Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Drept Constitutional Popa Victor
Drept Constitutional Popa Victor
Drept Constituţional şi
instituţii politice
Curs de prelegeri
Pentru anul de studii
2009-2010
2
__________________________________________________________
Partea I
Capitolul I.
Obiective:
- Dreptul constituţional ca ştiinţă;
- Dreptul constituţional ca ramură de drept;
- Obiectul dreptului constituţional;
- Raporturile şi normele dreptului constituţional;
- Instituţiile politice.
9
A se vedea Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii plitice , Ed. ACTAMI, Bucureşti, 1977, p. 17-
20; Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice contemporane, Ed. Ştefan Procopiu, Iaşi, 1993, p.
24-33.
1 0
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1992, p. 57, 100, 106, 155.
4
§ 5. Instituţiile politice.
1 3
A se vedea Ioan Muraru, op., cit., p. 25.
1 4
Ibidem, op. cit. p. 25.
7
Subiecte de evaluare
Din ce considerent se aplică divizarea dreptului în public şi
privat?
Care este obiectul de studii al dreptului constituţional?
Explicaţi metodele utilizate în studierea dreptului
constituţional.
După ce principii se divizează dreptul în ramuri şi care este
structura sistemului de drept al Republicii Moldova?
Cum putem identifica raporturile juridice de drept
constituţional?
Ce înţelegem prin instituţii politice şi de ce această denumire
este ataşată dreptului constituţional?
BIBLIOGRAFIE
la Capitolul I
Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii plitice , Ed. ACTAMI, Bucureşti, 1977.
Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice contemporane, Ed. Ştefan
Procopiu, Iaşi, 1993.
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1992.
1 5
Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit Constitutionnel, Masson, Paris, 1991, p. 34.
1 6
Ch. Debbasch, Jacques Bourdon, Jean-Marie Pontier, Jean-Claude Rici, Droit constitutionnel et
institutions politques, Economica, Paris, 1983, p. 8.
1 7
A se vedea Georges Burdeau şi a., op. cit. p. 43.
8
Georges Burdeau, Francis Hamon, Michel Troper, Droit constitutionnel, L.G.D.J., Paris,
1993.
Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit Constitutionnel, Masson, Paris, 1991.
Ch. Debbasch, Jacques Bourdon, Jean-Marie Pontier, Jean-Claude Rici, Droit constitutionnel
et institutions politques, Economica, Paris, 1983.
Capitolul 2.
Aspecte juridice şi politice privind statul.
Secţiunea 1. Elementele constitutive ale statului
Obiective:
9
Statul este un element istoric, politic şi juridic apărut cu aproape şase milenii în
urmă în orientul antic (Egipt, Babilon, China, India). În definirea statului există
mai multe opinii influenţate de diferite doctrine, ideologii. Fără a intra în
polemică asupra acestor probleme, lăsându-le specialiştilor din domeniul teoriei
statului şi dreptului, vom formula o definiţie simplă şi adecvată noţiunii de stat.
Aşadar, statul este o comunitate naţională determinată prin trecutul său,
anumită unitate prin care se realizează comunitatea de viaţă a unui popor.
Din această definiţie trebuie să înţelegem că statul este o societate omenească
organizată deoarece în el se realizează comunitatea de viaţă a unui popor.
Această comunitate se realizează într-un spaţiu geografic sau altfel spus în
limitele unui anumit teritoriu.
Deoarece statul este o societate organizată deci, înăuntru lui, trebuie să
existe o ordine juridică care să-l organizeze şi să-l conducă.
Astfel fiind văzute lucrurile, într-un sens restrâns, putem defini statul ca o
îmbinare a unor elemente de fapt, precum populaţia şi teritoriul, cu elemente de
drept, precum o organizare şi o putere de constrângere1.
Este adevărat, această definiţie se îndepărtează de orice gen de apreciere,
asupra naturii sau a scopului statului. În acest sens sunt elocvente aprecierile lui
C. Dissescu precum că în teoriile clasice statul a fost studiat în mod abstract,
elaborându-se un concept bazat mai mult pe ceea ce vrem să fie el decât pe ceea
ce este în realitate 2.
Oricum, nu se poate nega faptul că statul odată fiind organizat, are un scop
anume şi funcţii bine determinate. Scopul principal al statului, bineînţeles, este
apărarea interesului general (binele comun). În acest sens are perfectă dreptate
Hegel când spunea: “dacă cetăţenilor nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv
nu este satisfăcut, dacă ei nu găsesc că mijlocirea
acestei satisfaceri constituie statul insăşi, ca atare, atunci statul stă pe picoare
slabe3.”
Din acest punct de vedere prin stat trebuie să înţelegem un sistem
organizaţional care realizează conducerea politică a unei societăţi, deţinând în
acest scop monopolul creării şi aplicării dreptului41.
1
Jean-Francois Aubert, Traite de droit constitutionnel suise, Vol.1, Neuchatel, 1967, p.195.
2
Constantin Dissescu, Dreptul constituţional, Bucureşti, Ed. Librăriei SOCE &Co, Societate anonimă,
1915, p.27.
3
Hegel, Principiile filozofiei dreptului, Bucureşti, 1969, p.291
41
Genoveva Vrabie, op. cit. p.52.
10
§ 2. Poporul (naţiunea).
identificare a unui popor sunt specifice numai pentru etnia de bază care a decis
asocierea în stat şi nu pentru grupurile etnice .
De aici putem conchide că pe teritoriul unui stat nu pot exista două
popoare, deoarece toate elementele constitutive ale statului se caracterizează prin
unicitate, printr-o strânsă legătură politico-juridică cu profunde semnificaţii şi
consecinţe.
1. Grupurile etnice. Grupurile etnice reprezintă o parte a unei etnii de bază
care s-a asociat în stat în alt spaţiu geografic (ruşii, ucrainenii, bulgarii etc.), şi
care în virtutea anumitor factori istorici sa-u desprins de la etnia de bază şi s-a
deplasat, aşezându-se cu traiul compact sau dispersat pe teritoriul etnic al altui
popor.
Deoarece în Republica Moldova şi în alte state a apărut problema
minorităţilor naţionale, fiind înaintate unele cerinţi care merg până la
autodeterminare, unele explicaţii sunt necesare.
În documentele internaţionale, denumirii grup etnic s-a preferat minoritate
naţională, care în fond nu-i schimbă natura politică şi juridică.
Primatul drepturilor individuale ale cetăţeanului este principiul care se află
la baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (1950) şi a Actului Final de la
Helsinki (1975), în care se precizează, prin folosirea formulei «persoane
aparţinând minorităţilor», drepturile se acordă şi se protejează individual, şi se
adoptă concepţia după care indivizii, şi nu grupurile etnice, sunt posesorii
drepturilor. Totuşi, în Declaraţia de Principii asupra Minorităţilor a Naţiunilor
Unite (1992), sa-u făcut unii paşi către recunoaşterea drepturilor colective.
Această formulare a fost extinsă, pentru a cuprinde dreptul de a participa la viaţa
socială, economică şi politică şi de a înfiinţa asociaţii ale minorităţilor naţionale,
în texte care angajează politic dar nu şi juridic. Declaraţia din 1992 în art.3
prevede: “ Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale îşi pot exercita
drepturile, inclusiv cele proclamate în această declaraţie, în mod individual sau
împreună cu alţi membri ai grupului lor, fără nici o discriminare”.
Însă, primatul integrităţii teritoriale a fost menţionat încă o dată în art.8 în
care se spune că :” Nici o parte a acestei declaraţii nu poate fi interpretată ca
permiţând o activitate contra scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite, inclusiv
suveranităţii egale, integrităţii teritoriale şi independenţii politice a statelor.»
CSCE de asemeni a introdus în discuţia despre protecţia minorităţilor
sugestia că aceasta ar putea fi obţinută prin acceptarea unor forme de
autoadministrare. În Raportul Reuniunii de la Geneva din iulie 1991, la nivel de
experţi, privind minorităţile, se notează rezultatele obţinute în unele state ale
CSCE în «legislaţia locală şi autonomă» 6 .
Conform protocolului adiţional adoptat la Cdansk la 12 mai 1994 de către
Congresul Uniunii Federale a Comunităţilor Etnice Europene (UFCEE),
6
A se vedea mai concret Dennis Deletant, Autonomie şi autodeterminare, Revista Altera, nr.1, Liga Pro
Europa, Târgu-Mureş, 1995.
12
§ 3.Teritoriul
Al doilea element al statului, de asemeni natural, este constituit din
teritoriul, prin care se înţelege o suprafaţă de pământ bună de locuit în raport
permanent cu poporul. Această suprafaţă de pământ este formată din suprafeţe
terestre, acvatice, marine, subsol şi coloana aeriană aflată de asupra acestora.
Teritoriul este indisolubil legat de popor şi din aceste considerente este
denumit şi teritoriu etnic.
Fără acest element, un ansamblu de fiinţe umane, cât de numeroase nu ar
fi, nu ar pute constitui un stat. Cu alte cuvinte, delimitarea teritorială, stabilirea
exactă a spaţiului geografic asupra căruia se exercită puterea de stat
(suveranitatea), apare ca o caracteristică esenţială a statului.
Statul are asupra teritoriului o putere asemănătoare aceleia ce o exercită
asupra poporului, adică o autoritate de ordin public care nu se confundă cu
raporturile private. Această confuzie a avut însă loc, în anumite epoci, de
exemplu, în regimul feudal unde monarhul se considera ca proprietar al
pământului. După fărâmiţarea feudalismului şi formarea statelor naţionale este
elaborată ideea de supremaţie teritorială, de o putere a statului asupra
teritoriului, ce reprezintă un aspect al suveranităţii.
Pentru o bună înţelegere a rolului teritoriului vom menţiona funcţiile
acestuia:
*5 Permite situarea statului în spaţiu şi delimitarea lui de alte state;
*6 Constituie baza pe care se realizează integrarea transformatoare într-o
unitate coerentă a populaţiei;
*7 Constituie simbolul şi factorul de protecţie al ideii naţionale;
*8 Sub aspect fizic şi în anumite limite determină întinderea şi
prerogativelor publice, suveranitatea şi independenţa;
*9 Asigură şi accentuează calitatea însăşi a cetăţenilor, trăsătura lor
comună şi funciară de a vieţui într-un anumit spaţiu;
*10 Constituie un mijloc de acţiune al statului, întrucât autorităţile publice
se pot manifesta eficient doar în anumite limite teritoriale 11 .
