DIFICULTĂȚI DE UTILIZARE A PRONUMELUI

RELATIV CARE

Considerăm o problemă actuală a limbii române

pronumele relativ care, dat fiind faptul că foarte mulţi
vorbitori ai limbii noastre omit, în exprimarea lor, prepoziţia
pe. Astfel, enunţuri precum Cartea care am citit-o m-a
tulburat, Răspunsul care l-am primit m-a nemulţumit sunt
mai des auzite decât enunţurile corecte: Cartea pe care am
citit-o…, Răspunsul pe care l-am primit…

În cele ce urmează, ne vom opri asupra unor aspecte de

morfologie a pronumelui relativ, în general, şi a pronumelui
relativ care, în mod special.
Conform Gramaticii Academiei, “pronumele relative
reprezintă (= evocă) în discurs o entitate şi, simultan, au
rolul de conectori interpropoziţionali (Cine a ajuns primul a
mâncat tot. Acesta este profesorul despre care ţi-am
vorbit.)” (Gramatica Academiei, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 2005, p.280)
 Pronumele relative sunt, potrivit lucrării citate, care,
cine, ce, cât şi ceea ce. Au un statut controversat îmbinările
precum: cel ce, cei ce, cele ce, pe care unii autori le
consideră pronume relative compuse sau îmbinări libere de
cuvinte, deci analizabile.
Cercetătorii au adus argumente în favoarea fiecăreia
dintre ipoteze. Vom accepta şi prezenta ca teorie lingvistică
pe cea a autorilor Gramaticii Academiei.

Pronumele relativ nu trebuie confundat cu pronumele

interogativ. Deşi ele se suprapun în parte, având aceleaşi
forme, au caracteristici gramaticale şi întrebuinţări diferite,
deci sunt omonime. În timp ce pronumele interogativ apare
în propoziţii interogative independente, pronumele relativ
apare în propoziţii subordonate, în fraze: (pronume
interogativ: Care este părerea ta?; pronume relativ : Ştiu
care este părerea ta despre acest lucru.)

Pe de altă parte, pronumele relativ nu trebuie confundat

cu adjectivul pronominal relativ. Adjectivul pronominal
relativ determină un substantiv şi se acordă în gen, număr şi
caz cu acesta, în timp ce pronumele relativ ţine locul unui
substantiv, având genul, numărul, cazul substantivului
înlocuit. În exemplul: Eleva a cărei compunere a fost
apreciată a primit zece, a cărei este pronume relativ în cazul
genitiv, deoarece ţine locul unui substantiv (Compunerea
elevei a fost apreciată.) şi are funcţia sintactică de atribut
pronominal.
În exemplul: Ştim care elevi au fost selectaţi pentru
concurs, care este adjectiv pronominal relativ, deoarece
determină un substantiv cu care se acordă în gen, număr, caz
şi corespunde, în momentul substituţiei, unui adjectiv- Elevii
pregătiţi, inteligenţi au fost selectaţi. Funcţia sintactică a
adjectivului pronominal este de atribut adjectival.

În vechea limbă românească, pronumele care avea un

articol masculin, -le. (Tatăl nostru carele eşti în ceruri.)
Alexandru Graur vorbeşte şi despre un articol feminin al
acestui pronume, -a. (carea) şi despre o formă articulată
pentru nominativul plural carii. (Alexandru Graur, Puţină
gramatică, Editura Academiei, 1987, p.55.)
 În limba română contemporană s-a păstrat doar o formă
pentru nominativ, masculin şi feminin, singular şi plural-
care.
După cum am menţionat la început, această formă tinde
să devină, în mod eronat, unică, ea fiind folosită şi pentru
cazul acuzativ în care trebuie să apară prepoziţia pe.
Chiar dacă vorbitorii obişnuiţi de limbă română vor
motiva că nu au “la îndemână” cunoştinţe lingvistice privind
cazurile, vom aduce ca un contraargument exprimarea în
care “simţul limbii” poate fi convingător.
Astfel enunţul Politica pe care o face partidul X
promovează valorile democraţiei trebuie să includă
obligatoriu prepoziţia pe, pronumele relativ care fiind în
cazul acuzativ, cu funcţia sintactică de complement direct şi,
nicidecum, în nominativ, cu funcţia de subiect. Gramatical,
dar şi logic, ideea este următoarea: Partidul X face politică
(substantiv înlocuit de pronumele relativ pe care); aşadar
partidul arată cine face acţiunea şi este subiect; pe care este
complement direct- partidul face politică. (ce face?)

