Motivaţia muncii

Omul, este fiinţa a cărui existenţă presupune consumul unei mari varietăţi de bunuri
şi servicii, ce se traduc ca nevoi personale. Aşadar, existenţa omului implică consumul
continuu de bunuri, de la alimente sau îmbrăcăminte până la servicii, cum ar fi cele de
transport, asistenţă medicală, învăţământ etc.
Înainte de a fi producător, omul este consumator.

Aşadar, omul se află în faţa necesităţii de a satisface o serie de nevoi, iar principala
formă de acoperire a acestora este: munca.

Munca – reprezintă activitatea fizică sau intelectuală cu caracter social-util,

specifică numai omului, făcută conştient în vederea unui scop dinainte stabilit, şi anume
producerea de bunuri necesare satisfacerii nevoilor oamenilor.

Evoluţia istorică a muncii ne arată că astăzi s-a trecut treptat de la efortul fizic
preponderent, la afirmarea tot mai puternică a celui intelectual.

La baza desfăşurării oricărei activităţi umane şi implicit a muncii se află motivaţia.

Motivaţia unui angajat, spre exemplu, este definită ca suma tuturor stimulilor individuali
necesari pentru realizarea performanţei.

Aceşti stimuli pot fi de natură:

a. obiectivă:
- un loc de muncă sigur
- remuneraţie bună
- recunoaşterea muncii prestate
- un bun climat de muncă
- protecţie a muncii adecvată
- bune posibilităţi de promovare

b. subiective: ce ţin de fiecare individ în parte

 INDIVIDUL CA ÎNTREPRINZĂTOR

1. Individul ca întreprinzător
2. Calităţi şi competenţe ale întreprinzătorului de succes

1. Individul ca întreprinzător:

Întreprinzătorul este definit ca o persoana fizică autorizată, ce în mod individual

sau în asociere cu alte persoane fizice autorizate, organizează o societatea comercială
autorizată să facă fapte de comerţ, în scopul obţinerii de profit, pe o piaţă economică
concurentă.
Indivizii se deosebesc între ei din perspectiva aptitudinilor pentru diferite sarcini,
iar poziţia de întreprinzător presupunea la rândul ei o situaţie specifică a interacţiunii dintre
om şi mediul înconjurător.

Sistemul om-mediu înconjurător

Mediul de muncă Preocupări personale

Relaţiile în colectivul de muncă OMUL Familia şi Locuinţa
Motivaţia pentru muncă Alţi factori de mediu

- reuşita profesională reprezintă o structură complexă în care, în afară de aptitudini,

se includ interesele şi motivaţia

- înclinaţia statornică pentru o activitate, asociată unei bune dezvoltări a aptitudinilor, se

transformă în vocaţie

2. Calităţi şi competenţe ale întreprinzătorului de succes

Calitatea – reprezintă totalitatea însuşirilor şi laturilor esenţiale în virtutea cărora

un individ este deosebit faţă de alţi indivizi.

Competenţa – reprezintă capacitatea unui individ de a se pronunţa asupra unui

lucru pe temeiul unei cunoaşteri adânci a problemei în discuţie.
CALITĂŢILE ŞI COMPETENŢELE UNUI ÎNTREPRINZĂTOR DE SUCCES

a. Determinare şi perseverenţă: dedicarea totală este modul în care se depăşeşte

cel mai uşor suma de obstacole ce apar în activitatea depusă. Determinarea puternică şi
perseverenţa pot determina un întreprinzător să facă faţă oricăror greutăţi pe care alte
persoane le consideră insurmontabile şi chiar pot compensa lipsa de experienţă şi
îndemânare a personalului angajat;

b. Dorinţa de a câştiga: întreprinzătorii examinează o situaţie şi determină cum îşi

pot mări şansele de câştig şi trec mai departe. Ca rezultat, riscurile considerate mari de
către persoanele obişnuite, sunt riscuri mici pentru întreprinzător;

c. Căutarea feedback-ului: întreprinzătorii de succes sunt adesea descrişi ca

persoane ce au capacitatea de a învăţa repede şi de aceea el are nevoie de a avea situaţii în
care să îşi îmbunătăţească rezultatele prin analiza greşelilor din experienţe anterioare;

d. Rezolvarea problemelor persistente: întreprinzătorii nu sunt intimidaţi de

situaţii dificile. Problemele simple îl plictisesc dar sunt realişti în a aprecia ceea ce pot şi
ceea ce nu pot să facă şi unde au nevoie de ajutor pentru rezolvarea unor problemele dificile
dar de neevitat;

e. Iniţiativa şi responsabilitatea: întreprinzătorii sunt persoane independente, cu

iniţiativă, punându-se în situaţii în care sunt personal răspunzători pentru succesul sau
eşecul întregii operaţii;

