UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

FACULTATEA DE DREPT

DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI
INSTITUŢII POLITICE I
Ediție revizuită și adăugită
CURS ID/FR

BENONE PUŞCĂ

IULIAN GEORGEL SAVENCO

GEORGEL

Editura Universitară Danubius, Galaţi

2015
 © Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorilor. Reproducerea ei
integrală sau fragmentară este interzisă.

Editura Universitară Danubius este recunoscută de

Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
din Învăţământul Superior (cod 111/2006)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PUŞCĂ, BENONE
Drept constituţional şi instituţii politice I, Editie revizuita si adaugita Curs
ID/FR / Benone Puşcă. - Galaţi : Editura Universitară Danubius, 2015
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-533-374-1

1. Iulian Georgel Savenco

342.9(498)(075.8)

Tipografia Zigotto Galaţi

Tel.: 0236.477171

Drept constituţional şi instituţii politice 2

CUPRINS

1. DREPTUL CONSTITUŢIONAL CA RAMURĂ DE DREPT

1.1. Noțiuni generale despre drept........................................................................................... 8

1.2. Apariţia disciplinei dreptului constituţional ...................................................................... 9

1.3. Definiţia dreptului constituţional ................................................................................... 11

1.4. Izvoarele formale ale dreptului constituţional ................................................................. 13

1.5. Raporturile şi normele de drept constituţional ............................................................... 14

1.6. Noţiunea de instituţie politică......................................................................................... 16

1.7. Subiectele raportului de drept constituţional ................................................................... 17

1.8. Locul dreptului constituțional în sistemul de drept ......................................................... 21

Rezumat ............................................................................................................................... 24

Teste de autoevaluare ........................................................................................................... 24

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare ............................................................. 25

Bibliografie minimală ........................................................................................................... 25

2. CONSTITUŢIILE ROMÂNIEI DIN PERSPECTIVĂ DIACRONICĂ ŞI

SINCRONICĂ
2.1. Teoria Constituţiei ......................................................................................................... 27

2.2. Constituţiile române ....................................................................................................... 38

Rezumat ............................................................................................................................... 69

Teste de autoevaluare ........................................................................................................... 70

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare ............................................................. 70

Lucrare de verificare aferentă capitolelor 1 şi 2..................................................................... 70

Drept constituţional şi instituţii politice 3

3. CONSTITUŢIONALITATE, STAT ŞI CETĂŢENIE
3.1. Statul. Elementele constitutive ale statului ..................................................................... 72

3.2. Aspecte constituționale privind structura de stat. Forma de guvernământ ....................... 81

3.3. Suveranitatea ................................................................................................................. 89

3.4. Cetăţenia română ........................................................................................................... 90

Rezumat ............................................................................................................................. 105

Teste de autoevaluare ......................................................................................................... 105

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare ........................................................... 106

Bibliografie minimală ......................................................................................................... 106

4. DREPTURI, LIBERTĂŢI ŞI ÎNDATORIRI FUNDAMENTALE ALE

CETĂŢENILOR
4.1. Cadrul legal al drepturilor fundamentale ...................................................................... 107

4.2. Principalele categorii de drepturi şi libertăţi ................................................................. 110

4.3. Avocatul Poporului ...................................................................................................... 133

Rezumat ............................................................................................................................. 139

Teste de autoevaluare ......................................................................................................... 139

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare ........................................................... 140

Lucrare de verificare aferentă capitolelor 3 şi 4................................................................... 140

Bibliografie minimală ......................................................................................................... 140

Bibliografie (de elaborare a cursului)

Drept constituţional şi instituţii politice 4

INTRODUCERE

Modulul intitulat Drept constituţional şi instituţii politice I se studiază în anul I

şi vizează dobândirea de competenţe în domeniul dreptului constituţional.

Obiectivele cadru pe care ţi le propun sunt următoarele:

 definirea dreptului constituţional ca disciplină juridică;

 rezumarea istoricului Constituţiilor României.
 identificarea elementelor componente ale statului;
 asumarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului;

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

- Dreptul constituţional ca ramură de drept
- Constituţiile României din perspectiva diacronică şi sincronică
- Constituţionalitate, stat şi cetăţenie
- Drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor
In prima unitate de învăţare, intitulată Dreptul constituţional ca ramură de
drept, vei regăsi operaţionalizarea următoarelor competenţe specifice:
- să defineşti dreptul constituţional după reguli ştiinţifice;
- să identifici elementele raportului juridic de drept constituţional;
- să enumeri principalele izvoare formale ale dreptului constituţional;
- să raportezi dreptul constituţional la instituţiile politice existente,
după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată.
Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun teste adecvate.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a doua unitate de învăţare,
Constituţiile României din perspectiva diacronică şi sincronică, vei
achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite, noi competenţe:
- să compari constituţiile române reliefând evoluția
constituționalismului în România;
- să relaţionezi textele constituţiilor cu regimul politic;
- să elaborezi un text de comentariu al constituţiei actuale,
care îţi vor permite să rezolvi testele propuse şi tema de control
corespunzătoare primelor două unităţi de învăţare. Ca sa îţi evaluez gradul de
însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o temă de control, care după corectare o
vei primi cu observaţiile adecvate şi cu strategia corectă de învăţare pentru
modulele următoare.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a treia unitate de învăţare,
Constituţionalitate, stat şi cetăţenie, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele
oferite, noi competenţe:

Drept constituţional şi instituţii politice 5

 - să identifici elementele componente ale statului și modul în care
acestea sunt reflectate de Constituția țării noastre;
- să rezumi condiţiile de dobândire a cetăţeniei române;
- să dezvolţi într-un text de o pagină ideea interdependenţei dintre stat şi
cetăţenie.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a patra unitate de învăţare, intitulată
Drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor, vei dobândi, odată
cu cunoştinţele oferite, noi competenţe:
- să enumeri categoriile de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, cu
explicaţiile corespunzătoare;
- să descrii unul dintre drepturile cetăţeneşti cu aplicaţie la un caz
concret;
- să dezvolţi într-un eseu corelaţia dintre Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului şi legislaţia română;
- să rezumi într-un text de o pagină modul în care Avocatul Poporului
apără drepturile și libertățile persoanelor fizice în raporturile acestora
cu autoritățile publice.
Pentru o învăţare eficientă ai nevoie de următorii paşi obligatorii:
 Citeşti modulul cu maximă atenţie;
 Evidenţiezi informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie, sau le
adnotezi în spaţiul alb, rezervat special în stânga paginii;
 Răspunzi la întrebări şi rezolvi testele propuse;
 Mimezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi rezolvând-o fără
să apelezi la suportul scris;
 Compari rezultatul cu suportul de curs şi explică-ţi de ce ai eliminat
anumite secvenţe;
 În caz de rezultat îndoielnic, reia întreg demersul de învăţare.
Pe măsură ce vei parcurge modulul îţi vor fi administrate două teme de control
pe care le vei regăsi la sfârşitul unităţilor de învăţare 2 şi 4. Vei răspunde în
scris la aceste cerinţe, folosindu-te de suportul de curs şi de resursele
suplimentare. Vei fi evaluat după gradul în care ai reuşit să operaţionalizezi
competenţele. Se va ţine cont de acurateţea rezolvării, de modul de prezentare
şi de promptitudinea răspunsului. Pentru neclarităţi şi informaţii suplimentare
vei apela la tutorele indicat.
Stabilirea notei finale: răspunsurile la examen/colocviu/lucrări practice - 70%;
activităţi seminar/laborator/lucrări practice/proiect etc. - 10%; teme de control
- 20%.
N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune în
consecinţă, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate și rezolvarea
sarcinilor de lucru, a testelor şi a temelor de control. Doar în acest fel vei putea
fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de învăţare.

