PSIHOLOGIE SOCIALĂ II (DINAMICA GRUPURILOR)

1. CONCEPTUL DE GRUP SOCIAL 3

1.1. Grupul in psihologia socială 3
1.2. Clasificarea grupurilor 4

2. FORMAREA PSIHOLOGICĂ A GRUPURILOR 7

2.1. Concepţia contemporană despre grupul psihologic 7
2.2. Constituirea psihologică a grupului 8
2.3. Comportamentul de grup – rezultanta dintre conceptul de sine şi autopercepţie 11
2.3.1. Efectele cognitive ale categorizării 11
2.3.2. Relaţiile intergrupuri (tendinţe in-group / out-group) 13
2.4. Atracţie socială şi coeziune 14

3. COMPORTAMENTUL DE GRUP: EFECT AL INFLUENŢEI SOCIALE 17

3.1. Specificul comportamentului de grup 17
3.2. Categorizarea şi compararea socială 18
3.3. Autocategorizarea şi identitatea socială 19
3.3.1. Dimensiunile macrosociale ale identităţii 20
3.3.2. Identitate, etnicitate, limbaj 21
3.3.3. Categorizarea socială: bază cognitivă a comportamentului de grup (Teoria auto-
categorizării) 23
3.3.4. Fenomenul uniformităţii comportamentale de grup (conformismul) 26
3.3.5. Rezistenţa la presiunea către uniformitate 29
3.3.6. Conceptul de imitaţie comportamentală 31
3.4. Fenomenul normalizării de grup 32
3.4.1. Formarea normelor de grup 32
3.4.2. Factori situaţionali şi personali în conformismul la normele de grup 33
3.4.3. Bazele influenţei majoritare 36
3.4.4. Conformism public şi acceptare privată 38
3.5. Auto-categorizarea ca vehicul al influenţei sociale 39
3.6. Comparare socială şi validare 42
3.7. Obedienţa 43
3.7.1. Obedienţa – influenţa autorităţilor 43

1
 3.7.2. Factori situaţionali ai obedienţei 44
3.7.3. Interpretarea teoretică a obedienţei 45
3.7.4. Inducerea complezenţei 45

4. DECIZIILE DE GRUP 49
4.1. Deciziile riscante ale grupului 49
4.2. Capacitatea grupurilor de a intensifica opiniile 50
4.3. Explicaţii ale fenomenului de polarizare 52
4.3.1. Teoria argumentelor persuasive 52
4.3.2. Compararea socială 53
4.4. Gândirea de grup 54
4.4.1. Decizii colective inadecvate 54
4.4.2. Percepţii eronate în gîndirea de grup 56
4.4.3. Cauze ale gîndirii de grup 57
4.4.4. Prevenirea gîndirii de grup 58

5. FENOMENUL DEINDIVIDUALIZĂRII ÎN GRUP 59

5.1. Individualizare şi deindividualizare 59
5.1.1. Teoria clasică a deindividualizării 60
5.1.2. Deindividualizare şi conştiinţă de sine 64
5.1.3. Teoria contemporană a deindividualizării 69
5.2. Lenea socială 73
5.2.1. Efectul Ringelmann 73
5.2.2. Diminuarea motivaţiei în grup 74
5.2.3. Echitatea rezultatelor 75
5.2.4. Frica de evaluare 76
5.2.5. Apropierea de standard 77
5.2.6. Atractivitatea sarcinii 78

Bibliografie

2
 1. CONCEPTUL DE GRUP SOCIAL
1.1. Grupul in psihologia socială

Termenul de grup a cunoscut o multitudine de definiţii, atât în vorbirea curenta cât şi

în sţiintele umane, el având un sens foarte larg, referindu-se la formaţiuni de lucru, familie,
grup de prieteni, comunităţi, totalităţii celor adunati într-un anumit loc pentru o scurta
perioada de timp etc. De exemplu, Rupert Brown (1988) defineste grupul pornind de la un
proces de autocategorizare un grup exista atunci când doua sau mai multe persoane se
definesc ele însele ca membri ai acestui grup şi când existenţa lui este recunoscută de o a
treia persoană.
Cu privire la aceasta definiţie, cel mai potrivit comentariu este cel al lui Visscher:
stricto senso, aceasta înseamnă că doi amanţi platonici, separaţi de ocean, vor constitui un
grup de îndată ce soţul le va intercepta corespondenţa (Visscher, 2001).
O definiţie corectă a grupului trebuie sa cuprinda dimensiunea:
- "obiectivă", referitoare la atributele reale ale grupului, cum ar fi caracteristicile acestuia,
procesele din cadrul lui,
- "subiectiva", care cuprinde conşţiinţa de grup (Chelcea, 2002).
Diferenţele au existat deoarece psihosociologia experimentală s-a concentrat asupra
proceselor obiective din grupurile restrânse, iar psihosociologia cogniţiva mai mult asupra
fenomenelor subiective de identificare. Alţi autori (Wrightsman, 1981) considera ca, deoarece
este evident ca mai multi autori privesc diferite aspecte ale aceluiasi fenomen, poate ar fi mai
potrivita o definiţie simpla a termenului, dând ca exemplu definiţia data de Shaw (1976):
doua sau mai multe persoane care interacţionează una cu alta, în asa fel încât fiecare
persoană influenţează şi este influenţată de cealaltă.
De asemenea unii autori au discutat despre fenomenele din cadrul grupurilor, dar fara
sa dea o definiţie acestora (Collins şi Guetzkov, 1964; McGrath şi Altman, 1966; Roby, 1968;
Schultz, 1958). Acestia au considerat ca este mai potrivit sa se specifice caracteristicile
grupurilor decât sa se dea o definiţie acestora.
Alţi autori, precum Tajfel, Faucheux, Doise, au cerut o abordare mai realist
sociologică a proceselor psihosociale. Ei au afirmat ca, dincolo de procesele intraindividuale,
care se refera la modul cum îsi organizeaza individul experienta privitoare la mediul sau
social şi interindividuale, ce se deruleaza între indivizii considerati practic intersanjabili, sa ne
referim la diferentele de pozitie sau de statut social şi sa analizam concepţiile generale asupra

3
"valorilor" şi "ideologiilor" pe care fiecare la aduce cu sine, în mod neintenţionat, într-o
situatie concreta. (DeVisscher,2001)
În ceea ce priveste perspectiva sociologică, prin grup se defineste o formaţiune
socială printre altele, aceasta desemnând un ansamblu de indivizi având în comun modele
culturale sau subculturale, care contribuie la desfasurarea, pe de o parte, a unor procese de
uniformizare, pe de alta parte a unor procese de redistribuire a statutelor, poziţiilor şi rolurilor.
Printre formaţiunile sociale se pot distinge grupuri sociale, pe de o parte, colectivitati
pe de alta parte şi, în fine, organizaţii. Şi aici, grupul social se distinge de categoria socială.
Grupul social face referire la o formaţiune socială în interiorul careia indivizii:
- sunt în interacţiune conform unor reguli fixe,
- împărtăşesc sentimentul de a constitui o entitate aparte astfel încât membrii s-ar putea
recunoaşte ca atare.
O asemenea definiţie îndeplineste criteriile referitoare la dimensiunea subiectiva şi cea
obiectiva descrise de Chelcea. În consecinţă, nici proximitatea fizica, nici asemanarea
fiziologica, nici "nominalismul" statistic nu sunt cele care furnizeaza criteriul de distinctie:
ceea ce conteaza este sa nu se confunde grupul social cu categoria socială (De Coster, 1990,
apud DeVisscher).

1.2. Clasificarea grupurilor

Având în vedere afirmatia lui Merton (1959) ca destinul unei tipologii este de a fi
incompletă, aceasta clasificare a grupurilor nu încearca sa fie o clasificare completa; ea doar
schiteaza câteva tipuri mai importante de grupuri, în conceptia a diferiti autori. Daca avem în
vedere accepţiunea foarte larga a termenului, inclusiv multimea adunata întâmplator într-un
într-o anume perioada de timp, putem vorbi de mai multe tipuri de grupuri.
Dupa mărimea grupului, există:
- grupuri mici, pâna la 30, 40 de persoane, cum ar fi familia, grupele de studenţi, grupuri
medii, de ordinul zecilor sau sutelor si
- grupuri mari cum ar fi etniile, naţiunile.
Dupa funcţia lor normativ-axiologică în raport cu individul concret, există:
- grupuri de apartenenţă, cele din care individul face parte actualmente si
- grupuri de referinţă, care constituie reperele lui normative, atitudinale, valorice,
comportamentale şi spre care tinde sa devina membru.

4
 O alta clasificare a grupurilor a fost facuta în functie de statutul acordat oficial
grupului. Vorbim în acest caz de:
- grupuri formale, unde exista o organigrama, reguli de functionare precise, scrise şi
- grupuri informale, unde legile sunt nescrise (normele de grup), dar, cum vom vedea în
continuare, la fel de importante.
Dupa gradul de integralitate şi stabilitate există:
- grupuri naturale, cu structuri, interese şi scopuri comune, de "bataie lunga",
- grupuri ocazionale, unde exista minime scopuri şi trasaturi comune, dar de foarte scurta
durata (publicul de la un spectacol de teatru, de exemplu), dar există şi
- grupuri experimentale.
O alta clasificare a a grupurilor fost facuta după statutul ontic:
- grupuri reale, în care membrii, chiar daca nu se cunosc nemijlocit, sunt în anumite relaţii,
au trasaturi comune, grupul exista ca atare şi
- grupuri "nominale", în care indivizii sunt adunati în grup doar pe hârtie, cu numele.
Dar cel mai relevant criteriu de clasificare a grupurilor evidenţiat de Charles H Cooley
(1909) este cel al naturii relaţiilor dintre membrii grupului. În acest caz sunt:
- "grupuri primare" caracterizate prin relaţii de tip "faţă în faţă" si
- "grupuri secundare" unde indivizii nu se cunosc nemijlocit.
Grupurile primare sunt grupuri mici, în care nu numai ca oamenii au relaţii fata în
fata, se cunosc deci nemijlocit, dar aceste relaţii sunt emotional - afective, de intimitate,
caldura şi solidaritate. Decisiv în formarea personalităţii noastre este grupul familial, dar mai
târziu şi alte grupuri devin vitale pentru siguranta şi confortul nostru fizic şi emotional
(prietenii, asociaţiile etc.).
În grupurile primare scopurile şi interesele sunt profund împartasite, subzistând o
orientare axiologica comuna, ele constituind, în principiu, microuniversul de satisfactie şi
împlinire afectiv-spirituala (Chelcea, 2002). A apartine unui grup primar este de aceea şi un
scop în sine şi nu doar un mijloc de a atinge alte obiective. Prin urmare, ele pot fi numite şi
grupuri expresive, adica cele în care se îndeplinesc nevoile noastre de exprimare şi
confirmare a starilor sufletesti, a gândurilor şi simtamintelor intime şi ale aspiraţiilor înalt
spirituale.
În grupurile secundare, care sunt de obicei grupuri mijlocii şi mari, raporturile
afectiv-emotionale apar mai palide, spontaneitatea şi intimitatea sunt mai reduse. Oamenii se
angajeaza în relaţii cu ceilalţi doar prin anumite aspecte ale personalităţii lor şi nu integral, ca
în cazul grupurilor primare, interacţiunile au un caracter mai formal, şi de multe ori

5
persoanele nu se cunosc nemijlocit. Desi exista un interes comun, scopurile de baza sunt
altele. Prin grupurile secundare se satisfac nevoile specifice, pragmatice, de aceea se mai
numesc şi grupuri instrumentale. Pe plan social mai larg, termenii de grup primar şi grup
secundar nu trebuie întelesi ca opunând doua realitati contrare.
Oamenii fac parte concomitent atât din grupuri primare, cât şi din grupuri secundare.
Mai mult, exista şi grupuri cu pozitie intermediara, în sensul ca sunt grupuri mici,
functioneaza pe relaţii fata în fata, şi chiar pe implicarea integrala a personalităţii, dar sunt
temporare, şi nu angajeaza scopuri şi valori comune fundamentale.
Pentru a întelege cum anume oamenii stabilesc, tolereaza şi modifica credintele, în
particular credintele unui individ, este important de studiat individul vis-a-vis de asocierile
grupale. Când un individ se identifică cu un grup, se dezvolta relaţii de referinţă.
Conceptul de grup de referinţă este, de aceea, important în explicarea manierei în care
individul îsi dezvolta o idee a pozitiei sale relative la ordinea socială imediata. Grupul
serveste ca punct de plecare în crearea judecăţilor de valoare şi este, de asemenea, o forta de
echilibru a influenţei sociale venite din exterior, care afecteaza perceptia, înţelegerea şi
expectanţele de rol ale individului.
Termenul de grup de referinţă mai este folosit adesea pentru a delimita grupul primar
de grupul secundar. Deoarece majoritatea persoanelor nu apartin numai unui singur grup, ci
sunt membri a diferite grupuri, primare şi secundare, cum ar fi familia, scoala, biserica,
diferitele organizaţii, comportamentele lor pot fi întelese mai bine prin prisma grupului din
care face parte la un moment dat.
Toti indivizii apartin unui grup sau altul. Întreaga constructie a societăţii umane este
formata din grupuri. Deci, pentru a întelege un individ în totalitate trebuie înteles mai înainte
grupul care este format din indivizi. Deoarece majoritatea experientelor umane sunt rezultatul
apartenenţei la un grup şi deoarece reputatia unui individ se bazeaza în mare parte pe ceea ce
cred ceilalţi membri ai grupului despre el, înţelegerea individului va putea fi facuta numai
prin comparatie cu ceilalţi.
Din multitudinea grupurilor care îi sunt familiare individului, el selecteaza numai
câteva şi acestea devin grupuri de referinţă. Sunt câteva indicaţii prin care un individ
foloseste un anume grup ca standard dupa care face judecăţi comportamentale, dacă membrii
sunt mai apropiati de propriile lui atitudini sau norme. Cu cât este mai mare atractia unui
individ pentru un grup, cu atât mai mare este probabilitatea ca acel grup sa devina grup de
referinţă. În aceste condiţii el va fi motivat de dorinţa de a fi membru al acelui grup şi prin
urmare îl foloseste ca un punct de referinţă pozitiv.

6
 2. FORMAREA PSIHOLOGICĂ A GRUPURILOR
2.1. Concepţia contemporană despre grupul psihologic

De la început, Turner şi-a propus un scop foarte ambiţios prin teoria auto-
categorizării: să construiască o altă concepţie asupra grupului social. El a pornit de la
observaţia că la sfârşitul anilor ‘70 psihologia socială nu avea o viziune coerentă despre grup
ca realitate psihologică. De aceea, a căutat condiţiile minime pentru ca o colecţie de indivizi
să constituie un grup psihologic – şi nu unul sociologic, politic, biologic etc.
Pentru Turner, grupul este o “stare” în care indivizii se simt şi acţionează ca un grup,
în care există o acceptare psihologică a calităţii de membru al grupului.
Psihologul britanico-autralian a trecut în revistă criteriile psihologiei sociale clasice pe
baza cărora se putea stabili calitatea de grup a unui ansamblu uman şi a constatat că niciunul
din acestea nu poate servi drept condiţie minimă pentru existenţa grupului psihologic. Cele
trei criterii examinate de Turner au fost:
1. Criteriul perceptual sau criteriul identităţii: o colecţie de indivizi trebuie să se
definească pe ei înşişi şi trebuie să fie definiţi de alţii ca grup; ei trebuie să aibă o percepţie
colectivă despre ei înşişi ca entitate socială distinctă;
2. Criteriul interdependenţei: între ei trebuie să existe o interdependenţă pozitivă
pentru satisfacerea nevoilor, atingerea scopurilor, validarea consensuală a atitudinilor şi
valorilor etc. Criteriul acesta este foarte apropiat de ipoteza că cerinţa esenţială pentru
formarea grupului este un grad minim de atracţie (coeziune) între membri, căci atracţia faţă de
alţii se bazează pe recompensele pe care ei le mediază.
3. Criteriul structurii sociale: interacţiunea socială între indivizi trebuie să fie
stabilizată, organizată şi reglată de un sistem de roluri, statusuri, norme şi valori.
Turner a remarcat de la încept că astfel de criterii nu sunt valabile decât pentru
grupurile faţă în faţă, grupuri ai căror membri au posibilitatea de a interacţiona direct,
nemijlocit.
Dar el căuta să explice, de asemenea, apartenenţa la grupurile mari, semnificative
psihologic pentru fiecare din noi: sexul, naţionalitatea, rasa, religia, clasa socială, profesiunea,
afilierea politică etc. Apartenenţa la aceste grupuri ne influenţează interacţiunea cu ceilalţi,
deşi în cadrul lor nu se pot dezvolta relaţii interpersonale coezive.
De exemplu, naţiunile nu izvorăsc din prietenia între indivizi: ele sunt daturi istorice
şi culturale care ne sunt impuse prin socializare şi prin consens social, fie că ne satisfac sau nu

7
nevoile. Membrii unei naţiuni sunt rareori uniţi pentru atingerea unui singur scop. Membrii nu
interacţionează în mod nemijlocit decât cu o minoritate redusă de indivizi din cadrul naţiunii.
Şi totuşi, naţiunile pot funcţiona ca grupuri psihologice: membrii se definesc pe ei
înşişi şi sunt definiţi de alţii ca o naţiune şi, în anumite condiţii, majoritatea lor covârşitoare se
simt implicaţi psihologic de apartenenţa la acest grup, trăiesc aceleaşi emoţii, nutresc aceleaşi
atitudini şi acţionează aproximativ similar (exempul cel mai folosit pentru a ilustra aceste
lucruri este meciul de fotbal al echipei naţionale). În acest caz, pare să funcţioneze numai
criteriul identităţii.
În câteva din articolele sale care au marcat concepţia contemporană despre grup,
Turner s-a străduit să arate că simpla desemnare externă a indivizilor ca membri ai unui grup
poate produce acceptarea privată a apartenenţei. El a invocat celebrul experiment al lui
Tajfel şi al colegilor săi din 1971 în care adolescenţii îi discriminează pe cei din outgroup
după ce fuseseră repartizaţi la întîmplare în două grupuri.
Concluzia lui Turner este că atitudinile interpersonale pozitive nu sunt necesare
pentru formarea grupului. Argumentarea lui pare convingătoare dacă mai precizăm că există
un experiment al lui Allen şi Wilder din 1975 în care, după ce au fost repartizaţi la întîmplare
în grupuri (se alcătuiesc, deci, grupuri minimale, fără istorie şi fără structură de roluri),
subiecţii favorizează membri ai ingroup-ului disimilari şi discriminează membri ai outgroup-
ului care le sunt similari în multe privinţe.
Turner pare îndreptăţit să susţină că formarea psihologică a grupului poate să se
producă în urma simplei desemnări externe (de pildă, experimentatorul care alcătuieşte în
laborator grupuri minimale).
Categorizările impuse şi emergente par suficiente pentru comportamentul de grup şi
pentru apariţia unor atitudini împărtăşite de toţi membrii (cum este atitudinea negativă faţă de
outgroup).

2.2. Constituirea psihologică a grupului

Turner a făcut şi el o muncă de fundamentare, încercând să distingă condiţiile

minimale în care o colecţie de indivizi devine un grup. Turner nu se gândeşte la grupul
biologic, ce presupune prezenţa indivizilor în carne şi oase şi interacţiunea lor, ci la grupul
psihologic. Pentru el, apartenenţa psihologică la grup, ce caracterizează atât grupul mic, cât
şi categoriile social extinse, explică faptul că indivizii se simt şi acţionează ca un grup.

8
 Este suficient ca grupul să se constituie şi să funcţioneze în capul individului pentru ca
el să regleze comportamentele şi, în consecinţă, pentru ca uniformitatea de atitudini şi
comportamente să apară. Dinamica de grup este înlocuită în concepţia lui Turner cu o
dinamică de esenţă cognitivă, ce nu mai presupune interacţiunea indivizilor. Avem de-a face,
cum s-a spus, cu “o dinamică de grup în cap”.
Evident, o astfel de tentativă revoluţionară trebuia să cuprindă şi o critică a vechii
explicaţii. Psihologul englez consideră că Modelul Coeziunii Sociale, impunând criteriul
interdependenţei dintre membri, pledează pentru o condiţie mai mult decât suficientă a
uniformităţii de atitudini.
Acest model pleacă de la premisa că apartenenţa la grup are o bază afectivă, în
sensul că o sumă de indivizi devin un grup atunci când între ei se înfiripă şi se dezvoltă
legături emoţionale pozitive. Ceea ce contează în legătură cu apartenenţa la grup, observă
Turner (1981), este ceea ce simt indivizii faţă de grup şi cât de mult se simpatizează unii pe
alţii.
Concepţia criticată de Turner a primit numele de Modelul Coeziunii Sociale pentru
că, la limită, atracţia interpersonală - şi e important să reţinem adjectivul “interpersonal”,
căci teoria grupului psihologic va pretinde că depăşeşte acest nivel al socialului - echivalează
cu parametrul numit în mod curent coeziune.
Într-adevăr, în mod tradiţional, psihologii sociali au considerat coeziunea ca derivând
din trei surse: atracţia pentru membrii grupului, atracţia pentru activităţile de grup şi atracţia
pentru grup ca întreg. Dar cum termenul de grup în perioada clasică, nu este decât o etichetă
pentru membrii pe care-i conţine respectivul ansamblu uman, atracţia pentru grup este tot
atracţie interpersonală.
În opoziţie cu această viziune emotivistă asupra grupului, Modelul Identificării
Sociale are o esenţă cognitivistă. Formarea grupului psihologic şi funcţionarea individului
ca membru al grupului se bazează pe activitatea de categorizare şi auto-categorizare. Turner
face apel la teoriile asupra auto-cunoaşterii, considerând conceptul de sine cea mai importantă
structură cognitivă a persoanei.
Conceptul de sine are două componente principale, identitatea personală şi
identitatea socială. Aceasta din urmă e definită de psihologul englez ca “suma identificărilor
sociale ale indivizilor”, prin identificări înţelegându-se categorizări sociale importante sin
punct de vedere social, internalizate ca aspecte ale conceptului de sine.

9
 Funcţionarea socială a individului, atât de specifică în diferite contexte devine
posibilă graţie variabilităţii conceptului de sine - indivizii au capacitatea de a-şi regla adecvat
comportamentul, adoptând concepţii de sine diferite în funcţie de context.
Rolul principal în schimbarea episodică a conceptului de sine îl are categorizarea,
procesul cognitiv ce se declanşează în mod automat atunci când o identificare socială devin
salientă. Rezultatul identificării este percepţia stereotipă a eului şi a altora în termenii
categoriei sociale relevante în context.
Preluând o idee vehiculată în unele studii din deceniul al 8-lea, după care
stereotipizarea conduce la omogenizarea şi depersonalizarea membrilor out-group-ului,
aceştia fiind priviţi din unghiul caracteristicilor lor comune şi nu a celor personale,
individualizante, Turner afirmă că în mod frecvent această percepţie se aplică şi propriului eu
şi membrilor in-group-ului.
Auto-stereotipizarea (percepţia de sine în termenii stereotipului de grup) produce
depersonalizarea eului, care echivalează cu interşanjabilitatea perceptuală dintre propria
persoană şi ceilalţi membri ai grupului. Astfel, în anumite contexte de grup se ajunge la o
redefinire a eului ca identic celorlalţi membri ai categoriei sociale respective, renunţându-se
pe moment la atributele lui unice.
Comportamentul de grup (prin grup înţelegându-se şi categoriile sociale ce nu
presupun interacţiunea faţă-în-faţă) şi formarea grupului psihologic are la bază acest proces
cognitiv. Grupul nu este compus din indivizi interdependenţi, ci din indivizi ce au aceeaşi
identificare socială în acelaşi context - ce au interiorizat, deci, aceeaşi apartenenţă socială ca o
componentă a conceptului de sine. Psihologia grupului este mai curând o problemă de
definiţii de sine împărtăşite decât de relaţii interpersonale coezive (Turner, 1981).
Expunerea concepţiei lui Turner, pe care noi o considerăm una din cele mai elegante
din întreaga psihologie socială contemporană, a fost absolut necesară pentru construirea
bazelor teoretice ale influenţei informaţionale referenţiale. Termenul de influenţă socială nu
se referă numai la dinamici posibile în grupurile mici ori primare (cum ar fi grupa
studenţească), dar vizează să descrie reacţii ce au drept cadru de desfăşurare categoriile
sociale. Acestea pot, în aceeaşi măsură ca grupurile mici, induce sentimentul de apartenenţă şi
pot, în consecinţă, regla comportamentele membrilor.
Uniformitatea de comportament ce le caracterizează se explică, evident, printr-un
proces de influenţă socială. În rândurile de mai jos, urmând concepţia aceluiaşi John Turner,
vom arăta că ansamblurile sociale de genul naţiunilor sau al participanţilor la trafic sânt
animate de norme ce produc conformism.

