CAPITOLUL I

SPAŢII VECTORIALE

§ 1 DEFINIŢIA SPAŢIULUI VECTORIAL

Definiţia 1.1. Numim lege de compoziţie internă pe mulţimea nevidă V o aplicaţie ϕ : V x V → V. Pentru
perechea (x, y)∈V x V vom numi compusul lui x cu y elementul ϕ(x,y) ∈V.
Exemple.
1. Adunarea şi înmulţirea pe N, Z, Q, R şi C.
2. Scăderea pe N nu este o lege de compoziţie internă deoarece pentru (1,4)∈N x N avem 1 - 4 ∉ N.
3. Adunarea şi înmulţirea matricelor, pătratice de ordin n sunt legi de compoziţie internă.
4. Reuniunea, intersecţia, diferenţa pe mulţimea părţilor unei mulţimi sunt legi de compoziţie internă.
Definiţia 1.2. O aplicaţie ϕ : K x V→ V se numeşte lege de compoziţie externă pe V cu coeficienţi din K.
Exemple 1) Pentru V mulţimea funcţiilor reale cu valori reale şi K mulţimea numerelor reale putem defini
aplicaţia : (λ, f)∈R x V → λ.f∈V prin :
( λ·f)(x) = λ·f(x), ∀ x∈R.
2) Pentru V mulţimea matricelor cu m linii şi n coloane de elemente numere reale şi K mulţimea numerelor
reale s-a definit produsul dintre un număr real şi o matrice, acesta fiind o operaţie externă ;
(λ, A) ∈R x Mmxn (R) → λ·A ∈Mmxn (R)
unde :

 λ ⋅ a11 ⋅ ⋅ ⋅ λ ⋅ a1n   a11 ⋅ ⋅ ⋅ a1n 

   
λ A =  ......................  pentru A =  .............. 
 λ ⋅ am ⋅ ⋅ ⋅ λ ⋅ am   am ⋅ ⋅ ⋅ am 
 1 n   1 n 

Fie V o mulţime nevidă iar (K, +, .) un corp comutativ.

Definiţia 1.3. Spunem că V este spaţiu vectorial peste corpul K (sau V este K – spaţiu vectorial) dacă sunt
definite :
o lege de compoziţie internă pe V ce verifică axiomele :
• (u + v) + w = u + (v + w), ∀ u, v, w∈V
• u + v = v + u, ∀ u, v∈V
• există 0∈V astfel încât v + 0 = v , ∀ v∈V
• pentru fiecare v∈V există w∈V astfel încât v + w = 0
o lege de compoziţie externă pe V cu coeficienţi din K ce verifică axiomele:
• r(u + v) = r.u + r.v , ∀ u, v∈V, ∀ r∈K
• (r + s) u = r.u + s.u, ∀ u∈V, ∀ r, s∈K
• r(s . u) = (r . s) . u , ∀ u∈V, ∀ r, s∈K
• 1 . u = 1 , ∀ u∈V.

1
 Observaţie Deoarece în definiţia spaţiului vectorial intervin două operaţii notate cu „+” şi două operaţii
notate cu „·” s-au părea că sunt posibile confuzii. Numind elementele mulţimii V ,,vectori″ şi cele ale mulţimii K
,,scalari″, operaţiile se diferenţiază evident :
u + v cu u, v∈V este ,, adunarea vectorilor″
r + s cu r, s∈K este ,, adunarea scalarilor″
r·s cu r, s∈K este „înmulţirea scalarilor”
r . u cu r∈K, u∈V este „înmulţirea unui vector cu un scalar″.
Evident dacă V este K – spaţiu vectorial atunci :
1) (V,+) este grup comutativ (grupul comutativ al vectorilor cu adunarea acestora).
2) Înmulţirea cu scalari este distributivă la stânga şi la dreapta faţă de adunare, este asociativă şi admite
scalarul 1 ca şi element neutru la stânga.
Să vedem câteva consecinţe ale acestei definiţii :

