21-22PR.

Didactica educației muzicale II

Tema: Cântul. Modelarea metodologiei de predare-învăţare a cântecului.
I. Aparatul vocal. Igienă și ocrotirea aparatului vocal.
II. Particularităţile de vârstă, igienă și ocrotirea aparatului vocal.
III. Metodologia de predare a cântului în diferite grupe.
IV. Principiile de selectare a creaţiilor muzicale pentru interpretare.
I. Aparatul vocal. Igienă și ocrotirea aparatului vocal.
Vocea este o parte indispensabilă a comunicării interumane. Este ca o oglindă care reflectă starea de
sănătate, vârsta, starea emoțională și starea de spirit. Totodată putem considera că vocea este cel mai
expresiv instrument din lume.
Atât cercetătorii și medicii cât și profesorii de canto trebuie să aibă un scop comun – înțelegerea
noțiunilor de fizică și acustică aflate la baza mecanismului de producere a vocii, a legilor care
guvernează funcționarea aparatului fonator și a principiilor capabile să regleze funcționarea sistemelor
musculare și adaptarea lor la necesitățile fonației și în special ale vocii cântate. De asemenea, este
importantă cunoașterea principalelor reguli de igienă vocală pentru a menține sănătatea și funcționarea
la parametri optimi a aparatului fonator. Cu cât se cunosc mai multe despre voce și mecanismele ei de
funcționare cu atât este mai sigură utilizarea ei.
Anatomia aparatului fonator
Vocea umană este în esență un instrument. Prin înțelegerea elementelor componente ale propriului
instrument vocal se pot îmbunătăți puterea, rezistența, flexibilitatea și expresivitatea vocii. Ca orice
instrument muzical, vocea necesită pentru a se produce o sursă de putere (respirația), care asigură fluxul
de aer, un vibrator (corzile vocale), care transformă aerul în sunet, un rezonator, care transformă sunetul
în voce umană. În plus, vocea umană prezintă un al patrulea component, și anume articulatorul, care
transformă sunetul în cuvinte și alte gesturi vocalice [5].
La cântăreți, plămânii oferă un curent constant de aer care trece printre corzile vocale (CV) și dă
puterea vocii. Musculatura abdominală este așa-numitul „suport” al vocii cântate, deși cântăreții se
referă, în general, la diafragm ca mecanism de suport. Diafragmul generează forța inspiratorie, în timp
ce mușchii abdominali au un rol important în expir. De aceea, musculatura abdominală necesită o atenție
considerabilă în antrenamentul vocal. Scopul suportului abdominal este de a menține o sursă constantă
și eficientă de putere precum și mecanismul inspiratorexpirator.
Mușchii expiratori nu sunt singurii care participă la formarea suflului fonator. Un rol esențial în
fiziologia fonației joacă mușchii inspiratori, ca reglatori ai suflului fonator. Diafragmul poate fi
coactivat să contribuie la susținere la anumiți cântăreți. În vocea cântată, la un ton lung, moale și la un
volum pulmonar mare, trei din cinci cântăreți utilizează diafragmul pentru a reduce forțele expiratorii de
recul [3]. În concluzie, se pare că diafragmul poate juca un rol mai important decât i se atribuie în
general, existând variații de la un cântăreț la altul [1].
Cântatul corect și eficient se bazează pe o respirație corectă și nu poate exista fără aceasta. Acest
lucru este unanim acceptat, atât de profesorii de canto, cât și de cântăreți. Multe dintre dificultățile
vocale sunt date de o respirație necorespunzătoare, care nu este recunoscută și corectată la timp.
Majoritatea profesorilor de canto sunt de acord că, în afara articulației, respirația este singura parte
activă a cântatului, astfel că se poate afirma că: „respirația corectă constituie fundamentul unui cânt bun,
atât din punct de vedere tehnic cât și artistic. Ceea ce contează nu este cantitatea, ci, mai degrabă,
flexibilitatea respirației“.

1
 Vibratorul este reprezentat de corzile vocale, situate la nivelul laringelui. Corzile vocale sunt
orientate antero-posterior, din unghiul intrând al cartilajului tiroid sau comisura anterioară, până la baza
cartilajelor aritenoide, posterior sau până la apofiza vocală a acestora, mai exact. Dimensiunea CV este
variabilă în funcție de sex: aproximativ 22 cm la bărbați și între 18 și 20 cm la femei.
Cavitățile de rezonanță – sunetul laringian pur format prin vibrația CV este subțire și slab, dar,
trecând prin rezonatorii naturali, acest ton fundamental se întărește și se îmbogățește, fiind înzestrat cu
rezonanță și timbru. Cei mai importanți dintre acești rezonatori sunt: faringele, cavitatea bucală, nasul,
nazo-faringele și, pentru unii, cavitatea toracică. Rezonanța crește când gâtul este relaxat și respirația
liberă.
Articulatorul este compus din limbă, buze, obraji, dinți și palat. Aceste structuri transformă
sunetul în cuvinte și alte gesturi vocale.
Registrele vocale
Fiziologii și laringologii utilizează terminologii diferite care se bazează pe observațiile lor privind
modificările care apar în laringe. Ei se referă la un registru „gros” și la un registru „subțire”, care descriu
cu acuratețe una dintre modificările care apar pe marginile opuse ale CV, care sunt „groase“ aproximativ
în octava joasă sau gravă a cântărețului și „subțiri” atunci când cântă în octava înaltă [5]. Registrul este
rezultatul unei ajustări particulare a mușchilor laringieni intrinseci. Antrenamentul mușchilor intrinseci
poate duce la modificări semnificative în calitatea registrelor vocale și poate facilita pasajul.
Clasificarea vocilor constituie o preocupare constantă pentru tinerii cântăreți. Frecvent ei sunt trimiși
la ORL-ist în speranța că anatomia CV și a gâtului va ajuta în clasificarea vocii. O concepție greșită
printre necunoscători este aceea că lungimea CV determină automat tipul vocii. Clasificarea tehnică a
vocii nu ține de medic. Totuși medicul trebuie să fie capabil să discearnă diferențele substanțiale în
întindere și timbru, ca între bas și tenor și alto și soprană. Deși corelația dintre vocea vorbită și cea
cântată nu este perfectă, un vorbitor cu o voce de bas confortabilă care declară ca este tenor înseamnă, în
general, că vocea nu a fost bine clasificată și el cântă roluri improprii, care au drept consecință un efort
vocal excesiv.
Clasificarea nu trebuie însă să se limiteze numai la aceasta, ci să ia în considerare calitatea vocii
precum și întinderea vocală [5]. Clasificarea vocii este realizată de profesorul de canto. Foniatrul asistă
la acest proces, corectând eventualele modificări patologice care pot împiedica o clasificare bună.
Noțiuni de igienă vocală
Igiena vocală reprezintă modalitatea de utilizare și îngrijire a vocii umane astfel încât aceasta să se
mențină sănătoasă. Ea facilitează recuperarea după afecțiuni ale vocii și asigură menținerea unei sănătăți
vocale și are rol educativ în privința utilizării corespunzătoare a vocii prin identificarea
comportamentelor vocale greșite și corectarea lor, evită recidiva problemelor vocale, crește rezistența și
flexibilitatea necesară în vocea de performanță [4].
Profesioniștii vocali prezintă un risc crescut de leziuni la nivelul CV comparativ cu neprofesioniștii,
proporțional cu solicitările impuse de profesie la nivelul aparatului fonator. Astfel, profesioniștii
utilizează frecvent vocea la extremele ambitusului și la nivelul maxim al intensității, utilizează vocea
mult mai frecvent decât neprofesioniștii vocali, sunt persoane sociabile, expansive, care utilizează în
exces și vocea vorbită. Alți factori care pot influența negativ sănătatea aparatului fonator: călătoriile
frecvente, schimbarea frecventă mediului, a stilului de viață, în special în timpul turneelor [2].
Unul dintre factorii esențiali pentru sănătatea vocală este asigurarea unei hidratări corespunzătoare.
Pentru a crește indirect lubrifierea CV se recomandă creșterea cantității de lichide băute la 8-10 pahare
de apă. Beneficiul maxim este obținut prin folosirea de înghițituri de apă continuu, de-a lungul zilei,
pentru a „înmuia” gura și gâtul. Apă înseamnă orice care nu este cofeinizat sau alcoolizat. Cu cât