Drept constituţional şi instituţii politice 6

 1. DREPTUL CONSTITUŢIONAL CA RAMURĂ DE
DREPT

1.1. Noțiuni generale despre drept....................................................................................8

1.2. Apariţia disciplinei dreptului constituţional .............................................................9
1.3. Definiţia dreptului constituţional............................................................................ 11
1.4. Izvoarele formale ale dreptului constituţional ........................................................ 13
1.5. Raporturile şi normele de drept constituţional ...................................................... 14
1.6. Noţiunea de instituţie politică .................................................................................. 16
1.7. Subiectele raportului de drept constituţional .......................................................... 17
1.8. Locul dreptului constituțional în sistemul de drept ................................................ 21
Rezumat........................................................................................................................... 24
Teste de autoevaluare ..................................................................................................... 24
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare ................................................... 25
Bibliografie minimală ..................................................................................................... 25

Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
- să defineşti dreptul constituţional după reguli ştiinţifice;
- să identifici elementele raportului juridic de drept constituţional;
- să enumeri principalele izvoare formale ale dreptului
constituţional;
- să raportezi dreptul constituţional la instituţiile politice existente.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Drept constituţional şi instituţii politice 7

Benone Puşcă Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

1.1. Noțiuni generale despre drept

Omul nu poate trăi decât în societate, iar societatea pretinde omului,
respectarea anumitor principii juridice și norme de conviețuire socială.
(Ionescu, 2007, p. 16; Varga, 2007, p. 1) Tocmai necesitatea acestor
principii constituie izvorul dreptului și rațiunea sa de a exista. Noțiunea de
„drept” cuprinde un domeniu extrem de vast și foarte greu de definit,
deoarece dreptul își face apariția în societate, iar ideea de drept variază în
raport cu dezvoltarea acestei societăți și cu gradul ei de civilizație. Juriștii
care au încercat să dea o definiție noțiunii de drept, s-au lovit – de la
început – de o dificultate de neînvins, și anume diversitatea domeniilor
dreptului care făcea imposibilă precizarea unui sens unic. (Negulescu &
Alexianu, 1942, pp. 4-5).
În literatura noastră juridică mai veche, s-a considerat că dreptul nu este
decât un ansamblu de reguli de conduită impuse de puterea publică,
vizând să asigure ordinea în societate (Dongoroz, 1939, p. 139) sau ca un
sistem de norme de acțiune socială, rațional armonizate și impuse de
societate (Popa, 1996, p. 45-46). Profesorii Ioan Ceterchi și Momcilo
Luburici au definit dreptul ca sistem al normelor stabilite sau recunoscute
de stat, a căror respectare obligatorie este garantată de forța coercitivă a
statului. Profesorul Ioan Muraru, definește dreptul ca fiind „totalitatea
regulilor de conduită, instituite sau sancționate de stat, reguli ce exprimă
voința poporului ridicată la rangul de lege, a căror aplicare este realizată
de bunăvoie și, în ultimă instanță, prin forța coercitivă a statului”
(Muraru & Tănăsescu, 2011, p. 4).
Distincția dintre dreptul public și privat se caracterizează prin principiile
diferite care guvernează dreptul aplicabil statului de cele ale dreptului
aplicabil particularilor. În timp ce dreptul public însumează acele reguli
care au ca obiect reglementarea raporturilor dintre guvernanți și dintre
aceștia și guvernați, precum și raporturile dintre state, dreptul privat
cuprinde reguli care reglementează raporturile dintre particulari1 (Deleanu,
1996, pp. 43-44). Dreptul public este dominat de interesul general și are
două caracteristici importante, care îl disting de dreptul privat. Astfel, „în
raporturile de drept public, întotdeauna unul dintre subiecte este statul”
(Ionescu, 2007, p. 26), pe când în raporturile de drept privat pot fi și doi
indivizi. În raportul juridic aparținând dreptului public, se urmărește
interesul general al societății (alegerea parlamentului, desemnarea șefului
statului, numirea guvernului, adoptarea unei legi, semnarea sau ratificarea
unui tratat etc.). În raportul juridic de drept privat, fiecare parte urmărește
un interes personal (contractul de muncă, contractul de asigurare a vieții,
contractul de închiriere a unei locuințe etc.).
Distincția dintre dreptul public și privat prezintă o importanță deosebită din
următoarele considerente:
1
Această diviziune îşi găseşte o aplicaţie care variază de la o epocă la alta, în raport cu fazele prin care a trecut viaţa st atului.
Ideea de drept public a apărut cu atât mai clară şi mai puternică, cu cât statul a fost mai organizat. În Roma antică, unde
organizarea statului a atins o mare perfecţiune, dreptul public şi-a găsit o importantă dezvoltare. În epoca feudală, când
statul devine dintr-o organizaţie legală, una absolutistă şi arbitrară, dreptul public cedează pasul dreptului privat, pentru
ca, în epoca modernă, posterioară Revoluţiei Franceze, dreptul public să-şi reia vechiul rol, care tinde să devină din ce în
ce mai important şi mai covârşitor asupra dreptului privat (G. Alexianu, ed. cit., p. 13).
Drept constituţional şi instituţii politice 8
Benone Puşcă Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

a) drepturile publice, fie că aparțin statului, fie că aparțin cetățenilor, diferă

de drepturile private. În dreptul privat, oricine poate să fie titular al unui
drept, în timp ce atunci când este vorba de drepturi publice, nu oricine
poate să le exercite. Așa, de exemplu, nu oricine are drept de vot, legea
stabilind anumite condiții. Titularul unui asemenea drept nu-și poate
înstrăina dreptul, nu-l poate pierde prin prescripție, dar poate să fie decăzut
printr-o condamnare penală. Aceste distincții provin din împrejurarea că
viața colectivității, reprezentată prin drepturile publice, este considerată ca
indispensabilă pentru toată lumea.
b) regulile de drept privat au o precizie mai mare decât regulile de drept
public, care sunt mai puțin determinate;
c) în dreptul public, constatăm regimul constrângerii, pe care nu-l găsim
decât foarte rar în materie de drept privat. În dreptul privat, găsim sancțiuni
precise: nulități, reziliere, daune (Negulescu & Alexianu, 1942, p. 17). Fără
îndoială, sunt și alte distincții între drepturile publice și drepturile private.
În România, autorii de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial făceau
distincție între dreptul public și privat, potrivit argumentelor teoriei clasice.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, se renunță la distincția amintită
pentru că, potrivit ideologiei marxiste, impusă și în științele juridice,
„nimic nu este privat în această societate”, motivat de faptul că „în
societatea socialistă proprietatea privată este înlocuită cu proprietatea
obștească, iar relațiile dintre clase nu mai sunt relații de exploatare, ci
relații de ajutor reciproc” (Vrabie, 1999, p. 19). După revoluția din
decembrie 1989, s-a revenit la distincția între dreptul public și privat, în
acest sens fiind reglementări clare și precise.
Dreptul public cuprinde mai multe ramuri de drept, și anume: „dreptul
internațional public, dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul
financiar, dreptul penal, iar dreptul privat cuprinde: dreptul civil, dreptul
comercial etc.” (Muraru & Tănăsescu, 2011, p. 5).