Propoziţia 1.1. În orice spaţiu vectorul V există un unic vector numit vectorul nul şi notat cu 0 care verifică :
v + 0 = v, ∀ v∈V.
Demonstraţie. Presupunând existenţa a doi astfel de vectori, 0, 0′∈V avem :
v + 0 = v , ∀ v∈V, deci în particular pentru v = 0′ avem 0′ + 0 = 0′.
Analog v + 0′ = v, ∀ v∈V implică pentru v = 0 relaţia 0 + 0′ = 0.
Comutativitatea adunării vectorilor implică 0′ + 0 = 0 + 0′. ‫ٱٱٱ‬

Propoziţia 1.2. Pentru orice vector v∈V există un unic vector – v∈V numit opusul său, ce verifică :
v + (-v) = 0
Demonstraţie Să propunem că există w1 , w2∈V astfel încât : v + w1 = v + w2 = 0
Atunci :
w1 = 0 + w1 = (w2 + v) + w1 = w2 + (v + w1) = w2 + 0 = w2 ‫ٱٱٱ‬

Propoziţia 1.3. În K – spaţiul vectorial V, pentru orice u, v∈V şi r, s∈K avem:

(1) r.0=0 (4) (-r). v = r(-v) = - (r . v)
(2) 0.v=0 (5) (r – s) . v = r . v – s . v
(3) (-1) . v = - v (6) r(u – v) = r . u – r . v
Demonstraţie
1). Avem : r . 0 = r (0 + 0) = r . 0 + r . 0. Adunând opusul lui r . 0 obţinem :
- (r . 0) + r . 0 = -(r . 0) + (r . 0 + r . 0) sau :0 = [-(r . 0) + r . 0] + r . 0 de unde r . 0 = 0.
2). Avem : 0 .v = (0 + 0) . v = 0 . v + 0 . v. Analog adunând opusul lui 0·v obţinem :
-(0 . v) + 0 . v = -(0 . v) + (0 . v + 0 . v) sau 0 = [-(0 . v) + 0 . v] + 0 . v = 0 + 0 . v = 0 . v
3). Plecând de la : 0 = 0 . v şi scriind scalarul 0 cu suma lui r cu –r
obţinem :
0 = 0 . v = [r + (-r)]. V = r . v + (-r) . v. Adunăm opusul lui r . v şi avem :
-(r . v) + 0 = -(r . v) + (r . v + (-r) . v) adică :
-(r . v) = [-(r . v) + r . v] + (-r) . v = 0 + (-r) . v = (-r) . v
Plecând de la : 0 = r . 0 şi scriind vectorul nul ca suma lui v cu – v obţinem :
0 = r . 0 = r . [v + (-v)] = r . v + r (-v)

2
Adunăm opusul lui r . v şi avem :
-(r . v) + 0 = -(r . v) + [r . v + r(-v)] = [-(r . v) + r . v] + r(-v) =
= 0 + r(-v) = r(-v)
deci : -(r . v) = r(-v) = (-r) . v. În particular pentru r = 1 obţinem :
(-1) . v = -(1 . v) = -v.
Pentru scădere avem în V : u – v = u + (-v) iar în K : r – s = r + (-s).
şi atunci :
(r – s) . v = [r + (-s)] . v = r . v + (-s) . v = r . v – s . v
r(u - v) = r [u + (-v)] = r . u + r(-v) = r . u – r . v

§ 2 EXEMPLE DE SPAŢII VECTORIALE

2.1.- Mulţimea numerelor complexe este spaţiu vectorial peste corpul numerelor
reale, pentru că : (C, +) este grup comutativ, iar operaţia de înmulţire a unui număr
complex cu un număr real verifică :
r(z1 + z2) = r . z1 + r . z2 ; (r + s) . z1 = r . z1 + s . z1
r(s . z1) = (r . s) . z1 ; 1 . z1 = z1
pentru oricare z1; z2∈C şi r , s∈R.

2.2.- Pentru K corp, acesta poate fi considerat ca şi K–spaţiu vectorial cu

operaţiile : adunarea vectorilor din K exact adunarea din K; înmulţirea unui vector
cu un scalar exact înmulţirea din K, axiomele corpului implicând axiomele de K -
spaţiu vectorial.
În particular R este R – spaţiu vectorial sau C este C – spaţiu vectorial.