f. Orientare spre oportunităţi: întreprinzătorul se concentrează mai mult spre

oportunitate decât spre resurse, structură sau strategie;

g. Toleranţă pentru eşec: întreprinzătorii folosesc eşecul ca pe o experienţă din

care pot învăţa ceva. Cei mai eficienţi sunt cei care se aşteaptă la dificultăţi şi nu sunt
dezamăgiţi, descurajaţi ‚sau deprimaţi de eşec;

h. Încredere în sine şi optimism: deşi se lovesc de obstacole majore, încrederea

în abilităţile personale îi determină să le depăşească păstrând un optimism ridicat;

i. Realizarea de viziuni: întreprinzătorii de succes ştiu unde vor să ajungă. Ei au o

viziune sau un concept despre ceea ce vor să fie firma lor.
 j. Nivelul mare de energie: întreprinzătorul este dispus la un efort imens de muncă
pentru realizarea propriilor ţeluri. Mulţi dintre aceştia îşi dozează cantitatea de energie
monitorizând cu grijă ce beau, ce mănâncă, fac exerciţii fizice şi stiu când să se retragă
pentru relaxare;

k. Creativitatea şi spiritul de inovaţie: este o structură ce a fost privită timp

îndelungat ca fiind ceva genetic, cu care te naşti;

l. Independenţa: întreprinzătorul se prezintă ca o persoană foarte independentă,

marcată de dorinţa de a „face o diferenţă” şi de a face lucrurile în felul lor;

m. Lucru în echipă: dorinţa de independenţă nu îl opreşte pe întreprinzător să

dorească lucru în echipă. De fapt, în timp ce întreprinzătorul ştie clar unde se află firma
(sau unde ar dori să fie), personalul se ocupă de activităţile „de zi cu zi” din firmă;

n. Abilităţi manageriale: aceasta nu reprezintă o caracteristică absolut necesară

întreprinzătorilor, însă e important de ştiut că şi de acest tip de cunoaştere este nevoie
pentru a fi un întreprinzător de succes;

Planul de afaceri

Planul de afaceri este o reprezentare scrisă a ceea ce doreşte să realizeze prin

demararea unei afaceri un anumit agent economic. Totodată acesta cuprinde şi modul în
care se intenţionează să se utilizeze resursele în vederea atingerii obiectivelor propuse.

În cadrul unui plan se vor urmări în principal:

a. definirea poziţiei firmei pe piaţă în raport cu concurenţa

b. stabilirea unor obiective realiste
c. identificare riscurilor şi a dificultăţilor posibile în demararea afacerii
d. alocarea resurselor materiale, financiare şi umane astfel încât să se obţină o
eficienţă cât mai sporită

Planul de afaceri joacă un rol important în desfăşurarea unei afaceri aducând o serie
de avantaje precum:
a. ajută la creşterea eficienţei activităţii firmei
b. atrage investitori, creditori sau parteneri de afaceri prin prezentarea unei
imagini de ansamblu asupra firmei şi a rentabilităţii acesteia
c. poate atrage resurse financiare în special, dar şi materiale şi de muncă necesare
pentru dezvoltarea unei firme
d. ajută la prevederea riscurilor ce pot apărea în desfăşurarea afacerii
e. ajută la crea unei imagini cu privire la piaţă şi la concurenţa de pe piaţă
 Obiectivele prezente într-un plan de afaceri reprezintă ţintele ce trebuie atinse de
către firmă într-o anumită perioadă de timp. Pentru a fi utile, obiectivele trebuie să
îndeplinească următoarele cerinţe:
- să fie clar formulate şi convingătoare
- sa fie cuantificabile
- să fie realiste şi fundamentate
- să fie compatibile între ele

Răspunderea în afaceri

Răspunderea în afaceri se referă la comportamentul pe care îl aleg întreprinzătorii

din multiplele variante posibile, ţinând cont de interesele generale ale firmei, coroborate
cu dispoziţiile legale restrictive care nu pot fi încălcate.

Aşadar, răspunderea în afaceri implică sancţionarea atitudinii sau acţiunii alese de

antreprenor, dacă această acţiune sau atitudine nu sunt în concordanţă cu zona juridică.

În funcţie de gravitatea faptelor întreprinzătorului se pot pune în evidenţă

următoarele forme de răspundere juridică în afaceri:

- răspundere disciplinară;
- răspundere contravenţională;
- răspundere civilă;
- răspundere penală;

Forme de răspundere

a. Răspunderea disciplinară

Acest tip de răspundere se referă la raporturile dintre angajat şi angajatorul

întreprinzător, atunci când angajatul îşi încalcă în mod repetat obligaţiile de serviciu, prin
comiterea unor abateri care contravin disciplinei muncii. Acest tip de răspundere are la
bază contractul de muncă dintre angajat şi angajator şi Codul muncii aflat în vigoare.
 b. Răspunderea contravenţională

Acest tip de răspundere se declanşează în situaţia în care întreprinzătorul comite

fapte contravenţionale, adică fapte care prezintă un grad de pericol social mai scăzut.
Sancţiunea aplicată în acest caz este amenda contravenţională, care îl obligă pe
întreprinzător la plata unei sume de bani, în limitele stabilite de un act normativ.