1.2. Apariţia disciplinei dreptului constituţional

În procesul apariției și dezvoltării dreptului, ca unul din principalele
mijloace de realizare a intereselor și voinței guvernanților, disciplina
dreptului constituțional se formează la sfârșitul secolului al XVIII-lea,
după ce curentul revoluționar, dezlănțuit în 1789, a dus la elaborarea
primelor constituții scrise pe continentul european.
Pentru prima dată, instituirea unor catedre universitare, având ca obiect
studiul constituției, a fost preconizată în Franța în anul 1791, dar conceptul
clasic de „drept constituțional” este de origine italiană. Prima catedră de
drept constituțional apare în Italia la Ferrara în 1797, fiind încredințată lui
Giuseppe di Luiza, iar apoi în Franța, în 1834 (Călinoiu & Duculescu,
2008, p. 30).
Catedra de drept constituțional creată la Paris în 1834 a funcționat sub
această titulatură până în 1852, când, în urma loviturii de stat a lui Ludovic
Napoleon, a fost desființată, dar a fost reînființată după instaurarea celei
Drept constituţional şi instituţii politice 9
Benone Puşcă Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

de-a treia Republici. Titulatura de „drept constituțional” s-a menținut până

la începutul celei de-a doua jumătăți a secolului trecut, când a fost înlocuită
cu cea de „drept constituțional și instituții politice”.
Termenul de drept constituțional s-a răspândit în restul Europei o dată cu
elaborarea diferitelor constituții scrise. În unele state precum Germania,
Austria și Rusia, termenul de drept constituțional a fost înlocuit cu cel de
„drept de stat” (Drăgan, 1998, p. 32).
În țările române s-au predat, ca și în Franța, elemente de drept
constituțional și elemente de drept administrativ reunite, sub denumirea de
“drept public”. Primul curs de drept public a fost ținut în limba franceză la
Academia Mihăileană din Iași, în 1837 (de francezul G. Maisonnabe). Mai
târziu, după înființarea Universității din Iași, Simion Bărnuțiu a predat
„Dreptul public al Românilor”. De asemenea, la Facultatea de la Cluj sau
Legea supremă
la academiile de la Sibiu și Oradea, s-au predat Dreptul public sau științe
(Constituţia) a de stat.
statului român
a fost Noțiunea de drept constituțional apare foarte curând. Astfel, în 1864, A
influenţată de Codrescu publica un curs sub denumirea de Drept constituțional, iar în
cea franceză.
1881, la Brăila, Christofor I. Suliotis, își publică cursul intitulat Elemente
de drept constituțional.
Încetățenirea conceptului de drept constituțional se consideră însă, odată cu
predarea și publicarea la Facultatea de drept din Iași a cursului de Drept
constituțional al profesorului Constantin Stere (1903) și la Facultatea de
Drept din București a cursului de Drept constituțional al profesorului
Constantin Dissescu (1915).
Între cele două războaie mondiale, disciplina dreptului constituțional a fost
definitiv consacrată în facultatea de drept din țara noastră. Astfel, au fost
publicate cursuri valoroase ale unor redutabili profesori printre care se
numără: G. Alexianu, Drept constituțional, București, 1926; P. Negulescu,
Curs de drept constituțional român, București, 1927; G. Alexianu, Curs de
drept constituțional, vol. I-III, București, 1930-1937; I. Vântu, Curs de
drept constituțional, 1939-1940; C. G. Rarincescu, Curs de drept
constituțional, București, 1940; G. Alexianu, Principii de drept
constituțional, București, 1945-1946 și 1947; I. Gruia, Curs de drept
constituțional, București, 1945-1946 și 1947. Profesorii P. Negulescu și G.
Alexianu au publicat în 1942, un „Tratat de drept public” în două volume
(Drăgan, 1998, p. 33).
După instaurarea dictaturii comuniste în țara noastră, noțiunea de drept
constituțional a fost părăsită un timp și înlocuită cu denumirea de drept de
stat. S-a considerat că această denumire prezintă un cadru mai potrivit de
expunere a problemelor legate de constituție, permițând cercetarea lor nu
numai prin prisma prevederilor acesteia, ci și a celor cuprinse în alte
izvoare de drept.
Denumirea disciplinei „drept de stat” nu încorporează în sfera ei de
cercetare toate normele juridice privitoare la raporturile sociale ce se nasc
în procesul organizării şi funcţionării organelor administraţiei publice, a
instanţelor judecătoreşti şi a parchetului. După câţiva ani s-a revenit la
denumirea de „drept constituţional”, considerându-se mai potrivită.
Drept constituţional şi instituţii politice 10
Benone Puşcă Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

După 22 decembrie 1989 denumirea dată acestei discipline în programele

facultăţilor de drept din România este de Drept constituţional şi instituţii
politice.

Sarcina de lucru 1
Explică în trei fraze modul în care dreptul constituţional francez a
influenţat constituirea disciplinei corespunzătoare din dreptul românesc.

1.3. Definiţia dreptului constituţional

După cum am arătat mai sus, sistemul dreptului este format din mai multe
ramuri de drept, fiecare având principii proprii, specifice obiectului ei de
reglementare juridică, limitate la o anumită sferă de relaţii sociale.
În definirea dreptului constituțional ca ramură a dreptului unitar existent într-
un stat, sunt exprimate în literatura juridică mai multe păreri2. Unii autori
definesc dreptul constituțional ca fiind alcătuit din norme juridice care
reglementează forma statului, organizarea, funcționarea și raporturile dintre
puterile publice, limitele puterilor publice, organizarea politică a statului etc. În
unele definiții, sunt incluse drepturile și libertățile omului și cetățeanului 3. Sunt
autori care consideră că dreptul constituțional reglementează relațiile sociale
care apar în procesul organizării și exercitării puterii și, în sfârșit, alți autori
susțin că relațiile sociale reglementate de dreptul constituțional sunt cele care
apar în înfăptuirea puterii.
Analizând normele juridice aparţinând altor ramuri ale dreptului public (drept
administrativ, drept financiar ş.a.) vom constata că şi aceste norme
reglementează unele relaţii sociale din domeniul exercitării puterii. Ceea ce
deosebeşte însă normele de drept constituţional de celelalte norme ale altor
ramuri ale dreptului public este faptul că relaţiile sociale reglementate de
normele dreptului constituţional sunt relaţii sociale din domeniul consacrării

2
Paul Negulescu şi George Alexianu definesc dreptul constituțional ca fiind “ansamblul de reguli şi principii după care se
organizează şi se guvernează un stat”. (1942, pp. 3-4).
3
Ion Deleanu, “încercând sinteza criteriului material şi a celui formal”, defineşte dreptul constituţional ca fiind acela care
formulează în principii, organizează în proceduri şi consolidează în instituţii regimul politic al unei ţări, prin norme specific
adoptate de organul legiuitor. (ed. cit., p. 56)
Drept constituţional şi instituţii politice 11
Benone Puşcă Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

fundamentale a formelor politice şi juridice de organizare şi înfăptuire a

puterilor statului şi anume: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea
judecătorească. (Ionescu, 2008, p. 30).

