1) Particularitati pacienti critici si po

o Rezerva cardiovasculară a pacientului se evaluează chiar dacă pacientul

nu este internat cu insuficienţă cardiacă acută sau infarct miocardic. Ne uităm la
frecvenţa cardiacă de repaus, la ritm, la tensiunea arterială şi discutăm cu
medicul înainte de a începe mobilizarea, ori de câte ori există semne de
întrebare referitor la valorile parametrilor cardiovasculari.
o Rezerva respiratorie se apreciază în funcţie de aportul inspirator de
oxigen (FiO2) cât şi de raportul PaO2/FiO2>300 (presiunea parţială a
oxigenului în sânge/Fracția inspiratorie a oxigenului), SpO2 ,saturaţiei sângelui
periferic în O2>90% sau scăderea recentă de SpO2 să fie mai mică de 4%.
Pattern-ul respirator să fie satisfăcător, fără dispnee şi polipnee, iar dacă
pacientul este pe ventilaţie mecanică invazivă (pe care o tolerează bine), acest
lucru nu împiedică mobilizarea pacientului. Dacă pacientul nu are parametrii
discutaţi sau dacă kinetoterapeutul este nesigur în ceea ce priveşte mobilizarea
pacientului se discută problema mobilizării cu medicul ATI.
o În afară de rezerva cardiovasculară şi respiratorie există şi alţi factori de
risc care pot împiedica mobilizarea: un grad mare de anemie, mai ales la
vârstnic, riscă să producă tahicardie, dispnee, scăderea saturaţiei sângelui
periferic în O2, chiar edem pulmonar prin suprasolicitarea pompei cardiace,
care încearcă să facă faţă efortului. Pentru mobilizarea activă, hemoglobina
trebuie să fie mai mare de 7g/dL.
o Sepsa asociată cu leucocitoză, hipertermie şi tahicardie poate îngreuna
mobilizarea, mai ales în plin frison.
o Dacă pacientul are tulburări de coagulare sau trombocitopenie importantă
(trombociţi sub 30000/mm3 ), mobilizarea se face cu multă grijă, pentru a
preveni formarea hematoamelor tisulare sau intraarticulare.
o De asemenea, trebuie obţinut acordul pacientului care trebuie sa fie stabil
emoţional, fără delir, agitaţie, halucinaţii sau letargie pentru a colabora corect.
Pacientul cu durere semnificativă nu poate colabora cu fizokinetoterapeutul.
o După analiza factorilor de mai sus se discută cu asistenta şi medicul care
îngrijesc pacientul în terapie intensivă şi se ia decizia finală referitor la planul
de reabilitare și la manoperele care trebuiesc incluse.

2)Prevenirea infectiei in TI
o Spalarea corecta a mainilor ( fara bijuterii si manichiura)
o Apa, sapun si solutie antiseptica la sfarsit ( Manugel ) cu manopera corecta
 o Toaleta corecta a pacientilor ( apa si sapun +solutie antiseptica →
Clorhexidina)
o Manevrarea corecta a pacientilor
o Fizioterapie individuala
o Saltele antidecubit de prevenire a escarelor, din poliuretan cu profile pe 1
parte sau pe 2 parti
o Spalarea corecta a mainilor ( fara bijuterii si manichiura)
o Apa, sapun si solutie antiseptica la sfarsit ( Manugel ) cu manopera corecta
o Toaleta corecta a pacientilor ( apa si sapun +solutie antiseptica →
Clorhexidina)
o Manevrarea corecta a pacientilor
o Fizioterapie individuala
o Saltele antidecubit de prevenire a escarelor, din poliuretan cu profile pe 1
parte sau pe 2 parti

3)Sindromul de deconditionare
o Forta musculara scade
o Atrofie musculara
o Atrofie muschi respiratori
o Modificari de tip miopatic
o Polineuropatii
o Alterarea functiei cardiovasculare
o Intoleranta la ortostatism
o Scaderea rezervelor respiratoria