Constituţia Republicii Moldova în art.3 fixează teritoriul ca element
constitutiv al statului, precizând că el este inalienabil ceea ce înseamnă că nu
poate fi înstrăinat. Inalienabilitatea se înţelege de asemeni că pe teritoriul
1 0
Maurice Haoriou, Droit constitutionnel, Paris, 1929, p.240.
1 1
Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muaru, Florin Vasilescu, Ioan Vida,
Constituţia României, comentată şi adnotată, Bucureşti, 1992, p.18.
14
Republicii Moldova nu se pot autodetermina alte etnii nu pot constitui state sau
altfel spus republica nu poate fi federalizată nici sub un aspect.
1. Frontierele teritoriului. Alin.2 al art.3 din Constituţie prevede că
frontierile ţării sunt consfinţite prin lege organică. Frontierele sunt necesare
pentru a delimita teritoriul statului de alte state şi pentru a fixa în spaţiu
competenţa statală sau limitele spaţiale de acţiune a suveranităţii de stat.
Conform Legii nr.108-XIII din 17..05.1994 privind frontierele de stat a
Republicii Moldova, republica dispune de frontiere terestre, fluviale şi aeriene
care se trasează: pe uscat - pe liniile distincte de relief, pe sectoare fluviale – pe
linia de mijloc a râului, pe cale navigabilă principală sau pe talvegul râului, pe
lacuri şi alte bazine de apă – pe linia dreaptă care uneşte ieşirile frontierii de stat
la malurile lacului sau ale altui bazin de apă.
În concluzie, scoatem în evidenţă faptul că teritoriul de stat a fost şi este
un element esenţial în formarea şi existenţa popoarelor (naţiunilor), în procesul
dezvoltării statelor naţionale în conformitate cu principiile autodeterminării.
2. Organizarea administrativ-teritorială. Am demonstrat că teritoriul
statului este indivizibil la fel ca şi poporul care se bucură de unitate şi nu poate fi
divizat. Cât priveşte organizarea administrativ teritorială a statului vom elucida
unele probleme specifice.
În primul rând, trebuie să ştim că termenul de “împărţire” a teritoriului în
unităţi administrativ teritoriale, care este pe larg utilizat în Republica Moldova
de către funcţionarii din administraţia publică nu este corect deoarece, după cum
se ştie teritoriul este indivizibil. Corect este termenul de delimitare. Bineînţeles,
suntem departe de gândul că cei care utilizează termenul de “împărţire” ar nega
teoria indivizibilităţii teritoriului statului, este vorba mai mult de o acurateţe
ştiinţifică a exprimării. În rîndul doi, menţionăm că necesitatea organizării
administrativ teritoriale se explică prin faptul că în orice stat, în special în cazul
celor mai mari, ar fi foarte dificilă exercitarea puterii unitare doar prin
intermediul organelor centrale, lipsindu-le careva puncte de sprijin în teritoriu.
De aceea, în fiecare unitate administrativ-teritorială, organele reprezentative
locale exercită puterea de stat conform unei politici unitare, promovate la nivelul
întregii societăţi de către organele centrale ale puterii de stat. În cadrul acestor
unităţi administrativ-teritoriale se găsesc situate autorităţile administraţiei
publice locale.
În literatura de specialitate se întâlnesc două opinii privind natura
organizării administrativ-teritoriale.
Unii consideră că are loc delimitarea teritoriului şi a populaţiei în unităţi
administrative, alţii împărtăşesc opinia că are loc numai delimitarea teritoriului
în unităţi administrative12 . Ne raliem ultimei opinei deoarece considerăm că în
organizarea administrativă a teritoriului elementul unic este teritoriul fiind una
din bazele organizării puterii de stat el devine obiectul delimitării. Populaţia nu
1 2
A se vedea Ioan Muraru, op.cit., p.146-149.
15
1 2 3 4 5
BIBLIOGRAFIE
la Capitolul II
Jean-Francois Aubert, Traite de droit constitutionnel suise, Vol.1, Neuchatel, 1967.
Constantin Dissescu, Dreptul constituţional, Bucureşti, Ed. Librăriei SOCE &Co, Societate
anonimă, 1915.
Hegel, Principiile filozofiei dreptului, Bucureşti, 1969.
Genoveva Vrabie, op. cit.
18
Dennis Deletant, Autonomie şi autodeterminare, Revista Altera, nr.1, Liga Pro Europa, Târgu-
Mureş, 1995.
Jean Gicquel, Driot constitutionnel et institutions politiques, Montchrestien, Paris, 1989. Ioan
Muraru, op. cit.
Giorgio del Vecchio, Lecţii de filozoifie juridică, Ed. Europa Nova.
Maurice Haoriou, Droit constitutionnel, Paris, 1929 .
Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muaru, Florin Vasilescu, Ioan
Vida, Constituţia României, comentată şi adnotată, Bucureşti, 1992.
Legea Republicii Moldova din 23.12.1994 privind Statutul juridic special al Găgăuziei
(Găgăuz Yeri).
Obiective:
1 2
Jean Bodin, Les six livres de la Republique, citat de Marian Voiculescu, Istoria doctrinelor politice,
Editura Hiperion XXI, Bucureşti, 1992, p. 58.
1 3
Jean Jacques Rousseau, Contractul social sau principiile dreptului public, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1957, p.99.
1 4
Ibidem, p.101-114.
20
1 8
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice contemporane, vol. I, Bucureşti, 1993,
p.37.
22
şi sarcinilor sale, de nici o altă putere de stat străină. Trebuie adăugat, de sigur,
că această calitate mai implică şi obligaţia respectării dreptului internaţional şi a
drepturilor altor state.
Uşor de observat, ambele componente, supremaţia şi independenţa, sunt
inseparabile ele condiţionându-se reciproc.
Statul suveran apare şi ca independent atât în ceea ce priveşte rezolvarea
problemelor sale interne, cât şi a celor externe. Definirea conţinutului
suveranităţii prin supremaţie şi independenţă nu înseamnă divizarea suveranităţii
în părţi distincte deoarece suveranitatea are un caracter unic şi indivizibil.
Referindu-se la suveranitatea externă şi suveranitatea internă, Raymond
Carre de Malberg preciza că suveranitatea externă nu este alt ceva decât
suveranitatea statului faţă de alt stat străin, iar suveranitatea internă nu este
posibilă fără suveranitatea externă. Un stat care este ţinut în dependenţă faţă de
un alt stat străin nu posedă o putere suverană în intereor27.
Jon Deleanu consideră cu bună dreptate că sintagma "suveran şi
independent" este indiscutabil pleonastică28.
Cât priveşte limitele suveranităţii, menţionăm că ea nu este absolută,
incontrolabilă şi discreţionară. Însuşi Jean Jacques Rousseau, după afirmaţia sa
categorică, că nici o lege fundamentală, nici chiar contractul social nu ar fi
obligatorii pentru suveran, a recunoscut totuşi că suveranitatea îşi are limitele
sale care se explică prin faptul că puterea suverană nu poate trece peste limitele
convenţiilor generale, adică nu poate să coboare până la chestiunile particulare
interesând fiecare cetăţean. Astfel, suveranul nu are niciodată dreptul să încarce
pe unul dintre supuşi mai mult decât pe altul, pentru că atunci, problema
devenind particulară, puterea lui depăşeşte limitele competenţei sale439.
Pe plan intern, suveranitatea este limitată prin Constituţie, care fixează cu
stricteţe atribuţiile organelor puterii de stat care o exercită. Nici pe plan
extern suveranitatea nu este şi nu poate fi absolută, deoarece statul naţional este
un element în sistemul internaţional sau altfel zis "independenţă în
interdependenţă" a "suveranităţii naţionale în sistemul de suveranităţi"440.
La acest capitol Constituţia cuprinde unele dispoziţii semnificative. De
exemplu, Constituţia Republicii Moldova (art.8) fixează obligaţia de a se
respecta Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi tratatele la care este parte. Mai
mult de atât, alin.2 al aceluiaşi articol stabileşte că intrarea în vigoare a unui
tratat internaţional conţinând dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată
de o revizuire a acesteia.
Şi la capitolul drepturile şi libertăţile fundamentale, Constituţia
Republicii Moldova (art.4 alin.1 şi 2) stabileşte că dispoziţiile constituţionale
privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în
2 7
Raymond Carre de Malberg, Contribution a la teorie de l’Etat, tom 2, Sirey, 1922, p.410.
2 8
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.II, Editura Chemarea, Iaşi, 1993, p.39.
43 9
Jean Jacques Rousseau, op., cit., p. 106.
44 0
Ion Deleanu, op. cit., p.39.
25
46 2
Pierre Pactet, Institutions politiques, Droit constitutionnel, Masson, 1991,p.40-41.
47 3
Mircea Lepădătescu, Sistemul organelor statului în Republica Socialistă România, Editura
Ştiinţifică, 1966, p.83.
48 4
Ioan Muraru, op.cit., p.161.
27
formaţiuni statale tot aşa nu pot coexista două sau mai multe puteri politice.
Existenţa mai multor puteri politice într-un stat ar duce inevitabil la împărţirea
poporului şi la autodizolvarea lui, la consecinţe imprevizibile.
Unicitatea puterii politice este incompatibilă cu pluralitatea puterilor. Este
adevărat că exercitarea puterii politice se face prin intermediul diferitelor
categorii de putere cu care sunt învestite unele autorităţi ale statului şi care
îndeplinesc diferite funcţii specifice şi relativ autonome (legiuitoare, executivă,
jurisdicţională). Aceste autorităţi au primit denumirile funcţiilor care le-au
determinat apariţia. Astfel, funcţia legislativă a fost încredinţată autorităţii
lejiuitoare (parlamentului), cea executivă autorităţilor admin istrative
(executive), iar cea jurisdicţională autorităţilor judecătoreşti. Deci, organizată
statal puterea politică nu se devide şi nici nu se separă în două sau trei puteri.
Această separare, după cum se menţionat, reprezintă o diviziune a funcţiilor
între categoriile de organe ale statului şi nu semnifică pluralitatea şi nici
divizibilitatea puterii, deoarece şi aceste “puteri” sunt exercitate în numele
unicului titular al puterii politice, poporul539.