Menţiuni importante pe plan contravenţional:

- persoana sancţionată are posibilitatea legală de a achita, în termen de 48 de ore

de la constatarea contravenţiei, doar jumătate din minimul special al amenzii
prevăzute de lege pentru fapta săvârşită;

- dacă o persoană săvârşeşte mai multe contravenţii sancţionate cu diverse

amenzi, sancţiunea se va aplica pentru fiecare faptă în parte;

- când contravenţiile au fost constatate prin acelaşi proces verbal, amenzile totale
nu pot depăşi dublul maximului prevăzut prin lege pentru contravenţia cea mai
gravă;

Acest tip de răspundere contravenţională, se găseşte în majoritatea domeniilor de

afaceri. O categorie aparte o reprezintă contravenţiile reglementate de lege pentru
combaterea evaziunii fiscale, dintre care reţinem:

- neîntocmirea la termenul prevăzut de lege a documentelor contabile privind

veniturile realizate de antreprenor;

- nedeclararea la termenul prevăzut de lege a bunurilor şi veniturilor supuse

impozitării;

- calcularea eronată a impozitelor şi taxelor având drept consecinţă diminuarea

valorii sumei destinată statului;

- sustragerea de la plata taxelor şi impozitelor prevăzute de lege;

- neprezentarea documentelor justificative contabile, în cazul unui control,

referitoare la modul de îndeplinire a obligaţiilor fiscale;
 Răspunerea civilă

Atât în literatura de specialitate, precum şi în Codul civil român, răspunderea

civilă are două ramuri:

- răspunderea civilă contractuală;

- răspunderea civilă delictuală;

a. Răspunderea civilă contractuală – revine întreprinzătorului care nu respectă

obligaţiile asumate la încheierea unui contract. Această răspundere este de tip
material, obligând la plata unor daune-interese pe întreprinzătorul care nu a
respectat clauzele contractuale. Pe lângă daune-interese mai există şi majorări
de întârziere în executarea unui contract sau penalităţi, care trebuie prevăzute în
mod expres în textul contractului. Altfel de sancţiune, în acest tip de răspundere,
îl reprezintă desfacerea contractului în defavoarea părţii care se face vinovată.
În urma rezilierii (desfacerii) contractului, părţile contractante revin la situaţia
anterioară încheierii acestuia, adică nu îşi mai datorează nimic.

b. Răspunderea civilă delictuală – reprezintă forma generală de răspundere şi

apare de fiecare dată când întreprinzătorul încalcă o normă juridică, producând
unei anumite persoane un prejudiciu. Întreprinzătorul va răspunde atât pentru
fapta proprie, cât şi pentru fapta persoanelor aflate în subordinea sa sau pentru
faptele comise prin folosirea unor bunuri ce-i aparţin. Răspunderea este
materială, conducând la repararea în natură a prejudiciului cauzat sau la
repararea sa prin echivalent.

Răspunderea penală

Răspunderea penală este tipul de răspundere care poate fi declanşată numai pentru
fapte ilicite de o mare gravitate, adică cele care constituie infracţiuni. De aceea, baza
răspunderii penale o constituie infracţiunea, ce reprezintă abaterea cea mai grava dintre
toate faptele pedepsibile de lege, fiind totodată şi cea mai aspru sancţionată.
În legislaţia ce este activă la noi în ţară întâlnim sancţiuni precum : amenda penală,
privarea de libertate şi interdicţii în drepturile avute anterior săvârşirii infracţiunii.
Această formă de răspundere intervine ultima, adică atunci când celelalte forme de
răspundere nu au avut eficienţă. Ea se declanşează la cererea părţii vătămate sau din oficiu,
prin autosesizare a reprezentaţilor legii.
 Tipuri de infracţiuni economice pedepsite prin lege :
- gestiunea frauduloasă
- înşelăciunea
- spălarea banilor
- luare de mită
- traficul de influienţă
- împiedicarea concurenţei în licitaţiile publice
- deturnare de fonduri
- concurenţa neloială etc.

