Cinstea este, printre virtuti, una dintre cele mai complexe, pentru ca in ea se aduna si se sintetizeaza,

subordonandu-i-se, multe alte virtuti. Si pentru ca ea cuprinde o arie larga a sufletului, dand un sens
intregului sau, iar omului cinstit un loc inalt in ierarhia morala a omenirii, unul pe masura celui pe
care, in alte scari de valori, il ocupa talentul,onestitatea, frumusetea sau curajul. De indata ce incerci
sa adancesti conceptul de cinste, iti dai seama ca toate determinarile lui se afla intr-o relatie de esenta
cu adevarul  si cu dreptatea. Cinstea nu vizeaza ceea ce este profitabil ci, de fiecare data, ceea ce
corespunde esentei sale, indiferent de urmari.  Astfel, omul cinstit nu minte, el nu introduce in
realitate o fictiune – spunand ca a facut ceea ce n-a facut si nici nu tainuieste despre sine o
realitate care, stiuta l-ar putea vatama. Iar cand e vorba de altii, nu le spune ca sunt mai
buni decat sunt, ca sa-i maguleasca, nici nu ascunde frauda sau abuzul: omul cinstit nu este
complicele nimanui, indiferent ce pret ar avea de platit pentru asta. El nu minte nici de frica,
nici ca sa traga foloase, nici macar ca sa fie interesant. Totodata, el nu spune despre nimeni
ceva rau ca sa-1 defaimeze, nici nu raspandeste informatii necontrolate. Pe de alta parte,
cinstea ne cere sa nu ne aratam drept ceea ce nu suntem, adica sa nu fim fatarnici sau duplicitari,
unul in taina si altul fatis, unul acasa si altul in public, unul fata de cei puternici si altul fata de cei
slabi, deci sa nu infatisam despre noi o imagine falsa. E drept ca lucrul acesta cere multa cunoastere
de sine, iar lumea e plina de impostori inconstienti de impostura lor, prada unei convenabile ingorante
de sine, oameni care, fara sa-si dea seama, duc o existenta imaginara, pentru ca, tot inconstient, le
este mai bine asa. Iar daca le spui adevarul, indignarea lor n-are margini. Omul cinstit nu minte
nici despre viitor, cu alte cuvinte nu spune ca va face un anume lucru, pentru ca apoi sa nu-l
faca. Isi tine intotdeauna cuvantul. Dar multi, Doamne, cat de multi, nu si-l tin, si nu neaparat
dintr-un calcul rece, ci din usuratate, din euforia de o clipa de a se arata saritori si generosi. Ca sa uite
apoi. O specie grava a nerespectarii cuvantului dat este tradarea, care tot necinste este, pentru ca
afirma solemn o fidelitate care, dupa aceea, in functie de vreun folos mai mare, este brutal
dezmintita. Omul cinstit nu insela pe nimeni, nu umbla cu tertipuri si cu viclesuguri, nu
masluieste si nu rastalmaceste. Si nici nufura, in nici unul dintre nenumaratele feluri in care
se fura in lume, de la cantar pina la codru. El nu vrea sa aiba decat ce este al lui si a
dobandit pe drept. Si de aceea nu incalca drepturile nimanui, da fiecaruia ce este al sau, isi
onoreaza pana si dusmanii, pentru ce este de onorat la ei. Si, cum fiecare are dreptul la o zone
inviolabila, omul cinstit nu citeste scrisorile care nu-i sunt adresate, nu asculta pe la usi si nu
iscodeste. In sfarsit, el isi face totdeauna datoria, cu grija si pina la capat. Si si-o face nu numai
pentru a nu insela, respectandu-si o obligatie si o fagaduinta, o face cu daruire si cu bucurie, ca
pentru sine. Omul cinstit este intotdeauna un mestesugar cinstit, de la dulgher pana la cercetatorul
adevarului. Din punct de vedere pragmatic, cinstea are neajunsurile ei: multe pierzi datorita ei si
destul de putine castigi. De aici, nobletea ei esentiala, in care intra, ca hotarator, meritul de a nu-ti
face un merit din cinstea ta, de a nu to bate cu pumnii in piept, de a nu cauta cinstire pentru ca esti
cinstit si nici vreo alta rasplata decat impacarea cu tine insuti si pilda cea buna. Plicticos ca o predica,
nu ? In schimb, iata, dac-am insira tot ce nu face si nu este omul cinstit, am cadea peste portretul
mincinosului, al masluitorului, al iscoadei, al defaimatorului, al fariseului, al talharului si al
vanzatorului de frate. Si le-am gasi vrednice de interes si pline de culoare. Asa suntem facuti,
Dumnezeu sa ne ierte."(Petru Cretia)

Înţeleptul Solomon ne arăta că „acela care nu cinsteşte pe sărac greşeşte, iar acela ce miluieşte pe
sărac este fericit“, iar Platon ne avertiza că „numai acela ne e prieten, care în acelaşi timp pare şi
este, într-adevăr un om cinstit“. Referindu-se la această calitate umană, Cicero sublinia că „a răpi
ceva altuia pentru a-ţi spori mijloacele de trai, micşorîndu-le pe ale altora, este mai contrar naturii
decît moartea, decît sărăcia, decît suferinţa“.