CURS 3 – ATENȚIA ȘI MEMORIA

ATENŢIA (FUNCŢIA PROSEXICĂ) ŞI TULBURĂRILE EI (DISPROSEXII)

Definiţie: atenţia reprezintă funcţia psihică prin care se realizează concentrarea şi

orientarea selectivă a activităţii psihice asupra unui grad limitat de obiecte, fenomene şi acţiuni
definite, cu scopul de a le percepe şi a le înţelege mai bine, de a le asimila sau de a le evita
(A.T.Bogdan, 1973).
FORMELE ATENŢIEI
1. atenţia involuntară (spontană) – se declanşează şi se menţine spontan, fără intenţie şi fără
efort voluntar special din partea subiectului.
2. atenţia voluntară – reprezintă orientarea selectivă şi focalizarea deliberată a conştiinţei
asupra unui obiect, sarcini sau activităţi şi menţinerea acestei focalizări cât timp este necesar
pentru finalizare şi pentru atingerea scopului propus.

Substratul neurofiziologic al atenţiei

Condiţia neurofiziologică bazală necesară funcţionării atenţiei, în ambele sale forme involuntară
sau voluntară, o constituie starea de veghe, caracterizată din punct de vedere electrofiziologic
prin prezenţa ritmului alfa la nivelul cortexului cerebral. Producerea stării de veghe şi menţinerea
ei în timp se datorează influenţei activatoare difuze pe care SRAA o exercită asupra scoarţei
cerebrale.

TULBURĂRI ALE ATENŢIEI (DISPROSEXII)

Disprosexiile pot interesa predominant atenţia voluntară sau pe cea involuntară

(disprosexii selective), dar poate fi observată şi interesarea ambelor forme de atenţie simultan
(disprosexii globale).
DISPROSEXII CANTITATIVE
HIPERPROSEXIA - creşterea orientării selective a activităţii de cunoaştere, poate fi:
- spontană (atenţia este prea mobilă, în detrimentul stabilităţii) – în stări maniacale, de excitaţie,
de intoxicaţie uşoară. Trebuie precizat că în stările maniacale disprosexia este disociată
întâlnindu-se o hiperprosexie spontană globală asociată unei hipoprosexii voluntare selective.

1
Consecinţa mnezică a acestui aspect particular este atât în plan tematic (hipermnezie selectivă –
se reţin uşor amănunte nesemnificative, aleatorii), dar şi temporal (hipomnezie de fixare
consecutivă diminuării concentrării atenţiei).
- voluntară (atenţia este concentrată pe un anumit excitant care prezintă interes pentru individ) –
în depresie (atenţia este centrată pe idei de culpabilitate, de ruină, de lipsă de sperantă etc); la
cenestopaţi, hipocondriaci (atenţia este orientată asupra stării de sănătate a organismului şi
fenomenologiei somatice pe care bolnavul o dezvoltă); la deliranţi şi mai ales la paranoici
(atenţia se centrează pe tema delirantă şi este orientată asupra tuturor evenimentelor şi
persoanelor implicate în sistemul delirant respectiv); la fobici (atenţia este orientată pe tema
fobică); la obsesionali (atenţia este orientată pe tema obsesională).
HIPOPROSEXIA - scăderea orientării selective a activităţii de cunoaştere. Se întâlneşte în stări
de surmenaj; anxietate (focalizarea psihismului pe trăirea anxioasă şi ignorarea consecutivă a
ambianţei poate conduce la scăderea atenţiei spontane şi/sau voluntare); stări afective depresive
(prin scăderea interesului faţă de ambianţă şi/sau a motivaţiei personale); tulburări cognitive
(dezvoltare cognitivă insuficientă, deteriorari organice, demenţe, delirium, schizofrenie,
intoxicaţii); schizofrenie (prin detaşare afectivă, retragere de tip autist, tulburări cognitive); stări
confuzionale.
APROSEXIA - pierderea totală a activităţii prosexice. Apare în stări confuzionale (unde atenţia
este cu atât mai scăzută cu cât tulburarea de conştiinţă este mai profundă); PGP (este primul
simptom decelabil în faza de debut); oligofrenii severe (prin nedezvoltarea atenţiei); demenţe
severe; depresie (greu de delimitat dacă alterarea procesului prosexic se datorează inhibiţiei din
depresie sau unui sindrom psihorganic); în schizofrenie (mai ales în forma catatonică).

