Universitatea din Craiova

Facultatea de Mecanică

Sorin Vasile SAVU

SISTEME COMPUTERIZATE DE MĂSURARE

CURS
- pentru uzul masteranzilor -

Leonardo da Vinci, Codecs Atlanticus, 1478-1518

Camera obscură

1 2014
2
 UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE MECANICĂ

SISTEME
COMPUTERIZATE DE
MĂSURARE

CURS
- pentru uzul masteranzilor -

Ingineria și Managementul Calității

2014
3
4
Cuprins

1. Metrologie și măsurare 7
1.1 Introducere 7
1.2 Mărimi și unități de măsură 8
1.3 Semnale și perturbații 14
1.3. Semnale periodice 14
1
1.3. Semnale singulare 17
2
1.3. Semnale aleatoare 19
3
1.3. Perturbații 21
4
1.3. Eșantionarea semnalelor 22
5
1.4 Metoda de măsurare. Clasificarea metodelor de 25
măsurare
1.5 Mijloace de măsurare 32
1.5. Măsuri 33
1
1.5. Aparatele de măsură 34
2
1.5.2. Clasificarea aparatelor de măsură 37
1
1.5.2. Schemele bloc aparatelor de măsură 39
2
1.5. Caracteristicile metrologice ale aparatelor de 41
3 măsurat
1.5.3.1 Caracteristica statică 41
1.5.3.2 Caracteristica dinamică 46
1.5. Caracteristicile constructive ale mijloacelor de 47
4 măsurare
1.6 Erori de măsurare 50

5
 1.6. Sursele erorilor de măsurare 51
1
1.6. Exactitatea, fidelitatea, justețea măsurătorilor și 54
2 clasificarea erorilor de măsurare

2. Sisteme senzoriale 57
2.1 Introducere 57
2.2 Mărimi fizice monitorizabile. Tipuri de senzori 80
2.3 Senzori și traductoare de semnal 83

3. Măsurarea Temperaturii 87
3.1 Sisteme senzoriale de măsurare a temperaturii 88
3.2 Senzori speciali de măsurare a temperaturii 11
1
3.3 Sisteme computerizate de măsurare pentru analiză 11
termică diferențială 6
3.3. Analiza termică simplă 11
1 6
3.3. Analiza termică diferenţială 11
2 8
3.3. Aplicaţii ale analizei termice 12
3 0
3.3. Analiza termică diferenţială în câmp de 12
4 microunde DTA-MW 1

4 Procedură Operațională de măsurare a temperaturii 12

8

Bibliografie 13
7

6
 Metrologie și măsurare
1.1 Introducere

Metrologia reprezintă domeniul de cunoștințe referitoare la

măsurări, cuprinzând toate aspectele teoretice și practice ale
măsurătorilor, oricare ar fi nivelul lor de precizie, mărimea măsurată,
modalitatea și scopul efectuării, precum și domeniul științei sau
tehnicii în care intervin.
Măsurarea reprezintă ansamblul operațiilor experimentale
efectuate pentru obținerea de informații cantitative asupra unor
proprietăți ale unui obiect sau fenomen.
Raţionamentele ştiinţifice efectuate în cadrul unui
experiment în fizică se fundamentează pe o serie de noţiuni abstracte
de specii diferite (geometrice, mecanice, calorice etc.) denumite
entităţi. Fiecare entitate este caracterizată prin categoriile de calitate
şi cantitate:
Calitatea reprezintă determinarea obiectelor şi fenomenelor
prin stabilirea trăsăturilor şi laturilor lor esenţiale şi stabile care le fac
şa fie obiectele şi fenomenele respective, ea determină unitatea
lucrului. Calitatea unei entităţi nu poate exista în afara aspectului său
cantitativ.
Cantitatea caracterizează obiectele şi fenomenele prin gradul
de dezvoltare a însuşirilor lor. Cantitatea este legată de calitate;
schimbarea uneia provoacă modificarea celeilalte. Interdependenţa
dintre ele se exprimă prin noţiunea de măsură care este graniţa
existenţei obiectului indicând limita până la care modificările
cantitative nu duc la modificări calitative.
Proprietatea unui obiect sau fenomen reprezintă expresia
exterioară a calităţii în relaţia dintre el şi alte obiecte. Fiecare entitate
are numeroase proprietăţi independente: mărime, sens, natură scalară
sau vectorială, culoare, miros etc.

7
 Din punct de vedere metrologic prezintă interes numai
mărimea entităţii. Din această cauză, în locul cuvântului entitate se
foloseşte, în mod curent, cuvântul mărime, considerat ca o
proprietate a entităţii. Această substituire nu constituie o eroare atâta
timp cât nu se urmăreşte stabilirea naturii entităţii. Pentru
simplificarea exprimării se acceptă această înlocuire fără să se
piardă, însă, din vedere că este vorba de mărimea entităţii, adică
mărimea lungimii, mărimea forţei şi nu de lungime, forţa etc.
Pentru realizarea comparării este necesară cunoaşterea
aparatelor utilizate cât şi a operaţiilor efectuate, iar raportul “n” să fie
independent de natura mărimilor. Într-un ansamblu de mărimi A0, A1,
..., An se pot compara între ele cel puţin două câte două; se spune că
acestea sunt diverse cantităţi ale unei mărimi date. Astfel, distanţa
dintre două puncte, înălţimea unui reper faţă de sol, lungimea unui
curs de apă sunt cantităţi ale mărimii lungime. Deci, se poate ajunge
la mărimi când se iau în considerare cantităţile, fapt ce corespunde
procesului natural de trecere de la concret cantitate) la abstract
(mărime).

1.2 Mărimi și unități de măsură

Mărimea reprezintă o anumită proprietate sau caracteristică

a unui material, fenomen sau proces, care este definită și care poate
varia cantitativ.
Având în vedere faptul că mărimea entităţii este o proprietate
a sa, se poate avea în vedere sub această denumire atât calitatea cât şi
cantitatea entităţii. In general, se foloseşte cu sensul de cantitate şi, în
consecinţă, mărimea este ceea ce are proprietatea esenţială de a varia,
de a creşte sau descreşte, de a fi evaluată cantitativ, adică de a fi
exprimată numeric.
Dintre toate mărimile posibile interesează numai acelea ce
pot fi exprimate printr-o formulă algebrică, adică numai mărimile
fizice care sunt elemente caracteristice ale unor stări fizice şi care pot
fi evaluate prin comparare, măsurare sau reperare şi exprimate
numeric. După compunerea lor, mărimile se pot clasifica în:
 mărimi extensive care au proprietatea de a putea fi
ordonate şi sumate: masele a două corpuri pot fi atât

8
 adunate cât și însumate noul corp având valoarea totală a
celor două corpuri.
 mărimi intensive ce sunt definite prin proprietăţi de
ordonare, dar nu şi de sumare: temperaturile a două
medii distincte pot fi ordonate după valoarea lor dar nu
pot fi însumate.

Mărimile fizice, prin caracterul lor de a putea fi evaluate

cantitativ reprezintă un element de bază al metrologiei. Astfel pot fi
identificate următoarele mărimi fizice:
 mărimi fundamentale, adică mărimi independente sau
distincte convenţional alese, cu ajutorul cărora pot fi
definite alte mărimi.

Condiţia care li se impune este de a da posibilitatea ca

unităţile de măsură care li se atribuie să poată fi determinate cu cea
mai mare exactitate, uşor reproduse, transmise şi păstrate. Numărul
lor nu este limitat.
 mărimi derivate, adică mărimile definite cu ajutorul
mărimilor fundamentale. Definirea lor se face prin relaţii
de definiţie.

Din punct de vedere al expresiei matematice, mărimile se pot

clasifica după cum urmează:
 mărime scalară dacă este determinată numai prin
valoarea ei numerică şi prin unitatea de măsură în care se
exprimă această valoare;
 mărime vectorială dacă este descrisă prin valoarea ei
numerică, un suport orientat şi unitatea de măsură în care
se exprimă această valoare;
 mărime tensorială dacă este exprimată prin tablouri de
valori scalare stabilite într-un anumit spaţiu geometric ce
se modifică cu schimbarea bazei de referinţă.

În realitate, nici o mărime nu este constantă în

timp. În metrologie, se consideră că o mărime este constantă dacă
variaţiile ei într-un interval de timp de măsurare Tm sunt suficient de
mici, de regulă, mult mai mici decât incertitudinea de măsurare.

9
Timpul Tm, de măsurare poate să varieze de la ordinul secundelor la
ordinul orelor, în funcţie de complexitatea experimentului, el fiind
specific fiecărei aplicaţii. Mărimile variabile pot să fie de două feluri:
 staţionare
 nestaţionare

În figura 1.1 sunt prezentate mărimile variabile.

Fig. 1.1 Mărimile variabile

În cazul lor mărimilor staționare se poate măsura:

 anumită valoare instantanee
 ansamblul valorilor instantanee dintr-un interval de timp
care poartă numele de curba semnalului
 un parametru global cum ar fi:
o valoarea efectivă
o valoarea medie
o valoarea medie a modulului (valoare medie
redresată)
o valoarea de vârf
o valoarea vârf la vârf

10
 Pentru mărimile nestaţionare pot fi măsurate:
 anumită valoare instantanee
 un şir de valori instantanee discrete la momente diferite
 valoarea medie pe un interval de timp
 ansamblul valorilor instantanee pentru un interval dat.

Dintre acestea, valoarea medie pe un interval de timp, numit

timp de mediere, are o importanţă deosebită atunci când variaţia în
timp a măsurandului constituie o perturbaţie. Ansamblul valorilor
instantanee discrete sau continui se măsoară prin vizualizarea sau
înregistrarea evoluţiei măsurandului.
Un element important al caracterizării mărimilor supuse
măsurării este reprezentat de unitatea de măsură. Problemele impuse
de dezvoltarea continuă a ştiinţei şi a aplicaţiilor ei practice, au dus la
necesitatea unor unităţi de măsură bine stabilite, precise, care să
asigure crearea unui sistem capabil să exprime unitar rezultatele
măsurărilor. Pentru fiecare specie de mărimi s-a adoptat o unitate de
măsură – o cantitate din aceeaşi specie adoptată convenţional ca
unitate cu care să se poată compara toate mărimile speciei, astfel
încât să fie uşor definită, reprodusă, păstrată şi transmisă cu precizie.
Dat fiind numărul foarte mare de specii de mărimi, în concordanţă cu
mărimile fundamentale şi derivate s-au adoptat două tipuri de unități
de măsură:
 unităţi de măsură fundamentale
 unităţi de măsură derivate: se stabilesc cu ajutorul
ecuaţiilor de definiţie formând ecuaţiile de dimensiuni
prin înlocuirea directă a mărimilor fundamentale cu
unităţile lor

Multiplii şi submultiplii unităţilor de măsură se formează cu

ajutorul prefixelor standardizate, prezentate în tabelul 1.1

Tab. 1.1. Multiplii şi submultiplii unităţilor de măsură

Denumirea Simbol Factorii de multiplicare
prefixului
Atto A 10-18
fempto F 10-15

11
Pico P 10-12
nano N 10-9
micro Μ 10-6
Mili M 10-3
centi C 10-2
Deci D 10-1
deca Da 101
hecto Ha 102
Kilo K 103
mega M 106
Giga G 109
Tera T 1012
Peta P 1015
Exa E 1018

În afară de multiplii şi submultiplii formaţi cu prefixele

arătate în tabel, se mai construiesc şi alţii, cu caracter practic, pentru
anumite domenii, ca de exemplu:
 angström 1 Å = 10-10 m;
 tonă 1 t = 103 kg;
 tonă forţă 1 tf = 9,81·103 N;
 stenă 1 sn = 1 kN;
 unitate astronomică 1 UA = 1,496·1011 m;
 an lumină 1 a.l. = 9,4605·1015 m.

Unităţile de măsură ale mărimilor derivate care se formează

fără intervenţia vreunui coeficient numeric (coeficient de coerenţă
egal cu 1) se numesc coerente. Există şi unităţi de măsură cu
coeficient de coerenţă diferit de 1 care pot fi găsite în alte sisteme
decât S.I., numite unităţi necoerente.
Dezvoltarea rapidă a ştiinţei şi tehnologiei a pus problema
definirii şi măsurării cât mai precise a noi şi noi mărimi. În acest
mod, s-a ajuns la sisteme de mărimi şi apoi la sisteme de unităţi de
măsură, care sunt ansamblul tuturor unităţilor fundamentale şi a
unităţilor derivate caracteristice unui sistem de mărimi. Un sistem de
mărimi este coerent dacă toate unităţile de măsură corespunzătoare
mărimilor derivate sunt coerente. Este evident că dacă sistemul de

12
mărimi este coerent, atunci şi sistemul de unităţi de măsură este
coerent. Sistemul internațional SI are la bază şapte mărimi
fundamentale, după cum este prezentat în tabelul 1.2. În tabelul 1.3
sunt prezentate lista mărimilor derivate fără dimensiuni şi a unităţilor
lor de măsură.

Tab. 1.2 Lista mărimilor fundamentale şi a unităţilor de măsură

corespunzătoare în S.I.
Mărimea Simbol Unitatea fundamentală
fundamentală mărime Denumire Simbol
Lungime L, l metru m
Masă M, m kilogram kg
Timp T, t Secundă s
Intensitatea I, i amper A
curentului
electric
Temperatura T, θ kelvin K
termodinamică
Intensitatea J, j candelă cd
luminoasă
Cantitate de N, n mol mol
substanţă

Tab. 1.3. Lista mărimilor derivate fără dimensiuni şi a unităţilor lor

de măsură
Simbol mărime
Mărimea fundamentală
Denumire Simbol
Unghi plan radian rad
Unghi solid steradian sr

Mărimile derivate fără dimensiuni (prezentate în tabelul 2.3),

s-au numit până la recomandarea CIMG (Comitetul Internaţional de
Măsuri şi Greutăţi) din 1980 mărimi suplimentare. Unităţile
mărimilor fundamentale ale sistemului SI au suferit diverse

13
modificări în timp, în concordanţă cu evoluţia cunoştinţelor
referitoare la acestea.

1.3 Semnale și perturbații

Prin semnal se înțelege o manifestare fizică care se poate

propaga printr-un mediu dat. La un sistem fizic în evoluție se
evidențiază cel puțin un parametru principal care exprimă caracterul
specific al sistemului. Un semnal poate fi definit ca o entitate
purtătoare de informaţii cu privire la prezenţa sau evoluţia unui
sistem fizic. El poate fi privit ca un model al informaţiei. Din acest
model, prin studierea parametrilor acestuia precum şi prin prisma
cunoştinţelor care exista despre el, poate fi obţinută informaţia.
Prezența acestui parametru principal este stabilită prin
mesajul pe care sistemul în evoluție îl transmite în exteriorul său.
Aceasta se realizează prin intermediul unui dispozitiv sensibil numit
sesizor, urmat de un convertizor care transformă în mod convenabil
informațiile captate de sesizor. Se obține astfel un semnal care,
printr-un canal de transmisiune este condus la receptor, după care se
procedează la exploatarea datelor obținute despre evoluția sistemului.
Un semnal analog este un semnal cu o variaţie continuă, în
contradicţie cu cel digital, ce are o variaţie în trepte. Un exemplu
bun de analog vs. digital este în cazul ceasurilor: cele analogice
posedă ace indicatoare şi practic nu au o limită de precizie în ceea ce
priveşte indicarea exactă a orei; cele digitale în schimb, nu pot indica
intervale de timp sub capacitatea lor de afişaj, ceea ce în multe cazuri
se reduce la secunde (rezoluţie). Ambele tipuri de semnale, atât
analogice cât şi digitale, îşi găsesc aplicaţia în sistemele electronice
moderne, iar distincţia dintre aceste două tipuri de informaţie va fi
reluată în subcapitolele viitoare.

1.3.1 Semnale periodice

Semnalele periodice sunt acele semnale care se reproduc în

formă identică după un interval de timp numit perioadă. Ele pot fi
descrise în domeniul timp ca funcții de amplitudine, frecvență și
fază.

14
 Orice semnal periodic poate fi descris ca o serie armonică
echivalentă ca în relația 1.1:
∞
x (t )= A0 + ∑ A n⋅cos( n⋅ω⋅t+ϕ n )
n=1 (1.1)

unde se cunoaște faptul că:

ω=2⋅π⋅f (1.2)

Înlocuind în relația 1.2 se obține:

∞
x (t )= A0 + ∑ A n⋅cos(2⋅π⋅n⋅f⋅t+ϕ n )
n=1 (1.3)

unde se regăsesc cele trei componente prezentate mai sus și o

componentă continuă a semnalului:
 A0 – componenta continuă a semnalului periodic
 An – amplitudinea a – n – a a semnalului periodic
 f – fundamentala semnalului
 nf – armonica a – n – a a semnalului periodic
 φn – faza inițială

Deoarece timpul și frecvența sunt două noțiuni similare care

reprezintă periodicitatea unui fenomen, atunci semnalele pot fi
reprezentate în funcție de timp sau în funcție de frecvență. Dacă se
dorește reprezentarea tensiunii electrice sinusoidale care variază
după relația 1.4, atunci graficul va arăta ca cel din figura 1.2:
u=U m⋅sin ( 2⋅π⋅f ⋅t ) (1.4)
unde:
 u – tensiunea electrică sinusoidală
 Um – amplitudinea tensiunii electrice
 f – frecvența tensiunii electrice
 t – timpul

Relația 1.4 evidențiază faptul că un semnal periodic are un

spectru de frecvențe discret, format din linii spectrale plasate la
multiplii frecvenței fundamentale.