10
 2.3. Comportamentul de grup – rezultanta dintre conceptul de sine şi
autopercepţie
2.3.1. Efectele cognitive ale categorizării

Ipoteza fundamentală a lui Turner este că comportamentul de grup depinde de

efectele cognitive ale categorizării asupra conceptului de sine şi asupra auto-percepţiei.
Pentru el, conceptul de sine este o structură cognitivă ipotetică ce mediază între situaţiile
sociale şi comportament. El selectează şi controlează informaţia provenind din mediu,
procesează datele prin operaţii cognitive specifice şi produce un output cognitiv ce reglează
comportamentul.
Conceptul de sine poate fi considerat un sistem organizat de scheme despre sine.
Totuşi, el funcţionează diferenţiat în funcţie de fiecare situaţie. Imaginile subiective despre
noi înşine pe care le asumăm reprezintă output-ul cognitiv al conceptului de sine şi sunt
variabile şi dependente de situaţiile specifice.
Diferitele părţi ale conceptului de sine pot funcţiona relativ independent, producând
astfel nesfârşita diversitate a experienţelor subiective în situaţii din cele mai diverse.
Sistemul conceptului de sine cuprinde două componente majore: identitatea socială şi
identitatea personală.
Prima se referă la auto-descrierile legate de apartenenţele formale şi informale ale
individului, ca sexul, naţionalitatea, profesia, religia etc. Identitatea socială poate fi definită
ca suma identificărilor sociale ale persoanei - identificările sociale sunt categorizări sociale
semnificative interiorizate ca aspecte ale conceptului de sine.
Identitatea personală se referă la auto-descrierile ce reflectă trăsăturile de
personalitate şi alte diferenţe individuale, atribute caracteristice ale individului ca sentimentul
de competenţă, caracteristici corporale, preocupări intelectuale, gusturi şi interese etc.
Specificitatea situaţională a imaginilor de sine implică faptul că indivizii au
capacitatea de a-şi regla comportamentul în termenii diferitelor concepţii de sine în diferitele
situaţii. Diferitele situaţii par să activeze diferite scheme de sine, în aşa fel încât stimulii
sociali să poată fi percepuţi şi comportamentul social controlat în maniere adaptative.
Care este funcţia identităţii sociale în aceste condiţii? Turner susţine că este aceea de
a produce comportament şi atitudini de grup; ea este, aşadar, mecanismul cognitiv care face
posibil comportamentul de grup. Ea face aceasta prin intermediul procesului de

11
categorizare, procesul cognitiv relativ automat care se declanşează ori de câte ori o
identificare socială devine salientă în percepţia socială.
Procesul de categorizare se referă la percepţia stimulilor în termenii atributelor
comune ce definesc clasa lor; el are ca urmare amplificarea similarităţii membrilor aceleiaşi
clase şi a disimilarităţii între membrii unor clase diferite.
Când indivizii sunt percepuţi exclusiv în termenii apartenenţei lor categoriale, li se
asociază de către percepător atribute stereotipice care ţin de stereotipul grupului lor şi ei
devin astfel interşanjabili perceptual cu ceilalţi membri ai grupului lor şi distinctivi perceptual
de membrii altor grupuri.
Stereotipizarea membrilor outgroup-ului conduce la:
 depersonalizarea şi omogenizarea lor,
 perceperea lor ca fiind identici, întrucât sunt priviţi în lumina caracteristicilor comune ale
grupului lor –
 iar în această lumină, ei sunt interşanjabili şi nu unici şi diferenţiaţi.
Ipoteza subtilă a lui Turner este că procesul de categorizare produce aceleaşi efecte şi
în auto-percepţie. Rezultatul cognitiv al unei identificări sociale saliente este percepţia
stereotipică a elui propriu şi a altora în termenii categorizării sociale relevante.
Autostereotipizarea (percepţia stereotipică a propriului eu) produce depersonalizarea
eului – adică interşanjabilitatea perceptuală (identitatea perceptuală) a propriei persoane şi a
altora din acelaşi grup pe dimensiuni relevante.
Tocmai această redefinire cognitivă contextuală a eului – de la atributele lui unice şi
diferenţele individuale ce-l caracterizează la apartenenţa socială împărtăşită şi de alţii şi la
stereotipul asociat – mediază comportamentul de grup. Turner a arătat că:
 identitatea percepută dintre eu şi ceilalţi în cadrul aceluiaşi grup produce coeziune,
 identificările sociale comune induc o formă de cooperare între membrii grupului,
 aceleaşi identificări sociale produc atracţie reciprocă între membri şi
 mecanismul bazat pe identificare pe care l-a descris stă la baza conformismului la normele
de grup.
Turner defineşte, aşadar, grupul psihologic ca pe o colecţie de indivizi ce împărtăşesc
aceeaşi identificare socială sau care se definesc pe ei înşişi în termenii apartenenţei la
aceeaşi categorie. În măsura în care această identificare devine salientă într-o situaţie, se
produce o depersonalizare a eurilor individuale ale membrilor ce are ca rezultat identitatea
dintre eul subiectului şi eurile celorlalţi, coeziunea, cooperarea, unitatea de atitudini şi de
acţiune.

12
 Pentru autorul menţionat, grupul este înainte de toate o realitate psihologică. Grupul
ca identificare socială este:
 un sistem social-cognitiv în conceptul de sine,
 un proces psihologic ce are efecte comportamentale specifice şi o funcţie adaptatvă de
necontestat: numai categorizându-se, în funcţie de context, ca membru al diferitelor
grupuri sociale individul poate evolua optim în mediul social.

2.3.2. Relaţiile intergrupuri (tendinţe in-group / out-group)

În primul rând aceste relaţii intergrupuri se refera la modul cum interacţionează între
ei indivizii aflati în grupuri diferite. Înca de la începutul istoriei oamenii au facut comparaţii
între grupuri în functie de rasa, de asezarea geografica, etc. De pilda, Aristotel credea ca
climatul cald, favorabil al Greciei i-a facut pe greci să dezvolte, atât fizic cât şi mintal,
caracteristici superioare celorlalţi oameni, iar aceasta credinţă că un grup este mai bun decât
altul nu a apărut numai la Aristotel.
Termenii in-group şi out-group, preluati din literatura de specialitate americana
desemneaza faptul că există o diferenţă, că indivizii fac distincţie între grupul lor, din care fac
parte şi alte grupuri. Chelcea (2002) a expus aceasta dihotomie foarte simplu a fi in-group
înseamna <>, a fi out-group înseamna <>.
Aceste concepte au fost utilizate intens în psihosociologie, ele reprezentând în special
o problemă de categorizare socială, de autoidentificare şi heteroidentificare.
Înca de la William Graham Sumner, care a folosit pentru prima data acesti termeni, în
1906, s-a pus accentul pe diferentele dintre "noi" şi "alţii". Acesta (Sumner, 1906) afirma ca
între grupuri exista diferente în perceptia indivizilor despre sine şi despre ceilalţi: În interiorul
grupului, indivizii sunt într-o relaţie de pace, ordine, lege, guvernare şi dinamism.
Relaţia lor cu străinii, cu alte grupuri, este una de război şi prăduire. Sentimentele
sunt adaptate la imaginea grupului. Loialitatea faţă de grup, sacrificiul pentru el, ura şi
dispreţul pentru cei din afară, frăţia din interior şi starea de război cu exteriorul, toate cresc
împreunaă sunt produse comune ale aceleiasi situaţii. (Sumner, 1906).
Probabil în cel mai citat pasaj din Folkways, Sumner (1906) spune ca ar trebui sa
percepem societăţile primitive ca conglomerate mici de grupuri etnocentrice adunate pe un
anumit teritoriu. În asemenea societăţi, fiecare se gândeste la grup la persoana întâi (ceea ce
Sumner numea we-group sau in-group) şi se percepe ca fiind centrul tuturor. Ceilalţi sunt
outsideri.

13
 Mărimea grupului este determinată de condiţiile luptei pentru existenta, organizarea
interna corespunde marimii, dar e conditionata de relaţiile cu ceilalţi. În interiorul grupului
trebuie sa existe pace şi armonie, uniune, pentru a rezista atacurilor din afara; aceste "atacuri"
pot distruge mai usor un grup în care nu exist pace, armonie şi întelegere între membri.
Cu toate ca, în cursul istoriei, prin procesele şi schimbările care au avut loc aceasta
imagine a societăţii a fost serios schimbată, modelele generale ale societăţii primitive înca
persistă şi natura umană, luată ca întreg, este aceeaşi (Park,1956).
Sumner a reliefat una din cele mai cunoscute dinamici în relaţiile intergrupuri la ora
actuala şi anume tendinţa de a favoriza in-group-ul şi de a discrimina out-group-ul. Sumner
afirmă: nu numai ca împartim oamenii în membri ai grupului mei şi membri ai celuilalt grup,
dar, odata ce îi clasificam, îi vedem pe cei din grupul nostru într-o lumina mult mai
favorabila decât pe cei din afara.
Cu toate ca aceste afirmaţii ale lui Sumner sunt oarecum exagerate, nu putem spune ca
s-a înselat în privinta a ceea ce el numea "tendinte în cadrul grupului / în afara grupului.
Chiar daca nu implica neaparat ideea de agresivitate, de ostilitate, imaginea de sine,
acompaniată adesea de o implicita sau explicita desconsiderare a celorlalţi este vizibila în
toate grupurile, începând cu cele familiale, pâna la etnii şi naţiuni.
În cazul când extindem aceste tendinte de la nivelul intergrupal la nivel micro şi chiar
macrosocial, vorbim de etnocentrism pentru a desemna tendinţa de:
 favorizare a grupului şi categoriei de apartenenţă şi
 discriminare a celorlalte categorii sociale sau etnii.

2.4. Atracţie socială şi coeziune

În studiile clasice de psihologie socială, conceptul de coeziune se referă la forţele ce

acţionează asupra membrilor de grup pentru a menţine asocierea lor. În mod tradiţional, s-a
considerat că parametrul grupului numit coeziune derivă din trei surse:
 atracţia faţă de membrii individuali ai grupului,
 atracţia faţă de grup ca întreg şi
 atracţia faţă de activităţile grupului (Festinger, 1950).
În mod curent însă, prin coeziune s-a înţeles atracţia interpersonală (atracţia dintre
membrii individuali). Pentru Lott şi Lott (1965), autori reprezentativi în deceniul al 7-lea,

14
coeziunea este proprietatea de grup inferată din numărul şi tăria atitudinilor pozitive
reciproce dintre membrii unui grup.
În măsura în care activităţile de grup sunt recompensatoare, ele trebuie să contribuie
la atracţia dintre membri. În această perioadă era foarte influentă o concepţie asupra atracţiei
interpersonale ce avea la bază întărirea: atracţia va apărea dacă un individ oferă altuia o
recompensă sau satisfacerea unei nevoi, sau dacă este perceput capabil să ofere o
recompensă. Ajungem, aşadar să ne simţim atraşi de grup pentru că membrii grupului ne
recompensează prin similaritatea trăsăturilor sau a atitudinilor lor cu ale noastre.
Teoria identităţii sociale şi cea a auto-categorizării recunosc atracţia interindividuală
ca un aspect important al solidarităţii de grup. Avem tendinţa de a dezvolta sentimente
pozitive complexe faţă de cei ce fac parte din acelaşi grup cu noi, iar aceste sentimente se
consolidează în situaţiile în care se întăreşte sentimentul apartenenţei la grup (de pildă, după
o absenţă îndelungată din oraş, ne simţim încă mai atraşi de vecinii de stradă).
La fel, ne putem simţi atraşi de alţii care aclamă ca şi noi echipa favorită pe stadion.
Dar trebuie să observăm că acest gen de atracţie, sau de atitudine interpersonală, este un
fenomen de grup şi nu unul interpersonal. Mai precis, este produsul unui proces de grup şi
nu a unui proces interpersonal. De aceea, el trebuie distins de atracţia interpersonală.
Teoriile amintite, ce au în vederea identificarea, fac o distincţie clară între atracţia
socială şi atracţia personală. Fenomenologia amândurora este un sentiment pozitiv nutrit de
o persoană pentru alta.
Totuşi, procesele ce generează cele două forme de atracţie sunt diferite. Atracţia
socială, atracţia între membrii unui grup social este diferită de atracţia interpersonală prin
aceea că este o simpatie depersonalizată bazată pe prototipicalitate şi generată de
autocategorizare.
Ea este atracţia pentru grup, în măsura în care grupul este întrupat de diferiţi indivizi:
obiectul acestei atitudini nu este membrul individual, ci prototipul pe care el îl reprezintă. Cei
faţă de care se simte atras subiectul sunt relativ interşanjabili, ei sunt depersonalizaţi. Victor
nu este simpatizat pentru că este Victor, ci pentru că este, într-o măsură mai mare sau mai
mică, încarnarea propietăţilor prototipice ale grupului.
Măsura în care sunt simpatizaţi membrii grupului depinde de:
 de prototipicalitatea lor percepută şi
 de gradul în care subiectul are o atitudine pozitivă faţă de grup aşa cum este el reprezentat
în mod prototipic.

15
 Cât despre atracţia personală, ea îşi are rădăcinile în relaţiile specifice interpersonale.
Ea este o atitudine sau un sentiment interpersonal şi se bazează pe perceperea şi aprecierea
persoanei ca entitate biografică şi fiinţă unică. Atracţia personală este nutrită pentru o
persoană specifică, non-interşanjabilă.
Măsura în care o persoană este simpatizată este în funcţie
 de percepţiile subiectului asupra unicităţii ei şi
 de istoria relaţiilor dintre ea şi subiect.
Atracţia socială este asociată proceselor de grup, iar atracţia personală proceselor
interpersonale. Cele două forme de atracţie sunt, deci, distincte la nivelul fenomenelor pe care
le generează. Deşi ambele reprezintă o atitudine pozitivă faţă de o altă persoană, totuşi:
 atracţia socială este strîns legată de alte fenomene de grup (conformismul, streotipizarea,
diferenţierea intergrupuri), în timp ce
 atracţia personală nu are decât legături slabe cu acestea.
La fel cum contextele interactive variază după gradul în care categorizările sociale sau
personale sunt saliente, tot aşa atitudinile interpersonale sunt mai mult sau mai puţin
depersonalizate. Când interacţiunea:
 se bazează aproape în întregime pe apartenenţa comună, prevalentă va fi atracţia socială;
 dimpotrivă, în contextele în care interacţiunea are la bază o relaţie interpersonală,
sentimentul pozitiv dominant va fi atracţia personală personalizată.
Un caz interesant este acela al grupurilor mici, în care categoria este definită în
termenii unui număr redus de indivizi prezenţi fizic care interacţionează în mod repetat
(comitete, grupa de studenţi, echipa sportivă, grupul de cercetare, etc.). Circumstanţele
specifice din aceste grupuri (apropiere în spaţiu, interacţiune faţă în faţă, credinţe comune,
etc) încurajează dezvoltarea unor relaţii interpersonale, încât atracţia socială şi cea personală
pot coexista.
Totuşi, este foarte important să nu uităm că cele două tipuri de atracţie sunt net
distincte: oamenii pot să se simpatizeze unul pe celălalt ca membri ai aceluiaşi grup şi, pe de
altă parte, ca prieteni (membri într-o relaţie interpersonală), dar fundamentele acestor
sentimente sunt deosebite. Aşadar, din perspectiva auto-categorizării, aspectul de atracţie
intragrup al coeziunii este simpatie depersonalizată, ce nu presupune atracţie personală.

16
 3. COMPORTAMENTUL DE GRUP: EFECT AL INFLUENŢEI
SOCIALE
3.1. Specificul comportamentului de grup

Comportamentul social şi relaţiile dintre indivizi variază pe un continuum ale cărui

extreme sunt:
- de o parte, relaţiile strict personale (prietenia dintre doi vechi colegi de liceu),
- iar de cealaltă parte comportamentul de grup stereotipic şi etnocentric.
Această dimensiune comportamentală este completată de o schimbare în concepţia
de sine:
 de la identitatea personală (concepţia individului despre propriul eu ca unic şi distinct de
ceilalţi indivizi)
 la identitatea socială (concepţia individului despre propriul eu în termeni de trasături
caracteristice ale categoriei sociale de apartenenţă, ce face eul său interşanjabil cu eul altor
membri ai ingroup-ului şi distinct din punctul de vedere al stereotipurilor de eul
membrilor outgroup-ului).
Comportamentul de grup are anumite aspecte specifice, care-l deosebesc de
comportamentul interpersonal. Aceste aspecte includ: etnocentrismul, bias-ul de favorizare a
ingroup-ului, competiţia intergrupuri, discriminarea, stereotipizarea, prejudecata,
uniformitatea comportamentală, coeziunea ingroup-ului, conformismul etc.
Nu ar fi o exagerare daca am spune sa toate comportamentele umane sunt rezultatul
influenţei sociale. Chiar şi în experimentele de laborator,în studiile în care subiecţii erau
izolati, exista interacţiunea dintre acestia şi experimentator. Efectul acestei interacţiuni poate
fi considerabil (Shaw, 1976).
Definiţia termenului de influenţă socială sugereaza mai multe efecte pe care un
individ sau un grup le au asupra altui individ sau grup. Aceste efecte se dezvolta doar pentru
unele dintre interacţiuni şi depind în mare masura de maniera în care comportamentul unei
persoane determina comportamentul altei persoane.
Procesul influenţei sociale poate fi întâlnit atât la nivel individual, cât şi la nivel
grupal sau macrosocial, unde, de fapt, da măsura schimbării sociale.
O buna parte din vreme, studiul psihologiei sociale s-a ocupat numai de influenţa
socială, considerându-se ca aceasta înglobeaza totalitatea interacţiunilor individului cu grupul.

17
 Ulterior, aceasta accepţiune s-a modificat, psihologia socială contemporana operând
cu perspectiva propusa de Germain de Montmollin (1977), care restrânge sfera influenţei
sociale la ansamblul modificarilor, judecatilor, opiniilor, comportamentelor, valorilor,
modelelor de viaţă etc. intervenite ca urmare a interacţiunii cu un individ sau cu un grup
(Chelcea, 2003).

Teoria identităţii sociale se bazează pe o distincţie fundamentală între procesele de

grup şi procesele interpersonale; primele nu pot fi în nici un fel explicate prin intermediul
celor secunde. Teoria identităţii sociale susţine că acele categorii care includ eul (categorii de
apartenenţă: naţionalitatea, religia, afilirea politică, echipa sportivă, grupul de muncă,
familia) oferă indivizilor definiţii de sine congruente cu categoria, definiţii care se integrează
ca elemente în conceptul de sine al fiecăruia.
Mulţimea de categorii ai căror membri suntem ne furnizează un repertoriu de
apartenenţe sau de identităţi sociale, care variază ca importanţă contextuală în conceptul de
sine. Cu ajutorul acestor identităţi sociale construim sensul a ceea ce suntem. Ele ne aşează în
reţeaua complexă a relaţiilor sociale dintr-o comunitate.
Apartenenţele categoriale sunt reprezentate în mintea individului ca identităţi sociale
care descriu şi prescriu atributele individului ca membru al grupului. Mai precis, când o
identitate socială specifică este baza salientă a unei concepţii de sine, atunci:
 auto-percepţia şi comportamentul devin adecvate stereotipului ingroup-ului şi normelor
acestuia,
 percepţia membrilor relevanţi ai outgroup-ului devine adecvată stereotipului outgrup-ului,
 comportamentul intregrupuri dobândeşte – în diferite grade, în funcţie de istoria relaţiilor
dintre grupuri – propietăţi competitive şi discriminatorii.
Identităţile sociale au consecinţe foarte importante pentru evaluarea de sine a
indivizilor, ceea ce motivează grupurile şi pe membrii lor să adopte strategii pentru a realiza şi
menţine comparaţii favorizând ingroup-ul şi, ca atare, pe individul însuşi.

3.2. Categorizarea şi compararea socială

Procesele ce subîntind comportamentul de grup sunt categorizarea şi compararea

socială. Tajfel şi Wilkes au arătat, într-un experiment celebru din 1963, că procesul de

18
categorizare accentuează similarităţile dintre stimulii aparţinând aceleiaşi categorii şi
diferenţele dintre stimulii aparţinând unor categorii diferite.
Când categorizarea priveşte subiecţi umani, acest efect de accentuare dă seama de
omogenizarea membrilor outgroup-ului pe dimensiunile stereotipului.
Efectul de accentuare al categorizării se manifestă şi în perceperea membrilor
ingroup-ului şi a eului propriu. Cu alte cuvinte, contextele care fac salientă o categorizare
socială produc:
 percepţii stereotipice asupra ingroup-ului, ougroup-ului şi eului,
 comportament ingroup normativ (uniformitate comportamentală şi diferenţiere şi
discriminare intergrupuri).
Compararea socială se referă la comparaţiile dintre atitudinile, credinţele şi
comportamentele subiectului şi cele ale altora. Festinger (1954) a arătat că recurgem la
compararea socială numai atunci când raportarea directă la realitate nu poate să confirme
adevărul credinţelor noastre. Teoria identităţii sociale susţine că niciun adevăr nu este evident
prin sine însuşi şi că întreaga cunoaştere socială derivă din comparaţii sociale.
Diferitele grupuri au viziuni diferite asupra lumii tocmai pentru că grupurile se
definesc prin consensul pe care îl instituie fiecare.
Atunci când facem comparaţii sociale intergrupuri – adică, între eu ca membru al
ingroup-ului şi altul ca membru al outgroup-ului, sau între ingroup şi outgrup ca entităţi de
sine stătătoare – nu numai că încercăm să maximizăm diferenţele intergrupuri, dar încercăm
să asigurăm grupului nostru un avantaj evaluativ.
Întrucât categoriile sociale contribuie la constituirea conceptului de sine şi, prin
aceasta, servesc la definirea şi evaluarea eului, avem tendinţa de a face comparaţii
intergrupuri pe dimensiuni ce favorizează grupul nostru. Încercăm să obţinem o identitate
socială pozitivă prin distinctivitatea pozitivă a ingroup-ului. Potrivit teoriei identităţii sociale,
aceasta este o strategie importantă de întărire şi menţinere a stimei de sine.

3.3. Autocategorizarea şi identitatea socială

Procesul de autocategorizare produce efecte generale ce pot fi măsurate:

 percepţia depersonalizată a eului şi a altora în termenii prototipului de grup,
 comportament normativ (deci conformism),
 etnocentrism,

19
 favorizarea ingroup-ului,
 diferenţiere intergrupuri,
 atracţie pentru grupul de apartenenţă.
Maniera în care aceste efecte se manifestă este influenţată de un număr de factori ce
ţin de credinţele sociale generale, relaţiile de status intergrupuri, scopurile de autoprezentare,
normele contextuale, strategiile inergrupuri etc. De aceea, pentru a măsura identitatea
socială trebuie să înţelegem contextul social specific în care evoluează grupul studiat.
De exemplu, identificarea socială în grupurile minimale este măsurată prin
intermediul strategiilor folosite de subiecţi pentru a obţine diferenţierea intergrupuri. Aceste
grupuri nu au o istorie, prin urmare nu au stereotipuri unul despre celălalt. Pe de altă prte,
identificarea socială în grupurile etnice va fi exprimată în extrem de multe feluri, în funcţie
de circumstanţele socioistorice particulare ale grupului.
În concluzie, scalele de identificare socială generală au o folosire foarte restrînsă.
Măsurarea identificării sociale trebuie abordată într-o manieră constructivă, ţinând seama de
efectele categorizării, de natura grupului, de istoria sa socială, de relaţiile sale cu alte grupuri
şi contextul social imediat în care grupul evoluează.

3.3.1. Dimensiunile macrosociale ale identităţii

Motivaţia de menţinere şi întărire a stimei de sine este o componentă importantă a

teoriei identităţii sociale; cu ajutorul ei se poate explica şi schimbarea socială.
În competiţia pentru distinctivitate pozitivă, strategiile aflate la dispoziţia grupurilor
sunt marcate de natura percepută a relaţiilor intergrupuri, adică de structurile de credinţe
sociale privind stabilitatea şi legitimitatea status quo-ului (stării de fapt) şi permeabilitatea
graniţelor dintre grupuri.
Există, din acest punct de vedere, două clase importante de credinţe sociale:
1. mobilitatea socială – graniţele dintre grupuri sunt văzute ca permeabile şi deschise
(indivizii pot migra uşor din grupurile subordonate în cele dominante);
2. schimbarea socială – graniţele intergrupuri sunt înţelese ca impermeabile şi închise
– migrarea este foarte dificilă.
Mobilitatea socială este asociată cu strategii individualiste, întrucât membrii
grupurilor subordonate (grupuri cu status relativ inferior, caracterizate de dezavantaje
economice şi evaluative) încearcă să se disocieze de propriul grup şi să devină membri cu
drepturi depline în grupurile dominante.

20
 Schimbarea socială este asociată cu două stategii, în funcţie de existenţa sau
inexistenţa alternativelor cognitive. Alternativele cognitive se referă la credinţa că există o
alternativă viabilă la status quo – mai precis, că poziţia subordonată a grupului nu este nici
legitimă, nici stabilă, şi că schimbarea socială reală este posibilă.
Când o structură de credinţe cu privire la schimbarea socială nu este însoţită de
alternative cognitive, membrii grupurilor subordonate fac apel la strategiile de creativitate
socială - ei pot încerca:
 să schimbe dimensiunea de comparaţie intergrupuri,
 să inverseze implicaţiile evaluative ale poziţiei lor pe o dimensiune sau po
 să se compare cu alte grupuri inferioare.
Când credinţele cu privire la schimbarea socială sunt completate cu aternative
cognitive, membrii grupurilor subordonate se angajează în competiţii intergrupuri directe, cu
intenţia de a pune capăt dominaţiei grupului superior. Aceste aspecte macrosociale ale teoriei
identităţii sociale s-au dovedit extrem de utile în explicarea unor comportamente de grup la
scară mare, cum sunt reaţiile între grupurile etnolingvistice.