METODE DE INVESTIGARE A ATENŢIEI

1. Tehnica tahistoscopului – face posibilă aprecierea concentării, volumului şi intensiăţii
atenţiei. Acesta este un experiment în sfera percepţiei vizuale şi constă în a prezenta unui subiect
un număr de figuri, într-un timp limitat, ulterior fiind întrebat ce a văzut. În funcţie de
capacitatea de a se concentra, de volumul şi de intensitatea atenţiei, subiectul reproduce un
număr mai mare sau mai mic din figurile care s-au succedat rapid în cîmpul său vizual. Datele
obţinute printr-un astfel de experiment au arătat căa atunci când elementele sunt independente,
fără legătură între ele, volumul atenţiei (perceptive) este cuprins în limitele numărului magic al

2
lui Miller 7+/-2, adică între 5 şi 9. Valoarea concretă a acestui număr variază în funcţie de
subiect şi de caracteristicile elementelor prezentate (cifrele se percep mai uşor decât literele,
formele pătrate mai uşor decât cele triunghiulare, formele rotunde mai uşor decât cele alungite).
Unii autori (Averbach şi Sperling) au constatat că ceea ce în mod curent se lua ca indicator al
volumului atenţiei, în realitate reprezintă volumul memoriei imediate implicate în percepţia
situaţiei-stimul. Ei presupun că volumul real al atenţiei este considerabil mai mare decât se crede.
De asemenea trebuie luată în considerare ipoteza că persoanele dependente de câmp, extravertite,
mobile, excitabile au un volum mai mare al atenţiei decât cele independente de câmp,
introvertite, inerte.
2. Metoda Kraepelin: i se propune bolnavului să numere de la 100 înapoi din 3 în 3, din 7 în 7
sau din 13 în 13, probă care presupune o concentrare şi o stabilitate mai mare a atenţiei pentru
evitarea greşelilor (rezistenţă la monotonie). De asemenea bolnavii pot fi rugati să spună în
ordine inversă zilele săptămânii, lunile anului.

3. Metoda Bourdon (metoda barajului – apreciază concentrarea atenţiei): în proba de baraj

Bourdon-Anfimov i se dau instrucţiuni subiectului ca în timpul standard de 10 minute să bifeze
cât mai multe litere O şi C din câmpul perceptiv imaginat de cei doi autori, reprezentat de mai
multe pagini cu literele alfabetului latin. Pe fiecare rând sunt 40 litere din alfabetul latin.

Proba de baraj Bourdon-Anfimov datează din 1895 şi se consideră că nu este edificatoare decât
analizată în desfăşurarea ei, în manieră temporală, măsurând timpul necesar barării fiecărui rând
(secvenţial).

Corectitudinea se evalueaza prin raportarea numărului de răspunsuri corecte la numărul de erori

(greşeli+omisiuni). În expresia calitativă, concentrarea atenţiei se ierarhizează pe patru trepte:
puternică, medie, slabă şi foarte slabă sau difuză. Cantitativ, ea se exprimă printr-un coeficient
numeric determinat conform formulei:
CA=RC/ RC+ (O+E)x100, unde: CA=concentrarea atenţiei; RC=răspunsuri corecte; O=omisiuni;
E=erori.
Valoarea maximă a coeficientului este 100 şi cea minimă este 0.

3
4. Proba Toulouse Pieron: este exact ca proba Bourdon, dar în locul literelor au fost introduse
figuri. Instructajul cere să se bifeze cu o linie, cu creionul numai cele 2 desene aşezate
deasupra câmpului vizual perceptiv efectiv de lucrat. În această formulă, proba investighează
rapiditatea şi precizia reacţiilor subiectului.

Posibila fatigabilitate se reflectă în scăderea ritmului de realizare a sarcinii şi sporirea numărului

de greşeli, în unitatea de timp.

5. Testul Romb – test de atenţie distributivă. Constă dintr-o figură cu forma de romb ce
cuprinde numere de la 1 la 70, diferite ca mărime şi dispuse aleatoriu. Sarcina este de a identifica
numerele care lipsesc din fiecare serie a câte 7 numere.
6. Rostirea unui cuvânt în sens invers: AVION......(N_O_I_V_A)
7. Testul Praga: acest test urmăreşte să măsoare distributivitatea atenţiei. Conţine două fise -
fisa subiectului, care constă din 4 coloane de numere, fiecare coloană având un corespondent de
coloană cu căsuţe goale; a doua fisă constă în mai multe coloane cu pătrăţele în care sunt înscrise
2 numere, un număr scris mare şi un altul scris mai mic, aflat sub primul. Pacientul va trebui să
ia în ordine numerele din fisa cu cele 4 coloane şi să le caute în cealaltă fisă, în rândul cifrelor
scrise cu caractere mai mari. Apoi cifra scrisă sub respectivul număr trebuie trecută în prima fisă,
în căsuţa goală de lângă numărul respectiv.
8. Testul Stroop – test de atenţie direcţionată (selectivă). Desfăşurarea acestui test implică
funcţionarea a două arii corticale: cortexul prefrontal dorso-lateral şi cortexul cingulat anterior.
Se cere subiectului să indice culoarea cu care este scrisă denumirea unei culori (ex. cuvântul
“verde “este scris cu roşu). Tendinţa va fi ca mai devreme sau mai tarziu subiectul să indice
culoarea scrisă, nu cea cu care se scrie, ca urmare a fatigabilităţii atenţiei (efectul Stroop).
9. Metoda grafică: se referă concret la componenţa somatică a atenţiei şi constă în înregistrarea
tonusului muscular, a respiraţiei şi pulsului în momentul de concentrare a atenţiei.