Mai mult decât atât, eliminându-se, incorect, prepoziţia

pe, multe dintre enunţuri vor conţine cacofonii supărătoare:
Politica care o face partidul nostru…, Poteca care a luat-o
era îngustă…etc.

Tot astfel stau lucrurile şi în enunţuri precum: Ideea pe

care ai expus-o a fost apreciată, Îi voi da răspunsul pe care
îl aşteaptă (cf. Gramatica Academiei. Cuvântul,
Ed.Academiei, Bucureşti, 2005, p.284.), sau Câinele pe care
l-am hrănit m-a muşcat. Dacă vom omite prepoziţia pe,
obţinând enunţul Câinele care l-am hrănit m-a muşcat, care
este pronume relativ în nominativ, ceea ce este incorect;
subiectul este inclus- Eu am hrănit câinele, şi nu invers.

Alături de formele care şi pe care, pentru nominativ şi

acuzativ, întâlnim şi formele pentru genitiv şi dativ- căruia,
căreia, cărora. Probleme de exprimare, mai puţin corectă,
apar şi în cazul acestora; avem în vedere situaţia în care
vorbitorii limbii materne renunţă la declinarea pronominală
şi folosesc prepoziţia: Băiatul la care i-am dat…, în loc de
Băiatul căruia i-am dat…
O altă problemă pe care o ridică pronumele relativ care
tuturor vorbitorilor limbii române este aceea a acordului. În
cazul genitiv, pronumele relativ se acordă în gen şi număr cu
substantivul pe care îl înlocuieşte, iar articolul genitival se
acordă în gen şi număr cu substantivul determinat de
pronumele relativ cu funcţie sintactică de atribut: Tabloul al
cărui peisaj este viu colorat îmi place mult.

În acest sens, Gramatica Academiei vorbeşte despre un

tip special de acord, acordul încrucişat: pronumele relativ
se acordă cu nominalul din regentă pe care îl substituie
băiatul în vorbele căruia cred,
fata în vorbele căreia cred,
băieţii în vorbele cărora cred,
fetele în vorbele cărora cred,
băiatul în cuvântul căruia cred,
fata în cuvântul căreia cred,
băieţii în cuvântul cărora cred,
băiatul în vorba căruia cred,
fata în vorba căreia cred,
băieţii în vorba cărora cred,
fetele în vorba cărora cred,
fetele în cuvântul cărora cred;
lexemul al (când apare) se acordă cu nominalul din
propoziţia subordonată pe care o introduce relativul
băiatul în ale cărui vorbe cred,
fata în ale cărei vorbe cred,
băieţii în ale căror vorbe cred,
 fetele în ale căror vorbe cred,
băiatul în al cărui cuvânt cred,
fata în al cărei cuvânt cred,
băieţii în al căror cuvânt cred,
băiatul în a cărui vorbă cred,
băieţii în a căror vorbă cred,
fetele în a căror vorbă cred,
fetele în al căror cuvânt cred). (Ibidem)

Încheiem cu îndemnul lui Ion Heliade Rădulescu:

„Ocupaţi-vă, vorbiţi şi scrieţi, junilor, în limba naţională:
ocupaţi-vă a o studia, a o cultiva. Limba singură uneşte,
întăreşte şi defineşte naţiunea; ocupaţi-vă de dânsa mai
înainte de toate şi veţi face prin aceasta cea mai
fundamentală politică, veţi pune fundamentele
naţionalităţii.”