In universalitate nu doar veșnicia se născuse la sat dar si însuși timpul, libertatea, umanitatea.

Acolo,
timpul trece greu, încet, nimeni nu se grăbește, viața se scurge lin, profitând din plin de fiecare clipa.

Raportond la aserțiunea lui Lucian Blaga::„Vesnicia sa născut la sat” pot sune cu siguranță că veșnicia își
are originea la sat.Acest fapt este redat și în operele române: „Ion” de Liviu Rebreanu și „Amintiri din ”
de Ion Creangă.

Humuleştiul amintirilor din copilăria lui Creangă era un „sat vechi răzăşesc, întemeiat în toată puterea
cuvântului”, cu oameni „gospodari tot unul şi unul”, care ştiau „a învârti şi hora, dar şi suveica”. Nu erau
doar lucrători ai pământului sau crescători de vite, ci şi negustori, harabagii şi ciubotari. Ţăranul lui
Creangă este om harnic, muncitor, neştiutor de carte, dar dornic să-şi dea copilul la şcoală pentru a-l
face preot, de pildă. Aflăm cum era un sat întreg privind la o singură gospodărie, cea a părinţilor lui
Creangă, în care fiecare avea rolul său, această utilitate a fiecăruia fiind foarte preţuită în colectivitate.
Hărnicia era izvor de bunăstare şi de veselie. Într-o aşezare sătească precum Humuleştiul, în care aflăm
un registru divers de activităţi gospodăreşti, într-o dinamică permanentă, putem identifica un portret
fidel al tuturor satelor moldoveneşti, cel puţin. Aici întâlnim agricultori, crescători de animale, dar mai
ales negustori, cum este tatăl lui Nică. Bărbaţii vindeau „iţari, bernevici, cămeşoaie, lăicere şi scorţuri
înflorite, ştergare de borangic alese şi alte lucruri”, în iarmaroacele şi târgurile organizate săptămânal.
Femeile torceau, ţeseau, ocupându-se şi de copii, aveau grija casei, bărbaţii pe aceea a ogorului şi a
vânzării produselor, iar copiii se jucau. Cu toții îşi ştiau rostul dintotdeauna, după cum spunea Ştefan a
Petrei: „Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, să cetească”. Cam astfel era viaţa
sătească la 1880, iar cum frumos scria profesorul universitar Eugen Munteanu, „fără Creangă nu suntem
ceea ce suntem, nu ne putem imagina o identitate comună fără repere comune, dialogul şi coeziunea
între generaţii au nevoie de asemenea repere”.

Deasemenea si in opera Ion de Liviu Rebreanu si Răscoală a aceluiasi poet.

Operele, îndeobşte cunoscute din lecturile şi analizele prevăzute şi în programa şcolară, fac un tablou
complet al lumii săteşti transilvane de la acea vreme. Solidaritatea cu viaţa grea a ţăranului nu l-a părăsit
niciodată pe autor. Redăm un fragment din discursul intitulat „Laudă ţăranului român”, rostit de Liviu
Rebreanu la primirea în Academia Română, la 29 mai 1940: „Nu ştiu când a apărut în istorie ţăranul aşa
cum îl defineşte ştiinţa de azi, adică omul care cultivă pământul din moşi-strămoşi şi care se simte legat
de pământ prin rădăcini adânci. Barbarii de odinioară, străbunii naţiunilor mari şi mici de azi, n-au avut,
pare-se, ţărani, cel puţin în secolele când marea strămutare îi arunca mereu de colo până colo prin
Europa sălbătăcită. Neamuri războinice, pornite pe cuceriri şi deci spre traiul din munca altora, ele
dispreţuiau legătura cu pământul. În viaţa lor, rolul de căpetenie îl aveau creşterea vitelor, vânătoarea şi
războiul, care e tot un fel de vânătoare, dar de oameni. Istoricii, inclusiv cei români, nu se prea înţeleg
între dânşii când e vorba de trecutul nostru. Într-o privinţă, totuşi, sunt de acord cu toţii, anume că aici,
la noi, pe pământurile noastre, se face agricultură din vremuri imemoriale. Dar existenţa agriculturii
presupune existenţa ţăranului. Năvălitorii nestatornici, umblători după pradă şi setoşi de sânge, nu se
îndemnau să scormonească ogorul. Trebuie deci să fi muncit poporul băştinaş peste care puhoaiele de
barbari au alunecat şi s-au scurs val cu val. Băştinaşii s-au învăţat, desigur, după aspre experienţe, să nu
se amestece deloc, sau cât mai puţin posibil, în luptele năvălitorilor ce se perindau. Războaiele erau
totale şi pe-atunci, mai ales din partea barbarilor care purtau cu dânşii femeile, copiii şi bătrânii,
împreună cu toate animalele. Dar pe-atunci munţii şi codrii ofereau încă refugii destul de sigure pentru
autohtonii care voiau să rămâie neutri. Cotropitorii înşişi rareori se răspândeau departe de marile căi de
trecere şi de păşunile care le hrăneau vitele. Iar când s-a întâmplat ca unii să se împrăştie, e o minune
cum a rezistat şi a persistat aici poporul nostru, în mijlocul tuturor uraganelor. Dar ţăranul român,
existenţa lui permanentă pe aceste plaiuri, poate dezlega taina aceasta şi altele care ne privesc. Ţăranul
e începutul şi sfârşitul. Numai pentru că am fost neam paşnic de ţărani, am putut să ne păstrăm fiinţa şi
pământul”.
Acest subiect cu siguranță are o importanță deosebită pentru contemporani ,deaorece fiecare trebuie
să-și cunoască geneza si sa înțeleagă ca strămoșii nostri ah trecut prin multe greutăți și chinuri pentru ca
noi acum să ne bucurăm de o viață mai ușoară la oraș unde nu este nevoie de a avea pămînt ,unde
părinții te întrețin ,unde putem învăța la școli cu profesori pregătiți de a ne ghida în viață.