10. Un alt tip de probă este acela de identificare. Herwig a imaginat proba alcătuind-o din 2
tabele de dimensiuni standard, în care a dispus toate cifrele de la 11 la 50, dar de dimensiuni
diferite şi într-o dezordine proprie. Instructajul cere subiectului ca în timpul standard de 4 minute
pentru fiecare din cele 2 tabele să identifice şi să arate cifrele în ordine crescătoare. Se pot face
aprecieri privind capacitatea de concentrare generală a atenţiei, mobilitatea şi flexibilitatea.

4
MEMORIA (FUNCŢIA MNEZICĂ) ŞI TULBURĂRILE EI (DISMNEZII)

DEFINIŢIE: memoria reprezintă funcţia psihică ce permite fixarea (engramarea),

păstrarea (conservarea) şi evocarea (ecforarea) informaţiilor şi a experienţelor trecutului şi
confruntarea cu datele prezentului. Memoria reprezintă rezervorul gândirii şi imaginaţiei,
suportul forţei cognitive a individului.
DINAMICA MEMORIEI
ENGRAMAREA se poate realiza în două moduri:
- fără a exista un scop special pentru reţinere – memorare involuntară - între memorarea
fotografică fenomenală (când se întipăreşte tot ce intră în sfera percepţiei sau a activităţii
cotidiene) şi memorarea insulară (care se limitează la fixarea unui volum redus);

- în virtutea unui scop de a reţine materialul ce urmează a fi prezentat – memorare

voluntară (veriga esenţială în structura activităţii de învăţare) - subiectul concentrându-se
voit asupra materialului prezentat şi recurgând la diverse strategii şi procedee
mnemotehnice pentru a-l reţine.

Memorarea se realizează în două modalităţi calitativ diferite, în funcţie de caracteristicile

materialului şi de particularităţile structurării schemelor mnezice ale subiectului:
1. memorare mecanică – fixare de tip fotografic a meterialului fără stabilirea unor legături
logice între elementele lui şi fără raportarea la experienţa anterioară.

2. memorare logică – se realizează pe baza unor operaţii speciale de înţelegere, relevare şi

stabilire a unor legături cu sens între elementele şi secvenţele materialului, de raportare a
conţinutului lui la anumite situaţii reale, de relaţionare cu elementele din fondul
experienţei anterioare a subiectului.

CONSERVAREA - informaţiile şi experienţele cu rezonanţă afectiv-motivaţională pozitivă se

fixează mai trainic decât cele cu rezonanţă negativă. Absenţa oricărei încărcături afectogene sau
motivaţionale duce întotdeauna la o fixare superficială şi de scurtă durată.
Conservarea nu este o componentă pasivă a sistemului mnezic, ci implică producerea
unor permanente transformări, reorganizări şi reintegrări de tip pozitiv (antientropic – conduc la

5
o consolidare şi conservare mai bună a conţinutului asupra căruia se efectuează)sau negativ
(entropic – determină o slăbire şi o dezintegrare a conţinutului pe care îl ating).
REACTUALIZAREA constă în aducerea în câmpul conştiinţei a unor elemente din fondul
experienţei anterioare. Ea se poate produce spontan (reactualizare involuntară) sau deliberat
(reactualizare voluntară). Cea spontană se produce atât în somn, sub forma viselor, cât şi în stare
de veghe relaxată, sub forma unor avalanşe de amintiri, a unor imagini şi idei.
Reactualizarea deliberată este declanşată şi controlată voluntar, fie în cadrul unei sarcini
speciale de testare a memoriei, fie în cadrul unei activităţi specifice – de învăţare, de muncă, de
creaţie etc., în a cărei realizare sunt implicate cunoştinţele şi experienţele anterioare.
Funcţie de modalitatea de recepţie dominanta care generează tipuri diferite de organizare şi
funcţionare a schemelor mnezice:
A. Memorie vizuală

B. Memorie auditivă

C. Memorie kinestezică

D. Memorie mixtă

Cercetările experimentale şi observaţtiile cotidiene arată că un subiect reţine mai uşor şi

păstrează mai bine un material recepţionat pe cale vizuală (tip vizual), altul memorează mai uşor
şi păstrează mai trainic un material perceput pe cale auditivă (tip auditiv), al treilea memorează şi
fixează mai eficient schemele actelor motorii – dexteritate manuală, corporală (ex. gimnastică,
jocuri sportive, mişcări instrumentale în diferite meserii), iar altul are nevoie să folosească două
sau mai multe modalităţi de recepţie pentru a face faţă corespunzător sarcinilor mnezice (să
citească materialul cu voce tare – văz + auz; să citească şi să se plimbe prin cameră – văz +
kinestezie; să citească cu voce tare şi să se plimbe prin cameră – văz + auz + kinestezie).
Funcţie de factorul timp, psihopatologia distinge urmatoarele forme temporale ale memoriei:
A. Memorie imediată– în care reproducerea sau recunoaşterea unui material are loc
într-o perioadă ce nu depăşeşte 10 secunde de la prezentarea lui.