4)Insuficienta respiratorie
Recunoastere:
o Creşte travaliul respirator: tahipnee, dispnee, utilizarea muşchilor
respiratori accesori, retracţii suprasternale şi supraclaviculare, respiraţie
paradoxală
o Transpiraţie, tahicardie, hipertensiune
o Alterarea statusului mental, de la agitaţie la convulsii şi comă
o Cianoză centrală şi periferică
Kineto:
Foloseste exercitii respiratoria in scopul imbunatatirii respiratiei, a utilizarii unui
procent cat mai mare din capacitatea plamanilor.
5)Insuficienta cardiaca- kineto- masuri necesare PO
Rolul fiziokinetoterapeutului în îngrijirea pacientului cu insuficiență cardiacă
o Anunţă medicul şi asistenta de intenţia de mobilizare a pacientului respectiv
o Un astfel de pacient nu se “oboseşte” prin mişcare, el este dispneic de fond
o Mobilizare activă la limita permisă de medicul curant (ridicări, flectări de
membre)
o Mobilizare pasivă
o Poziţionarea pacientului împreună cu asistenta, în decubit lateral (stâng,
drept) și dorsal
o Ridicarea patului la 30-40 grade
o Prevenirea escarelor
o Mişcare fără durere – analgezie eficientă înainte de mobilizare
o Atenţie la catetere – să nu fie scoase accidental
o Atenţie la hipotermie
o Atenţie la infecţii – risc de infectii nosocomiale
o Fizioterapie respiratorie – CPAP, aerosoli, tapotaj

6)Pulsoximetria

Pulsoximetria reprezintă o metodă continuă non-invazivă şi indirectă de măsurare a

proporţiei de oxihemoglobină din hemoglobina totală din sângele capilar periferic.
Ea estimează oxigenarea sângelui arterial. Este indispensabilă pentru monitorizarea
pacienţilor din terapie intensivă, sedaţi sau anesteziaţi. Pulsoximetria măsoară
frecvenţa pulsului şi saturaţia hemoglobinei în oxigen din sângele capilar periferic
(SpO2).
Puloximetrul utilizează două lungimi de undă. Pentru a calcula toate tipurile de
hemoglobină sunt necesare patru lungimi de undă. Senzorul puloximetrului care se
poate aplica pe deget, lobul urechii, sept nazal, buză, conţine două diode
fotoemiţătoare pe o parte şi o fotodiodă receptoare pe cealaltă parte.
Există o serie de factori care influenţează valorile reale ale SpO2:
o mişcarea pacientului, compresia toracică din timpul resuscitării
cardiopulmonare, intoxicatia cu monoxid de carbon
 o absenţa pulsului periferic (hipovolemia, hipotermia, insuficienţa cardiacă,
compresia arterială cu manşeta tensiometrului),
o plasarea incorectă a senzorului pe deget determină subaprecierea saturaţiei
prin şuntare optică; SpO2 se corectează odată cu poziţionarea corectă a
senzorului), prezența lacului de unghii.

7)Capnometria
Capnometria reprezintă măsurarea şi afişarea numerică a concentraţiei de bioxid de
carbon expirat provenit din căile respiratorii. Înregistrarea grafică a curbei de
concentraţie a bioxidului de carbon în funcţie de timp reprezintă capnografia.
Măsurarea bioxidului de carbon expirat se realizează cu ajutorul capnometrului.
Aplicaţii clinice ale capnometriei:
o monitorizarea PaCO2: PETCO2 este o metodă non-invazivă de monitorizare
a PaCO2; PaCO2 trebuie măsurată simultan cu PETCO2 pentru a stabili
gradientul PaCO2 – PETCO2; acest gradient rămâne nemodificat dacă nu
există afecţiuni care să perturbe schimbul gazos pulmonar; valoarea
fiziologică a gradientului este 2-5 mmHg; gradientul creşte în afecţiuni
respiratorii şi instabilitate hemodinamică.
o evaluare resuscitării cardiorespiratorii: măsurarea PETCO2 evaluează
eficienţa resuscitării cardiopulmonare;
o controlul intubaţiei traheale: o curbă reală de capnografie certifică intubaţia
traheei.
o detectarea precoce a unor afecţiuni respiratorii acute: pneumonie, edem
pulmonar acut, embolie pulmonară, bronhospasm, laringospasm, obstrucţie
parţială a căilor aeriene.
o controlul eficienţei ventilaţiei invazive şi non-invazive a pacientului şi a
răspunsului la fizioterapia respiratorie.
o controlul integrităţii aparatului de anestezie şi a deconectării accidentale a
circuitului ventilator.
8)Dispozitive principale oxigenoterapie-FiO2 variabil
o Cateterul nazal este un dispozitiv care se introduce la nivelul nărilor, este
prevăzut cu orificii laterale pentru a evita traumatizarea şi uscarea
mucoasei nazale. Este uşor de utilizat şi bine acceptate de pacienţi, ieftin,
permite alimentaţia şi nu produce reinhalare. Rezervorul utilizat de acest
dispozitiv este de circa 150 ml la adult, care este reprezentat de volumul
 cavităţii nazo-faringiene. Realizează un FiO2 variabil între 0,24 şi 0,4 în
funcţie de fluxul de oxigen care este între 4 şi 6 l/min.