Puterea politică este inalienabilă. Poporul, care este o fiinţă colectivă,
exercitând puterea sa politică prin intermediul unui sistem organizat şi
instituţionalizat de organe ale statului sau chiar prin intermediul statului,
transmite puterea nu şi voinţa, care este generală. În acest sens, Georges
Burdeau susţinea că statul nu poate voi şi acţiona pentru el însuşi, sunt necesari
oameni pentru a voi şi acţiona, care în continuare vor constitui organele
statului540.
Organele învestite cu dreptul de a exercita puterea poporului sunt obligate
să respecte această voinţă.
Instituţionalizată, puterea dobândeşte şi un caracter impersonal, ea
existând în instituţii, în ea însăşi şi nu în oamenii care o exercită. Prin alte
cuvinte, schimbarea autorităţii politice nu afectează suveranitatea, continuitatea
statului.
Instituţionalizarea şi impersonalizarea puterii îi asigură un caracter
permanent.
52 8
Astfel, Constituţia Republicii Moldova, art.2 alin.2 prevede : "Nici o persoană particulară, nici o parte
din popor, nici un grup social, nici un partid politic sau o altă formaţiune obştească nu poate exercita puterea de
stat în nume propriu" a României art.2 alin.2 :" Nici un grup şi nici o persoană nu poate exercita suveranitatea în
nume propriu"; a Franţei art.3 alin.2 : "Nici o formaţiune din popor şi nici un individ nu poate să-şi atribuie
exercitarea ei (a suveranităţii)".
53 9
Ioan Muraru, sintetizând teoria clasică a separaţiei puterilor, consideră că în orice societate
organizată în stat există trei funcţii: de edictare de reguli juridice sau funcţia legislativă; de executare a acestor
reguli sau funcţia executivă; de judecare a litigiilor sau funcţia jurisdicţională. Ioan Muraru, op.cit., p.10. Ioan
Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I, Bucureşti, 1993, p.17.
În acest sens Georges Burdeau susţine că în doctrina franceză în locul noţiunii concrete de funcţie s-a
preferat noţiunea abstractă de putere de natură specială necesară unei autorităţi pentru a îndeplini funcţia
sa.Georges Burdeau, op.cit., p.136.
54 0
Georges Burdeau, Francis Hamon, Michel Troper, op.cit., p.84-85.
29
ceva, inevitabil ne-am trezi intr-o bună zi cu sute de “popoare “ care ar pretinde
dreptul la autodeterminare.
În afară de aceasta, conştiinţa şi voinţa de a fi identificat popor nu poate
veni din presimţirile unor lideri sau a unor profeţi ci din individualitatea
colectivă de natură naţională şi teritorială.
Cât priveşte teritoriul, şi acesta este indisolubil legat de popor,
considerându-se teritoriu etnic, adica spaţiul în care în rezultatul unei
îndelungate convieţuiri în ansamblu ansamblul de indivizi s-au transformat în
stat sau naţiune.
Deci, omogenitatea etnică într-o zonă, regiune a unui stat naţional nu
poate servi criteriu pentru autodeterminare.
Dreptul la suveranitate naţională sau autodeterminare aparţine popoarelor
(naţiunilor) care corespund criteriilor menţionate.
Problema se complică în cazurile în care, pe teritoriul în care locueşte un
popor, care pretinde autodeterminarea, mai trăesc şi alte popoare sau minorităţi
sau în cazul în care, pe teritorii etnice ale unor popoare (cazul găgăuzilor în
Republica Moldova), în virtutea unor consecinţe istorice, sunt mutate popoare de
altă origine. În ultimul caz răspunsul nu este prea complicat deoarece
autodeterminarea pe teritorii străine nu este posibilă din considerente deja
menţionate, teritoriul este indivizibil şi inalienabil. Cât priveşte primul caz,
soluţionarea problemei trebuie să aibă loc în conformitate cu normele dreptului
internaţional.
Există părerea că în Carta Naţiunilor Unite autodeterminare este
identificată cu independenţa. Întradevăr, expresia de la art.1 şi art.55
“respectarea principiilor drepturilor egale şi al autodeterminării” se referă la
dreptul poporului unui stat de a fi protejat de amestecul altui stat, drepturi egale
se referă la state şi nu la indivizi.
În afară de aceasta trebuie să ţinem cont că la momentul apariţiei Cartei
Naţiunilor Unite (1946) era în plină desfăşurare procesul decolonizării, exiistând
popoare dependente, guvernate.
În Pactul asupra Drepturilor Civile şi Politice şi în Pactul asupra
Drepturilor Economice, Socialer şi Culturale, art.1 comun prevede că “toate
popoarele au dreptul la autodeterminare în virtutea cărui ele îşi determină liber
statutul lor politic şi îşi urmează propria dezvoltare economică, socială şi
culturală. Actul Final de la Helsinchi vorbeşte şi el de faptul că că
autodeterminarea este un drept al popoarelor.
Din aceste considerente este foarte important aprecierea justă a calităţii de
popor, a teritoriului pe care acest popor s-a dezvoltat şi pe care pretinde
autodeterminarea. În orice caz, treebuie ţinut cont şi de faptul că în documentele
internaţionale, dreptul la autodeterminare este condiţionat de postulatul că nimic
nu poate fi interpretat ca autorizând sau incurajând orice acţiune care ar putea
dezmembra sau diviza în totalitate sau parţial integritatea teritorială sau unitatea
politică a statelor suverane ţi independente.
31
Subiecte de evaluare:
- Ce înţeles are noţiunea de suveranitate?
- Prin ce se explică teoria suveranităţii poporului?
- Prin ce se explică teoria suveranităţii naţionale?
- Care este conţinutul suveranităţii?
- Ce înţeles are sintagma suveran şi independent?
- Ce este puterea de stat?
- Care este legătura între suveranitate şi puterea politică?
- Ce se înţelege prin autodeterminare şi care este legătura politică şi juridică cu
suveraniatea naţională?
- Cine are dreptul la autodeterminare şi în care condiţii?
Bibliografie
Jean Bodin, Les six livres de la Republique, citat de Marian Voiculescu, Istoria doctrinelor
politice, Editura Hiperion XXI, Bucureşti, 1992 .
Jean Jacques Rousseau, Contractul social sau principiile dreptului public, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.
Hans Kelsen, Theorie pure du droit, Dalloz, Paris, 1962.
Leon Duguit, Manuel de Droit constituţionnel, Paris, 1923 .
Constantin Dissescu, Dreptul constituţional, Bucureşti, Editura Librăriei SOCE @ CO, 1915.
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice contemporane, vol. I, Bucureşti, 1993.
G.Burdeau, F.Hamon, M.Troper, Droit constitutionnel, 23 edit., L.G.D.J., Paris, 1993.
Muammar Al-Qadhafi, CarteaVerde, Asociaţia Cartea, Chişinău, 1991.
Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.II, Bucureşti, 1993.
Raymond Carre de Malberg, Contribution a la teorie de l’Etat, tom 2, Sirey, 1922.
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.II, Editura Chemarea, Iaşi, 1993.
Pierre Pactet, Institutions politiques, Droit constitutionnel, Masson, 1991.
Mircea Lepădătescu, Sistemul organelor statului în Republica Socialistă România, Editura
Ştiinţifică, 1966..
Paul Negulescu, Gheorghe Alexianu, Tratat de drept public, vol.1, Editura Casa Şcoalelor,
1924.
Ion Deleanu, Democraţia şi dinamica puterii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985.
precum şi sub alte forme” Prin art.6, şi art.7 care fixa actiivtatea tuturor
partidelor politice în cadrul constituţiei fără dreptul de a uzurpa puterea precum
şi art.49 care garanta cetăţenilor dreptul de asociere liberă în partide politice s-a
întrodus pluralismul politic şi pluripartidismul elemente inerente ale unui stat
democrat.
Pe data de 27.04.1990 prin Legea nr.5-XII s-a adoptat un nou Drapel de
Stat , tricolorul –albastru (azuriu), galben, roşu ca simbol oficial al suveranităţii,
57
În
multiple publicaţii apărute după 27.08.1991 adoptarea Declaraţiei de
independenţă este explicată ca o consecinţă a puciului de la Moscova (18-19
60
Ibidem.
61
Nu vom discuta termenologia utilizată şi unele abateri de la principiul clasic al teoriei separării puterilor
în stat deoarece la momentul respectiv nici nu era posibil exercitarea acestuiea întocmai. Reglementarea
respectivă poate fi considerată ca primul pas spre implimentarea principiului separării puterilor care ulterior va fi
definitivat in noua Constituţie din 1994.
62
Altfel spus, au fost reduse posturile de adjucţi politici şi secretari de partid ai organizaţiilor primare ale
partidului comunist.
35
august) prin care o grupă rebelă din conducerea URSS a încercat o răsturnare de
putere, suprimarea noilor democraţii apărute în statele membre şi reinstaurarea
dictaturii PCUS.
Nu împărtăşim această părere din următoarele considerente. Procesul
autodeterminării Republicii Moldova a început cu mult mai înainte de
27.081991. Anterior am stabilit chiar şi o dată, 31.08.1989 când a fost adoptată
Legea cu privire la statutul limbii de stat. Procesul de autodeterminare îl
divizăm convenţional în două etape. Prima etapă până la adoptarea Declaraţiei
suveranităţii şi Decretului cu privire la puterea de stat (31.08.1989-27.07.1990),
iar a doua etapă (27.07.1990-27.08.1991).
În etapa a doua Parlamentul a continuat metodic pregătirea statului către
actul final – adoptarea Declaraţiei de independenţă.
Astfel, Parlamentul a adoptat un şir de legi şi hotărâri pe care le vom
evedenţia cronologic:
- Hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldova din 28.07.1990 cu
privire la aderarea RSSM la Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului şi ratificarea pactelor internaţionale ale drepturilor omului
( de obicei astfel de ratificări sunt efectuate de state independente,
subiecte ale raporturilor de drept internaţional);63
- La 2.XI.1990 Sovietul Suprem prin Hotărârea nr.336-XII crează
Garda Republicană a Moldovei (baza viitoarei Armate Naţionale)
care avea ca sarcină apărarea suveranităţii republicii, menţinerea
ordinii publice şi în caz de necesitate asigurarea pazei celor mai
importante obiecte strategice de stat64;
- La 3.XI.1990 Sovietul Suprem adoptă noua Stemă de Stat care
reprezintă un scut tăiat pe orizontală având în partea superioară
cromatică roşie, în cea inferioară – albastră, încărcat cu capul de
bour având între coarne o stea cu opt raze. Capul de bour flancat
în dreapta cu o rioză cu cinbci petale, iar în stânga cu o semilună
conturată. Scutul este plasat pe pieptul unei acvile naturale
purtând în cioc o cruce de aur (acvila cruciată simbol al
creştinităţii) şi ţinând în ghiara dreaptă o ramură verde de măslin,
iar în cea stângă un sceptru de aur65. Stema de stat adoptată nu
făcea nici o aluzie la URSS sau o nouă comunitate de state fiind o
stemă inerentă unui stat suveran şi independent;
- La 18.XII.1990 se adoptă Legea nr.416-XII cu privire la poliţie,
prin care sunt lichidate vechile structuri ale miliţiei sovietice,
precum şi scoaterea noilor organe de poliţie din subordonarea
63
Legi, Hotărâri şi alte Acte, adoptate la sesiunea întâi a Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti de
legislatura a dousprezecea, Ediţie a Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti, Chişinău, 1990.