B. Memorie de scurtă durată – “recentă”(de lucru), în care reproducerea sau

recunoaşterea materialului are loc dupa mai mult de 10 secunde de la prezentarea
lui (10-30 secunde). Studiile experimentale au arătat că în primele 6 secunde se

6
 uită peste 50% din materialul memorat, și după 15 secunde se uită 90% (din total).
Ajuta la buna desfasurare a activitatilor zilnice, in care nu este necesar sa pastram
informatii pentru timp indelungat.

C. Memorie de lungă durată – se referă la evenimentele trăite de la începutul vieţii

până în perioada prezentă.

TULBURĂRI ALE FUNCŢIEI MNEZICE (DISMNEZII)

Sub raport clinic, tulburările de memorie pot fi sistematizate în dismnezii cantitative şi

dismnezii calitative (paramnezii), prefixul „dis” semnificând o tulburare generală, nespecifică.

Dismneziile cantitative includ: hipermnezii, hipomnezii şi amnezii.

Hipermneziile - evocări exaltate, involuntare, mai alerte, chiar tumultoase, de
nestăpânit, îndepărtând subiectul de preocupările principale impuse de conjunctura prezentă.
Sunt însoţite de accelerarea proceselor gândirii sau de stări de excitaţie. Pot fi circumscrise la
evenimente faţă de care subiectul a fost motivat afectiv.
Se întâlnesc la oameni normali, legat de evenimente cu conţinut afectiv negativ
(anxiogene) sau pozitiv (bucurii mari, reuşite etc) şi au caracter tematic, selectiv sau la persoane
cu o abilitate specială a conservării mnezice.
Totuşi, această capacitate exagerată de evocare o întâlnim de obicei în afecţiuni psihice
caracterizate prin îngustarea marcată a sferei preocupărilor, aşa cum se întâmplă în tulburarea
delirantă persistentă (paranoia) sau în tulburarea paranoidă de personalitate, în care pacienţii
reţin cu o exactitate uimitoare nume, numere de dosare, date, adrese, cifre etc., şi alte evenimente
legate de conţinutul ideii delirante sistematizate sau a temelor de suspiciune ce focalizează
câmpul ideativ al subiectului.
Hipermnezia se întâlneşte şi la unii oligofreni numiţi „geniali”, prin posibilitatea
excepţională de reţinere a unor date, cifre, deşi la ei memorarea este pur mecanică.
Pot fi, de asemenea, urmate de hipermnezie stările febrile, intoxicaţia cu eter, cloroform,
barbiturice - narcoza cu amital (în care există o memorare paradoxală hipermnezică în pofida
obnubilării conştienţei).

7
 În patologia vasculară cerebrală se descrie fenomenul de embol afectiv, care constă în
rememorarea bruscă, neaşteptat de pertinentă, a unui eveniment trecut, intens saturat afectiv.
Exacerbarea evocărilor se întâlneşte şi în sindroamele maniacale, asociindu-se, în cadrul
tahipsihiei, fugii de idei şi labilităţii atenţiei.
Psihopatologia cunoaşte situaţia desemnată sub conceptul de mentism, în cursul căreia
subiectul devine spectator al unei derulări incoercibile, caleidoscopice de amintiri şi idei.
Mentismul poate fi expresia unei stări de oboseală şi surmenaj, al unei tensiuni nervoase sau al
unei intoxicaţii uşoare cu cafeină, alcool, tutun, substanţe psihotone sau psihodisleptice,
pacientul având critică faţă de tulburarea prezentă, încercând s-o stăpânească, fără însă a reuşi.
Situaţia este atât de parazitară şi de jenantă încât produce anxietate, împiedică somnul şi
activitatea conform rigorilor voliţionale.
Forma supremă de hipermnezie, în care forţa evocărilor atinge maximum, poate fi
considerată viziunea retrospectivă, trăită de pacienţi în timpul unor stări confuzionale,
psihogene, în situaţii de pericol vital iminent sau în crize de epilepsie temporală. În aceste
situaţii, persoanele au impresia că îşi revăd şi retrăiesc perioade din viaţă în câteva momente.
Hipomnezia semnifică scăderea de diferite grade a forţei mnezice de fixare şi/sau
evocare, la un moment dat. Apare la persoane normale în stările de epuizare psihică, de
surmenaj, dar şi în patologia psihiatrică, la cei cu întârziere mintală uşoară, în involuţie, stări
nevrotice, sindromul de oboseală cronică, depresie ori în convalescenţă.
Lapsusul reprezintă dificultatea lacunară de a evoca o noţiune, nume etc, familiare.
Amneziile, în sens strict, semnifică pierderea totală a capacităţii mnezice, prăbuşirea
forţei mnezice.
Clasificare - luând ca reper debutul bolii:
1.amnezia de fixare (anterogradă) - este incapacitatea de a integra informaţii noi atunci
când informaţiile vechi sunt relativ bine conservate şi pot fi încă redate (contrast frapant).
Se întâlneşte în: stări de confuzie mentală, sindromul Korsakov de etiologie alcoolică,
infecţioasă sau traumatică, tulburarea bipolară, stări reactive, stări nevrotice şi reacţii psihogene.
2.amnezia de evocare (retrogradă) - este incapacitatea de a rememora o informaţie care
a fost fixată normal. Este imposibilitatea de a evoca amintiri anterioare (întinzându-se progresiv
spre trecut până în copilărie) debutului bolii (ex. unui traumatism cranio-cerebral),. Posibilitatea
de fixare de noi informatii poate fi pastrata.