Constituirea societăţilor comerciale

Pentru ca o activitate comercială să fie considerată legală trebuie să se treacă prin

o serie de proceduri de legalizare a acesteia.
Primul act ce atestă existenţa unei firme poartă denumirea de act constitutiv.
Actul constitutiv exprimă acordul de voinţă al asociaţilor sau acţionarilor realizat
cu scopul de a da naştere, a modifica, a transmite sau a stinge drepturi si obligaţii ce decurg
din exercitarea obiectului de activitate al societăţii comerciale.
Acest act trebuie să conţină:
- numele şi prenumele asociaţilor, domiciliul şi cetăţenia acestora
- forma de constituire, denumirea şi sediul societăţii comerciale
- obiectul de activitate al societăţii comerciale
- capitalul social şi contribuţia fiecărui asociat la constituirea acestuia (în
numerar sau alte bunuri evaluând valoarea acestora)
- asociaţii care administrează şi care reprezintă societatea comercială
- partea ce revine fiecărui asociat, atât la profit cât şi la pierderi
- localităţile din ţară sau străinătate unde societatea înfiinţează sucursale sau
filiale
- durata de activitate a societăţii comerciale
- modul de dizolvare şi lichidare al societăţii comerciale
 Formele de constituirea a societăţilor comerciale

Nr. Tipul societăţii Sigla Descrierea societăţii comerciale

Ctr. comerciale
1. Societate cu SRL Este forma de societate la care obligaţiile sociale sunt
răspundere garantate cu patrimoniul social, iar asociaţii răspund
limitată numai până la limita capitalului social
2. Societatea pe SA Este forma de societate la care obligaţiile sociale sunt
acţiuni garantate cu patrimoniul social, iar acţionarii răspund
numai până la limita capitalului subscris. Capitalul
social este divizat în părţi numite acţiuni
3. Societatea în SNC Este forma de societate la care obligaţiile sociale sunt
nume colectiv garantate cu patrimoniul social, iar asociaţii răspund
nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale
4. Societatea în SCS Este forma de societate la care obligaţiile sociale sunt
comandită garantate cu patrimoniul social şi are doua categorii
simplă de asociaţi. Asociaţii comanditaţi răspund nelimitat
(cu toată averea prezentă şi viitoare). Asociaţii
comanditari răspund numai până la valoarea
capitalului social subscris şi au dreptul a o parte din
profitul realizat e societatea respectivă.
5. Societatea în SCA Este forma de societate la care obligaţiile sociale sunt
comandită pe garantate cu patrimoniul social şi răspunderea
acţiuni asociaţilor comanditaţi pentru obligaţiile sociale este
nelimitată şi solidară, iar a asociaţilor comanditari
este limitată până la capitalul subscris.
 Etapele parcurse pentru constituirea unei societăţi comerciale

1. Stabilirea domeniului de activitate a firmei

2. Stabilirea spaţiului unde societatea va avea sediul principal şi unde îşi va
desfăşura activitatea
- se poate face într-un spaţiu ce aparţine unuia dintre asociaţi
- trebuie pregătite actele doveditoare pentru spaţiu (act de proprietate, contractul
de închiriere, avizul favorabil al proprietarilor sau chiriaşilor din locuinţele cu
care se învecinează spaţiul în cauză)
3. Se stabileşte denumirea firmei şi sigla acesteia
- emblema şi denumirea trebuie să difere de cea a altor societăţi
- trebuie să fie scrise în primul rând în limba română
- emblema şi numele firmei se verifică la Oficiul Registrului Comerţului din
judeţul unde se stabileşte sediul firmei
4. Se întocmeşte actul constitutiv corespunzător formei juridice de societate
pe care asociaţii au ales-o
- pentru întocmirea acestui act e nevoie de un notar sau un avocat, ori se pot
adresa Biroului de consultanţă din cadrul Camerelor de Comerţ şi Industrie
Judeţene
- la întocmirea actului constitutiv sunt necesare actele de identitate a asociaţilor,
certificat de cazier judiciar pentru membrii fondatori
5. Se semnează actul constitutiv, sub forma autentică, la un birou notarial
public
- semnarea se face direct de către toţi asociaţii sau prin împuternicire cu procură
specială autentică
- cetăţeni străini ce nu cunosc limba română semnează în prezenţa unui traducător
autorizat
6. Se depun banii în numerar la o bancă sau C.E.C.
- pentru deschiderea contului este necesară cererea de deschidere aa contului şi o
fişă cu specimene de semnături
7. Se achită taxa judiciară şi taxa de timbru
8. Se pregăteşte depunerea dosarului cu toate actele la Oficiul Registrului
Comerţului în judeţul unde este stabilită firma
9. La Oficiul Registrului Comerţului are loc:
- verificarea dosarului şi a legalităţii documentelor din el
- transmiterea spre publicare în Monitorul Oficial al României a hotărârii
existenţei firmei
- înmatricularea societăţii şi eliberarea certificatului de înmatriculare
10. Înregistrarea fiscală a societăţii şi obţinerea codului fiscal unic de la
Administraţia financiară teritorială
11. Obţinerea avizelor şi autorizaţiilor necesare funcţionării societăţii
(Sanepid, Pompieri, Mediu, Protecţia Muncii etc)