o Măştile de oxigen
a. simple, adaugă la rezervorul nazo-faringian încă 200-300 ml,
realizează un FiO2 variabil de 40-60% în funcţie de rata de flux a
oxigenului între 4 şi 8 l/min. La fluxuri joase o anumită cantitate de CO2
este reinhalată.
b. masca cu rezervor –are un rezervor pentru oxigen până la 500 ml,
realizează un FiO2 mai mare, dar rezervorul adăugat creează un spaţiu
mort mai mare cu o reinhalare de CO2 uneori considerabilă. Se utilizează
cu fluxuri ridicate de oxigen. Poate realiza un FiO2 de 60-80% cu flux
mare de 12-14 l/min.
9)Principiul Venturi si importanta lui in BPOC
Dispozitivele tip Venturi – furnizează un FiO2 fix la un flux înalt a oxigenului şi
nu permit reinhalarea; FiO2 şi respectiv fluxul de oxigen sunt inscripţionate pe
aparat. Ele folosesc principiul Venturi, fluxul de oxigen, antrenând prin găuri
laterale aer atmosferic pentru realizarea FiO2 propus.
Administrarea excesivă de oxigen la aceşti bolnavi cronici poate cauza depresii
respiratorii care conduc la retenţie de CO2 ce agravează evoluţia ulterioară a
pacientului.
10)Oxigenoterapia
Indicatii:
o Oxigenoterapia în insuficienţa respiratorie acută este de durată limitată (ore,
zile) în funcţie de evoluţia favorabilă sau nefavorabilă a bolii de bază.
Aceasta reprezintă oxigenoterapie de durată scurtă.
o În insuficienţa respiratorie cronică acutizată (BPOC decompensat de o
afecţiune intercurentă, pneumonie sau viroză) se utilizează FiO2 cât mai
mic. Aceşti pacienţi tolerează PaO2 sub 55mmHg. Totuşi menţinerea PaO2
între 55-60 mmHg este necesară pentru a asigura un aport suficient de
oxigen la ţesuturi şi ameliorarea hipertensiunii pulmonare induse de hipoxie.
Administrarea excesivă de oxigen la aceşti bolnavi cronici poate cauza
depresii respiratorii care conduc la retenţie de CO2 ce agravează evoluţia
ulterioară a pacientului. La aceşti pacienţi aceasta se explică prin prezenţa
nivelurilor crescute cronic de CO2, ce realizează insensibilitatea centrului
 respirator la stimulul prin CO2, dar răspunsul la stimulul hipoxic este
menţinut. Oxigenul administrat în cantitate mare anulează stimulul hipoxic
şi determină depresie respiratorie.
o Oxigenoterapia hiperbară este utilizată în intoxicaţia cu monoxid de carbon.
Camerele hiperbare permit creşterea oxigenului dizolvat în sânge şi ţesuturi
printr-un simplu fenomen de difuziune. În aceste camere oxigenul este stocat
la 2-3 atm. Se utilizează şi la revenirea la suprafaţă a scafandrilor după
scufundări la mare adâncime pentru a evita embolia gazoasă prin fenomenul
de depresurizare.
o În insuficienţa respiratorie cronică severă se poate folosi oxigenoterapie de
lungă durată la domiciliu, intermitent 10-12h/zi.
o În stopul cardio-respirator pacientul este ventilat cu FiO2 100%, având în
vedere hipoxia tisulară (inclusiv cerebrală) severă.
o În şoc, unde apare hipoxia tisulară, administrarea de oxigen este necesară
pentru a spori cantitatea de O2 furnizată celulelor.
o În cazul creşterii nevoilor metabolice (arsuri, politraumatisme, infecţii
severe, intoxicaţii) este necesară suplimentarea oxigenului în funcţie de
necesităţi.
Complicatii:
o Narcoza cu CO2 apare la pacientul cu insuficienţă respiratorie cronică la
care se folosesc concentraţii crescute de oxigen care anulează stimulul
hipoxic, determină depresie respiratorie, creşterea valorii de CO2 care
produce somnolenţă până la comă.
o Toxicitate directă prin utilizare de FiO2 mai mare de 0,6 şi pe durată
lungă. A fost observată la copii unde produce displazie bronhopulmonară
şi fibroză retrolenticulară cu orbire.
o Barotrauma la administrarea oxigenului hiperbar.
o Folosirea de O2 în cantităţi mari (FiO2 crescut) poate să faciliteze
producţia de redicali liberi ai oxigenului, contribuind la agravarea
răspunsului inflamator sistemic.

