O scrisoare pierdută

O scrisoare pierdută

de I. L. Caragiale

- Temă și viziunea despre lume –

Epoca marilor clasici este perioada caracterizată printr o efervescenţă creatoare fără
precedent, fiind ilustrata de Mihai Eminescu, IL Caragiale, Ioan Slavici, Ion Creanga, scriitori
ce se impun prin caracterul exponenţial şi de valoare perena al operelor cărora le au dat viata.
În acest context cultural, dramaturgul IL Caragiale este un martor al vremii sale, fiind
considerat un geniu clasic si realist. Spirit pătrunzator şi ironic, autorul a surprins in
comediile sale numeroase moravuri ale societăţii romăneşti de la sfarsitul secolului al XIX
lea.
Reprezentată pe scena în 1884, opera O scrisoare pierdută satirizeaza aspecte ale
societăţii contemporane autorului, fiind inspirată din farsa electorala din anul 1883. Ca specie
literara, este o comedie de moravuri, ce provoaca râsul prin prezentarea şi satirizarea unor
defecte umane. Aşa se explică numeroasele tipuri de comic prezente la nivelul textului. Spre
exemplu, comicul de moravuri, care este evident prin scopul artistului de a surprinde
imaginea societăţii româneşti din a doua jum a sec al XIX-lea. În plan politic, Caragiale
înfăţişează o clasă socială pentru care demagogia, parvenitismul, şantajul, interesul personale
reprezintă un modus vivendi. De asemenea, prin triunghiul conjugal, Zaharia Trahanache-
Zoe- Ştefan Tipătescu, evidenţiază degradarea valorilor morale în olan familial.
Textul se încadrează în curentul clasicism tocmai prin critica moravurilor, caracterul
satiric (o perspectivă ironică asupra burgheziei și a societății politice românești din sec al
XIX-lea), prin susținerea valorilor clasice de bine, frumos, adevăr, căpătând astfel și un  scop
didactic, moralizator dar și prin respectarea regulii celor trei unități de timp (loc- „capitala
unui județ de munte”, timp- sec al XIX-lea, acțiune). Ține și de realism prin impresia de
veridicitate pe care o creează, prin utillizarea tehnicii detaliilor  și prin construcția
personajelor tipologice: Ştefan Tipătescu – tipul cuceritorului dar şi al funcţionarului corupt
Zoe Trahanache – tipul femeii adultere dar şi al femeii ambiţioase şi voluntare
Zaharia Trahanache – tipul încornoratului dar şi al omului politic extrem de abil care, la
adăpostul măştii sale de naiv, manipulează şi ţine situaţia sub control
Pristanda – tipul slujbaşului slugarnic şi viclean, care încearcă să profite de pe urma şefilor
Nae Caţavencu – tipul demagogului care pretinde că luptă pentru interesele comunităţii, când,
de fapt, îşi urmăreşte doar propriile interese
Farfuridi – tipul prostului fudul
Brânzovenescu – personajul raisonneur, care doar repetă ce spun alţii
Agamemnon Dandanache – „mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”
Cetăţanul turmentat – tipul alegătorului confuz, manipulat de clasa politică
Fiind o specie dramatică, are o aşezare în pagină specifică: la începutul operei se afla
lista cu personaje şi rolul lor în cadrul piesei, iar înaintea fiecarei replici este precizat
numele celui care o rosteşte. Modul de expunere dominant este dialogul, cu rol în evoluţia
acţiunii şi dinamizarea textului si în caracterizarea indirecta a personajelor.

1
O scrisoare pierdută

Tema textului o constituie satirizarea dorinţei de parvenire în timpul unei campanii

electorale pentru alegerea deputatilor.
Viziunea despre lume a autorului este una realistă, modernă, iar modernitatea
comediile dramaturgului provine din ironizarea superficialității, a viciilor morale și a unui
mod de viață care se poate regăsi oricând și oriunde.

Titlul piesei este umul tematic şi reliefează intriga, sugerând prin substantivul cu
articol nehotărât faptul că acea scrisoare pierdută este doar unul dintre mijloacele de șantaj din
lupta politică. Prin repetarea situației scenice (apariția unei scrisori similare care determină
numirea „de la centru” a lui Dandanache) scrisoarea de dragoste trecută prin mai multe mâini
devine simbol al moravurilor vremii: corupția și traficul de influență, șantajul și arivismul
politic, compromisul și imoralitatea vieții private, incultura și depersonalizarea individului
într-o lume în care până și sentimentele ajung „obiect de negociere”.