2
laringele e mai bine hidratat cu atât CV vibrează mai eficient. CV bine hidratate sunt mai puțin expuse
la leziunile care pot apare prin utilizarea abuzivă a vocii [6].
Alți factori care pot afecta hidratarea: băuturi cofeinizate, alcoolul, mediul uscat, pastilele de supt pe
baza de mentol, medicația. Laptele și băuturile îndulcite nu trebuie considerate apă, deoarece ele produc
o îngroșare a secrețiilor. Băuturile carbogazoase pot determina creșterea refluxului, de aceea chiar cele
necofeinizate sau apa minerală trebuie utilizate cu grijă.
Fumatul poate fi considerat o formă de abuz vocal. Fumatul favorizează iritația CV, produce tuse care
poate cauza leziuni ale CV, expunerea îndelungată la fumul de țigară poate produce modificări ale
țesuturilor CV, inclusiv cancer de laringe [1].
Trebuie evitate comportamentele vocale abuzive: strigatul/țipatul, vorbitul în șoaptă, tusea / raclajul
gâtului, mormăitul (grohăitul), vocalizarea în timpul exercițiilor, vorbirea în mediu zgomotos
(evenimente sportive, baruri, restaurante, discoteci, mediu industrial), cântatul pe extremele ambitusului,
vorbitul și cântatul excesiv în cazul unei răceli sau a unei laringite acute. Evitarea abuzului și a
malmenajului vocal asigură sănătatea aparatului fonator și evită apariția comportamentelor vocale
necorespunzătoare [1].
Nu în ultimul rând, trebuie luate în considerare efectele oricărui medicament asupra vocii. Multe
medicamente uzuale, ca antihistaminice, antivomitive, antidiareice, au un efect de uscăciune la nivelul
laringelui. Aspirina are proprietăți anticoagulante și poate crește riscul de hemoragie la nivelul vaselor
din porțiunea vibratorie a CV, producând hematoame ale CV. De asemenea cântăreții trebuie să fie
informați asupra posibilelor efecte secundare ale medicamentelor, inclusiv a medicamentelor
homeopate, pe care le utilizează și a potențialelor consecințe asupra vocii [4].
Concluzii:
În concluzie, colaborarea strânsă dintre cântăreți și cercetători are beneficii evidente pentru
perfecționarea emisiei vocale. Cântărețul trebuie întâi să înțeleagă instrumentul pe care îl utilizează,
modul lui de funcționare și apoi să aplice aceste informații în arta vocii cântate. Astfel, el va fi capabil
să controleze și să manipuleze organul fonator astfel încât să obțină o voce de o calitate deosebită,
printr-un mod de emisie natural și sănătos.
Conlucrarea dintre știință și artă oferă și soluții pentru protejarea și menținerea sănătății aparatului
fonator, un deziderat de extremă importanță pentru cariera unui profesionist vocal.
Igiena aparatului vocal la orele de muzică
Prima cerinţă igienică în educaţia vocală constă în a-l învăţa pe copil să inspire corect aerul prin nas.
Un rol deosebit în igiena şi protecţia vocii revine alegerii chibzuite a repertoriului de cîntece în
conformitate cu posibilităţile individuale şi de vîrstă ale elevilor. Nu le vom permite copiilor să forţele
sunetele, aceasta poate avea efecte dăunătoare asupra aparatului vocal.
Deprinderile vocale corecte, antrenamentul sistematic al vocii în cînt dezvoltă şi perfecţionează
sistemul respirator şi aparatul vocal al copilului.
Orele de cînt se fac în încăperi, care corespund pe deplin cerinţelor sanitaro-igienice: în săli de clasă
bine aerisite, cu temperatura aerului de +18… +20C şi umiditate suficientă. Cîntul în încăperi reci,
umede, slab aerisite, traversate de curenţi influenţează negativ asupra aparatului vocal, duce la boli ale
căilor de respiraţie. Cînd temperatura se schimbă brusc, de exemplu, venirea de la ger într-o încăpere
caldă, nu este un moment potrivit pentru cîntare.
Prevenirea dereglărilor vocale. Se întîmplă cazuri cînd vocea copilului e stinsă, răguşită, puţin sonoră.
Aceasta se întîmplă în consecinţa suprasolicitării coardelor vocale cu ocazia unui strigăt, vorbirii
îndelungate cu voce exagerată. O supraîncordare bruscă a coardelor vocale poate provoca în ele

3
hemoragii şi formare de “noduri ale cîntăreţilor”, care împiedică remarginaţia coardelor vocale şi pot
duce la pierderea vocii.
În timp de ger mare se va evita mersul prea repede, deoarece respiraţia în astfel de condiţii devine
frecventă, profundă, masele de aer prea rece trec prin laringe şi pot duce la răcirea coardelor vocale. Din
aceleaşi cauze nu vom permite copiilor să vorbească prea mult la ger. Orice fel de tulburare în
activitatea aparatului vocal al copilului constituie un motiv serios de a consulta medicul.
Bibliografie:

[1] BOGDAN, Constantin I., Foniatrie clinică, Editura Viața Medicală Românească, București, 2001
[2] BENNINGER, Michael S., MURRY, Thomas, The Performer’s Voice, Plural Publishing, Oxford, 2006
[3] BOUHUYS Arend, PROCTOR, D. F., Kinetic Aspects of Singing, „Journal of Applied Physiology”, 21 (2), 1966, pp. 483-496
[4] GARNIER Maëva, HENRICH, Nathalie, SMITH, J., WOLFE, J., Vocal Tract Adjustments in the High Soprano Range, „Journal of the
Acoustical Society of America”, 127 (6), 2010, pp. 3771-3780
[5] MUREȘAN, Rodica, CHIRILĂ, Magdalena, Reabilitarea și igiena vocii, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2010
[6] SIVASANKAR, Preeti M., LEYDON, Cyara, The Role of Hydration in Vocal Fold Physiology, Current Opinion in Otolaryngology &
Head Neck Surgery, 18 (3), 2010, pp. 171-175
Sarcini de lucru
Studiati tema. Caracterizati particularitatile CV

II. Particularitățile de vârstă

Copilăria timpurie reprezintă cea mai importantă perioadă din viaţa copilului, întrucât este marcată de
momente cruciale pentru succesul său de mai târziu, la şcoală şi în viaţă. Intervenţia adultului asupra
copilului în această perioadă este fundamentală. Educaţia timpurie vizează intervalul de timp cuprins
între naştere - pentru că din momentul când se naşte copilul începe să se dezvolte şi să înveţe, şi până la
6/7 ani - vârsta intrării la şcoală. Educaţia timpurie se realizează în atât în mediul familial, cât şi în
cadrul serviciilor specializate, precum creşa sau grădiniţa.
Educaţia timpurie este o necesitate în contextul social actual, deoarece perioada cuprinsă între naştere şi
6/7 ani este cea în care copiii au o dezvoltare rapidă. Dacă procesul de dezvoltare este neglijat, mai
târziu, compensarea acestor pierderi este dificilă şi costisitoare. Investiţia în copii la vârste cât mai
fragede conduce, pe termen lung, la dezvoltarea socială a acestora şi la realizarea susţinută a drepturilor
copiilor. Dacă la nivelul educaţiei timpurii sunt depistate şi remediate deficienţele de învăţare şi
psihocomportamentale ale copiilor, deci înainte de integrarea copilului în învăţământul primar –
beneficiile recunoscute se referă la: performanţele şcolare superioare, diminuarea ratei eşecului şcolar şi
a abandonului. Calitatea educaţiei, a îngrijirii şi protecţiei copilului de la naştere până la 6/7 ani depinde
de noi, toţi cei care interacţionăm cu copiii, zi de zi: părinţi sau educatori, consilier şcolar sau asistent
medical – toţi acţionând coerent şi având în atenţie permanentă copilul şi particularităţile lui.
Educaţia timpurie se constituie într-o abordare pedagogică ce acoperă intervalul de la naştere la
6/7ani, interval în care au loc transformări profunde şi achiziţii fundamentale în dezvoltarea copilului.
Documentele Conferinţei Mondiale de la Jomtien (1990), care a avut ca obiectiv Educaţia pentru toţi,
subliniază că învăţarea începe de la naştere şi se derulează pe tot parcursul vieţii. De asemenea,
conferinţa a adus în prim plan necesitatea corelării domeniilor sănătăţii, al nutriţiei şi igienei, al
protecţiei sociale cu sfera educaţiei, o educaţie bazată pe conceptul de dezvoltare cognitivă şi
emoţională a copilului prin care se urmăreşte valorificarea la maximum şi în context optim a
potenţialului acestuia. Educaţia timpurie devine astfel prima treaptă de pregătire pentru educaţia
formală, pregătind intrarea copilului în sistemul de învăţământ obligatoriu în jurul vârstei de 6/7 ani.
Note distinctive ale educaţiei timpurii
• copilul este unic şi abordarea lui trebuie să fie holistă (comprehensivă sub toate aspectele dezvoltării
sale);
4
• vârstele mici recomandă o abordare integrată a serviciilor de educaţie timpurie (îngrijire, nutriţie,
educaţie);
• adultul/ educatorul, la nivelul relaţiei didactice, apare ca un partener matur de joc, care cunoaşte toate
detaliile şi regulile care trebuie respectate;
• activităţile desfăşurate în cadrul procesului educaţional sunt adevărate ocazii de învăţare situaţională;
• părintele este partenerul-cheie în educaţia copilului, iar relaţia familie – grădiniţă – comunitate este
hotărâtoare („Curriculum pentru Învăţământul Preşcolar, 3-6/7 ani“, M.E.C.T., 2008).
Focalizarea pe educaţia timpurie este firească, ştiut fiind faptul că dezvoltarea copiilor este rapidă în
această etapă de vârstă, iar valorificarea potenţialului pe care îl are copilul creează pentru acesta
premisele performanţelor lui ulterioare.
Cercetările în domeniul educaţiei timpurii preşcolare au evidenţiat corelaţii puternice între
frecventarea grădiniţei şi comportamente copiilor ca elevi. Mai concret, remarcăm:
• progresul semnificativ în plan intelectual pentru copii, indiferent de mediul din care provin;
• efectele pozitive asupra viitoarei integrări sociale şi reducerea comportamentelor deviante precum şi a
eşecului şcolar;
• descoperirea de către fiecare copil a propriei identităţi, a autonomiei şi dezvoltarea unei imagini de
sine pozitive; •
dezvoltarea abilităţilor sociale prin interacţiunile generate de mediul de învăţare;
• comportamente centrate pe sarcină;
• dezvoltare socio-emoţională;
• motivaţie şi atitudini pozitive faţă de învăţare. (Pre-School Education in the European Union. Current
Thinking and provision, 1995, în „Curriculum pentru Învăţământul Preşcolar“, M.E.C.T., 2008).
Valori promovate de orice curriculum pentru educaţia timpurie
• Drepturile fundamentale ale copilului (dreptul la viaţă şi sănătate, dreptul la familie, dreptul la
educaţie, dreptul de a fi ascultat şi de a se exprima liber etc.);
• Dezvoltarea globală a copilului;
• Incluziunea, ca proces de promovare a diversităţii şi toleranţei;
• Non-discriminarea şi excluderea inechităţii sociale, culturale, economice şi de gen (asigurarea de şanse
egale tuturor copiilor, indiferent de gen, etnie, religie printr-o abordare educaţională echilibrată).
Principii şi cerinţe în educaţia timpurie
• Abordarea holistă a dezvoltării copilului, care presupune considerarea şi acordarea în permanenţă a
unei atenţii egale tuturor domeniilor de dezvoltare: dezvoltarea fizică, sănătatea, dezvoltarea limbajului
şi a comunicării, dezvoltarea cognitivă şi dezvoltarea socio-emoţională a acestuia;
• Promovarea şi practicarea unei educaţii centrate pe copil şi pe dezvoltarea globală a acestuia, în
contextul interacţiunii cu mediul natural şi social;
• Adecvarea întregului proces educaţional la particularităţile de vârstă şi individuale. Individualitatea
fiecărui copil trebuie recunoscută şi, de aceea, fiecare copil trebuie tratat în acord cu nevoile sale.
Fiecare copil trebuie să aibă oportunităţi egale de a se juca, de a învăţa şi de a se dezvolta, în funcţie de
potenţialul său.
• Evitarea exprimărilor şi a prejudecăţilor de tip discriminator de către cadrul didactic, personalul non-
didactic, copii şi părinţi. De asemenea, cadrul didactic nu trebuie să manifeste prejudecăţi faţă de copii
din cauza comportamentului părinţilor.
• Promovarea şi aplicarea principiilor incluziunii sociale; luarea în considerare a nevoilor educaţionale
individuale specifice ale copiilor. Toţi copiii trebuie să se simtă acceptaţi şi valorizaţi. Nici un copil nu
trebuie exclus sau dezavantajat datorită etniei, culturii, religiei, limbii materne, mediului familial,