15
 a. b.
Fig. 1.2 Reprezentarea tensiunii electrice sinusoidale
a. funcție de timp, b. funcție de frecvență

Pentru semnalele periodice sunt caracteristici următorii

parametrii:
 perioada T – reprezintă intervalul de timp între două
reproduceri în formă identică
 frecvența f – reprezintă numărul de perioade în unitatea
de timp
 valoarea medie Xmed – reprezintă componenta continuă a
semnalului și este definită de relația 1.5, în care
intervalul de timp între t1 și t2 se consideră egală cu
perioada T:
t2
1
X med = ⋅∫ x (t )⋅dt
t 2 −t 1 t
1 (1.5)

 valoarea medie a modulului ǀXǀmed – definită de relația

1.6, în care intervalul de timp între t1 și t2 se consideră
egală cu perioada T:

16
 t2
1
|X med|= ⋅∫|x ( t )|⋅dt
t 2−t 1 t
1 (1.6)
 valoarea maximă Xmax
 valoarea vârf la vârf – reprezintă diferența dintre
valoarea maximă și valoarea minimă a semnalului
 valoarea efectivă Xef – definită de relația 1.7, în care
intervalul de timp între t1 și t2 se consideră egală cu
perioada T, iar pentru valori intermediare cunoscute,
aceasta este radicalul sumei patratelor acestora:

√
t2
1
⋅∫ x 2 ( t )⋅dt =
√∑ X
2
X ef = ief
t 2 −t 1 t i
1 (1.7)

 factorul de formă kf, definit prin relația 1.8:

X ef
kf=
X med (1.8)

 factorul de umplere D, definit ca raport dintre durata

unui impuls și perioada acestuia în relația 1.9:
t0
D=
T (1.9)

 factorul de creastă CF, definit în relația 1.10:

X mas
CF=
X ef (1.10)

1.3.2 Semnale singulare

Semnalele singulare sunt acele semnale care prezintă un

caracter unic ce pot fi descrise în domeniul timp, funcția de timp
fiind caracterizată prin:
 momentele trecerii prin zero
 valorile de vârf

17
  durata semnalului
 energia

Semnalele singulare se folosesc în transmiterea informațiilor,

analiza sistemelor, teste, etc. În domeniul frecvență, analiza
semnalelor singulare se face similar cu metoda de analiză a
semnalelor periodice, acestea fiind caracterizate de un spectru
continuu infinit de frecvențe. Semnalele singulare și cele periodice
sunt semnale deterministe deoarece pot fi exprimate printr-o lege de
variație cunoscută. Cele mai folosite semnale singulare sunt
prezentate în figurile de mai jos:
 semnal de treaptă unitară

Fig. 1.3 Semnal de treaptă unitară

Funcția matematică care reprezintă graficul din figura 1.3 se

poate scrie ca în relațiile 1.11 și 1.12:

f (t )=0 când t < 0 (1.11)

f (t )=1 când t > 0 (1.12)

 semnal de tip rampă

18
 Fig. 1.4 Semnal de tip rampă

Funcția matematică care reprezintă graficul din figura 1.4 se

poate scrie ca în relațiile 1.13 și 1.14:

f (t )=tg(α )=0 când t < 0 (1.13)

f (t )=tg(α )=a⋅t când t > 0 (1.14)

 impulsul DIRAC

Fig. 1.5 Semnal de tip impuls DIRAC

Funcția matematică care reprezintă graficul din figura 1.5 se
poate scrie ca în relațiile 1.15, 1.16 și 1.17:

f (t )=0 când t < 0 (1.15)

1
f (t )= lim
Δt→ 0 Δt când 0 < t < Δt (1.16)
f (t )=0 când t > 0 (1.17)

19
1.3.3 Semnale aleatoare

Semnalele aleatoare sunt acele semnale care au un caracter

întâmplător și imprevizibil în timp, valoarea instantanee a acestor
semnale este caracterizată prin funcții de probabilitate. Aceste
semnale prezintă un spectru continuu într-o bandă de frecvențe dată.
Indiferent de tipul semnalului, pentru procesul de măsurare prezintă
importanță modul de reprezentare a semnalelor în timp ele putând fi:

a. b.

c. d.

Fig. 1.6 Reprezentarea în timp a semnalelor

unde:
 figura a. – semnal analogic continuu în timp
 figura b. – semnal analogic discret în timp
 figura c. – semnal discret în amplitudine și continuu în
timp

20
  figura d. – semnal discret în amplitudine și în timp

În scopul îmbunătățirii procesului de transmitere a

informației și pentru creșterea raportului semnal – zgomot, care se
definește ca raportul dintre puterea semnalului util și puterea
corespunzătoare perturbațiilor dintr-un punct dat al liniei de
transmisiune, se folosesc diferite procedee de prelucrare a semnalelor
care se vor prezenta ulterior.
1.3.4 Perturbații

Perturbațiile sunt acele semnale parazite ce nu contin

informatii utile și se suprapun în mod nedorit peste semnalul util.
Prelucrarea semnalului se efectuează la nivelul receptorului
și are drept scop regăsirea semnalului util. Semnalul obținut de la
sistemul examinat este o funcție de timp, întrucât evoluția procesului
se desfășoară în timp. Trebuie menționat că perturbațiile și
zgomotele sunt deasemenea fenomene care se desfășoară în timp ca
și semnalele utile, între semnalele utile și perturbații nefiind o
deosebire de esență, ci doar una de ordin subiectiv privită din punct
de vedere al omului. Se prezintă în figura 1.7 distribuția
perturbațiilor în funcție de frecvență.

21
 Fig. 1.17 Distribuția perturbațiilor în banda de frecvență

Spre deosebire de semnalele utile, perturbațiile sunt

caracterizate prin aspectul lor nedorit.De aceea, în sfera notiunii de
semnal se includ atât semnalele utile cât și perturbațiile, evolutia lor
în decursul timpului fiind descrisă de funcția semnal f(t). Există
cazuri în care funcția semnal se poate exprima în functie de o
variabilă independentă diferită de timp. Aceste situații nu modifică în
principiu procedura de prelucrare a datelor, datorită prezenței altei
variabile decât timpul. De obicei, perturbațiile au caracter aleator,
însă pot fi și semnale deterministe. Distribuția perturbațiilor poate fi
realizată în funcție de frecvența la care apar ca și semnale.
Se poate observa din figura 1.17 că semnalele perturbatoare
se pot clasifica după trei domenii de frecvență. Clasificarea acestora
după intervalul de frecvență și identificarea sursei care generează
aceste semnale perturbatoare, respectiv efectele care sunt create
odată cu generarea semnalelor perturbatoare peste semnalul util se
prezintă în tabelul 1.4.

Tab. 1.4 Clasificarea perturbațiilor

22
 Semnal Interval de Sursă semnal
Efect obținut
perturbator frecvență perturbator
Descărcări electrice Zgomot în
Atmosferic
0 – 50 Hz atmosferice difuzoare
Mecanic Vibrații mecanice microfonie
Tensiuni induse de Zgomot în
Brum 50 – 103 Hz cablurile electrice ale difuzoare la
rețelei de alimentare volum redus
Zgomotul propriu al
amplificatoarelor,
103 – 105 Zgomot
zgomot alb tranzistoarelor,
Hz intern
diodelor,
rezistoarelor
Emițătoare radio TV
peste 105 sau alte componente Zgomot
emițătoare
Hz industriale de perceptibil
frecvență înaltă

1.3.5 Eșantionarea semnalelor

Eșantionarea semnalului reprezintă conversia unui semnal

continuu variabil în timp într-un semnal discret în timp, format dintr-
o succesiune de impulsuri foarte scurte numite eșantioane ale căror
amplitudini sunt egale cu valoarea semnalului de eșantionare.
Procesul de eșantionare se întălnește în cele mai variate
domenii deoarece orice măsurare este o eșantionare. Eșantioanele pot
fi:
 uniforme: eșantionarea se realizează la intervale de timp
egale care poartă numele de perioadă de eșantionare
(Te)
 neuniforme

Un exemplu de eșantionare a unui semnal se prezintă în

figura 1.18. Se recomandă ca frecvența de eșantionare (fe) care
reprezintă inversul perioadei de eșantionare să fie de cel puțin două
ori mai mare decât cea mai mare frecvență conținută în spectrul
semnalului, așa cum se prezintă în relația 1.18.

23
 Fig. 1.18 Eșantionarea semnalului

f e >2⋅f max (1.18)

Se prezintă în figura 1.19 procedura de eșantionare și modul

în care pot apare erori în reconstituirea semnalului original dacă nu
sunt respectate condițiile de eșantionare din relația 1.18.

24
 Fig. 1.19 Reconstituirea semnalului original după eșantionare

Conform relației 1.18 perioada de eșantionare trebuie să fie

de cel puțin două ori mai mare decât perioada semnalului. Se
consideră un semnal ca cel din figura 1.19 cu perioada Tsemnal,
respectiv o perioadă de eșantionare notată în prima situație cu
Teeronat, iar ulterior cu Tecorect. Conform graficului din figura 1.19
semnalul original este reconstituit corect dacă este respectată condiția
din relația 1.19:
Te eronat
≥2
T semnal (1.20)

Erorile cauzate de eșantionarea cu frecvență mai mică decît

cea mai mare frecvență a semnalului util se numesc erori de aliere.
În condițiile îndeplinirii relației 1.20 frecvența semnalului
reconstituit va fi conform relației 1.21:

25
f reconstituită=|f int rare−CMAM (f esantionare )| (1.21)

unde:
 freconstituită – frecvența reconstituită a semnalului original
 fintrare – frecvența de intrare a semnalului original
 CMAM(feșantionare) – cel mai apropiat multiplu al
frecvenței de eșantionare

1.4 Metoda de măsurare. Clasificarea metodelor de

măsurare

Măsurarea, în esenţă, este un complex proces informaţional

care poate să se adreseze unui domeniu subiectiv (neinstrumental)
sau obiectiv (instrumental) şi a devenit principalul mijloc prin
intermediul căruia se obţin informaţiile de măsurare pe care le
reclamă conducerea diverselor tipuri de sisteme fizice, tehnologice,
biologice, sociologice, militare etc., indiferent de structura sau
dimensiunile acestora.
Orice măsurare are la bază un fenomen, o legitate sau un
efect fizic. Această bază ştiinţifică a măsurării este denumită în
general principiu de măsurare. Principiile de măsurare sunt studiate
în fizică (aspectele teoretice) şi în metrologia aplicată (mai ales
aspectele aplicative). Ansamblul relaţiilor teoretice şi operaţiilor
experimentale pe care le implică măsurarea, privite în general,
caracterizează metoda de măsurare.
Clasificarea metodelor de măsurare se poate face după
multiple criterii deşi mijloacele de măsurare complexe reunesc, de
obicei, caracteristicile mai multor criterii, ceea ce face destul de
dificilă încadrarea lor distinctă în una din categorii. Ele pot fi
organizate după cum urmează:
 După modul de obţinere a valorii măsurandului:
o Metoda de măsurare directă este metoda prin care
valoarea măsurandului este obţinută nemijlocit, fără
a se apela la măsurarea altor mărimi legate de el prin
relaţii de definiţie. Se consideră metodă de măsurare
directă dacă în interiorul mijlocului de măsurare se

26
 determină de fapt alte mărimi, dar acestea indică
valoarea măsurandului.
o Metoda de măsurare indirectă prin care valoarea
măsurandului este obţinută în funcţie de alte mărimi
efectiv măsurate, legate de aceasta printr-o relaţie
fizică. Metoda de măsurare indirectă constă din una
sau mai multe măsurări directe, urmate de calcule.
Metoda de măsurare indirectă poate fi privită ca un
ansamblu de măsurări directe.
 După felul de desfăşurare a măsurării:
o Metoda de măsurare prin comparaţie la care
valoarea măsurandului se compară cu valoarea
cunoscută a unei aceleiaşi mărimi, reprodusă cu
ajutorul unei mărimi ce intervine în procesul de
măsurare. Metoda de măsurare prin comparaţie
poate fi efectuată prin:
 comparaţie simultană: măsurandul
este comparat nemijlocit cu una sau
mai multe mărimi furnizate de un
etalon
 comparaţie succesivă: mărimea
etalon nu participă la fiecare
măsurare : ea este folosită pentru
etalonarea iniţială a unui aparat care
păstrează astfel informaţia de
măsurare şi pe care apoi o transmite
măsurandului la fiecare măsurare.
o Metoda de măsurare prin substituţie în care
valoarea măsurandului este înlocuită cu cea a unei
măsuri, astfel ca efectele asupra mijlocului de
măsurat să fie aceleaşi
o Metoda de măsurare prin coincidenţă când
determinarea valorii măsurandului se bazează pe
observarea coincidenţei unor repere sau semnale
 După felul de reperare a mărimii:

27
 o Metoda de măsurare cu contact în care este necesar
contactul dintre măsurand şi un element al
mijlocului de măsurare
o Metoda de măsurare fără contact în care nu este
necesar contactul dintre obiectul ale cărui
caracteristici le determinăm şi elemente ale
mijlocului de măsurare
o Metoda de măsurare prin rezonanţă în care relaţia
dintre mărimile comparate se obţine în condiţiile de
rezonanţă ale unui sistem oscilant
 După precizia de măsurare:
o Metode de măsurare de laborator la care se
determină şi se ţine seama de erorile de măsurare.
o Metode de măsurare tehnice la care nu se ţine seama
de erorile de măsurare, deoarece mijloacele de
măsurare au erori limită cunoscute date prin clasele
de precizie.
 După modul de redare al rezultatului măsurării:
o Metode măsurare analoage – sunt caracterizate prin
faptul că oricărei valori a mărimii de intrare din
domeniul de măsurare îi corespunde în mod
continuu o valoare din domeniul de ieşire.
o Metode de măsurare numerice (digitale) – sunt
caracterizate de faptul că în lanţul de măsurare are
loc o conversie a semnalului de măsurare din analog
în digital, prelucrarea semnalului în acest caz se face
prin numărare, prin urmare, unui domeniu de valori
a mărimii de intrare i se ataşează o valoare măsurată
sub o anumită formă codificată.

Particularizând cele prezentate mai sus metodele de măsurare

pot fi sintetizate după aplicabilitatea acestora în domeniul tehnic.
Această sinteză a metodelor de măsurare se prezintă în tabelul 1.5.

Tab. 1.5 Sinteza metodelor de măsurare

Metode de măsurare Exemple

28
Metodă Măsurarea
de lungimii cu o
măsurar riglă
e directă Compararea
directă etaloanelor de
tensiune prin
opoziţie
Calorimetru
1
diferenţial
:
simplă Compararea
1
prin maselor
substituţi folosind o
e balanţă cu braţe
indirect
egale
ă
prin Compararea
comparaţi
permutar rezistenţelor cu
e
e o punte cu
simultană
braţe egale
Compararea
maselor prin
metoda seriei
închise
prin adiţionare
Compararea de
rezistenţe
electrice prin
1
însumare
:
Balanţă cu
n
braţe neegale
Compensator
prin multiplicare
de c.c.
Punte de
măsurare
comparaţi Cu memorie mecanică Manometru cu
e element elastic
succesivă Balanţă
dinamometrică
Instrument

29
 electric
indicator
Voltmetru
digital
Cu memorie electrică
Fluxmetru
electronic
Amperorămetr
Cu alte tipuri de u electrolitic
memorie Termometru cu
lichid
Manometru cu
coloană de
lichid
Metodă de măsurare indirectă Măsurarea
densităţii
Măsurarea
rezistivităţii

La comparaţia simultana directă, măsurandul este

comparat cu un etalon de valoare apropiată sau egală, în mod
nemijlocit. Ea poate fi aplicată numai mărimilor fizice care pot să ia
atât valori pozitive cât şi valori negative cum ar fi:
 Lungime
 Presiune
 Forţă

Comparaţia simultană directă nu poate fi aplicată mărimilor

care iau numai valori în domeniul pozitiv:
 Mase
 Rezistenţe electrice

Prezența mărimii de referință care este dată de etalon este

indispensabilă în procesul de măsurare. Se prezintă în figura 1.20
comparația simultană directă:

30
 Fig. 1.20 Comparația simultană directă

Metodele de comparație simultană pot fi:

 diferențiale – metoda se aplică în cazul în care
măsurandul se compară cu un etalon și se măsoară
diferența, conform relației 1.22:
x=x 0 +d (1.22)

unde:
o x – valoarea masurandului
o x0 – valoarea etalonului
o d – diferența măsurată direct

Dacă diferenţa d este suficient de mică faţă de x0, eroarea

care afectează pe d este neglijabilă şi incertitudinea rezultatului este
practic egală cu incertitudinea lui x0.
 de zero – metoda se aplică ca un caz particular al
metodei diferențiale în care se urmărește ca diferența

31
 dintre măsurand și etalon să fie nulă, conform relației
1.23:
x=x 0 (1.23)

unde:
o x – valoarea măsurandului
o x0 – valoarea etalonului

Astfel, aparatul de măsurat este folosit doar ca indicator de

nul şi influenţează şi mai puţin rezultatul măsurării. Cu toate acestea,
rezultatul măsurării prin această metodă, poate fi afectat de erori prin
instabilitatea mărimii de referinţă sau prin imposibilitatea varierii ei
în trepte suficient de fine.
 de coincidență – metoda la care se urmărește
suprapunerea unor repere

La comparația succesivă mărimea de referință nu participă

direct la fiecare măsurare, ea fiind folosită pentru calibrarea inițială a
aparatului care stochează în memoria sa informația de etalonare,
informație care primită o singură dată de la etalon și care va fi
utilizată de către aparat la fiecare măsurare conform figurii 1.21

Fig. 1.21 Comparația succesivă

Cele prezentate anterior reprezintă motivul pentru care

periodic, în funcție de precizările producătorului respectiv de

32
legislația națională, aparatele se verifică (operația poartă numele de
scadența metrologică) pentru a se constata dacă informația de
etalonare stocată s-a alterat și în caz afirmativ aparatul este
recalibrat.
Etalonul este un mijloc de măsurare destinat definirii,
conservării sau determinării uneia sau mai multor valori cunoscute
ale unei mărimi pentru a îi servi referință în compararea cu alte
mijloace de măsurare. Uniformitatea și compatibilitatea
măsurătorilor impune ca aceste etaloane să fie categorisite
corespunzător după cum urmează:
 de definiție – etalonul trebuie să principalele unități de
măsură în conformitate cu definițiile lor
 de transfer – etalonul trebuie să asigure următoarele
aspecte:
o permită corelarea unităților de măsură derivate între
ele
o să realizeze derivarea de noi unități de măsură
o să extindă domeniul de multiplii și submultiplii ai
unităților de bază
o să faciliteze trecerea de la un regim static la unul
dinamic
 de conservare – etalonul trebuie să asigure menținerea
unităților de măsură constante în timp

1.5 Mijloace de măsurare

Mijloacele de măsurare sunt ansambluri tehnice utilizate

pentru obţinerea unor informaţii de măsurare. Ele materializează,
conservă şi furnizează informaţii de măsurare. Clasificarea
mijloacelor de măsurare se poate face, de obicei, după criterii
multiple, în funcţie de cazul particular în care ele sunt încadrate:
 Din punct de vedere al complexităţii, categoriile
principale de mijloace de măsurare sunt:
o Măsuri
o Aparate de măsurat
o Ansambluri , instalaţii şi sisteme de măsurare.

33
  Din punct de vedere al destinaţiei, mijloacele de
măsurare se împart în două categorii:
o Etaloane (mijloace de măsurare etalon)
o Mijloace de măsurare de lucru.

 După poziţia într-un aparat de măsură se poate vorbi

despre :
o Detector (element sensibil)
o Adaptor
o Elemente auxiliare.

1.5.1 Măsuri

Măsura este mijlocul de măsurare care reproduce una sau

mai multe valori ale unei mărimi fizice. Măsurile sunt destinate
conservării unităţilor de măsură. Principala lor caracteristică este
stabilitatea cu care îşi păstrează valoarea în timp sau la variaţiile unor
factori perturbatori.
În general, măsurile nu pot servi pentru efectuarea
măsurărilor decât asociate cu aparate, care de cele mai multe ori sunt
aparate comparatoare, care compară măsurandul cu mărimea de
referinţă generată de măsură. Excepţie fac unele măsuri de lungime
(rigle, rulete, panglici etc.), de unghi plan, de volum şi altele cu care
se poate măsura şi independent, comparaţia făcându-se vizual.
Măsurile pot fi :
 Măsurile cu valoare unică păstrează o singură valoare a
măsurandului
 Măsurile cu valori multiple sunt:
o măsuri cu valori discrete (mai multe valori distincte)
realizate prin reunirea mai multor măsuri selectabile
sau comutabile cu un dispozitiv adecvat
o măsuri cu valoarea variabilă continuu (într-un
interval dat), obicei prevăzute cu o scară gradată

Trebuie menţionat că pe lângă măsurile cu construcţie

simplă, cum sunt calele, greutăţile etc., există şi măsuri cu o
construcţie relativ complexă, ca de exemplu un rezistor în decade.

34
Caracterul complex al acestora, incluzând chiar parţi specifice unor
aparate de măsură, nu le schimbă calitatea de măsurii. După
destinaţia lor, se deosebesc:
 măsuri etalon – servesc pentru etalonarea sau verificarea
metrologică a aparatelor de măsurat, pe când măsurile de
lucru se folosesc în măsurările curente
 măsuri de lucru – se folosesc în măsurările curente.