11)Metode de aerosoli PO
Exista 3 tipuri de nebulizatori:
o Nebulizator jet: flux de aer sau oxigen sub presiune care trece printr-o
deschidere îngustă a unui tub capilar care este imersat în soluția ce
 urmează a fi aerosolizată. Acest tip de nebulizator poate fi folosit atat în
cazul pacientului cu respirații spontane cât și în cazul celor cu necesar de
ventilație mecanică.
o Nebulizatoare ultrasonice: Sunt dispozitive care folosesc unde ultrasonice
emise de un cristal piezoelectric ce acționează la suprafața soluției
medicamentoase. Particulele generate au dimensiuni mai mici decât în
cazul celor cu jet.
o Nebulizatiare cu vibratie: Sunt dispositive care au încorporată o placă
vibrantă cu multiple deschideri prin care se generează aerosolul. Au rată
crescută de nebulizare, cantitatea de soluție aerosolizată este de 2-3 ori
mai mare când sunt comparate cu nebulizatoarele jet.
Medicatie folosita:
1. Terapia mucolitică- necesită generarea de particule cu dimensiuni între 1-
5μm, care să acționeze la nivel alveolar
2. Terapia bronhodilatatoare- particulele generate pot avea diametru între 5-
10μm, locul de acțiune este musculature bronșiolară. Se pot folosi:
o β2 agoniștii- Salbutamol (Ventolin)- 5-10mg/doză la 4-6 ore, efect
maxim la 2 ore; în bronhospasmul sever se pot administra la
interval de 30-60 minute sau administrare continuă în circuitul
ventilatorului; Terbutalină, Isoproterenol, Metaproterenol
o anticolinergice- Bromura de ipratropium
o inhibitor al degranulării mastocitare- Cromoglicat sodic
1. Terapia antibiotică Penetrabilitatea pulmonară pentru antibiotice este
mult crescută în comparație cu administraea intravenoasă, cu efecte
sistemice mult reduse. Necesită dispozitive de aerosolizare care să
genereze particule cu dimensiunii intre 1-5μm pentru a putea ajunge pana
la nivel alveolar și care să nu producă căldură în timpul operării (risc de
denaturare proteine/ peptide)- nebulizatoarele ultrasonice și cele cu
vibrații îndeplinesc aceste condiții. Deși au fost studiate diverse clase de
antibiotice care să fie administrate sub formă de aerosol, numai
Polimixinul B și Amikacina și-au dovedit eficiența. Polimixinul B
(Colistina) administrat în aerosoli este iritant pentru calea respiratorie
superioară, din acest motiv se impune adiminstratre anterioară de
salbutamol. Utilizarea terapiei cu aerosoli atât la pacientul cu respirații
spontane cât și la cel intubat și ventilat mecanic ocupă un rol primordial
în managementul terapeutic, având ca rezultat final îmbunătățirea
prognosticului acestui
12)Stimularea tusei
Mecanismul tusei constă într-un inspir profund urmat de un expir forțat împotriva
glotei care este închisă. Astfel rezultă o creștere a presiunii intratoracice, iar odată
cu deschiderea glotei se crează o diferență de presiune între căile aeriene și trahee
care generează un flux de aer rapid care va favorizează eliminarea secrețiilor. Se
descriu trei faze – faza inspratorie (cu cât este mai mare volumul de aer inspirat cu
atât reflexul de tuse va fi mai eficient), faza compresivă și ulterior faza expiratorie.
Pacientul internat în secția de terapie inteansivă necesită aplicarea de tehnici de
stimulare a tusei și de eliminare a secrețiilor bronșice; din această categorie fac
parte pacienții chirurgicali (în special chirurgia abdominală și toracică care
predispune la atelectazie), patologia pulmonară cronică și acută caracteriaztă prin
producție excesivă de spută și patologiile care se caracterizează prin slăbiciune și
oboseală musculară. Astfel rolul fiziokinetoterapeutuluI este unul nemijlocit
Tehnici de stimulare a tusei:
1. Încurajarea tusei- indicată în cazul existenței secrețiilor în cantitate mare la
nivelul căilor respiratorii mari.
2. Realizarea unui expir cu glota închisă- eficient pentru a favoriza eliminarea