Această lume captivă în rețeaua unor moravuri pervertite este transpusă scenic printr-o
formulă dramatică bazată pe principii compoziționale tradiționale: succesiunea cronologică,
subiect construit prin înlănțuirea logică a evenimentelor; și pe structuri dramatice moderne
precum simetria situațiilor scenice, ori instalarea „ex abrupto” a unui conflict care se
amplifică după tehnica „bulgărelui de zăpadă”.

Conflictul derizoriu al jocului de interese îmbracă aparența unui conflict politic dar
confruntarea nu se produce între doctrine și idei politice, fiindcă opozanții fac parte din
grupări diferite ale aceluiași partid de guvernământ. Aripa conservatoare reprezentată de
Zaharia Trahanache, Ștefan Tipătescu, Farfuridi și Brânzovenescu este cea care deține
puterea, iar aripa reformatoare, Nae Cațavencu și Dăscălimea năzuiește să acceadă la putere.
În piesa lui Caragiale conflictul comic are la bază discrepanţa dintre aparenţă şi esenţă, dintre
ceea ce vor să pară personajele şi ceea ce sunt ele, cu adevărat, în realitate.

Acțiunea piesei se desfășoară în capitala unui județ de munte pe fondul agitat al unei
campanii electorale. Piesa este inspirată dintr-un eveniment din actualitatea vremii: în 1883 au
avut loc alegeri pentru Camera Deputaților. Acțiunea este structurată în acte și scene, fiecare
act dezvoltând conflicte principale sau secundare. Amplificarea conflictului se realizează prin:
intrările repetate ale cetățeanului turmentat, care creează o stare de tensiune și prin evoluția
adversarilor ( Cațavencu e înfrânt, deși pare că va câștiga, iar Tipătescu, Trahanache și Zoe
triumfă, deși erau pe punctul de a pierde).

Tehnica de construcție a subiectului este aceea a amplificării treptate a conflictului.

Inițial apar în scenă Tipătescu, Trahanache, Zoe, alarmați de un eveniment dezvăluit parțial.
Subiectul piesei urmărește momente de mare tensiune din existența publică a eroilor surprinși
într-o durată limitată: ziua numirii în ședință publică a candidatului (11 mai 1883) și marea zi
a desemnării câștigătorului și a sărbătoririi publice a acestuia. Acțiunea are rol de reliefare a
moravurilor vremii și de caracterizare indirectă a personajelor. Situația-intrigă este și ea
reconstituită în acronie prin relatări succesive ale eroilor. Scena în care se clarifică deplin
intriga este scena a 4-a din primul act, în care „venerabilul” Zaharia Trahanache ,
președintele filialei locale a partidului de guvernământ îi dezvăluie „prietenului său Fănică”
șantajul exercitat asupra sa de către Cațavencu. Având ca armă o scrisoare de amor trimisă de

2
O scrisoare pierdută

prefect soției lui Trahanache, Zoe, Cațavencu pretinde sprijinirea candidaturii lui pentru
Parlament.

Prefectul ordonă arestarea lui Cațavencu, dar fiindcă scrisoarea nu este descoperită
Zoe poruncește lui Ghiță polițaiul orașului să-l elibereze și să-l invite la negocieri (Actul II,
Scena IX). După ce Cațavencu refuză toate funcțiile și moșia pe care Tipătescu le oferă în
schimbul scrisorii conflictul izbucnește deschis. Intervenția Zoei pune capăt confruntării și-l
determină pe Ipătescu să-l susțină pe Cațavencu în alegeri. Printr-o răsturnare de situație
specifică teatrului clasic, conflictul care pare a fii tranșat în favoarea lui Cațavencu se
reactualizează brusc prin apariția ”depeșei de la centru” în care se solicită desemnarea lui
Agamiță Dandanache.

În actul al III-lea este anunțat numele candidatului, Agamiță Dandanache, de către

președintele partidului, ceea ce conferă conflictului tensiunea specifică punctului culminant.
Întrunirea sfârșește cu o încăierare generală, metafora scenică a unei lumi haotice și absurde,
turmentate de tirania cuvintelor fără sens, de prostia agresivă, de incapacitatea de a deosebi
esența de aparență.

