Sunteți pe pagina 1din 4

COLINDELE, 

TRADIŢII ŞI OBICEIURI SPECIFICE SĂRBĂTORILOR


DE IARNĂ

Obiceiurile calendaristice şi cele


legate de viaţa de familie sunt o componentă perenă a culturii noastre tradiţionale.
Perioada sărbătorilor de iarnă începe de Sfântul Nicolae, sărbătorit de credincioşii
ortodocși pe 6 decembrie şi se termină de Bobotează pe 6 ianuarie. Aşadar, o lună
plină în care tradiţia este la loc de cinste. Cele mai răspândite şi mai fastuoase s-au
dovedit a fi cele legate de marele Praznic al Crăciunului, sărbătorirea Anului Nou
(Revelionul) şi a Bobotezei. Cel mai important este Crăciunul, considerat ca
sărbătoarea naşterii Domnului nostru Iisus Hristos.

Vechile datini româneşti ne ajută în fiecare an să simţim şi să trăim atmosfera plină


de căldură şi veselie a sărbătorilor de iarnă.

Origini

Iniţial, colindele aveau o funcţiune rituală, anume aceea de urare pentru fertilitate,
rodire şi belşug. Un alt scop des întâlnit al colindelor era acela de alungare a
spiritelor rele şi de reîntâlnire cu cei plecaţi pe tărâmul celălalt. În acest sens, ele
moştenesc funcţia sărbătorilor păgâne ale Saturnaliilor, Calendelor lui Ianuarie şi a
Dies Natalis Solis Invicti. Peste timp, din semnificaţia iniţială a colindelor s-a
păstrat doar atmosfera sărbătorească, de ceremonie, petreceri şi urări. Termenul
“colindă” este de origine latină şi provine de la cuvântul latin “calendae”, derivat
din verbul “calare” (“a vesti”). Astfel, a colinda înseamnă a vesti.

Ca parte integrantă a folclorului religios, colindele prezintă o valoare  nepreţuită


prin originea şi mai ales prin vechimea lor. Ele reprezintă cântecul nostru
strămoşesc şi una din cele mai vechi forme de manifestare a folclorului religios
românesc. Prezenţa în colindele şi pluguşoarele noastre a numelui lui “Bădica
Traian” ne aminteşte de timpul formării poporului român şi de strămoşii neamului
nostru.
Colindele

Puţine popoare din lume au însoţit minunea venirii Fiului lui Dumnezeu cu o
îmbrăţişare aşa de caldă şi de duioasă şi au exprimat-o aşa de bogat în forme
artistice, cum a făcut-o poporul român. Colindatul este una din practicile care se
înglobează în obiceiurile caracteristice de iarnă. Ajunul Crăciunului este noaptea
bucuriei, pentru că este momentul când se naşte Mântuitorul. Colindele creează o
atmosferă plină de optimism în care se formulează dorinţe ale oamenilor, uneori
acestea atingând limitele fabulosului.

Colindatul este un obicei străvechi. Cei dintâi colindători au fost păstorii care au
venit la peştera luminată unde S-a născut Pruncul Iisus şi bucurându-se de acest
semn ceresc şi de glasul îngerilor au vestit degrabă în cetatea Betleemului minunea
la care au fost martori. Colindul este o nepreţuită zestre spirituală pe care o
moştenim din moşi-strămoşi. El este sfânt pentru că transmite un mesaj ceresc, o
veste de la Dumnezeu. Dar colindul este şi bun pentru că această veste are menirea
să slujească vieţii, să aducă atâta bine în lume şi între oameni. Din vremuri vechi,
colindele, datinile şi obiceiurile noastre de Crăciun au fost o adevărată şcoală de
virtuţi morale, întărind simţămintele de bună înțelegere. În colinde, simplitatea,
uşurinţa şi cursivitatea versului popular exprimă o mare bogăţie de idei, într-o
formă plină de frumuseţi artistice, în care figurile de stil abundă, comparaţiile se
întrec una pe alta, iar epitetele şi mai ales diminutivele nu lipsesc aproape din nici
un vers. Este, de altfel, tot ceea ce dă gingăşie, frumuseţe, farmec şi duioşie
colindelor.

Universul colindelor cuprinde vaste teme şi motive. Unele sunt de factură  agrară,
descriind gesturi magice de fertilitate a ogoarelor (pluguşorul), iar altele atribuite
animalelor, etc. Sunt întâlnite, de asemenea, colinde care vorbesc despre boală
(moarte) sau colinde în care se evocă viaţa pastorală unde se pot recunoaşte
obiceiuri şi credinţe ale păstorilor.

În varianta sa tradiţională, colindul, ca practică rituală, cade în seama cetei de


colindători care sunt îmbrăcaţi specific zonei unde se colindă şi au în recuzita lor
diferite accesorii: pene, iederă, salcie sau nuiele de alun, zurgălăi, bâte
ornamentale.

Colindele se clasifică în:

 Colinde de gazdă;
 Colinde profesionale;
 Colinde de june;
 Colinde de fată;
 Colinde de peţit;
 Colinde familiale;
 Colinde cosmogonice, mito-religioase;
 Colinde religioase, apocrife;
 Colinde religioase cărturăreşti;
 Colinde diverse (provenite din alte categorii folclorice sau distractiv-satirice).

Colindele sunt de două feluri: colinde religioase şi colinde laice. Colindele


religioase au o origine literară şi se referă la Iisus. Colindele lumeşti au caracter
liric şi sunt adaptate de colindători la situaţia celor care le cântă. Colindatul cu
motive religioase, deşi de origine bisericească, e totuşi format după modelul
colindatului de tip păgân.