64
Legi, Hotărâri şi alte Acte, adoptate la sesiunea cincea a Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti de
legislatura a dousprezecea, Vol.1, Ediţie a Parlamentului, Chişinău, Universitas, 1991.
65
Ibidem.
36
4 5
Georges Burdeau şi alţii, op. cit. p.97.
4 6
Genoveva Vrabie, op. cit., p.160.
41
4 7
Ioan Muraru, op. cit., p.136
42
§1 Noţiuni generale.
În dreptul constituţional, un criteriu de clasificare a statelor îl constituie şi
forma de guvernăţânt, sau modul în care se exercită puterea. Evident forma de
guvernăţânt este independentă de structura de stat, deoarece aceiaşi formă de
guvernământ poate exista în state cu diferite structuri. De exemplu, Belgia – stat
federativ, Spania – stat unitar, iar forma de guvernământ în ambele – monarhie
constituţională.
Forma de guvernământ a preocupat gânditorii politici încă din antichitate,
cum ar fi: Platon (Republica), Aristotel (Politica), Cicero (De legibus) . Aristotel
de exemplu, în celebra lucrare Politica, spunea despre guvernământ, că acesta
fiind puterea suverană a cetăţii trebuie, în chip necvondiţionat, să se compună ori
dintr-un singur individ, ori dintr-o monarhie, ori, în sfârşit, din masa
cetăţenilor76. Chiar din această formulare, elementul principal care distinge
formele de guvernământ îl constituie raportul dintre instituţiile care exercită
puterea.
În literatura de specialitate există mai multe viziuni privind determinarea
formelor de guvernământ. Unii autori se conduc de o interpretare clasică, care
porneşte de la Montesquieau77, clasificând formele de guvernământ în monarhie
76
Aristotel, Politica, cartea III, capitolul 5, Bucureşti, 1924, sec.1.
77
Montesquieau, op. cit., p.18.
45
§2. Monarhia.
Într-o formulă simplă, monarhia se caracterizează prin guvernământul
unei singure persoane, a monarhului însă, această definiţie este corectă pentru o
perioadă anumită din evoluţia statelor, cum ar fi perioada monarhici absolute.
Această formă specifică s-a menţinut în unele state până la începutul secolului
XX (imperiul rus, imperiul otoman).
Odată cu apariţia constituţiilor, parlamentelor, monarhia a încetat de a
mai fi puterea unei singure persoane. Astfel, au apărut noi tipuri de monarhie,
cum ar fi : monarhia limitată (constituţională) în care puterea monarhului este
limitată de constituţie; monarhie dualistă în care parlamentul şi monarhul au
poziţii egale în exercitarea puterii.
În perioada contemporană monarhul s-a păstrat sub formă de monarhie
parlamentară, în unele ţări, ca de exemplu, Anglia, Belgia, Olanda, având mai
mult un caracter simbolic, legat de istoria şi tradiţiile statelor respective.
Oricum, monarhul a rămas şef de stat fiind atribuit de constituţii cu împuterniciri
specifice funcţiei: semnarea legilor, numirea în funcţii, acreditarea deplomaţilor
străini, dezolvarea parlamentului şi altele.
§3.Republica.
eriditate, ea este exercitată de către cei căror acestă putere le aparţine, adică de
însuşi poporul care se autoguvernează prin forme şi metode specifice. Dar cum
deja a demonstrat în secţiuile precedente, pentru a se autoguverna, sau pentru a
realiza puterea politică poporul îşi alege organul care v-a exercita în numele lui
puterea.
Deci, în republică guvernarea are loc prin reprezentaţi aleşi de către
popor după anumite proceduri electorale (alegeri directe sau indirecte). După
felul în care se alege organele supreme ale statului în special şeful de stat,
republica se clasifică în : prezidenţială, semiprezidenţială, parlamentară şi regim
special de adunare.
Republica prezidenţială. Ca formă de guvernământ, republica
prezidenţială a apărut în 1787 în Statele Unite, întrodusă prin Constituţie, în
care se prevede alegerea preşedintelui (şeful statului) prin vot universal. Şeful
Statului în SUA este şeful puterii executive ce are o dublă natură, adică inclusiv
funcţia de şef al statului şi şef al guvernului.
Este interesant de reţinut că SUA practic este unica ţară cu un astfel de
regim, şi care bineînţeles justifică caracterul reprezentativ al funcţiei, şi puterea
considerabilă cu care este atribuit.
Republica semiprezidenţială. Acestă formă de guvernare este o derivată
de la regimul prezidenţial şi se manifestă prin faptul că şeful statului ales prin vot
universal, îndeplineşte numai funcţiile de şef de stat, iar în funcţia de şef de
guvern este numită după anumite proceduri, o altă persoană.
În literatura de specialitate această formă de guvernare, sau acest regim,
a primit denumirea de «prezidenţialist» sau «semi-prezidenţial». În această
formă de guvernare are loc o divizare a funcţiilor de şef de stat şi ce-a de şef de
guvern, executivul fiind «bicefal» ceea ce se explică prin necesitatea unei forme
eficiente de răspundere politică pentru activitatea desfăşurări, pe care o poartă
guvernul în faţa parlamentului.
Republică parlamentară. În unele state, şeful statului este ales de către
parlament (Italia, Austria, Germania, Finlanda, Turcia). Funcţiile şefului statului
sunt identice cu cele din regimul semiăprezidenţial, însă, virtutea faptului că
şeful statului este ales de către parlament poziţia sa în raport cu parlamentul este
întărită. Nu trebui s-ă se înţeleagă că şeful statului este subordonat
parlamentului, ca şi în regimul prezidenţial sau semi-prezidenţial şeful statului
nu poartă răspundere politică pentru activitatea s-a. El poate fi demis din funcţie
numai în cazurile prevăzute de constituţie, când încalcă legea, constituţia sau
săvârşeşte infracţiunea. Ca şi în regimul semi-prezidenţial executivul este
«bicefal», prim ministru purtând răspundere politică (poate fi demisionat oricând
după o anumită procedură) în faţa parlamentului pentru activitatea sa.
Ca formă de Republică guvernământ semi-prezidenţial şi cae
parlamentară se caracterizează print-o posibilă instabilitate guvernamentală, dar
care se compensează printr-o activitate guvernamentală eficientă.
47
81
Legi şi hotărâri adoptate la sesiunea a doua, extraordinară, a Sovietului Suprem al RSS Moldova de
legislatura a dousprezecea, Chişinău, Cartea moldovenească, 1990.
2
2
Ibidem.
49
Obiective:
- Funcţia politică;
- Funcţia socio-economică;
- Funcţia juridică.
§ 1.Funcţia politică
§ 2. Funcţia socio-economică.
§ 3. Funcţia juridică.
Pentru a realiza primele două funcţii este necesar de o funcţie distinctă, pe
care am denumito juridică, şi care constă în crearea unui cadru legislativ adecvat
şi condiţiilor necesare pentru realizarea lui.
În acest scop vom devide funcţia juridică în trei funcţii distincte, dar strâns
legate între ele cum ar fi: funcţia legislativă; funcţia executivă; funcţia
jurisdicţională.
Funcţia legislativă. Statul fiind organizat are nevoie de o ordine juridică
interioară care este stabilită prin edictarea regulilor de conduită a membrilor
comunităţii. Edictarea regulilor juridice sau a legilor este o funcţie realizată de
organe special investite cu acest drept.
Constituţia Republicii Moldova (art.60) atribuie acest drept numai
Parlamentului, numindul organ reprezentativ al poporului şi unică autoritate
legislativă a statului.
Funcţia executivă. Legile statului fiind adoptate în continuare necesită o
activitate de organizare a executării, pentru a fi posibilă executarea. De exemplu,
pentru a fi realizată legea cu privire la invăţămînt sunt necesare instituţii de
învăţământ, cadre didactice, inventar, manuale, resurse financiare.
Activitatea de organizare a executării legilor este şi ea o funcţie a statului,
încredinţată unor organe separate de parlament, cum ar fi guvernul.
Constituţia Republicii Moldova (art.96) încredinţează funcţia executivă
Guvernului care trebuie să asigure realizarea politicii interne şi externe a statului.
Acestă activitate a Guvernului poate avea loc numai în cadrul legilor adoptate de
Parlament.
Funcţia jurisdicţională. Nici într-un stat, chiar şi în cele cu regimuri
despotice, totalitare, nu se poate obţine situaţia ideală când toate legile adoptate
vor fi executate întocmai de către toţi. Deoarece, în executarea legilor apar litigii
(conflicte) generate de încălcarea normelor stabilite este nevoie de o activitate
52
Subiecte de evaluare:
În ce constă funcţia politică a statului?
Prin ce se caracterizează dubla natură juridică a funcţiei socio-
economice?
Ce este un serviciu public?
Care sunt caracteristicile funcţiei juridice a statului?
Care este conţinutul funcţiei legislative, executive şi
jurisdicţionale?
53
82
Prin magistraţi la timpul respectiv se înţelegea funcţionarii superiori, înalţi demnitari.
83
Aristotel, op.cit., sec.1.
54
92
De exemplu, în Costutuţia României, art.80 alin.2 prevede că Preşedintele României veghează la
respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. Preşedintele exercită funcţia de mediere
între puterile statului, precum între stat şi societate.
62
8 6
Ion Deleanu, op.cit., p. 56-57.
8 7
Ioan Muraru, op.cit., p.160.
65
8 9
Ion Deleanu, op.cit., p.52.