secrețiilor din periferie. Necesită colaborare din partea pacientului.
3. Expir forțat urmat de un control al respirației (tehnica expirului forțat)- expir
forțat urmat de respirație controlată (cu volum tidal și frecvență normală,
folosind musculatura toracică inferioară și relaxarea musculaturii umerilor,
iar apoi un expir pasiv).
4. Ciclu activ de tehnică a respirației - cuprinde: respiația controlată ( la fel ca
mai sus), exerciții de expansiune toracică (repaus 3 secunde, percuție
toracică, scuturare sau vibrații) și tehnica de expir forțat (la fel ca mai sus).
Tehnici aplicate manual:
1. Drenajul postural- constă în mobilizarea secrețiilor din periferie cu ajutorul
gravitației până la nivelul bronșiilor mari, de unde prin tuse vor putea fi
expectorate. Deși de-a lungul timpului au fost descrise multiple tehnici de
drenaj postural fiecare împărtășește același principiu: zona pulmonară care
urmează a fi drenată se poziționează vertical, deasupra traheei, pentru ca
drenajul să fie favorizat gravitațional.
2. Vibrațiile și scuturarea toracelui- tehnică executată intermitent în timpul
expirului, la nivelul zonei cu secreții de către fiziokinetoterapeut. Cu ajutorul
vibrațiilor se crează oscilații de amplitudine joasă și frecvență înaltă, în timp
 ce scuturatul va crea oscilații de amplitudine mare și frecvență joasă. Efecte
superioare când se asociază cu drenajul postural.
3. Percuția – percuția ritmică a toracelui cu mâna în formă de cupă. Se crează
unde care sunt transmise peretelui toracic ce vor ajuta la clerance-ul
secrețiilor.
4. Amplificarea manuală a tusei- prin creșterea contracției musculaturii
abdominale inferioare în timpul expirului. Aplicată de către
fiziokinetoterapeut la pacienții la care forța expiratorie este scăzută.
5. Tehnici de hiperinflație manuală sau mecanică- se aplică la pacienții care au
afectată musculatura inspiratorie pentru a îmbunătății efortul de tuse Se
poate realiza atât manual, prin compresiunea unui balon de resuscitare cu
valvă unidirecțională care la capătul de către pacient dispune de o piesă
bucală, cât și mecanic, cu ajutorul unui ventilator.
13)Parametri Astrup in insuficienta respiratorie acuta. Cum influenteaza
Kineto acesti parametri?
În insuficienţa respiratorie acută sunt prezente: pH scăzut, PaCO2 crescut,
bicarbonat normal (încă nu a apărut compensarea, acidoză respiratorie).
La pacientul cu insuficiență respiratorie acută sau insuficiență respiratorie cronică
acutizată, fiziokinetoterapeutul are un rol major în identificarea corectă și rapidă a
pacienților care pot să beneficieze în urma instituirii ventilației mecanice non-
invazive și în alegerea dispozitivelor necesare pentru efectuarea acesteia.
Fiziokinetoterapeutul face parte dintr-o echipă al cărei scop este ameliorarea stării
pacientului. El are rolul de a efectua ventilația non-invazivă efectiv, după ce,
împreună cu medicul reanimator a stabilit indicația și metoda de aplicare. Pentru ca
ventilația mecanică non-invazivă să fie eficientă, trebuie să existe colaborare între
pacient, medic, kinetoterapeut, asistenta medicală și toți cei implicați în îngrijire.
Fiecare membru al echipei este învățat ceea ce trebuie să facă pentru a asigura pe
parcursul întregii zile continuitatea în tratament. Fiecare învață tehnica și primește
feedback de la ceilalți.
14)Mobilizarea pacientilor in perioada perioperatorie
Intervenţiile majore chirurgicale sunt întâlnite în: chirurgia oncologică (rezecţii
extinse), chirurgia digestivă majoră (chirurgia colo-rectală, esofagectomiile,
gastrectomiile), chirurgia toracică (rezecţiile pulmonare), chirurgia cardio-
vasculară (valvuloplastiile, bypassul, chirurgia anevrismelor de aortă), chirurgia