Substanţele măsură sunt măsuri care constau din substanţe

(materiale) având o anumită proprietate fizică, de stabilitate ridicată
şi de o valoare cunoscută (lichide de densităţi cunoscute, soluţii
tampon de pH, mostre de culoare, soluţii de conductivitate
electrolitică cunoscute.

1.5.2 Aparatele de măsură

Operaţia de măsurare ca o comparaţie direct perceptibilă a

mărimii de măsurat cu unitatea de măsură nu este posibilă decât într-
un număr restrâns de cazuri, în care unităţile pot fi realizate sub o
formă ce permite utilizarea lor ca atare. Restricţiile apar pe de o parte
prin faptul că există numeroase mărimi fizice ce nu sunt accesibile
simţurilor umane, iar pe de altă parte chiar şi în cazurile celor care
posedă aceasta proprietate numai un domeniu limitat de valori poate
fi sesizat.
De cele mai multe ori între mărimea de măsurat şi organele
de percepţie este necesar să se intercaleze anumite dispozitive care,
acţionate de mărimea respectivă pe baza energiei asociate acesteia
sau a unei energii auxiliare de activare, determină apariţia unor
efecte susceptibile de a fi percepute.
Pe baza acestor considerente se poate defini noţiunea de
aparat de măsură : acel dispozitiv care stabileşte o dependenţă între
mărimea de măsurat şi o alta ce poate fi percepută în mod nemijlocit
de organele de simţ umane, astfel încât permite determinarea valorii
mărimii respective pe baza unei scări de măsurare, se numeşte
aparat de măsură.
Aceasta este o definiţie generală care are în vedere înţelesul
clasic al noţiunii de aparat de măsură, ce presupune utilizarea
acestuia de către un operator uman. In instalaţiile automate, unde

35
intervenţia directă a omului este eliminată, noţiunea de aparat de
măsură se modifică în consecinţă. In acest caz, aparatul de măsură
este denumit traductor şi el stabileşte o corespondenţă între mărimea
de măsurat şu o mărime etalonată conform unei scări de măsurare,
apta de a fi prelucrată de elemente de automatizare sau de
echipamente de calcul, de exemplu regulatoarele în sistemele de
reglare convenţionale sau calculatoarele de proces în sistemele de
automatizare complexă.
Unele aparate de măsură de structură simplă sunt numite şi
instrumente de măsurat. Caracteristic pentru instrumentele de
măsurat este faptul că în acestea are loc numărul minim de conversii
necesare pentru efectuarea măsurării. O reprezentare simplificată a
aparatului de măsură este cea din figura 1.22. În această
reprezentare, aparatul de măsură este privit ca un sistem tehnic care
generează o mărime de ieşire y, funcţie de mărimea de intrare x
(măsurandul).

Fig. 1.22 Funcția fundamentală a aparatului de măsură

Funcţia se numeşte funcţie de conversie (sau funcţie

caracteristică) a aparatului de măsură și este prezentată în relația
1.24.
y=f ( x ) (1.24)

În general, mărimea de ieşire depinde nu numai de

măsurand, ci şi de mărimile de influenţă. De asemenea, mărimea de
ieşire a aparatului de măsură depinde de comenzile care au fost date
aparatului prin organele de comandă cu care acesta este prevăzut.
Aparatul de măsură trebuie să realizeze o corespondență
biunivocă între mărimea de intrare și mărimea de ieșire. Un exemplu
negativ pentru caracteristicile unui aparat de măsură este acela în
care forma caracteristicii echipamentului de măsurare nu permite

36
determinarea univocă a măsurandului deoarece unei valori a mărimii
de ieșire îi corespund două valori ale măsurandului. În figura 1.23
sunt prezentate două caracteristici ale unui echipament de măsurare
care evidențiază dependența dintre mărimea de ieșire și măsurand.

a. b.

Fig. 1.23 Dependența dintre măsurand și mărimea de ieșire

a. corespunzătoare, b. necorespunzătoare

Mărimea de ieșire poate fi adresată operatorului uman sau a

unui sistem tehnic interconectat cu aparatul. În cazul în care mărimea
de ieșire se adresează unui operator uman atunci aparatul de măsură
furnizează informația direct operatorul uman care deduce imediat
valoarea măsurată a mărimii de intrare. În acest caz informația poate
fi furnizată sub formă de indicație analogică, iar în cazul acesta
aparatul poartă denumirea de aparat analogic, respectiv informația
poate fi oferită sub formă numerică, iar în acest caz aparatul poartă
numele de aparat digital.

37
 Fig. 1.24 Forma generală a aparatului de măsură
În cazul în care aparatul de măsură se adresează unui unui
sistem tehnic, atunci el este un element de legătură într-un lanț de
măsurare furnizând o mărime de intrare pentru alt aparat sau sistem
de comandă și reglare sau pentru un calculator care va analiza
informațiile.
O reprezentare mai generală a aparatului de măsură are
forma din figura 1.24, unde s-a considerat că aparatul serveşte la
măsurarea a n mărimi diferite, are m mărimi de ieşire, este influenţat
de w mărimi de influenţă şi este prevăzut cu z comenzi diferite.

1.5.2.1 Clasificarea aparatelor de măsură

Aparate de măsură pot fi clasificate după diferite criterii.

Câteva dintre aceste criterii sunt următoarele :
 metoda de măsurare:
o aparate de măsură cu afişare directă, care indică
nemijlocit valoarea măsurandului, fără a fi necesară
raportarea la mărimi de referinţă. Aceste aparate
folosesc metoda de comparaţie succesivă
o aparate comparatoare, care permit determinarea
valorii măsurandului prin comparaţie cu mărimi de
referinţă cunoscute. Aceste aparate folosesc metoda
de comparaţie simultană şi caracteristic pentru ele
este faptul că necesită prezenţa unei masuri pentru
efectuarea măsurării
o aparate de măsură diferenţiale, care măsoară
nemijlocit diferenţa dintre măsurand şi o mărime de

38
 referinţă. Aceste aparate folosesc metoda de
măsurare diferenţială, o combinaţie între metodele
de comparaţie succesivă şi comparaţie simultană.

 natura mărimii de ieşire;

o aparate indicatoare, care măsoară valoarea
instantanee a măsurandului. Ele furnizează o
informaţie asupra valorii măsurandului în acelaşi
moment în care această informaţie este disponibilă:
 aparate cu acţiune directă care
efectuează operaţia de măsurare de
sine-stătătoare, fără intervenţia
operatorului
 aparate cu acţiune indirectă care
necesită intervenţia operatorului
pentru efectuarea măsurării
o aparate integratoare, măsoară integrala în timp a
mărimii de intrare ele indicând valoarea însumată a
măsurandului pe un interval de timp oricât de lung,
rezultatul măsurării, în acest caz, se obţine prin
diferenţa dintre două indicaţii succesive ale
aparatului, corespunzătoare celor două limite ale
intervalului de timp considerat.
o aparate înregistratoare, care păstrează, pe un suport
material, rezultatele unor măsurări succesive într-un
interval de timp dat, înregistrarea se poate face prin
trasarea curbei de variaţie a măsurandului
o aparate vizualizatoare, care pun în evidenţă, pe un
ecran luminos, curba de variaţie a măsurandului în
funcţie de o altă variabilă.

 mărimea măsurată
o aparate care măsoară o singură mărime
o aparate care măsoară mai multe mărimi diferite.

 limitele şi intervalele de măsurare

o un singur interval de măsurare

39
 o intervale multiple de măsurare

 principiul de funcţionare
o aparate mecanice
o aparate electrice
o aparate electronice
o aparate optice
o aparate pneumatice

 precizia de măsurare, respectiv sensibilitatea

o aparate de măsurat de precizie ridicată
o aparate de măsurat de precizie medie
o aparate de măsurat de precizie scăzută

 condiţiile de utilizare
o după condiţiile de mediu
o după locul de utilizare
o după modul de alimentare

 gradul de protecţie
o după rezistenţa la acţiuni mecanice
o după rezistenţa la medii explozive
o după rezistenţa la suprasarcini

1.5.2.2 Schemele bloc aparatelor de măsură

Procesul de măsurare presupune un fenomen de preluare a

informației de la măsurand sub forma unei energii, transmiterea
acesteia la o unitate de prelucrare care stabilește valoarea mărimii
măsurate prin comparație cu un etalon și care o aplică unui bloc de
ieșire care poate avea și un rol de indicator. Mărimile pot fi:
 active – mărimi care sunt purtătoare de energie
 pasive – mărimi la care informația este conținută în
structura măsurandului

Schemele bloc ale aparatelor de măsură sunt în evidentă

corelație cu tipul mărimii care este supusă măsurării. Dacă la

40
mărimile active informația este însoțită de energie, măsurarea
realizând-se fără aport energetic extern, la mărimile pasive
informația poate fi preluată prin procesul de măsurare doar dacă este
utilizată o sursă de energie externă. Este evident faptul că schema
bloc pentru măsurarea marimilor active este mult simplificată
comparativ cu schema bloc a aparatelor care măsoară mărimi pasive.
Se prezintă în figurile 1.25 și 1.26 cele două variante descrise.

Fig. 1.25 Schema bloc a aparatelor de măsurat pentru mărimi active

În cazul măsurării mărimilor active informația este preluată

de la măsurand de către traductorul de intrare care o convertește
astfel încât să poată fi transmisă printr-o linie de transmisie către o
unitate de prelucrare unde valoarea este comparată cu valoare
prescrisă în unitatea de memorie, rezultatul fiind valoarea măsurată
care este transmisă utilizatorului prin traductorul de ieșire.

41
 Fig. 1.26 Schema bloc a aparatelor de măsurat pentru mărimi pasive
Așa cum se afirma anterior pentru măsurarea mărimilor
pasive este necesară activarea acestora prin aport energetic extern.
Energia furnizată de sursa de energie activează proprietățile
măsurandului prin intermediul unui sistem de activare. Semnalul de
activare este aplicat direct traductorului 2 și respectiv
traductorului 1 în urma unui proces de modulare de către măsurand.
Prin liniile de transmisiune, semnalele sunt transmise unităților de
prelucrare de la ieșirea se aplică unui demodulator. Demodulatorul
are rolul de a extrage informația utilă, proporțională cu măsurandul,
pe care o aplicî traductorului de ieșire către utilizator.

1.5.3 Caracteristicile metrologice ale aparatelor de măsurat

Caracteristicile mijloacelor de măsurare se referă la cele

două regimuri de funcţionare ale lor: statice şi dinamice, precum şi la
construcţia şi exploatarea acestor echipamente. Caracteristicile
metrologice ale unui aparat de măsurat reprezintă ansamblul
caracteristicilor sale care pot afecta rezultatul măsurării.

1.5.3.1 Caracteristica statică

42
 Caracteristica statică reprezintă dependenţa idealizată între
mărimea de ieşire şi mărimea de intrare. În realitate, mărimea de
ieşire este descrisă de o relaţie care ţine seama şi de factorii de
influenţă şi de comenzile date sistemului, ea reprezentând
caracteristica statică reală a mijlocului de măsurare. Astfel, cu cât
sensibilitatea utilă va fi mai mare şi nu va depinde de mărimile
perturbatoare, iar cele parazite vor fi mai reduse, cu atât
caracteristica reală este mai apropiată de cea ideală. Se deduce astfel
că, prin concepţie şi prin construcţie, mijloacele de masurare se
realizează astfel încât mărimile de influenţă să determine efecte
minime, permiţând să se considere valabilă caracteristica statică
ideală, în limitele unei erori tolerate.
O importanţă deosebită pentru calitatea măsurării o prezintă
caracteristicile statice liniare, descrise de relaţii de forma:

y=k⋅x+ y 0 (1.25)
sau proporţionale:
y=k⋅x (1.26)

Tab. 1.6 Caracteristici statice uzuale ale aparatelor de măsură

Tipul Reprezentarea grafică
caracteristicii
Liniară

43
Neliniară
Parabolă

Neliniară
Hiperbolă

Neliniară cu
prag
de
insensibilitate
şi saturaţie
(liniară pe
porţiuni)

44
Neliniară cu
prag
de
insensibiltate
şi histerezis
(liniară pe
porţiuni)

Dacă funcţia care definește caracteristica este neliniară,

atunci şi caracteristica statică se zice că este neliniară. Dacă se ia în
o caracteristică liniară, ea se reprezintă într-un plan, iar dacă este
neliniară, într-un spaţiu cu un număr de dimensiuni egal cu numărul
mărimilor ce intervin în relaţia respectivă. In tabelul 1.6 sunt
reprezentate câteva dintre caracteristicile statice liniare şi neliniare
cele mai frecvent întâlnite pentru echipamentele de măsurare.
Caracteristicile statice sunt utile pentru definirea unor
indicatori de calitate ai mijloacelor de măsurare, cum sunt :
 caracteristici statice funcţionale:
o Domeniul de măsurare este gama de valori a unei
mărimi de măsurat pentru care erorile de măsurare
au fost reglementate;
o Limita superioară (respectiv inferioară) de
măsurare, reprezintă valoarea mărimii de măsurat
corespunzătoare reperului terminal (respectiv
iniţial);
o Domeniul de insensibilitate este domeniul de valori
ale mărimii de măsurat sub limita inferioară de
măsurare;
o Limita de supraîncărcare este valoarea maximă a
mărimii de măsurat sau a unei mărimi de influenţă la
care este expus mijlocul de măsurare, pentru care
după revenirea în limitele domeniului de măsurare
nu se modifică caracteristicile lui statică sau
dinamică;

45
 o Limita de siguranţă este valoarea maximă a
mărimii de măsurat sau a unei mărimi de influenţă la
care poate fi expus mijlocul de măsurare fără a fi
distrus sau fără a se modifica ireversibil
caracteristicile lui statică şi dinamică;
o Valoarea diviziunii este valoarea nominală a
măsurandului care corespunde intervalului cuprins
între două repere succesive ale scării convenţionale.
Ea este constantă în cazul unei caracteristici liniare
şi variabilă în cazul caracteristicilor neliniare.

 caracteristici statice metrologice :

o Exactitatea (precizia) unui mijloc de măsurare
exprimă gradul de exactitate al rezultatelor
măsurărilor. Un mijloc de măsurare este cu atât mai
precis cu cât rezultatele sunt mai juste şi mai fidele;
o Justeţea exprimă gradul de afectare al rezultatelor
măsurării, obţinute cu un mijloc de măsurare, cu
erori sistematice (calitatea de a da la măsurări
repetate şiruri de valori a căror medie aritmetică să
fie cât mai apropiată de valoarea adevărată a
măsurandului);
o Fidelitatea exprimă gradul de afectare al rezultatelor
măsurării, obţinute cu un mijloc de măsurare, cu
erori aleatoare (calitatea de a da la măsurări repetate
şiruri de valori cât mai apropiate între ele);
o Precizia instrumentală este caracteristica
metrologică a unui mijloc de măsurare care exprimă
calitatea acestuia în ceea ce priveşte gradul de
afectare a rezultatelor măsurărilor cu toate tipurile de
erori instrumentale.
o Sensibilitatea este caracteristica metrologică a unui
mijloc de măsurare care exprimă, pentru o valoare
dată a măsurandului, raportul dintre variaţia
semnalului de ieşire şi variaţia corespunzătoare a
măsurandului

46
 o Rezoluţia este cea mai mică variaţie a mărimii de
măsurat, care poate fi citită la ieşire pe dispozitivul
de indicare al mijlocului de măsurare.
o Pragul de sensibilitate se defineşte ca cea mai mică
valoare a măsurandului, care determină o variaţie
certă a mărimii de ieşire în condiţii normale de
funcţionare a mijlocului de măsurare. Pragul de
sensibilitate este un indicator utilizat îndeosebi
pentru măsurări de precizie ale unor mărimi de
valori reduse.
o Eroarea maximă tolerată este eroarea limită
prevăzută prin specificaţii, pentru a putea considera
drept legal un mijloc de măsurare, în urma unor
operaţii de etalonare sau de verificare metrologică
o Clasa de precizie este un indicator ce exprimă
cantitativ precizia mijloacelor de măsurare, în mod
unificat, indiferent de modul cum este exprimată
eroarea tolerată, conform tabelului 1.7.

Tab. 1.7 Indicarea clasei de precizie pe mijloacele de măsurare

Exempl
Forma erorii de bază u de
indici
Eroare de bază tolerată, exprimată în erori absolute. cl.2
Eroare raportată, valoarea convenţională fiind
1,5
exprimată în unităţi ale mărimii de măsurat.
Eroare raportată, valoarea convenţională fiind
0,5
exprimată prin lungimea scării.
Eroare relativă, exprimată în % din valoarea mărimii
0,5
de măsurat conform formulei
Eroarea relativă, exprimată în % din valoarea mărimii 0,02/0,0
de măsurat 1
Eroare relativă, exprimată în % din valoarea mărimii
0,5/0,2
de măsurat

1.5.3.2 Caracteristica dinamică

47
 Pe lângă erorile statice ale mijloacelor de măsurare, se
definesc şi erori dinamice, rezultate dintr-un regim variabil al
măsurandului. Erorile dinamice sunt erori suplimentare care apar la
variaţia în timp a măsurandului. Erorile dinamice interesează mai
ales în următoarele cazuri :
 La aparatele de măsurat destinate măsurării succesiunii
în timp a valorilor instantanee ale măsurandului variabil
(curba de variaţie în timp unei mărimi)
 La aparatele de măsurat la care timpul de răspuns trebuie
să fie scurt, cum sunt cele folosite în instalaţii şi sisteme
destinate măsurării succesive a unui număr mare de
măsuranzi (măsurări în puncte multiple).

În figura 1.27, este reprezentată variaţia în timp a mărimii de

ieşire a unui aparat de măsurat, la aplicarea unei mărimi de intrare cu
variaţia treaptă, în cazul obişnuit al unui regim slab oscilatoriu.
Printre parametrii caracteristici, cai mai importanţi sunt timpul de
creştere, timpul de răspuns şi supracreşterea.

Fig. 1.27 Răspunsul la un semnal treaptă

Timpul de creştere Tc este intervalul de timp în care
mărimea de ieşire creşte de la 10 % la 90 % din valoarea sa finală,
atunci când mărimea de intrare a variat brusc de la zero la o anumitǎ
valoare constantă.
Timpul de răspuns Tr este intervalul de timp între
momentul saltului mărimii de intrare de la zero până la o anumită

48
valoare constantă şi momentul în care mărimea de ieşire nu se mai
abate de la valoarea ei finală cu o cantitate mai mare decât eroarea
tolerată a aparatului.