2.3.- În mulţimea R2 = {(x, y) I x, y∈R} se definesc operaţiile :

(x1, x2) + (y1 , y2) = (x1 + y1 , x2 + y2) ; r(x1, x2) = (rx1, rx2)
unde (x1,x2), (y1, y2)∈R2. Să arătăm că R2 este R-spaţiu vectorial.
(Asociativitatea adunării vectorilor). Pentru (x1, x2) ; (y1, y2) ; (z1, z2)∈R2 avem :
[(x1, x2) + (y1, y2)] + (z1, z2) = (x1 + y1 , x2 + y2) + (z1, z2) =
= (( x1 + y1) + z1, (x2 + y2) + z2) = (x1 +( y1 + z1), x2 + (y2 + z2)) =
= (x1, x2) + (y1 + z1, y2 + z2) = (x1, x2) + [(y1, y2) + (z1 , z2)]
(Comutativitatea adunării vectorilor). Pentru (x1, x2) ; (y1, y2)∈R2 avem :
(x1, x2) + (y1, y2) = (x1 + y1 , x2 + y2) = (y1 + x1 , y2 + x2) = (y1, y2) + (x1,
x2 )
(Vectorul nul). Există (0,0)∈R2 astfel încât pentru orice (x1, x2)∈R2 avem :
(x1, x2) + (0,0) = (x1 + 0 , x2 + 0) = (x1, x2)

Observaţie În notaţia făcută pentru vectorul nul adică 0∈R2 avem de fapt
2
0=(0,0)∈R unde cele două componente ale perechii sunt numărul real 0∈R.
(Opusul fiecărui vector). Pentru (x1, x2)∈R2 există (-x1, -x2)∈R2 astfel încât :
(x1, x2) + (-x1, -x2) = ((x1 + (-x1) , (x1 + (-x1)) = (0,0)
3
(Distributivitatea la stânga a adunării vectorilor faţă de înmulţirea cu scalari).
Pentru (x1, x2) ; (y1, y2)∈R2 şi r∈R avem :
r[(x1, x2) + (y1, y2)] = r (x1 + y1 , x2 + y2) = (r(x1 + y1) , r(x2 + y2)) =
= (rx1 + ry1, rx2 + ry2) = (rx1, rx2) + (ry1, ry2) = r(x1, x2) + r(y1, y2)
(Distributivitatea la dreapta a adunării scalarilor faţă de înmulţirii cu vectori).
2
Pentru (x1, x2)∈R şi r, s∈R avem :
(r + s) . (x1, x2) = ((r + s) x1, (r+ s) x2) = (rx1 + sx1. rx2 + sx2) =
= (rx1, rx2) + (sx1. sx2) = r(x1, x2) + s(x1, x2).
(Asociativitatea înmulţirii cu scalari şi vectori).
Pentru (x1, x2)∈R2 şi r, s∈R avem :
r(s(x1, x2))= r(sx1, sx2) = (r(sx1), r(sx2) = ((r.s) x1 ,
(r.s) x2 = (r.s) . (x1, x2)
(Înmulţirea unui vector cu scalarul 1). Pentru (x1, x2)∈R2 avem :
1.(x1, x2) = (1.x1, 1.x2) = (x1, x2)
Fiind verificate toate cele opt axiome ale spaţiului vectorial am demonstrat
2
că R este un R – spaţiu vectorial.

2.4.- În mulţimea R3 = {(x, y, z) | x,y,z∈R3 } putem defini două legi de

compoziţie faţă de care aceasta devine R-spaţiu vectorial, verificarea axiomelor
fiind identică :
(x1, x2, x3) + (y1, y2, y3) = (x1 + y1, x2 + y2, x3 + y3)
r(x1, x2, x3) = (rx1, rx2, rx3)
unde (x1, x2, x3) ; (y1, y2, y3)∈R3 iar r∈R.

___
2.5. În mulţimea Rn = {(x1, x2, ... , xn) I xi∈R, i = 1,n } putem defini legile :
(x1, x2, ... , xn) + (y1, y2, ... , yn) = (x1 + y1, x2 + y2, ... , xn + yn)
r(x1, x2, ... , xn) = (rx1, rx2, ... , rxn)
unde (x1, x2 , ... , xn), (y1, y2 , ... , yn)∈Rn iar r∈R obţinând astfel (după
verificarea axiomelor) o structură de R–spaţiu vectorial. Îl numim spaţiul
aritmetic real cu n dimensiuni. Înlocuind R cu K, unde K este un corp comutativ
construim Kn ca şi K–spaţiu vectorial, numit spaţiul aritmetic cu n dimensiuni al
corpului K.