66
politice a cetăţenilor, asociaţii care au, şi-şi afirmă clar şi deschis, vocaţia şi
aptitudinea guvernării;94 structuri politice durabile, având caracterul de
organizaţie care, pe baza unor programe ideologice, îşi propun cucerirea sau
înfluenţarea puterii, mobilizând în acest scop mijloacele de care dispun, într-o
strategie al cărei obiectiv primordial este victoria în alegeri.95
Vom observa că în multitudinea de definiţii date partidului politic sunt
frecvente trei elemente comune: ansamblul organizat (statutul), programul de
activitate (guvernământ), intenţia de a cuceri sau de a menţine puterea de stat.
Prin sinteză, vom defini partidul politic ca organizaţie social-politică ce
reprezintă un anumit grup de cetăţeni, are la bază un statut de organizare şi
program de guvernământ şi tinde să ajungă la conducerea statului pentru
a-şi realiza programul.
Această definiţie este confirmată şi de opiniile lui Petre P.Negulescu
precum că un individ care a elaborat un plan de reforme şi voieşte să-l aducă
la îndeplinire trebuie neapărat să ajungă a se putea servi de puterea de
constrângere a statului. La acest rezultat însă reformatorul nu poate ajunge
niciodată în statele constituţionale. El trebuie neapărat să strângă în jurul său
un număr cât mai mare de adepţi, pe care să-i organizeze într-un partid, spre a
începe propaganda pentru răspândirea ideilor sale în corpul electoral şi a da
apoi lupta la alegeri pentru cucerirea majorităţii mandatelor.96
Este adevărat, există formaţiuni politice care nu au scopul cuceririi
puterii de stat şi realizării unui program de guvernământ. Acestea sunt
formaţiunile create în baza criteriului etnic (Partidul Democrat Găgăuz din
Republica Moldova) sau în baza criteriului de sex (Liga Democrat-Creştină a
Femeilor din Republica Moldova; Asociaţia Femeilor din Republica Moldova)
ale căror intenţii constău în a atrage atenţia şi a influenţa rezolvarea unor
probleme în favoarea lor, prin reprezentanţii aleşi în organele reprezentative.
Deşi create conform regulilor clasice (program, statut), criteriile în a căror
bază au fost create le situează la periferia sistemului pluripartidismului şi
nu prea au şanse de a veni la guvernarea ţării de sine stătător.
De altfel, diferitele grupuri sociale, etnice, minorităţi naţionale posedă
multiple căi juridice şi constituţionale, altele decât politice, pentru satisfacerea
intereselor sociale, etnice, lingvistice, culturale etc. Interesele politice ale
cetăţenilor trebuie să fie convergente şi să reflecte interesele majorităţii.
Aflându-se în raport direct cu pluralismul politic, constituţional şi cu
posibilitatea alternanţei lor libere la putere, elemente indispensabile unui
veritabil regim democratic, existenţa partidelor politice este inestimabilă.
9 4
Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura ACTAMI, Bucureşti, 1997, p.292.
9 5
Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Ion Deleanu, Florin Vasilescu, Antonie Iorgovan, Ioan Vida,
op.cit., p.27.
9 6
Petre P.Negulescu, Partidele politice, op.cit., p.48-49.
68
9 8
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.1, Chemarea, Iaşi, 1992, p.95.
9 9
Ghiţă Ionescu, Isabel de Madariaga, Opoziţia, Humanitas, Bucureşti, 1992, p.10.
69
93
Francois Borella, Les partis politiques dans l`Eorope des Neuf, Ed.Seul, Paris, 1979, p.9.
70
95
Formaţiuni politice din republica Moldova (1991-1998), Moldpres, Chişinău, 1998.
72
avem o obiecţie destul de serioasă. Art.5 din lege prevede că statutul partidului
sau al organizaţiei social-politice se înregistreazî în cazul în care formaţiunea
respectivă face dovadă că are cel puţin 300 de membri, program şi organe de
conducere alese. Considerăm limita numerică incorectă, număr luat arbitrar,
nejustificat, barieră artificială în calea realizării dreptului constituţional de liberă
asociere în partide politice şi deci şi neconstituţională. Art.41 din Constituţie
prevede dreptul cetăţenilor de a se asocia liber în partide politice, acela-i lucru se
prevede şi în art.2 al Legii privind partidele. Asociaţia liberă nu se leagă cu
limita de 300 de membri care trebuie să gândească toţi la fel să aibă o singură
opţine politică. 299 de cetăţeni care gândesc la fel nu pot înregistra un partid
politic, ce evident, este un nonses al guvernatorilor, care doresc în mod artificial
să micşoreze spectrul politic al Moldovei, asigurând astfel unele facilităţi
propriilor formaţiuni politice.
Pentru o mai bună înţelegere a spectrului politic al Republicii Moldova
vom caracteriza doar unele formaţiuni politice care au şi pot influenţa situaţia
social-politică şi şi-au găsit un loc stabil pe eşicherul politic al Republicii96.
Frontul Popular Creştin Democrat. A apărut pe scena politică în a doua
jumătate a anilor ‘ 80 în confruntare directă cu Partidul Comunist din Moldova.
Rolul de iniţiator al acestei alternative şi l-a asumat Uniunea Scriitorilor din
Moldova. La 3 iunie 1988 în sala mare a Uniunii scriitorilor din Chişinău, în
cadrul unei adunări a intelectualităţii, se constituie Grupul de iniţiativă al
Mişcării Democratice în spriginul restructurării care, în pofida unor tentative de
a o subordona Partidului Comunist din Moldova, s-a constituit ca o alternativă
aflată în opoziţie.
Congresul de constituire a FPM a avut loc în ziua de sâmbătă, 20 mai
1989 în sală Uniunii Scriitorilor din Moldova şi a fost convocat de Grupul de
iniţiativă al Mişcării democratice, ales la 3 iunie 1988 în cadrul plenarii uniunilor
de creaţie. Congresul a întrunit delegaţi ai conferinţelor raionale ale grupurilor de
sprigin a Mişcării Democratice din 30 de raioane şi oraşe ale Republicii, precum
şi delegaţi ai altor formaţiunii ne oficiale: Mişcarea ecologică “Acţiunea verde”
(Ave), Cenaclul literal-muzical şi social-politic “A.Mateevici”, Liga democratică
a studenţilor din Moldova, Sosietatea istoricilor din Moldova, Societatea
culturală “Moldova” din Moscova. În total la congres au participat 147 de
delegaţi, dintre care 32 membrii ai PCUS, 12 membrii ai UTCL şi 49 de invitaţi.
În rezultatul dezbaterilor, congresul a adoptat decizia unanimă de a crea, în
baza Mişcării Democratice, Frontul Popular din Moldova. Congresul a adoptat
Programul şi Statutul şi o serie de rezoluţii, între care rezoluţia nr.3 “cu privire la
însemnele naţionale“. Organele de conducere ale FPM au devenit Sfatul FPM
constituit din 81 de membrii şi Comitetul executiv al FPM numărând 9 membri.
96
A se vedea mai detailat Nicolae Enciu, Alexandru Oprunenco, Ion Şişcanu, Iurie Josanu, Victor Juc,
Igor Munteanu Alexandru Palii, Viaceslav Stăvilă, Revista Arena Politicii, nr.1 (13) septembrie 1997, Ed.
Fundaţiei Viitorul
73
1 00
Petre P.Negulescu, op. cit., p.46.
1 01
Jean-Francois Aubert, Traite de droit constitutionnel suisse, Ed. Ideosot Calendes, Neuchatel,
1967, p.430.
1 02
Ioan Muraru, Drepturile electorale ale cetăţenilor români, Revista Drepturile Omului nr.1,
I.R.D.O., 1992, p.5.
81
prin alte forme, nu va avea efect până când decizia de depunere a mandatului
nu va fi o manifestare de voinţă personală a alesului. Bineînţeles, în cazul în
care între partid şi cei aleşi în organul reprezentativ domină raporturi
pozitive, ei rămân fideli partidului, contribuind la realizarea programelor
încuviinţate de alegători.
Se poate întâmpla însă ca partidul însuşi să devieze de la platforma
prezentată alegătorilor, să-şi schimbe doctrina politică sau statutul. În acest
caz, orice membru este liber să abandoneze partidul sau să adere la o altă
formaţiune, deoarece asocierea în partide politice este liberă şi nimănui nu i se
poate impune apartenenţa exclusivă la un anume partid.
Art.20 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede : "Orice
persoană are dreptul la libertatea de întrunire şi de asociere paşnică".
Dreptul de asociere este un drept social-politic fundamental, alături de
libertatea conştiinţei, de libertatea de exprimare etc. Aceste asociaţii ţin de
dreptul public, temeiul lor fiind libertatea de asociere şi nu contractul care
constituie temeiul asociaţiilor şi societăţilor de drept privat.104
Partidele păstrează totuşi unele influenţe asupra aleşilor pe care ia
promovat. În acest scop, poate declara că îi retrage sprijinul politic, poate să-l
sancţioneze, să nu-l mai propună în calitate de candidat la alegerile viitoare
sau chiar să-l excludă din rândurile sale.
98
Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol. I, Bucureşti, 1964, p.18-20.
87
deoarece ele realizează autonomia locală în comune şi oraşe, deci într-un spaţiu
restrâns, într-o anumită porţiune teritorială a ţării.
Caracterul electiv înseamnă că numai prin alegeri li se atribuie calitatea
de a fi autorităţi reprezentative. Numai autorităţile publice reprezentative sunt
alese prin sufragiu universal, direct sau indirect obţinând în rezultat atât un
caracter reprezentativ cât şi unul public.
Caracterul perfect subliniează că autorităţile publice reprezentative sunt
înzestrate cu plenititudinea prerogarivelor, atribuţiilor, fiind limitate doar de
constituţie şi lege.
Caracterul permanent permite a evidenţia autorităţile reprezentative de alte
autorităţi chiar şi cele antrenate în exercitarea puterii de stat dar care nu au
calitatea de a fi reprezentative, deoarece ele nu pot fi lichidate şi nici activitatea
lor suspendată de nici o altă autoritate.
c) Poziţia în ordinea constituţională.
Poziţia autorităţilor publice reprezentative în ordinea constituţională este
determinată de rolul şi funcţiile pe care le îndeplinesc. Constituţia stabileşte că
suveranitatea naţională este exercitată prin autorităţi reprezentative, stabilind şi o
“ordine” o “ierarhie” care nu este legată cu raporturi directe de subordonare.
d) Funcţiile şi competenţa materială.