1.5.4 Caracteristicile constructive ale mijloacelor de măsurare

Calitatea efectivă a unui aparat de măsură este determinată,

în afara concepţiei privind principiul de funcţionare, de modul în
care este el realizat constructiv, iar menţinerea acestei calităţi
depinde de exploatarea şi întreţinerea sa raţională. Unul dintre
indicatorii de calitate este robusteţea.
În general, aparatele permit obţinerea unor rezultate corecte
în anumite condiţii de funcţionare relative la factorii de mediu, la
condiţiile de alimentare, la limitele şi vitezele de variaţie ale
măsurandului etc. cu cât condiţiile de funcţionare, raportate la
performanţe, sunt mai severe, în sensul că aparatul poate suporta
acţiunea unor factori externi intenşi, admite variaţii în limite largi ai
parametrilor surselor de alimentare, precum şi variaţii bruşte ale
măsurandului, cu atât aparatul este mai robust. Aparatele robuste se
disting printr-o foarte bună stabilitate a caracteristicilor statice şi
dinamice.
În exploatare apar situaţii în care informaţiile de măsurare
furnizate de mijloacele de măsură sunt afectate de erori grosolane,
sau intervin întreruperi ale funcţionării acestora. Aceste situaţii în
care apar abateri inadmisibile de la caracteristicile statice şi dinamice
sunt denumite defecte sau ieşiri din funcţiune (ieşiri din clasa de
precizie). Cauzele defectelor sunt extrem de variate şi imprevizibile,
astfel încât apariţia defectelor are caracterul de proces aleator şi
caracterizarea se poate face numai în termeni de probabilitate. Dacă
unui mijloc de măsurare i se pot preveni, depista şi înlătura
defecţiunile, se spune că acesta are proprietatea de reparabilitate.
Proprietatea ca după efectuarea reparaţiilor să-şi recapete integral
capacitatea de funcţionare se numeşte restabilire.
Fiabilitatea înglobează:
 funcţionarea fără defecţiuni
 restabilirea
 durata de funcţionare.

49
 În evaluarea fiabilităţii mijloacelor de măsurare (ca şi pentru
alte sisteme) se disting mai multe categorii:
 Fiabilitatea precalculată este aceea care se determină
pornind de la concepţia aparatului, de la datele asupra
componentelor, pieselor şi materialelor pe care le
înglobează în condiţiile de utilizare.
 Fiabilitatea tehnică reprezintă fiabilitatea rezultată în
urma încercărilor, în condiţii de fabrică şi anumite
regimuri normate.
 Fiabilitatea operaţională este aceea determinată în
condiţii reale de exploatare, sub acţiunea complexă a
factorilor interni şi externi corespunzători.

Foarte frecvent, drept măsură cantitativă a fiabilităţii se

consideră probabilitatea funcţionării fără defecţiuni în decursul unui
interval de timp t, în condiţii date. Intervalul de timp T în care
mijloacele de măsurare funcţionează fără defecţiuni, constituie o
variabilă aleatoare denumită timp de funcţionare fără defecţiuni
(timp de bună funcţionare). El se poate evalua, în sens probabilistic
conform relaţiei 1.27:
Pr ob(T <t )=F (t ) (1.27)

unde:
 F(t) – funcţia de repartiţie de probabilitate a variabilei
aleatoare T. Ea reprezintă probabilitatea de defectare a
aparatului în intervalul de timp dat, t.

Probabilitatea ca aparatul să funcţioneze corect în intervalul

de timp t se exprimă prin relația 1.28:
Pr ob(T >t )=1−F (t )=R (t ) (1.28)
unde:
 R(t) – funcţia de fiabilitate a aparatului

Se definește caracteristica de robustețe ca fiind capacitatea

unui mijloc de măsurare de a își menține performanțele statice sau
dinamice în diferite condiții de mediu, printre acestea enumerându-
se:

50
 Protecția climatică – caracterizează comportarea
mijlocului de măsurare la acțiunea agenților climatici,
pentru fiecare din zonele macroclimatice existente pe
Pământ existând indicații asupra limitelor de funcționare
ale echipamentelor de măsurare
 Protecția anticorozivă – caracterizează rezistența
subansamblelor metalice ale mijloacelor de măsurare la
acțiunea directă sau indirectă a agenților corozivi
 Protecția împotriva pătrunderii corpurilor străine și
a apei IP – este o caracteristică care prin atribuirea unor
cifre după codul IP (de obicei 2 sau 3 cifre) specifică
următoarele:
o prima cifră – indică gradul de protecție a persoanelor
împotriva atingerii părților interioare ale
echipamentului aflate sub tensiune sau în mișcare,
precum și protecția împotriva pătrunderii corpurilor
străine
o a doua cifră – indică gradul de protecție împotriva
pătrunderii apei în interiorul echipamentelor
o a treia cifră – indică gradul de protecție împotriva
deteriorărilor mecanice ale mijlocului de măsurare
 Protecția la șocuri și vibrații – se asigură prin
reducerea momentelor de inerție ale componentelor
aflate în mișcare, prin rigidizarea pieselor,
componentelor și subansamblurilor, respectiv prin
introducerea unor sisteme de amortizare care să preia
vibrațiile induse în timpul funcționării
 Protecția contra exploziilor – indică capacitatea unui
mijloc de măsurare de a fi utilizat în incinte unde există
posibilitatea creării de atmosfere explozive
 Compatibilitatea electromagnetică – reprezintă
capacitatea echipamentelor electrice, electronice și de
radio de a coexista în aceeași zonă fără a se influența
reciproc din punct de vedere al perturbațiilor
electromagnetice
 Clasa de protecție împotriva electrocutării,
rigiditatea dielectrică, rezistența de izolație – indică

51
 gradul de protecție asigurat utilizatorului împotriva
electrocutării acestuia la apariția unor defecte ale
izolației

1.6 Erori de măsurare

Toate măsurările au ca scop determinarea valorilor

adevărate ale unor mărimi. Valoarea adevărată, prin ea însăşi, este o
noţiune absolută şi, în general, nu poate fi determinată, astfel că se
acceptă ca și valoare corectă o valoare măsurată. Diferența dintre
valoarea adevărată și valoarea măsurată este dată în general de erori
generate de către:
 imperfecţiunile aparatelor de măsură
 imprecizia de citire a observatorului
 variaţiile ce se produc în condiţiile de măsurare şi reglaj
ale aparatelor

Eroarea de măsurare se defineşte ca diferenţa dintre

valoarea măsurată şi valoarea adevărată a mărimii măsurate. Din
cauza celor arătat mai sus, orice măsurare este afectată de o
incertitudine de măsurare, care este intervalul în care se estimează,
cu o anumită probabilitate (nivel de încredere), că se află valoarea
adevărată a măsurandului. Rezultatul măsurării trebuie să fie însoţit
de indicarea incertitudinii, deoarece în lipsa ei poate să nu servească
scopului propus, sau cantitatea de informaţie conţinută să fie
insuficientă.
Pentru evaluarea corectă a incertitudinii de măsurare, este
necesar să se identifice natura şi sursa erorilor şi incertitudinile
parţiale ce revin acestora. Din punct de vedere al exprimării
matematice , în vederea evaluării lor, erorile pot fi :
 Eroare absolută
δ=x−x 0 (1.29)
unde:
o δ – eroarea absolută
o x – valoarea obţinută în urma măsurării
o x0 – valoarea adevărată a măsurandului

52
  Eroare relativă
δ x−x 0
ε= =
x0 x0 (1.30)

 Eroare raportată - defineşte ca raportul dintre eroarea

absolută şi o anumită valoare de referinţă, stabilită prin
specificaţii cum ar fi : intervalul de măsurare, limita
superioară a intervalului de măsurare, lungimea scării
gradate
δ
e=
xref
(1.31)

1.6.1 Sursele erorilor de măsurare

Procesul de măsurare a unei mărimi impune când aparatul de

măsură este pus în legătură cu măsurandul apariția unei interacţiuni.
Pe lângă aceasta, mai există şi alţi factori care influenţează
măsurarea, putând avea efecte şi asupra măsurandului şi asupra
aparatului. În consecinţă, sursele din care pot proveni erorile de
măsurare sunt cele prezentate în figura 1.28.

53
 Fig. 1.28 Sursele erorilor în procesul de măsurare

unde:
 op – eroarea generată de imperfecțiunea de citire a
operatorului uman
 r – eroarea de retroacțiunea (interacțiune) generată de
acțiunea factorului uman și de mijlocul de măsurare
 ap – eroarea instrumentală generată de mijlocul de
măsurare
 ext – eroarea generată de acțiunea unor factori externi
(climatici, mecanici, electrici)
 m – eroarea de model datorate măsurandului datorita
alegerii neadecvate a modelului teoretic care să
reprezinte măsurandul
 met – eroarea generată de metoda de măsurare aleasă

54
 Măsurandul provoacă erori de măsurare şi prin anumite
mărimi caracteristice proprii, altele decât mărimea care se măsoară,
care influenţează aparatul de măsurat. Acestea se numesc mărimi
(parametri) neinformativi, spre deosebire de mărimea care se
măsoară şi care este mărime (parametru) informativ în procesul
respectiv de măsurare. Mărimile neinformative caracteristice unui
obiect fac parte din mărimile de influenţă.
Erorile datorate aparatului de măsurat sau erorile
instrumentale, apar datorită proiectării şi construcţiei aparatului de
măsură. În condiţii normale de lucru, limitele erorilor instrumentale
sunt cunoscute din documentele care însoţesc instrumentul. De aceea
erorile instrumentale sunt cel mai uşor de evaluat de către orice
utilizator.
Erorile datorate interacţiunii obiect-aparat sau erorile de
retroacţiune sunt provocate de modificarea stării obiectului de către
aparatul de măsură, perturbaţia produsă ducând la o altă valoare a
măsurandului decât cea anterioară interacţiunii obiect-aparat. Erorile
de interacţiune apar întotdeauna la măsurarea cu aparate care nu au
surse proprii de energie (aparate pasive) şi preiau de la obiect energia
necesară măsurării. Dacă această cantitate de energie este
semnificativă în raport cu energia totală a obiectului, atunci apar
erori de retroacţiune.
Erori instrumentale pot apare şi în cazul măsurării cu aparate
care posedă energie proprie de măsurare (aparate active), datorită
schimbului energetic ce poate avea loc în ambele sensuri între obiect
şi aparat.
Erori datorate influenţelor exterioare sau erorile de influenţă,
provin de la factorii care acţionează asupra obiectului supus
măsurării şi asupra aparatului de măsură.
În anumite situaţii, mai ales la metodele indirecte de
măsurare, apar erori specifice numite erori de metodă. Ele se pot
încadra fie în categoria erorilor de model, fie în categoria erorilor de
interacţiune. Atunci când se apelează la metode de măsurare
subiective, şi când este nevoie ca operatorul uman să aprecieze
nuanţe, intensităţi luminoase, subdiviziuni, făcând raportarea
modului în care operatorul real efectuează această operaţie, cu
operatorul ideal, pot să apară ca distincte şi erorile de operator. Din

55
punct de vedere al categoriilor mari de surse de erori, ele se pot
încadra în categoria erorilor instrumentale.
După cum rezultă din cele arătate anterior, multitudinea
surselor de erori afectează măsurarea şi ele vor trebui să fie analizate
calitativ şi cantitativ. Variaţia în timp a tuturor acestor surse
influenţează mult rezultatul măsurării. Măsurarea nu se încheie odată
cu citirea unor valori pe aparatul de măsură. O parte componentă
necesarǎ fiecărei măsurări o constituie interpretarea indicaţiei
obţinute. La analiza calitativă a erorilor, trebuie să se verifice căile
pe care apar ele pentru a le preveni. Dacă se cunoaşte sursa erorii şi
căile de propagare a acestora, se pot efectua operaţii de eliminare sau
de compensare a lor.

1.6.2 Exactitatea, fidelitatea, justețea măsurătorilor și

clasificarea erorilor de măsurare

Exactitatea constituie calitatea unei măsurări de a da

rezultate apropiate de valoarea adevărată a măsurandului. O
măsurare este cu atât mai exactă cu cât erorile de măsurare care o
însoţesc (atât aleatoare cât şi sistematice) sunt mai mici.
In locul termenului “precizie de măsurare” se va folosi termenul
“exactitate”, termen adoptat în ultimele reglementări internaţionale;
prin aceasta nu se creează confuzii cu alte accepţiuni ale termenului
precizie.
Fidelitatea sau repetabilitatea constituie calitatea unor
măsurări repetate ale aceluiaşi măsurand de a da rezultate apropiate
între ele. O fidelitate bună a unei măsurări însemnă erori aleatoare
mici la repetarea măsurării respective, în aceleaşi condiţii. Trebuie
precizat că repetabilitatea se referă la măsurarea aceluiaşi măsurand,
în aceleaşi condiţii de mediu, cu aceleaşi mijloace şi metode, de către
acelaşi operator etc. Calitatea de a nu fi afectată de erori a măsurării
aceluiaşi măsurand în condiţii diferite, cu mijloace şi metode diferite
etc., se numeşte reproductibilitate. Termenul se aplică, de regulă,
unor anumite determinări efectuate la intervale mari de timp şi
eventual în locuri diferite.
Justeţea constituie calitatea unor măsurări repetate ale
aceluiaşi măsurand de a da rezultate ale căror valoare medie este
apropiată de valoarea adevărată a măsurandului. O justeţe bună a

56
unei măsurări însemnă o eroare sistematică mică a valorii medii a
rezultatelor obţinute prin repetarea de un număr mare de ori a
măsurării respective.
Exactitatea, fidelitatea şi justeţea sunt atribute generale ale
oricărui proces de măsurare. Exactitatea include fidelitatea şi justeţea
ca două componente distincte, complementare. Fidelitatea sugerează
concentrarea, stabilitatea, siguranţa, iar justeţea însemnă, în sens
larg, apropiere de adevăr.
Pentru a efectua o comparaţie între erorile sistematice şi cele
întâmplătoare, vom recurge la precizia de ochire cu o armă într-o
ţintă. O armă loveşte în ţintă cu atât mai precis cu cât loviturile intră
mai aproape de centrul ţintei (având eroare sistematică mică) şi cu
cât loviturile sunt mai concentrate intr-un acelaşi punct (au erori
aleatoare mici). Această caracteristică se poate ilustra semnificativ
prin schema loviturilor în ţintă conform figurii 1.29.

a. b. c. d.

Fig. 1.29 Schema loviturilor la țintă

Identificarea erorilor din punct de vedere calitativ este foarte

grea, câteodată imposibilă, dar există modalitatea de a fi evaluate.
Identificarea sau evaluarea erorilor de măsurare se realizează pe de o
parte prin cunoaşterea perfectă a caracteristicilor mijloacelor de
măsurare, a condiţiilor de măsurare, iar pe de altă parte prin repetarea
măsurării în aceleaşi condiţii cu acelaşi măsurand şi cu aceleaşi
metode şi mijloace de măsurare sau prin modificarea controlată a
acestora. Rezultatele astfel obţinute vor forma structuri statistice
pentru analiza cărora un instrument bine pus la punct este statistica
matematică. Din punct de vedere al structurii statistice se regăsesc
următoarele tipuri de erori:

57
 erori sistematice – se pot recunoaşte prin aceea că la
repetarea măsurării în condiţii identice rămâne constantă
atât ca valoare absolută cât şi ca semn, sau variază pe
baza unei legi cunoscute sau care poate fi definită când
condiţiile se modifică. Rezultanta erorilor sistematice
furnizează corecţiile.
 erori aleatoare (întâmplătoare) – sunt necontrolabile,
neputând fi identificate, ele variază imprevizibil atât ca
valoare absoluta cât şi ca semn atunci când se măsoară
repetat acelaşi măsurand în condiţii practic identice. Ele
se pot evalua cu ajutorul metodelor statisticii matematice
în baza cărora se determină incertitudinea măsurării,
adică valoarea limită a erorilor aleatoare.
 erori aberante (grosolane sau parazite) – au valori
considerabil mai mari, depăşind erorile cele mai
probabile şi care introduc riscul afectării fundamentale a
rezultatului final al măsurării.

58
 Sisteme senzoriale
2.1 Introducere
Senzorul reprezintă un dispozitiv specific care sesizează date referitoare la
starea externă a unui sistem. Pentru realizarea acestui deziderat senzorul trebuie să
reacționeze în baza unui principiu fizic astfel încât modificarea parametrilor de
reacție ai senzorului să reprezinte o cantitate măsurabilă proporțional cu informația
furnizată de sistemul fizic. În figura 2.1 se prezintă interacțiunea senzor sistem fizic.

Fig. 2.1 Interacțiunea senzor – sistem fizic

Principiile fizice de reacție sunt cele guvernate de legile

fizice ale sistemelor în care se desfășoară acțiunile. În timp, știința a
descoperit aceste legi de guvernare, efectele acestora fiind prezentate
în cele ce urmează:
 legea conducției electrice (legea lui Ohm) – tensiunea
electrică la bornele unui circuit pasiv (fără surse de
energie) este egală cu produsului dintre intensitatea
curentului electric și rezistența electrică a circuitului:

u R =R⋅i (2.1)

59
 Fig. 2.2 Legea lui Ohm pe o porțiune de circuit
unde:
o UR – tensiunea electrică aplicată rezistenței electrice
o R – rezistența electrică a circuitului
o I – intensitatea curentului electric din circuit

 teorema lui Ampere – un conductor parcurs de un

curent I și aflat în câmpul magnetic B este solicitat de o
forță F:
⃗F =I⋅⃗l ×B
⃗ (2.2)

60
Fig. 2.3 Teorema lui Ampere pentru un conductor infinit parcurs de
un curent și plasat într-un câmp magnetic
 principiul lui Arhimede – asupra unui corp scufundat
în fluid este exercitată o forță ascensională egală cu
greutatea lichidului deslocuit de corp care este
proporțională cu densitatea fluidului

F=V⋅g=S⋅ρ⋅g⋅( z+ h)−S⋅ρ⋅g⋅z (2.3)

Fig. 2.4 Principiul lui Arhimede aplicată în punctul C1

unde:
o F – forța arhimedică aplicată în punctul C1 din
figura 2.4
o V – volumul paralelipipedului (lungime L, lățime l
și înălțime H) scufundat în fluid
o ρ – densitatea fluidului
o g = 9,81 m/s2 – accelerația gravitațională

61
 o S – suprafața paralelipipedului (lungime L, lățime l)
scufundat în fluid

 ecuația lui Bernoulli – conservarea energiei fluidice

este dependentă de presiunea și viteza particulei

2
ρ⋅v
+ ρ⋅g⋅h+ p=const .
2 (2.4)

Fig. 2.5 Ecuația lui Bernoulli

unde:
o V – volumul fluidului
o ρ – densitatea fluidului
o g = 9,81 m/s2 – accelerația gravitațională
o h – înălțimea față de planul orizontal
o p – presiunea din recipient

 principiul coliniarității forței și accelerației al lui

Newton – accelerația imprimată unui corp este
proporțională cu forța aplicată și are aceeași orientare cu
forța

⃗F =m⋅⃗a (2.5)

unde:
o F – forța definită ca fiind derivata impulsului în timp

62
 o a – accelerația corpului
o m – masa corpului considerată constantă și
indepenedentă de viteză
 forța electromagnetică Lorentz – dacă într-o regiune
din spațiu se aduce un corp de probă încărcat cu o
sarcină electrică q și în această regiune există un câmp
electromagnetic caracterizat de intensitatea câmpului E
și inducția magnetică B, atunci asupra corpului se va
exercita o forță electromagnetică elementară:

⃗F =q⋅⃗E +q⋅( ⃗v ×⃗B ) (2.6)

a. b.