8
 3.amnezia antero-retrogradă - este o amnezie mixtă, atât de fixare, cât şi de evocare,
prinzând, deci, atât evenimentele survenite după debutul bolii, cât şi pe cele de dinaintea
debutului bolii. Se întâlnesc în sindroame involutive, unde destructurarea mnezică urmează legile
memoriei:
a. legea disoluţiei memoriei (J. Delay) postulează că disoluţia ce realizează amnezia
merge întotdeauna de la complex la mai simplu.
b. legea regresiunii memoriei (Th. Ribot) susţine că uitarea se întinde atât de la prezent
(uitare mai accentuata a amintirilor recente, inca incarcate afectiv si dificil de operat/ ordonat/
sistematizat) spre trecut, cât şi de complex la mai puţin complex, completând-o de fapt pe prima.
c. se reţin mai bine evenimentele intens trăite emoţional dacât cele indiferente, dovadă că
memoria este o funcţie a unui sistem, psihismul.
În plus, cu cât evenimentele sunt mai îndepărtate, cu atât au fost mai frecvent evocate,
astfel încât evocarea lor actuală a devenit o obişnuinţă şi o repetare cvasimecanică, incomparabil
mai simplu de realizat decât trecutul mai apropiat, mai complex şi mai puţin automatizat.
Cuvintele sunt uitate progresiv, ca şi cum ar respecta anumite reguli gramaticale: la
început numele proprii, apoi substantivele comune, adjectivele şi în sfârşit verbele.
Th. Ribot (1882) arată că limbajul raţional este uitat înaintea celui emoţional,
exclamaţiile, injuriile, interjecţiile fiind mai bine reţinute decât restul cuvintelor şi mai puţin bine
reţinute decât expresiile mimico-pantomimice care dispar în cazuri deosebit de grave, ordinea
deteriorării limbajului fiind inversă faţă de construcţia sa naturală sub aspect ontogenetic şi
social-istoric.
O formă de amnezie antero-retrogradă este cea posttraumatică, ce succede comei. Se
manifestă ca amnezie anterogradă cu uitare progresivă, începând cu confuzia mentală postcomă,
prelungindu-se câteva săptămâni sau luni, după care se estompează, iar capacitatea de fixare se
ameliorează. Urmează apoi o amnezie retrogradă pe luni sau ani pre-TCC, care însă scade ca
întindere în timp, pe măsură ce fixarea se ameliorează şi rămâne lacunară pentru ore, zile
precomă şi pe zile sau săptămâni după comă.
Amnezii tranzitorii se pot întâlni în confuziile mentale de etiologie frecvent toxică sau
metabolică, după o criză grand-mal (convulsii tonico-clonice generalizate) sau în perioada de
efectuare a TEC (terapie electroconvulsivantă). După TEC, tulburările de evocare dispar în
câteva săptămâni, dar poate persista o amnezie lacunară.