§ 3 SUBSPAŢII VECTORIALE

În întreg paragraful considerăm V un K - spaţiu vectorial.

Definiţia 3.1. Submulţimea nevidă V' a lui V se numeşte subspaţiu vectorial al

lui V (sau V – subspaţiu ) dacă sunt îndeplinite condiţiile :
(1) Pentru orice v, w∈V′ avem v + w∈V′

4
 (2) Pentru orice v∈V′ şi orice r∈K avem r · v∈V′

Propoziţia 3.1. Următoarele afirmaţii sunt echivalente :

(a) V′ este V - subspaţiu vectorial
(b) Pentru orice v, w ∈V′ şi orice r, s ∈K avem : r . v + s . w∈V′
___ n
(c) Pentru orice vi∈V′ şi orice ri∈K ; i = 1,n avem : ∑r ⋅ v
i =1
i i ∈ V/

Demonstraţie. (a) ⇒ (b). Dacă v, w∈V′ şi r, s∈K, din (2) avem r . v ∈V′ şi
s . w∈V′ iar din (1) avem r . v + s . w∈V′.
(b) ⇒ (c). Vom demonstra relaţia prin inducţie după n. Pentru n = 2 relaţia (c)
coincide cu (b), deci este adevărată. Presupunându-o adevărată pentru n notăm
n
v= ∑r ⋅ v
i =1
i i ∈ V / şi w = v n +1 ∈ V / , iar pentru scalarii r = 1∈K şi s = rn+1∈K obţinem :

n n +1
r ⋅ v + s ⋅ w = 1 ⋅ ∑ ri ⋅ v i + rn +1 ⋅ v n +1 = ∑r ⋅ v i i ∈ V/
i =1 i =1

adică relaţia (c) pentru n+1. Conform principiului industriei matematice rezultă că
relaţia (c) este adevărată pentru orice n∈N, n ≥ 2.
2
(c) ⇒ (a). Luând n = 2 şi r1 = r2 = 1 avem : ∑r ⋅ v
i =1
i i = v1 + v 2 ∈ V / adică (1) iar pentru n

1
= 1 avem ∑r ⋅ v
i =1
i i = r1 ⋅ v1 ∈ V adică (2). În consecinţă V′ este V - subspaţiu vectorial. ‫ٱٱٱ‬

Exemple
____
1) Mulţimea L1 ={(0, x2, x3, ... , xn) | xi∈K, i = 2,n } este Kn - subspaţiu

vectorial pentru că luând : (0, x2, x3, ... , xn), (0, y2, y3, ..., yn)∈L1 şi r, s∈K
avem :
r·(0, x2, x3,..., xn)+s·(0, y2, y3,...,yn)=(0, r x2+s y2, r x3+s y3,...,r xn+s
yn)∈L1
2) Mulţimea funcţiilor pare sau mulţimea funcţiilor impare sunt F-subspaţii
vectoriale unde F este mulţimea funcţiilor definite pe R cu valori în R ce este R-
spaţiu vectorial cu operaţiile :
(f + g)(x) = f(x) + g(x) şi (r·f)(x) = r . f(x), ∀ x∈R
Să motivăm aceasta pentru P, mulţimea funcţiilor pare, adică
P = {f∈F | f(-x)=f(x), ∀ x∈R}. Luând f, g∈P şi r , s∈R să arătăm că r·f + s·g∈P
adică :
(r . f + s. g)(-x) = (r . f)(-x) + (s . g)(-x) = r . f(-x) + s. g(-x) =
=r . f(x) + s . g(x) = (r . f + s . g)(x)

Propoziţia 3.2. Considerăm V - subspaţiile Va, a∈I. Atunci ∩V

a∈I
a este V -

subspaţiu.

5
 Demonstraţie. Pentru v, w ∈ ∩ Va şi r, s∈K vom arăta că r·v+s· w∈ ∩ Va . Cum
a∈I a∈I

pentru orice a∈I v, w∈Va şi r, s∈K iar Va este V - subspaţiu va rezulta că :

r v + s w∈Va, ∀ a∈I
sau
r v + s w∈ ∩ Va
a∈I

adică ∩V
a∈I
a este V - subspaţiu.

