ÎNVĂŢAREA MOTRICĂ ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Unitate de învăţare Nr. 5

ÎNVĂŢAREA MOTRICĂ ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Cuprins Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr.5…………………………………………………….. 38

5.1 Tipuri de învăţare motrică şi teorii privind învăţarea motrică.Teorii privind învăţarea 39
motrică......................................................................................................... 42
5.2 Transferul în învăţarea motrică.................................................................... 42

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 5………………………………………….... 44

Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………................................. 44
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 5…………………………………………………….. 45

38
 ÎNVĂŢAREA MOTRICĂ ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 5

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 5 sunt:

 Înţelegerea principalelor noţiuni despre învăţarea motrică

 Însuşirea cunoştinţelor privind transferul în învăţarea motrică

5.1 Învăţarea motrică constă într-un set de procese asociate exersării sau
experienţei care conduc la schimbări relativ permanente în capacitatea de a răspunde la
stimuli(R.Schmidt,1982). Aceasta se referă la dobândirea unor modalităţi comportamentale
definite prin performanţe motrice, fiind caracterizată prin: îmbunătăţirea procesuală a
coordonării motrice; optimizarea factorilor condiţionali interni şi externi; dobândirea unor
capacităţi şi a unor comportamente adecvate situaţiilor.

Tipuri de învăţare motrică

În psihologia educaţiei fizice şi sportului se consemnează trei tipuri de învăţare
propuse de Montpellier(1968, citat de M.Epuran,1976):
- învăţarea senzori-motrică(perceptiv-motrică) constă din modificarea
comportamentului ca adaptare a unei forme de răspuns preformat, la condiţiile perceptive noi
şi care implică formarea de noi coordonări senzori-motrice sau creşterea preciziei sau a
fineţei coordonării răspunsului preexistent(schi, tir, talere)
- învăţarea motrică se caracterizează prin aceea că reacţiile de răspuns sunt legate de
componentele senzoriale de origine kinestezică sau proprioceptivă(înot, patinaj)
- învăţarea inteligent-motrică(cognitiv-motrică) are la bază formarea
comportamentelor în funcţie de determinările exterioare, sociale, din mediul în care acestea
se manifestă(jocuri sportive, sporturi de luptă)
Un concept important pentru înţelegerea învăţării, în general, şi acelei motrice, în
special este acela de învăţare multisenzorială. Caracterul său multisenzorial este dat de faptul
că învăţarea este dependentă de ceea ce vedem, ce pipăim, ce simţim, ce auzim în urma
efectuării unei mişcări.
Componentele învăţării perceptiv-motrice în concepţia lui (D.G.Gallahue, 1993) sunt:
conştientizarea corporală, conştientizarea spaţială, conştientizarea direcţională şi
conştientizarea temporală.

Teorii privind învăţarea motrică

J.Adams(1971), a formulat teoria buclei închise asupra învăţării motrice.
Principalele elemente ale acestei teorii sunt:
- sistemul de referinţă, denumit urmă perceptivă, care presupune memoria mişcărilor
deja executate, şi care va constitui comparatorul pentru mişcările în curs de realizare. Cu
ajutorul acestui sistem de referinţă, o persoană care execută o mişcare cu un anumit segment
va şti când să se oprească şi ce corectări sunt necesare la reluarea mişcării;
- orice mecanism de tipul buclei închise utilizează informaţii care asigură feedbackul
mecanismului respectiv. Pentru bucla închisă, acest rol îl au informaţiile senzoriale provenite
de la muşchi, articulaţii sau furnizate prin văz şi auz.

39
 ÎNVĂŢAREA MOTRICĂ ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Un rol deosebit de important în procesul de dezvoltare a urmei perceptive îl are

cunoaşterea rezultatelor mişcărilor efectuate prin intermediul informaţiilor furnizate de o
sursă externă – profesor, antrenor, imagini filmate.
R.Schmidt(1975) aduce completări la teoria lui Adams şi formulează teoria schemei.
O schemă poate fi definită ca un set de reguli care servesc ca sursă de informaţii în luarea
unei decizii privind mişcările ce urmează a fi executate.
Elementele abstracte incluse în această schemă vor fi:
- - condiţiile iniţiale de efectuare a mişcării: poziţia corpului şi segmentelor, condiţiile
de mediu în care se execută, etc;
- - caracteristicile răspunsului: direcţie, viteză, forţă, etc;
- - consecinţele senzoriale ale răspunsului: informaţiile primite pe diferite canale
senzoriale simultan şi consecutiv executării unei anumite mişcări;
- - rezultatul mişcării: informaţia rezultată din compararea răspunsului obţinut cu cel
dorit.
Prin sistemul buclă deschisă sunt comandate mişcări planificate. Feedbackul care apare pe
parcursul executării lor nu este folosit pentru controlul mişcărilor, ci pentru programarea
uneia noi.