Fig. 2.6 Forța electromagnetică Lorentz

a. forța centripetă care se exercită asupra particulei, b. regula mâinii
stângi

unde:
o F – forța electromagnetică elementară orientată
perpendicular pe vectorul viteză a purtătorilor de
sarcină
o q – particula încărcată electric
o v – viteza purtătorilor de sarcină
o B – inducția magnetică a câmpului electromagnetic
o E – intensitatea câmpului electric

 efectul piezorezistiv – rezistență electrică își modifică

valoarea dacă materialul este supus unor deformări

63
 mecanice. Factorul de proporționalitate se numește
factor de tensosensibilitate și se definește ca fiind:

ΔR Δρ
R ρ
K= = +(1+2⋅v )
ε ε (2.7)

unde:
o K – factor de tensosensibilitate
o ε – alungirea relativă a firului
o ρ – rezistivitatea materialului
o v – coeficientul lui Poisson (coeficient de contracție
al materialului)

 efectul Poisson – apare atunci când un material suferă o

deformare specifică în direcția perpendiculară pe
solicitarea mecanică aplicată fiind definit de relația 2.4:

ε transversal
v=
ε longitudinal (2.8)

E=2⋅G⋅(1+ v ) (2.9)

unde:
o v – coeficientul lui Poisson
o E – modulul de elasticitate longitudinal
o G – modulul de elasticitate transversal

 efectul Coriolis – constă în apariția unei deviații vizibile

a mișcării unui obiect de la linia dreaptă dacă este privit
printr-un sistem de referință care se rotește:

a c=−2⋅⃗
⃗ ω×⃗v (2.10)

64
unde:
o ω – viteza unghiulară a mișcării de transport
o v – viteza relativă

introducând în relație masa obiectului se obține forța coriolis:

⃗
F c=−2⋅m⋅⃗
ω×⃗v (2.11)

 efectul Gauss – efectul magnetorezistiv constă în

variația resitivității electrice a unui conductor atunci
când paralel sau perpendicular pe direcția curentului
electric care străbate conductorul este aplicat un câmp
magnetic, valoarea efectului magnetorezistiv depinzând
de orientarea câmpurilor B și E, de forma geometrică a
probei și de orientarea probei față de direcțiile
cristalografice principale

Δρ
γ G=
ρ0⋅B 2 (2.12)

Fig. 2.7 Variația rezistenței în funcție de câmpul magnetic

65
unde:
o  – coeficientul magnetorezistiv
o  – variația rezistivității la aplicarea câmpului
magnetic
o  – rezistivitatea materialului laîn lipsa câmpului
magnetic
o B – inducția magnetică a câmpului magnetic aplicat

 efectul Nernst – un flux termic transversal pe liniile de

câmp magnetic conduce la apariția unei diferențe de
potențial:

EY
BZ
|N|=
dT
dx (2.13)

Fig. 2.8 Efectul Nernst

unde:
o EY – componenta fupă axa y a câmpului electric
o BZ – componenta inducției magnetice după axa z

66
 dT
o dx - gradientul de temperatură

 Efectul giroscopic – un rigid cu o axă de simetrie și un

punct al axei fixat căruia i s-a imprimat inițial o rotație
rapidă în jurul acestei axe prezintă și o deplasare
perpendiculară pe planul vertical

dL d ( I⋅ω )
τ= = =I⋅ω
dt dt (2.14)

Fig. 2.9 Efectul giroscop

unde:
o  – cuplul pe giroscop
o L – momentul cinetic
o I – momentul de inerție
o  – vectorul viteză unghiulară
o  – vectorul accelerație unghiulară

 Efectul electrocaloric ireversibil (efectul Joule-Lenz)

– în orice conductor parcurs de curent se dezvoltă

67
 căldură datorită interacţiunii particulelor curentului (de
regulă electroni) cu atomii conductorului, interacţiuni
prin care primele le cedează ultimilor din energia lor
cinetică, contribuind la mărirea agitaţiei termice în masa
conductorului:

2
Q=I ⋅R⋅t
unde:
o I – intensitatea curentului electric din conductor
o Q – căldură emisă datorită trecerii curentului prin
conductor
o R – rezistența electrică a conductorului
o t – timpul

 Efectul Doppler – reprezintă modificarea frecvenței și a

lungimii de undă dacă aceasta este observată de un
observator aflat în mișcare relativă față de sursa undelor

o frecvența observată
v s ,r
f =( 1− )⋅f 0
c (2.15)
o frecvența modificată
v v
Δf =− s, r⋅f 0 =− s, r
c λ0 (2.16)
Un observator aflat în fața sursei va percepe unde cu frecvență mai
ridicată decât unul aflat în spatele sursei.

68
 Fig. 2.10 Imagine a fronturilor de undă emise de o sursă în mișcare
de la dreapta la stânga față de mediul în care se propagă undele
unde:
o vs,r = (vs – vr) – viteza sursei relativ la receptor,
aceasta este posibil în cazul în care sursa și
receptorul se mișcă unul față de celălalt
o c – viteza de deplasare a undelor (c = 3 x 10 8 m/s
reprezintă viteza de deplasare a undelor în vid)
o 0 – lungimea de undă a undelor transmise

 Efectul Hall – o placă semiconductoare plasată într-un

câmp magnetic B și parcursă de curentul I permite
prelevarea unui semnal de tensiune pe fețele laterale ale
acesteia

B⋅I
U=
n⋅q⋅h (2.17)

69
 Fig. 2.11 Efectul Hall
unde:
o U – tensiunea electromotoare Hall
o B – inducția câmpului magnetic aplicat
o I – intensitatea curentului electric din placa
semiconductoare
o n – numărul de purtători de sarcină
o q – sarcina electrică a purtătorilor de sarcină
o h – grosimea plăcii semiconductoare

 Efectul Kerr – modificarea indicelui de refracție al unei

substanțe ca răspuns la aplicarea unui câmp electric
acesteia:

Δn=λ⋅K⋅E2 (2.18)

unde:
o n – variația indicelui de refracție
o K – constanta Kerr
o E – intensitatea câmpului electric

 Efectul pelicular – curentul electric alternativ se

repartizează neuniform în secţiunea conductoarelor,
densitatea de curent fiind maximă pe suprafaţa
conductorului şi scăzând spre interiorul acestuia:

70
 −αz
I( z )=I 0⋅e (2.19)

Fig. 2.12 Efectul pelicular

unde:
o I(z) – intensitatea undei după ce a străbătut distanța
z
o I0 – intensitatea undei electromagnetice care care
perpendicular pe suprafața superioară a unui mediu
disipativ (metal)
o  - coeficient de absorbție al cărui semn arată
caracterul intensității (semnul – indică faptul că
intensitatea scade pe măsură ce pătrunde în material)
o z – adâncimea de pătrundere în material

 Legea inducției electromagnetice – tensiunea

electromotoare indusă în lungul unui contur Γ este egală
cu viteza de scădere a fluxului magnetic prin orice
suprafaţă SΓ sprijinită pe această curbă:

dΦ S
∮ ⃗E⋅⃗
ds=e=−
dt
Γ

(2.20)

71
 Fig. 2.13 Principiul inducției electromagnetice

unde:
o e – tensiunea electromagnetică indusă în circuit
datorită introducerii magnetului permanent în bobină
o dΦ – variația fluxului magnetic pe suprafața
considerată
o dt – intervalul de timp considerat

 Efectul de ecran – în interiorul unei cavităţi dintr-un

corp metalic feromagnetic, introdus într-un câmp, nu
pătrunde câmpul exterior, iar factorul de ecranare
electromagnetică are expresia:

H Iu
k eu =
H eu

Fig. 2.14 Ecranarea electromagnetică

72
unde:
o keu – factor de ecranare electromagnetică
o HIu – câmpul magnetic inductoric
o Heu - ecran

 Efectul de vecinătate – constă în comportarea unui

conductor parcurs de un curent alternativ și care diferă
de situaţia când este în prezenţa şi a altor conductoare
parcurse de curenţi alternativi

a.

73
 b.

Fig. 2.15 Compatibilitatea electromagnetică a circuitelor în

vecinătate
a. modul de conectare al echipamentelor, b. domeniul frecvențelor
tehnice

 Efectul piezoelectric: un cristal de o anumită

configuraţie a reţelei cristaline, se va polariza electric
după o anumită direcţie dacă este supus unei solicitări
mecanice după o direcţie dată. Sarcina electrică ce apare
pe feţele cristalului în virtutea acestui fenomen, sunt
proporţionale cu efortul mecanic exercitat asupra lui

74
D=ε⋅E { S } =[ s E ] {T } + [ d t ] { E }
S=s⋅T ⇒ { D }= [ d ] { T } + [ ε t ] { E }
(2.21)

Fig. 2.16 Apariția diferenței de potențial datorită creării de sarcinii

pozitive și negative prin comprimare mecanică a materialului

unde:
o D – densitatea electrică a câmpului
o ε – permitivitatea electrică a materialului
o E – intensitatea câmpului electric
o S – constrângerea materialului
o s – factor de conformitate
o T – tensiunea apărută datorită constrângerii

 Efectul piroelectric – constă în apariția unor sarcini

electrice și implicit a unui potențial pe suprafața unor
cristale anizotrope a căror polarizare spontană depinde
de temperatură și este inversul efectului electrocaloric.

o coeficient piroelectric în curent:

75
 dP S
PQ =
dT (2.22)
o coeficient piroelectric în tensiune:
dE
PV =
dT (2.23)

Fig. 2.17 Apariția diferenței de potențial la aplicarea unui flux termic

unui material piroelectric

unde:
o PS – polarizarea spontană (încărcarea electrică
spontană)
o PQ,V – coeficient piroelectric în curent, respectiv
tensiune
o E – intensitatea câmpului electric
o T – intervalul de timp considerat

 Efectul Seebeck – dacă temperatura contactului dintre

două metale diferă de cea circuitului, apare o tensiune
electromotoare termoelectrică

76
 T2

V =∫ [ S B (T )−S A (T ) ] dT
T1
(2.24)

Dacă coeficienţii Seebeck sunt de valoare constantă, relaţia

anterioară devine:

V =(S B−S A )⋅(T 2 −T 1 ) (2.25)

Fig. 2.18 Efectul termoelectric Seebeck

unde:
o SA, SB – coeficientul Seebeck al materialului A și B
o T1, T2 – temperatura primei și celei de a doua
joncțiuni

77
  Efectul Faraday – este un efect magneto-optic ce constă
în rotirea planului de polarizare a unei raze de lumină,
polarizate linear, ce se propagă pe direcția câmpului
magnetic într-o substanță aflată în câmp. Rotaţia
planului de polarizare este proporţională cu intensitatea
componentei de câmp magnetic aplicată în direcţia razei
de lumină:

β=υ⋅B⋅d (2.26)

Fig. 2.19 Rotirea planului de polarizare datorită efectului Faraday

unde:
o B – inducția magnetică a câmpului
o d – dimensiunea stratului de material parcurs
o ν – constantă de material

 Efectul Peltier – constă absorbția sau degajarea de

căldură în vecinătatea joncțiunii a două corpuri solide
(conductoare sau semiconductoare), la trecerea unui
curent electric prin acesta

Q=π⋅I=α⋅T⋅I (2.27)

78
 Fig. 2.20 Efectul termoelectric Peltier

unde:
o Q – energia calorică schimbată în unitatea de timp
o I – intensitatea curentului electric prin corpul
conductor sau semiconductor
o  - coeicientul Peltier dependent de natura
materialului
o  - coeficient Seebeck dependnt de natura
materialului

 Efectul Thomson – constă în scăderea simetrică a

temperaturii de o parte și de alta a punctului de încălzire
a unui fir încălzit, iar deplasarea punctului de maxim se
realizează atât în sensul curentului cât și în sens invers
aceasta fiind o funcție de material.

79
 dT
q=ρ⋅J 2 −μ⋅J⋅
dx (2.28)

Fig. 2.21 Efectul fotoelectric Thomson

unde:
o q – sarcina electrică
o  – rezistivitatea materialului
o J – densitatea de curent din conductor
o  – coeficientul Thomson
dT
o dx – gradientul de temperatură în lungul
conductorului

 Efectul fotoelectric – constă în emisia de electroni sub

acțiunea radiației luminoase dacă frecvența luminii
incidente este mai mare decât o anumită valoare de prag
caracteristică fiecărui material
k
n= ⋅E
e (2.29)

80
 Fig. 2.22 Emisia electronică sub incidența luminii

unde:
o k – factor de proporționalitate
o e – sarcina electrică a electronului
o E – iluminarea suprafeței emisive
o n – numărul de electroni emiși în unitatea de timp

 Efectul termoelectronic Edison – constă în emisia de

electroni de către un conductor dacă energia cinetică a
acestora depășește lucrul mecanic de extracție, iar
probabilitatea de ieșire a electronilor crește cu
temperatura.
−W −W
2 kT 2 kT
J = A G⋅T ⋅e =λ R⋅A 0⋅T ⋅e (2.30)

Fig. 2.23 Efectul termoelectric

81
unde:
o J – densitatea de curent
o T – temperatura termodinamic a metalului
o W – energia minimă necesară electronului să
depășească bariera energetică Fermi
o k = 1,380 6504(24) × 10−23 – constanta lui Boltzman
o λR = 0,5 – factor de corecție specific materialului
o A0 = 1,2073 x 106 A/m2K2 – constantă universală

 Efectul Oersted – constă în deviația de la poziția N-S a

unui ac magnetic mobil dacă se află în vecinătatea unui
conductor parcurs de un curent electric, deviația
respectând regula mâinii drepte.

Fig. 2.24 Efectul magnetic al curentului electric

 Efectul conductiv – constă în creșterea conductivității

electrice a unui semiconductor dacă crește numărul
fononilor absorbiți de la un flux luminos incident pe
semiconductor.

82
2.2 Mărimi fizice monitorizabile. Tipuri de senzori

În cadrul proceselor tehnologice monitorizarea mărimilor

determinante pentru buna funcționare a procesului reprezintă unul
din cei mai importanți factori din întreg lanțul tehnologic. Deoarece
complexitatea instalațiilor industriale devine în fiecare zi mai mare,
evident că și sistemele senzoriale proiectate vor fi foarte evoluate.
Tendința reducerii dimensiunilor echipamentelor a condus
deasemenea la găsirea de soluții tehnologice de miniaturizare a
senzorilor utilizați.
În cazul sistemelor senzoriale clasice o varietate de senzori
au fost concepuți, proiectați și realizați pe baza fenomenelor fizice
prezentate în subcapitolul anterior și ei vor fi prezentați în cele ce
urmează. Tendințele științei actuale sunt orientate către o altă clasă
de senzori din domeniul nanoștiinței și nanotehnologiilor. Astfel se
pot defini două tipuri de senzori şi anume:
 nanosenzori - senzori de dimensiuni nanometrice care sunt
mai puţin dezvoltaţi datorită tehnologiilor extrem de
complicate de realizare având în vedere dimensiunile
aprioric impuse de condiţiile de utilizare;
 senzori cu elemente nanostructurate - senzori cu
dimensiuni la nivel micrometric sau macrometric care au
în componenţă elemente având dimensiuni din domeniul
nanometric.

Tendinţele cercetărilor actuale sunt îndreptate spre ambele

tipuri de nanosenzori din motive foarte bine întemeiate: dacă în
domeniul nanosenzorilor cu elemente nanostructurate cercetarea este
constantă şi are un parcurs bine conturat, domeniul nanosenzorilor cu
dimensiuni nanometrice este puternic impulsionat de necesităţile
medicale ale acestui mileniu. În figura 2.25 este prezentată evoluţia
pieţei nanosenzorilor în SUA.

83
 Fig. 2.25 Evoluţia pieţei nanosenzorilor în SUA

Necesitatea tratamentului anumitor maladii care nu au avut

succes prin metode clasice a impulsionat comunitatea ştiinţifică în
dorinţa de a găsi soluţii de rezolvare acestor probleme. Aici
domeniul este extraordinar de larg, fără limite mai corect spus, iar
ştiinţa este împinsă la limita înţelegerii umane având în vedere
importanţa umanitară a acestui domeniu.
Pornind de la caracteristicile funcţionale ale materialelor
nanostructurate pentru sesizare se va elabora principiile de
funcţionare a senzorilor, se vor evidenția elementele hardware şi
software menite punerii în operă a principiilor respective, rezultând
astfel senzorii nanostructuraţi.
Așa cum s-a afirmat anterior pentru fiecare mărime fizică
caracteristică unui fenomen fizic se poate elabora un senzor ale cărui
proprietăți să se modifice în momentul interacțiunii cu mărimea
fizică. În tabelul 2.1 sunt prezentate mărimile fizice principale și
mărimile fizice derivate în corespondență cu elementele sensibile
aferente.

84
Tab. 2.1 Mărimi fizice și elemente sensibile
Mărime fizică Mărime zică Elemente
principală derivată sensibile
deplasare - deplasare liniară - rezistive
- deplasare unghiulară - inductive
- lungime - electrodinamice:
- grosime strat - de inducție
- nivel - selsine
- deformație - inductosyne
- forță
- presiune
- cuplu
- altitudine
viteză - viteză unghiulară - electrodinamice
- viteză liniară - de inducție
- debit - fotoelectrice
forță - efort unitar - termorezistive
- greutate - termistoare
- accelerație - rezistive
- cuplu - inductive
- presiune - capacitive
- vâscozitate - piezorezistive
- magnetorezistive
temperatură - temperatură - termorezistențe
- căldură - termistoare
- conductibilitate termică - termocupluri
masă - debit de masă - complexe
- dilatare
- deplasare
concentrație - densitate - termorezistive
- componente de amestec - termistoare
de gaze - rezistive
- ioni de hidrogen în - inductive
soluții - capacitive
- piezorezistive
- magnetorezistive
- electrochimice

85
 - conductometrice
radiație - umiditate - fotoelectrice
- luminoasă - detectoare în
- termică infraroșu
- nucleară - bazate pe ionizare

Pentru fiecare din mărimile fizice prezentate se utilizează

unul din efectele prezentate în subcapitolul anterior, semnalul de
ieșire fiind o mărime electrică. În tabelul 2.2 principalele mărimi
fizice și efectele fizice asociate.