5
deficienţelor, sexului sau nivelului capacităţilor sale. Un sistem care separă unii de alţii copiii şi care
consideră că cei mai capabili sunt mai importanţi şi demni de apreciere nu poate fi considerat un sistem
incluziv.
• Celebrarea diversităţii: trăim într-o lume diversă şi, de aceea, este important ca diversitatea să fie
recunoscută, asumată şi apreciată într-o manieră pozitivă. Nici o cultură nu este superioară alteia.
Plecând de la această premisă, se va pune accent pe incluziune, recunoscând dreptul tuturor copiilor de a
fi educaţi împreună şi considerând că educaţia tuturor copiilor este la fel de importantă. Valorizarea
experienţei culturale şi educaţionale cu care copilul vine din familie şi comunitate este temelia
dezvoltării şi evoluţiei lui ulterioare.
• Centrarea demersurilor educaţionale pe nevoile familiilor în scopul creării unui parteneriat strâns cu
acestea, incluzând participarea părinţilor la organizarea şi desfăşurarea activităţilor.
• Valorificarea principiilor învăţării autentice, semnificative (în care copilul este autor al propriei
învăţării prin implicarea sa activă şi prin interacţiunea cu mediul, în contexte semnificative pentru vârsta
şi particularităţile sale individuale).
• Respectarea coerenţei şi a continuităţii curriculumului pentru educaţia timpurie a copiilor cu vârsta
cuprinsă între naştere şi 7 ani şi respectarea coerenţei şi a continuităţii cu curriculumul pentru
învăţământul primar.
• Respectarea standardelor europene şi internaţionale privind educaţia timpurie. („Curriculum pentru
educaţia timpurie a copiilor cu vârsta cuprinsă între naştere şi 6/7 ani“, M.E.C.T., 2008, proiect pilot,
www.edu.ro)
Finalităţile educaţiei timpurii
• Dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a personalităţii copilului, în funcţie de ritmul propriu şi de
trebuinţele sale, sprijinind formarea autonomă şi creativă a acestuia.
• Dezvoltarea capacităţii de a interacţiona cu alţi copii, cu adulţii şi cu mediul pentru a dobândi
cunoştinţe, deprinderi, atitudini si conduite noi; încurajarea explorărilor, exerciţiilor, încercărilor şi
experimentărilor, ca experienţe autonome de învăţare.
• Descoperirea, de către fiecare copil, a propriei identităţi, a autonomiei şi dezvoltarea unei imagini de
sine pozitive.
• Sprijinirea copilului în achiziţionarea de cunoştinţe, capacităţi, deprinderi şi atitudini necesare acestuia
la intrarea în şcoală şi pe tot parcursul vieţii. („Curriculum pentru Învăţământul Preşcolar 3-6/7 ani“
aprobat prin OM nr. 5233/1.09.2008)
Efecte ale educaţiei timpurii pe termen lung
1. Copiii care au beneficiat de educaţie timpurie de calitate se simt mai atraşi de şcoală, manifestă
atitudini pozitive faţă de învăţare, obţin rezultate mai bune, sunt motivaţi şi doresc să finalizeze întregul
parcurs şcolar, ceea ce duce la scăderea absenteismului, creşterea ratei de şcolarizare şi reducerea
abandonului şcolar.
2. Educaţia timpurie contribuie la egalizarea şanselor copiilor (copiii în situaţii de risc, care provin din
medii socio-culturale dezavantajate, cei care prezintă dizabilităţi sau aparţin unor grupuri etnice
minoritare), la progresul acestora şi ulterior la integrarea în societate.
3. Educaţia timpurie contribuie substanţial la realizarea idealului paideic prin factorii implicaţi:
• calitatea personalului din grădiniţă;
• mediul educaţional organizat pe centre de activitate/ interes;
• numărul de copii din grupă;

6
• calitatea proiectării demersurilor instructiv-educative la nivel macro şi micro (demers personalizat,
care presupune elaborarea de instrumente didactice de interpretare personală a programei şcolare în
funcţie de contextul educaţional).

Periodizarea educaţiei muzicale după vârste

Istoria a demonstrat că procesul de educaţie muzicală se desfăşoară într-o perioadă lungă de timp.
După cum se menționează în literatura de referință [1], atât în organizarea lui, cât şi în metodologia
abordată, trebuie să se ţină seama de caracteristicile bio-psiho-sociale ale vârstelor şcolare, cărora li se
adresează. În funcţie de aceste caracteristici, corelate cu obiectivele educaţiei muzicale, procesul de
educaţie muzicală parcurge mai multe etape. Aceste etape au purtat diverse denumiri, prin care s-a
încercat să se surprindă, fie caracteristicile procesului de învăţare, fie conţinutul şi obiectivele
principale. Cei mai cunoscuţi termeni utilizaţi pentru definirea acestor etape au fost prenotaţia şi notaţia.
În Tabelul 1 sunt rezumate etapele educaţiei muzicale după cum au apărut în viziunea principalelor şcoli
muzicale ale secolului 20 (adaptare după G. Aldea și G.Muntean).
Etapele educaţiei muzicale în viziunea principalelor şcoli muzicale
Iniţiatorul metodei Nr. de etape Definirea/ specificul etapei
M. Montessori 2  pregătirea senzorial auditivă;
 notaţia muzicală.
E.J. Dalcroze 3  iniţierea ritmică;
 solfegierea;
 iniţierea instrumentală (pian).
E. Willems 2  preiniţierea instrumentală;
 iniţierea instrumentală.
M. Martenot 2  iniţierea muzicală (prin citire, ascultare, audiţie,
improvizaţie);
 iniţierea instrumentală (Undele Martenot 2 ).
C. Orff 3  preiniţierea ritmică;
 iniţierea instrumentală şi cunoaşterea cititscrisului muzical;
 interpretarea dramatizată (vocală şi instrumentală)
D. Kabalevski 2  pregătirea repertoriului (cântece, dansuri, marşuri);
 notaţia şi explicaţia.
G. Breazul 3  însuşirea repertoriului;
 notaţia muzicală;
 formarea culturii muzicale
Manya Botez 3  prenotaţia (dalcroziană);
 notaţia muzicală;
 iniţierea instrumentală.