Natura unei autoritîţi reprezentative este determinată de acea funcţie care
îi este încredinţată cu titlul principal. Astfel, Parlamentul îndeplineşte funcţia
legislativă; Preşedintele ţării – funcţia de mediere între puterile statului, de
reprezentare a statului, de garant al independenţei naţionale şi al integrităţii
teritoriale; Consiliile locale şi primarii – funcţia de administrare a domeniului
public local. Potrivit cu nivelul la care funcţionează fiecare autoritate
reprezentativă este înzestrată cu o anumită competenţă materială care este
distincă şi care nu se confundă.
94
6 1
Leon Duguit, op. cit., p.428.
6 2
A.Esmein, Elements des droit constitutionnel, 8-e ed., Sirey, 1927, p.551.
6 3
Marcel Prelot, Jean Boulois, Institutions politiques et droit constitutionnel, 10-e ed.,1987, p.682.
6 4
Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, Presses de France, 1980, p.83.
6 5
Paul Negulescu, Gheorghe Alexianu, op. cit. p. 437.
6 6
Ion Deleanu, op. cit., p.130.
96
6 8
Jean Marie Cotteret şi Claud Emery susţin ideea de alegeri administrative, relevând că alegerile
locale apar ca nepolitice. Jean Marie Cotteret, Claud Emery, Le systemes electoraux, Ed.Puf, 1988, p.32.
În acest sens, la alegerile locale din Franţa din 1973 Prim ministrul Franţei Pierre Messmer a
declarat că alegerile cantonale sunt administrative şi nu politice, fiind susţinut de Preşedintele Valery
Giscard d'Estaing care, la rândul său, asigura că ele nu sunt esenţialmente politice. Albert Mabileau, Le
systeme local en France, Montchrestien, 1994, p.122.
6 9
Claud Franc, Droit des elections nationales et locales, J.Delmas et Cie, Paris, 1988, p.26.
98
7 0
Maurice Hauriou, Precis de droit constitutionnel, Sirey, 2-e ed., 1929, p.133.
7 1
Ibidem, p.147-148.
7 2
Raymond Carre de Malberg, op.cit., p.413.
7 3
Maurice Hauriou, op.cit., p.211.
7 4
Leon Duguit, op. cit., p.426.
7 5
Maurice Hauriou, Precis de droit administratif, 12-e ed., 1993, p.86.
99
7 9
Sursa: Vasile Burdigă, Sistemul electoral din România în anii 1918-1940, Editura “Planeta”, 1997, p.p.
33-42 şi 50-59.
10
8 2
Nicolae Popa defineşte dreptul subiectiv ca facultate juridică individuală a unei persoane sau
organizaţii într-un raport juridic. El poartă denumirea de drept subiectiv pentru a-l deosebi de dreptul pozitiv
(sau obiectiv), adică de ansamblul drepturilor şi obligaţiilor cuprinse în normele de drept. Nicolae Popa,
Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1992, p.197.
10
2
Ioan Muraru, op.cit., p.179-183.
11
5
Sursa:Colette Ysmal, Le comportament electoral en France, Ed.La
Decuverte,1986,p.70.
6
Colette Ysmal, op.cit.,p.70
11
% localităţi
10,1 - în comunele rurale
19,8 - în comunele de tip orăşenesc
28,2 - în oraşe
32,3 - în Chişinău
17,0 - total pe republică
7
Ibidem, op. cit., p. 71-72.
8
Ibidem, op. cit., p.72.
9
Sursa: Datele statistice privind alegerile locale din Republica Moldova din 25 februarie 1990, Arhiva
Parlamentului, D-1.
1 0
Sursa: Sondajul opiniei publice efectuat de Serviciul Independent de Sociologie şi Informaţii "Opinia"
şi Fundaţia Internaţională pentru Sisteme Electorale (IFES-Moldova) în martie 1995.
11
§2.Votul universal.
§4.Votul direct. Prin vot direct trebuie înţeles că alegătorul alege personal
candidatul cărui încredinţează dreptul de a fi reprezentant al colectivităţii într-un
organ deliberativ sau de a deţine funcţia de primar. Unele aspecte legate de
aplicarea votului direct au fost abordate anterior în Secţiunea a 3-a p. 4 din
Capitolul II, Alegerile directe.
numai o singură dată în locul în care este înscris în listă; fiecare consilier trebuie
să reprezinte un număr egal de alegători, fiecare candidat independent sau partid
care participă la alegeri trebuie să candideze în condiţii egale; să nu se admită
delimitarea alegătorilor după diferite censuri şi alte criterii.
2 0
Jean Marie Cotteret, Claude Emery, op. cit., p.38.
2 1
Colette Ysmal, op. cit., p.97-98.
12
2 4
Sursa: Conseil de l'Europe, Statut de travail des elus locaux et regionaux,Strasbourg, 1992, p.14.
12
2 5
Sursa: Conseil de l' Europe. Statut et conditions de travail des elus locaux et regionaux, Strasbourg,
1992, p.48.
12
Art.7 din Legea nr. 70/1991 privind alegerile locale în România prevedea
că data alegerilor se stabileşte prin hotărârea Guvernului cu cel puţin 45 de zile
înainte de votare, în Republica Moldova art.7 din Legea cu privire la alegerile
locale prevede că data alegerilor este fixată de Parlament cu cel puţin 90 de zile
până la votare.
Deoarece, în primul caz, data alegerilor este stabilită de autoritatea
executivă, iar în cel de-al doilea de autoritatea legislativă, ar trebui să ştim dacă
2 6
Sursa: Counsil of Europe, Study Srries Local and Regional Authorittes in Europe, The status and.
Steering Committee for Regional and Municipal Maters (CDRM), Stasbourg, 1988.
12
§2.Circumscripţiile electorale.
2 7
Noua Lege electorală a României, Text şi comentarii de Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin
Vasilescu, Ioan Vida, Bucureşti, 1990, p.23.
12
§3.Secţiile de votare
lege, iar pentru fiecare grup se amenajează un loc special în care el îşi exercită
votul. Delimitarea secţiilor de votare reprezintă o operaţiune în care locuitorii
unei comune sau ai unui oraş sunt grupaţi pe sate, cartiere, străzi , stabilindu-li-
se un local pentru sediul secţiei de votare . Art.11 din Legea privind alegerile
locale în România prevede că secţiile de votare se organizează în localităţile cu
o populaţie de peste 2000; câte o secţie de votare la 1000-2000, iar în comunele
cu o populaţie sub 2000 de locuitori o singură secţie de votare. În Republica
Moldova, Legea privind alegerile locale (art.9 alin.2) fixează constituirea
secţiilor de votare la cel puţin 50 şi cel mult 3000 de alegători.
În România, criteriul cantitativ pentru o secţie de votare este legat de
numărul de locuitori din localitatea sau circumscripţia respectivă şi nu de
numărul de alegători înscrişi în liste, ceea ce se explică prin faptul că numărul de
locuitori ai unei localităţi este mai mult sau mai puţin constant şi poate fi stabilit
cu uşurinţă în termenele respective, de exemplu după 20 de zile de la stabilirea
datei alegerilor ( art.13 al Legii nr.70/91), pe când, în conformitate cu art.13 al
legii menţionate, primarul va comunica numărul de alegători înregistraţi în
circumscripţia electorală respectivă cu cel puţin 20 de zile înainte de data
alegerilor. Astfel se explică faptul de ce, la crearea secţiilor de votare, criteriul
cantitativ utilizat este numărul locuitorilor din localitatea dată, care bineînţeles
este mai mare decât numărul locuitorilor cu capacitate electorală.
Există părerea că pentru organizarea secţiilor de votare nu este necesară
detalierea numărului de locuitori, categoriilor de cetăţeni (militari, studenţi),
suficientă fiind încredinţarea acestei operaţiuni autorităţilor publice locale
(primarilor, prefecţilor) după cum se şi procedează, de exemplu, în Franţa, sub
motivul că le este bine cunoscută geografia unităţilor administrativ-teritoriale şi
că sunt capabile să organizeze sub propria răspundere un număr suficient de
secţii de votare în care alegătorii să-şi exercite dreptul electoral. Fără a diminua
rolul autorităţilor publice locale, considerăm, totuşi, că pentru eludarea unui
eventual subiectivism în stabilirea numărului de secţii de votare, ce ar facilita
incomodităţi alegătorilor, şi ar duce la absenteism creat artificial, legea trebuie să
stabilească fără echivoc modalităţile de organizare a secţiilor de votare.
2 9
Jean Gicquel, op. cit., p.604-605.
3 0
Marcel Prelot, op. cit., p.388.
12
alegătorul să poată lua cunoştinţă de ele şi, după caz, să facă sesizări şi
contestaţii .
Listele electorale se păstrează în locuri oficiale, iar pentru securitatea şi
veridicitatea lor pot fi încredinţate mai multor oficialităţi. În România, de
exemplu, listele electorale se întocmesc în două exemplare oficiale, semnate de
primar şi de secretarul consiliului local, şi se păstrează în două registre speciale
cu file detaşabile, unul la secretarul consiliului local şi altul la judecătoria în a
cărei rază teritorială se află localitatea respectivă.
Primarul comunei este obligat să comunice judecătoriei orice modificare
din listele electorale pentru ca în orice moment cele două liste să fie identice. În
caz contrar, se va proceda la identificarea şi precizarea diferenţelor, avantajul
constând în faptul că una din părţi va fi din start o instanţă judecătorească.
Înscrierea în listele electorale se face după anumite reguli stabilite de lege,
dintre care două au importanţă deosebită: înscrierea obligatorie a fiecărui
cetăţean cu drept de vot; înscrierea fiecărui cetăţean într-o singură listă.
Obligativitatea înscrierii în listă nu afectează caracterul votului de a fi liber,
alegătorul urmând să decidă în ultimă instanţă dacă va participa sau nu la votare.
Statul însă este obligat să creeze alegătorului condiţiile necesare pentru
exercitarea nestingherită a drepturilor sale.
Prin înscrierea alegătorului într-o singură listă electorală se realizează
marele principiu de egalitate a votului, alegătorii dispunând în mod egal de
acelaşi număr de voturi, fiecare trebuie să voteze o singură dată şi într-un singur
loc pentru autoritatea care se alege.