Observaţie Afirmaţia duală pentru reuniune nu este adevărată, pentru că dacă

am avea V1, V2 subspaţii cu V1 ≠ V1 ∪ V2 ≠ V2 şi am presupune că V1 ∪ V2 este
subspaţiu, ar rezulta pentru v1∈V1 \ V2 şi v2∈V2 \ V1 că v1 + v2 = v∈V1 ∪ V2. Deci v∈V1
implică v2 = v - v1∈V1 fals iar v∈V2 implică v1 = v - v2∈V2 fals.

Definiţia 3.2. Spunem că v∈V este combinaţia liniară a vectorilor din S ⊆V

dacă există n ∈N*, vi∈S şi ri∈K , i = 1,n astfel încât :

n
v= ∑r ⋅ v
i =1
i i

Notăm mulţimea combinaţiilor liniare ale lui S cu [S].

Propoziţia 3.3. Mulţimea [S] este V - spaţiu vectorial având :

[S ] = ∩⋅ V
V/ ⊃S
V / este V − subspatiu
/

adică [S] este cel mai mic subspaţiu ce-l conţine pe S numit subspaţiul generat de S.
Demonstraţie Pentru v, w∈[S] şi r, s ∈K există n, m∈N* şi vi , wi∈S ; ri, sj∈K,
___ ____
i = 1,n , j = 1,m astfel încât :
n m
v= ∑r ⋅ v
i =1
i i iar w= ∑s
j =1
j ⋅ wj

Atunci :
n m m +n
r ⋅v + s⋅w = ∑ r ⋅ r ⋅ v +∑ s ⋅ s
i =1
i i
I =1
j ⋅ wi = ∑h
i =1
i ⋅ ui

____
  -----
 v i pentru i = 1,n r ⋅ ri pentru i = 1,n
unde : ui =  _______________
iar hi =  ______________
 w pentru i = n + 1,n + m 
 i−n s ⋅ si −n pentru i = n + 1,n + m
________
evident ui∈S, hi∈K, i = 1,m + n deci r·v+s·w∈[S]. În concluzie [S] este V -
subspaţiu vectorial.

Să notăm cu I= ∩ V/ ⊃S
/
⋅ V/
V V − subspaţiu
care este conform Propoziţiei 3.2. un V-subspaţiu.

Evident S ⊂ I de unde [S] ⊂ [I]=I pentru ca I este subspaţiu. Dar [S] ⊃ S şi [S] este
subspaţiu. Atunci I ⊂ [S], din cele două incluziuni rezultând I=[S].

6
 Propoziţia 3.4. Considerăm S ⊂ V si v ∈ V, Dacă v ∈ [S], atunci [S ∪ {v}]=[S] şi reciproc.
Demonstraţie Dacă v ∈ [S] atunci incluziunea S ⊂ S ∪ {v} implică [S] ⊂ [ S ∪ {v}].
_________
Pentru w ∈ [ S ∪ {v}] există n ∈ N*, v i ∈ S, r,r i ∈ K, i= 1,n − 1 astfel încât:
n −1
w=r·v+ ∑ ri ⋅ v i
i =1

_____
Cum v ∈ [S] exista m ∈ N*, w j ∈ S, s j ∈ K, j= 1,m astfel încât :
m
v= ∑ s j ⋅ w j
j =1

Avem deci :
m n −1 m + n −1
w=r ⋅∑ s j ⋅ w j + ∑ ri ⋅ v i = ∑ qi ⋅ ui
j =1 i =1 i =1

unde :
_____ ______
 
 w i ,i = 1,m rsi ,i = 1,m
ui= _____________
cu u i ∈ S iar q i =  ______________
v ,i = m + 1,m + n − 1 r ,i = m + 1,m + n − 1
 i −m  i −m
Rezultă că w∈ [S] sau [S ∪ {v}] ⊂ S. Cele două incluziuni demonstrate implică egalitatea cerută.
Reciproca este evidenta deoarece v ∈ [S ∪ {v}]=[S] de unde v ∈ [S] ‫ٱٱٱ‬

Definiţia 3.3. Numim suma subspaţiilor V 1 si V 2 subspaţiul notat V 1 +V 2 şi definit prin:

V 1 +V 2 =[ V 1 ∪ V 2 ].