3.3.2. Identitate, etnicitate, limbaj

Multe studii au arătat că felul în care vorbeşte un individ poate afecta evaluările pe
care alţii le fac asupra lui. Aceasta nu se întîmplă pentru că unele stiluri de vorbire (limbi,
dialecte) sunt mai agreabile decât altele, ci pentru că diferitele stiluri de vorbire sunt asociate
cu grupuri sociale ce sunt evaluate pozitiv sau negativ în societate. Dacă cineva va folosi un
stil de vorbire aparţinând unui grup social cu status inferior, va fi privit de ceilaţi prin prisma
evaluărilor pe care le au asupra grupului în cauză.
Această observaţie sugerează că ceea ce numim comportament lingvistic poate fi
influenţat de procesele asociate cu relaţiile intergrupuri şi cu apartenenţa la un anumit grup.
Cel care a extrapolat principiile teoriei identităţii sociale în acest domeniu şi a
dezvoltat o perspectivă intergrupuri în psihologia socială a limbajului a fost Howard Giles,
un vechi colaborator al lui Tajfel. Întrucât analiza sa s-a focalizat asupra grupurilor etnice
care diferă după stilul de vorbire, teoria propusă de el se numeşte teoria identităţii
etnolingvistice.
Grupurile etnice pot să difere unul de altul după felul în care se îmbracă, după
practicile culturale, după credinţele religioase dar şi după limbajul pe care-l folosesc sau stilul

21
de vorbire. Adeseori, tocmai limbajul este cel mai clar indicator al identităţii etnice –
identitatea socială ca membru al unui grup etnolingvistic.
De pildă, în România, maghiarii şi românii se deosebesc în mod fundamental după
limbă. Aşadar, stilul de vorbire este o proprietate normativă sau stereotipică foarte importantă
a apartenenţei la un grup – unul din mijloacele cele mai eficace de a arăta că eşti maghiar este
să vorbeşti limba maghiară.
Limbajul sau stilul de vorbire indică identitatea etnică. De aceea, faptul că un individ
accentuează sau ascunde limbajul lui etnic arată în ce măsură vede identitatea lui etnică drept
o sursă de mândrie şi repect. Astăzi, aproape toate societăţile sunt multiculturale, conţinând
un singur grup dominant, cu status înalt, a cărui limbă este limba oficială şi mai multe grupuri
etnice ale căror limbaje sunt subordonate.
Giles, Bourhis şi Taylor (1977) au introdus termenul de vitalitate etnolingvistică
pentru a descrie acele aspecte obiective ale unui context interetnic ce influenţează
comportamentul lingvistic şi, în ultimă instanţă, supravieţuirea sau dispariţia unui grup
etnolingvistc. Au o mare vitalitate etnolingvistică grupurile etnice cu:
 un status înalt (control economic, stimă de sine, mândrie cu privire la trecutul grupului,
respect internaţional pentru limba grupului),
 suport demografic (numeroşi indivizi concentraţi pe teritoriul în care a evoluat grupul,
proporţie favorabilă ingroup-outgroup, rată scăzută a emigrării, rată înaltă a naşterilor,
frecvenţă joasă a căsătoriilor ingroup-outgroup)
 suport instituţional (o bună reprezentare a limbii în instituţiile din teritoriu –
administraţie, mass-media, şcoli, universităţi, biserică).
Toate acestea încurajează folosirea continuă a limbajului şi-i asigură supravieţuirea,
după cum asigură supravieţuirea grupului etnolingvistic ca o entitate distinctă în societate.
Vitalitatea slabă este asociată cu folosirea tot mai restrînsă a libajului etnic, dispariţia
lui treptată şi, adesea, dispariţia grupului etnolingvistic.
Giles (1978) a propus termenul de vitalitate subiectivă prin care desemnează percepţia
subiectivă a indivizilor asupra vitalităţii grupului lor – iar acest factor influenţează în mod
direct utilizarea limbajului.
În general, există o corespondenţă între vitalitatea obiectivă şi cea subiectivă, dar cele
două nu sunt neapărat identice – minorităţile etnice îşi pot considera limba ca având o
vitalitate mai mare sau mai mică decât o indică statisticile obiective. În anumite circumstanţe,
un grup dominant poate să încurajeze o minoritate etnică să-şi subestimeze vitalitatea
limbajului, pentru a preveni mişcările etnice care pot ameninţa status quo-ul.

22
 3.3.3. Categorizarea socială: bază cognitivă a comportamentului de grup
(Teoria auto-categorizării)

Teoria auto-categorizării (Turner, 1985; Turner et al. 1987) reprezintă o devoltare a

conceptului de identitate socială; ea diferă de teoria identităţii sociale mai mult în accente
decât în conţinut. Ea descrie mai detaliat procesul de categorizare socială ca bază cognitivă a
comportamentului de grup.
De asemenea, ea are în vedere mai curând procesele intragrup decât relaţiile
intergrupuri macrosociale. Ca atare, teoria auto-categorizării face extrem de puţine referiri la
conceptul motivaţional de stimă de sine şi la strategiile macrosociale de schimbare socială.
Dihotomia dintre identitatea personală şi cea de grup este înlocuită de ideea că
concepţia de sine variază ca nivel de abstracţie de la eul unic, diferenţiat de toţi ceilaţi
membri ai ingroup-ului pînă la eul în întregime depersonalizat, identic tuturor eurilor celorlaţi
indivizi din ingroup şi deosebit de membrii outgroup-ului.
Teoria auto-categorizării formalizează şi sistematizează multe din aspectele imprecise
ale teoriei identităţii sociale, oferind o tratare ştiinţifică completă şi riguroasă a grupului
social. Ea oferă, de exemplu, o explicaţie pentru fenomenele de influenţă socială, precum şi
pentru coeziunea de grup.
Pentru teoria auto-categorizării, mecanismul de bază al fenomenelor de grup este
procesul cognitiv de categorizare. Acest proces face ca experienţa subiectivă a lumii să aibă
sens şi detectează acele aspecte relevante pentru acţiune într-un context particular.
Categorizarea clarifică graniţele intergrupuri producând percepţii şi acţiuni
stereotipice şi normative şi repartizează indivizii în categoriile relevante în context.
În anii ’70, Eleanor Rosch a atras atenţia asupra faptului că gradul de cuprindere
(caracterul de incluziune) al diferitelor categorii este extrem de variabil. De exemplu,
dalmaţian, cîine, animal şi fiinţă sunt categorii cu grade diferite de incluziune.
Categoriile cu un grad mare de incluziune sunt categorii supraodonate, iar cele cu un
grad redus, categorii subordonate. Dalmaţian, de exemplu, este o categorie subordonată în
raport cu fiinţă. Nivelul de bază, cel la care se desfăşoară cea mai mare parte a ativităţii
perceptive se află la mijlocul ierarhiei incluziunii – în exemplul nostru, cîine este nivelul de
bază (nivele de bază reprezintă şi categoriile de scaun, copac, pasăre, casă, etc.).
Teoria auto-categorizării a preluat aceste idei ale lui Rosch şi le-a aplicat la percepţia
socială. Teoria pleacă de la ideea potrivit căreia conceptul de sine reflectă auto-

23
categorizarea. Potrivit lui Turner, categoriile în care se include eul există la diferite nivele de
abstracţie, în funcţie de gradul lor de incluziune.
De pildă, o categorie ca om de ştiinţă este mai abstractă decât aceea de biolog. Turner
a distins trei niveluri de abstracţie ale categoriilor în care se poate auto-include individul:
1. nivelul interpersonal (nivel subordonat, la care se construieşte identitatea personală,
iar eul este conceput ca o persoană unică);
2. Nivelul intergrupuri (nivel intermediar de abstracţie, la care se construiesc
identităţile sociale, iar eul e văzut ca membru al unui grup);
3. Nivelul interspecii (nivelul supraordonat, la care eul este înţeles ca fiinţă umană).
Ideea centrală a teoriei auto-categorizării este că majoritatea categorizărilor pe care le
face individul se situează la nivelul intermediar (cel la care se defineşte identitatea socială):
comportamentul de grup devine posibil prin funcţionarea conceptului de sine la nivelul
categorizărilor ingroupoutgroup.
Categorizarea eului şi a altora la acest nivel accentuează prototipicalitatea grupului,
stereotipicalitatea şi normativitatea indivizilor. Individul este depersonalizat din punct de
vedere perceptual şi comportamental în termenii prototipului relevant al ingroup-ului.
Pentru teoria auto-categorizării, depersonalizarea auto-percepţiei constituie procesul
de bază ce subîntinde fenomenele de grup (stereotipizarea socială, coeziunea de grup,
etnocentrismul, cooperarea şi altruismul, contagiunea emoţională şi empatia, comportamentul
colectiv, conformismul etc).
Termenul de depersonalizare nu implică nimic negativ. El nu este nici pe departe
echivalent cu termeni ca dezumanizare sau deindividualizare şi nu are nici una din
consecinţele acestora; el se referă pur şi simplu la o schimbare contextuală de identitate (o
schimbare a nivelului la care se construieşte identitatea): depersonalizarea nu desemnează o
pierdere sau o denaturare a identităţii.
Conceptul de prototip a fost propus de tot de Rosch, care are meritul de a fi
revoluţionat concepţia despre structura categoriilor. Rosch a dovedit, în ciuda a ceea ce se
crezuse pînă atunci, existenţa unei largi variabilităţi în structura categoriilor. În interiorul
categoriilor, membrii sunt foarte diferiţi ca grad de tipicalitate – de pildă, vrăbiile sunt văzute
ca fiind mai tipice pentru categoria de pasări decât struţii, deşi atăt vrabiile cât şi struţii sunt
membri ai categoriei păsări.
Cu alte cuvinte, Rosch a susţinut că majoritatea categoriilor au o structură gradată –
membrii nu posedă în aceeaşi măsură atributele definitorii ale categoriei. Aceste constatări au
determinat-o pe autoarea americană să propună conceptul de prototip al categoriei (membrul

24
reprezentativ al categoriei) şi să sugereze că apartenenţa la categorie ar trebui să fie definită
prin gradul de similaritate al individului cu prototipul.
Ca atare, membrii unei categorii nu împărtăşesc cu toţii atributele definitorii, dar sunt
legaţi între ei prin similaritatea lor (mai mult sau mai puţin aproximativă) cu prototipul.
Pentru teoria auto-categorizării, prototipul este o reprezentare cognitivă a
caracteristicilor definitorii ale categoriei sociale. Este un set de propietăţi depre care
membrul individual al grupului crede că definesc categoria.
Totuşi, există tendinţa de a înţelege prototipurile nu ca pe nişte liste abstracte de
trăsături izolate - ele se “întrupează” ca imagini reificate ale celui mai prototipic membru de
grup – membrul ideal sau reprezentativ al categoriei.
Prototipul posedă toate calităţile care definesc grupul şi îl diferenţiază de
outgroupurile relevante sau de indivizi care nu fac parte din grup. Prototipul poate fi
considerat reprezentarea cognitivă a normei de grup sau a stereotipului de grup. De aceea,
categorizarea accentuează similarităţile percepute între eu sau membrii grupului şi prototip.
Tocmai aceasta se înţelege, de fapt, prin depersonalizare: eul şi ceilalţi membri ai
grupului nu mai sunt percepuţi ca persoane unice, ci ca întrupări ale prototipului. Dat fiind
că prototipurile sunt, prin definiţie, împărtăşite între toţi membrii grupului, o consecinţă a
procesului de depersonalizare este uniformitatea relativă în interiorul grupului a
percepţiilor, atitudinilor şi comportamentelor. Astfel, procesul de categorizare dă seama de
conformismul la normele de grup.
Conceptul de sine social este dependent de context, încât auto-categorizări specifice
sunt declanşate (devin baza percepţiei şi a comportamentului) de indicii din mediu. Căutând
să dea un sens unui context specific, sistemul cognitiv foloseşte orice categorizare se
potriveşte mai bine cu similarităţile şi diferenţele dintre stimuli: acest proces este ghidat de
accesibilitatea diferitelor categorizări şi de gradul în care propietăţile stimulilor se potrivesc
categorizării.
Accesibilitatea este influenţată de intenţiile curente ale individului şi de experienţele
sale trecute. Această concepţie, care ia în calcul accesibilitatea categorizărilor şi adecvarea
stimulilor la categorii a fost inspirată de lucrările lui Bruner (1957) şi ajută la explicarea
salienţei contextuale a diferitelor auto-categorizări ce guvernează percepţia, cogniţia şi
conduita.
O altă modalitate de a explica salienţa diferitelor auto-categorizări este aceea care se
bazează pe principiul metacontrastului. Categorizarea salientă contextual este aceea care
minimizează diferenţele percepute din interiorul categoriei şi simultan maximizează

25
diferenţele percepute între categorii. Odată formate pe baza similarităţilor şi diferenţelor
percepute între simuli, categoriile sunt folosite ca bază pentru accentuarea acestor similarităţi
şi diferenţe; ele amplifică claritatea mediului perceput.

3.3.4. Fenomenul uniformităţii comportamentale de grup (conformismul)

Ceea ce ne frapează la un grup social, adică la un ansamblu de persoane aflate în

interacţiune faţă în faţă, este similaritatea atitudinilor şi conduitelor, care face ca, în multe
situaţii, grupul să acţioneze aidoma unui singur individ. În mod firesc, cercetările de pionierat
în domeniul fenomenelor de grup şi în cel al influenţei sociale şi-au propus să abordeze acest
fenomen al uniformităţii. S-a înţeles repede că nici imitaţia (influenţa exercitată de modele
superioare), nici facilitarea socială nu pot oferi explicaţii mulţumitoare.
O trasatura evidenta a societăţilor umane este aceea ca toti, sau cel putin majoritatea
membrilor grupurilor social, dovedesc remarcabile similarităţi ale comportamentelor, ceea ce
înseamna ca, într-un fel sau altul, grupul exercita presiuni catre uniformitate.
Dar uniformitatea şi conformismul, desi sunt în relaţie, nu sunt identice.
Uniformitatea este o stare a grupului observabila la un moment dat, iar conformismul este
rezultatul unui proces ulterior acestei stari, care implica faptul ca indivizii si-au modificat
felul lor de a actiona, de a vorbi sau de a gândi, prin armonizare cu ceilalţi indivizi.
Conformismul este o forma de influenţă socială, care consta în schimbări atitudinale
sau comportamentale, determinate de preluarea voluntară a poziţiei susţinute de majoritatea
membrilor grupului de apartenenţă (Chelcea, 2003).
Pentru a-si satisface nevoile de securitate şi de afiliere, indivizii accepta sa renunte la o
parte din libertatea proprie şi adopta anumite norme şi reguli specifice mediului în care
traiesc, situatie reflectata în gradul de conformare manifestat de individ.
Când indivizii interacţionează cu ceilalţi membri ai grupului, se genereaza presiunea
către uniformitate şi fiecare membru tinde sa se comporte în conformitate cu modelul general
propus de ceilalţi membri ai grupului.
Festinger (1950) a identificat două surse majore ale presiunii către uniformitate:
realitatea socială şi locomoţia grupurilor.
El a indicat ca atunci când un individ nu are un obiectiv de baza pentru a determina
validitatea credintelor sale, el este dependent de realitatea socială, realitate care se refera la
consensul judecatilor între membrii ai caror judecati le respecta, pentru a stabili încrederea în
credintele sale. Lipsa de înţelegere printre membrii unui grup ofera o bază instabila pentru

26
credinţele care depind de suportul social şi din acest motiv apar forte pentru producerea
uniformităţii.
Presiunea către uniformitate a membrilor grupului poate apare şi pentru că o
asemenea uniformitate este de dorit sau necesară pentru ca grupul să se deplaseze către
anumite scopuri dorite de membrii grupului, dar care nu pot fi atinse decât prin eforturile
comune depuse de membrii grupului. Un individ care nu se conformeaza scopului comun al
grupului poate împiedica atingerea acestuia sau poate fi exclus din grup.

Alte sursele posibile ale acestei uniformităţi de comportament pot fi:

(a) similaritatea afinităţilor pe care membrii le avuseseră înainte de a se constitui
grupul - dar aceasta presupunea o viziune individualistă asupra grupului şi un imobilism al
acestuia ;
(b) influenţele similare ce acţionează din exterior asupra fiecăruia din membrii
grupului - o explicaţie ce probează aceleaşi deficienţe ;
(c) influenţa reciprocă a membrilor grupului.
Ipoteza din urmă părea cea mai validă şi avea să conducă la constituirea unui domeniu
al psihologiei sociale şi mai apoi a unei ştiinţe de sine stătătoare: dinamica grupului.
Perspectiva asupra identităţii sociale deschisă de Tajfel şi Turner este deosebit de utilă
în explicarea proceselor de grup. Într-adevăr, cu ajutorul ei se poate da seama de cel mai
cunoscut fenomen de grup - uniformitatea comportamentală sau conformismul.
Turner a dezvoltat o teorie originală asupra influenţei sociale. Noi vom arăta în cele ce
urmează numai modul în care poate deriva respectul normei de grup din activitatea de auto-
categorizare. În literatura clasică, conformismul a fost descris ca o tendinţă spre medie, ca o
convergenţă atitudinală a membrilor grupului spre normă.
Procesele considerate responsabile au fost:
 testarea realităţii de către indivizi (nevoia de informaţii veridice despre mediu, pe care
uneori indivizii le iau de la alţii) şi
 auto-prezentarea (nevoia de a crea cel puţin aparenţa respectului normei, de teama
sancţiunilor aplicate de ceilalţi).
Totuşi, conformismul poate să apară şi în condiţii ce nu pot fi explicate cu ajutorul
niciunuia din cele două procese. Teoria identităţii sociale a sugerat ideea că la baza
conformismului se află procesul de identificare socială:
1. Indivizii se categorizează şi se definesc pe ei înşişi ca membri ai unei categorii
sociale distincte (îşi asumă o identitate socială).

27
 2. Ei iau cunoştinţă despre normele categoriei.
3. Ei îşi asumă aceste norme; ca atare, comportmentul lor devine mai normativ pe
măsură ce aparteneţa lor categorială devine mai salientă.
Există numeroase cercetări care demonstrează că indivizii manifestă într-o mai mare
măsură conformism la normele de grup în condiţiile în care identitatea lor socială este făcută
salientă (ca, de exemplu, o categorizare explicită intergrupuri).
Teoria auto-categorizării a dezvoltat această analiză, descriind procesul de
identificare socială ca pe unul de auto-categorizare.
Desi în accepţiunea uzuala, termenul de conformism are uneori conotaţii negative, în
cele mai multe cazuri, el are o funcţie foarte importanta, aceea de a stabili ordinea şi
stabilitatea în interacţiunile cu ceilalţi.

O întrebare care apare în legatura cu conformismul este daca modificarea

comportamentului este de durata, daca este interiorizata, sau este doar efectul unei influenţe
sociale tranzitorii. Persistentă conformismul dincolo de situatia în care s-a produs sau nu?
Aceste chestiuni au fost revizuite de Allen (1965), care a sugerat patru combinaţii
posibile de conformism:
- conformism public şi acceptare privată,
- conformism public şi neacceptare privată ("private disagreement"),
- nonconformism public şi neacceptare privată,
- nonconformism public şi acceptare privată.
În doua cazuri există corespondenţă între răspunsul public şi cel privat, în celelalte
două există discrepanţe.
Cazul de conformism public şi neacceptare privată constituie ceea ce literatura de
specialitate americana numeste complezenţă.
În legatura cu sensurile conformismului, Charles Kiesler a stabilit a stabilit existenţa
a trei sensuri:
 În primul rând, mai ales în psihologia simtului comun, conformismul este vazut ca o
trasatura de personalitate. Aceasta expresie a aparut şi în unele studii de psihosociologie,
desi aceasta conceptie implica anumite responsabilităţi. A admite existenta
conformismului ca o trăsătură de personalitate înseamnă a admite că o persoană care se
conformează, se va conforma întotdeauna, indiferent de situaţie.
 Apoi conformismul este considerat ca o schimbare cognitiva sau atitudinala si
 în ultimul rând, conformismul este asociat cu respectarea normelor.

28
 3.3.5. Rezistenţa la presiunea către uniformitate

Daca fenomenul de conformism înseamna în fond cedarea în fata presiunii grupului,

atunci se pune întrebarea care este opusul conformismului? În acest caz, pot exista doua
tipuri de răspunsuri nonconformiste.
În primul rând, unii autori au vorbit de independenţă, care a fost definita ca
însemnând menţinerea comportamentului iniţial fara a tine seama de normele grupului.
În contrast cu acest tip de nonconformism, care este "imun" la normele grupului se
afla anticonformismul sau contraconformismul (counter conformity), care este folosit pentru
a eticheta o persoana al carei răspuns comportamental este în opozitie cu normele propuse de
grup. Willis defineste nonconformismul ca un comportament care tinde sa faciliteze atingerea
unui scop, altul decât acela de a îndeplini expectantele normative percepute ale grupului.
Nonconformismul nu este identic cu devianţa. Diferenta între ele consta în faptul ca
devianţa provoaca dezaprobare socială intensa, sancţiuni negative.
Utilizarea termenilor de conformist, anticonformist sau independent, poate sugera ca
vom clasifica indivizii într-una din aceste categorii, ceea ce implica faptul ca cineva care se va
conforma într-o anumita situatie se va conforma întotdeauna.
În majoritatea lucrarilor de psihologie socială, care au tratat şi fenomenul devianţei,
aceasta a fost descrisa ca o abatere de la normele stabilite de grup, ca opusa conformismului.
În psihologia socială experimentală, devianţa este definită ca o transgresiune social
perceputa a normelor, regulilor aflate în vigoare într-un sistem social dat; ca un
comportament care repune în cauza atât normele sociale, cât şi unitatea şi coeziunea grupului
O problema foarte putin abordata este cea privitoare la condiţiile în care un act poate fi
considerat deviant. La intrebarea Ce este devianţa? răspunde Goffman în Stigmate (1963).
El porneste de la faptul ca orice act care încalcă o normă este considerat ca deviant,
dar normele nu sunt toate la fel. Ele pot sa se refere la articolele codului penal, la poziţiile
fixate de ierarhia socială, sau la reguli care reglementeaza relaţiile cu celalalt.
Pentru Goffman, evaluarea actelor celuilalt se efectueaza într-un registru de
interpretare particular: infracţiunea faţă de normele de identitate.
Orice membru al unei societăţi este dotat cu o identitate socială, ce se refera la o serie
de semne exterioare ce definesc în general rangul pe care i-l confera structura socială şi care
stabileste tipul relaţiei cu el. Aceasta identitate socială are doua dimensiuni:
- dimensiunea virtuală, pe care individul o atribuie unui necunoscut pe baza aparentei sale,

29
- dimensiunea reală, care este constituită din elemente de statut şi de caracter despre care
am putea arăta că sunt adevăratele caracteristici ale uni individ.
Aceasta diferenţiere dintre dimensiunea reala şi cea virtuala permite sa presupunem ca
o identitate socială reala este întotdeauna susceptibilă să ascundă caracteristici care pot
deveni elemente ale unei identităţi sociale virtuale şi să termine prin a contamina total
identitatea socială a unui individ (Ogien 2002).
În clasificarea devianţei Goffman distinge între discreditaţi şi discreditabili.
În cazul când indivizii stigmatizaţi presupun că diferenţele sunt deja cunoscute, sunt
evidente, vorbim de discreditaţi, iar în cazul când individul presupune că diferenţele nu sunt
cunoscute de cei din apropierea lui, nici nu pot fi percepute de aceştia, vorbim de indivizi
discreditabili.
Majoritatea analizelor prezentate de Goffman se refera la cei discreditaţi, la strategiile
folosite de aceştia pentru a reduce distanţa dintre identitatea socială, virtuală şi reală. Printre
acestia el enumara indivizi foarte diferiţi: infirmi, persoane desfigurate, bâlbâiţi, prostituate,
delincvenţi, evrei, şomeri.
El justifica aceasta grupare prin faptul ca, în ciuda disparităţii infracţiunilor lor faţă de
normele de identitate, acesti indivizi au cu toţii experienţa unei aceleiaşi situaţii, aceea a
contactelor mixte, adică toţi cunosc jena pe care o provoacă interacţiunea cu persoanele
presupuse normale.
Dar analiza lui Goffman nu se limiteaza la analiza stigmatului din punctul de vedere
al discreditatului, el priveste problema şi dintr-un alt unghi, care în prezinta pe individ ca fiind
discreditabil. În acest caz, individul care nu-şi poate ascunde defectul, încearcă să controleze
informaţiile care ar putea să dezvăluie latura sa ascunsaă
În acest context, Goffman prezinta stigmatul ca fiind un anumit tip de relaţie dintre un
atribut şi un stereotip. În acest fel o caracteristică personală nu are valoare de stigmat decât
atunci când aceasta nu figurează pe lista convenită a atributelor de obicei ataşate unei
identităţi sociale predefinite.
Dacă un stereotip despre femeie ne face să credem ca este incapabilaăde violenţă şi în
mod natural puţin dispusă să exercite o funcţie de conducere, ne va trebui un anumit timp
pentru a înţelege că o persoana de sex feminin care poarta vizibil un revolver sub braţ este
inspector de poliţie.
Teoretic, orice atribut poate deveni un stigmat, iar istoria abunda de exemple în care
legea sau moravurile pot institui brusc o incompatibilitate între atribute şi stereotip.

30
 Goffman afirma ca faptul de a poseda un stigmat nu este o conditie suficienta pentru
ca individul sa fie desemnat ca devianţ. Tipul de raport social în care este fixat stigmatizatul
poate face ca el sa fie perceput ca atare. În rezumat, Goffman separă două momente distincte
ale aceluiaşi proces:
 faptul de a avea un stigmat care te predispune la a fi discreditat sau discreditabil şi
 aprecierea asupra acestui atribut care face, eventual, ca un individ sa fie definit drept
deviant.
În concluzie, Goffman sugereaza renunţarea la aplicarea mecanică a noţiunii de
devianţă unor grupuri sociale care se afla în situaţia de a suferi chinurile ostracismului, ale
excluderii sau ale marginalităţii. El afirma ca ar fi mai corect sa afirmăm ca nu exista devianţă
şi ca anumite tipuri de indivizi sunt puşi în situaţia:
 de a avea un stigmat mai mult sau mai putin vizibil,
 de a avea mai multe sau mai putine posibilităţi de a controla o informatie discreditanta,
 de a se găsi în contexte mai mult sau mai putin propice gestionării unei identităţi
dezonorante.