În afară de listele electorale permanente mai există o categorie de liste
care se numesc liste speciale sau suplimentare şi care se întocmesc în procesul
votării. În aceste liste sunt înregistraţi cetăţenii care, deţinând capacitatea
electorală, dintr-un motiv sau altul nu au fost incluşi în listele de bază şi care, în
mod legal, au dreptul de a vota în o altă circumscripţie electorală.
Listele electorale speciale se întocmesc la birourile electorale ale secţiilor
de votare şi cuprind aceleaşi date ca şi listele permanente, precum şi motivul în
a cărui bază a fost înscris alegătorul în lista specială.
Importanţa listelor permanente este cu mult mai mare decât a celor
speciale din motivele pe care le-am menţionat, ultimele fiind o necesitate
impusă, în primul rând pentru a da tuturor persoanelor cu capacitate electorală
posibilitatea de a-şi exercita dreptul în afara localităţii în care a fost înregistrat ca
alegător, iar în al doilea rând pentru a repara eventualul rebut comis la
completarea listelor permanente. Listele speciale sunt parte componentă a
listelor permanente (generale), la constatarea rezultatelor votării, valoarea lor
fiind identică.
3 1
Conform art. L.85-1 şi R.93-1 al Codului electoral francez, în toate comunele cu o populaţie care
depăşeşte 20 de mii se instituie de către prefect, cu cel puţin patru zile înaintea de prima zi de scrutin, comisii de
control însărcinate să verifice legalitatea compoziţiei birourilor electorale ale secţiilor de votare şi operaţiunile
electorale efectuate de acestea. Controlul exercitat de comisii este un control administrativ care nu poate fi
confundat cu un control jurisdicţional.
13
electoratul, derutat în condiţiile unor opinii politice foarte diferite şi înclinat spre
o indiferenţă faţă de alegeri . Vine să demonstreze acest argument şi rezultatele
sondajului efectuat în ajunul alegerilor locale din 16 aprilie 1995 în Republica
Moldova.33
şi guvernarea ţării.
are un caracter imoral, antidemocratic. Dacă s-a vrut neapărat ca primarul să fie
şi consilier, legiuitorul putea să-i acorde un mandat de drept, dar în nici un caz
un mandat contrar voinţei electoratului.
faza a treia. De fapt, nici nu poate fi altfel, pentru că primele două faze sunt
reglementate de alte secţiuni şi capitole ale legilor menţionate. După părerea
noastră, acestei secţiuni i s-ar potrivi mai mult titlul " Propaganda electorală",
deoarece aceasta îi este obiectul de reglementare.
§3.Finanţarea alegerilor.
Ţările 1 2 3 4 5
Austria x x x
Belgia x
Cehia x
Danemarca x
Finlanda x
Franţa x x
Germania x x x
Ungaria x
Irlanda x
Israel x
3 6
Ioan Vida, Puterea executivă şi administraţia publică , Bucureşti, 1994, p.207.
3 7
Sursa: Besoins en formation des elus, Etudes et travaux, nr.36, Conseil de
l' Europe,1994, p.60.
14
Italia x x x x
Luxembourg x x x
Olanda x
Norvegia x
Polonia x x x
Spania x
Suedia x
Turcia x
M.Britanie x x
§1.Votarea.
14
mult de jumătate din alegători din primul tur de scrutin ar fi distribuite între
candidaţi, desemnându-i pe cei doi care vor continua lupta. În turul doi însă,
trecându-se la majoritatea relativă, a decăzut necesitatea reprezentării opţiunilor
majorităţii alegătorilor din colectivitate.
În alegerile locale din România şi din Republica Moldova este frecventă
chemarea electoratului la urne. De exemplu, la alegerea primarului municipiului
Iaşi în 1994, electoratul a fost chemat de 5 ori la urnele de vot. În Republica
Moldova în acest sens s-a găsit o soluţie şi mai proastă. Art.57, alin.3 al Legii
privind alegerile locale reglementa că în cazul în care şi după votarea repetată
alegerile sunt considerate nevalabile, cu alte cuvinte la votare participă iarăşi
mai puţin de jumătate plus unu din alegători, a treia
oară nu se vor mai efectua alegeri, urmând ca Preşedintele Republicii Moldova
să numească pe teritoriul respectiv un organ executiv în frunte cu un primar.
Consecinţele acestei reglementări la alegerile locale din 16 aprilie 1995 au fost
dezastruoase. Scrutine electorale au avut loc în 16 şi 30 aprilie, în 11 şi 22 mai şi
în 25 iunie cu următoarele rezultate.39
Consilii municipale
Total - 2 Alese - 1 Fără consiliu -1
Consilii raionale
Total - 37 Alese - 37
Consilii orăşeneşti
Total - 51 Alese - 43 Fără consilii - 8
Consilii comunale
Total - 852 Alese - 837 Fără consilii - 15
Primari ai oraşelor
Total - 51 Aleşi - 28 Numiţi - 23
Primari ai comunelor
Total - 852 Aleşi - 776 Numiţi - 76
3 9
Sursa: Date statistice furnizate de Comisia Electorală Centrală.
15
4 0
Legea nr.840-XIII din 23.05.1996 a fost publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.40-41
din 20.06.1996.
Legea nr.1114-XIII din 26.02.1997 a fost publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.21 din
3.04.1997.
15
c) Panaşajul.
Reprezintă posibilitatea alegătorului de a alcătui buletinul de vot aşa cum
crede de cuviinţă. El poate vota o listă în întregime; poate şterge anumite nume
dintr-o listă fără a le completa cu altele; poate alcătui o listă nouă, cu nume
împrumutate de pe diferite liste.
Scrutinul de listă cu panaşaj se deosebeşte de scrutinul uninominal prin
mărimea circumscripţiei electorale şi prin dreptul alegătorului de a vota mai
mulţi candidaţi selectaţi de el însuşi.
Exemplul nr.1:
Scrutinul majoritar dintr-un tur (majoritatea relativă)
candidaţi voturi obţinute
1 2700 - ales
2 2699
3 2500
4 2101
__________________________
total: 10000
În acest exemplu, este ales candidatul nr.1, care a obţinut 2700 de voturi,
ceilalţi candidaţi, care au întrunit în ansamblu 73% din totalul voturilor liber
exprimate, nu au obţinut nici un mandat. Acelaşi lucru se întâmplă dacă în loc
de candidaţi vor concura partidele cu câte o listă de candidaţi. Această
modalitate este utilizată tradiţional în democraţiile anglo-americane unde
mandatele sunt repartizate imediat.
Exemplul nr.2:
Scrutinul majoritar din două tururi (majoritatea absolută)
candidaţ voturi obţinute
1 5001 - ales
2 2500
3 1500
4 999
____________________________
total:4 10000
15
Exemplul nr.3.
Circumscripţii electorale
partide 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
total
A +510 +600 100 +520 +550 50 +580 +610 +501 20 4 041
B 490 400 +900 480 450 +950 420 390 499 +980 5 959
a) Fundamentarea teoretică.
În a doua jumătate a sec.XIX în Europa apăruse un nou sistem de scrutin,
bazat pe ideia reprezentării proporţionale, prin care se urmărea asigurarea
fiecărui partid, fiecărei formaţiuni politice o reprezentare aproximativ
proporţională forţei sale numerice.
Ideea reprezentării proporţionale o găsim exprimată în lucrările lui
Aristotel, Saint-Just şi Condorcet, aceasta evoluând odată cu formaţiunile
politice şi devenind posibilă când aceste formaţiuni reprezentau anumite forţe,
obţinând o pondere considerabilă în societate.
Primul partizan al reprezentării proporţionale a fost Danois Carl Andrae,
profesor, ministru de finanţe, care a integrat acest tip de scrutin în Constituţia
din 1855 pentru alegerile Camerei Superioare (Landsthing). În aceeaşi perioadă
avocatul englez Thomas Hare publica broşura "Mecanismul reprezentării
proporţionale", care a trezit o polemică aprinsă, iar la finele anului 1899 un
număr mare de oameni politici din Franţa urmau să se asocieze în "Liga pentru
reprezentare proporţională " sub preşedenţia lui Yves Guyot.
Pentru prima dată, noul sistem a fost aplicat în unele cantoane din Elveţia,
Belgia, Finlanda, Suedia, mai apoi şi în alte ţări din Europa.
Elementele noi aduse de acest sistem în procesul alegerilor constau în
faptul că cetăţenii atribuie votului reprezentării proporţionale un caracter politic,
deoarece candidaţii care s-au prezentat în faţa lui sunt grupaţi după caracterul
opiniilor, fiecare grup se prezintă cu programul său, în consecinţă ideile
15
Această metodă, care poartă şi denumire de cele mai mari resturi, este
utilizată la alegerea consiliilor de toate nivelele, în România fiind reglementată
de art.77 din Legea nr.70/1991 privind alegerile locale.
c) Atribuirea mandatelor prin repartitor electoral.
Pentru a evita complicatele operaţiuni de atribuire a mandatelor prin
coeficienţi electorali, resturi, medii, coeficienţi de rectificare, profesorul de drept
civil la Universitatea din Gand Victor Hondt, pasionat de matematică, a
prezentat în 1899 un nou model, care-i poartă numele.
Metoda Hondt constă în atribuirea tuturor mandatelor din prima
operaţiune, calculându-se un repartitor prin împărţirea numărului de voturi
obţinute de fiecare partid la 1,2,3,4,5,... până la cifra care corespunde numărului
de mandate stabilite în circumscripţie.
Exemplul nr.6
Mandate în circumscripţie - 10
partide voturi obţinute 1 2 3 4
5. . . 10
A 4450 4450 2225 1483 1112 890 445
B 3800 3800 1900 1266 950 760 380
C 900 900 450 300 225 180 90
D 850 850 425 283 212 170 85
Avantajul faţă de atribuirea mandatelor prin cele mai mari resturi constă
în faptul că metoda Hondt este mai simplă, atribuie mandatele din prima
operaţiune fără a aduna resturile, ceea ce ar complica cu mult operaţiunea de
atribuire a mandatelor.
Dat fiind faptul că sistemul respectiv este un scrutin de listă, mandatele
obţinute de partide se atribuie candidaţilor de pe listă după anumite reguli. Cea
mai simplă şi mai frecvent utilizată metodă este atribuirea mandatelor obţinute
unul câte unul, în ordinea înscrierii candidaţilor în liste de către partide, începând
cu primul de pe listă.
