Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Colindele Tradiţii Şi Obiceiuri Specifice Sărbătorilor de Iarnă
Colindele Tradiţii Şi Obiceiuri Specifice Sărbătorilor de Iarnă
Origini
Iniţial, colindele aveau o funcţiune rituală, anume aceea de urare pentru fertilitate,
rodire şi belşug. Un alt scop des întâlnit al colindelor era acela de alungare a
spiritelor rele şi de reîntâlnire cu cei plecaţi pe tărâmul celălalt. În acest sens, ele
moştenesc funcţia sărbătorilor păgâne ale Saturnaliilor, Calendelor lui Ianuarie şi a
Dies Natalis Solis Invicti. Peste timp, din semnificaţia iniţială a colindelor s-a
păstrat doar atmosfera sărbătorească, de ceremonie, petreceri şi urări. Termenul
“colindă” este de origine latină şi provine de la cuvântul latin “calendae”, derivat
din verbul “calare” (“a vesti”). Astfel, a colinda înseamnă a vesti.
Puţine popoare din lume au însoţit minunea venirii Fiului lui Dumnezeu cu o
îmbrăţişare aşa de caldă şi de duioasă şi au exprimat-o aşa de bogat în forme
artistice, cum a făcut-o poporul român. Colindatul este una din practicile care se
înglobează în obiceiurile caracteristice de iarnă. Ajunul Crăciunului este noaptea
bucuriei, pentru că este momentul când se naşte Mântuitorul. Colindele creează o
atmosferă plină de optimism în care se formulează dorinţe ale oamenilor, uneori
acestea atingând limitele fabulosului.
Colindatul este un obicei străvechi. Cei dintâi colindători au fost păstorii care au
venit la peştera luminată unde S-a născut Pruncul Iisus şi bucurându-se de acest
semn ceresc şi de glasul îngerilor au vestit degrabă în cetatea Betleemului minunea
la care au fost martori. Colindul este o nepreţuită zestre spirituală pe care o
moştenim din moşi-strămoşi. El este sfânt pentru că transmite un mesaj ceresc, o
veste de la Dumnezeu. Dar colindul este şi bun pentru că această veste are menirea
să slujească vieţii, să aducă atâta bine în lume şi între oameni. Din vremuri vechi,
colindele, datinile şi obiceiurile noastre de Crăciun au fost o adevărată şcoală de
virtuţi morale, întărind simţămintele de bună înțelegere. În colinde, simplitatea,
uşurinţa şi cursivitatea versului popular exprimă o mare bogăţie de idei, într-o
formă plină de frumuseţi artistice, în care figurile de stil abundă, comparaţiile se
întrec una pe alta, iar epitetele şi mai ales diminutivele nu lipsesc aproape din nici
un vers. Este, de altfel, tot ceea ce dă gingăşie, frumuseţe, farmec şi duioşie
colindelor.
Universul colindelor cuprinde vaste teme şi motive. Unele sunt de factură agrară,
descriind gesturi magice de fertilitate a ogoarelor (pluguşorul), iar altele atribuite
animalelor, etc. Sunt întâlnite, de asemenea, colinde care vorbesc despre boală
(moarte) sau colinde în care se evocă viaţa pastorală unde se pot recunoaşte
obiceiuri şi credinţe ale păstorilor.
Colinde de gazdă;
Colinde profesionale;
Colinde de june;
Colinde de fată;
Colinde de peţit;
Colinde familiale;
Colinde cosmogonice, mito-religioase;
Colinde religioase, apocrife;
Colinde religioase cărturăreşti;
Colinde diverse (provenite din alte categorii folclorice sau distractiv-satirice).
Se cunosc:
Colindele religioase sunt inspirate din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie, iar
prin versurile lor duioase şi pline de credinţă se descifrează sensurile adânci ale
unei trăiri religioase autentice, bazate pe mărturia de nezdruncinat a dreptei
credinţe. Colindătorii le cântă cu încredinţarea că sunt solii unei lumi mai bune, cu
binecuvântarea Domnului care a venit între noi “Să se nască şi să crească, să ne
mântuiască”. Majoritatea colindelor au în centrul lor persoana Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, descriind mai ales întruparea şi naşterea Lui cea mai presus de fire.
Maica Domnului este şi ea prezentă în versurile colindelor româneşti alături de Fiul
Său iubit:
La colindat
Colindele sunt interpretate prin cântarea în grup, la unison, ori în două grupe,
antifonic. Uneori, ceata se acompaniază cu instrumente (fluier, cimpoi sau dobă
mică). Ritualurile care implică fiinţe-animale („Capra”, „Ursul”) se caracterizează
prin existenţa anumitor roluri: animalul (un flăcău costumat care face zgomote
caracteristice: clămpănit/mormăit şi dansează) şi un „moş” sau doi. La sfârşitul
colindului dobarul face zgomot, iar gazda “plăteşte colinda” – cu bani, colaci,
covrigi, nuci sau mere. Cel mai de frunte dintre colindători ia darul şi mulţumeşte
gazdei urându-i sănătate, prosperitate şi belșug.
Fiecare gospodar din sat trebuia să primească ceata colindătorilor. Nicio casă nu
trebuie să rămână necolindată, oricât de rea ar fi fost vremea. Se credea că atunci
când nu se vor mai auzi colinde pe pământ vor ieşi diavolii şi vor pune stăpânire pe
lume.