Obiectul dreptului constituţional constă în reglementarea organizării şi

funcţionării statului şi ale organelor sale şi anume: parlament, guvern, instanţe
judecătoreşti şi a raporturilor dintre acestea, a raporturilor între stat şi
cetăţean, precum şi a drepturilor şi îndatoririlor acestuia (Deleanu, 1991, pp.
9-12).
Definirea dreptului constituţional necesită o conturare mai exactă a noţiunilor
Corelează de „organizare” şi „înfăptuire” a puterilor în stat. Relaţiile sociale dintre cele
obiectul cu trei puteri ale statului – legislativă, executivă şi judecătorească – alcătuiesc
definiţia prima categorie de relaţii sociale, reglementate prin normele dreptului
dreptului constituţional. Normele care reglementează aceste relaţii sociale consacră
constitu- structura de stat şi organizarea administrativă a teritoriului.
ţional! Dreptul constituțional se ocupă de organizarea întregii vieți a statului, el
determină structura statului, organizează și proteguiește viața individuală,
influențează toate celelalte ramuri ale dreptului, le fixează cadrul de dezvoltare
(Negulescu & Alexianu, 1942, p. 20). Ceea ce trebuie reținut însă este faptul că
nu toate relațiile sociale reglementate prin norme constituționale sunt relații
exclusive de drept constituțional, unele dintre ele au o dublă natură juridică,
adică sunt reglementate în același timp și de alte ramuri de drept (Deleanu,
1991, p. 54). Prin urmare, în obiectul dreptului constituțional vor fi cuprinse
două categorii de relații, și anume: „1) relații cu o dublă natură juridică, adică
acele relații care, fiind reglementate și de alte ramuri de drept, sunt
reglementate în același timp și de către constituție, devenind implicit și
raporturi de drept constituțional; 2) relații specifice de drept constituțional,
care formează obiectul de reglementare numai pentru normele de drept
constituțional” (Muraru & Tănăsescu, 2011, p. 20).

Pe
Pe baza celor expuse, putem defini dreptul constituţional ca ramură principală
a dreptului românesc care reglementează, prin normele sale, relaţiile sociale
fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a
puterii.
Sarcina de lucru 2
Identifică 5 elemente distinctive ale obiectului Dreptului constituţional în
raport cu obiectul Dreptului civil.

Drept constituţional şi instituţii politice 12

Benone Puşcă Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

1.4. Izvoarele formale ale dreptului constituţional

Din ansamblul izvoarelor dreptului, trebuie să identificăm care sunt
izvoarele formale (juridice) ale dreptului constituțional. „Criteriile în
măsură să ajute la identificarea izvoarelor formale ale dreptului, sunt:
autoritatea publică emitentă și conținutul normativ al actului.” (Muraru
& Tănăsescu, 2011, p. 27)
Teoria juridică actuală recunoaşte calitatea de izvoare ale dreptului
constituţional formelor dreptului scris, exprimate în actele normative ale
organelor legiuitoare4. Trebuie să arătăm de la început că nu toate
izvoarele dreptului, explicate de teoria juridică contemporană, sunt
izvoare de drept constituţional. În primul rând, trebuie să observăm că
sunt izvoare ale dreptului constituţional român numai actele normative
adoptate de autorităţile publice direct reprezentative. În al doilea rând,
aceste acte normative trebuie să reglementeze relaţii sociale
fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării
puterii.
Sunt izvoare ale dreptului constituţional actele care reglementează
relaţiile sociale fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi
exercitarea puterilor în stat: Constituţia şi legile de modificare a
Constituţiei, legile ca acte normative ale Parlamentului, Regulamentele
Parlamentului, ordonanţele Guvernului, tratatele internaţionale
(Teodoroiu, 1998, pp. 29-30).
Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei sunt principalele
izvoare ale dreptului constituţional, pentru că ele reglementează toate
problemele fundamentale care, prin obiectul lor specific, aparţin
dreptului constituţional.
Legea ca act normativ al Parlamentului ocupă al doilea loc în sistemul
izvoarelor dreptului nostru. Prin conţinutul şi importanţa relaţiilor sociale
pe care le reglementează legile, ca acte normative ale Parlamentului, sunt
principalele izvoare ale dreptului constituţional. Vom observa însă că nu
toate legile sunt izvoare ale dreptului constituţional. Unele dintre ele sunt
izvoare ale altor ramuri de drept. Aşa de exemplu, codul penal este izvor
de drept pentru dreptul penal, codul civil pentru dreptul civil, codul
muncii pentru dreptul muncii etc. Ceea ce trebuie să reţinem este aceea
că legile sunt izvoare de drept constituţional în măsura în care
reglementează relaţii fundamentale din domeniul instaurării, menţinerii şi
exercitării puterii. Sunt izvoare ale dreptului constituţional, printre altele,
legile electorale, legea cetăţeniei etc.
Regulamentele de organizare şi funcţionare ale Parlamentului sunt şi
ele izvor de drept constituţional, întrucât ele sunt acte normative prin care
sunt reglementate relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. În sistemul nostru parlamentar
sunt trei categorii de regulamente: Regulamentul Camerei Deputaţilor,

4
I. Ceterchi ş.a., ed. cit., p. 11, defineşte noţiunea de izvor de drept în sensul că, prin izvoare de drept, înţelegem forma de
exprimare a normelor juridice care sunt determinate de modul de edictare sau sancţionare a lor de către stat.
Drept constituţional şi instituţii politice 13
Benone Puşcă Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei

Deputaţilor şi Senatului.
Ordonanţele Guvernului pot fi izvoare ale dreptului constituţional dacă,
îndeplinesc condiţia de a reglementa relaţii sociale fundamentale privind
instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Domeniul reglementării va
fi însă stabilit prin legea de abilitare a Guvernului.
Tratatul internaţional este un alt izvor de drept constituţional.
Pentru a fi izvor de drept constituţional, tratatul internaţional trebuie să
fie de aplicaţie directă, nemijlocită, să fie ratificat de către Parlament şi
să privească reglementarea unor relaţii sociale specifice dreptului
constituţional.
Din examinarea dispozițiilor constituționale (art. 11 și art. 20 din
Constituția României) rezultă cinci reguli și anume: a) tratatele ratificate
de Parlament fac parte din dreptul intern; b) obligația statului de a le
respecta întocmai și cu bună credință; c) eliminarea contradicțiilor dintre
tratatele internaționale la care România vrea să adere și Constituție prin
revizuirea acesteia din urmă; d) interpretarea și aplicarea dispozițiilor
constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor în concordanță
cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte
tratate; e) prioritatea reglementărilor internaționale în cazul unor
neconcordanțe între acestea și reglementările interne privitoare la
drepturile fundamentale ale omului. (Muraru & Tănăsescu, 2011, p. 32)
Constituţia României acordă tratatelor internaţionale o atenţie sporită.

Sarcina de lucru 3
Selectează trei dintre izvoarele formale ale dreptului
constituţional şi descrie-le în câte o frază distinctă de 3-5 rânduri.