Analizând problema etapizării educaţiei muzicale prin prisma metodelor de educaţie muzicală din sec.
20-21, se constată următoarele:
- toate metodele împart educaţia muzicală în două sau trei etape;
- în toate metodele este prezentă etapa pregătitoare, definită prin diferiţi termeni (pregătire senzorială,
prenotaţie, preiniţiere muzicală, iniţiere muzicală etc.).

Diapazonul vocii copiilor preșcolari:

7
 Vârsta copilului Diapazonul (întinderea)
2-3 ani mi - la
3-4 ani re - la
4-5 ani re - si
5-6 ani re - si(do2)
6-7 ani (do)-re - do2-do2#-re2

III. Metodologia de predare a cântului în diferite grupe.

Condiţia primordială pentru dezvoltarea capacităţilor de interpretare vocală rezidă în coordonarea
auzului cu vocea. Cântul pentru copiii de 5-7 ani nu este o activitate nouă, deoarece, după cum am
subliniat anterior, ei îngînă melodii din primii ani ai vieţii, fapt care îi deprinde să distingă intonarea
corectă de cea falsă, să intuiască înălţimea și durata sunetului, să surprindă „direcţia” melodiei etc.
Pornind de la experienţa vocală individuală a copiilor, educatorul îi învaţă, pas cu pas, să cânte cu
voce sonoră și simţ autentic.
Primii pași se reduc, în acest context, la formarea deprinderilor elementare de emitere a
sunetului, de respiraţie (inspiraţie rapidă, profundă, expiraţie lină), de dicţie (pronunţarea clară și
deslușită a cuvintelor); la cunoașterea corectă a poziţiei de cânt (ţinuta). ;
Următorii pași au ca scop plăsmuirea propriu-zisă a unui sunet sonor și limpede. În cadrul exersărilor
se va ţine cont de faptul că vocea infantilă este departe de a fi desăvîrșită și obosește repede. Practica
demonstrează că preșcolarii, deși cîntă melodios, uneori forţează vocea, tinzând spre o interpretare cu
nuanţe de strigăt. Respiraţia lor poartă, adesea, un caracter superficial și este de o durată relativ scurtă.
Neglijarea acestui factor duce la o executare nonartistică, cu inspiraţii efectuate la jumătate de cuvânt,
în mijlocul versului etc.
Formarea deprinderilor de interpretare vocal-corală la copiii de 5-6 ani trebuie să înceapă cu cântece
simple, melodiile cărora nu depășesc 2-3 trepte ale gamei, de exemplu: Soare, Tăpușele, muz. I.
Macovei; Soare, soare, luci din folclorul copiilor etc. Urmează lucrările cu mișcări melodice line de
tipul: Cântec de leagăn, muz. D. Radu; Casa părintească, muz. M. Ungureanu; Lie, lie, ciocârlie, muz.
I. Macovei.
În timpul cântului atragem atenţia copiilor la următoarele aspecte:
- formarea sunetului (interpretarea expresivă, liberă și lină); respiraţia (inspirarea conform semnelor de
respiraţie dintre fraze);
- dicţia (pronunţarea răspicată a cuvintelor);
- interpretarea în ansamblu (începerea și terminarea simultană a frazelor);
- manevrarea intensităţii aerului adecvat indicaţiilor: piano, forte, crescendo, diminuendo.
Formele de interpretare a cântecelor sunt:
- împreună cu pedagogul (fără acompaniament instrumental) sau independentă (individuală sau
colectivă) cu acompaniament instrumental( sau fără);
- interpretare în timpul jocurilor muzicale, muzicierii vocal-instrumentale etc.
Deși metodele de lucru în grupele pregătitoare rămân a fi aceleași, sarcinile de interpretare vocal-
corală devin mai complexe. În repertoriul copiilor sunt incluse cântece cu melodii variate (Moș Crăciun,
muz. D. Chiriac; Bun rămas, muz. Z. Tcaci; Căsuţa din pădure, muz. I. Nicolescu etc.). Asemenea
lucrări necesită eforturi deosebite: o interpretare cu voce sonoră, melodioasă; un sunet plăpând, flexibil;
o manevrare liberă a respiraţiei; o pronunţare deslușită a vocalelor și consoanelor.
Cântecul este cel mai utilizat mijloc de realizare a sarcinilor  educației muzicale. Are un conținut
variat, despre familie, natură, ținuturi, patrie, popor, tradiții pe baza cărora se formează deprinderi și

8
priceperi elementare de a cânta individual, pe grupuri sau colectiv, se dezvoltă vocea și auzul muzical,
ritmul.
Etapele învățării unui cântec sunt:
- exerciții muzicale pregătitoare;
- anunțarea titlului și a autorului;
- familiarizarea copiilor cu conținutul cântecului;
- interpretarea model de către cadrul didactic (expresiv și corect din punct de vedere intonațional
și ritmic);
- interpretarea cântecului împreună cu copiii (fragmente și integral);
- repetarea cântecului prin interpretare în diverse variante (pe grupe, în lanț, cu solist, cu
acompaniament).
Cântecul poate deveni joc, dacă sunt formulate sarcini precum:
interpretarea cu solist, pe roluri, în dialog, pe grupe de copii;
marcarea timpilor prin utilizarea de instrumente muzicale, de bătăi de palme, de pași de dans
interpretarea cu acompaniament muzical;
executarea unor mișcări sugerate de text sau de mersul liniei melodice;
alternarea execuției cu audiția interioară.
Predarea unui cântec și repetarea jocului cu text și cânt/joc muzical:
-executarea cântecului de către educatoare;
-executarea cântecului împreună cu copiii;
-demonstrarea jocului cu cântec;
-executarea jocului de către copii.
Repetarea unui cântec și predarea unui joc cu text și cânt/joc muzical:
-executarea cântecului de către educatoare;
-executarea cântecului de către copii;
-interpretarea cântecului și jocului de către educatoare fără demonstrarea mișcărilor;
-executarea jocului împreună cu copiii;
-demonstrarea jocului cu text și cânt de către educatoare (text, melodie, mișcare);
-executarea jocului cu întreaga grupă;
-încheierea.