3.3.6. Conceptul de imitaţie comportamentală

O alta precizare care trebuie facuta neaparat este legata de distincţia dintre
conformism şi imitaţie. Câtiva dintre primii sociologi, printre care Bagehot, Durkheim şi
Tarde, au vazut în conceptul de imitaţie singura explicatie pentru totalitatea
comportamentelor conformiste.
Unul dintre fondatorii psihosociologiei, Gabriel Tarde considera ca imitaţia este
elementul esenţial al vieţii sociale. Dupa el există:
- "imitaţia tradiţie", care lega generaţiile între ele şi
- "imitaţia modă", care constituie liantul indivizilor din aceeasi generatie.
Din nefericire, termenul de imitaţie face doar sa numeasca un fapt care poate fi
observat de toata lumea şi anume comportamentul unui individ este modelat dupa
comportamentul altuia. Imitaţia este un comportament se aseamana comportamentului altei
persoane. Nimeni nu imită fără încetare; unii imită mai mult decât alţii sau imita mai mult
unele comportamente.
Imitaţia este o tendinţă generală (Shivers,1980) şi se aseamănă celorlalte expresii
comportamentale deoarece încorporează procese psihologice de bază precum motivaţia,
percepţia, învăţarea.

31
 Actul imitaţiei trezeste percepţii interpersonale prin care se recunoaste ca acel
comportament care este imitat tinde sa satisfaca unele dorinta ale imitatorului.
Comportamentul imitativ este mai probabil sa apara în acele condiţii sociale unde sunt
dorite anumite abilităţi sau caracteristici comportamentale.
În ceea ce priveste relaţiile interpersonale, este mai probabil ca un individ sa imite pe
altul atunci când percepe la acesta calităţi de superioritate, ca şi atitudini care reflecta
similaritate cu cel pe care îl va lua ca model.

3.4. Fenomenul normalizării de grup

3.4.1. Formarea normelor de grup

Conceptul crucial, exprimând puterea fiecăruia din membrii asupra celuilalt şi a

grupului asupra tuturor fusese de mult inventat : norma de grup. Dar pînă atunci nicio
cercetare nu-i oferise un fundament experimental. Cel ce s-a încumetat să o facă, demonstrând
magistral forţa şi subtilitatea metodei experimentale, a fost Muzafer Sherif, a cărui credinţă
era că normele sociale apar ca să ghideze comportamentul în situaţii ambigue.
Într-un fel, cercetările în domeniul normalizării se situează în continuarea celor
efectuate asupra facilitării sociale. În orice caz, momentul dispariţiei interesului pentru
fenomenele de coprezenţă şi co-acţiune coincide cu cel al naşterii noii paradigme, ce va
domina influenţa socială mai bine de 30 de ani : conformismul.
Normalizarea, fenomenul pe care intenţionăm să-l tratăm în aceste rânduri, a fost
multă vreme asimilată conformismului. Dacă acceptăm o definiţie a conformismului de tipul
“acceptarea de către indivizi a normei de grup”, înţelegem starea de lucruri din epocă.
În general, cei ce ignoră termenul de normalizare şi tratează experimentele lui Sherif
în strînsă legătură cu cele ale lui Asch, remarcă totuşi că avem de-a face cu două dinamici
diferite, una ilustrând influenţa informaţională, iar cealaltă influenţa normativă.
Mai mult, se consideră că normalizarea ilustrează schimbarea profundă a atitudinilor,
acceptarea privată, în vreme ce intervenţia sursei în situaţia Asch conduce la conformism
public.
Moscovici pledează hotărât pentru specificitatea procesului de normalizare. După
opinia acestui autor (1979), influenţa socială se poate manifesta sub trei forme : conformism,
normalizare şi inovaţie. Deşi suntem departe de a socoti taxonomia aceasta completă, o
acceptăm pentru moment, căci ea furnizează criterii utile pentru înţelegerea formării

32
normelor ca proces distinct de influenţă socială. Din acest punct de vedere, normalizarea
implică în mod necesar influenţa reciprocă a membrilor grupului.
Ea se produce în cazurile în care membrii grupului au competenţă egală şi sunt relativ
puţin dispuşi să impună propria poziţie celorlalţi. Fenomenul fundamental în situaţiile de
normalizare constă în inexistenţa unei norme stabilite dinainte, pe care grupul ar impune-o
indivizilor fără ca el însuşi să fie sensibil la poziţia acestora.
Lipsa consensului majorităţii cu privire la răspunsul corect face ca membrii, nesiguri
pe răspunsurile lor, să exercite influenţă unul asupra altuia şi să sfârşească prin a adopta o
normă comună, ce întruneşte adeziunea tuturor şi exprimă poziţia grupului faţă de stimulul
respectiv. Am remarcat deja că travaliul lui Sherif intra în concurenţă cu cercetările asupra
facilitării sociale. Să observăm că, mai mult decât atât, disputa dintre cele două linii de
cercetare, dintre cei doi fondatori ai psihologiei sociale experimentale, Floyd Allport şi
Muzafer Sherif a însemnat de fapt ciocnirea dintre individualism şi gestaltism.
Allport, într-o epocă în care un demers experimental se mai putea funda pe o filosofie,
respingea pe Hegel, cu ideile lui despre spiritul colectiv, ca şi pe mult mai pozitivistul
Durkheim; el opunea reprezentărilor colective ale celui din urmă ideea că grupul nu reprezintă
nimic mai mult decât suma membrilor săi.
Dimpotrivă, Sherif va susţine că grupul constituie o entitate unică, deosebită de fiecare
individ în parte şi de adiţionarea lor. Cercetările asupra formării normelor de grup au fost
inspirate tocmai de această idee. El va arăta că în domeniul perceptiv interacţiunea indivizilor
conduce la construirea unor norme comune, diferite de standardele individuale şi preluate de
indivizii care-şi abandonează propriile norme.

3.4.2. Factori situaţionali şi personali în conformismul la normele de grup

În privinţa impactului parametrilor individuali, s-a demonstrat, de pildă, că indivizii

se conformează mai mult când:
- nu se simt deplin acceptaţi de grup (Dittes şi Kelley, 1956),
- sunt atraşi de grup (Berkowitz, 1957),
- au un statut mai puţin important decât alţi membri ai grupului (Lefkowitz, Blake şi
Mouton, 1955),
- se consideră competenţi în sarcină (Geller, Endler şi Wiesenthal, 1973) etc.
Discuţii aprinse a prilejuit relaţia dintre sexul subiecţilor şi măsura conformismului.

33
Tradiţia sociologică, precum şi studiile clasice în domeniul influenţei sociale (Gerard,
Wilhelmy şi Conoley, 1968) au pledat în favoarea ideii că bărbaţii ar fi mai puţin conformişti
decât femeile.
Sistrunk şi McDavid (1971) s-au situat printre primii care au nuanţat această idee,
arătând că efectul sexului depinde în bună măsură de tipul de itemi utilizaţi în experiment.
Femeile se dovedesc mai conformiste numai în sarcinile în care bărbaţii sunt considerăţi
experţi. În plus, gradul de conformism al subiecţilor, bărbaţi sau femei, este marcat de sexul
experimentatorului (Eagly şi Carly, 1981; Vaughan şi Hogg, 1995).
Concluziile lui Eagly, Wood şi Fishbough (1981) arată că atitudinea conformistă a
bărbaţilor se accentuează în cazul în care nu sunt supravegheaţi de experimentator, ei
arătându-se mai preocupaţi decât femeile să lase o impresie de independenţă.
Una din pertinentele observaţii ale lui Asch, referitoare la faptul că subiecţii receptivi
la influenţă în primele încercări rămân, în genere, conformişti pe percursul desfăşurării
şedinţei, a dat naştere unei întregi linii de cercetări. Angajarea subiectului faţă de poziţia pe
care a adoptat-o (Kiesler, 1971) îl face să manifeste consistenţă în răspunsuri.
Fireşte şi teoria disonanţei cognitive (Festinger, 1957), ca şi cea a auto-percepţiei
(Bem, 1972) pot da seama de decizia subiectului de a menţine acelaşi răspuns.
Multe studii au dovedit rolul matricei culturale în modelarea conformismului. O
cercetare a lui Milgram (1961) a demonstrat, de exemplu, că norvegienii se conformează într-
o măsură mai mare decât francezii.
Smith şi Bond (1993), într-o sinteză de psihologie socială interculturală, au
consemnat, la rândul lor impactul normelor culturale asupra nivelului conformismului. Ei au
remarcat că, în general, subiecţii aparţinând culturilor individualiste din America de Nord şi
Europa apuseană se dovedesc mai independenţi în raport cu normele de grup faţă de subiecţii
provenind din culuri axate pe valoarea colectivistă - Africa, Asia, America de Sud.
Wilder a oferit o explicaţie interesantă referitoare la relaţia dintre numărul membrilor
majorităţii şi impactul lor. Ipoteza lui se axează pe conceptul de independenţă a surselor. Din
acest punct de vedere, indivizii ce compun un grup obţin mai multă influenţă dacă sunt
percepuţi ca surse diferite decât dacă ţinta îi priveşte ca membri ai aceluiaşi grup, menţinând
unanim o opinie.
Din teoria aceasta Wilder (1990) a derivat o valoroasă ipoteză cu privire la influenţa
mai mare exercitată de in-group în raport cu out-group-ul. El a invocat efectul de omogenitate
al outgroup- ului (Judd şi Park, 1988), după care membrii celuilalt grup sunt percepuţi ca
asemănători între ei iar cei ai grupului de apartenenţă ca diferiţi; ca atare, un out-group cu

34
acelaşi număr de membri ca şi in-group-ul va fi perceput ca incluzând mai puţine surse de
influenţă şi va avea un impact redus.
În fine, mai amintim aici un studiu al lui Campbell şi Fairey (1989), ce demonstrează
dependenţa efectului mărimii grupului de tipul de sarcină. În sarcinile în care există un singur
răspuns corect iar ţinta se aşteaptă la un consens deplin (de exemplu, sarcina folosită de
Asch), efectul mărimii grupului corespunde descrierii lui Asch. Dar în sarcinile în care nimeni
nu se aşteaptă la un răspuns unic, cum ar fi judecăţile de gust, influenţa grupului creşte direct
proporţional cu numărul membrilor care-l compun.
Unanimitatea grupului reprezintă o condiţie esenţială a succesului demersului ei.
Asch însuşi a determinat o scădere absolut semnificativă a cuantumului influenţei (de la 33 %
la 5,5 %) prin introducerea unui complice instruit să dea de fiecare dată răspunsul corect.
“Suportul social”, cum s-a numit complicele ce “sparge” consensul majoritar, se dovedeşte
eficient chiar şi atunci când răspunsurile sale, deşi diferite, sunt la fel de eronate ca şi cele ale
grupului. Asch a pus efectul pe seama dispariţiei fricii de costurile sociale ale devianţei.
Această linie de cercetare a fost continuată în special de Vernon Allen. S-a constatat,
de pildă, că este de ajuns ca un membru al majorităţii să se abţină pentru ca influenţa să scadă
(Shaw, Rothschild şi Strickland, 1968) sau că sunt suficiente în sarcina de tip Asch fie şi
răspunsurile unui complice total incompetent - purtând ochelari cu multe dioptrii (Allen şi
Levine, 1971). Aceste date au permis concluzia că devianţa în sine conduce la slăbirea
presiunii normative şi deci a conformismului.
Moscovici (1979) a construit o explicaţie alternativă pentru reducerea impactului în
situaţii de suport social. Potrivit autorului francez, un grup ai cărui membri nu susţin unanim
aceeaşi opinie reprezintă o sursă de influenţă lipsită de consistenţă. Ca atare, un astfel de grup
este incapabil să determine un conflict în forul interior al ţintei.
O altă explicaţie a efectului de suport social se poate extrage dintr-un studiu al lui
Nemeth şi Chiles (1988). Ipotezele acestora, confirmate prin intermediul unui experiment
realizat înlăuntrul paradigmei influenţei minoritare, se referă la faptul că expunerea la opiniile
minoritare stimulează non-conformismul şi amplifică aderenţa la propriile puncte de vedere.
Răspunsul minoritar “relevă voinţa de a rezista presiunii majorităţii şi oferă indicii despre
consecinţele non-conformismului” (p. 279). Astfel, ţinta devine mai curajoasă şi îşi proclamă
în mod public dezacordul.

35
 3.4.3. Bazele influenţei majoritare

Sherif (1935) a arătat cum într-o situaţie ambiguă, bizuindu-se unii pe alţii ca surse de
informaţie validă cu privire la structura stimulului, indivizii construiesc o normă socială.
Temelia acestei reguli de comportament adecvată în situaţia respectivă o constituie tocmai
informaţiile pe care indivizii şi le oferă unii altora.
Festinger va integra ideea fundării informaţionale a normelor în concepţia sa despre
procesele de comunicare informală şi despre compararea socială. Indivizii au nevoie de
informaţii furnizate de ceilalţi pentru a-şi făuri şi stabiliza opiniile şi atitudinile despre
realitatea socială. Procesul de comparare socială, care seamănă cu efectul de convergenţă al
autorului Psihologiei normelor sociale, trădează tendinţa de ajustare a credinţelor şi opiniilor
şi de aducere a lor cât mai aproape de cele dominante în grup (Festinger, 1954). Prin urmare,
conformismul se bazează pe:
- incertitudinea individului cu privire la realitatea socială şi
- dorinţa lui de consens.
În sarcinile obiective, referitoare la realitatea fizică, individul dispune de mijloace
directe de a stabili adevărul opiniilor sale, nelăsându-se influenţat.
Într-un articol rămas clasic, din 1955, M. Deutsch şi H. Gerard, bazându-se pe
concluziile lui Asch, au arătat că dependenţa individului de grup nu este numai
informaţională, dar şi normativă. Distincţia se fundamentează pe observaţia că membrii unui
grup îşi transmit expectanţe cu privire la comportamentul adecvat, dar şi argumente şi dovezi
referitoare la natura stimulului.
Influenţa normativă se bazează pe resimţirea de către subiect a presiunii spre
conformism exercitată de grup prin intermediul aşteptărilor pozitive ale celorlalţi membri. În
general, grupul pedepseşte non-conformismul prin excludere, care poate fi definitivă sau
temporară, totală sau parţială.
Schachter (1951) a evidenţiat într-un studiu experimental tendinţa grupului de a
ostraciza devianţii. La apariţia poziţiei neconcordante cu norma comună, membrii “ortodocşi”
ai grupului fac o serie de încercări de a reintegra punctul de vedere deviant. Dacă deviantul
manifestă consistenţă, ceilalţi renunţă să-l mai recupereze şi-l consideră ca nemaifăcând parte
din grup. În grupurile coezive indivizii manifestă dorinţa de a păstra calitatea de membru şi
evită să se identifice cu devianţii. Astfel, influenţa normativă derivă din dorinţa individului
de a fi acceptat de grup şi de nevoia lui de aprobare socială.

36
 Influenţa informaţională se naşte din incertitudinea subiecţilor cu privire la răspunsul
corect, şi din nevoia lor de a avea opinii exacte, în concordanţă cu adevărul obiectiv. O sursă
capabilă să exercite influenţă informaţională este o sursă expertă sau care reţine informaţii
ce-i lipsesc ţintei. Puterea ei rezidă în argumentele pe care le invocă şi în dovezile pe care le
poate prezenta în mod explicit sau implicit - căci adesea folosirea celuilalt ca sursă de
informaţii se produce prin simpla observare a comportamentelor lui.
Deşi influenţa normativă a constituit, fără ândoială, principala cauză a
conformismului în situaţia Asch, cele două tipuri de presiune a grupului se exercită, în cele
mai multe situaţii, simultan (Insko et al., 1983).
Teoria actuală a conformismului păstrează însă conceptele şi definiţiile propuse de
Deutsch şi Gerard. O ilustrare modernă a dihotomiei normativ-informaţional o constituie
teoria acţiunii raţionale elaborată de Fischbein şi Azjen (1975), în care atitudinea faţă de
propriul comportament trebuie văzută ca o componentă informaţională, în vreme ce norma
subiectivă reprezintă un determinant normativ al acţiunii.
Spre deosebire de Festinger, pentru care principiul ce dă seama de dinamicile de
influenţă socială este căutarea consensului, şi de Deutsch şi Gerard, pentru care acelaşi
principiu constă în dependenţa normativă şi informaţională, Moscovici (1979) aşează la baza
oricărei influenţe conflictul. În funcţie de conflictul pe care îl generează, sursa izbuteşte, mai
mult sau mai puţin să facă să se clatine sistemul de judecăţi al ţintei; natura şi intensitatea
divergenţei hotărăşte asupra profunzimii influenţei. Acceptarea normei de grup de către
individ reflectă supunera publică, o schimbare superficială a atitudinii.
Conformismul nu este decât o formă de negociere între individ şi grup, negociere ce
survine în urma unui conflict cu privire la definirea realităţii (Moscovici, 1980). Acceptarea
normei de grup reprezintă numai una din posibilităţile de rezolvare a divergenţei, şi se
produce când sunt întrunite 3 condiţii:
(a) există un singur răspuns corect ;
(b) grupul dispune de o normă bine definită, pe care vrea să o impună;
(c) individul nu are o poziţie clară, o normă personală pe care să dorească să o
afirmeîn ciuda presiunii grupului.
În felul acesta atitudinea conformistă reduce conflictul cu preţul abandonării
tendinţelor deviante.

37
 3.4.4. Conformism public şi acceptare privată

Potrivit concepţiei lui Kelman, diversitatea proceselor de influenţă socială poate fi

înţeleasă prin intermediul a trei procese psihologice distincte: complezenţa, identificarea şi
interiorizarea.
Complezenţa se produce în cazul în care preluarea răspunsului se bazează pe
mijloacele de control pe care sursa le are asupra ţintei, deci pe recompensele şi pedepsele pe
care ea este capabilă să le aplice.
Identificarea reprezintă un gen de influenţă prezentă în contextele în care agentul de
influenţă atractiv, simpatic sau există o relaţie satisfăcătoare între el şi ţintă.
Interiorizarea se fundează pe credibilitatea sursei şi pe convergenţa dintre răspunsul ei
şi sistemul de valori al persoanei ţintă.
Desigur, cele trei procese corespund unor niveluri diferite de influenţă, un nivel
superficial în cazul complezenţei şi unul profund în cazul interiorizării. Kelman a izbutit să
demonstreze că influenţa depinde de atât de răspunsul ţintei, cât şi de caracteristicile ei
sociale.
Este uşor de remarcat că interiorizarea prezintă multe similarităţi cu influenţa
informaţională postulată de Deutsch şi Gerard, iar complezenţa poate fi apropiată de influenţa
normativă. Într-adevăr, teoriile influenţei sociale au avut tendinţa de a înfăţişa:
- acceptarea privată a judecăţilor sursei ca o consecinţă a influenţei informaţionale (efectul
de convergenţă are la bază acest tip de influenţă), iar
- conformismul public ca un rezultat al presiunii normative exercitate de o sursă dispunând
de putere.
În măsura în care influenţa are rădăcini normative, presiunea grupului se soldează cu
acordul declarat public al ţintei, dar neînsoţit de o acceptare privată. Acest tip de impact se
obţine ori de câte ori sursa are mai multă putere decât ţinta. În situaţiile în care mecanismul
subiacent preluării răspunsului sursei are o natură informaţională, conformismul public este
însoţit de acceptare privată - subiectul crede realmente în validitatea judecăţilor sursei şi le
adoptă caşi cum ar fi propriile judecăţi.
Astfel, intervenţia unei surse poate duce la patru tipuri de reacţii din partea ţintei:
(a) interiorizarea - shimbarea se produce atât în plan public, cât şi în plan privat;
(b) complezenţa - schimbarea apare în plan manifest, fără un corespondent în plan privat;
(c) conversiunea - absenţa schimbării în planul public, dar prezenţa privată şi

38
(d) schimbarea nu e de găsit nici în plan public, nici în plan privat (Perez şi Mugny, 1988;
Nail, 1986).
Distincţia dintre conformismul public şi acceptarea privată caracterizează cercetările
de influenţă socială, întîlnindu-se mai puţin în cadrul celor ce tratează schimbarea de
atitudine. Ea devine esenţială în influenţa minoritară, căci de cele mai multe ori minoritatea
nu poate induce decât o schimbare situată dincolo de planul manifest.

3.5. Auto-categorizarea ca vehicul al influenţei sociale

Cercetările asupra comportamentului intergrup şi asupra formării psihologice a

grupului, întreprinse de psihologii sociali europeni de limbă engleză, au condus, printre altele,
la fundamentarea unei concepţii originale asupra influenţei sociale.
Influenţa informaţională referenţială, conceptul propus de aceşti psihologi, nu
reprezintă un tip de influenţă aparte, în rând cu facilitarea socială, normalizarea,
conformismul, obedienţa, etc, ci o manieră specifică de a explica influenţa exercitată de
grupul socialasupra membrilor săi. Mecanismele desemnate prin acest termen subîntind atât
conformismul, cât şi normalizarea, polarizarea de grup şi comportamentul colectiv (Turner et
al., 1987ş Abrams et al., 1991).
Influenţa informaţională referenţială trebuie văzută ca o alternativă la explicaţiile
furnizate de Deutsch şi Gerard (influenţă informaţională şi influenţă normativă), de Kelman
(complezenţă, identificare şi interiorizare) sau French şi Raven (taxonomia tipurilor de
putere). Modelul dublului proces al lui Deutsch şi Gerard înfăţişează, de fapt, o dependenţă
interpersonală, ce se poate dezvolta şi între indivizi ce nu sunt neapărat membri ai unui grup.
Dimpotrivă, dependenţa pe care o presupune conformismul apare între indivizi pentru care
faptul de face parte din grup reprezintă o caracteristică esenţială.
Schimbarea de perspectivă a fost propusă de teoria identităţii sociale (Tajfel şi Turner,
1979) şi de teoria auto-categrizării sociale (Turner et al., 1987), ambele pornind de la ideea că
procesul de categorizare socială constituie fundamentul cognitiv al comportamentului social.
Conform teoriei identităţii sociale, simpla categorizare determină favorizarea in-
groupului şi discriminarea out-group-ului (Tajfel şi Wilkens, 1963; Brewer, 1979) La originea
acestui comportament intergrup se află motivaţia de a dobândi şi menţine o identitate
pozitivă. Identitatea socială, aşa cum a fost concepută de Tajfel (1972) se referă la conştiinţa

39
pe care o are un individ despre apartenenţa lui la anumite grupuri sociale şi la valoarea pe care
el o ataşează acestei apartenenţe.
Individul îşi defineşte identitatea socială prin atribuirea de caracteristici pozitive
grupului de apartenenţă. Grupul capătă conotaţii pozitive şi poate conferi o identitate socială
satisfăcătoare numai dacă ieseînvingător în “competiţia socială simbolică“, fiind favorizat în
comparaţiile intergrupuri. Astfel, individul poate să discrimineze membrii celuilalt grup nu
pentru că ar exista un conflict real, ci ca să întărească distinctivitatea pozitivă a grupului său.
Identificarea cu propriul grup duce la acceptarea normelor acestuia şi deci la
conformism, printr-un proces de influenţă informaţională referenţială. Hogg şi Turner au
distins trei etape ale acestui proces:
(1) indivizii se definesc ca membri ai unei categorii sociale, constituindu-şi astfel o identitate
socială pozitivă,
(2) ei sesizează normele fiecărei categorii sociale, şi mai ales pe cele caracteristice sursei,
(3) indivizii adoptă normele unei categorii, făcând ca atitudinile şi comportamentele lor să
devină conforme acestora.
După cum se observă, a împărtăşi aceeaşi identitate cu sursa de influenţă facilitează
influenţa acesteia, iar aparteneţele categoriale diferite o inhibă.
Teoria identităţii sociale s-a preocupat mai mult de condiţiile discriminării intergrup,
avansând explicaţii bazate pe mecanisme comportamentale. Teoria auto-categorizării,
reprezentând o dezvoltare a teoriei identităţii sociale şi implicit a concepţiei despre influenţa
informaţională referenţială, comportă accente cognitive.
Interesul cercetătorilor se focalizează pe procesul prin care indivizii ajung să se
conceapă în termenii unei categorii sociale, iar ţelul demersului ştiinţific constă mai curând în
a pune în evidenţă resorturile comportamentului de grup.
Teoria auto-categorizării descrie doi versanţi ai conceptului de sine, eul individual şi
eul social. Ultimul se constituie prin auto-categorizarea individului ca membru al unui grup
social. Turner (1987) a postulat trei niveluri la care individul îşi poate defini identitatea.
La nivelul supraordonat el se percepe ca aparţinând speciei umane, iar la nivel
subordonat axa pe care se constituie identitatea este cea a diferenţelor între sine şi ceilalţi
membri ai categoriei de apartenenţă. Nivelul intermediar reprezintă suportul
comportamentului social: la acest nivel diferenţa pertinentă devine aceea dintre propriul grup
şi out-group.
Conceptul de sine social funcţionează în dependenţă de context, încât auto-
categorizări diferite sunt activate la momente diferite de stimulii sociali. Activarea unei

40
categorii implică dezactivarea alteia. Constituirea unei identităţi sociale contextuale se
realizează pe baza principiului meta-contrastului: salienţa unei categorii depinde de
propietatea ei de a minimiza diferenţele intracategoriale şi a le amplifica simultan pe cele
intercategoriale (Hogg şi McGarty, 1990).
Categorizarea eului şi a celorlalţi conduce la formarea stereotipurilor şi la stabilirea
membrului-prototip al grupului.
În concepţia lui Turner (1987), la nivelul intermediar al categorizării individul se
depersonalizează din punct de vedere perceptual şi comportamental în termenii prototipului
caracteristic al in-group-ului. Departe de însemna o pierdere a identităţii, depersonalizarea se
referă la schimbarea de identitate socială în contexte sociale şi reprezintă procesul subiacent
tuturor fenomenelor de grup.
Teoria acesta cu alură cognitivistă susţine inconsistenţa distincţiei influenţă normativă
- influenţă informaţională, pledând pentru existenţa unui proces de influenţă unic. La baza
influenţei exercitată de grup, informaţională şi referenţială totodată, se află categorizarea, ce
îngăduie percepţia similitudinilor între sursă şi ţintă.
Concepţia despre influenţa informaţională referenţială susţine că doar in-grop-urile
exercită influenţă, şi aceasta prin identificarea membrilor la aceeaşi categorie socială. Indivizii
se aşteaptă să fie de acord cu cu cei pe care îi consideră ca aparţinând propriului grup.
Dezacordul cu membrii in-group-ului duce la incertitudine şi creează condiţiile pentru
exercitarea influenţei. Reducerea incertitudinii corespunde priocesului de influenţă din grup.
Studiile experimentale (de exemplu, Hogg şi Turner, 1987) au demonstrat că
răspunsurile subiecţilor sunt structurate de norme de grup, sursele in-group având un impact
semnificativ mai mare decât cele out-group. Dezacordul cu membrii out-group-ului este
aşteptat, căci diferenţa de opinii constituie unul din criteriile categorizării.
Spre deosebire de concepţia lui Deutsch şi Gerard, teoria influenţei informaţionale
referenţiale susţine că indivizii se conformează pentru că îşi atribuie calitatea de membru al
grupului psihologic şi nu ca să evite dezaprobarea celorlalţi sau să obţină informaţie validă
despre realitatea fizică şi socială. Originea presiunii psihologice nu sunt ceilalţi, ci norma ca
atare. Membrii grupului reprezintă o sursă de informaţie cu privire la normă (Turner, 1981).
Din pricină că refuză distincţia normativ - informaţional, argumentând pentru
sincretism, această abordare consideră inutilă şi dihotomia conformism public - acceptare
privată. Autocategorizarea ca membru al grupului psihologic şi adoptarea normelor acestuia
implică o schimbare profundă a atitudinii. Dat fiind că formarea psihologică a grupului este “o

41
dinamică în capul individului”, aderarea la normă se poate produce şi în lipsa presiunii
celorlalţi, chiar fără contact interpersonal.
Ca atare, conformismul nu apare numai când comportamentul subiectului se află sub
supravegherea sursei, ci atâta timp cât el se percepe ca membru al grupului, aceasta asigurând
o influenţă de durată.