1.5. Raporturile şi normele de drept constituţional

Raportul juridic reprezintă o relație socială reglementată de norma juridică,

între subiecte de drept care apar ca titulare de drepturi subiective și obligații
juridice corelative, relație susceptibilă de a fi apărată pe calea coercițiunii
statale. (Safta, 2014, p. 33)
R
Drept constituţional şi instituţii politice 14
Benone Puşcă Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

aporturile de drept constituțional, fiind raporturi sociale, obiectul lor îl

formează activitatea oamenilor, a colectivelor și a organelor. Nu orice
activitate socială poate forma însă obiectul raporturilor de drept constituțional,
ci numai acele activități care se referă la principalele aspecte ale vieții social-
politice și exercitării statale a puterii. Ceea ce caracterizează raporturile de
drept constituțional față de alte raporturi juridice, este faptul că acestea sunt
raporturi sociale ce intră sub incidența unei norme juridice constituționale.
Cu toate că majoritatea raporturilor de drept constituțional sunt purtătoare ale
acestui atribut, trebuie precizat că există și raporturi de drept constituțional al
căror temei nu îl constituie o normă constituțională, ci alte norme juridice –
care emană de la alte organe ale puterii și în condițiile altor proceduri. Pornind
de la această constatare, în legătură cu sursele normative ale raporturilor de
drept constituțional, este necesară o distincție, și anume: în timp ce normele
constituționale au întotdeauna vocația de a crea, stinge sau modifica un raport
de drept constituțional, „celelalte norme nu sunt susceptibile a se realiza prin
raporturi de drept constituțional decât dacă reglementează raporturi sociale
ce au calitatea de a fi elemente constitutive ale unei anumite activități
fundamentale ce se desfășoară în stat, și anume activitatea de instaurare,
menținere și exercitare statală a puterii”. (Muraru, 1998, p. 18)
Prin urmare, dacă ne referim la criteriul hotărâtor de delimitare a raporturilor
de drept constituțional de celelalte raporturi juridice, raporturile de drept
constituțional pot fi definite ca fiind acele raporturi sociale reglementate
sau sancționate de o normă juridică în care oamenii, fie individual, fie
organizați, participă ca titulari de drepturi și obligații ce apar în cadrul
activității de instaurare, menținere și exercitare statală a puterii.
Problema care se pune este aceea de a ști dacă toate normele de drept
constituțional sunt susceptibile să dea naștere, să modifice sau să stingă
raporturi juridice și, în al doilea rând, dacă normele de drept constituțional au
întotdeauna ca obiect de reglementare raporturi sociale ce aparțin dreptului
constituțional. Luarea în discuție a acestei probleme este cu atât mai necesară,
cu cât s-a afirmat de către unii autori că normele constituționale nu fac parte, în
totalitatea lor, din dreptul constituțional. Astfel, se afirmă că normele cuprinse
în Constituție ce au ca obiect: organizarea administrativă, drepturile și
libertățile cetățenilor, dreptul de proprietate – altele decât cele politice, nu fac
parte din dreptul constituțional, deoarece relațiile reglementate sunt relații
specifice altor ramuri de drept. (Ceterchi, 1970, p. 339)
Trebuie reţinut, în legătură cu primul aspect al acestei probleme, că legea
fundamentală constituie, ca act normativ, o alcătuire unitară de norme juridice.
Or, după cum se ştie, normele juridice reglementează relaţiile sociale, care
devin astfel relaţii juridice. Deci afirmaţia potrivit căreia dispoziţiile
constituţionale privitoare la baza socială nu ar avea ca obiect reglementarea
unor relaţii sociale nu apare întemeiată. Este adevărat că asemenea dispoziţii au
şi caracter de consacrare, dar acest caracter nu este de natură să estompeze
natura de norme juridice a dispoziţiilor respective. Chiar dacă prin asemenea
dispoziţii sunt consacrate unele realităţi social-economice şi politice, se
stabilesc totodată şi anumite reguli.

Drept constituţional şi instituţii politice 15

 Benone Puşcă Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

În ceea ce priveşte al doilea aspect al problemei, răspunsul nu poate fi, după

părerea noastră, decât afirmativ, în sensul că toate normele constituţionale
reglementează raporturi de drept constituţional, raporturi sociale care aparţin
acelei forme fundamentale de activitate a statului care este instaurarea,
menţinerea şi exercitarea statală a puterii. Este adevărat că, aşa cum am arătat,
nu toate raporturile sociale reglementate prin norme constituţionale sunt
raporturi exclusive de drept constituţional, unele din ele fiind, în acelaşi timp,
şi raporturi specifice altor ramuri ale dreptului. Astfel, raporturile sociale
născute în legătură cu unele din drepturile fundamentale ale cetăţenilor,
organizarea şi funcţionarea organelor din administraţia publică devin, prin
reglementarea lor, raporturi de drept constituţional, dar sunt în acelaşi timp şi
raporturi juridice ce aparţin altor ramuri ale dreptului cum ar fi: dreptul
administrativ, dreptul muncii, dreptul civil, dreptul familiei etc.
Este evident faptul că reglementarea unor astfel de raporturi sociale se face, în
primul rând, prin Constituţie, iar normele dreptului administrativ, ale dreptul
civil sau ale altor ramuri de drept nu fac altceva decât să dezvolte aceste
reglementări de principiu, fundamentale (Iancu, 2004, p. 21).

1.6. Noţiunea de instituţie politică

Prin instituţie, în general, se înţelege forma de organizare a raporturilor sociale,
repetate şi tipizate potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate şi
oglindind caracterul istoric al orânduirii societăţii respective5. În legătură cu
definirea instituţiei politice s-au purtat şi încă se poartă discuţii. Cunoscutul
politolog şi jurist francez Maurice Duverger a susţinut că noţiunea generală de
instituţie se defineşte prin două elemente: un element structural şi un element
de credinţă (Duverger, 1973, p. 21).
Profesorul Cristian Ionescu consideră că folosirea noțiunii de „instituție
politică” în cursurile de drept constituțional este pe deplin îndreptățită,
deoarece, ca ramură a sistemului de drept, aceasta reglementează raporturile
sociale fundamentale din domeniul cuceririi și exercitării puterii politice. Cu
alte cuvinte, dreptul constituțional stabilește modul de organizare și
funcționare, atribuțiile instituțiilor prin intermediul cărora se exercită puterea
politică. În limbajul comun, noțiunea de instituție desemnează organizațiile
care au un statut, reguli de funcționare și acționează pentru realizarea anumitor
nevoi sociale. Modelul tipic de organizație este statul.

Fii atent la Conceptul de instituție are accepții particulare în sociologie, politologie și

diferenţele știința dreptului. În sociologie, termenul de instituție desemnează regulile de
influențare și control social al comportamentelor individuale, modelele
de percepţie!
specifice și stabile de organizare și desfășurare a interacțiunilor între indivizi și
grupuri sociale orientate spre satisfacerea unor nevoi de bază, valori și interese
cu importanță esențială pentru menținerea colectivităților politice (Ionescu,
2007, pp. 31-32). În mod obișnuit, sociologia este considerată drept știința
societății, respectiv știința conviețuirii și relațiilor dintre oameni (Albuț, 1993,

5
Dicţionarul limbii române moderne, Editura Academiei Române, 1958. Genoveva Vrabie (1999, p. 30) defineşte instituţiile
politice ca fiind „forme organizaţionale create de oameni în vederea realizării unor interese, atingerii unor scopuri. Ele sunt
modele de relaţii sociale, relativ stabile şi permanente”.
Drept constituţional şi instituţii politice 16
Benone Puşcă Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

p. 7). În politologie, termenul de instituție este circumscris organismelor

învestite cu autoritatea de a exercita puterea politică. Dreptul constituțional
limitează instituția socială la autoritățile instituite prin textele constituționale,
la modul lor de organizare, de funcționare și la interferența lor în procesul de
exercitare a puterii politice.
Instituțiile politice, spre deosebire de cele cu caracter cultural, religios etc., sunt
create în scopuri ce au legătură cu instaurarea sau exercitarea statală a puterii, cu
participarea la putere, la conducerea societății (Vrabie, 1999, p. 33). Așa de
exemplu, sunt instituții politice parlamentul, guvernul, partidele politice. În sens
larg, conceptul de instituție politică se raportează în principal la stat, organismele
de guvernare (parlament, președinte de republică sau monarhie, guvern, prim-
ministru) și partide politice.