Tab. 2.2 Corespondența mărime fizică – efect fizic – mărime de

ieșire
Mărime Efect Mărime
fizică fizic de ieșire
Efect termoelectric Tensiune
Temperatură
Efect piroelectric Sarcină
Efect fotoemisiv Curent
Radiație optică Efect fotovoltaic
Tensiune
Efect fotoelectric
Forță
Presiune Efect piezoelectric Sarcină electrică
Accelerație
Viteză Inducție Tensiune
electromagnetică

2.3 Senzori și traductoare de semnal

Așa cum s-a afirmat în subcapitolul anterior pentru

monitorizarea fenomenelor fizice și măsurarea mărimilor fizice care
caracterizează aceste fenomene se impune dezvoltarea de sisteme de
sesizare și măsurare bazate pe fenomene fizice cunoscute. În cele ce
urmează se vor prezenta metode de sesizare și măsurare a mărimilor
fizice, respectiv soluții constructive ale aparatelor utilizate în
realizarea acestor măsurători.
Traductoarele de semnal sunt elemente componente ale
lanțului de măsurare care fac parte de obicei dintr-un ansamblu

86
element sensibil – traductor și au rolul de a converti o mărime de
intrare într-o altă mărime de ieșire de natură diferită în scopul
realizării procesului de măsurare. Se prezintă în figura 2.26 schema
bloc a unui ansamblu element sesizor – traductor format din:
 element sesizor – reprezintă elementul ale cărui
proprietăți interacționează în mod specific cu mărimea
de măsurat
 adaptor – reprezintă componenta care asigură conversia
semnalului furnizat de elementul sesizor într-o mărime
direct utilizabilă
 sursa suplimentară de energie – este componenta care
asigură aportul energetic pentru elementele sesizoare
 element de legătură și transmisie – reprezintă
componenta care asigură buna corelare a elementului
sesizor cu adaptorul de semnal

X e =f ( X i ) (2.31)

Fig. 2.26 Schema bloc a unui ansamblu element sesizor – traductor

unde:
o Xi – mărimea de intrare
o Xe – mărimea de ieșire

87
 Pornind de la relația (2.31) se pot stabili câteva caracteristici
de ordin general al ansamblui prezentat:
 caracteristica de intrare – reprezintă relația între
mărimile de intrare ce caracterizează interacțiunea
traductorului cu obiectul supus măsurării
 caracteristica de ieșire – reprezintă relația dintre
mărimile de ieșire ale traductorului ce caracterizează
interacțiunea cu elementul cuplat la ieșirea traductorului
 caracteristica de transfer – reprezintă relația între
mărimile de intrare și ieșire ale traductorului și
caracterizează funcționarea traductorului în sine

Varietatea traductoarelor este foarte mare deoarece, pe de o

parte, există unu număr considerabil de mărimi de măsurat, iar pe de
altă parte, există o varietate de mărimi de ieșire, ceea ce a condus la
elaborarea unor clasificări după următoarele criterii:
 principiu de funcționare:
o traductoare generatoare – principiul de funcționare
constă în transformarea directă a mărimilor de
măsurat într-o mărime asociată mărimii de ieșire,
semnalul de ieșire fiind unul electric (tensiune,
curent) care poate fi redat direct de aparatul de
măsură
o traductoare parametrice – principiul de funcționare
constă în modificarea unui parametru a unui circuit
electric sub acțiunea mărimii de măsurat, necesitând
o sursă auxiliară de alimentare

 natura fizică a mărimii măsurate

 natura mărimilor de intrare și ieșire
 forma mărimii de ieșire

88
Fig. 2.27 Clasificarea traductoarelor de semnal

89
 Măsurarea Temperaturii
Temperatura este proprietatea fizică a unui sistem, prin care
se constată dacă este mai cald sau mai rece. Astfel, materialul cu o
temperatură mai ridicată este mai cald, iar cel cu o temperatură joasă
mai rece. Ea indică viteza cu care atomii ce alcătuiesc o substanţă se
mişcă, în cazul încălzirii viteza lor crescând. Oamenii de ştiinţă
afirmă că la o temperatură extrem de scăzută, numită zero absolut,
atomii sau moleculele şi-ar înceta mişcarea complet.
Experimental se constată că dacă două sisteme
termodinamice A şi B sunt puse în contact termic (între ele este
posibil un schimb de căldură) atunci sistemele ori rămân mai departe
în starea de echilibru termodinamic iniţial, ori stările de echilibru ale
sistemelor sunt perturbate, iar după un anumit timp, în urma
schimbului de căldură, se stabileşte o altă stare de echilibru
termodinamic pentru sistemele A si B. Dacă se pune apoi sistemul
compus (A+B) în contact termic cu un al treilea sistem C, fie că
echilibrul stabilit între sistemele A şi B nu se modifică, fie că acest
echilibru este perturbat şi după un anumit timp toate cele trei sisteme
trec într-o nouă stare de echilibru termodinamic. Astfel este pusă în
evidenţă proprietatea de tranzitivitate a echilibrului termodinamic.
Starea de echilibru termodinamic a unui sistem este determinată de
parametrii externi şi de o mărime θ numită temperatură empirică.
Temperatura empirică este temperatura ce caracterizează
starea internă a sistemului, astfel temperatura este un parametru de
stare al sistemului și este o mărime scalară. Temperatura empirică la
echilibru este aceeaşi pentru toate sistemele aflate în contact termic şi
rămâne neschimbată după întreruperea contactului termic.
Proprietatea de tranzivitate a echilibrului termic permite compararea
valorilor parametrului θ pentru diferite sisteme folosind un alt corp
ca intermediar. Prin urmare, dacă două sisteme puse în contact nu-şi
schimbă starile termodinamice iniţiale, cele două sisteme sunt
caracterizate de aceeaşi temperatură empirică θ, iar dacă stările

90
iniţiale se schimbă, atunci cele două corpuri au temperaturi empirice
diferite.
Unitatea de măsură în Sistemul Internaţional (SI) este
kelvinul (K). Temperatura 00 K este numită zero absolut şi este
punctul în care moleculele şi atomii au cea mai mică energie termică.
De obicei se folosesc două scări de temperatură, scara Celsius, cu
precădere în ţările europene şi scara Fahrenheit, în Statele Unite.
Acestea se definesc cu ajutorul scării Kelvin care constituie scara
fundamentală a temperaturilor în ştiinţă şi tehnică. Un grad Celsius
reprezintă a 1/273,16-a parte din intervalul cuprins între punctul
triplu al apei (0,010 C) şi punctul de zero absolut (-273,15 0 C), la
presiune normală. Raportul de conversie dintre cele unități de măsură
se prezintă în tabelul 2.3.

Tab. 3.1 Relațiile de corespondență între unitățile măsură pentru

temperatură
Unitate de Unitate de Relația corespondență
măsură 1 măsură 2
Celsius Fahrenheit 0 0
1 F=1 C⋅1,8+32
Fahrenheit Kelvin 0
0 (1 F−32)
1 K= +273 , 15
1,8
Celsius Kelvin 0 0
1 K=1 C+273 ,15
Pentru măsurarea temperaturii se recurge la un corp
termometric ale cărui proprietăți fizice variază cu temperatura.
Indicarea temperaturii se obține prin stabilirea echilibrului
termodinamic între corpul al cărui temperatură se dorește a fi
stabilită și corpul termometric, stare în care, transferul de căldură
dintre acestea se anulează.

3.1 Sisteme senzoriale de măsurare a temperaturii

Principiile de măsurare al temperaturii au fost prezentate

anterior acestea fiind baza pe care au fost elaborate atât metodele de
măsurare cât și echipamentele cu care se pot efectua aceste acțiuni.

91
 Metodele și aparatele folosite pentru măsurarea temperaturii
se clasifică în funcție de proprietatea fizică a corpului termometric
utilizată în acest scop. În general, se folosește variația următoarelor
proprietăți fizice ale materialelor sau corpurilor termometrice funcție
de temperatură:

 variația dimensiunilor liniare ale unor corpuri solide cu

temperatura

Termometru cu tub și tijă – conţine un tub 1 închis la un capăt,

executat din Cu, Al, alamă sau oţel. În acest tub se află o tijă 2 dintr-
un material cu coeficient de dilatare foarte mic (porţelan, cuarţ). Tija
2 este în contact cu tubul 1 datorită pârghiei 3 şi a arcului elicoidal
4.

Fig. 3.1 Termometrului cu tub și tjă

Tubul 1, cu un coeficient de dilatare tub, este introdus în mediul al

cărei temperaturi o va măsura îşi modifică lungimea prin dilatare sau
contracţie. Asta face ca tija 2, cu un coeficient de dilatare tijă> tub
să se deplaseze şi să antreneze în o mişcare de rotaţie pârghia 3 şi
acul indicator 5. Citirea se face în grade Celsius direct pe cadran în
dreptul acului indicator 5. Diferența de dilatare optimă se poate
obține dacă se folosește un tub de porțelan și o tijă de aluminiu.

92
Termometru cu lamă bimetalică – are un element sensibil format
din două lamele metalice îndoite şi lipite. Prima lamelă din oţel aliat
cu Ni şi Cu, are coeficient de dilatare foarte mare, iar cea de a doua,
din invăr are coeficient de dilatare foarte mic.

Fig. 3.2 Termometru bimetalic

În funcţie de temperatura de măsurat, elementul bimetalic 1 îşi

modifică curbura. Această modificare se transmite acului indicator
4 prin intermediul tijei 2 şi pârghiei 3. Acul indicator se roteşte pe
un cadran gradat şi măsoară temperatura în unităţi de temperatură.

 variația volumului funcție de temperatură a unor lichide

în tuburi capilare

Termometru cu lichid – este format dintr-un capilar 1 din sticlă,

cu un rezervor, umplut cu lichid termometric. Deasupra coloanei de
lichid este vid, iar tubul este închis etanş. Tubul capilar este montat
pe o placă 2, cu o scară gradată.

93
 Fig. 3.3 Termometru cu lichid

Termometrele cu lichid indică corect temperatura numai atunci când

întreaga masă a lichidului termometric se află la temperatura care
trebuie măsurată, deci când elementul sensibil este cufundat în
întregime în mediul de măsurat. Dacă coloana de mercur este
incomplet cufundată in mediul de măsurat, se efectuează corecția de
temperatură t cu relația:

Δt=n⋅α⋅(t−t 1 ) (3.1)

unde:
o n – numărul de diviziuni ale porțiunii necufundate a
coloanei de mercur, exprimat în grade din scala
termometrului
o  – coeficientul de dilatare aparentă a lichidului
termometric (pentru mercur mercur= 0,000166 grd-1)
o t – temperatura indicată de termometru
o t1 - temperatura firului capilar necufundat în mediul
de măsurat (de obicei egală cu cea a mediului
ambiant)

94
Termometrele cu mercur sunt folosite pentru măsurarea
temperaturilor ridicate, în timp ce termometrele cu alcool pot măsura
temperaturi joase. Cele mai utilizate termometre sunt cele cu mercur
(- 380 C ... +7000 C). Dezavantajul acestora constă în faptul ca au
inerție termică mare nefiind adecvate măsurării temperaturii în regim
variabil.

 variația presiunii funcție de temperatură unor vapori,

gaze sau lichide aflate într-un volum închis

Termometru manometric – este alcătuit dintr-o capsulă metalică 1

(aflată în mediul al cărei temperaturi se dorește a fi măsurată),un tub
capilar flexibil 2 (cu lungime variabilă) şi un mecanism de
transmitere şi amplificare, format dintr-un tub cu pereţi subţiri 3,
un sector dinţat 4, pinionul 5 şi acul indicator 6.

Fig. 3.3 Termometru manometric

Lichidul (Hg, alcool, xilen, hexal), vaporii saturaţi (etan, propan,

toluen) sau gazul (azot, dioxid de C) umplu capsula 1, tubul capilar
2 şi elementul elastic 3. Capsula 1 se introduce în mediul de
controlat. Datorită variaţiei de temperatură se va modifica presiunea
fluidului, ceea ce duce la deformarea tubului cu pereţi subţiri 3.
Deformarea este transmisă şi amplificată de angrenajul sector dinţat
4 şi pinion 5. Concomitent se roteşte acul indicator 6 pe o scară
gradată, pe care se va citi drect temperatura în grade Celsius.

95
  variația funcție de temperatură a rezistenței electrice a
unor conductoare (termorezistențe) și semiconductoare
(termistoare)

Termorezistența – are ca parte componentă principală un element

sensibil numit termorezistență. Acesta este format dintr-un conductor
subțire metalic, în formă de fir sau panglica, bobinat pe un suport
izolant.

Fig. 3.4 Termometru electric cu rezistență

În figura 2.33 se prezintă variația rezistenței electrice cu temperatura

pentru câteva materiale mai des utilizate. Aceste termometre se
folosesc pe scară largă în industrie având un domeniu larg de
temperaturi (- 1200 C ... + 8500 C). Materialele din care se
confecționează termorezistențele trebuie să satisfacă următoarele
condiții:
o să nu își schimbe proprietățile fizice și chimice
o coeficientul de variație a rezistenței electrice cu
temperatura să fie mare
o variația rezistenței electrice cu temperatura să fie cât
mai liniară
o proprietățile materialului să poată fi ușor reproduse

Materialele care satisfac aceste cerințe sunt platina (- 183 0 C ... +

7000 C), cuprul, nichelul, fierul (- 50 0 C ... + 1500 C) și unele aliaje.
Rezistența electrică a conductoarelor utilizate variază cu temperatura
după relația:

96
 2 3
Rt =R0⋅(1+ a⋅t+ b⋅t + c⋅t + .. .) (3.2)

unde:
o Rt – rezistența electrică la temperatura t
o Ro – rezistența electrică la temperatura de etalonare
(în general 0oC),
o a, b, c, ... – constante

Fig. 3.5 Variația rezistenței electrice a metalelor în funcție de

temperatură

La majoritatea materialelor, pentru măsurarea temperaturii se

iau în considerare numai primele două constante din paranteza
relației precedente. În practică, relația (2.32) este utilizată sub forma
ecuației lui Callender:

R t −R0 t t
t= ⋅100+δ⋅( −1)⋅
R 100−R0 100 100 (3.3)

unde:

97
 o R0 – rezistența electrică a materialului la 0 0 C
o R100 – rezistența electrică a materialului la 100 0 C
o Rt – rezistența electrică a materialului la t0 C
o δ – coeficient

Ca și soluții constructive de realizare a termometrelor cu

rezistență electrică se pot evidenția termometrul cu rezistență din
platină din figura 3.6.

Fig. 3.6 Soluție tehnică constructivă a termometrului cu rezistență

Măsurarea rezistenței electrice a elementului sensibil al

termometrului se poate face cu ajutorul unei punți echilibrate în care
rezistențele R1, R2, R3 sunt constante, iar la Rt va avea valoare din
relația (2.34) fiind citită atunci când valoarea curentului prin
galvanometru IG=0 (principiul indicatorului de nul)

R1
Rt = ⋅(R 3−R c )
R2 (3.4)

98
 Fig. 3.7 Măsurarea rezistenței termometrului cu puntea echilibrată

unde:
o Rt – rezistența termometrului
o R1, R2, R3 – rezistențe constante din punte

Termistorul – este un senzor de temperatură rezisitiv, obţinut prin

sinterizarea oxizilor unor metale, ca: magneziu, cobalt, nichel, fier
sau cupru (fig. 3.8).

Fig. 3.8 Variante constructive ale termistoarelor

99
Rezistenţa termistorului are de obicei un coeficient de temperatură
negativ, cu valoarea de -0,04 K-1, având proprietatea că rezistenţa sa
electrică scade exponenţial atunci când temperatura creşte şi invers.
Conducţia electrică în termistori are loc prin saltul purtătorilor
(hopping) de la poziţia unui atom la altul (ale căror energii sunt
localizate în banda de energie interzisă a materialului respectiv).
Variția rezistenței cu temperatura se poate determina
utilizând relația Steinhart-Hart după cum umează:

1
T=
a0 +a1⋅ln R (T )+ a2⋅ln R(T )2 +a3⋅ln R (T )3 (3.5)

unde:
o R (T) – rezistența termistorului la temperatura T
o T – temperatura supusă măsurării
o a0, a1, a2, a3 – coeficienți furnizați de către
producător sau determinați experimental

 apariția unei tensiuni termoelectromotoare (t.t.e.m.) la

capetele libere a două conductoare diferite, sudate între
ele, când sudura se află la temperatura de măsurat iar
capetele libere la o temperatură cunoscută și constantă

Termocuplul – este un senzor utilizat pentru măsurarea temperaturii

ce funcţionează pe baza efectului Seebeck, care conduce la formarea
unei diferenţe de potenţial electric pe baza unei diferenţe de potenţial
termic. Termocuplul se compune din două fire din metale diferite,
numite termoelectrozi, sudate la un capăt. Capătul sudat se numeşte
sudură caldă, iar celelalte capete se numesc capete libere ale
termocuplului, se leagă prin conductoarele de legătură la aparatul
electric pentru măsurarea forţei termoelectromotoare. Legăturile
dintre capetele libere şi conductoarele de legătură constituie sudura
rece. Temperatura sudurilor reci trebuie menţinută la o valoare
constantă. Deoarece termoelectrozii au o lungime maximă de
200 cm, din care două treimi intră în cuptorul în care se măsoară
temperatura, sudura rece se va găsi totdeauna în apropierea
cuptorului. Acesta fiind la temperatură ridicată, degajă căldură şi

100
creează în jurul lui o temperatură mai ridicată decât a camerei şi
variabilă în timp.

Fig. 3.9 Măsurarea temperaturii cu termocuplu

Din acest motiv, cât şi pentru că este incomod să se realizeze sudura

rece în imediata apropiere a cuptorului, s-a căutat să se deplaseze
sudura rece în altă parte, unde se poate menţine o temperatură
constantă. Rezolvarea problemei a fost prelungirea termoelectrozilor
cu alte conductoare de aceeaşi natură, în general chiar din acelaşi
material. În felul acesta la contactul dintre conductoarele de
prelungire şi firele termocuplului nu se formează un termocuplu, deci
nu ia naştere forţa termoelectromotoare. Aceste fire se numesc
cabluri de compensare şi sunt complet separate de termocuplu,
legătura executându-se numai la montarea termocuplului.

101
 Fig. 3.10 Soluție tehnică constructivă a unui termocuplu cu teacă

Cablul de compensare are rolul de a muta sudura rece din apropierea

cuptorului într-un loc cu temperatura constantă. Sudura rece se va
forma acum la legătura dintre cablul de compensare şi cablul de
legătură. În aplicaţiile practice este necesară cunoaşterea
următoarelor trei legi referitoare la utilizarea fenomenelor
termoelectrice pentru măsurarea temperaturii:
o legea circuitului omogen – într-un circuit constituit
dintr-un singur metal omogen nu se poate produce
un curent electric numai prin crearea unei diferenţe
de temperatură în circuit. Această lege se mai poate
formula astfel: suma algebrică a forţei
electromotoare într-un circuit constituit dintr-un
singur metal omogen, cu sau fără variaţii de secţiune
şi temperatură, este zero. Rezultă că în cazul unui

102
 circuit compus din două metale diferite omogene, cu
punctele de sudură la temperaturile T1 şi T2, diferite,
tensiunea electromotoare nu depinde de distribuţia şi
gradientul de temperatură în lungul circuitului
o legea metalelor intermediare – suma algebrică a
tensiunii termoelectromotoare într-un circuit compus
dintr-un număr oarecare de metale omogene şi
diferite este egală cu zero dacă întreg circuitul se
află la aceeaşi temperatură. Rezultă că tensiunea
termoelectromotoare a unui circuit compus dintr-un
număr de metale diferite se obţine din suma
algebrică a tensiunilor termoelectromotoare
corespunzătoare fiecărui metal faţă de un metal de
referinţă. În consecinţă, când se constituie un
termocuplu sudura se poate realiza fie prin sudare
directă, fie prin lipire cu un metal oarecare, care să
nu se topească până la temperatura de utilizare,
deoarece elementele componente ale sudurii se
găsesc la aceeaşi temperatură. Din acelaşi motiv
când se măsoară temperatura unei băi de metal topit,
conductoarele metalice constituind sudura caldă a
termocuplului pot fi izolate electric între ele. În
momentul măsurării prin imersare, metalul topit din
baie realizează contactul electric jucând rolul de
metal de lipire a conductoarelor. Introducând un al
treilea conductor în circuitul unui termocuplu, forţa
termoelectromotoare nu se modifică dacă ambele
capete ale celui de-al treilea conductor se găsesc la
aceeaşi temperatură.
o legea temperaturilor succesive – tensiunea
termoelectromotoare produsă de un termocuplu
alcătuit din metale omogene cu punctele sale de
sudură la temperaturile T1 şi T3 este egală cu suma
tensiunilor termoelectromotoare ale aceluiaşi
termocuplu cu punctele de sudură o dată la
temperaturile T1 şi T2 şi o dată la temperaturile T2 şi

103
 T3. Această lege îşi găseşte aplicaţii în utilizarea
practică a termocuplurilor.
Termocuplurile se execută din diferite metale sau aliaje.
Valoarea tensiunii termoelectromotoare a diferitelor termocupluri
depinde atât de materialul din care sunt executaţi termoelectrozii, cât
şi de temperatura sudurilor calde şi reci. Relaţia dintre temperatura şi
forţa termoelectromotoare se poate exprima printr-o ecuaţie de
gradul al doilea de forma:

E=a+b⋅t + c⋅t 2 (3.6)

unde:
o a, b, c – constante de material pentru termoelectrozi
o E – forța termoelectromotoare rezultantă

Caracteristicile termocuplelor sunt reprezentate de curba U = f (T)

acestea, pentru sudura rece la 00 C, fiind prezentate în figura 3.11

Fig. 3.11 Curbele principalelor materiale utilizate în construcția

termocuplelor

104
Principalele tipuri de termocuple cu domeniile acestora de utilizare
sunt prezentate în tabelul 3.2

105
Tab. 3.2 Caracteristicile și domeniile de utilizare ale termocuplelor
Limita de utilizare (oC) T.t.e.m.
Polaritatea
Termocuplu Simbol Maximă maxima
Minimă
continuu intermitent (mV)
Fe +
Fier-Constantan J -200 600 760 42,922
Const -
Cu +
Cupru-Constantan T -270 400 400 20,869
Const -
Cromel +
Cromel-Constantan E -270 600 1000 76,358
Const -
Cromel-Alu- Cromel+
K -270 1000 1370 54,807
Mel(NiCr-Ni) Alumel -
Cu +
Cupru-Copel - -200 100 100 4,721
Copel -
Cromel +
Cromel-Copel - 0 600 800 66,470
Copel -
PtRh(lo%) PtRh(l0) +
S 0 1400 1760 18,612
-Pt Pt -
PtRh(13%)- PtRh(13) +
R 0 1400 1760 21,006
Pt Pt -
PtRh(30%)- PtRh(30) +
PtRh(6%) B PtRh(6) - 0 1700 1820 13,814
(PtRh-18)

106
 PtRh(20) +
PtRh(20%) – PtRh(5%) - 0 1700 1790 12,509
PtRh(5) -
IrRh(40) +
IrRh(40%) – Ir - 0 2000 2150 11,612
Ir -
IrRh(50) +
IrRh(5o%) – Ir - 0 2000 2140 12,224
Ir -
IrRh(60) +
IrRh(60%) – Ir - 0 2000 2100 11,654
Ir -
WRo(5%) - WRo(5) +
- 0 2300 2500 33,636
WRo(25%) WRo(25) -
WRo(3%) - WRo(3) +
- 0 2300 2400 40,678
WRo(25%) WRo(25) -
Cromel - Cromel +
- -273 - 0 52,629
FeAu(0,07) FeAu(0,07) -

107
Ca electrozi se utilizează în special metale și aliaje, care în afară de
faptul că satisfac unele condiții impuse acestora dezvoltă în același
timp tensiuni termoelectromotoare relativ mari. Se pot utiliza metale
sau aliaje care satisfac următoarele condiții:
o să aibe o compoziție omogenă și constantă;
o să dezvolte o tensiune termoelectromotoare stabilă la
temperaturi ridicate;
o curba tensiunii termoelectromotoare în funcție de
temperatură să fie cât se poate de liniară;
o să aibe o bună conductivitate electrică;
o proprietățile electrice ale metalului sau aliajului să
nu se modifice în urma oxidării;
o forța electromotoare să fie constantă în timp;
o să fie posibilă fabricarea unor materiale identice care
să asigure interșanjabilitatea termocuplurilor.

 acțiunea termică și distribuția spectrală a energiei radiate

de un corp încălzit

Pirometru optic cu radiație totală – principiul pe care se bazează

funcţionarea pirometrelor cu radiaţie totală este dezvoltarea unei
forţe termoelectromotoare datorită energiei radiate.

Fig. 3.12 Pirometru optic cu radiație totală

În corpul 1 al pirometrului se deplasează tubul obiectiv 2 cu lentila

3 şi diafragma 4. Tubul ocular 5 este tot telescopic şi este prevăzut
cu lentila ocular 6. Pentru protejarea ochiului observatorului,

108
aparatul este prevăzut cu un filtru 7 care se interpune pe axul optic la
măsurarea temperaturilor înalte. La reglarea corectă a sistemului
optic, energia radiată de corpul incandescent este concentrată asupra
termocuplului 8 aflat pe axul optic. Conductorii de ieşire ai
termocuplului sunt legaţi la un milivoltmetru 9 care poate fi
indicator, înregistrator sau regulator. Aceste pirometre se pot
construi în mai multe variante : portative, fixe, cu aparatul indicator
încorporat sau separat, cu obiectiv sau cu oglindă, etc. Frecvent, în
locul termocuplului 8 se montează o termobaterie formată din mai
multe termocupluri (de la 4 la 50), de obicei crom-nichel-constantan,
legate în serie. Termobateria este introdusă într-un balon de sticlă în
care s-a făcut vid sau a fost umplut cu un gaz inert. Sudurile calde ale
termocuplurilor sunt fixate pe o placă subţire de platină, care este
înnegrită cu negru de fum spre sursa de radiaţie, pentru o mai
completă absorbţie a radiaţiilor incidente. Sudurile reci se află în
soclul balonului şi sunt protejate de acţiunea radiaţiilor. Balonul de
sticlă este protejat de un înveliş metalic, care are două orificii pentru
vizare, situate în pereţii laterali, de-a lungul axei optice. La măsurare
se vizează chiar suprafaţa piesei, fie o piesă de tip pahar din
carborund, montată în peretele cuptorului. Aceste pirometre se
utilizează şi la măsurarea temperaturii băilor de săruri sau metale
topite, vizându-se suprafaţa liberă a acestora.

Pirometru optic cu dispariția filamentului (cu radiație parțială) –

este un pirometru care determină temperatura de strălucire a unui
corp și care conține o lampă etalon cu filament din wolfram 4, filtre
monocromatice de roșu 5, filtre de atenuare 3, precum și alte
dispozitive prezentate în figura 3.13.

109
 Fig. 3.13 Pirometru cu radiație parțială
unde:
1 – corp incandescent;
2, 6 – obiectiv (lentilă);
3 – filtru de absorbție la T > 1300 0C;
4 – lampă;
5 – filtru monocromatic;
7 – ocular;
8 – ochiul operatorului;
9 – sursa de alimentare reglabilă

Razele incidente sunt focalizate de către obiectiv pe

filamentul lămpii şi apoi dirijate prin filtre, către obiectiv şi ochiul
observatorului. Filtrul cenuşiu serveşte la extinderea domeniului de
măsurare şi se introduce numai la nevoie. Cu ajutorul rezistenţei
variabile se reglează intensitatea curentului din circuitul lămpii şi
deci incandescenţa, respectiv strălucirea filamentului.
Măsurarea temperaturii se face în felul următor: se închide
circuitul electric al lămpii şi se vizează suprafaţa incandescentă a
corpului a cărui temperatură se măsoară. Prin modificarea curentului
de încălzire se reglează strălucirea filamentului până când acesta
dispare pe fondul corpului incandescent. În momentul când
filamentul se pierde pe fondul câmpului vizual, temperatura se citeşte
pe aparatul indicator. În acest caz, dacă coeficientul de absorbţie al
filamentului este egal cu cel al corpului, temperaturile lor sunt egale,
iar temperatura filamentului se poate calcula.

a. b. c.

Fig. 3.14 Imaginea filamentului (pirometrului) pe fondul imaginii

corpului incandescent

110
 a. filamentul la temperatura minimă, b. temperatura egalată, c.
filamentul la temperatura maximă
Astfel, aparatul electric poate fi gradat direct în grade Celsius. Însă,
lampa de temperatură are puterea de emisie şi coeficientul de
absorbţie mari (asemănătoare corpului negru), iar diferitele corpuri
ale căror temperaturi se măsoară, au diferiţi coeficienţi de absorbţie.

Fig. 3.15 Nomograma de corecție a temperaturii citite pe scala

aparatului

Aceasta înseamnă că măsurarea temperaturii la aceste corpuri va fi

întotdeauna afectată de erori, a căror valoare va fi funcţie de
coeficientul de absorbţie. Pentru a elimina aceste erori se face, după
citirea temperaturii, pentru fiecare corp o corecţie de temperatură
care depinde de coeficientul de absorbţie al corpului ().
Măsurarea temperaturii constă în compararea intensității
radiației emise de corpul cercetat cu intensitatea radiației

111
filamentului lămpii pirometrice a cărei incandescență se reglează cu
ajutorul reostatului. Citirea temperaturii se efectuează pe scala
superioară a aparatului până la temperatura de 1400 0 C. Peste aceasta
valoare este necesar a se introduce între obiectiv și lampa pirometrică
o sticlă absorbantă pentru evitarea volatilizării filamentului. În felul
acesta se pot măsura temperaturi până la 2000 0C. Temperatura unui
corp care nu este negru, măsurată cu pirometrul optic monocromatic,
este totdeauna mai mică decât temperatura reală a corpului.
Corecțiile de temperatură ce se impun în asemenea cazuri se
efectuează cu relația:

t real=t ind +Δτ (3.7)

unde:
o t – corecția de temperatură

Pirometru cu infraroșu (cu radiație spectrală) – este un echipament

care sesizează radiațiile infraroșii emise de corpurile încălzite, în
funcție de emisivitatea materialului.

Fig. 3.16 Măsurarea temperaturii cu pirometru cu infraroșu

Acuratețea măsurătorilor este dependentă de respectarea unor legi

caracteristice radiațiilor care indică gradul de absorție și reflexie al
acestora. La măsurarea temperaturii cu pirometru cu infraroșu

112
caracteristicile radiante ale corpului negru și sursele de căldură
pentru proba supusă încălzirii determină relația:

A + R+T =1 (3.8)

a.

b.

113
 Fig. 3.17 Principiul de măsurare al pirometrului cu infraroșu
a. echilibrul undelor la interacțiunea cu un corp, b. caracteristicile
radiante ale corpului negru
Senzorii de radiație infraroșu au la bază două fenomene de conversie
a radiației infraroșu în semnal electric. Aceștia pot fi senzori
cuantici care poartă numele de fotodiode al căror principiu de
funcționare constă în apariția de perechi de sarcini electrice atunci
când sunt lovite de un fascicul de fotoni existent în unda emisă în
spectrul infraroșu, respectiv senzori termici al căror principiu de
detecție a temperaturii constă în încălzirea proprie sub impactul
undei emise în infraroșu. Senzorii termici funcționează ca un
termocuplu ceea ce conduce la apariția unei întârzieri în afișarea
temperaturii măsurate, întârzierea fiind de ordinul mili- sau
nanosecundelor.
Constructiv pirometrele cu infraroșu sunt concepute în
funcție de aplicația solicitată. În cazul unei măsurări a temperaturii
într-un mediu cu puternice interferențe electrice și magnetice (cum ar
fi câmpul de microunde) se utilizează pirometru cu infraroșu cu
fibră optică unde datorită lipsei componentelor electronice nu există
pericolul unei măsurări eronate prezentat în figura 2.46. Un alt tip de
pirometru cu infraroșu cu două culori, denumirea provine datorită
utilizării a două lungimi de undă diferite care conduc la modificarea
culorii vizibile, care sunt constituite din două canale optice și
electrice în același dispozitiv, măsurarea realizându-se prin
determinarea energiei radiante între două benzi înguste ale
lungimilor de undă care sunt foarte apropiate.

114
 a.

b.

Fig. 3.18 Pirometru infraroșu cu fibră optică

a. pirometru CT Laser, b. dependența suprafață vizată funcție de
distanța de măsurare

3.2 Senzori speciali de măsurare a temperaturii

Toate sisteme senzoriale prezentate în cele anterioare au la

bază fenomene fizice explicate anterior. Materialele utilizate ca
elemente active de sesizare se regăsesc în domeniul dimensional
microscopic sau macroscopic. Cercetările științifice din ultimii zece
ani au relevat noi principii de măsurare a temperaturilor bazate pe
comportamentul specific al unor materiale cu dimensiuni

115
nanometrice. În cele ce urmează se vor prezenta câteva din
cercetările actuale în domeniul nanoștiintelor și nanotehnologiilor
care pot fi aplicate în sisteme senzoriale nanostructurate de măsurare
a temperaturilor.

O metodă de măsurare a temperaturilor mai ales la o

rezoluție nanometrică constă în utilizarea efectului termoelectric
creat de o consolă de platină și o suprafața supusă unui flux termic.

a.

b.

116
 Fig. 3.19 Măsurarea temperaturii utilizând o nanotermocuplă tip
AFM
a. principiul măsurării temperaturii (modelare 3D), b. răspunsul
electric al senzorului

Suprafața aflată în contact cu brațul consolei încastrate este acoperită

cu un strat subțire metalic (din aur), iar consola AFM este acoperită
cu platină. Prin asigurarea unui contact mecanic ușor se poate asigura
un punct de cuplare care să funcționeze ca un temocuplu.
Temperatura locală a fiecărui punct de contact se poate obține prin
măsurarea tensiunii termoelectrice create. Senzorul a fost testat prin
introducerea în apă încălzită la 44 0C, moment în care rezistența
electrică a crescut, revenind la o valoare inferioară la expunerea la
temperatură ambiantă.

Un alt tip de senzor pentru monitorizarea temperaturii care

funcţionează în atmosferă ambiantă, are un diametru între 10…150
nm şi este confecţionat dintr-un nanotub de carbon cu un singur
perete care este umplut cu galiu lichid.

Fig. 3.20 Nanotermometrul cu galiu lichid

Nanotermometrul cu galiu funcţionează pe principiul modificării

volumului de galiu din interiorul nanotubului la modificarea
temperaturii, experimentele aratând faptul că volumul de galiu se
modifică liniar cu variaţia temperaturii în intervalul -80 – 80 0C.
Pentru măsurarea temperaturii se pot folosi și senzori optici
care își modifică culoarea în funcție de nivelul temperaturii. Senzorul

117
are la bază un compus organic denumit porphyrin (compus care dă
pigmentul din celulele roșii din sânge, mai poartă numele și de
heme) care prezintă un răspuns corespunzător atât pentru ionii
metalici cât și pentru temperatură.

a. b.

Fig. 3.21 Nanosenzor optic pentru măsurarea temperaturii

a. Coloristica afișată pentru diferite materiale la modificarea
temperaturii, b. structura compusului organic porphyrin și modelarea
spațială a acestuia

Soluția prezentată poate fi utilizată pentru o vlargă varietate de ioni,

reacția pentru fiecare ion fiind o culoare diferită, ceea ce a permis
crearea unei nanomatrice capabilă să identifice nouă tipuri de ioni.
Intervalul de funcționare este 35 – 61 0C ceea ce califică soluția
pentru o metodă ultrasenzitivă de măsurare a temperaturilor de
funcționare a diferitelor componente industriale.

118
 a. b.
Fig. 3.22 Senzor polimeric termocromatic
a. a. soluție constructivă, b. variația intensității luminoase cu
temperatura
Efectul termocromatic utilizat la măsurarea temperaturilor înalte din
furnale poate fi utilizat și la monitorizarea temperaturilor în zona
temperaturilor ambientale datorită emisiilor luminiscente a unor
tuburi fluorescente. Se prezintă în figura 3.22 soluția tehnică
constructivă pentru un senzor polimeric termocromatic. Principiul
constă în monitorizarea emisiei luminoase și a frecvenței coliziunilor
unor molecule polimerice excitate. Experimentele au arătat faptul că
moleculele polimerice sunt într-un echilibru stabil pentru o
temperatură fixă. La modificarea temperaturii sistemul iese din
echilibrul stabil, iar frecvența coliziunilor crește odată cu
temperatura. Variația intensității luminoase cu temperatura este dată
de relația 3.9, graficul variației fiind prezentat în figura 3.22-b.

IL=−274 ,8⋅ln (T )+1327 , 3 (3.9)

unde:
o IL – intensitatea luminoasă
o T – temperatura supusă măsurării

Pentru măsurarea temperaturilor ultra-joase se folosesc

deasemenea senzori speciali. O soluție inteligentă de sesizare a
temperaturilor până la nivelul mK se bazează pe variația tensiunii, în
sensul creșterii acesteia, unei diode GaAIAs în funcție de scăderea

119
temperaturii. În figura 3.23 se prezintă creșterea bruscă a tensiunii
directe a diodei pentru un domeniu de temperatură [ 1,4 ... 35 ] 0 K.

Fig. 3.23 Variația tensiunii directe a diodei cu temperatura

Utilizarea materialelor nanostructurate sau nanometrice în
construcția senzorilor de temperatură prezintă un avantaj major
datorită posibilității realizării de elemente active de sesizare bazate
pe depunerea de filme subțiri care interacționează cu elementele care
sunt monitorizate.

3.3 Sisteme computerizate de măsurare pentru analiză

termică diferențială

Analiza termică diferenţială se bazează pe faptul că orice

transformare de fază este însoţită de fenomene termice (cedare sau
absorbţie de căldură). A fost pusă la punct în 1830 de Rudberg şi
perfecţionată ulterior de către Chatelier şi Osmond.

3.3.1 Analiza termică simplă

Cel mai simplu mod de utilizare a metodei constă din răcirea

cu viteză riguros constantă a unei incinte în care se află o probă din
materialul de analizat şi urmărirea vitezei de răcire a probei (analiză
termică simplă). Schema de principiu a instalaţiei utilizate este
prezentată în figura 3.24. Schema de principiu este alcătuită dintr-o
incintă încălzită rezistiv prin intermediul unui regulator, materialul

120
de încălzit fiind plasat într-un creuzet, respectiv sistemul de măsurare
a temperaturii fiind alcătuit dintr-un termocuplu şi un milivoltmetru.

 1 – cuvă
 2 – regulator
 3 – creuzet
 4 – termocuplu
 5 – milivoltmetru

Fig. 3.24 Schema de principiu a instalaţiei de analiză termică directă

Analizându-se curbele de răcire obţinute prin înregistrarea

temperaturii probei la intervale egale de timp se constată abateri de la
viteza de răcire a topituri în vecinătatea punctelor de transformare
prin paliere la anumite temperaturi. Se prezintă în figura 3.25
aspectul curbelor de răcire.

121
 a. b.
Fig. 3.25 Aspectul curbelor de răcire

Palierele indică existenţa unei transformări de fază la temperatură

constantă (solidificarea metalelor pure, transformarea eutectică,
eutectoidă sau peritectică – figura 3.25 a), iar punctele la care se
observă modificări ale vitezei de răcire indică, în general, începutul
unei transformări de fază care are loc într-un interval de temperatură
(figura 3.25 b). Analiza termică simplă poate fi aplicată cu succes
doar în cazul în care efectele termice ale transformărilor de fază sunt
mari, în plus această metodă impune o viteza de răcire constantă şi
bine controlată.

3.3.2 Analiza termică diferenţială

Mult mai precisă şi mai sensibilă este metoda de analiza termică

diferenţială care utilizează un montaj prezentat schematic în figura
3.26, unde:

 1 – incintă de încălzire
 2 – proba supusă analizei
 3 – etalon
 4 – termocuplu diferenţial
 5 – termocuplu simplu
 6 – înregistrator

În incinta de încălzire se introduce proba şi etalonul ales astfel încât

să aibă aceleaşi dimensiuni ca proba, căldura specifică apropiată de
cea a probei şi să nu prezinte tranformări de fază în intervalul
analizat. Prin intermediul termocuplului diferenţial se măsoară
diferenţa dintre temperatura probei şi a etalonului după relaţia:

ΔT=T p −T e (3.10)

122
 Fig. 3.26 Schema de principiu a instalaţiei de analiză termică
diferenţială
Temperatura etalonului Te se măsoară cu termocuplul simplu. Cu
ajutorul înregistratorului se trasează curba în coordonatele ΔT = f(T e)
(figura 3.27 a.) sau se pot trasa simultan curbele ΔT = f(t) şi T e = f(t)
(figura 3.27 b.). Se prezintă în figura 3.27 curba de analiză termică
diferenţială în cele două situaţii amintite.

a.

