCU – Criminalistica, Editura Tempus S.R.L.,
Bucureşti, 1992.
8) A. CIOPRAGA – Criminalistica. Elemente de tactică,
Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi, Facultatea de Drept, 1986.
9) A. CIOPRAGA şi I. IACOBUŢĂ – Criminalistica, Editura
Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1997.
10) Gh. PAŞESCU – Interpretarea criminalistică a urmelor la locul
faptei, Editura Naţional, Bucureşti, 2000.
11) Gh. ASANACHE – Elemente de medicină biocriminalistică,
Comunicări, vol. I-IX, Colecţia Inst. „Victor Babeş”, Bucureşti, 1984.
12) I. ARGEŞANU – Criminalistica şi medicina legală în slujba
justiţiei, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996.

40