Dezvoltarea deprinderilor de cânt

Deprinderile vocal-corale se obțin în precesul învățării cântecelor. Deprinderile devin mai
complexe și se modifică pe măsura învățării creațiilor din ce în ce mai complicate.
Spre sfârșitul anului copiii trebuie să știe:
 Grupa mică – să cânte cu ajutorul pedagogului și cu acompaniament muzical cântece
din cele mai simple;
 Grupa medie – să cânte cu și fără acompaniament muzical cântece ușoare;
 Grupa mare – să cânte împreună cu educatorul, fără acompaniament muzical și de sine
stătător, fiind acompaniați de instrument; să-și amintească și să execute cântecul învățat;
să distingă după auz cântarea corecă de cea falsă; să deosebească sunetele după înălțime
și durată; în timpul cântării să respecte poziția corectă.
 Grupa pregătitoare – să cânte expresiv cu și fără acompaniament cântecele cunoscute.;
să-și amintească cântecele învățate anterior; să poată cânta în mod individual și în
colectiv, pespectând poziția corectă, să se audă pe sine și pe alții în timpul cântării și să

9
 fie apt de a-și corecta greșala; să deosebească mișcarea melodiei ascendente și
descendente, sunetele lungi și scurte; să cunoasă denumirea notelor( când se folosesc
instrumentele muzicale); să-și imagineze poziția sunetelor de sus și de jos pe portativ...
Aceste cerințe își au importanța lor, deoarece educația muzicală se desfășoară la activități
într-o atmosferă de mare atracție, dar învățarea cântecelor și interpretarea lor este un proces
neîntrerupt.

Metodologia inițieirii în cânt a copiilor de vârstă fragedă (1-2 ani)

Activitatea în vederea dezvoltării primelor manifestări de cânt în primul an de viață al

copilului, constă în deprinderea lui de a asculta cântecul maturilor și reacționarea la acest cânt cu
sunetele vocii sale, gângurind.
Interpretând cântecul, pedagogul se apleacă spre copil, cântând melodios, cu căldură și sinceritate și,
astfel, îi concentrează atenția, creându-i o dispoziție plăcută. Interesul copiilor poate fi trezit și cu
ajutorul demonstrării jucăriilor.
În al doilea an de viață copiii încep să îngâne după pedagog unele sunete, sfârșiturile frazelor
muzicale, reproducând unele intonații.
La soluționarea acestui obiectiv ne ajută cântecele care reflectă imagini înțelese și apropiate copiilor
(păsărelele, păpușile, trenuțul, etc.). Selectarea lor reușită oferă posibilitatea de a treptat gradul de
complexitate.
În timpul activităților cu micuții, pedagogul îi îndeamnă să se alăture cântului, să repete o anumită
intonație sonoră. O metodă eficientă de formare a deprinderilor vocale la această vârstă este – imitarea
cântării expresive a adulților. Cu cât mai expresivă și emoțională va fi interpretarea pedagogului, cu atât
mai mare va fi dorința copilului de a cânta.
Repetând de mai multe ori cântecul, pedagogul le propune celor mai activi copiilor să cânte cu el,
trezind dorința de a cânta și la cei mai timizi copii.
Pentru dezvoltarea muzicală a copiilor de această vârstă o mare importanță o are cântul individual cu
fiecare copil în parte.
Metodologia inițieirii în cânt a copiilor din grupa mică (3-4 ani)

În al treilea an de viață se formează vocea copilului, respirația este scurtă. La această vârstă
încă lipsește melodicitatea. Cu toate acestea, copiii participă cu plăcere în procesul de interpretare
împreună cu pedagogul, cântând sfârșiturile frazelor muzicale și intonând unele sunete.
Obiectivul principal este dezvoltarea și consolidarea intonației melodice inițiale corecte a unelor
motive, deoarece el încă nu poate cânta corect tot cântecul.
În al patrulea an de viață vocea copilului este mai puternică, copilul, fiind în starea să cânte un cântec
simplu în întregime. La această vârstă unii copii încep a striga în timpul cântării. Din acest motiv,
pedagogul acordă o atenție sporită formării sonorității melodice, interpretare cu vocea firească, fără
încordare și strigăt.
O deosebită atenție se acordă dicției. Adesea copiii rostesc incorect cuvintele necunoscute. Este
necesar de a explica cuvintele necunoscute, de a pronunța corect aceste cuvinte.
La această vârstă copiii nu pot menține tempoul – unii se grăbesc, alții rămân în urmă. Se acordă o
deosebită atenție cântării în ansamblu.
Majoritatea cântecelor pentru această vârstă se interpretează fără grabă, în tempou moderat, emoțional.

10
 Pentru a concentra atenția copiilor asupra melodiei, se recomandă ca pedagogul să cânte cântecul de 2-
3 ori interpretând mai întâi la instrumentul muzical doar linia melodică apoi le propune copiilor sâ cânte
împreună cu el.
Copiii mai activi încep a cânta deodată, treptat se alătură și ceilalți copii.
În procesul însușirii cântecului este necesar de a-l auzi pe fiecare copil în parte pentru a evita însușirea
incorectă a frazelor muzicale.
Dacă în cântec se întâlnesc intervale dificile, atunci acestea se cântă pe o oarecare silabă. Textul
melodiei se însușește odată cu melodia. Doar cuvintele mai dificile se repetă aparte.
Formând la copii deprinderea de cântare în colectiv (cântul coral), trebuie antrenați să înceapă cântecul
și să-l termine cu toții împreună, să nu admită depășiri sau rămâneri în urmă.
La această vârstă copiii trebuie să poată cânta cântece ușoare cu sau fără acompaniament instrumental.