În Republica Moldova, mandatele de consilier se atribuie conform
metodei Hondt, preluată din Legea cu privire la alegerea Parlamentului. Avem
15
majoritar; cazul în care fiecare din cei cinci copii iau câte o bucată din prăjitură
este un sistem proporţional".44
Prin sistemul reprezentării proporţionale se crează situaţia în care majoritatea
aleşilor în organul reprezentativ reprezintă fidel voinţa majorităţii alegătorilor. În
acest sens, Georges Burdeau afirmă că, dacă facem abstracţie de toate teoriile
concepute pe reprezentare, reprezentarea proporţională este aptă să degaje o
veritabilă manifestare de voinţă naţională.45 Scrutinul reprezentării proporţionale
este un scrutin al ideilor şi nu un scrutin al personalităţilor. Fiecare candidat,
fiecare partid se prezintă cu un program de guvernământ, numit de Jean Marie
Cotteriet şi Claude Emery "drapeau en tete ".46
Sistemul reprezentării proporţionale este considerat ca fiind onest,
deoarece lupta electorală în echipe şi absenţa turului doi de scrutin nu permite
diferitele fraude electorale care au ca scop intimidarea alegătorilor, în plus se
diminuează şi absenteismul.
Sistemul reprezentării proporţionale asigură şi reprezentarea
minorităţilor naţionale în autorităţile reprezentative proporţional voturilor
obţinute de formaţiunile lor politice. Vom demonstra afirmaţia prin numărul de
locuri obţinute de minorităţile naţionale în România în consiliile locale la
alegerile din 9 februarie 1992 (formaţiunile politice sunt prezentate selectiv).47
Formaţiunea politică consilii locale
4 4
Joseph Barthelemy, Documents d' etudes. Modes de scrutin et systemes electoraux. Documents reunis
et commentes par Edmond Jouve, nr.1, 05 septebre 1986, p.10.
4 5
Sursa: Documents d'etudes. Modes de scrutin et systemes electoraux. Documents reunis et commentes
par Edmond Jouve, nr.1, 05 septebre 1986, p.10.
4 6
Jean Marie Cotteret, Claude Emery, op. cit., p.71.
4 7
Sursa: Monitorul Oficial al României, nr.191 din 10.08.1992.
16
Pot fi aduse numeroase argumente pro sau contra unui sau altui sistem
electoral. Vom remarca doar că aplicarea lor se face prin reglementări
constituţionale şi prin lege, alegându-se sistemul ce corespunde cel mai bine
situaţiei social - politice, nivelului general de cultură al societăţii,
temperamentului naţional şi intereselor forţelor politice guvernante.48
În ţările care fac parte din Comunitatea Europeană, sunt utilizate
următoarele moduri de scrutin pentru toate alegerile prin sufragiu universal şi
direct.49
situate la o distanţă mai mare de 5 km. de sediul secţiei de votare din reşedinţa
comunei (art.11, lit.b. din legea României nr.70/1991) sau delimitarea şi
numerotarea secţiilor de votare se va face cu încălcarea termenului de 20 de zile
de la stabilirea datei alegerilor (art.13). Este adevărat că în aceste cazuri poate fi
exercitată o acţiune în contenciosul administrativ, deoarece este vorba de
contestarea unor acte administrative adoptate de consiliile locale.
Se impune însă necesitatea menţiunii că atribuţiile consiliilor locale şi ale
primarilor legate de procesul de organizare şi desfăşurare a alegerilor excede
sfera autonomiei locale şi atribuţiile cu care sunt învestite pentru a o realiza.
Chiar dacă sunt locale, organizarea şi desfăşurarea alegerilor este de o
importanţă naţională, aceste atribuţii prin urmare nemaifăcând parte din
ansamblul celor cu caracter strict local.
În afară de aceasta, eficienţa practică a atacului în instanţa de contencios
administrativ a actelor de drept electoral va avea un randament scăzut, deoarece
termenele de depunere a contestaţiilor, prevăzute de Legea nr.29/1990 privind
conteciosul administrativ, sunt excesiv de mari în condiţiile derulării rapide a
operaţiunilor electorale .
În acest context, considerăm că ar fi foarte util ca actele tuturor subiecţilor
de drept electoral legate de organizarea şi desfăşurarea alegerilor să fie
contestate numai în instanţele de contencios electoral, adaptat la derularea
operativă a operaţiunilor electorale.
Vom menţiona, în altă ordine de idei, necesitatea întroducerii în legile
electorale a unui capitol sau a unei secţiuni cu titlul "Contencios electoral".
Astfel, va fi posibilă unificarea procedurilor de contencios electoral şi evitarea
multiplelor repetări pe parcursul legii, ele fiind identice pentru diferitelele
operaţiuni electorale. De exemplu, Legea României 70/1991, art.17 alin.3
reglementează: "...împotriva dispoziţiilor primarului privind omisiunile,
înscrierile greşite sau alte erori în listele electorale se poate face contestaţie care
se soluţionează în cel mult 3 zile de către judecătorie. Hotărârea judecătorescă
este definitivă, executorie şi se comunică celor interesaţi în 24 de ore de la
pronunţare".
Texte identice privind procedura conţine şi alin.2 art.36 şi alin.5 art.75
care reglementează posibilitatea contestaţiei privind admiterea sau respingerea
candidaturilor pentru consiliile locale, primari şi consiliile judeţene.
După structură, ipoteticele capitole sau secţiuni ar trebui să nominalizeze
forul competent de a primi, examina şi soluţiona întâmpinările, contestaţiile şi
recursurile, termenele de examinare şi soluţionare, obligaţia şi modalitatea de
comunicare a soluţiilor.
În al doilea rând, din tabelul prezentat vom observa existenţa unei
diferenţe între procedurile de contencios electoral din feluritele legi electorale ce
nu ţin de specificul tipului de alegeri. De exemplu, prin art.48 şi respectiv art.17
din legile României nr.68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a
Senatului şi nr.69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României, privitor la
16
Din dispoziţiile art. 85 din Legea nr. 70/1991 în România şi art. 200 din
Codul Republicii Moldova cu privire la contravenţiile administrative,
desprindem subiecţii activi ai contravenţiilor în materie electorală: primarul şi
secretarii primăriilor precum şi orice funcţionar din cadrul acestora, care
realizează sarcinile ce revin primăriilor pe linia punerii în aplicare a legii;
membrii birourilor (comisiilor) secţiilor electorale de votare; membrii birourilor
(comisiilor) electorale de circumscripţie; organizatorii adunărilor electorale;
conducătorii partidelor politice care prezintă candidaturi şi fac propagandă
5 2
Antonie Iorgovan, op., cit., p. 223-224.
17
§3.Răspunderea penală.
Obiective:
- Constituţionalismul moldovenesc;
- Premisele apariţiei şi adoptarea noii constituţii;
- Critica procesului de adoptare a constituţiei;
- Conţinutul normativ al constituţiei;
- Concluzii.
110
A se vedea Alexandru Arsene, Drept constituţional şi instituţii politice, Note de curs, Vol.1, Chişinău,
1997, p.-219-222.
V.M. Ivanov, Konstituţionoe pravo Respubliki Moldova, Ciasti 1, Chişineov, 1996, p.7-41.
17
114
A se vedea în acest sens Bazele Statului şi Dreptului Republicii Moldova, Boris Negru, Titlul II, Ed.
Cartier, 1997. P.100.
115
Legi, Hotărâri şi alte Acte, adoptate la sesiunea întâi a Sovietului Suprem al RSS Moldova de
legislatura a XII-a, Ediţie a Sovietului Suprem al RSSM, Chişinău, 1990.
17
din diverite ţări care au supus proiectul constituţiei unei analize minuţioase, cu
observaţii şi propuneri concrete.
Proiectul a fost avizat de multiple organisme internaţionale cum ar fi:
Consiliul Europei; Comisia Europeană din Veneţia; prestigioasa instituţie de
învăţământ Universitatea din Sorbona şi altele.
Anul 1993 însă, nu sa finalizat cu adoptarea noii constituţii deoarece
Parlamentul de legislatura a XII s-a autodizolvat, ne fiind în stare s-ă
prelungească procesul de legiferare.
La 24 februarie 1994 a fost ales un nou Parlament în care majoritatea
mandatelor au fost obţinute de către Partidul Democrat Agrar care formând o
alianţă cu socialiştii din Parlament au creat o majoritate agro-socialistă, aducând
mari prejudicii economiei statului şi a sistemului de drept creând o imajine
proastă a republicii pe plan extern.
Perioada legislaturii a XIII-a (1994-1998) poate fi numită o perioadă de
stagnare, în care statalitatea Republicii Moldova a început să se dezvolte sub o
anumită optică agro-socialistă, ignorându-se doctrine, teorii, tradiţii şi principii
de dezvoltare a statului verificate pe parcursul a sute de ani în democraţiile
occidentale.
La 1 aprilie 1994 a fost creată o nouă comisie pentru redactarea şi
completarea textului constituţiei care a desfăşurat peste 15 şedinţe pe parcursul
căror proiectul a fost definitivat şi prezentat Parlamentului.
Parlamentul, fără a publica proiectul în presă, fără emisiuni indirecte de la
şedinţa constituantă, fără a familiariza cetăţenii cu ceea ce se numeşte Lege
Fundamentală, pe data de 29 iulie 1994 a adoptat noua Constituţie a Republicii
Moldova, promulgată în 3 zile de Şeful Statului şi care a intrat în vigoare la
27.08.1994.
§5. Concluzii.
anevoioasă şi evident aşa trebuie să fie, însă, atunci când o cer interesele
naţionale nu poate şi nu trebuie să fie o barieră în calea raţiunii şi a bunului
simţ. Perfectarea constituţiei trebuie să aibă scop schimbarea societăţii în bine,
de a asigura un nivel de trai civilizat şi nici de cum stabilirea unor privilegii
sau prevederi care ar stagna dezvoltarea.
Subiecte de evaluare.
Când începe constituţionalismul moldovenesc?
Ce părere aveţi despre constituţiile RSSM din 1925, 1941, 1978?
Care suint premisele adoptării noii Constituţii a Republicii Moldova?
Cum a fost adoptată Constituţia Republicii Moldova din 1994?
Comentaţi crotica procesului adoptării constituţiei.
Caracterizaţi conţinutul normativ al Constituţiei.
Care sunt neajunsurile Constituţiei Republicii Moldova?
Care sunt criteriile după care o constituţie poate fi apreciată democrată?
18