Principalele caracteristici ale unui sistem în buclă închisă sunt:

- - utilizează diferite surse de informaţie senzorială;
- - asigură eficienţa controlului mişcărilor în anumite sarcini motrice, cum ar fi
alergarea, prin faptul că este flexibil şi adaptabil;
- - prezintă anumite limite în viteza de procesare a informaţiei, putând realiza cel mult
3-5 corectări pe minut.
Prin intermediul acestui sistem se explică realizarea mişcărilor ciclice şi a celor lente din
diferite ramuri de sport(gimnastică, arte marţiale, etc).

Consecinţe privind instruirea.

Pentru valorificarea sistemului de control în buclă închisă în cadrul procesului de
instruire, specialistul(profesor/antrenor) trebuie să cunoască următoarele:
1. - metodele de instruire bazate pe conducere pasivă prin mişcare pot avea o mare
eficienţă în învăţarea anumitor acţiuni motrice, dacă se folosesc cu precauţie, deoarece
provoacă distorsiuni chinestezice.
2. - executantul trebuie atenţionat asupra celor mai relevante surse de informaţie pe care
le poate folosi pentru a-şi controla mişcările.
3. - se va cere subiectului să descrie senzaţiile pe care i le furnizează execuţia fiecărei
mişcări şi va fi conştientizat asupra senzaţiilor pe care le are ca urmare a unei mişcări corect
executate.
4. - profesorul poate suplimenta informaţia de tip kinestezic pe care o obţine
executantul, prin folosirea unor procedee metodice adecvate.
Un sistem de control în buclă deschisă se caracterizează prin următoarele aspecte:
- - se bazează pe un set de instrucţiuni(program motor) care stabilesc derularea
mişcărilor(fazele efectuării unei mişcări);
- - odată ce programul a fost iniţiat, el se derulează conform instrucţiunilor date;
- - nu detectează erori şi nu asigură corectări în timpul execuţiei pentru că nu este
implicat feedbackul;
- - sistemele de control în buclă deschisă sunt mai eficiente în controlul mişcărilor care
se desfăşoară în medii previzibile, unde nevoia de adaptare la mediu este redusă.

40
 ÎNVĂŢAREA MOTRICĂ ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Acest gen de control al mişcărilor predomină în cazul mişcărilor rapide şi al celor care
presupun manifestarea forţei-aruncări, lovituri. Subiectul nu dispune de timpul necesar
analizei erorilor de execuţie chiar în timpul derulării ei, accentul fiind pus pe planificarea
corectă a mişcării(luarea unei decizii).
În vederea realizării unei mişcări, programul motor asigură:
- - comanda către musculatura implicată în mişcarea dorită;
- - ordinea de contracţie a muşchilor;
- - forţa de contracţie a muşchilor;
- - frecvenţa contracţiilor;
- - durata fiecărei contracţii.

Consecinţe privind instruirea.