Metodologia inițieirii în cânt a copiilor din grupa medie (4-5 ani)

În al cincilea an de viață copiii au o anumită pregătire muzicală generală. Vocea este mai
puternică, diapazonul este mai larg, respirația a devenit mai organizată, pronunțarea unor sunete, cuvinte
– mai deslușită.
Important, în această perioadă, este de a-i învăța pe copii să cânte cu vocea firească, fără încordare,
moale. Paralel cu aceasta se dezvoltă deprinderea de a respira corect și capacitatea de a cânta fraza
muzicală până la sfârșit. Se acordă o deosebită atenție și propnunțării corecte: se explică conținutul
cântecului, semnificația cuvintelor necunoscute; se accentuează expresivitatea textului literar; se
perfectează articulația; copiilor li se cere să deschidă gura prin mișcări active în timpul interpretării. O
deosebită atenție se acordă și interpretării armonioase în ansamblu (în colectiv). La această vârstă la
copii se mai păstrează tendința de a-i depăși pe alții sau de a rămâne în urmă, în timpul cântării.
Pedagogul îi învață să respecte tempoul general al cântecului și să execute nuanțele muzicale în
conformitate cu conținutul creației.
Experiența practicii înaintate a demonstrat inportanța cântării fără acompaniament – deprindere ce
necesită însușită cât mai timpuriu. Cele mai simple, ușoare și comode cântece sunt utilizate cu drag și
interes de către copii în activitatea lor de sine stătătoare.
Programa prevede dezvoltarea auzului muzical la copii. Ei se deprind să asculte cu atenție intonările
pedagogului și colegilor săi, fapt ce îl va ajuta mai târziu să cânte armonios în corul general. Învățându-i
pe copii cântul, pedagogul lucrează în mod sistematic asupra dezvoltării capacităților senzoriale ale
copiilor, deoarece acum ei sunt în stare să distingă înălțimea sunetelor situate la o distanță destul de
mare (octava, sexta).
Spre sfârșitul anului, copiii de cinci ani trebuie să posede următoarele deprinderi:
- să cânte expresiv, cu sunete firești făfă încordare;
- să cânte prelung;
- să ia aer între frazele muzicale scurte;
- să pronunțe clar și corect cuvintele;
- să înceapă și să termine cântecul în același timp;
- să reproducă corect unele melodii simple;
- să cânte armonios;
- să asculte cu atenție vocile altora;
- să distingă înălțimea sunetelor;
- să cânte cu sau fără acompaniament muzical.

11
 Tematica repertoriului de cântece este cu mult mai variată, cu un diapazon mai larg. Tot mai des se
întâlnesc fraze muzicale identice cu diferite sfârșituri. Mijloacele de expresivitate muzicală sunt mai
bogate.
La dezvoltarea de a cânta prelung ne ajută procedeul interpretării melodiei fără cuvinte, pe silabe, care
se termină cu vocale (la, la; du, du; do, do...). E de știut, că fiecare creație își are particularitățile sale,
care necesită creativitate din partea pedagogului.
La dezvoltarea vocii melodioase contribuie exerciții melodice scurte, compuse din 2-3 sunete, se
interpretează cu diferite îmbinări silabice comode( du-du; da-da; cu-cu;...) la diferite înălțimi, mărind
treptat diapazonul melodic și, desigur, ținând cont de particularitățile individuale ale copiilor. Este
deosebit de benefic de a cânta fără acompaniament, atunci când copilul poate interpreta cântecul mic de
sine stătător.
În procesul învățării cântecelor urmează să dezvoltăm premizele unor manifestări de creație.
Cântul creativ
Posibilitățile dezvoltării cântului creativ la copiii de vârstă preșcolară le remarcă mai mulți specialiști
în domeniu: D.Kabalevski; N.Vetlughina; L.Barenboym ș.a.
Șe știe, că și copiii mici, din propria inițiativă, pot compune careva variații sau melodii pe câteva
sunete, pe care le vor cânta mai mult timp. Aceste mici improvizări reprezintă o valoare estetică și îl
ajută pe copil să-și satisfacă cerințele muzicale; să-ți exprime trăirile. Acest proces de creație trebuie
dirijat, pentru ca decurgerea dezvoltării muzicale a copilului să fie mai activă. La început li se propun
însărcinări mai simple: să emită cucul, ecoul, pasărea, ursul etc., apoi urmează întrebări și răspunsuri
mai desfășurate cu caracter muzical și, în cele din urmă, improvizări la un text mai amplu.

Metodologia inițieirii în cânt a copiilor din grupa mare (5-6 ani)

Conținutul programei se bazează pe aceleași principii ca și în grupa precedentă. Posibilitățile
crescânde ale copiilor permit familiarizarea lor cu un cerc mai larg de reprezentări despre fenomenele
vieții prin intermediul cântecului. Astfel se mărește rolul cognitiv al cântecului.
Dezvoltarea generală a copilului, întărirea forțelor sale fizice, influiențează perfecționarea aparatului
vocal. La această etapă se consolidează deprinderile, asupra căror s-s lucrat până la momentul actual.
Lucrând asupra formării sunetelor, pedagogul urmărește ca copiii să cânte liber, firesc, fără încordare;
melodios, ușor, sonor, respectând cerințele pentru o inspirație corectă, fără zgomot; cu o dicție clară.
O atenție deosebită se acordă perfectării cântării curate intonațional. Din practică se știe, că în fiecare
grupă sunt 4-5-6 copii care cântă cu voce gravă și fals. Cu acești copii se cere o activitate individuală.
Spre sfârșitul anului copiii trebuie să însușească următoarele deprinderi:
- să cânte expresiv, fără încordare, curgător, cu sunete ușoare
- să inspire după frazele muzicale;
- să pronunțe deslușit cuvintele;
- să înceapă și să termine cântecul în același timp;
- să reproducă corect melodia;
- să cânte moderat de tare și moderat de încet în diferite tempouri împreună cu pedagogul sau de
sine stătător; cu sau fără acompaniament;
- să cânte în ansamblu și individual;
- să-și amintească și să interpreteze cântecele studiate anterior;
- să perceapă cântarea falsă și corectă;
- să distingă sunetele de inălțimin și durate diferite;
- să păstreze poziția corectă în timpul cântării.

12
 Primele informații despre muzică copiii le acumulează în timpul învățării cântecelor: află de spre
caracterul sonorității, despre tempoul interpretării, despre dinamică...
La fiecare activitate se interpretează 2-3 cântece. La început se desfășoară încălzirea vocii și exerciții
pentru dezvoltarea auzului.