3.6. Comparare socială şi validare

Dar mai întîi, de ce nu obţine minoritatea influenţă manifestă? Explicaţia se axează pe

procesul de comparare socială cu sursa, ce are loc în orice situaţie de influenţă. Mugny, unul
din cei mai cunoscuţi cercetători ai minorităţilor active a fost printre primii în aplicarea ideilor
din studiile asupra categorizării sociale şi comportamentului intergrup la influenţa socială.
Compararea socială focalizează atenţia subiectului asupra caracteristicilor sociale ale
sursei şi, în cazul sursei majoritare, conduce la “paralizie socio-cognitivă“ (Sanchez - Mazas
et al., 1993) şi la conformism public. Dimpotrivă, sursa minoritară provoacă un conflict de
identificare; influenţa socială manifestă este compromisă ca urmare a caracteristicilor sale
conotate negativ, pe care subiectul refuză să şi le auto-atribuie.
Spre deosebire de conformismul public, influenţa latentă se bazează pe o activitate
sociocognitivă complexă, validarea, în cadrul căreia atenţia subiectului se centrează pe
obiectul judecăţii minoritare. Întrucât conflictul nu poate fi rezolvat pe plan manifest sau
relaţional, el va fi interiorizat. Analiza minuţioasă a răspunsului sursei face ca ţinta să infereze
principiile organizatoare ale poziţiei minoritare, pe care le va aplica mai târziu pentru a da
răspunsuri aproximativ identice cu cele ale sursei, sau le va folosi în evaluarea unor opinii
apropiate de cele ale minorităţii.
Acest “constructivism social” a fost ilustrat de Charlan Nemeth (1987). În mai multe
experimente cercetătoarea americană a dovedit că în sarcinile de rezolvare de probleme
subiecţii expuşi influenţei minoritare dau răspunsuri mai originale, probând o gândire
divergentă, faţă de cei expuşi influenţei majorităţii, la care se constată o gândire mai curând
convergentă.
Preluând ideea că minoritatea şi majoritatea determină forme diferite de gândire,
Butera şi colaboratorii (1991-1992) au analizat impactul celor două tipuri de surse asupra
raţionamentului. Pornind de la premisa că în verificarea ipotezelor infirmarea constituie o
strategie mai eficientă şi mai precisă decât confirmarea, ei au demonstrat că ţintele influenţei

42
minoritare au tendinţa de a alege infirmarea, iar cele ale influenţei majoritare de a alege
strategia opusă.
În ultimii ani au fost propuse două concepte pentru a articula comparaţia şi validarea
ca procese cognitive implicate în influenţa minoritară: descentrarea şi disocierea. Conform
ipotezei descentrării, majorităţile obţin influenţă în cazul în care ţintele se aşteaptă la consens,
în vreme ce minorităţile au succes în situaţiile în care există mai multe răspunsuri corecte
posibile. Postulatul de bază al teoriei disocierii este că în anumite situaţii ţinta percepe
mesajul ca pe un atribut intrinsec al sursei, iar în altele ea disociază mesajul de sursă.
În ultimul caz, după ce a făcut comparaţia între sine şi sursa minoritară, subiectul se
poate angaja în activitatea de validare.
Se cuvine menţionat că studiile foarte recente au infirmat valabilitatea generală a ideii
că majoritatea produce mai multă influenţă manifestă decât latentă, iar minoritatea mai multă
influenţă latentă decât manifestă. S-a arătat, de pildă, că în anumite condiţii, intervenţia
majoritară de poate solda cu un impact latent (Brandstaetter et al., 1991).

3.7. Obedienţa
3.7.1. Obedienţa – influenţa autorităţilor

Obedienţa reprezintă un gen de influenţă socială diferit, prin mecanismele subiacente,

în raport cu facilitarea socială, normalizarea sau conformismul. Situaţiile de obedienţă sunt
situaţii în care schimbarea în comportamentul ţintei survine ca urmare a unui ordin venit din
partea unei surse de influenţă înzestrate cu autoritate legitimă.
Ca atare, diferenţa de statut dintre cele două entităţi devine un factor ce afectează în
mod decisiv cuantumul de influenţă obţinut. Majorităţii cantitative din situaţiile de
conformism îi ia locul o majoritate calitativă.
În relaţia de obedienţă dorinţa sursei de a influenţa comportamentul ţintei este
evidentă, resimţită ca atare de aceasta din urmă. Mai mult, personajul autoritar
supraveghează de obicei ândeplinirea ordinului, reînnoindu-l atunci când persoana ţintă dă
semne de independenţă şi făcând astfel ca situaţia să pară şi mai constrîngătoare.
În fine, în comparaţie cu situaţiile de conformism, în care membrii grupului şi
individul influenţat au acelaşi comportament, în obedienţă nu regăsim această similaritate;
autoritatea pretinde ca individul să desfăşoare un comportament pe care ea însăşi nu-l face, cel
puţin nu sub privirile acestuia.

43
 Cercetările lui Stanley Milgram asupra obedienţei au avut un ecou cu totul neobişnuit
în lumea ştiinţifică. Milgram şi-a făcut ucenicia pe lîngă Asch. De timpuriu, însă, şi-a criticat
magistrul, opinând că tipul de sarcină imaginată de acesta pentru studiul conformismului nu
are consecinţe pentru conduita cotidiană a subiectului. De aceea, el a preferat, în locul
judecăţilor perceptive, un comportament motor - administrarea de şocuri electrice unui
partener. În studiile sale, figura autoritară este reprezentată de experimentator.

3.7.2. Factori situaţionali ai obedienţei

După obţinerea primelor date, autorul a explorat într-o serie de 18 experimente factorii
susceptibili să contribuie la diminuarea obedienţei.
O primă categorie de factori căreia i-a acordat atenţie sunt cei legaţi de percepţia
autorităţii. Astfel, a reieşit importanţa prezenţei fizice a autorităţii pe timpul ândeplinirii
ordinului de către subiect. Ordinul transmis prin telefon se dovedeşte mult mai puţin eficient
decât cel comunicat prin viu grai, în condiţiile supravegherii nemijlocite (obedienţa scade la
20,5 %; amintim că în condiţiile “standard” ale experimentului procentajul obţinut de
Milgram însuşi ca şi de majoritatea celor ce-au reluat experimentul a fost de 65 %).
O scădere a influenţei, deşi nu atât de semnificativă, se observă şi cu prilejul
schimbării cadrului în care evoluează figura autoritară a experimentului : dacă în loc de a se
desfăşura în incinta Universităţii Yale, experimentul se organizează într-un mic birou dintr-un
orăşel de provincie, se constată o cifră a obedienţei de 48 %.
Milgram a demonstrat că ordinele contradictorii ale autorităţii stimulează
independenţa subiectului - o autoritate reprezentată de doi experimentatori, dintre care unul
susţine că experimentul trebuie oprit la 150 de volţi, iar celălalt îi porunceşte subiectului să
continue, nu induce ascultare: din 20 de subiecţi testaţi în această condiţie, 18 abandonează în
chiar momentul în care discursul autorităţii devine contradictoriu.
O persoană imorală dar având toate însemnele autorităţii este capabilă să inducă
ascultarea: subiecţii se supun, chiar dacă mai puţin (40 %) şi unui experimentator ce încalcă
promisiunea făcută “victimei” de a opri experimentul în momentul în care ea va solicita acest
lucru.
În fine, în condiţia experimentală în care experimentatorul însuşi, din pricină că
“elevul” a renunţat brusc să mai participe, se aşează pe locul acestuia, subiecţii abandonează
foarte repede, neândrăznind să agreseze autoritatea ştiinţifică.

44
 Unul din factorii decisivi în situaţia Milgram îl constituie relaţia spaţială dintre elev
(victimă) şi cel ce aplică şocurile. Autorul a variat, în mai multe studii (1974), apropierea de
victimă, constatând că pe măsură ce distanţa fizică scade iar relaţia devine tot mai directă,
refuzul de a da curs cererilor imperioase ale autorităţii se produce tot mai frecvent.
Agresiunea are loc când victima este impersonală.

3.7.3. Interpretarea teoretică a obedienţei

Milgram a respins de fiecare dată explicaţiile psihologizante ale obedienţei, care

susţineau că ascultarea subiecţiloe se datorează personalităţii lor înclinate spre sadism. El a
insistat asupra efectelor structurii sociale şi a presiunilor situaţionale. Diferitele condiţii
experimentale pe care le-a imaginat n-au făcut decât să probeze că unele situaţii dau naştere la
o supunere mai mare în raport cu ordinele autorităţii decât altele şi să excludă ipoteza
motivelor personale.
Unul din factorii ce fac ca individului să-i fie extrem de greu să se desprindă din
această situaţie este natura secvenţială a sarcinii, faptul că la început ascultarea ordinelor
autorităţii nu cere un efort deosebit. Mai apoi individul se consideră angajat în raport cu
decizia de a se arăta obedient. Dorinţa de a părea consistent în comportament îl face să
amâne mereu momentul abandonului.
Explicaţiile avansate de Milgram s-au centrat pe noţiunea de “stare agentică“.
Aceasta este o stare psihologică în care individul acceptă “definiţiile realităţii furnizate de
autoritate, se supune indicaţiilor ce-i ghidează conduita, se consideră pe sine un instrument în
mâinile ei. În aceste condiţii, tot ceea ce face sub îndrumarea autorităţii este în numele ei iar
răspunderea pentru consecinţele actelor lui n-o poate purta decât tot autoritatea.
Aşadar, acest scurt-circuit al sistemului ruşine-vinovăţie al personalităţii (Milgram,
1974, p. 118) se datorează fenomenului de difuziune a responsabilităţii sau, mai degrabă,
transferului responsabilităţii către agentul de influenţă. Dacă subiecţilor li se dau
instrucţiuni care-i fac să creadă că responsabilitatea le aparţine în întregime, obedienţa
diminuează semnificativ.

3.7.4. Inducerea complezenţei

În multe studii asupra influenţei sociale conceptul de complezenţă apare ca

echivalentul celui de conformism public, desemnând un nivel superficial al receptării

45
influenţei de către ţintă. Pentru sensul acesta ar trebui poate să adoptăm termenul de supunere,
după exemplul literaturii de limbă franceză (soumission).
Pentru noi, complezenţa se referă la răspunsurile comportamentale ale ţintei influenţei
ca urmare a unei cereri formulate de sursă.
Dacă în conformism presiunea grupului provoacă schimbarea în comportamente şi în
atitudinile exteriorizate, complezenţa implică o influenţă strict interpersonală. Spre
deosebire de obedienţă, în care vehiculul influenţei este autoritatea legitimă de care dispune
sursa şi diferenţa de statut dintre cele două entităţi, ea conceptualizează situaţiile în care
individul se confruntă cu tentativele de influenţare ale prietenilor, rudelor, colegilor,
cunoştinţelor întîmplătoare ca şi ale unor profesionişti ai influenţei ca politicienii sau
vînzătorii.
Să observăm că nu suntem foarte departe de primul înţeles, întrucât astfel definită
complezenţa presupune o schimbare manifestă, temporară şi lipsită de profunzime.
Pentru a avea succes, cererile şi rugăminţile celorlalţi trebuie să fie formulate într-un
anumit fel şi mai ales în condiţii speciale. Aceste condiţii se referă la contextul în care
evoluează cei doi protagonişti.
Într-adevăr, în mod obişnuit, un demers de influenţă nu conţine numai transmiterea
mesajului, ci o secvenţă mai largă de interacţiune. Dacă sursa nu dispune de putere, simpla
adresare a cererii poate să rămână fără răspuns. Şansele de succes sporesc mult dacă ea
foloseşte o tehnică sau o strategie de inducere a complezenţei.
În cele ce urmează vom trata succint tocmai strategiile folosite de indivizi în viaţa de
zi cu zi pentru a face ca rugăminţilor sau cererilor lor de a obţine un obiect, o informaţie sau
un serviciu să li se dea curs.
Majoritatea studiilor şi manualelor includ complezenţa în domeniul persuasiunii şi
schimbării de atitudine. Noi socotim că ea ţine mai curând de influenţa socială, dată fiind
însemnătatea deosebită pe care o dobândeşte contextul interacţional.
Unul din liderii acestui domeniu de cercetare este Robert Cialdini, autorul unui volum
provocator şi incitant, ce a stârnit un imens interes. Pentru a studia aceste tehnici autorul
american a utilizat experimentul, dar şi observaţia participativă. Dacă experimentul de
laborator permite un control riguros al variabilelor şi testarea unor ipoteze precise, el nu poate
reconstitui relaţia interpersonală, aşa cum se constituie şi se perpetuează ea în viaţa cotidiană.
De asemenea, Cialdini a hotărât să-şi concentreze cercetările asupra sursei de influenţă
şi mai ales asupra acelor indivizi a căror meserie constă în a-i face pe alţii să accepte cererile
lor. În încercarea de a distinge mecanismele subiacente şi de a alcătui o taxonomie a

46
strategiilor de influenţare, el a stabilit şase principii, pe care le vom aminti şi noi,
comentându-le sumar:
(1) Principiul angajamentului. Strategiile bazate pe acest principiu urmăresc să
determine ţinta să ia o atitudine, formulând apoi cereri consistente cu această poziţie. Cea mai
cunoscută tehnică respectând acest principiu este tehnica “piciorului în uşă“ (Freedman şi
Fraser, 1966).
(2) Principiul reciprocităţii. Potrivit acestuia, persoana devine mai complezentă dacă
ajunge să creadă că acceptă cererea ca răspuns la un comportament binevoitor al partenerului.
În virtutea normei reciprocităţii ea va răspunde unui serviciu printr-un serviciu şi mai mare
(Regan, 1971). Ca atare, o strategie eficientă constă în a-i oferi ceva înainte de a formula
cererea.
Cialdini (1987) citează exemplul activiştilor sectei Hare Krishna, care înainte de a
solicita o donaţie oferă trecătorului o floare sau o carte. Desigur, cîştigul agentului influenţei
rezultă din diferenţa mare dintre cele două obiecte sau servicii schimbate. Cialdini et al.
(1975) au postulat un corolar al legii reciprocităţii, norma concesiilor reciproce, ce poate fi
pus de asemenea în slujba inducerii complezenţei.
Freedman şi colaboratorii săi (1967) au studiat cu ajutorul metodei experimentale o
strategie eficientă, apropiată de cele bazate pe principiul reciprocităţii: provocarea
sentimentului de vinovăţie înainte de formularea cererii. Indivizii ce trăiesc acest sentiment
sunt mai înclinaţi să cedeze, pentru că percep ândeplinirea cererii ca pe o conduită ce
compensează şi şterge vinovăţia.
(3) Principiul validării sociale. În virtutea acestui principiu agentul de influenţă
încearcă să facă ţinta să creadă că alţii, similari cu ea, ar da curs cererii. Ca atare, mesajul
cuprinde informaţii cu privire la aceste modele care s-au conformat deja.
(4) Principiul autorităţii. Milgram a demonstrat cât se poate de convingător
capacitatea uriaşă a personajelor dispunând de autoritate de a induce obedienţă. Urmând acest
principiu, profesioniştii complezenţei caută să treacă drept autorităţi infailibile în ochii ţintei.
(5) Principiul rarităţii. Ceea ce e rar e mai greu de obţinut. Din acest punct de vedere,
ţinta influenţei trebuie convinsă că produsul ce i se oferă reprezintă o raritate sau că este din
ce în ce mai greu accesibil.
(6) Principiul atractivităţii. În domeniul persuasiunii este binecunosct faptul că o
sursă atractivă obţine mai multă influenţă. Cei ce se ândeletnicesc cu peruasiunea şi
complezenţa în viaţa cotidiană ştiu foarte bine lucrul acesta.

47
 Politicienii, de exemplu, la fel cu oricine solicită un serviciu, încearcă să se facă
acceptaţi şi simpatizaţi. O strategie subordonată acestui principiu o reprezintă linguşirea,
studiată de Jones şi Wortman în 1973. Prin linguşire şi laudă sursa de influenţă se declară de
acord cu ţinta, ajungând să fie simpatizată.

Aceste principii - în mod special primele două - fundează strategii ce urmăresc

construirea unui cadru al interacţiunii în interiorul căruia formularea cererii de către sursă
capătă o eficienţă uluitoare. Cialdini le-a asemănat tehnicilor de jujitsu, iar influenţa obţinută
prin intermediul lor a numit-o influenţă automată sau influenţă instantanee.
Mecanismele comportamentale pe care le pun în mişcare aceste scenarii permit
declanşarea actului de complezenţă fără exercitarea de presiuni şi, de multe ori, fără ca
manipularea să devină evidentă.
Cele mai eficiente tehnici de inducere a complezenţei se bazează pe cererile multiple.
În loc de adresa direct o singură cerere, în astfel de tehnici prima cerere are rolul de a pregăti
terenul şi a facilita acceptarea de către ţinta influenţei a celei de-a doua cereri.

Începând de prin 1980, psihologii sociali interesaţi de complezenţă ori de puterea

socială, ca şi cercetătorii din domeniul comunicării au studiat efectele atingerii.
Atingerea ţintei de către sursă pare să aibă un efect deosebit de pronunţat asupra
complezenţei. Evident, acest efect depinde de caracteristicile sociale şi personale ale sursei, de
felul în care se produce atingerea, de partea corpului ţintei atinsă de sursă. Atingerea oferă
informaţii sociale despre putere, agresivitate, dominanţă, dorinţa de intimitate, sentimentele
prieteneşti etc.
Ea amplifică în mod semnificativ gradul de atractivitate al celui care o iniţiază. Într-un
context medical, atingerea poate avea chiar efecte terapeutice.
Atingerea se poate dovedi, mai cu seamă, persuasivă. Explicaţiile psihologice ale
acestor efecte se bazează pe creşterea activării fiziologice a ţintei, creşterea implicării ţintei,
creşterea atractivtăţii iniţiatorului atingerii ori conştientizarea de către ţintă a necesităţii de a
sări în ajutor (atingerea s-a dovedit un factor important în declanşarea comportamentului de
ajutorare faţă de indivizi pe care donatorul nu-i cunoaşte).

48
 4. DECIZIILE DE GRUP

Concepţia simţului comun asupra influenţei de grup are la bază ideea că interacţiunea
de grup dă naştere compromisului. După o discuţie intensă, la care au participat mai mulţi
indivizi cu opinii diferite, este probabil ca fiecare să fi cedat mai mult sau mai puţin şi ca
fiecare să se afle mult mai aproape de medie decât înaintea discuţiei.
În fond, concepţia aceasta din cunoaşterea comună este similară concluziilor lui Sherif
din 1935. Aplicată în domeniul deciziilor care comportă un anumit grad de risc, ea conduce la
presupunerea că grupurile sunt reţinute şi prudente (regresia către medie îi astîmpără pe cei
prea curajoşi), iar indivizii sunt relativ dispuşi să rişte.
Trebuie spus însă că problema aceasta, a luării deciziei în grup cu privire la chestiuni
riscante, este una din cele care a dat prilejul psihologiei sociale să contrazică simţul comun.
Întradevăr, în ciuda intuiţiilor naive ale fiecăruia din noi, psihologii sociali au demonstrat că
grupurile sunt mai puţin conservatoare în deciziile pe care le iau decât indivizii.

4.1. Deciziile riscante ale grupului

Câmpul acesta de cercetare - luarea deciziei de grup - a fost inaugurat de James

Stoner în 1961. La vremea aceea, Stoner îşi făcea teza de masterat. El a comparat luarea
deciziei în situaţii care implicau riscuri de către indivizi şi de către grupuri.
În vederea acestei comparaţii, Stoner a folosit dileme decizionale: subiectului
individual ori membrilor grupului li se prezenta scenariul:
“Helen este o scriitoare despre care se spune că are un talent deosebit, dar care pînă
acum n-a făcut decât să-şi asigure un trai confortabil, scriind western-uri pentru studiouri nu
tocmai prestigioase. De curînd, un cunoscut critic i-a propus să încerce să publice un roman
serios. Dacă Helen ar izbuti să se apuce de lucru (are câteva idei grozave), s-ar putea ca
volumul ei să fie unul de mare succes, care să-i schimbe cu totul cariera. Pe de altă parte,
dacă romanul nu va fi apreciat de critică, va pierde mai bine de un an şi jumătate fără să
cîştige nici un ban. Imaginaţi-vă că sunteţi puşi în situaţia de a-i da un sfat Helenei. Alegeţi
cea mai slabă probabilitate pe care aţi considera-o acceptabilă pentru ca Helen să încerce să
scrie romanul. Helen ar trebui să înceapă lucrul la roman dacă şansele ca acesta să fie un
succes sunt de cel puţin: a. 1 din 10; b. 2 din 10; c. 3 din 10; d. 4 din 10; e. 5 din 10; f. 6 din
10; g. 7 din 10; h. 8 din 10; i. 9 din 10; j. 10 din 10. “

49
 După ce alegeau varianta cea mai convenabilă din punctul lor de vedere în 12 astfel de
dileme, subiecţii discutau aceleaşi dileme în grupuri de cinci şi luau din nou o decizie, de data
aceasta colectivă. Experimentele acestea simple ale lui Stoner au uimit comunitatea ştiinţifică
de psihologie socială. Contrar tuturor previziunilor, Stoner a constatat că grupurile iau decizii
mai riscante decât indivizii izolaţi.
Schimbarea riscantă (risky shift) a fost definită ca tendinţa discuţiilor de grup de a
produce decizii de grup mai riscante decât media opiniilor membrilor din faza de pre-discuţie.
În deceniul al 7-lea s-au efectuat multe experimente care au confirmat concluziile lui
Stoner. Fenomenul schimbării riscante apărea în mod constant, dar cîţiva ani psihologii
sociali nu au putut formula explicaţii plauzibile. Cele două explicaţii credibile făceau apel la:
- ideea de difuziune a responsabilităţii (în grup, responsabilitatea pentru eventualul eşec din
cauza deciziei riscante se împarte) sau la
- ideea riscului ca valoare socială (indivizii dispuşi să rişte se bucură de mai mult prestigiu
decât cei prudenţi).
Miza era foarte mare pentru psihologia socială, căci grupuri de discuţie în care poate
apărea schimbarea spre risc sunt, de exemplu, consiliile de administraţie ale firmelor
industriale şi ale băncilor, juriile din procesele americane, consiliile de apărare ale statelor etc.
Treptat, cercetătorii şi-au dat seama că tendinţa grupurilor de a lua decizii riscante
nu apare întotdeauna. Mai mult, au fost scoase la iveală situaţii în care grupurile au făcut
alegeri mai prudente decât indivizii. Astfel, psihologii sociali au realizat că acest fenomen de
grup nu este, aşa cum s-a crezut la început, o schimbare consistentă către opinii mai riscante,
ci mai curînd o calitate a discuţiilor de grup de a întări opiniile iniţiale ale membrilor.
În 1969, într-un articol fundamental, Serge Moscoici şi Marisa Zavalloni au propus
termenul de polarizare de grup pentru tendinţa discuţiilor de grup de a produce decizii de
grup mai extreme în raport cu media opiniilor membrilor din faza de pre-discuţie, în direcţia
favorizată de medie. Riscul în grupuri devenea astfel un caz particular al polarizării de grup.