123
 b.

Fig. 3.27 Curba de analiză termică diferenţială

3.3.3 Aplicaţii ale analizei termice

Se foloseşte analiza termică pentru determinarea punctelor

critice de transformare fazică şi, mai ales, pentru trasarea
diagramelor de echilibru fazic. Se exemplifică cazul aliajelor de Cd –
Bi, care prezintă insolubilitate în stare solidă şi reacţie eutectică. Se
trasează curbele pentru componentele pure, cadmiu respectiv bismut
şi pentru aliaje de diferite concentraţii. Curbele de răcire trasate
pentru aceste situaţii pun în evidenţă punctele critice de început şi
sfârşit ale solidificării aşa cum se arată în figura 3.28.

124
Fig. 3.28 Trasarea unei diagrame de echilibru cu ajutorul curbelor de
răcire

Unirea punctelor critice analoage rezultate pentru diferitele aliaje

analizate permite obţinerea curbelor caracteristice ale diagramei de
echilibru fazic (linia punctată din figură pe orizontală). Se remarcă
apariţia curbei lichidus prin unirea punctelor critice de început de
solidificare (linia punctată b) şi curba solidus prin unirea punctelor
critice de sfârşit de solidificare (linia punctată c). Se face precizarea
că metalele pure Cd şi Bi, respectiv aliajul cu 60 % Bi – numit aliaj
eutectic, prezintă un palier pe curba de răcire, iar restul aliajelor au
un interval de solidificare. Reacţia eutectică este de tipul:

L⇒ Cd+ Bi (3.11)

şi se petrece la temperatură şi concentraţie constantă. La temperaturi

mai mari decât cele ale curbei lichidus, toate aliajele inclusiv
metalele pure se află în stare topită, iar la temperaturi sub curba
solidus apare starea solidă a materialelor. La temperaturi cuprinse
între curbele lichidus şi solidus coexistă starea lichidă şi solidă a
aliajelor. O diagramă e echilibru fazic permite obţinerea
următoarelor informaţii principale:
 Temperatura punctelor critice ale diverselor aliaje

125
  Domeniile de existenţă a diferitelor faze şi constituenţi
structurali
 Cantitatea fazelor şi constituenţilor de echilibru

3.3.4 Analiza termică diferenţială în câmp de microunde DTA-

MW

Analiza termică diferenţială în câmp de microunde se poate

efectua aşa cum s-a afirmat în primul capitol al cărţii doar pentru
materialele care pot fi încălzite cu microunde. Pentru experimentări
de realizare ale DTA-MW se vor utiliza amestecuri omogene de
carbonat de bariu şi oxid de siliciu, care, în urma transformărilor de
fază va conduce la formarea feritei de bariu tip M. Analiza termică
diferențială la formarea feritei de bariu din amestec omogen supus
încălzirii în cuptoare de calcinare cu rezistență electrică este
binecunoscută și tratată într-o multitudine de lucrări de specialitate.
În situația de față încălzirea materialelor supuse studiului este
realizată cu unde electromagnetice de înaltă frecvență ceea ce
exclude utilizarea ca senzori de temperatură a termocuplelor sa
termorezistențelor. Totuși anumiți oameni de știință au studiat
posibilitatea realizării condițiilor minimale de înregistrare a
temperaturii cu ajutorul termocuplelor așa cum afirmă Hamilton în
teza sa de doctorat. Fiind atinse temperaturi de peste 1000 0C
singurele soluții care se pot aplica sunt cele bazate pe pirometrie.
Astfel, cercetarea se va realiza prin utilizarea a două pirometre cu
infraroșu. Câmpul electric este generat de un dispozitiv numit
magnetron, undele electromagnetice de înaltă frecvență fiind
direcționate către sarcina supusă încălzirii. Sistemul este prezentat în
figura 3.29
Pentru realizarea DTA în microunde sunt necesare
următoarele:
 sursa termică: microunde cu frecvența de 2450 Mhz
 proba din amestec omogen care în urma transformărilor de
fază va conduce la formarea feritei de bariu tip M și care va
utilizată ca material de studiu
 proba din ferită de bariu tip M complet formată și care va fi
utilizată ca probă etalon

126
  pirometre cu infraroșu

Fig. 3.29 Dispozitiv experimental pentru realizarea DTA cu

microunde

Materialele care pot fi încălzite la microunde sunt materiale care

prezintă defecte de material corespondente unei tangente a unghiului
de pierderi. Materialele care conţin particule polare sunt cele mai
bune pentru a fi supuse acţiunii câmpului electromagnetic de înaltă
frecvenţă, ceramicele fiind un bun exemplu. În cadrul experimentelor
propuse se doreşte încălzirea unui material dielectric, ferita de bariu
tip W pentru care în principiu nu vor fi probleme a se asigura sursa
termică Se prezintă în figura 3.30 o modalitate de încălzire:

127
 a.

b.

Fig. 3.30 Poziționarea probei supusă studiului în camera de încălzire

mono mode
a. schemă principiu, b. probele supuse analizei

Condiţiile de realizare a experimentelor sunt prezentate în cele ce

urmează:
 temperatura maximă de încălzire: Tmax = 10000 C

128
  puterea maximă generată de echipamentul de încălzire cu
microunde şi care poate fi ajustată manual sau automat: P max
= 600 W
 măsurarea temperaturii se realizează cu două pirometre cu IR
poziţionate astfel încât spotul de focalizare să se situeze la
distanţa de 1 mm unul faţă de celălalt

Fig. 3.31 Principiul de măsurare al temperaturii la suprafaţa piesei

În cadrul programului experimental s-a urmărit determinarea

simultană a temperaturilor în diferite puncte ale materialului. Au fost
încălzite probe cu diametrul de 12 mm respectiv 34 mm. Principiul
de măsurare din cadrul experimentului prin poziționarea pirometrelor
la o distanță mică unul de celalalt pentru a putea asigura celor două
probe aceeași intensitate a câmpului electric și prin urmare o
încălzire similară. O captură din timpul procesului de realizare a
analizei termice diferenţiale se prezintă în figura de mai jos.

129
 Fig. 3.32 Captură webcam cu probele utilizate în timpul
experimentărilor

Pentru a evita apariţia descărcărilor electrice între probe şi camera de

încălzire este necesară utilizarea unui izolator electric între acestea.
În cadrul experimentărilor s-a utilizat un ciment care a fost turnat în
interiorul creuzetului slab absorbant de microunde. O derivatogramă
completă obţinută în câmp de microunde se prezintă în figura
următoare:

130
Fig. 3.33 Derivatogramă obţinută prin procedeul prezentat

131
Interpretarea derivatogramelor obţinute prin încălzirea în câmp de
microunde conduce la extragerea unor concluzii preliminare după
cum urmează:
 mărimea granulelor din amestecul omogen măcinat sau
nemăcinat nu influenţează temperatura de pirosinteză într-un
mod relevant, dar comparativ cu formarea feritei la analiza
termică diferenţială clasică, temperatura de pirosinteză este
mai mică considerabil în cazul utilizării microundelor ca
sursă termică
 timpul de formare al feritei este mult mai mic decât în cazul
analizei termice diferenţiale clasice nedepăşind în toate cele
3 cazuri abordate o valoare maximă de 10 minute
 un aspect negativ extras din timpul procesului de încălzire se
referă la viteza cu care se produc transformările de fază,
acestea fiind vizualizate doar după încetarea procesului de
pirosinteză şi extragerea datelor din regulatorul de proces
JUMO IMAGO 500.
 În toate cele 3 cazuri derivatogramele arată formarea mono-
feritei dar şi peak-urile rezultate la formarea hexa-feritei.

132
Procedură Operațională de
măsurare a temperaturii
1. SCOP
Procedura prezintă modul de lucru pentru monitorizarea temperaturii
din procesele de sinterizare prin utilizarea unui pirometru cu
infraroșu tip SIRIUS SI-16.

2. DOMENIU
2.1. Procedura se aplică în cadrul Universității din Craiova –
Facultatea de Mecanică, Departamentul de Ingineria și
Managementul Sistemelor Tehnologice Drobeta Turnu Severin,
Centrul de Cercetări pentru Tehnologii și Materiale Avansate
CCTMA.
2.2. Procedura se poate aplica la orice tip de material policristalin
(materiale metalice, materiale ceramice, materiale carbonice,
materiale organice etc), în stare compactă sau pulbere, cu
structura stabilă pe durata înregistrării, în condiții de mediu
obișnuite.
2.3. Pentru determinarea temperaturii este necesară cunoașterea
emisivității materialului supus sinterizării.
2.4. Pentru determinarea corectă a temperaturii în condiții de
atmosferă controlată este necesară cunoașterea transmisivității
materialului care obturează spațiul dintre pirometru și produsul
supus monitorizării. Este necesară deasemenea respectarea
distanței focale dintre pirometru și produsul monitorizat.
2.5. Sensibilitatea metodei este dată în principal de tipul materialului
supus monitorizării și a condițiilor din camera de procesare
(cuptor cu rezistență electrică, cuptor cu microunde, etc.)
2.6. Pirometru cu infraroșu este un dispozitiv dotat cu laser pentru
punctarea corectă a suprafeței monitorizate și sistem de
înregistrare a datelor în calculator pentru analiza ulterioară

133
3. DEFINITII
3.1. Temperatura - proprietatea fizică a unui sistem, prin care se
constată dacă este mai cald sau mai rece.
3.2. Material policristalin - material format din una sau mai multe
faze cristaline, fiecare fază fiind constituită din blocuri de cristal
(cristalite) identice ca structură și cu orientare haotică unele față
de altele.
3.3. Emisivitatea – proprietatea unui material de emite radiație
infraroșie către mediul extern cauzată de modificarea energiei
interne când este supus încălzirii
3.4. Curba de încălzire – înregistrarea și afișarea pe suport hârtie sau
ecran a valorilor înregistrate din procesul de sinterizare.
3.5. Definiții pentru determinarea incertitudinii:
 incertitudine standard: incertitudinea rezultatului unei
măsurări exprimate printr-o abatere standard
 evaluare de tip A a incertitudinii: metoda de evaluare a
incertitudinii prin analiza statistică a șirurilor de observații
 incertitudinea standard compusă: incertitudine standard a
rezulatului unei măsurări, atunci când acel rezultat este
obținut pe baza valorilor unor mărimi diferite, egală cu
rădăcina pătrată pozitivă a unei sume de termeni, termenii
respectivi fiind variantele sau covariantele acelei mărimi
ponderate în conformitate cu variația rezultatului măsurării
în funcție de variația mărimilor respective.
 incertitudinea extinsă: mărime care definește un interval în
jurul rezultatului unei măsurări, interval în care este de
așteptat să fie cuprinsă fracțiunea ridicată a distribuției
valorilor care, în mod rezonabil, pot fi atribuite măsurandului
 factor de extindere: factor numeric folosit ca înmulțitor al
incertitudinii standard compuse pentru obținerea
incertitudinii extinse.
Prescurtari:
 RI: raport de incercari
 RLS: responsabil laborator
 IMST: Departamentul de Ingineria și Managementul
Sistemelor Tehnologice
 Tobj: Temperatura măsurată a obiectului supus monitorizării

134
4. DOCUMENTE DE REFERINȚĂ
4.1. OPTRIS GT-GLASS, User’s manual
4.2. OPTRIS COMPACT CONNECT Software, User’s manual
4.3. Muegge Electronic GmbH – Magnetron Power Source, User’s
manual
4.4. Muegge Electronic GmbH – Magnetron Head, User’s manual
4.5. Muegge Electronic GmbH – Tristan Autotuner, User’s manual
4.6. Muegge Electronic GmbH – Homer Software, User’s
manual
4.3. Nabertherm Oven, User’s manual
4.4. MC-LI-01 Manualul calității
4.5. SR EN ISO/CEI 17025:2005 “Cerințe generale pentru
competența laboratoarelor de încercări și etalonări”.
4.6. SR EN ISO 9000:2001 “Sisteme de management al
calității. Principii fundamentale de vocabular”
4.7. Ghid pentru aplicarea standardului EN ISO 17025 la
acreditarea laboratoarelor de încercări DG-003-RENAR.

5. RESPONSABILITĂȚI
5.1. RLS: verifică din punct de cedere tehnic / profesional și
organizatoric corectitudinea procedurilor de încercare; asigură
baza materială și condițiile de mediu propice pentru efectuarea
sinterizării.
5.2. Responsabilul de temă elaborează procedura specifică de lucru,
răspunde de instruirea profesională a personalului executant,
urmărește și controlează aplicarea procedurii; asigură
desfășurarea încercărilor în conformitate cu procedurile
existente; supraveghează încercările efectuate de operatori, și
efectuează încercările care îi revin.

6. APARATURĂ ȘI MATERIALE
 Cuptor pentru sinterizare prin încălzire cu microunde
Muegge GmbH, f = 2450 Mhz, P = 1250 W, magnetron
răcit cu apă în circuit deschis

135
  Acordor automat al impedanței TRISTAN, f = 2450 Mhz, P
= 6 kW
 Software HOMER pentru monitorizarea și controlul
autotuner-ului TRISTAN
 Optris Infrared Pyrometer tip CT-GLASS CF4 utilizat la
monitorizarea temperaturii procesului de sinterizare
 Software COMPACT CONNECT pentru monitorizarea și
setarea parametrilor pirometrului, respectiv pentru
înregistrarea datelor în calculator
 Cuptor pentru sinterizare cu rezistență electrică Nabertherm,
Tmax = 1400 0C
 Calculator pentru menținerea pe suport electronic a datelor
înregistrate
 Butelie de argon pentru realizarea unei atmosfere controlate
în procesul de sinterizare
 Creuzet ceramic
 Fantă obturatoare de sticlă cu COE cunoscut
 Pulbere de ferită de bariu tip W

7. CONDITII DE MEDIU
Temperatura camerei: 14 - 34 0C.

8. PROBA
8.1. Eșantioanele compacte supuse sinterizării trebuie să prezinte o
suprafață plană și netedă de cel puțin câțiva milimetri pătrați.
8.2. Piesele masive pot avea următoarele dimensiuni maxime:
diametru 50 mm, înălțime 50 mm.
8.3. Trebuie să se asigure o poziționare a probelor în zona de câmp
electric maxim la încălzirea cu microunde pentru ca pirometrul
să poată măsura temperatura corect având în vedere ca
expunerea probei în zone diferite ale intensității câmpului
electric poate conduce la încălzirea parțială a probei

136
9. DESCRIEREA PROCEDURII
9.1. Pregătirea echipamentului
9.1.1. Se pornește sursa de tensiune continuuă și se setează la
valoarea de 24 V.
9.1.2. Se poziționează pirometrul la înalțimea necesară conform
prescripțiilor din figura de mai jos ținându-se seama de
diametrul probei și distanța focală a pirometrului.

Fig. 9.1 Poziționarea pirometrului față de probă

9.1.3. Se verifică prezența tensiunii de alimentare la bornele

pirometrului prin urmărirea vizuală a spotului laser dublu.
Dacă nu se identifică prezența spotului laser de fixare atunci
se verifică dacă în setările cutiei electronice la poziția S se
regăsește valoarea ON. Se setează valoarea ON prin
apăsarea tastei DOWN și se verifică încă o dată prezența
spotului laser. În cazul în care spotul laser nu este prezent
atunci se va verifica integritatea conexiunilor electrice atât în
cutia electronică cât și la bornele pirometrului conform
figurii de mai jos.

137
 Fig. 9.2 Verificarea alimentării corecte a pirometrului

9.1.4. Se plasează spotul laser pe proba a cărui temperatură se va

măsura.

9.2. Pregătirea probei

9.2.1. Probele compacte se plasează în creuzetul ceramic în cazul
sinterizării cu microunde sau în vatra cuptorului în cazul
sinterizării clasice.
9.2.2. Pulberile se plasează în creuzetul ceramic în cazul sinterizării
cu microunde ți în creuzetul ceramic sau alt recipient în cazul
sinterizării clasice.

9.3. Înregistrarea datelor

9.3.1. Se pornește aplicația COMPACT CONNECT și se așteaptă
câteva momente până când este stabilită conexiunea cu
pirometrul
9.3.2. Se pornește înregistrarea datelor și se urmărește rampa de
încălzire.

138
9.3.3. Aplicația informatică poate furniza diverse forme grafice și
informații suplimentare ale valorilor înregistrate în timpul
procesului.

Fig. 9.3 Înregistrarea datelor în calculator

9.3.4 Aplicația informatică nu salvează automat datele pe suport

magnetic sau de altă natură (HDD, FLASH, CD, etc.). Pentru
stocarea informațiilor înregistrate din timpul procesului se va
alege funcția Save As după care se va salva înregistrarea cu
numele dorit. Se menționează ca fisierul salvat are
extensia .DAT.

9.4. Tiparirea la imprimanta a difractogramei

9.4.1. Tipărirea curbei înregistrate este posibilă doar prin apăsarea
Ctrl+PrntScr (pentru tipărirea direct la imprimantă) sau prin
apăsarea Ctrl+Alt+PrntScr (pentru copierea în memoria
temporară și lipirea acestei imagini la fisierul RI) după
selectarea prealabilă a întregii înregistrări sau doar a unei
porțiuni relevante pentru procesul monitorizat.

9.5.2. Se introduce imaginea selectată în raportul de încercare RI și

se tipărește la imprimantă

139
9.5.3. La salvarea fisierului tip .EVA se salveaza si setarile de
tiparire.

10. RAPOARTE ȘI ÎNREGISTRĂRI

10.1. Fișiere de date brute.
10.2. Raportul de încercare, care trebuie să conțină curba de
încălzire.

140
141
 Bibliografie
1. Snehadri Bihari Ota – A study of forward characteristics of a
GaAlAs temperature sensor diode, S B Ota and Smita Ota,
Meas.Sci.Technol. 11 (2000),http://www.oxford-
instruments.com/products/low-temperature/applications-
library/ultra-low-temperature/Documents/ULT-Thermometry-
with-GaAlAs-Diodes.pdf

2. Seid Sadat, Aaron Tan, Yi Jie Chua, Pramod Reddy –

Nanoscale Thermometry Using Point Contact Thermocouples –
Nano Lett., 2010, 10 (7), pp 2613–2617
3. Yihua Gao And Yoshio Bando – Development of
nanothermometer for low temperature measurement – Journal
reference: Nature, vol 415, pag. 599
http://www.newscientist.com/article/dn1893-nanothermometer-
takes molecular-temperatures.html
4. Qiang Yan, Jinying Yuan, Yan Kang, Zhinan Cai, Lilin Zhou
and Yingwu Yin – Dual-sensing porphyrin-containing
copolymer nanosensor as full-spectrum colorimeter and ultra-
sensitive thermometer – Chem. Commun., 2010, 46, 2781–
2783 | 2781, The Royal Society of Chemistry 2010
5. Haitham M. ElShimy, Masahiro Nakajima, Fumihito Arai,
Toshio Fukuda – Nano Thermal Sensors for Sensing
Temperature in Water Environment – Proceedings of the 7th
IEEE International Conference on Nanotechnology, August 2 -
5, 2007, Hong Kong
6. Răduleț, R. și colab., Lexiconul Tehnic Român, Editura
Tehnică, București, 1957–1966

142