Metodologia inițieirii în cânt a copiilor din grupa pregătitoare (6-7 ani)

Ca și în alte grupe de vârstă conținutul programei este determitat de sarcinile educației
muzical-estetice. La această vârstă mai activă devine familiarizarea cu muzica, ce intensifică și
dezvolatrea reprezentărilor muzical-auditive.În această perioadă exigențele față de cânt sporesc,
devenind mai complexe. Ele prevăd:
- a-i învăța pe copii să interpreteze expresiv cântecele, cu voce sonoră, melodioasă, ușoară, cu
sunet mobil:
- să ia aer la începutul cântecului și între frazele muzicale, fără să ridice umerii și să mențină
această respirație până la sfârșitul frazei;
- să pronunțe clar și deslușit cuvintele, să articuleze corect sunetele vocale și consonante;
- a-i învăța pe copii să înceapă și să termine cântecul concomitent în tempoul indicat;
- să execute întocmai desenul ritmic;
- să reproducă corect melodia;
- să-și asculte propria voce și vocea colegilor săi;
- să determine direcția mișcării liniei melodice;
- să distingă sunetele lungi și scurte;
- să cunoască denumirea notelor, să înțeleagă amplasarea lor pe portativ;
- a-i învăța pe copii să improvizeze sunete onomatopeice (a-u, cu-cu..);
- a-i învăța să cânte în ansamblu și individual, păstrând poziția corectă;
- a consolida și dezvolta diapazonul vocii copiilor.
Repertoriul cântecelor cuprinde creații muzicale variate ca tematică, conținut și mijloace de
expresivitate muzicală:
1. cântece, melodii, cu ajutorul cărora copiii își însușesc deprinderile de cânt, prevăzute de
programă;
2. mici cântece, exerciții, ce pregătesc copiii pentru învățarea cântecelor pe note, unde se folosesc
exerciții simple din repertoriul cunoscut;
3. cântece-model, care dezvoltă cântul creator al copiilor, care nu trebuie privite ca un șablon, ci ca
un mijloc de evidențiere a capacităților copilului, îmbogățindu-l cu impresii muzicale. În baza lor
copiii pot compune melodii proprii, care reprezintă conținutul și dispoziția textului poetic.
Lucrul asupra formării sunetelor(înalt, ușor, sonor, melodios, mobil, prelung), pedagogul demonstrează
singur toate acestea ori propune acest lucru unui copil, care cântă bine. Ascultând cu atenție
interpretarea-model, copiii vor tinde să cânte la fel. Imitarea trebuie să fie conștientă: să asculte, să
compară, să aprecieze.
Sonoritatea melodioasă ajută intonarea prelungă a vocalelor a,o,u,ă,i,e. Totodată pedagogul antrenează
copiii să cânte cu gura pe jumătate închisă silabele la-lu, le-li, lo-lu, ș.a. Este foarte important de a
articula clar consoanele, în special la sfârșitul cuvintelor. Aici vin în ajutor exercițiile ce conțin silabele
ton-ton, mur-mur, dur-dur, lin-lin, ș.a.
Lucrul asupra dezvoltării respirației este în strânsă legătură cu formarea sunetelor. În acest scop se vor
practica exerciții sistematice.

13
 Precedeele privind dezvoltarea dicției sunt dictate de particularitățile textului literar și se rezumă la
explicarea semnificației cuvântului.
Cea mai importantă deprindere ale cântului este corectitudinea și puritatea intonării melodiei în cor.,
cu sau fără acompaniament instrumental( a capella). Această metodă este benefică pentru intonarea
vocală exactă.

Principiile de selectare a creaţiilor muzicale pentru interpretare.

În cadrul învățării cântului cu copiii de vârstă preșcolară în primul rând trebuie să determinăm
diapazonul vocii fiecărui copil și să facem totul ce depinde de noi pentru a-l întări sistematic, ca mai
apoi, copilul să devină stăpân pe vocea sa.
Paralel cu aceasta este foarte important de a crea o ,,atmosferă sonoră” favorabil, care ar contribui la
îngrijirea vocii și a auzului copiilor.
Este necesar de a explica copiilor ca ei să vorbească cu voce calmă, fără încordare, să nu imită cu voce
tare vocea adultului, să nu cânte în aer liber pe tim umed sau rece.
Coordonarea auzului și vocii este una din cele mai importante condiții ale dezvoltării capacității
de interpretare a copiilor.
De buna organizare a învățării cântului în cadrul activităților depinde în mare măsură întreaga
activitate de mai apoi a copilului – în viața de zi cu zi, la matinee, serbări, în timpul distracțiilor,
activităților de sine stătătoare a copiilor fie în grădiniță, fie în afara ei.
Pentru soluționarea cu succes a acestui obiectiv este necesar ca copiii să însușească acele deprinderi,
care cuprind:
 Poziția corectă în timpul cântului – o ținută corectă:
- să nu ridice umerii;
- să nă se cocoșeze;
- să se sprigine ușor de spatele scaunului(care trebuie să corespundă staturii copilului);
- poziția mâinilor-pe genunchi.
 Deprinderi vocale – interacțiunea formării sunetelor, respirației și dicției. Aerul trebuie inspirat
repede, profund și fără zgomot, iar expirația – lentă. Cuvintele se vor pronunța deslușit, clar.
Este important de a urmări corectitudinea poziției limbii, buzelor, mișcarea liberă a maxilarului
inferior.
 Deprinderi corale – interacțiunea ansamblului și intonației. ,,Ansamblu” din limba franceză
înseamnă ,,împreună” – reunirea(contopirea) a doi sau mai mulți interpreți (vocaliști sau
instrumentiști) pentru executarea împreună a unei lucrări. Executarea în ansamblu reprezintă
corelația dintre intensitatea și înălțimea sonorității corale, perfectarea unisonului și timbrului.
 Intonația (corectă, artistică, emoțională) – reprezintă exactitatea și puritatea emiterii
sunetelorîn procesul interpretării vocale sau instrumentale.
 Formarea sunetului. Având ținuta corpului corectă, sunetele emise sunt sonore și se formează
ușor. Cu toate acestea trebuie să se țină cont de nedesăvârșirea vocii copiilor, de faptul că ei
obosesc repede. Copiii nu pot cânta îndelung și cu voce puternică. Micuții cântă ,,vorbind”,
deoarece nu pot cânta melodios. Copiii mai mari pot cânta mai melodios, însă uneori se observă
încordare, pițigăială. Respirația preșcolarului este superficială și scurtă. Din acest motiv ei

14
 inspiră aer la mijloc de cuvânt sau frază muzicală, nerespectând,în felul acesta, linia melodică a
cântecului.
 Dicția – (prononția clară și corectă a cuvintelor) se formează treptat. Mulți copii mici au defecte
în vorbire: grasează sau sunt cipilegi – defecte ce necesită a fi înlăturate prin muncă sistematică.
Lipsa unei dicții clare imprimă cântecului neclaritate și moleșeală.
Copiilor le este dificil să cânte în ansamblu. Adesea o iau înainte sonorității de ansamblu sau
rămân în urmă, stăruindu-se să-i acopere cu vocea pe ceilalți. Micuții, de exemplu, cântă doar
ultimile cuvinte ale frazelor.
Și mai dificil e să-i deprinzi pe copii să cânte armonios, adică să intoneze curat. În acest caz
sunt deosebit de importante particularitățile individuale. Doar câțiva intonează ușor și exact, pe
când marea majoritate cântă fals, alegând intonația după bunul plac.

15