În condiţiile cunoaşterii mecanismului de control în „buclă deschisă” a mişcărilor,
profesorul/antrenorul trebuie să fie capabil să valorifice în practica instruirii cunoştinţele
dobândite. Astfel:
1. - cu cât o acţiune este mai rapidă, cu atât executantul ei trebuie încurajat să se
concentreze cât mai bine asupra ei, înainte de a începe execuţia, şi să încerce să o execute ca
un întreg, evitând fragmentările.
2. - în indicaţiile pe care le va furniza, specialistul trebuie să evite orientarea atenţiei
executantului către modul de producere a mişcării, în timpul derulării ei.
3. - cu cât mediul este mai puţin sau chiar deloc variabil, cu atât mişcarea trebuie
programată, organizată mai precis în avans.
4. - în deprinderile seriale, subiectul va fi încurajat să execute mişcările cursiv.
5. - specialistul trebuie să valorifice în instruire faptul că, cu cât mişcarea se execută mai
cursiv, cu atât atenţia poate fi orientată mai mult asupra aspectelor de strategie.
6. -pentru a preveni fragmentarea mişcărilor rapide, atenţia executantului nu va fi
orientată către aspecte ale execuţiei.
7. - într-un mediu imprevizibil, se va încuraja folosirea unui sistem „buclă închisă” de
control al mişcărilor, care să permită procesarea informaţiilor din mediu în timpul execuţiilor.
8. - în sarcinile motrice care presupun reacţii motrice simple, executantul trebuie să se
concentreze mai ales asupra execuţiei decât a stimulului.
Teoriile tradiţionale ale învăţării încearcă să rezolve o problemă deosebit de importantă, şi
anume aceea a explicării modului în care apar noile comportamente.
Învăţarea socială explică modul cum se învaţă(prin observaţie, prin imitaţie)
comportamente manifestate în relaţii interpersonale. Se poate aprecia că teoriile elaborate în
cadrul abordării învăţării sociale pot explica modul în care se produc diferite conduite şi în
domeniul educaţiei fizice şi sportului.
Astfel, când un individ observă un comportament care a fost recompensat, şansele de
reproducere a acelui comportament cresc.
Consecinţe privind instruirea.
Din studiul acestor mecanisme ale învăţării sociale, un bun profesor/antrenor desprinde
câteva reguli pe care le aplică în instruirea celor cu care lucrează, şi anume:
- - recompensele şi pedepsele le va acorda imediat ce se înregistrează un succes sau o
abatere;
- - dacă un stimul a fost urmat de un răspuns corect, stimuli asemănători vor conduce la
răspunsuri corecte;
- - întărirea continuă este mai eficientă decât întărirea episodică.

41
 ÎNVĂŢAREA MOTRICĂ ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Test de autoevaluare 5.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

 Prezentaţi tipurile de învăţare motrică

Răspunsul la test se găseşte la pagina 44

5.2 Transferul în învăţarea motrică

Definiţie. Magill(1990) defineşte transferul în învăţare ca fiind ”influenţa pe care o are
exersarea anterioară a unei deprinderi sau mai multor deprinderi asupra învăţării uneia noi”.
Această influenţă poate fi pozitivă, negativă sau inexistentă.
Transferul în învăţare este procesul prin care participarea unei persoane la o
activitate influenţează în mod favorabil sau defavorabil practicarea de către aceeaşi
persoană a unei activităţi ulterioare şi, în consecinţă, rezultatele sau efectele acestui
proces(P.Parlebas, E.Dugas,1998).
Clasificare. Transferul pozitiv are loc atunci când experienţa subiectului, rezultată din
exersarea unei alte deprinderi, ajută sau uşurează învăţarea unei noi deprinderi. Unii
specialişti îl numesc facilitare. În caz contrar se vorbeşte de transfer negativ(interferenţa)
care se produce sub aspectele specifice ale unei activităţi. Transferul negativ are loc atunci
când experienţa rezultată din exersări ale unei alte deprinderi îngreunează învăţarea unei noi
deprinderi.

În funcţie de conţinutul lecţiilor de exersare, se poate vorbi despre:

- transfer intra-specific: când este vorba despre învăţarea unei deprinderi repetate în
mai multe cicluri de lecţii. De exemplu, progresele care se observă în executarea
aruncării greutăţii ca urmare a ciclurilor de lecţii consacrate învăţării acestei
deprinderi;
- transfer inter-specific: apare între deprinderi diferite; de exemplu, antrenamentul
unui gimnast la aparate poate determina progrese şi la săritura cu prăjina. În jocurile
sportive, plasamentul şi mişcarea în teren se transferă de la jocul de baschet sau
handbal la cel de fotbal, şi invers. Acest transfer inter-specific, încărcat de consecinţe
educative, este prezentat uneori sub denumirea de transversalitate.

Semnificaţia teoretică şi practică a transferului

Programele de educaţie fizică ar trebui realizate astfel încât să favorizeze transferul în
învăţare. Deprinderile de bază vor fi învăţate înaintea celor complexe. Orice rogramă care se
referă la învăţarea deprinderilor motrice se va baza pe exersarea succesivă, logică a
deprinderilor, astfel încât cele exersate la început să asigure transferul către cele care
urmează.

Transferul în învăţarea motrică.

În învăţarea motrică pot apărea următoarele tipuri de transfer:
- trecerea de la exerciţii parţiale la exerciţii integrale;
- trecerea, prin generalizare, de la o deprindere la alta;
- trecerea unor elemente specifice de la o sarcină motrică la alta, de tip diferit;
- trecerea de la învăţarea mentală la execuţia directă;
- trecerea de la învăţarea schemelor senzori-motrice la execuţia practică (M.Epuran,
1997)

42
 ÎNVĂŢAREA MOTRICĂ ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Tipuri de situaţii de transfer utilizate în învăţarea motrică.