Pornind de la definiţia noţiunii de instituţie, în general, instituţiile politice pot

fi definite ca fiind acele organisme învestite cu autoritatea de a exercita
puterea politică.

Sarcina de lucru 4
Identifică 3 moduri distincte de raportare la putere ale instituţiilor politice.

1.7. Subiectele raportului de drept constituţional

Atribuirea calității de subiect de drept în anumite raporturi juridice, presupune
recunoașterea – de către stat – a capacității juridice, adică a posibilității de a fi
titular de drepturi și obligații și de a le exercita nemijlocit. Doctrina de
specialitate reține două trăsături specifice raporturilor juridice de drept
constituțional și anume: 1) „unul din subiecte este totdeauna deținătorul
puterii, fie statul, fie un organ reprezentativ; 2) subiectele acționează în
raporturile juridice ce apar în procesul de instaurare, menținere și exercitare
a puterii”. (Muraru & Tănăsescu, 2011, p. 24)
În raporturile de drept constituțional, ca în oricare raport juridic, părțile
participante pot fi numai oamenii care se prezintă fie ca subiecte de drept
individuale, fie ca subiecte de drept colective.
Ca subiecte de drept individuale ale raporturilor de drept constituțional, oamenii
pot apărea fie ca persoană fizică care intră în diferite relații reglementate de
normele dreptului constituțional (în cadrul raporturilor de cetățenie, al
raporturilor de drept electoral etc.), fie ca persoană ce îndeplinește anumite
Drept constituţional şi instituţii politice 17
Benone Puşcă Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

funcții în cadrul unui colectiv sau al unui partid (deputatul în raport cu

parlamentul, organul legiuitor) în care a fost ales sau cu alegătorii din
circumscripția electorală în care a fost ales. Ca subiecte colective de drept
constituțional, oamenii pot apărea sub diverse forme (popor, stat, organe ale
statului etc.). Sfera subiectelor de drept constituțional este foarte largă. De
aceea, în legătură cu delimitarea acestei sfere și cu clasificarea subiectelor de
drept constituțional, în literatura juridică de specialitate au fost emise mai multe
opinii. Unii autori susțin că poporul nu poate avea calitatea de subiect al
raporturilor juridice, pe considerentul că poporul și națiunea sunt categorii
politice și nu juridice (Ceterchi, 1970, p. 372). Aceiași autori sunt dispuși să
recunoască poporului calitatea de subiect de drept numai în dreptul
internațional.
După opinia noastră subiectele de drept constituţional trebuie să cuprindă:

a) poporul;
b) statul ca întreg;
c) organele statului;
d) partidele politice;
e) cetăţenii şi alte persoane fizice;
f) asociaţiile de orice fel;
g) sindicatele.

Poporul ca subiect al raporturilor de drept constituțional este constituit din

totalitatea cetățenilor statului român. Constituția consacră faptul că
suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele
sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum
și prin referendum [art. 2 (1)]. De aici rezultă că poporul este deținătorul
întregii puteri în stat. Termenul de popor apare în articolele 2 și 4 ale
Constituției, care arată că suveranitatea națională aparține poporului și că statul
are ca fundament unitatea poporului român, patria comună și indivizibilă a
cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de origine etnică, de limbă, de religie, de
sex, de opinie și de apartenență politică, de avere sau de origine socială.
Poporul este deținătorul suveranității naționale. El este sursa principală a
tuturor drepturilor și obligațiilor. Nici un grup și nici o persoană, se arată în art.
2 (2) al Constituției, nu-și pot atribui exercitarea suveranității în nume propriu.
În condițiile statului democratic român, dreptul este expresia intereselor și a
voinței poporului.
Între popor și statul de drept, democratic și social român există o legătură
inseparabilă, statul având ca fundament unitatea poporului român și
solidaritatea cetățenilor săi. Acesta este sensul celor exprimate în Constituție
[art. 2 (1)], că poporul își exercită puterea prin organele sale reprezentative și
prin referendum.
Statul apare ca subiect al raporturilor de drept constituțional în calitatea sa de
purtător al suveranității poporului. În art. 1 (3) al Constituției, se arată că
România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului,
drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane,
Drept constituţional şi instituţii politice 18
Benone Puşcă Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor

democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989,
și sunt garantate, iar în articolul 6 (1) se arată că statul recunoaște și garantează
persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la
dezvoltarea și la exprimarea identității etnice, culturale, lingvistice și
religioase. În vederea realizării acestor țeluri, se stabilesc raporturi de drept în
care statul apare direct ca unul din subiectele de drept constituțional. Așa de
exemplu, statul este un subiect de drept constituțional în raportul de cetățenie.
Și părțile componente ale statului pot fi subiecte ale raportului de drept
constituțional. Spre exemplu, în statele federale, în cadrul raporturilor ce se
stabilesc între federații și statele membre, unul din subiecte este statul federal
(în întregime), iar celelalte subiecte sunt statele, părți componente ale
federației.
În literatura de specialitate unii autori au susținut că, în cadrul statului unitar,
unitățile administrativ-teritoriale (părți ale teritoriului statului) pot fi subiecte
ale raporturilor de drept constituțional. Într-o opinie, se consideră că unitățile
administrativ - teritoriale sunt subiecte ale raporturilor de drept constituțional.
Susținându-se că și părțile componente ale statului sunt subiecte de drept
constituțional, se arată că și unitățile administrativ-teritoriale apar ca subiecte
ale raporturilor de drept constituțional, atunci când se procedează la
organizarea administrativ-teritorială. O asemenea opinie nu este întemeiată,
deoarece în niciun raport juridic, nu apare ca participant teritoriul sau unitatea
administrativ-teritorială, ci numai organele de conducere ale acestor unități.
După părerea noastră, o asemenea susținere nu este întemeiată deoarece,
potrivit prevederilor constituționale, statul are ca fundament unitatea poporului
român și solidaritatea cetățenilor săi (art. 4)6. Dacă ne limităm să subliniem că
raportul juridic este o relație socială, este suficient pentru a ajunge la concluzia
că, într-un raport juridic, nu pot avea calitatea de participanți decât oamenii,
considerați individual sau colectiv, nu și unitățile administrative. (Deleanu,
1996, p. 27)
Organele statului pot fi subiecte ale raportului de drept constituțional în toate
cazurile în care relația la care participă este reglementată de o normă a
dreptului constituțional. Desigur, în cele mai multe raporturi de drept
constituțional, apar ca subiecte de drept organele puterii. Așa de exemplu,
organele legiuitoare apar întotdeauna ca subiecte ale raporturilor de drept
constituțional, cu condiția ca raportul juridic la care participă să fie de drept
constituțional. Și celelalte autorități ale statului (executive, judecătorești) pot fi
subiecte ale raporturilor de drept constituțional numai dacă participă la un
raport juridic pe linia exercitării puterii de stat. Organele puterii pot constitui
ambele subiecte ale raporturilor de drept constituțional sau pot apărea numai ca
unul din subiectele raporturilor respective, celălalt subiect fiind un alt organ al
puterii, o organizație politică sau o persoană fizică.
Cetăţenii apar ca subiecte ale raporturilor de drept constituțional fie în calitate
de persoană fizică, membru al societății noastre care participă la instaurarea,
menținerea sau exercitarea puterii de stat, fie în calitate de persoană învestită