9
 4.amnezia lacunară reprezintă un hiatus mnezic (temporar) în viaţa individului, care se
referă la o perioadă net delimitată de timp, de obicei ore sau zile. Se întâlneşte după un AIT
(accident ischenic tranzitor), TCC, stări confuzionale, tulburare de tip crepuscular a conştienţei
(beţie patologică, convulsii parţiale complexe din epilepsia temporală, somnambulism). O formă
semiologică specifică intoxicaţiei alcoolice acute la alcoolicii cu o carieră lungă, la care se
instalează leziuni în structurile cerebrale ale memoriei este black-out-ul, lacună mnestică a
episodului de beţie acută cel mai recent.
V. Predescu este de părere că în aceste amnezii lacunare nu este vorba de o pierdere a
capacităţii de înregistrare, ci de imposibilitatea de descifrare şi reproducere conştientă a
evenimentelor trăite în perioade de stare, şi ele ar trebui diferenţiate de stările de apsihie
(Guiraud) întâlnite în comele profunde, în care individul nici nu înregistrează, dar nici nu
reacţionează la nici un fel de stimul.
5. amneziile funcţionale şi selective survin în afara oricărei leziuni cerebrale şi se referă
la evenimente, persoane, care sunt uitate întrucât trăirea lor a fost însoţită de o stare afectivă
negativă. Amintirile au fost bine constituite şi fixate, dar rememorarea lor voluntară devine
imposibilă. Aceste amintiri nu sunt distruse, ci doar acoperite să zicem cu un voal, putând fi
conştientizate prin evocare involuntară sau prin mijloace de investigare psihologică (narcoza cu
amital, inducţie hipnotică, tehnici de relaxare), odată cu schimbarea împrejurărilor care au
produs trauma afectivă; din acest motiv, astfel de amnezii au mai fost numite psihogene sau
afectogene, iar pentru că se referă la un aspect singular al evenimentelor trăite (situaţii, nume
proprii, formule chimice, limbi străine) mai poartă denumirea de amnezii tematice sau elective.
Se întâlnesc în stări nevrotice, disocieri mnezice la isterici, amnezii posttraumatice din stări acute
de stress, patologie de catastrofă, agresiuni, doliu, fluctuaţii emoţionale.
Spre deosebire de amnezia lacunară, care constă în uitarea unei secţiuni (temporare),
amnezia electivă este uitarea unui anumit conţinut.

Dismnezii calitative = paramnezii (Kraepelin). Aceste tulburări sunt amintiri deformate,

false, neconcordante cu realitatea, fie sub aspectul desfăşurării lor cronologice datorită
perturbării sintezei mnestice longitudinale, a fixării corecte a secvenţelor temporare din propria
istorie a subiectului, fie sub aspectul lipsei de legătură cu realitatea obiectivă trăită în prezent sau
în trecut de bolnav.

10
 Cuprind tulburări ale sintezei mnezice imediate şi tulburări ale rememorării trecutului.
Tulburările sintezei mnezice imediate se mai numesc „iluzii de memorie” şi
reprezintă evocări eronate ale unor fenomene sau acţiuni trăite în realitate de bolnav, dar care nu
sunt încadrate în timpul şi spaţiul real în care s-au petrecut sau nu sunt recunoscute de bolnav ca
trăite sau netrăite, cu alte cuvinte subiectul nu recunoaşte corect relaţia sa temporo-spatiala cu un
anumit conţinut mnestic care îi aparţine.
1.falsa recunoaştere - constă în a recunoaşte ceea ce de fapt bolnavul nu cunoaşte. Este
o iluzie mnestică, o „halucinaţie a prezentului”, rod al jocului dintre prezent şi trecut, dintre
percepţie şi reprezentare. Se manifestă ca fenomen de „déjà” (déjà vu, -pensé, -connu, -entendu),
în care pacientul are impresia de a mai fi văzut, gândit, cunoscut, înţeles etc. persoanele sau
situaţiile respective. Uneori el are impresia că în situaţiile amintite a avut (ca şi acum) aceeaşi
stare afectivă, fapt pentru care se poate utiliza noţiunea de „déjà vécu”.
Opusul falsei recunoaşteri este falsa nerecunoaştere, în care pacientul nu recunoaşte
ceea ce de fapt cunoaşte. Se manifestă ca fenomen de „jamais” (jamais vu, -connu, -entendu, -
vécu, -éprouvé), bolnavul având impresia de a nu fi văzut, cunoscut, trăit evenimentele sau
situaţiile sau persoanele actuale.
Iluziile de recunoaştere şi nerecunoaştere apar în stări de surmenaj, obnubilare a
conştienţei, manie, schizofrenie, patologie de lob temporal etc.
2.criptamnezia este un „plagiat involuntar”, o nerecunoaştere ca fiind străin, a unui
material literar, artistic, muzical sau ştiinţific, pe care individul l-a citit sau auzit în realitate, dar
pe care în mod iluzoriu îl consideră al lui propriu. Acestă iluzie de memorie trebuie diferenţiată
de plagiat, în ultimul caz fiind vorba de o acţiune conştientă, întreprinsă cu un anumit scop.
Se întâlneşte frecvent în schizofrenie, demenţe, paranoia.
Situaţia inversă, în care pacientul consideră că evenimentele trăite sunt doar citite, auzite
sau văzute, portă denumirea de „înstrăinarea amintirilor”.
3.paramnezia de reduplicare (Pick) este reidentificarea perpetuă a obiectelor,
persoanelor sau situaţiilor trăite cu altele cunoscute, trăite anterior. Astfel, pacientul lui Pick
susţinea că a mai fost tratat într-o clinică identică, de un medic care semăna leit cu cel de acum
etc. În aceste situaţii nu se realizează o continuitate între amintire şi trăirea actuală, adică
impresiile actuale nu sunt confruntate cu amintirile. Este o tulburare rar întâlnită în demenţe
(demenţa Pick).