Propoziţia 3.5. Suma subspaţiilor V 1 si V 2 coincide cu mulţimea vectorilor din V ce pot fi scrişi ca sumă

de doi vectori, unul din V 1 şi celălalt din V 2 .

Demonstraţie Notăm cu S={ v ∈ V | v = v1 + v 2 ,v1 ∈ V1,v 2 ∈ V2 }.

Pentru v,w ∈ S şi r,s. ∈ K avem v=v 1 + v 2 şi w=w 1 + w 2 iar r·v+s·w=r(v 1 +v 2 )+s(w 1 + w 2 )= =(rv 1 +sw 1 )+(rv 2 +sw 2 )

unde v 1 ,w 1 ∈ V 1 iar v 2 ,w 2 ∈ V 2 . Deoarece V 1 si V 2 sunt V-subspaţii avem u 1 = rv 1 +sw 1 ∈ V 1 şi u 2 = rv 2 +sw 2 ∈

V 2 adică rv+sw=u 1 +u 2 de unde rv+sw ∈ S. Rezultă deci că S este V-subspaţiu iar evident V 1 ∪ V 2 ⊂ S. Atunci

rezultă conform Propoziţiei 3.3 că [V 1 ∪ V 2 ] ⊂ S.. Pentru V’ ⊃ V 1 ∪ V 2 , V’ fiind un V-subspaţiu avem pentru v 1 ∈ V

1 şi v 2 ∈ V 2 că v 1 ,v 2 ∈ V’ iar v 1 + v 2 ∈ V’ adică S ⊂ V’. Rezultă că S ⊃ [V 1 ∪ V 2 ], cele două incluziuni implicând

egalitatea cerută. ‫ٱٱٱ‬

Definiţia 3.5. Suma V-subspaţiilor V 1 si V 2 se numeşte sumă directă dacă V 1 ∩ V 2 ={0}. Notăm V-

subspaţiul lor sumă directă cu V 1 ⊕ V 2 .

Propoziţia 3.6. Pentru V 1 ,V 2 două V-subspaţii, pentru orice v∈ V 1 ⊕ V 2 avem nişte unici vectori v 1 ∈ V 1

si v 2 ∈ V 2 astfel încât :

7
 v=v 1 + v 2

şi reciproc.
Demonstraţie Să presupunem că avem V 1 ⊕ V 2 iar pentru v ∈ V 1 ⊕ V 2 există v 1 ,w1 ∈ V 1 şi v 2 ,w2 ∈ V 2

cu :
v = v 1 + v 2 iar w= w1+ w2
Obţinem:
V 1 ∋ v 1 - w1 = w2 - v 2 ∈ V 2

deci:
v 1 - w = w - v 2 ∈ V 1 ∩ V 2 ={0}.

de unde rezultă că scrierea lui v este unică.

Reciproc dacă am considera că V 1 ∩ V 2 ∋ u iar v ∈ V 1 + V 2 avem din Propoziţia 3.5. că v= v 1 +v 2 cu v 1 ∈ V 1 si

v 2 ∈ V 2 . Notând cu w 1 =v 1 + u ∈ V 1 şi cu w 2 = v 2 -u ∈ V 2 scriem v= w 1 +w 2 . Ipoteza asupra descompunerii unice

implică v 1 = w 1 sau u=0 deci V 1 ∩ V 2 ={0}.

Definiţia 3.4. Spunem ca V-subspaţiile V 1 si V 2 sunt suplementare dacă

V 1 ⊕ V 2 =V.

Exemplu 1) Pentru V 1 ={(x,0,0) / x ∈ R} iar V 2 ={(0,x,y) / y,z ∈ R} avem pentru orice (x,y,z) ∈ R 3 , (x,y,z)=

(x,0,0) + (0,y,z). Deci R 3 ⊂ V 1 +V 2 care fiind R3-subspatiu este inclus in R3. Rezulta R3=V 1 +V 2 . Cum V 1 ∩ V 2
3
={(0,0,0)} avem R = V 1 ⊕ V 2 cele două subspaţii fiind suplementare.

2) Mulţimea funcţiilor reale de argument real pare P şi mulţimea funcţiilor impare I sunt subspaţii
suplementare.