6
Completarea alin. 1 din art. 4 al Constituției cu referire la solidaritatea cetățenilor asigură, pe de o parte, fundamentul social
al unității poporului ca și al statului însuși, iar, pe de altă parte, corespunde unui principiu de bază al Uniunii Europene și al
democrațiilor occidentale în care solidaritatea, pe temeiul unor valori comune, este de esența vieții în comun a oamenilor.
Drept constituţional şi instituţii politice 19
Benone Puşcă Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

cu anumite funcții într-un partid politic sau organ de stat, sau organizați pe
circumscripții electorale.
În prima ipostază, cetățenii apar ca subiecte ale raportului de drept
constituțional în numeroase cazuri, în legătură cu exercitarea drepturilor
sociale, politice, economice, culturale și în toate celelalte domenii ale vieții
publice.
În cea de-a doua ipostază, sunt numeroase raporturi de drept constituțional în
care cetățenii pot fi subiecte de drept dacă sunt învestite cu o anumită calitate
care rezultă din o funcție pe care o dețin într-un organ al puterii (deputat,
senator) sau al unui partid politic.
În ultima ipostază, cetățenii apar ca subiecte ale raportului de drept
constituțional cu ocazia alegerilor parlamentare sau prezidențiale organizate pe
circumscripții electorale.
Şi străinii, ca și persoanele fără cetățenie, pot fi subiecte ale raporturilor de
drept constituțional. De exemplu, străinul care solicită acordarea cetățeniei
române se află într-un raport de drept constituțional până la aprobarea cererii
sale. Aceeași situație se poate întâlni și în cazul cererii de azil politic în țara
noastră a unui cetățean străin. 7
Partidele politice ocupă un loc important în sistemul democrației din societatea
românească. Definind esența activității lor, Constituția (art. 8) stabilește că
partidele politice se constituie și își desfășoară activitatea în condițiile prevăzute
de lege. Ele contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor,
respectând suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și
principiile democrației. În condițiile dezvoltării democrației statului nostru,
rolul partidelor politice în viața publică, în definirea și exprimarea voinței
cetățenilor se amplifică și ele apar ca subiecte de drept constituțional într-un
număr tot mai mare de raporturi de drept constituțional.
Subiectele de drept menționate au un atribut indispensabil, ce le conferă
calitatea de a fi participante la un raport de drept constituțional, acela că ele
participă în relații sociale specifice unei anumite forme fundamentale de
activitate a statului, și anume la activitatea de instaurare, menținere și exercitare
a puterii.

7
A se vedea și (Deaconu, 2011, p. 26)
Drept constituţional şi instituţii politice 20
Benone Puşcă Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

Sarcina de lucru 5
Selectează şi descrie în fraze minimale (3) modalitatile in care statul apare
ca subiect al raporturilor de drept constitutional

1.8. Locul dreptului constituțional în sistemul de drept

În sistemul dreptului nostru, ca, de altfel, în toate sistemele de drept din statele
democratice, competența de a stabili norme juridice aparține atât
Parlamentului, cât și unui număr de organe cum sunt: Guvernul României,
celelalte organe centrale și locale. Indiferent care ar fi organul de la care
emană, aceste norme sunt obligatorii pentru subiectele raporturilor juridice pe
care le reglementează. Aceasta nu înseamnă că toate normele juridice
aplicabile pe teritoriul României, au aceeași forță juridică. Potrivit Constituției
noastre, anumite norme juridice trebuie să fie conforme cu alte norme juridice,
deci au o forță juridică inferioară acestora din urmă.
Pornind de la acest considerent, vom constata că, în fruntea ierarhiei normelor
juridice în vigoare, se află Constituția, legea fundamentală a României.
Aceasta are forța juridică cea mai mare, deoarece dispozițiile tuturor celorlalte
acte normative trebuie să i se conformeze. (Rusu, 2004, p. 34)
După Constituție, în ierarhia normelor juridice, urmează imediat legile și
ordonanțele guvernului emise în baza delegării legislative. În această ordine
descrescândă, urmează actele celorlalte organe centrale și locale.
Locul pe care îl ocupă normele constituționale în ierarhia normelor juridice
determină poziția dreptului constituțional în cadrul sistemului general al
dreptului nostru. Pentru că Constituția constituie, în același timp, și izvorul
principal de drept constituțional, este firesc ca această ramură de drept să
determine conținutul normelor celorlalte ramuri de drept, al căror izvor de
drept îl constituie diferite legi ordinare, cum sunt, de pildă, Codul penal pentru
dreptul penal, Codul civil pentru dreptul civil, Codul muncii pentru dreptul
muncii etc. Întrucât aceste legi ordinare trebuie să fie conforme Constituției,
rezultă că ramura de drept care le cuprinde va fi determinată de dreptul
constituțional. (Vrabie, 1999, p. 26)
Cu alte cuvinte, dreptul constituțional este ramura fundamentală a dreptului
român, poziția sa conducătoare în cadrul sistemului de drept al României fiind
determinată de obiectul și conținutul normelor sale, de importanța relațiilor