4.2. Capacitatea grupurilor de a intensifica opiniile

Ideea polarizării de grup este simplă: grupurile au calitatea de a face mai extreme ori
de a intensifica opiniile membrilor în direcţia în care ele înclinau deja înaintea discuţiei de
grup. Polarizarea nu semnifică nicidecum că discuţia de grup ar împărţi membrii în două
tabere. Ea corespunde grupării opiniilor la un pol (la o extremă) şi anume la polul spre care

50
opiniile membrilor tindeau în faza de pre-interacţiune. De exemplu, o discuţie între câteva
feministe are darul de a intensifica atitudinile feministe ale participantelor - ele aveau atitudini
moderate înainte de schimbul de opinii, iar în timpul discuţiei acestea vor fi întărite.
Două experimente au meritul de a fi lămurit lucrurile. Moscovici şi Zavalloni (1969)
au măsurat opiniile unor studenţi francezi faţă de Charles de Gaulle şi au constatat că acestea
erau pozitive. Ei au cerut subiecţilor, în faza următoare a experimentului, să discute 15 minute
despre de Gaulle şi apoi le-au măsurat din nou atitudinile. Rezultatele au arătat că discuţia de
grup a făcut ca subiecţii să aibă atitudini şi mai favorabile faţă de fostul preşedinte al Franţei.
Pe de altă parte, utilizînd aceeaşi subiecţi, Moscovici şi Zavalloni au luat o măsură a
atitudinii lor faţă de americani în condiţie individuală, i-au pus să discute despre americani
între ei şi apoi au cules din nou opiniile. În privinţa acestei atitudini, discuţia de grup a avut
un efect de sens contrar: dacă în faza de pre-interacţiune subiecţii avuseseră o atitudine
negativă, în faza post-interacţiune, ei declarau atitudini şi mai negative.
Astfel, autorii au probat că grupurile determină intensificări ale atitudinilor în funcţie
de orientarea lor iniţială: pe cele favorabile le face şi mai favorabile, iar pe cele negative, şi
mai negative. Remarcăm că în acest experiment se vorbeşte de atitudini şi nu de opinii şi că
variabila dependentă s-a schimbat: subiecţilor nu li se mai cere să se pună de acord în privinţa
unei alegeri, ci se măsoară atitudinea individuală după faza de discuţie de grup.
Myers şi Bishop (1970) au repetat aproximativ designul descris anterior. Aceşti
cercetători au selecţionat, pe baza unor chestionare, subiecţi rasişti şi subiecţi non-rasişti şi au
format grupuri de discuţie după criteriul prezenţei sau absenţei prejudecăţilor: pe cei rasişti i-
au pus să stea de vorbă între ei despre negri, iar pe cei non-rasişti, la fel.
Autorii au observat astfel că discuţiile de grup au mărit diferenţa de atitudine dintre
cele două categorii de subiecţi: în urma discuţiilor, rasiştii au devenit mai rasişti, iar non-
rasişti şi mai puţin înclinaţi să-i acuze pe negri. Aşadar, interacţiunile între indivizii cu
atitudini apropiate au darul de a întări aceste atitudini, adică de a le face să fie mai apropiate
de extrema spre care înclinau înainte. Evident, polarizarea atitudinilor se produce foarte
frecvent şi în viaţa cotidiană. Oamenii îşi formează grupuri de prieteni care au aceleaşi
atitudini ca şi ei. Această asociere întăreşte atitudinile împărtăşite de membri.
Revenind la fenomenul schimbării riscante, el este un caz de polarizare întrucât
grupul ia decizia riscantă în funcţie de atitudinile anterioare ale membrilor, care aveau deja
tendinţa de a risca în chestiunea respectivă. Discuţia de grup amplifică tendinţa anterioară
spre risc a membrilor. Dacă la început, în faza de pre-interacţiune, membrii sunt mai degrabă

51
înclinaţi spre prudenţă, discuţia de grup va polariza atitudinea în direcţia prudenţei: după
interacţiune membrii vor fi mai prudenţi decât înainte.

4.3. Explicaţii ale fenomenului de polarizare

În cei 30 de ani de cercetări asupra polarizării au apărut multe teorii. În mare, ele pot fi
incluse în două grupuri: teorii ce pun accentul pe influenţa informaţională şi teorii în care
accentul cade pe influenţa normativă.

4.3.1. Teoria argumentelor persuasive

În privinţa proceselor de influenţă informaţională, multe cercetări au încercat să

stabilească felul în care procesarea informaţiei relevante poate afecta polarizarea de grup. Cea
mai sofisticată teorie construită din această perspectivă este teoria argumentelor persuasive
(TAP), propusă şi ameliorată de-a lungul unui deceniu de Amiram Vinokur şi Eugene
Burnstein. Potrivit acestor cerctători americani, poziţia unui individ într-o anumită chestiune
este determinată de numărul şi capacitatea persuasivă a argumentelor pro şi contra pe care el
le actualizeză din memorie atunci cînd îşi formulează poziţia.
De pildă, apreciind vinovăţia ori inocenţa unui acuzat, juraţii dintr-un proces american
îşi fundamentează decizia lor dinaintea deliberării pe argumentele puţine ori numeroase care
există şi pe forţa acestora. Discuţia finală de juriu va determina schimbarea poziţiei unui jurat
într-o anumită direcţie în măsura în care în discuţie se vehiculează argumente persuasive în
favoarea acelei direcţii.
Întrucât noţiunea de capacitate persuasivă este fundamentală pentru TAP, Burnstein şi
Vinokur au realizat câteva studii pentru a determina caracteristicile care fac ca un argument să
fie persuasiv. Ei au stabilit doi factori principali ce determină capacitatea persuasivă a unui
argument: validitatea şi noutatea. Validitatea percepută a unui argument se referă la
valoarea lui de adevăr, la calitatea unui argument de a se integra în concepţiile anterioare ale
persoanei, precum şi la calitatea lui de a decurge logic din faptele şi ideile general acceptate.
Pe de altă parte, noutatea percepută a unui argument se referă la calitatea lui de a
organiza informaţia într-un mod inedit, la faptul că sugerează idei noi şi la faptul că îngăduie
un acces mai bun al individului la informaţia suplimentară stocată în memorie. Argumentele
noi au, potrivit celor doi autori americani, mai multă putere de persuasiune. Alături de

52
validitate, noutatea determină măsura în care un argument cauzează schimbarea poziţiei unui
individ.
Potrivit teoriei argumentelor persuasive, într-o discuţie de grup, indivizii fac publice
argumentele pe care se bazează poziţia lor. Dacă grupul conţine indivizi cu opinii similare,
atunci este probabil că fiecare individ va auzi, pe lîngă argumentele familiare, câteva
argumente noi în favoarea poziţiei sale. În consecinţă, poziţia fiecăruia se va întări, iar poziţia
grupului ca întreg se va polariza - deci va deveni mai extremă.
De pildă un individ care se pronunţă în general în favoarea pedepsei cu moartea, va
auzi argumente noi în favoarea poziţiei sale dacă va participa la o discuţie cu alţi partizani ai
acestei idei şi va ajunge în felul acesta să-şi întărească convingerea. Pe de altă parte, şi el va
oferi altora din grup argumente pe care aceştia nu le cunoşteau, încât, putem aprecia că
discuţia de grup va reprezenta pentru toţi participanţii un prilej nu numai de confirmare, dar
de consolidare a opiniei lor.

4.3.2. Compararea socială

Teoriile care explică polarizarea prin intermediul influenţei normative mai degrabă
decât prin influenţa informaţională, fac apel la cadrul teoretic generos care este teoria
comparării sociale. Potrivit acestei pespective, indivizii sunt motivaţi să se perceapă şi să se
prezinte pe ei înşişi într-o lumină favoabilă. Pentru a reuşi acest lucru, indivizii trebuie să
observe cum se prezintă ceilalţi şi să-şi ajusteze în consecinţă auto-prezentarea.
Unele variante ale teoriei comparării sociale arată că mulţi indivizi au dorinţa de a fi
percepuţi ca fiind mai buni decât media celorlalţi. Discuţia de grup indică modele de
comportament dezirabile social şi astfel indivizii îşi schimbă poziţia în direcţia grupului
pentru a cîştiga aprobare şi pentru a eluda dezaprobarea.
De exemplu, un individ care se pronunţă în favoarea pedepsei cu moartea, aflat într-un
grup care înclină, de asemenea, să susţină pedeapsa capitală, va aunge la concluzia (nu
neapărat validă) că această atitudine este valorizată social. Dezirabilitatea socială a susţinerii
pedepsei capitale va determina membrii grupului să devină mai extremişti în partizanatul lor.
Apărătorii explicaţiei bazate pe compararea socială au făcut experimente în care
subiectul era expus poziţiei altora, fără să fie expus la argumentele lor. În viaţa de zi cu zi,
aceasta se întîmpă, de exemplu, atunci cînd citim în ziar rezultatele unui sondaj de opinie. S-a
demonstrat că indivizii au tendinţa de a-şi ajusta răspunsurile pentru a menţine o poziţie
valorizată social chiar şi în situaţia în care află poziţiile altora.

53
 Aşadar, polarizarea este posibilă şi în lipsa discuţiei. Este adevărat că polarizarea
rezultată din simpla comparare socială este mai puţin intensă decât cea care se produce în
timpul unei discuţii. Totuşi, e surprinzător că indivizii nu numai că se conformează normei de
grup, dar chiar o depăşesc, tinzînd să adopte o poziţie mai extremă.
Fiecare din cele două mari explicaţii asupra polarizării este susţinută cu date
experimentale. Există chiar experimente care confimă una şi o infirmă pe cealaltă. Dar nu se
poate susţine că una din explicaţii ar avea un avantaj empiric asupra celeilalte. Cei mai mulţi
psihologi sociali cred că ambele sunt corecte - fiecare explică polarizarea în circumstanţe
diferite.

4.4. GÂNDIREA DE GRUP

4.4.1. Decizii colective inadecvate

Irving Janis este un specialist respectat în domeniul dinamicii grupului, care a studiat
toată viaţa structura grupului, leadershipul, stress-ul şi conflictul în grupuri, dar şi schimbarea
de atitudine. El s-a impus însă definitiv prin conceptul de gîndire de grup şi prin cercetările
realizate în acest domeniu.
Cercetînd istoria politică recentă, Janis a observat că au existat situaţii în care grupuri
alcătuite din politicieni abili şi din experţi au luat decizii ce au condus la eşecuri răsunătoare.
Ca psiholog social, Janis a dorit să explice cum astfel de decizii stupide, conducînd la
catastrofe politice, militare ori financiare, reprezintă uneori rezultatul deliberării în grupuri.
Una din hotărîrile absurde emanate de un grup alcătuit din oameni deosebit de
competenţi se referă la paraşutarea în 1961 în Golful Porcilor de pe coasta cubaneză a 1400 de
exilaţi cubanezi ce fuseseră pregătiţi de serviciile secrete americane. Ei aveau sentimente anti-
castriste şi sperau să poată răsturna regimul de la Havana. Forţele lui Castro au ucis aproape
200 şi au făcut prizonieri restul, silindu-i pe americani să-i răscumpere pe o sumă uriaşă.
Decizia cu privire la această invazie fusese luată de un grup de înalţi funcţionari
americani, între care miniştri şi specialişti în strategie militară şi în politică externă, conduşi
de preşedintele J.F. Kennedy. Preşedintele i-a forţat pe membri să ajungă la consens foarte
repede şi, ca atare, presiunile spre uniformitate au devenit puternice, făcînd să dispară opiniile
dizidente.
Într-o carte celebră, din 1972, intitulată “Victime ale gîndirii de grup”, Janis a
considerat că ceea ce s-a întîmplat în aceste situaţii ilustrează exemplar deteriorarea

54
procesului de luare a deciziei pe care el a numit-o gîndire de grup. “Groupthink” se referă la
tendinţa membrilor grupului de a ajunge la solidaritate şi coeziune, tendinţă care-i face să
ocolească orice chestiuni ce ar conduce la dispute. În astfel de cazuri, dacă membrii
anticipează contra-argumente cu privire la o anumită problemă, ei evită să ridice problema
respectivă. Dacă cred că nu se poate răspunde la o întrebare, nu o pun. De aceea, ca rezultat al
pornirii iraţionale de a menţine unanimitatea şi coeziunea, deciziile grupului sunt nerealiste şi
lipsite de simţ practic.
Janis a considerat că termenul de gîndire de grup se referă la situaţii în care presiunile
din grup duc la diminuarea eficienţei mentale a indivizilor, la deteriorarea simţului realităţii şi
a judecăţii morale. Gîndirea de grup este un gen de gîndire în care se angajează indivizii cînd
sunt puternic implicaţi într-un grup coeziv, cînd dorinţa lor de a perpetua consensul depăşeşte
motivaţia de a cerceta realist celelate alternative.
Ea poate să apară în orice grup de decizie (de pildă, în grupul familial ori într-un grup
de colegi care hotărăsc unde îşi vor petrece vacanţa) când sunt întrunite următorele condiţii:
1. Coeziune puternică;
2. Izolarea grupului;
3. Lipsa unor proceduri temeinice de a căuta şi a evalua alternativele;
4. Leadership directiv;
5. Presiunea timpului, determinînd stress şi convingerea că există puţine şanse să se găsească
o soluţie mai bună decât cea favorizată de lider ori de o altă persoană influentă.
Janis s-a folosit de exemple celebre pentru a arăta că acest fenomen poate afecta orice
grup, inclusiv grupuri compuse din indivizi strălucitori sau din experţi în problema în care se
ia decizia. Cercetătorul american a considerat încă de la început că interacţiunile total
nonconflictuale într-un grup de decizie pot indica deja apariţia fenomenului de gîndire de
grup. Consensul stabilit fără o dezbatere reală conduce adesea la eşecuri. Janis a stabilit patru
simptome ale acordului prematur datorat presiunii grupului:
Presiunile puternice spre conformism - Presiuni spre uniformitate există în orice
grup. În cazul fenomenului de gîndire de grup, aceste presiuni devin evidente şi deosebit de
nocive. Nu există toleranţă pentru devierile de la opinia majoritară şi în unele cazuri se iau
măsuri foarte dure împotriva celor ce nesocotesc consensul.
În grupul preşedintelui Kennedy, critica planului de a trimite împotriva lui Castro pe
cei 1400 de exilaţi devenise un tabu pe care-l susţinea toată lumea. Grupul dezvoltase o normă
cu privire la interzicerea obiecţiilor critice, iar presiunea grupului asigura conformismul
fiecărui membru în faţa acestei norme.

55
 Auto-cenzurarea ideilor deviante - Deşi se spune că “tăcerea e de aur”, în grupurile
care iau decizii, reţinerea de a manifesta dezacordul poate compromite total decizia.
În grupul lui Kennedy, mulţi membri au avut îndoieli, dar nu le-au exprimat,
anticipînd reacţia negativă a grupului.
Prezenţa paznicilor minţii (mindguards) - Janis a format acest termen prin analogie cu
termenul de bodyguard. La fel cum un bodyguard protejează o persoană de agresiunea fizică,
tot aşa mindguard-ul o protejează de informaţia despre care el crede că ar diminua încrederea
persoanei în grup şi ar afecta abilitatea grupului de a formula o soluţie potrivită.
Paznicul minţii poate controla canalele de informaţie, ţinînd informaţia dăunătoare
consensului departe de grup, pierzînd-o, uitînd să o menţionze sau făcînd-o irelevantă şi
nedemnă de atenţia grupului. Pe de altă parte, paznicii minţii încearcă să prevină
contaminarea cu idei deviante, îndepărtîndu-i pe membrii dizidenţi sau silindu-i să păstreze
tăcerea. În grupul lui Kennedy, fratele preşedintelui, Robert Kennedy şi secretarul de stat au
acţionat ca mindguarzi. De pildă, secretarul de stat a primit un memoriu de la un senator ce
participase la una din şedinţe şi care se pronunţa astfel împotriva planului; secretarul de stat n-
a făcut însă cunoscut grupului conţinutul acestui memoriu.
Unanimitatea aparentă - Presiunea spre uniformitate, auto-cenzurarea, acţiunea
paznicilor minţii conduc la un acord iluzoriu între opinii. Păstrînd exemplul grupului lui
Kennedy, trebuie spus că de la început întregul grup a adoptat soluţia invaziei, iar discuţiile
ulterioare n-au fost decât prilejuri de a stabili detaliile. O atmosferă bizară de consens asumat
a caracterizat întîlnirile, căci fiecare membru ajunsese la concluzia grşită că ceilalţi sunt, în
plan intim, de acord cu planul. Cu toţii preferau o atmosferă liniştită şi prietenească în locul
unor discuţii violente şi contradictorii.

4.4.2. Percepţii eronate în gîndirea de grup

Obiectiv vorbind, planul grupului de decizie al lui Kennedy presupunea: atacarea fără
declaraţie de război a unei naţiuni mici, declanşarea unui război civil, angajarea de mercenari,
dezinformarea celorlalte state cu privire la rolul SUA în această invazie, dezinformarea
cetăţenilor americani etc. Toate aceste aspecte sunt îndoielnice din punct de vedere moral şi
este puţin probabil că fiecare membru al grupului luat separat le-ar fi acceptat.
După ce a studiat stenogramele întîlnirilor, Janis a stabilit că aceste erori de judecată
au fost cauzate de patru tipuri de iluzii. Evident, astfel de iluzii apar în orice grup afectat de
gîndirea de grup.

56
 Iluzia de invulnerabilitate - La fiecare întîlnire era vădit un sentiment de încredere şi
siguranţă. Membrii simţeau că planul lor este infailibil, produs al unei comisii ce nu putea
face greşeli. Kennedy reprezenta în ochii tuturor supraomul, întrunind absolut toate calităţile.
Atmosfera era entuziastă şi euforică, fiecare din cei prezenţi avînd convingerea că un astfel de
grup alcătuit din bărbaţi competenţi şi puternici n-ar putea fi tras la răspundere pentru
eventualele decizii eronate. Astfel de sentimente de încredere şi forţă sunt de folos echipelor
sprtive, dar nu grupurilor de decizie.
Iluzia moralităţii - Deşi planul de a invada Cuba reprezenta, de fapt, un atac prin
surprindere, neprovocat, al unei mari puteri asupra unei ţări mici şi lipsite de apărare, grupul
nu şi-a pus niciodată întrebări cu privire la moralitatea planului. Fără îndoială că fiecare
membru a invocat în intimitate principiile drepturilor omului şi ale dreptăţii, dar în faţa
dorinţei grupului de a pune capăt regimului castrist, ei nu dădeau glas acestor remuşcări.
Cauza democraţiei le oferea o justificare suficientă.
Percepţii eronate asupra out-group-ului - În general, conflictul între grupuri conduce
la/ sau este cauzat de percepţii eronate asupra grupului advers. Membrii comisiei împărtăşeau
o opinie negativă despre Castro şi politica sa internă. Castro era văzut ca un lider slab, un
comunist rău intenţionat şi demagog, incapabil să înţeleagă că ţara sa va fi atacată.
Capacitatea sa militară, ca şi controlul său asupra armatei şi asupra cetăţenilor au fost
subestimate.
Raţionalizarea colectivă - Odată ce se angajează într-o acţiune, indivizii încearcă să
diminueze conflictul legat de alegere, evitînd informaţia ce infirmă alternativa aleasă şi
căutînd informaţie care o confirmă. Cînd individul face parte dintr-un grup de decizie, aceste
tactici decizionale defensive pot fi comunicate celorlalţi. În grupul lui Kennedy, acţiunea
nedreaptă a fost justificată invocîndu-se idealurile democratice şi importanţa libertăţii.

4.4.3. Cauze ale gîndirii de grup

Deşi presiunile spre conformism şi percepţiile eronate pot fi socotite cauze ale gîndirii
de grup, Janis a preferat să le numească simptome. El a sugerat următoarele cauze ale
fenomenului: coeziunea, izolarea grupului, stilul liderului şi necesitatea imperioasă resimţită
de membrii grupului de a lua o decizie.
Coeziunea grupului - Janis a precizat în repetate rînduri că acest factor este cel mai
important. Deşi coeziunea joacă în general un rol pozitiv, stabilind legături de simpatie şi

57
atracţie între membri, coeziunea extremă poate avea efecte negative. O definiţie clasică afirmă
că acest termen se referă la măsura în care membrii doresc să rămînă în grup.
Izolarea - Una din caracteristicile evidente ale grupului pe care îl avem în vedere a
fost izolarea lui în raport cu alţi experţi. Izolarea a prevenit pătrunderea ideilor critice din
exterior. Membrii au avut toată vremea convingerea că surpriza invaziei este factorul principal
al succesului. Deşi existau muţi ofiţeri experţi în problemele cubaneze, n-au fost contactaţi.
Stilul de leadership - Stilul lui Kennedy, maniera sa de a conduce şedinţele au
repezentat un alt parametru al situaţiei de grup ce a contribuit la apariţia gîndirii de grup.
Preşedintele controla în întregime discuţia, ridicînd numai anumite chestiuni şi cerînd să
răspundă numai anumitor membri.
Presiunea psihică pe care o resimt membrii - În astfel de situaţii un factor facilitator
este presiunea exercitată asupra grupului pentru a ajunge la o decizie. Deşi s-ar putea crede că
problemele foarte importante se bucură de o tratare deosebit de atentă, de multe ori lucrurile
nu se petrec deloc aşa. Cu cât importanţa problemei creşte, cu atât membrii grupului de
discuţie devin mai preocupaţi să reducă posibilitatea de a greşi şi mai puţin preocupaţi de a
procesa informaţia raţional.

4.4.4. Prevenirea gîndirii de grup

În principiu, orice încercare de a combate gîndirea de grup trebuie să se bazeze pe

evitarea instituirii premature a acordului, fără a compromite coeziunea de grup. Pot fi
utilizate următoarele strategii:
a. Încurajarea exprimării deschise a ideilor alternative.
b. Leadership adecvat şi eficient - liderul trebuie să refuze să-şi exprime opinia la începutul
întîlnirii; să ceară o dezaprobare reală; să-i convingă pe ceilaţi că atitudinea critică este
binevenită; să permită reunirea grupului de câteva ori fără ca el să asiste.
c. Grupuri multiple de discuţie pe aceeaşi temă.
d. Folosirea unui avocat al diavolului - această strategie garantează examinarea dovezilor ce
există împotriva deciziei grupului.
e. Invitarea unor experţi din afară pentru a evalua decizia de grup.
f. Încurajarea membrilor de a discuta cu cei apropiaţi lor despre decizia de grup şi a culege
feed-back-uri.
g. Informarea membrilor asupra fenomenului de gîndire de grup, asupra cauzelor şi
consecinţelor acestuia.

58
 5. FENOMENUL DEINDIVIDUALIZĂRII ÎN GRUP
5.1. Individualizare şi deindividualizare

Propunem, în debutul acestei expuneri, o definiţie provizorie şi globală:

deindividualizarea este starea caracterizată prin scăderea activităţii de auto-evaluare şi
diminuarea fricii de evaluare, stare psihologică ce produce comportamente antinormative şi
dezinhibate (Postmes şi Spears, 1998, p. 238).
Această definiţie este provizorie pentru că înţelesul termenului de deindividualizare s-
a schimbat în timp. Cum expunerea noastră va adopta, cel puţin în parte, o perspectivă
istorică, este firesc să considerăm definiţia cea mai recentă ca fiind cea mai adecvată.
Definiţia enunţată are, simultan, caracteristica de globalitate pentru că ea reuneşte aspecte ce
se regăsesc, într-o măsură mai mică sau mai mare, în toate concepţiile despre
deindividualizare.
Teoriile moderne asupra deindividualizării îşi au originea în opera lui Gustave le
Bon, Psychologie des foules (1895; 1991). Potrivit autorului francez, în anumite contexte de
grup, individul îşi pierde sentimentul de responsabilitate socială, regresând spre o formă
inferioară de evoluţie. Anonimatul, combinat cu sugestibilitatea şi contagiunea rapidă a
ideilor şi a emoţiilor duc la comportamente antisociale, violente şi instinctive.
Ideile lui Freud (1921) asupra comportamentului colectiv au suferit înrâurirea lui Le
Bon. Freud a acordat un rol important liderului mulţimii, care acţionează într-o manieră
hipnotică, exercitând control asupra impulsurilor primare ale membrilor. Prin identificarea cu
liderul, membrii unei mulţimi renunţă la supra-eurile personale şi împărtăşesc acelaşi eu
ideal.
Deşi i-au schimbat sensul, psihologii sociali experimentalişti au preluat termenul de
deindividualizare de la Jung (1946). Demersul lui Jung priveşte, de fapt, individualizarea,
înţeleasă ca un proces de diferenţiere ce are drept scop dezvoltarea personalităţii individuale
(Jung, 1946, apud Dipboye, 1977). Prin opoziţie, deindividualizarea corespunde procesului
de pierdere a distinctivităţii şi individualităţii. Ea este în mod esenţial nocivă, disfuncţională
atât pentru individ, cât şi pentru societate.
În cele ce urmează, vom împărţi evoluţia experimentală a conceptului de
deindividualizare în trei perioade:
- perioda clasică (proeminente sunt contribuţiile lui Philip Zimbardo),

59
- perioada intermediară (circumscrisă de eforturile lui Edward Diener de a rafina concepţia
lui Zimbardo) şi
- perioada contemporană. Pentru aceasta din urmă, reprezentativă este teoria lui Steven
Prentice-Dunn şi Ronald Rogers.