11
 Tulburările rememorării trecutului (allomnezii) sunt falsificări retrospective ale
memoriei de evocare sau reproduceri ale unor evenimente reale din trecut, pe care pacientul le
situează în mod fals în prezentul trăit. Funcţia de rectualizare a memoriei poate fi perturbată de
deteriorarea psiho-organică sau de o trăire tensionată afectiv-emoţional.
Cuprind pseudoreminiscenţele, ecmnezia, anecforia şi confabulaţiile („halucinaţii de
memorie”).
1.pseudoreminiscenţele reprezintă nerecunoaşterea timpului, chiar a spaţiului, în care s-a
produs o acţiune reală astfel că pacientul poate reproduce evenimente reale din trecutul său
crezând că sunt reale. El amestecă frânturi ale evenimentelor din trecut cu ceea ce trăieşte în
prezent.
Se întâlnesc în sindromul Korsakov şi sindroame deteriorative.
2.ecmnezia reprezintă confundarea trecutului cu prezentul, confuzie care cuprinde
întrega existenţă a pacientului, acesta întorcându-se cu întreaga personalitate în trecut. Astfel,
bolnavii senili, de mult pensionaţi, trăiesc în prezent perioade trecute din viaţa lor profesională
sau se consideră tineri, adolescenţi, femeile dându-şi numele de fată. Bolnavii retrăiesc, activ, în
prezent, scene, episoade din trecutul îndepărtat.
3.anecforia este o tulburare mai uşoară a memoriei. Constă în posibilitatea reproducerii
unor amintiri pe care pacientul le acredea uitate. Reproducerea este posibilă dacă se sugerează
sau se reaminteşte pacientului unul sau mai multe elemente ale acelor evenimente. Poate fi
comparată cu reproducerea mnezică prin „ridicarea vălului” amnezic care acoperă o amintire şi
se întâlneşte la indivizii normali, în stare de oboseală sau în deteriorări organice ori demenţe
incipiente.
4.confabulaţiile („halucinaţii de memorie”) se manifestă prin reproducerea unor
evenimente imaginare (pe care bolnavul nu le-a trăit), el fabulând asupra trecutului cu
convingerea că îl evocă. Bolnavul nu spune adevărul, dar nici nu minte, pentru că nu ştie că
minteş el este în afara adevărului, dar şi a falsului.
Confabulaţiile au fost denumite halucinaţii de memorie, prin analogie cu percepţia fără
obiect care defineşte halucinaţia (în cazul confabulaţiei, reproducerea unor amintiri ireale,
netrăite de bolnavi).
În sindromul Korsakov, unde confabulaţiile apar frecvent, atât timp cât pacientul mai
păstrează o umbră de critică pentru starea sa (păstreză parţial conştiinţa tulburărilor de

12
memorie), el umple golurile mnezice cu evenimente ireale, imaginare, mai ales când este
solicitat să relateze din trecutul său. Se vorbeşte în aceste cazuri de „confabulări de perplexitate
sau de jenă sau de încurcătură” ce exprimă efortul bolnavilor de a se încadra în parametrii
realităţii, pentru a respecta ordinea cronologică a desfăşurării evenimentelor din care mai
persistă doar nişte fragmente.
Atunci când bolnavul umple golurile de memorie cu evenimente verosimile, dar netrăite
în realitate, este vorba de confabulaţii mnestice, când reletează evenimente fantastice pe care le
inseră între evenimentele reale trăite (de ex. zboară cu trenul la o înălţime de câţiva metri
deasupra pământului) este vorba de confabulaţii fantastice, iar când confabulaţiile apar sub
forma unor scene asemănătoare celor din vis (mase de oameni cu capetele tăiate, convoaie de
sicrie, plec că mă aşteaptă 5 elefanţi albi etc.), fenomenele sunt denumite confabulaţii onirice.
Atât bogăţia confabulaţiilor, cât şi gradul de neconcordanţă cu verosimilul (aspectul
fantastic sau oniric) sunt într-o relaţie directă cu scăderea pragului conştienţei, cu diminuarea
capacităţii de înţelegere critică şi, în general, cu scăderea intelectului şi regresiunea
personalităţii.

Metode de investigare a funcţiei mnezice

Este important de ştiut că:

1.Investigarea capacităţii de stocare nu poate fi făcută decât pe baza unei corecte funcţionări
prosexice;

2. Orice ,,amnezie izolată”, fără alte simptome clinice trebuie să atragă atenţia asupra eventualei
posibilităţi de simulare din partea subiectului;

3.De obicei, memoria interferă cu elemente de inteligenţă, cunoştinţe acumulate, experienţă

cognitivă, afectivă;

4.Numai solicitarea de a fixa şi reproduce cupluri de silabe ne ajută în exprimarea fidelă a

“memoriei brute”.