Drept constituţional şi instituţii politice 21

Benone Puşcă Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

sociale pe care acestea le reglementează8. Reglementând relațiile sociale

fundamentale, dreptul constituțional constituie baza tuturor reglementărilor
juridice în statul nostru. (Muraru & Tănăsescu, 2002, p. 44)
În normele dreptului constituțional, își găsesc fundamentarea toate ramurile de
drept. Prin urmare, dreptul constituțional apare ca factor de structură al
întregului sistem de drept, prin aceea că normele ce alcătuiesc celelalte ramuri
ale dreptului trebuie să fie conforme cu normele cuprinse în Constituție. În
acest sens, poate fi acceptată afirmația că toate celelalte ramuri ale dreptului
sunt, într-un fel, o continuare a ramurii dreptului constituțional.
Toate normele cuprinse în Constituție abrogă ori modifică implicit normele
cuprinse în celelalte acte normative, dacă și în măsura în care acestea contravin
dispozițiilor Constituției. Cerința conformității cu dispozițiile Constituției nu
vizează numai conținutul celorlalte acte normative, ci și activitatea și măsurile
concrete, care, de asemenea, nu pot fi decât conforme cu dispozițiile legii
fundamentale (Deleanu, 1996, p. 50). În numeroase împrejurări, emiterea unor
acte individuale ori promovarea unor măsuri concrete poate fi făcută și în
legătură nemijlocită cu o anumită dispoziție a Constituției, fără a mai fi nevoie
de intervenția altei norme, interpusă între dispoziția constituțională și actul
individual. În alte cazuri, aplicarea unei dispoziții constituționale implică o
detaliere și explicitare, printr-un act normativ inferior, a modului în care
prevederea din actul fundamental urmează a fi aplicată. Unele dispoziții ale
Constituției au, fără îndoială, valoarea unor principii, dar și acestea sunt tot
norme juridice, urmând același tratament ca oricare alte norme ale legii
fundamentale.
Modalități de realizare a normelor dreptului constituțional
În sistemul nostru de drept, legile și celelalte acte normative subordonate lor
trebuie să fie conforme Constituției și, de aici, consecința că, ori de câte ori
organele competente emit norme juridice, conținutul acestora urmează să fie
stabilit cu respectarea dispozițiilor constituționale. Rezultă, deci, că normele
constituționale se impun ca norme obligatorii cu ocazia elaborării legilor și a
celorlalte acte normative elaborate de organele puterii competente. Nu numai
activitatea normativă a organelor puterii trebuie să se desfășoare în
conformitate cu principiile Constituției, ci și activitatea de aplicare, prin acte
individuale și măsuri concrete a actelor normative.
În unele cazuri, normele constituționale sunt formulate în termeni foarte
generali și, din acest motiv, organele chemate să le aplice sunt în situația de a
face acte individuale sau de a lua măsuri concrete pe baza acestor norme. În
aceste situații, normele constituționale, pentru a putea obliga organele
respective să ia măsuri concrete, presupun o prealabilă reglementare, pe cale de
lege ordinară sau alte acte normative subordonate legilor, a unor condiții de
amănunt în vederea transpunerii lor în practică. (Drăgan, 1998, p. 33)
În acest context, normele dreptului constituțional pot fi divizate în norme cu
aplicație mijlocită și norme cu aplicație nemijlocită. Astfel, în toate cazurile în
care punerea în aplicare presupune o reglementare în amănunt, pe calea unei
8
Obiectul raporturilor de drept constituţional îl constituie relaţiile sociale ce apar în cadrul activităţii de instaurare, menţinere
şi exercitare a puterii; conţinutul raporturilor de drept constituţional se exprimă în drepturile şi obligaţiile pe care le a u
participanţii la aceste raporturi.
Drept constituţional şi instituţii politice 22
Benone Puşcă Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

legi ordinare (sau hotărâre a guvernului conținând norme cu putere de lege),

este vorba de reguli constituționale cu aplicație mijlocită. Așa, de exemplu,
norma cuprinsă în Constituție, în sensul că statul ocrotește căsătoria și familia
și apără interesele mamei și copilului, este reglementată în amănunt de Codul
familiei în vederea transpunerii ei în practică.
În situația în care, pentru a putea fi aplicate cazurilor concrete, principiile
constituționale nu au neapărată nevoie de a fi precizate printr-o lege ordinară
(sau o hotărâre a guvernului cu putere de lege), este vorba de reguli
constituționale cu aplicație nemijlocită. Între regulile constituționale cu
aplicație nemijlocită și cele de aplicație mijlocită nu există nicio deosebire din
punctul de vedere al obligațiilor pe care le stabilesc în sarcina organelor de stat
în vederea activității lor normative. Ambele categorii de reguli constituționale
stabilesc directive obligatorii pentru activitatea normativă a organelor de stat.
De aceea, dacă o lege ordinară de punere în aplicare nu există încă,
Parlamentul, elaborând o asemenea lege, este dator să reglementeze
respectivele raporturi sociale în conformitate cu normele constituționale.
Aceeași situație este și în cazul activității normative a Guvernului României.
În cazul în care legile sau alte acte normative sunt depășite, ele trebuie
considerate abrogate din chiar momentul punerii în aplicare a Constituției.
În concluzie, Constituția este un act normativ deosebit de important atât din
punct de vedere politic, cât și juridic. Faptul că ea este principalul izvor al
dreptului constituțional influențează poziția pe care această ramură de drept o
are în cadrul general al sistemului nostru de drept, iar regulile celorlalte ramuri
de drept trebuie să fie conforme cu principiile și normele dreptului
constituțional.

Sarcina de lucru 6
Descrie în câteva fraze diferențele dintre normele cu aplicație mijlocită și
normele cu aplicație nemijlocită.

Drept constituţional şi instituţii politice 23

Benone Puşcă Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

Rezumat
Ca ramură a ştiinţelor juridice, Dreptul constituţional datează în spaţiul
românesc din 1864 şi vizează totalitatea normelor şi instituţiilor juridice ce
reglementează raporturile sociale circumscrise puterii. Dreptul constituţional
cercetează categoriile şi legităţilor ce stau la baza dezvoltării fenomenelor
juridice, iar ca subiecte ale raporturilor de drept în conţinut sunt vizate:
poporul, statul şi organele lui, partidele politice, cetăţenii, străinii, asociaţiile
şi sindicatele. Izvoarele formale ale dreptului constituţional sunt actele care
reglementează relaţiile sociale fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi
exercitarea puterilor în stat şi anume: constituţia şi legile de modificare a
constituţiei, legile ca acte normative ale Parlamentului, Regulamentele
Parlamentului, Ordonanţele Guvernului, tratatele internaţionale.

Teste de autoevaluare
1. La începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului nostru, titulatura de „drept
constituţional” a fost înlocuită cu cea de:
a. drept constituţional şi instituţii politice;
b. drept de stat;
c. drept administrativ.

2. Definirea dreptului constituţional necesită o conturare mai exactă a

noţiunilor de:
a. „organizare” şi „înfăptuire” a puterilor în stat;
b. „organizare” şi „corelare” a puterilor în stat;
c. „desfăşurare” şi „înfăptuire” a puterilor în stat.

3. Care din următoarele acte sunt izvoare ale dreptului constituţional:

a. Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei, legile ca acte
normative ale Parlamentului, tratatele internaţionale, Regulamentele
Parlamentului, hotărârile Guvernului;
b. Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei, legile ca acte
normative ale Parlamentului, Regulamentele Parlamentului, ordonanţele
Guvernului, tratatele internaţionale;
c. Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei, legile ca acte
normative ale Guvernului, Regulamentele Parlamentului, ordonanţele
Guvernului, tratatele internaţionale.

4. Care din următoarele legi nu este izvor al dreptului constituţional?

a. codul civil;
b. legea electorală;
c. legea cetăţeniei.

5. Statul apare ca subiect al raporturilor de drept constituţional:

a. în calitatea sa de purtător al suveranităţii poporului;
Drept constituţional şi instituţii politice 24
Benone Puşcă Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice

b. datorită forţei de constrângere de care dispune;

c. datorită organelor administraţiei publice.

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

1.a; 2. a; 3. b; 4. a; 5. a

Bibliografie minimală
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii
politice, ed. 14, vol. 1, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011 (p.1-37);
Benone Puşcă, Iulian Savenco, Drept constituţional şi instituţii politice,
Editura Universitară Danubius, Galați, 2014 (p. 9-41);
Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Universul Juridic,
Bucuresti, 2015 (p.9-34);
Daniela Valea, Drept constituțional și instituții politice, Editura Universul
Juridic, București, 2014 (p.5-14);

Marieta Safta, Drept constituțional și instituții politice, Teoria generală a

dreptului constituțional. Drepturi și libertăți, vol.I, Editura Hamangiu,
București, 2014 (p.1-64).

Drept constituţional şi instituţii politice 25