5.1.1. Teoria clasică a deindividualizării

Abordarea experimentală a transformărilor pe care le suportă individul

deindividualizat a eliminat emoţiile puternice, izvorâte din natura sălbatică a omului, precum
şi “spiritul colectiv” descrise de Le Bon. Primele experimente au considerat ca definitorie
pentru starea de deindividualizare sentimentul de pierdere a identităţii.
În contexte sociale specifice, în care anonimatul devine posibil, individul nu mai
doreşte să fie un stimul distinct în câmpul social, să-şi definească eul ca unic. Dimpotrivă, în
astfel de contexte, el se caracterizează printr-o conştiinţă de sine scăzută, ceea ce
descătuşează comportamentele inhibate de normele sociale.
Cercetările perioadei clasice s-au organizat în jurul ideii de identificabilitate. În
esenţă, deindividualizarea este produsă de imposibilitatea identificării. Definiţia accesibilă în
literatura românească se află în consonanţă cu acest mod de gândire: deindividualizarea este
condiţia psihică a indivizilor care consideră că, datorită unor factori de natură fizică (de
exemplu, întunericul) sau de natură socială (de exemplu, starea de mulţime), nu mai pot fi
identificaţi (Chelcea, 1998).
Ipoteza principală a studiilor pe care le vom descrie succint este că individul
deindividualizat, ce nu se mai simte unic, reperabil şi responsabil, desfăşoară comportamente
impulsive şi necontrolate.
Mai apare acum o mutaţie esenţială, care conferă specificitate teoriei psihologice a
deindividualizării în raport cu teoria mulţimilor: Festinger, Pepitone şi Newcomb (1952)
afirmă răspicat existenţa comportamentelor dezinhibate nu numai în mulţimi, dar şi în grupuri
de toate mărimile şi de toate tipurile. Evident, această conceptualizare a făcut posibilă
studierea deindividualizării în laborator.
Cei trei autori menţionaţi şi-au propus să arate că fenomenul deindividualizării în
grup este însoţit de o reducere a constrângerilor interioare, şi că, în plus, membrii se simt mai
atraşi de grupul care le-a favorizat deindividualizarea. În acelaşi timp, fiecare participant a
simţit că nu formează obiectul atenţiei ceorlalţi, ceea ce l-a încurajat să exteriorizeze

60
sentimente pe care în mod obişnuit le ascundea. În această viziune, grupul deţine un rol
esenţial: deindividualizarea apare din pricină că grupul captează întreaga atenţie a membrilor.
Cel care a marcat decisiv cercetările asupra deindividualizării a fost Philip Zimbardo.
În 1969, el a publicat un articol vast, de o rară calitate intelectuală, în care a propus un cadru
teoretic relativ precis, menţionând variabilele care produc deindividualizarea, principalele
caracteristici ale stării psihologice, precum şi comportamentele determinate de
deindividualizare. Printre variabilele de input sunt enumerate:
- anonimatul, scăderea responsabilităţii,
- activitatea în grup,
- mărimea grupului,
- perspectiva temporală modificată (accent exagerat pe prezent, ignorarea viitorului şi
trecutului),
- excitarea fiziologică, input-ul senzorial supradimensionat (de pildă, muzică intensă),
- implicarea fizică în act,
- stări modificate de conştiinţă (prin alcool, droguri etc.).
Fiecare din aceste condiţii prealabile pot determina comportamente deindividualizate:
impulsive, emoţionale, iraţionale, regresive, scăpate de sub controlul stimulilor externi. Pentru
psihologul social american, deindividualizarea este un proces ipotetic complex în care o serie
de condiţii sociale duc la schimbări în percepţia eului şi a altora şi la comportamente
altminteri reprimate (Zimbardo, 1969, p. 251).
Ideile lui Zimbardo au dat un nou impuls cercetărilor. El însuşi s-a preocupat în
special de condiţiile ce favorizează apariţia stării de deindividualizare. De pildă, în privinţa
mărimii grupului, a raportat un experiment de teren asupra vandalismului, înţeles ca rezultat al
deindividualizării. Ipoteza acestui studiu a fost că oraşele mari constituie medii propice
pentru deindividualizare.
În articolul său, Zimbardo a descris un caz interesant de violenţă colectivă, ce reflectă
degradarea valorii vieţii înşăşi: încurajarea de către mulţime a celui ce vrea să se sinucidă. În
1967, 200 de studenţi de la Universitatea din Oklahoma au ândemnat să sară dintr-un turn pe
unul din colegii lor care ameninţa că se va arunca în gol.
Leon Mann (1981) a cercetat colecţia New York Times pentru perioada 1964-1979 şi a
descoperit 21 de cazuri de sinucidere publică; în zece din ele s-a petrecut fenomenul semnalat
de Zimbardo. Mann distinge câţiva factori care au determinat reacţia agresivă a mulţimilor:
întunericul, distanţa fizică (cel ce vrea să se arunce de etajul 40 nu poate auzi strigătele celor
de jos), temperatura înaltă.

61
 O caracteristică importantă pare să fi fost mărimea grupului: numai mulţimile cu mai
mult de 300 de membri l-au ironizat pe sinucigaş şi i-au cerut să-şi ducă gestul până la capăt.
Autorul apreciază că astfel de mulţimi asigură anonimatul indivizilor, favorizând
deindividualizarea.
După ce a studiat mulţimile care au ucis fără judecată indivizi acuzaţi de a fi comis
acte antisociale, Brian Mullen (1986) a formulat aceeaşi concluzie. Mullen a analizat 60 de
cazuri de linşare, petrecute între 1899 şi 1946. El defineşte deindividualizarea ca lipsa
atenţiei concentrate pe sine şi asumă o relaţie de proporţionalitate inversă între mărimea
grupului şi atenţia autofocalizată: cu cât grupul este mai mare, cu atât membrii sunt mai puţin
concentraţi asupra lor înşile.
În cazul execuţiei populare, mărimea grupului a influenţat atrocitatea. Cu cât
mulţimea a fost mai numeroasă (Mullen a calculat o medie de 1492 de membri), cu atât a
crescut probabilitatea atrocităţilor: victima a fost nu numai asasinată, dar şi arsă, dezmembrată
etc.
Variabila de input care s-a bucurat de cea mai mare atenţie din partea lui Zimbardo a
fost, fără ândoială, anonimatul. Pentru el, relaţia esenţială în deindividualizare o reprezintă
aceea dintre anonimat şi comportamentul antisocial. Festinger et al. (1952) au demonstrat că
astfel de comportanmente corelează cu sentimentul de anonimat, iar Singer et al. (1965) au
pus în evidenţă înclinaţia subiecţilor anonimi (îmbrăcaţi la fel) de a desfăşura comportamente
antisociale.
Rolul anonimatului în declanşarea comportamentelor antisociale a fost confirmat şi
de alţi cercetători. Diener, Fraser, Beaman şi Kelem (1976) au organizat un experiment de
teren care s-a desfăşurat de Halloween. Copiii ce umblau să facă urări erau aşteptaţi de către
experimentatori în 27 de case. Ei veneau fie singuri, fie în grup. Erau primiţi în camera de zi
şi invitaţi să ia câte o bomboană dintr-un vas aflat pe masă. Apoi adultul care-i întâmpinase se
retrăgea, scuzându-se că are de lucru. Variabila dependentă era numărul de bomboane pe care
copiii le luau în plus. Copiii purtau costume şi măşti, iar în condiţia “anonimat”,
experimentatorul nu făcea nici un efort să-i identifice.
Dimpotrivă, în condiţia “non-anonimat”, după ce li se lăudau costumele, copiii erau
întrebaţi cum se numesc şi unde locuiesc. Datele aestui experiment inedit au confirmat ipoteza
lui Zimbardo: anonimatul a favorizat comportamentele antisociale. Copiii non-identificaţi
au luat mai multe bomboane în lipsa adultului.
De asemenea, comportamentul antisocial a fost influenţat de prezenţa grupului:
copiii aflaţi în grup au luat mai multe bomboane decât cei ce umblau singuri. Anonimatul are

62
efecte de deindividualizare pronunţate atunci când se produce în grup – cele mai multe
bomboane au fost sustrase de către membrii grupurilor care nu fuseseră chestionaţi asupra
identităţii lor.
Mathes şi Guest (1976) au demonstrat şi ei că anonimatul constituie o cauză a
comportamentului antisocial de grup. Subiecţii urmau să defileze prin restaurantul
universitar purtând o pancartă cu inscripţia “Masturbation is fun”. Ei erau întrebaţi cum
preferă să facă acest lucru: singuri şi nedeghizaţi, singuri şi deghizaţi, nedeghizaţi în grup sau
deghizaţi în grup. Analiza răspunsurilor a relevat că subiecţilor le este mai uşor să acţioneze
împotriva normelor sociale când sunt în grup decât atunci când sunt singuri şi când sunt
deghizaţi decât atunci când nu sunt.
În urma acestui experiment simplu, autorii au formulat trei concluzii:
(a) calitatea de membru al unui grup favorizează comportamentul antisocial
(b) apartenenţa la un grup induce anonimat;
(c) anonimatul facilitează comportamentul antisocial (Mathes şi Guest, 1976).
Potrivit lui Zimbardo, anonimatul şi alte variabile dau naştere deindividualizării, ce
produce la rândul ei o dezinhibare a comportamentelor inhibate anterior.
Totuşi, nu în orice situaţie anonimatul determină agresivitatea şi comportamentul
antisocial. Cu timpul, cercetătorii au început să-şi dea seama că lipsa unei concepţii coerente
cu privire la deindividualizare ca stare psihologică mediatoare îi împiedica să facă predicţii
acurate cu privire la comportamentul de output.
Zimbardo a susţinut nu numai că deindividualizarea stimulează comportamentele
ândeobşte inhibate, dar că acest lucru se produce indiferent de stimulii din mediu. Johnson şi
Downing (1979) au atacat această idee într-un experiment foarte convingător. Ei au bănuit că
dezinhibarea pusă în evidenţă în studiile anterioare s-ar putea datora unei variabile parazite şi
nu neapărat tratamentelor experimentale.
De pildă, halatele şi glugile folosite de Zimbardo, à la Ku Klux Klan, ca şi costumele
copiilor de Halloween, sugerează comportamente agresive şi antinomative. Ca atare, cei doi
autori au introdus în situaţia experimentală, altminteri asemănătoare cu cea imaginată de
Zimbardo, indici care făceau aluzie la comportamente prosociale: subiecţii lor au îmbrăcat
uniforme de soră medicală.
În aceste condiţii, subiecţii deindividualizaţi au manifestat o agresivitate mai redusă
decât cei individualizaţi. Johnson şi Downing au probat astfel că indicii din situaţie
influenţează comportamntul subiecţilor şi că anonimatul are un impact mai slab decât se
credea.

63
 Ca şi predecesorii săi, Zimbardo a considerat non-identificabilitatea ca fiind condiţia
cea mai însemnată a deindividualizării. Cercetările ulterioare au nuanţat această idee. De
asemenea, ele au îmbogăţit tabloul deindividualizării ca stare subiectivă, pe care Zimbardo l-
a neglijat.

5.1.2. Deindividualizare şi conştiinţă de sine

Zimbardo a conceput deindividualizarea ca un proces psihic ieşit din comun.

Deindividualizarea este o stare modificată de conştiinţă extremă, în care persoana se
transformă radical. Comportamentul individului deindividualizat are caracteristici
extraordinare: iraţional, regresiv, fără nici o legătură cu stimulii din situaţie.
Concepţia psihologului social american este, din punctul de vedere al dispariţiei totale
a auto-reglării, apropiată de aceea a lui Le Bon. Festinger, Pepitone şi Newcomb (1952) au
descris un proces de grup mai obişnuit şi mai frecvent. Fără a ignora sugestiile preţioase ale
lui Zimbardo, cercetările de după 1975 au manifestat tendinţa de a conceptualiza
deindividualizarea în această manieră.
În ceea ce priveşte starea psihologică propriu-zisă de deindividualizare, o soluţie care
s-a impus cu timpul a fost aceea a teoriei conştiinţei de sine obiective (Duval şi Wicklund,
1972). În esenţă, cei doi autori susţin că focalizarea atenţiei asupra propriului eu face mai
probabilă detectarea discrepanţelor dintre comportamente şi standardele normative.
Perceperea discrepanţelor echivalează cu o experienţă afectivă negativă, ceea ce
motivează persoana să-şi pună sau să-şi repună comportamentul în acord cu normele.
Wicklund (1975) a atras atenţia asupra posibilei implicări a acestei teorii în explicarea
deindividualizării. O modalitate de a preveni starea neplăcută de conştiinţă de sine o
reprezintă tocmai deindividualizarea. Persoana deindividualizată este prin definiţie non-
conştientă de sine, ceea ce ar putea da seama de faptul că ea se angajează în comportamente
antisociale.
Individul aflat în starea de conştiinţă de sine obiectivă dă dovadă de o aderenţă
crescută la norme. Ideea aceasta a fost aplicată în studierea comportamentului agresiv, ceea ce
a înlesnit stabilirea legăturilor dintre cele două câmpuri teoretice: deindividualizarea şi
conştiinţa de sine obiectivă.
Scheier, Fenigstein şi Buss (1974) au manipulat conştiinţa de sine în paradigma
clasică de cercetare a agresivităţii propusă de Arnold Buss. Subiecţii, cu toţii de sex masculin,
trebuiau să aplice şocuri electrice unui complice al experimentatorilor fie în faţa unei oglinzi,

64
fie în prezenţa unui public. Ipoteza principală prevedea că, oferindu-i-se prilejul să se
manifeste agresiv, persoana conştientă de sine îşi va raporta comportamentul la standardele
saliente din situaţie.
Autorii au introdus un standard care interzicea agresivitatea – victima era femeie.
Astfel, a fost pus în evidenţă efectul inhibitor al conştiinţei de sine asupra agresivităţii:
subiecţii care se priveau în oglindă, ca şi cei a căror atenţie era focalizată către ei înşişi din
cauza publicului, au aplicat şocuri electrice foarte slabe.
Carver (1974) şi-a realizat experimentul cu intenţia de a demonstra posibilitatea
stimulării comportamentului agresiv la indivizii conştienţi de ei înşişi printr-un standard care
încurajează agresivitatea. Cu alte cuvinte, atenţia focalizată pe sine facilitează alinierea
comportamentului la standard, indiferent de tipul şi orientarea acestuia. Carver a făcut salient
un standard agresiv: subiecţilor li s-a spus că şocurile puternice vor ajuta victima să înveţe
mai uşor lista de cuvinte. Desigur, de data aceasta complicele era bărbat.
Rezultatele au ândeplinit aşteptările autorului: subiecţii confruntaţi cu propria imagine
în oglindă au aplicat şocuri mai intense. Aceste două experimente au furnizat probe empirice
în sprijinul ipotezei potrivit căreia conştiinţa de sine determină adoptarea standardelor
normative din situaţie. Ele nu probează nimic cu privire la deindividualizare, deşi sugerează o
idee fundamentală: starea de conştiinţă de sine ar putea fi opusul stării de deindividualizare,
dat fiind că ea inhibă comportamentele antisociale.
O pledoarie în favoarea integrării celor două teorii o găsim în articolul lui Diener şi
Wallbom (1976). Cei doi autori au remarcat rolul important al conştiinţei de sine atât la Duval
şi Wicklund (1972), cât şi la Zimbardo (1969). Ei au căutat să pună în evidenţă o relaţie între
starea internă (conştiinţă de sine sau deindividualizare) şi comportamentul antinormativ.
Unii subiecţi, aşezaţi în faţa oglinzii, ascultau o înregistrare cu propria voce. Ceilalţi,
repartizaţi în condiţia “non-conştiinţă de sine”, erau expuşi la o voce străină, menită să le
distragă atenţia. Numai 7% din subiecţii din primul grup au trişat în sarcina de rezolvare de
anagrame atunci când li s-a oferit prilejul, în vreme ce procentajul “trişorilor” a fost mult mai
ridicat în grupul al doilea – 71%.
Remarcăm că manipularea deindividualizării nu s-a realizat prin factori de grup.
Diminuarea conştiinţei de sine poate, aşadar, să se producă chiar şi atunci când persoana nu
devine anonimă într-o mulţime. Autorii au conchis că, adesea, conştiinţa de sine inhibă
comportamentul antisocial.
Chiar dacă nu au manipulat deindividualizarea, Ickes, Layden şi Barnes (1978) au
oferit un argument valoros în favoarea construirii unei concepţii asupra acestei stări din

65
punctul de vedere al conştiinţei de sine. Demersul lor este important pentru că surprinde
corelatele subiective ale stării de conştiinţă de sine obiectivă, creând premise pentru o
descriere fenomenologică a deindividualizării. Ei au variat conştiinţa de sine a subiecţilor cu
ajutorul unei camere de luat vederi.
Variabila dependentă a studiului au constituit-o răspunsurile subiecţilor la chestionarul
lui Kuhn şi McPartland (1954), socotit “o măsură cvasi-proiectivă a concepţiei despre sine”
(Ickes et al., 1978). Mai precis, sarcina subiecţilor era de a completa de 15 ori propoziţia “Eu
sunt…”, fie în faţa camerei de luat vederi, fie în lipsa acesteia.
Subiecţii din condiţia “conştiinţă de sine accentuată” au folosit într-o mai mare măsură
în auto-descriere termeni care exprimau unicitatea, dezvăluind concepţii de sine mai
individualizate. Dimpotrivă, cei din condiţia “conştiinţă de sine redusă” au dat mai multe
răspunsuri ce reflectau deindividualizarea. Ei s-au conceput pe ei înşişi mai curând în termenii
identificării la anumite grupuri.
Pornind de la aceste eforturi de integrare şi de la aceste rezultate, Diener (1980) a
propus următoarea definiţie a deindividualizării: Persoana deindividualizată este împiedicată
de factorii situaţionali din grup să devină conştientă de sine. Ei îi sunt blocate conştiinţa de
sine ca individ separat şi monitorizarea propriului comportament.
Diener s-a concentrat, ca atare, pe factorii care diminuează conştiinţa de sine:
 coeziunea grupului,
 activitatea în comun,
 centrarea atenţiei asupra simulilor externi,
 conceperea grupului ca un întreg,
 delegarea deciziei personale către grup.
El nu include între aceştia anonimatul, căci acesta nu contribuie la reducerea
conştiinţei de sine, ci numai la reducerea fricii de pedeapsă. Potrivit lui Diener, o mască,
asemenea celor purtate de spărgători, focalizează atenţia asupra eului şi nu asupra mediului
exterior. Deindividualizarea, ca implicare în activitatea de grup până la diminuarea conştiinţei
de sine, este însoţită de o scădere corespunzătoare a auto-reglării.
Planificarea acţiunilor şi autoreglarea devin imposibile din cauză că persoana nu
mai decide pentru sine, ci lasă grupul să o facă. Ea nu este preocupată de urmările actelor sale,
căci din punct de vedere psihologic, acestea nu există pentru indivizi care nu sunt conştienţi
de ei înşişi ca indivizi (Diener, 1980, p. 229).
Diener acceptă că în viaţa de zi cu zi există numeroase contexte în care indivizii nu-şi
concentrează atenţia asupra lor înşile, iar idenităţile lor de persoane unice nu sunt saliente. De

66
exemplu, o persoană poate să-şi piardă temporar conştiinţa de sine privind un film pasionant,
dar ea revine uşor la condiţia de auto-reglare în prezenţa indicilor adecvaţi.
Deindividualizarea, care se instalează în prezenţa unor factori de grup ce previn
conştiinţa de sine, se deosebeşte de aceste stări prin aceea că auto-reglarea este blocată:
individul se dovedeşte imun la stimulii care în mod normal evocă auto-reglarea. Individul
deindividualizat este deosebit de reactiv la emoţii, la indicii externi şi la întăririle externe
imediate. El şi-a pierdut eul în grup, fiind similar organismului stimul-răspuns din
behaviorismul timpuriu şi având o mediere conştientă redusă (Diener, 1980, p. 230).
Autorul american îşi completează teoria apreciind că deindividualizarea nu induce în
mod necesar comportament antisocial; ea poate avea drept urmare chiar comportamente
prosociale. Conduita persoanei deindividualizate depinde de:
 motivaţiile ei de moment şi
 stimulii situaţionali.
De regulă însă, susţine Diener, comportamentele rezultate din starea de
deindividualizare sunt comportamente inhibate, chiar dacă ele înseamnă a săruta sau a
îmbrăţişa pe cineva. Diener şi-a testat în mod riguros teoria. Principala lui preocupare a fost
aceea de a descrie schimbările subiective legate de deindividualizare şi de a arăta că ele
diferă în raport cu simpla non-conştiinţă de sine.
Într-un experiment deosebit de complex (Diener, 1979), el a contrastat trei condiţii:
conştiinţă de sine, non-conştiinţă de sine şi deindividualizare. În fiecare condiţie au evoluat
grupuri de opt subiecţi, în care erau introduşi şase complici.
În condiţia “conştiinţă de sine”, subiecţii au fost expuşi la activităţi de grup menite să-i
facă să se simtă individualizaţi şi conştienţi de ei înşişi. Au redactat un text despre propria
pesoană, au ascultat muzică şi au trebuit să spună dacă aceasta se potriveşte caracteristicilor
lor de personalitate etc.
Manipulările din condiţia “non-conştiiţă de sine” încercau să ândrepte atenţia
subiecţilor spre exterior. Li s-a cerut să asculte muzică şi să o aprecieze, să scrie un text
despre cum vor arăta universităţile peste 100 de ani, să apese o pedală în mod ritmic etc.
În condiţia de “deindividualizare”, complicii încercau să creeze o atmosferă caldă,
exuberantă. Experimentatorul a cerut fiecărui grup să-şi aleagă un nume. Subiecţii au cântat în
cor, au acultat muzică africană bătând din palme, au dansat în cerc ţinându-se de mână etc.
Tratamentul experimental a produs excitare şi coeziune de grup.
Măsurătorile dependente au avut în vedere:
- dezinhibarea comportamentală,

67
- dezinhibarea discursului,
- capacitatea subiecţilor de a-şi aminti în detaliu ce s-a întâmplat în cursul inducţiilor
experimentale.
Subiecţii completau, de asemenea, un chestionar asupra atracţiei faţă de grup, a
conştiinţei de sine, a stărilor modificate de conştiinţă. Participanţii deindividualizaţi au
perceput grupul din care făceau parte ca fiind unit şi au declarat sentimente de atracţie faţă de
grup mai pronunţate decât subiecţii din celelalte condiţii. Ei au fost mai puţin conştienţi, au
acţionat mai spontan (deci le-a lipsit planificarea conştientă) şi le-a păsat mai puţin de
evaluarea celorlalţi.
Pentru evidenţierea tendinţei spre comportamente antinormative, Diener a înmânat
subiecţilor o listă cuprinzând:
- activităţi dezinhibate sau riscante (a bea lichide cu biberonul, a scrie cuvinte obscene, a-şi
picta simboluri pe faţă, a se juca în noroi) şi
- activităţi inhibate (a găsi soluţii pentru dileme morale, a rezolva cuvinte încrucişate, a citi
despre dezarmare).
Le-a cerut subiecţilor să aleagă două pe care ar dori să le desfăşoare. Aşa cum se
aşteptase autorul, subiecţii deindividualizaţi au preferat activităţi dezinhibate.
În ansamblu, rezultatele acestui studiu au confirmat existenţa legăturii dintre:
- lipsa conştiinţei de sine şi deindividualizare,
- lipsa conştiinţei de sine şi comportamentul dezinhibat.
Principala contribuţie a lui Edward Diener se situează la nivelul descrierii stării de
deindividualizare, el dovedind astfel validitatea constructului. Deindividualizarea este
procesul în care condiţiile sociale induc conştiinţa de sine şi frica de evaluarea celorlalţi,
slăbind constrângerile interne cu privire la desfăşurarea anumitor comportamente indezirabile.
Pentru Diener, deindividualizarea este, în mod esenţial, o teorie a grupului. Într-un
studiu publicat în 1980, el a demonstrat că variind caracteristici ale grupului ca mărimea şi
omogenitatea, se obţin variaţii în conştiinţa de sine şi în comportamentele dezinhibate ale
membrilor. Mai precis, cu cât grupul este mai mare şi cu cât este mai omogen (de pildă,
alcătuit numai din indivizi de sex masculin), cu atât se înmulţesc comportamentele
dezinhibate, iar conştiinţa de sine este mai redusă (Diener, Lusk, DeFour şi Flax, 1980).
Astfel de concluzii reprezintă contribuţii preţioase nu numai pentru teoria
deindividualizării, dar şi pentru domenii ca auto-reglarea, conştiinţa de sine şi
comportamentul de grup.