13
Se poate folosi în clinică una sau mai multe tehnici, metode de cunoaştere a nivelului mnezic al
subiectului. Între cele existente enumerăm:

A. Metoda Viérregge: reprezintă o tehnică binecunoscută. Concret persoanei de investigat i se

repetă unele cifre pe care le pronunţă examinatorul. Se cere repetarea cifrelor după un minut
petrecut în linişte şi încă o repetare după un alt minut, în care s-a încercat distragerea atenţiei
printr-un mijloc oarecare. Un adult sănătos poate repeta după primul minut 6-8 cifre şi după
al doilea 5-6 cifre.

B. O altă variantă este proba „oraşelor”: i se dau subiectului 6-10 nume de oraşe şi i se atrage
atenţia că trebuie să le reţină; după ce i se distrage timp de un minut atenţia, acesta este solicitat
să le reproducă.

Generic, este important de urmărit relatarea subiectului în legătură cu istoria existenţei sale.

C. Metoda Bernstein: constă în prezentarea a două grupuri de figuri desenate în profil: în primul
rând sunt 9 figuri, iar în al doilea sunt 25, printre care se numără şi primele 9. Prima grupare se
prezintă subiectului timp de 30 de secunde. Apoi se înfăţişează a doua grupare, iar subiectul este
îndemnat să recunoască primele 9 figuri.

D. Scala Wechsler pentru memorie (W.M.S.) conţine următoarele probe:

- de informaţie generală,

- de orientare,

- de control mintal (repetarea alfabetului sau numărare în sens invers),

- memorarea unui paragraf,

- memorarea imediată a cifrelor,

- memorarea perechilor de cuvinte.

14
E. Proba auditiv-verbală REY - explorează funcţia mnezică reliefând capacitatea de fixare şi
reproducere a ei. Proba este foarte utilizată ca metodă de psihodiagnoză a memoriei. Ea se
desfăşoară în cinci etape, stimulii fiind citiţi succesiv de examinator. După instructajul dat
subiectului de a reţine şi reproduce cât mai mult şi cât mai corect (fidel) din stimulii prezentaţi,
examinatorul pronunţă clar, cu voce tare cele 15 cuvinte ale uneia din cele patru variante Rey,
etalonate pe populaţie românească. Proba poate fi folosită în clinică, în industrie, în şcoli etc.,
sub forma test-retest. Sunt notate toate cuvintele, atât cele corecte, cele „greşite” (imaginate de
subiect), cât şi cele „duble” (repetate în cadrul aceleiaşi reproduceri de 2-3 ori). Proba nu se
desfăşoară contra-cronometru, iar subiectului nu i se impune să redea cuvintele în ordinea
stabilită de autor. Operaţiunea se repetă de cinci ori chiar dacă subiectul a redat integral toţi
stimulii din a treia ori a patra evocare. Curba „dublelor” (cuvinte spuse de 2-3 ori) oferă un
indice de impromptitudine, iar cea a greşelilor un indice al infidelităţii mnezice. Se ţine cont de
rezultatele etalonării pe populaţia ţării noastre în evaluarea diferenţiată a capacităţii de fixare şi
reproducere în funcţie de nivelul cultural. De asemenea, se pot efectua medii aritmetice pentru
cele cinci etape când proba este folosită în maniera test-retest.

F. Pentru memoria imediată (reproducerea sau recunoaşterea unui material are loc într-o perioadă
de maxim 10 secunde de la prezentarea lui) - Testele destinate investigării memoriei imediate
sunt mai ales auditive şi vizuale. Bolnavii cu leziuni cerebrale nu pot răspunde la aceste probe.
Dimpotrivă, bolnavii cu sindrom Korsakov pot obţine performanţe normale la acestea, în timp ce
la memoria “recentă” (în care se cere reproducerea sau recunoaşterea materialului după 10
secunde de la prezentarea lui), rezultatele sunt foarte slabe.

G.Memoria recentă – se măsoară prin repetarea unor povestiri, a textelor unor lecturi, liste de
cuvinte sau forme abstracte. Ea poate fi alterată de asemenea în leziuni cerebrale, dar mai ales în
afecţiunile organice ale vârstei înaintate. În clinică investigarea memoriei ecente se face
întrebând pacientul despre experienţele personale din ultimele zile: ce a făcut dimineaţa, ce a
mâncat la micul dejun etc. (întrebări a căror corectitudine poate fi verificată).

H. Memoria evenimentelor îndepărtate – se apreciază prin întrebări, adresate pacientului, legate

de istoria existenţei sale. Este alteraţa în stări demenţiale şi traumatisme cranio-cerebrale.

15