O situaţie de acest gen este dată de executarea unei deprinderi în condiţii noi, cum ar
fi de exemplu exersarea în apă după ce mişcările au fost exersate pe uscat. O altă situaţie
care implică transferul este cea în care deprinderea se execută cu variaţia unuia dintre
parametrii sări. Exersarea unei deprinderi cu viteză mai mare sau mai scăzută poate
constitui unul din procedeele metodice care să contribuie la învăţarea deprinderii
respective.
O a treia situaţie de transfer este cea reprezentată de exersarea unei deprinderi diferite
de cea în cauză, dar care prezintă o oarecare legătură cu aceasta.

Reguli metodice
În vederea realizării transferului trebuie să se aibă în vedere atitudinea subiectului, dar
şi a profesorului, care stimulează elevul şi programează într-o anume manieră mijloacele
instructive.
Pentru obţinerea efectelor de transfer pozitiv se recomandă(M.Epuran, 1997):
- întărirea intenţiei elevului de a învăţa şi de a reţine;
- ajutarea elevului să identifice relaţiile semnificative între sarcina învăţată şi cea pentru
care se speră realizarea transferului;
- asigurarea condiţiilor de aplicare a celor învăţate;
- asigurarea ritmicităţii învăţării şi a acumulărilor respective;
- analiza sarcinilor motrice şi sintetizarea lor pentru evidenţierea principiilor care
conduc la performanţă.
Interferenţa poate fi diminuată în următoarele condiţii:
- sublinierea asemănărilor şi a diferenţelor dintre diferiţii stimuli şi răspunsuri ale celor
două sarcini;
- evitarea conştientizării asemenării dintre două sarcini care solicită răspunsuri diferite;
- introducerea unei pauze mai mari între cele două sarcini;
- consolidarea corespunzătoare primei sarcini, înainte de a se trece la învăţarea celei de
a doua;
- asigurarea corectitudinii învăţării iniţiale a oricărei acţiuni, întrucât restructurarea este
dificilă şi uneori imposibil de realizat integral(M.Epuran, 1997)

Test de autoevaluare 5.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

 Prezentaţi tipurile de transfer în învăţarea motrică

Răspunsul la test se găseşte la pagina 44

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 5

În loc
Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în
de rezumat
această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.

Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare

Nr. 5 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.

43
 ÎNVĂŢAREA MOTRICĂ ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 5

Prezentaţi în maximum o pagină aspecte privind învăţarea motrică în

educaţie fizică şi sport

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Răspuns 5.1
Tipuri de învăţare motrică
În psihologia educaţiei fizice şi sportului se consemnează trei tipuri
de învăţare propuse de Montpellier(1968, citat de M.Epuran,1976):
- învăţarea senzori-motrică(perceptiv-motrică) constă din
modificarea comportamentului ca adaptare a unei forme de răspuns
preformat, la condiţiile perceptive noi şi care implică formarea de noi
coordonări senzori-motrice sau creşterea preciziei sau a fineţei coordonării
răspunsului preexistent(schi, tir, talere)
- învăţarea motrică se caracterizează prin aceea că reacţiile de
răspuns sunt legate de componentele senzoriale de origine kinestezică sau
proprioceptivă(înot, patinaj)
- învăţarea inteligent-motrică(cognitiv-motrică) are la bază
formarea comportamentelor în funcţie de determinările exterioare, sociale,
din mediul în care acestea se manifestă(jocuri sportive, sporturi de luptă)
Răspuns 5.2
În învăţarea motrică pot apărea următoarele tipuri de transfer:
- trecerea de la exerciţii parţiale la exerciţii integrale;
- trecerea, prin generalizare, de la o deprindere la alta;
- trecerea unor elemente specifice de la o sarcină motrică la alta, de
tip diferit;
- trecerea de la învăţarea mentală la execuţia directă;
- trecerea de la învăţarea schemelor senzori-motrice la execuţia
practică (M.Epuran, 1997)

44
 ÎNVĂŢAREA MOTRICĂ ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 5

Dragnea, A., Bota,A.,(1999) – Teoria activităţilor motrice. Edit. Didactică şi Pedagogică,
R.A., Bucureşti.
Dragnea, A., şi colaboratorii(2006) – Educaţie fizică şi sport – Teorie şi didactică, Ed.
FEST, Bucureşti, pag 34-42
Scarlat, E., Scarlat, M.B.(2002) – Educaţie fizică şi sport, Ed. Didactică şi pedagogică,
Bucureşti

45