68
 5.1.3. Teoria contemporană a deindividualizării

Concepţia elaborată de Prentice-Dunn şi Rogers se deosebeşte în mod radical de

teoriile lui Festinger et al. (1952), Zimbardo (1969) şi Diener (1980). Ea nu mai păstrează din
acestea decât ideea că deindividualizarea produce comportament dezinhibat. Cei doi autori
înfăptuiesc o schimbare de paradigmă. Ei au, în plus, meritul de a da o interpretare
unificatoare cercetărilor mai vechi, ale căror rezultate - nu o dată - s-au contrazis.
Diener (1979) a demonstrat rolul fundamental al reducerii conştiinţei de sine în
deindividualizare. Prentice-Dunn şi Rogers au admis acest rol, dar au nuanţat înţelegerea
atenţiei. Ei au preluat concluziile cercetărilor din domeniul eului, potrivit cărora atenţia
ândreptată spre eu are aspecte publice şi aspecte private şi au susţinut că cele două tipuri de
atenţie focalizată spre interiorul persoanei marchează în mod diferit starea de
deindividualizare.
Într-un studiu deosebit de important, Fenigstein, Scheier şi Buss (1975) au pornit de la
premisa unui eu cu multiple faţete şi au făcut distincţia între eul privat şi eul public, precum
şi între conştiinţa de sine privată şi conştiinţa de sine publică.
Eul privat este alcătuit din aspecte ale eului ce nu sunt cunoscute celorlalţi:
sentimentele persoanei, atitudinile şi gândurile ei intime. Eul public cuprinde aspecte ale
eului ce pot fi observate şi cunoscute de către ceilalţi. Elementele lui motivează auto-
prezentarea.
Fenigstein şi colegii săi au înţeles conştiinţa de sine ca trăsătura de personalitate
referitoare la concentrarea atenţiei asupra propriului eu. Scala construită de ei pentru
măsurarea acestei trăsături include trei subscale:
- subscala de conştiinţă de sine privată,
- subscala de conştiinţă de sine publică şi
- subscala de anxietate.
În prima subscală, figurează itemi de tipul: “Când lucrez la o problemă, sunt conştient
de felul în care îmi funcţionează mintea”, “În general, mă concentrez asupra sentimentelor
mele”, “Îmi examinez în mod constant motivele” etc. Indivizii cu scoruri mari la această
subscală sunt înclinaţi să-şi concentreze atenţia pe aspectele interne ale eului.
Cu ajutorul itemilor din subscala de conştiinţă de sine publică se poate surprinde
tendinţa indivizilor de a fi conştienţi de propriul eu ca un obiect al atenţiei şi acţiunilor
celorlalţi. Iată câţiva din aceşti itemi: “Mă străduiesc de obicei să fac o impresie bună”, “Mă
preocupă ce gândesc ceilalţi despre mine”, “De obicei sunt conştient de înfăţişarea mea”. Cei

69
ce obţin scoruri mari pe această subscală, au tendinţa de a-şi controla minuţios
comportamentul public.
Într-un studiu asupra relaţiilor dintre atenţia focalizată asupra eului şi interacţiunea
socială, Fenigstein (1979) a descoperit că femeile cu o conştiinţă de sine publică înaltă
reacţionează mai negativ la respingerea de către grup decât cele cu o slabă conştiinţă de sine
publică. Fiind mai conştiente de felul în care le percep ceilaţi, ele sunt mai sensibile la
evaluările şi la reacţiile acestora.
Înainte de a descrie implicaţiile acestor rezultate asupra deindividualizării, se cuvine
să menţionăm concluziile formulate de Froming, Walker şi Lopyan (1982). Demersul acestora
a probat că cele două maniere folosite mai frecvent pentru manipularea conştiinţei de sine,
oglinzile şi publicul, au efecte foarte diferite:
- oglinzile amplifică focalizarea atenţiei individului asupra eului privat (fac saliente
emoţiile, atitudinile), în vreme ce
- publicul centrează atenţia asupra aspectelor publice ale eului (îl determină pe individ să se
perceapă pe sine din punctul de vedere al celorlalţi).
Pentru a-şi întări argumentarea, autorii citează un studiu asupra disonanţei cognitive
efectuat de Scheier şi Carver (1980), din care a reieşit că oglinda i-a făcut pe subiecţi mai
conştienţi de atitudinile lor iniţiale, iar o cameră de luat vederi (ca manipulare a conştiinţei de
sine publice) i-a făcut mai conştienţi de comportamentul lor contra-atitudinal.
Cu privire la distincţia analizată în rândurile anterioare, aceea dintre conştiinţa de sine
privată şi conştiinţa de sine publică, Prentice-Dunn şi Rogers susţin că numai conştiinţa de
sine privată este implicată în apariţia stării de deindividualizare. Diminuarea conştiinţei de
sine publice nu are impact asupra deindividualizării.
Indivizii nu se deindividualizează atunci când nu-şi mai concentrează atenţia asupra
felului în care îi privesc ceilalţi. Ei devin deindividualizaţi numai atunci când anumiţi stimuli
din grup îi împiedică să se concentreze asupra aspectelor private ale eului: sentimente,
gânduri, percepţii.
O altă distincţie funciară a celor doi autori se referă la variabilele care determină
scăderea conştiinţei de sine în general. Pentru ei, numai o parte din aceste variabile pot iniţia
deindividualizarea. Ei postulează două categorii:
- indici de justificabilitate (neimplicaţi în declanşarea deindividualizării) şi
- indici atenţionali (cu o contribuţie decisivă la apariţia stării de deindividualizare).
Indicii de justificabilitate acţionează asupra conştiinţei de sine publice şi amplifică
preocuparea individului de a-şi pune comportamentul de acord cu standardele sociale. Ei oferă

70
informaţii persoanei asupra măsurii în care ea poate fi trasă la răspundere pentru actele ei.
Indicii situaţonali, pe baza cărora persoana inferează că este reperabilă şi că asupra ei apasă o
responsabilitate, augmentează conştiinţa de sine publică. În astfel de situaţii, indivizii se
conformează expectanţelor celorlalţi.
Dimpotrivă, atunci când astfel de indici lipsesc (de pildă, în condiţii de anonimat sau
de difuziune a responsabilităţii), conştiinţa de sine publică este redusă şi individul este
predispus spre comportamente antinormative.
Prentice-Dunn şi Rogers observă că multe experimente anterioare asupra
deindividualizării au manipulat, de fapt, indicii de justificabilitate. Zimbardo (1969), de pildă,
îmbrăcându-şi subiecţii în robe lungi şi cerându-le să poarte măşti, i-a făcut să fie mai puţin
conştienţi de comportamentul lor public şi să înţeleagă că nu vor fi pedepsiţi pentru actele lor.
Subiecţii s-au comportat agresiv nu pentru că ar fi fost deindividualizaţi (în realitate,
erau cât se poate de conştienţi – manipularea indicilor de justificabilitate nu conduce la
scăderea conştiinţei de sine private), ci pentru că ştiau că ceea ce fac nu va avea efecte
negative asupra lor.
În experimentul lui Zimbardo, ca şi în altele (Singer et al., 1965; Diener et al., 1976)
nu există nici un fel de garanţii că subiecţii s-ar fi aflat în starea de deindividualizare.
Diminuând conştiinţa de sine publică, indicii de justificabilitate pot produce comportament
dezinhibat şi antinormativ, dar nu prin intermediul deindividualizării, ci prin inducerea
expectanţei că nu vor exista consecinţe negative.
Cealaltă categorie de indici situţionali, categoria indicilor atenţionali, în care autorii
includ coeziunea grupului şi excitarea, contribuie la reducrea conştiinţei de sine private.
Excitarea fiziologică şi “imersiunea perceptuală în grup” au drept rezultat o alterare
a percepţiilor şi a capacităţii de raţionare. În condiţiile în care individul nu mai este conştient
de gândurile, de emoţiile şi de stările sale interne, el nu se mai poate regla în mod adecvat;
apare, astfel, deindividualizarea. Standardele sociale şi personale se şterg (în orice caz, îşi
pierd salienţa), se produc distorsiuni ale proceselor emoţionale, precum şi dezinhibarea
comportamentală.
Indicii atenţionali pot favoriza comportamentele inhibate, dar, spre deosebire de
indicii de justificabilitate, ei fac aceasta prin intermediul deindividualizării şi al reducerii
conştiinţei de sine private. Prin umare, scriu Prentice-Dunn şi Rogers, comportamentul
agresiv deindividualizat rezultă dintr-o mediere cognitivă redusă a comportamentului, în
timp ce comportamentul agresiv datorat justificabilităţii scăzute este produsul cântăririi

71
conştiente de către persoană a beneficiilor acţiunilor dezinhibate şi a posibilelor sancţiuni
negative (Prentice-Dunn şi Rogers, 1982).
Un experiment realizat de cei doi psihologi sociali a dovedit existenţa a două tipuri de
agresivitate colectivă: agresivitatea care rezultă din deindividualizare şi cea care rezultă din
sentimentul indivizilor că nu vor fi pedepsiţi pentru actele lor. S-a folosit un design 2x2 şi s-
au manipulat indicii atenţionali şi indicii de justificabilitate.
Indicii atenţionali au fost introduşi ori retraşi variindu-se coeziunea grupului (prezenţa
sau absenţa jocurilor cooperative) şi excitarea fiziologică (prezenţa sau absenţa muzicii rock
intense). Cât priveşte indicii de justificabilitate, subiecţilor li se dădea sau nu de înţeles că
sunt indentificabili şi responsabili pentru acţiunile lor – li se spunea fie că experimentatorul îi
supraveghează atent şi că la sfârşitul experimentului se vor întâlni cu victima, fie că
experimentatorul nu-i supraveghează şi că nu vor întâlni victima.
S-a măsurat agresivitatea printr-un aparat tip Buss, precum şi deindividualizarea şi
conştiiinţa de sine publică şi privată cu ajutorul unor chestionare. Rezultatele au permis
autorilor să formuleze concluzia că excitarea fiziologică şi coeziunea înaltă a grupului reduc
conştiinţa de sine privată şi amplifică agresivitatea. Diminuarea conştiinţei de sine private a
creat starea de deindividualizare.
S-a demonstrat, de asemenea, că identificarea şi responsabilizarea individului nu au
impact asupra conştiinţei de sine private, deşi non-identificarea şi non-responsabilizarea
produc agresivitate.
Teoria elaborată de Prentice-Dunn şi Rogers rămâne o teorie de grup. Celor doi autori
trebuie să li se recunoască meritul de a fi declanşat o revoluţie în acest domeniu. Studiile lor
au pus în evidenţă confuzia pe care au făcut-o toţi cercetătorii anteriori, de la Le Bon la
Zimbardo şi Diener: aceea dintre starea de deindividualizare şi starea de non-identificabilitate.
Prentice-Dunn şi Rogers au separat cele două stări şi au arătat că a doua nu o
presupune pe prima. Individul nonidentificabil, deşi predispus la comportamente dezinhibate
şi antisociale, nu este deindividualizat – el are numai o conştiinţă de sine publică scăzută.
Deindividualizarea este legată de reducerea conştiinţei de sine private.
Explicaţiile celor doi autori sunt pertinente, în acord cu teoriile actuale din psihologia
socială şi, cel puţin pentru moment, deosebit de convingătoare.
*
Deindividualizarea reprezintă unul din cele mai explorate efecte de grup. Teoriile
bazate pe demersurile experimentale, ca şi cele anterioare, speculative, au asumat o relaţie de
cauzalitate între comportamentul antinormativ şi deindividualizare. Până la începutul anilor

72
’80, deindividualizarea a fost asociată cu sentimentul lipsei de responsabilitate conferit de
apartenenţa la un grup coeziv sau de anonimat. Dezvoltările contemporane din psihologia
socială, mai ales cele din domeniile conştiinţei de sine şi auto-reglării, au contribuit decisiv la
schimbarea paradigmei de cercetare a deindividualizării.
Astăzi, ideea că non-identificabilitatea şi dispariţia fricii de sancţiuni sociale nu
afectează în niciun fel deindividualizarea este admisă de întreaga comunitate ştiinţifică.
Consensul cu privire la acest aspect, remarcă doi psihologi sociali care au contribuit ei înşişi
la construirea unui punct de vedere original asupra deindividualizării, s-a dezvoltat cu aşa
rapiditate, încât ai fi ândemnat să crezi că un spirit colectiv a purtat stilourile diferiţilor
teoreticieni (Hogg şi Abrams, 1988, p. 144).

5.2. Lenea socială

5.2.1. Efectul Ringelmann

Max Ringelmann, un profesor francez de inginerie agricolă a realizat la sfârşitul

veacului trecut un număr de experimente pentru a stabili eficienţa unor grupuri de mărimi
diferite în realizarea sarcinilor din agricultură. Rezultatele acestor studii au fost publicate în
1913 iar după 1970 au fost recuperate de psihologii sociali, care au descoperit în cercetările
agronomului francez sugestii preţioase cu privire la fenomenele de influenţă din grupuri.
Ringelmann a pus un grup de muncitori agricoli să tragă de funie şi a măsurat cu
dinamometre forţa dezvoltată de fiecare individ. El a constatat că indivizii trag mai tare de
funie când li se cere să facă asta singuri şi că forţa exercitată de o persoană descreşte pe
măsură ce grupul creşte ca număr de membri.
“Efectul Ringelmann” sau “lenea socială“ (social loafing), cum l-au numit mai
târziu psihologii sociali se referă, aşadar, la reducerea efortului individual ca urmare a
creşterii numerice a grupului. Cercetătorii contemporani au reluat această concluzie şi au
sugerat că efectul Ringelmann are două expicaţii posibile:
1. Lipsa de coordonare - în condiţia de grup, subiecţii se pot încurca unii pe alţii
trăgând de aceeaşi funie. Ei nu pot, din cauza celorlalţi, să tragă la fel de tare ca atunci când
realizează singuri sarcina.
2. Pierderea motivaţiei - evident, explicaţia aceasta implică mecanisme psihologice.
Potrivit ei, subiecţii sunt mai puţin motivaţi să tragă cât de tare pot de funie în situaţia de grup

73
- pur şi simplu, ei nu încearcă să tragă mai tare. Din cauze care rămân a fi elucidate, grupul
determină o diminuare a motivaţiei.

5.2.2. Diminuarea motivaţiei în grup

Pentru a stabili validitatea acestor explicaţii, cîţiva cercetători de la Yale University în

frunte cu M. Ingham au reluat în 1974 cercetarea lui Ringelmann. Într-una din condiţiile
experimentului lor, grupuri de diferite mărimi trăgeau de funie.
Într-o altă condiţie, evoluau pseudo-grupuri, alcătuite dintr-un subiect naiv şi din
complici ai experimentatorilor. Complicii erau instruiţi să se facă numai că depun efort, fără
să tragă realmente de funie. Subiectul se afla primul în şir şi nu ştia că ceilalţi nu făceau decât
să se prefacă. Rezultatele au indicat o scădere a performanţei individuale în pseudo-grupuri.
Întrucât nu se punea problema coordonării, subiectul fiind primul în şir (ideea aceasta
ingenioasă a permis operaţionalizarea diferită a lipsei de coordonare şi a pierderii motivaţiei şi
disocierea celor două explicaţii), scăderea performanţei nu se datorează lipsei de coordonare
între indivizi, ci scăderii motivaţiei.
Studiul acesta este cu atât mai merituos, cu cât unul din specialişii de marcă în
psihologia grupurilor, Ivan Steiner şi el profesor la Yale, susţinuse într-o carte de succes
publicată în 1972 că performanţa individuală mai redusă în grupuri trebuie pusă pe seama
imposibilităţii coordonării perfecte.
Ingham a recunoscut că în grupurile reale coordonarea eforturilor pune probleme, dar
a afirmat că factorul crucial în multe situaţii de grup îl constituie diminuarea motivaţiei.
Începând cu acest experiment, tocmai această scădere a motivaţiei (executând o sarcină de
grup, subiectul nu este interesat să depună tot atât efort ca atunci când o realizează singur) a
fost numită “lene socială“.
Lenea socială ar fi, deci, o reducere a efortului individual atunci când se lucrează în
grup şi eforturile fiecăruia se confundă cu eforturile celorlalţi, în comparaţie cu situaţia când
individul lucrează singur. Remarcăm de la început că ea nu apare decât în cazul anumitor
sarcini colective (trăsătura principală pare să fie imposibilitatea stabilirii exacte a
contribuţiilor individuale).
Bibb Latané şi colegii săi au realizat un alt experiment în care sarcina subiecţilor
consta de data aceasta în a striga cât pot de tare, singuri sau în grupuri de doi, patru, sau şase.
Participanţii aveau căşti la urechi, încât nu auzeau nici zgomotul pe care-l făceau ei
înşişi, nici strigătele celorlalţi, pe care îi vedeau numai că ţipă. Grupurile se compuneau dintr-

74
un subiect naiv şi din complici ai experimentatorilor, cărora li se ceruse să se facă numai că
strigă. S-a constatat că strigătele fiecărui subiect se reduceau în medie, în comparaţie cu
situaţia individuală, cu 29% în grupurile de două persoane, cu 49% în grupurile de patru
persoane şi cu 60% în grupurile de şase.
La fel ca în experimentul precedent, s-a pus în evidenţă o reducere semnificativă a
eforturilor subiecţilor atunci când evoluau în grup. În plus, acest studiu are meritul de a fi
demonstrat relaţia dintre efortul individual şi talia grupului precum şi pe acela de a fi impus o
paradigmă de cercetare (în experimentele ulterioare se va mai folosi această sarcină).
Menţionăm că nu există o relaţie de proporţionalitate directă (cum ar putea sugera
experimentul lui Latané şi al colaboratorilor săi) între lenea socială şi numărul indivizilor din
grup. De exemplu, intrarea unei a treia persoane într-un grup de doi are consecinţe însemnate
asupra performanţei individuale (contribuie la scăderea ei), dar intrarea unei a 20-a persoane
într-un grup de 19 are efecte relativ neînsemnate. În general, se consideră că mărimea
grupului afectează performanţa atunci când grupul conţine de la 2 la 8 membri.
Russell Geen, un cercetător cunoscut din domeniul agresivităţii şi al facilitării sociale,
a propus în 1991 trei explicaţii pentru fenomenul de lene socială: echitatea rezultatelor, frica
de evaluare şi apropierea de standard.

5.2.3. Echitatea rezultatelor

Subiecţii îşi ajustează eforturile la ceea ce ei percep a fi nivelul eforturilor altora în

grup şi încearcă să atingă un nivel de echitate. Această explicaţie se bazează pe presupunerea
că subiecţiii se aşteaptă ca partenerii lor să lenevească şi ca atare lenevesc şi ei mai curând
decât să depună un efort mai mare decât al celorlalţi.
Rezultatele unui experiment al lui Jackson şi Harkins (1985) demonstrează acest efect.
Subiecţii manifestă lene socială strigând mai tare singuri decât în grup, când nu au informaţii
despre nivelul de efort pe care intenţionează să-l atingă partenerul. Când sunt informaţi că
celălalt intenţionează să depună un efort intens, ei înşişi strigă mai tare. La fel, efortul lor
scade în cazul în care deţin informaţii că celălalt va striga mai slab.
Rezultatele acestui experiment probează că ne aflăm într-o situaţie de comparaţie
socială: partenerul, prin comportamentul lui oferă informaţii depre nivelul de efort normal în
acest context marcat de ambiguitate. Pe de altă parte, aceleaşi rezultate atestă existenţa aşa-
numitului “efect al fraierului” (sucker effect): subiectul poate să creadă că se păcăleşte
depunând un efort considerabil, în timp ce celălalt “leneveşte”.

75
 “Sucker effect” operează în mai toate dilemele sociale şi explică, de exemplu, de ce
patronii români nu-şi plătesc impozitele: de obicei, ei cred că ceilalţi nu le achită, iar dacă ei
ar face-o, ar fi “fraieri” într-o lume de “deştepţi” care nu-şi plătesc impozitele către stat.

5.2.4. Frica de evaluare

O altă explicaţie a lenei sociale este aceea că dorinţa de a lenevi reprezintă un răspuns
în faţa unor sarcini neinteresante, plictisitoare, care nu determină implicarea subiectului. În
acest caz, lenea socială va apare dacă nu vor exista constrîngeri sociale. Prezenţa celorlalţi
membri ai grupului oferă acoperirea anonimatului pentru individul nemotivat. De aceea, orice
tratament ce ândepărtează anonimatul şi face performanţa individului observabilă, reduce
lenea socială.
Willliams şi colaboratorii săi, într-un experiment din 1981, au testat aceste idei. Ei i-au
făcut pe unii subiecţi să creadă că răspunsurile lor, atât cele din condiţia de grup, cât şi cele
din condiţia individuală, pot fi măsurate foarte precis. În raport cu cei ce nu aveau această
informaţie, subiecţii care se simţeau reperaţi în situaţia de grup au strigat la fel de tare în cele
două condiţii. A face răspunsurile subiecţilor identificabile, creează posibilitatea ca aceste
răspunsuri să fie evaluate. Identificabilitatea determină evaluarea.
Dar sunt ele lucruri diferite? Cu alte cuvinte, subiecţii se tem de a fi dentificaţi ori de a
fi evaluaţi? Harkins şi Jackson (1985) au arătat că indivizii lenevesc în grup chiar şi atunci
când contribuţia lor poate fi stabilită cu precizie, dacă au impresia că nimeni nu le evaluează
performanţa.
Designul celor doi pshologi sociali este foarte ingenios, căci ei reuşesc să separe
identificabilitatea de posibilitatea evaluării. Sarcina a fost o sarcină de creativitate obişnuită:
a găsi cât mai multe utilizări pentru un obiect. Subiecţii lucrau fie în grupuri de patru, fie
singuri - în felul acesta se manipula faptul de a fi sau nu identificat.
În condiţiile experimentale în care se urmărea ca subiecţii să creadă că nu pot fi
evaluaţi, obiectul pentru care li se cerea să genereze cât mai multe utilizări era diferit de cel al
celorlalţi membri ai grupului. În felul acesta, evaluarea devenea imposibilă, căci subiecţii
înţelegeau că nu pot fi comparate liste cu utilizări ale unor obiecte diferite.
Dimpotrivă, când trebuiau să găsească utilizări posibile pentru acelaşi obiect ca şi
ceilaţi, ei simţeau că performanţa lor poate fi nu numai identificată, dar şi comparată cu a
celorlaţi. Rezultatele au arătat că subiecţii care lucrau la aceeaşi sarcină ca şi ceilalţi şi a căror
performanţă nu putea fi stabilită cu precizie, au furnizat mai multe utilizări decât subiecţii din

76
celelalte condiţii. Aşadar, condiţia în care se provoca teama de evaluare facilita emisia de
răspunsuri în contextul de grup.

5.2.5. Apropierea de standard

Cea mai recentă explicaţie asupra lenei sociale face apel la conceptul de standard:
lenea socială intervine când standardul de performanţă este necunoscut subiecţilor. Invocarea
unui standard de comparaţie poate elimina acest fenomen.
Szymanski şi Harkins (1987) au realizat un experiment ce probează efectele
cunoaşterii standardului de către subiecţi. Sarcina acestora era de a găsi cât mai multe utilizări
ale unor obiecte. Ei lucrau în grup ori singuri. Jumătate din subiecţi au fost informaţi asupra
numărului mediu de utilizări generate de studenţii dintr-o cercetare anterioară.
Chiar şi atunci când contribuţia lor nu putea fi distinsă de aceea a grupului în
ansamblu, subiecţii cărora le fusese adus la cunoştinţă un standard de performanţă nu au
“lenevit”, furnizând în medie tot atâtea utilizări cât subiecţii ale căror răspunsuri individuale
puteau fi măsurate. A furniza indivizilor un standard bazat pe performanţa trecută a altora
induce două motivaţii diferite:
1. dorinţa de a afla ce rezultat pot obţine (cât de bine pot realiza sarcina); în acest caz,
comportamentul este declanşat de motivaţia de autocunoaştere;
2. dorinţa de a obţine un rezultat mai bun decât au obţinut alţii în sarcina respectivă -
acest motiv se numşte autovalidare.
În experimentul citat, subiecţii sunt animaţi de ambele motive.
Dar comparaţiile şi apropierea de standard se pot produce nu numai la nivel
individual, ci şi la nivel de grup. Teoria identităţii sociale a lui Tajfel şi Turner arată că
grupurile care cîştigă în competiţia socială sibolică, deci grupurile mai bune decât alte
grupuri într-o anumită privinţă, conferă membrilor lor o identitate socială pozitivă.
Indivizii sunt motivaţi să caute informaţii despre performanţa grupului tocmai pentru a
stabili dacă grupul lor este superior altor grupuri, superioritate ce le-ar aduce o identitate
socială pozitivă.
Cercetările experimentale au arătat că lenea socială dispare nu numai atunci când se
stabilesc standarde personale, dar şi în cazurile în care se face salient un standard pentru
grup. Aşadar, formularea explicită a unui standard de performanţă poate elimina lenea
socială. Este aceasta o concluzie importantă pentru proiectarea strategiilor de combatere a
fenomenului ce afectează atât de grav performanţa de grup.

77
 5.2.6. Atractivitatea sarcinii

Am arătat că împrejurările în care participanţii cred că performanţa individuală poate

fi stabilită cu precizie nu sunt propice pentru devoltarea lenei sociale. Un alt factor care
dizolvă lenea socială este atractivtatea sarcinii pentru individ. Sarcinile de grup pot prezenta
interes pentru subiecţi, ori pot fi plictisitoare şi descurajatoare.
Din acest punct de vedere, o ipoteză validă ar putea fi aceea că lenea socială dispare
când indivizii manifestă interes pentru sarcină - sunt, deci, motivaţi intrinsec. Brickner şi
colaboratorii săi (1986) au găsit suport empiric pentru această concluzie. Subiecţii erau elevi
de liceu şi au fost rugaţi să includă într-o listă tot ceea ce gînesc despre un nou sistem de
bacalaureat. În condiţia de implicare intensă, subiecţilor li s-a spus că acest sistem va fi
implementat la şcoala lor şi că ei înşişi vor susţine astfel bacalaureatul.
Alţi subiecţi au fost făcuţi să creadă că sistemul de bacalaureat aflat în proiect va fi
implementat peste 10 ani şi numai în licee de un tip diferit în raport cu liceul lor. Designul
cuprindea condiţii de grup şi individuale. Autorii au constatat, aşa cum anticipaseră,
fenomenul de lene socială în condiţia în care existau instrucţiuni non-implicante iar
răspunsurile individuale nu puteau fi diferenţiate.
Dimpotrivă, posibiltatea diferenţierii nu introduce diferenţe de performanţă între
condiţia de grup şi cea individuală atunci când sarcina este implicantă.
Lenea socială poate fi eliminată prin introducerea unor sarcini atractive ori
implicante.

78
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Boncu, Şt. (2004), Psihologie Socială – Curs psih.uaic.ro/~sboncu/romana/.../curs_i;

www.scritub.com/.

79