Ultimul act se încheie și el cu o ”scenă de masă”, scena reconcilierii care pare opusă
celei a încăierării de la primărie. În realitate însă, este doar cealaltă mască, cea care râde, pusă
pe fața aceleiași lumi ”pe dos” în care este sărbătorită alegerea în unanimitate a celui ”mai
prost decât Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu”, Agamiță Dandanache.

În opinia mea, comedia lui Caragiale are rolul de a sancționa prin hohotul de râs
defectele oamenilor și ale unei societăți în care imoralitatea proliferează, pătrunzând până și
în comunitățile mai izolate și mai conservatoare. De aceea, consider că, valorificând din
perspectiva dramatică modernă, comicul de caracter și de moravuri, I. L. Caragiale deplasează
accentul de pe diformitatea exterioară a personajelor clasice, pe diformitatea interioară,
intelectuală: prostia, duplicitatea, lichelismul, josnicia etc.

- Caracterizarea personajelor -

Ștefan Tipătescu

Ștefan Tipătescu este prefectul județului și corespunde junelui prim din teatrul clasic,
fixat însă prin relația cu Zoe într-un triunghi conjugal banal. El este cel mai important
personaj în organizarea procesului electoral din capitala județului de munte în care se
desfășoară acțiunea piesei. Fire autoritară și hotărâtă, el administrează județul ca pe propria
moșie. Abuzând de funcția pe care o deține, el dispune arestarea lui Cațavencu pentru a
împiedica publicarea scrisorii compromițătoare. Ridicolul personajului rezultă din ceea ce
vrea să pară și ceea ce este el în realitate. Îmbătat de sentimentul propriei importanțe, are
impresia că funcția politică pe care o deține este un act de misionarism, dată fiind
abandonarea unei cariere politice strălucite pentru a rămâne prefect într-un județ pe care îl
disprețuiește. Realitatea este că personajul se complace într-o situație pe care el însuși a creat-

3
O scrisoare pierdută

o, dar profită de faptul că cei din jur nu sunt suficienți de versați pentru a manevra sforile
politicii locale.

Relația cu Zoe îl determină să se creadă irezistibil. Se poate bănui că Fănică o iubește

sincer pentru că este dispus să renunțe chiar la confortul pe care i-l asigură funcția,
propunându-i să fugă împreună.

În ciuda ambițiilor și a pretențiilor de a fi considerat o persoană marcantă, Tipătescu e

condamnat să rămână un anonim. O indică și numele care îl fixează în banalitate - ”tip” și se
asociază cu cel mai cunoscut sufix -”escu”.

Zoe Trahanache

Zoe Trahanache este cea mai distinsă dintre personajele feminine ale teatrului
caragialian. Ea este un personaj voluntar, care joacă o comedie a slăbiciunii feminine.
Speriată de șantajul lui Cațavencu, încearcă să-l convingă pe Tipătescu să accepte condițiile
avocatului făcând uz de lacrimi, leșinuri și de șantaj sentimental. Chiar dacă ambiția lui
Tipătescu îl împinge să nu ia în seamă pretențiile lui Cațavencu, ambiția Zoei se impune
pentru că ea nu are nici un motiv să dorească avansarea lui Tipătescu, fiind preocupată doar
de menținerea funcției ei actuale. Zoe adoptă vocabularul specific unei eroine de dramă
romantică, dar vorbele ei sunt lipsite de suportul emotiv adecvat. Ea este ridicolă prin
manifestări, dar spre deosebire de alte personaje feminine din teatrul lui Caragiale ea nu este
ironizată până la sarcasm. Într-o oarecare măsură reacțiile ei se justifică dacă se ține seama de
poziția socială dobândită cu efort și de dorința ei arzătoare de a nu-și pierde influența de care
este conștientă.

În relație cu Tipătescu, Zoe este rațională și voluntară. Tipătescu cedează la toate

amenințările ei și această atitudine reliefează o trăsătură de caracter dominantă a personajului
feminin: voluntarismul. În final, Tipătescu se retrage în umbra ei confirmându-i autoritatea.