Se cunosc:

Colindele Domnului – În drum spre Viflaim, Naşterea Domnului, Vestirea


Păstorilor, Închinarea Pruncului, Pornirea Magilor după stea, Închinarea Magilor,
Tăierea pruncilor, Numele Domnului;

Colindele Sfinţilor – Colindul Crăciunului, al Sfântului Vasile, al Sfântului


Nicolae, al lui Ion;

Colindele omului – colind de copil mic, de fată mare, de flăcău, de om bogat şi


milostiv, de preot, de vânător, etc.

Colindele religioase sunt inspirate din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie, iar
prin versurile lor duioase şi pline de credinţă se descifrează sensurile adânci ale
unei trăiri religioase autentice, bazate pe mărturia de nezdruncinat a dreptei
credinţe. Colindătorii le cântă cu încredinţarea că sunt solii unei lumi mai bune, cu
binecuvântarea Domnului care a venit între noi “Să se nască şi să crească, să ne
mântuiască”. Majoritatea colindelor au în centrul lor persoana Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, descriind mai ales întruparea şi naşterea Lui cea mai presus de fire.
Maica Domnului este şi ea prezentă în versurile colindelor româneşti alături de Fiul
Său iubit:

“Că astăzi curată,/Prea nevinovată,/Fecioara Maria/Naşte pe Mesia.”

La colindat

Colindătorii sunt chipul îngerilor care au vestit Naşterea Domnului. La colindat se


pleacă în ordinea inversă vârstei: cei mai mici mai întâi, cu Moș-ajunul: “Bună
dimineaţa la Moș-ajun …”, mai apoi cei mai în vârstă, de după-amiaza până pe
înserate, până în puterea nopţii sau chiar “noaptea pe la cântători”.
Colindătorii poartă diferite denumiri: ceată de colindători, ceată de feciori (în
Transilvania), ceată de juni (în ţinutul Sibiu-Făgăraş), bute, butea feciorilor
(junilor) (în ţinutul dintre Olt şi Târnave), beze (în Câmpia Transilvaniei şi
Năsăud), dubaşi (în Hunedoara vestică şi ţinutul Hălmagiu-Beiuş), preuca (în Ţara
Loviştei), zoritori (în Ţara Bârsei), călușari (în zona dintre Sibiu şi Strei, întrucât
colindătorii urează şi joacă jocul cu acest nume), etc.

Îmbrăcaţi şi încălţaţi cât se poate de bine, cetele de colindători pornesc de obicei de


la o margine de sat la alta, luând casele la rândul. Doi dintre feciori mergeau
înainte şi întrebau gazdele dacă îi primesc. Satul de obicei îi aşteaptă toată noaptea,
cu porţile deschise, cu câinii legaţi şi lămpile aprinse. Colindătorii intră în case cu
numele Domnului, menit sa risipească mâhnirile şi să aducă vestea cea bună.
Ritualul se desfăşoară de obicei începând din Ajunul Crăciunului (24 decembrie),
până dimineaţa zilei următoare. Grupul de şase până la treizeci de tineri
(colindători) aleg un vătaf, care cunoaşte obiceiurile tradiţionale şi vreme de
patruzeci sau optsprezece zile ei se adună de patru, cinci ori pe săptămână, într-o
casă anumită, ca să primească instrucţia necesară. În seara zilei de 24 decembrie,
îmbrăcaţi în straie noi şi împodobiţi cu flori şi zurgălăi, colindătorii fac urări mai
întâi la casa gazdei, apoi trec pe la toate casele din sat. Chiuie pe străzi, cântă din
trompete şi bat darabana, pentru ca larma făcută să alunge duhurile rele şi să-i
vestească pe gospodari de sosirea lor. Ei cântă prima colindă la fereastră şi după ce
au primit învoirea celor ai casei, intră în casă şi îşi continuă repertoriul, dansează
cu fetele tinere şi rostesc urările tradiţionale. Colindătorii aduc sănătate şi bogăţie,
reprezentate de o rămurică de brad pusă într-un vas plin cu mere şi pere mici.
Exceptând familiile cele mai sărace, de la celelalte primesc daruri: colaci, plăcinte,
fructe, carne, băutură, etc. După ce au străbătut întreg satul, grupul colindătorilor
organizează o serbare la care iau parte toţi tinerii.

Colindele sunt interpretate prin cântarea în grup, la unison, ori în două  grupe,
antifonic. Uneori, ceata se acompaniază cu instrumente (fluier, cimpoi sau dobă
mică). Ritualurile care implică fiinţe-animale („Capra”, „Ursul”) se caracterizează
prin existenţa anumitor roluri: animalul (un flăcău costumat care face zgomote
caracteristice: clămpănit/mormăit şi dansează) şi un „moş” sau doi. La sfârşitul
colindului dobarul face zgomot, iar gazda “plăteşte colinda” – cu bani, colaci,
covrigi, nuci sau mere. Cel mai de frunte dintre colindători ia darul şi mulţumeşte
gazdei urându-i sănătate, prosperitate şi belșug.

Fiecare gospodar din sat trebuia să primească ceata colindătorilor. Nicio casă nu
trebuie să rămână necolindată, oricât de rea ar fi fost vremea. Se credea că atunci
când nu se vor mai auzi colinde pe pământ vor ieşi diavolii şi vor pune stăpânire pe
lume.

S-ar putea să vă placă și