reconstructivă (lambouri), transplant. Reabilitarea fizică a pacienţilor după
intervenţiile majore trebuie să ţină cont atât de tipul de intervenţie chirurgicală, cât
şi de statusul funcţional al pacientului înaintea operaţiei care este în mare parte
influenţat de comorbidităţi (afecţiuni pulmonare cronice, insuficienţă cardiacă
congestivă, arteriopatii) şi de vârsta pacientului.
Chirurgie abdominala
După o optimizare postoperatorie corespunzătoare (reechilibrare hidroelectrolitică
și acido- bazică, controlul durerii și al grețurilor/ vărsăturilor), o parte importantă a
reabilitării o reprezintă mobilizarea precoce și fizioterapia respiratorie. Mobilizarea
pasivă inițial, ulterior mobilizarea activă începând cu reluarea poziției șezânde la
marginea patului, iar apoi cu exercițiile de mers, au ca scop prevenirea
complicațiilor postoperatorii și recâștigarea capacității fizice și funcționale
anterioare. Fizioterapia respiratorie este o componentă importantă a reabilitării
poschirurgicale în chirurgia abdominală și inculde exerciții ale musculaturii
respiratorii, exerciții respiratorii, spirometria stimulativă, dar și ventilația mecanică
non-invazivă, toate acestea având ca scop prevenirea disfuncției musculaturii
respiratorii, prevenirea atelectaziilor și a infecțiilor pulmonare.
Chirurgia toracica
Reabilitarea postoperatorie a pacientului supus chirurgiei toracice reprezintă o
parte importantă a procesului de recuperare postchirurgicală. Complicațiile
pulmonare în rândul acestor pacienți sunt responsabile de creșterea morbidității în
cazul chirurgiei toracice. Chirurgia toracică duce la compromiterea funcției
respiratorii crescând riscul complicațiilor pulmonare postoperatorii.
Insuficiența respiratorie postoperatorie are cauze multiple, dintre care amintim
chirurgia toracică propriu-zisă, inabilitatea de a elimina secrețiile, edemul căilor
aeriene. Pentru prevenirea complicațiilor fizioterapia respiratorie se aplică
începând cu ziua 2/3 postoperator la care se adaugă terapia bronhodilatatoare,
restricția fluidică. Fizioterapia respiratorie include metode de creștere a expansiunii
toracice, de eficientizare a tusei și de creștere a eliminării secrețiilor (drenaj
postural, manipulări externe alea toracelui- percuție, vibrație, scuturare).
Mobilizarea precoce reduce de asemenea complicațiile postoperatorii de tipul
atelectaziei, pneumoniei, empiemului sau complicțiile trombembolice.
Chirurgia cardiaca
Reabilitarea postoperatorie după chirurgia cardiacă are ca scop redobândirea
capacității fizice și funcționale a pacientului. Trebuie subliniat faptul că starea
funcțională a pacientului post- chirurgie cardiacă este influențată nu numai de
prezența patologiei cardiace, ci și de prezența comorbidităților.
Mobilizarea precoce și fizioterapia respiratorie au rolul de a reduce complicațiile
pulmonare psotoperatorii, complicațiile trombembolice și de a îmbunătății statusul
fizic și funcțional. Gradul mobilizării precoce trebuie să țină cont de toleranța la
efort a pacientului cardiac. Fizioterapia respiratorie urmărește prevenirea
atelectaziei, a pneumoniei și creșterea complianței pulmonare (eficientizarea tusei,
manevre de creștere a expansiunii toracice și de creștere a clearence-ului
secrețiilor).

Neurochirurgia
Disfuncția neurologică a pacientului neurochirurgical necesită reabilitare precoce
în vederea îmbunătățirii statusului neurologic. Pacientul neurochirurgical suferă
adesea de tulburări ale stării de conștiență, prezintă frecvent un grad înalt de
dependență funcțională, necesită tratament intensiv și uneori ventilație mecanică
prelungită.
Reabilitarea postoperatorie a pacientului neurochirurgical implică o abordare
complexă, multidisciplinară și are ca scop creșterea neuroplasticității post-injurie
neurologică, îmbunătățirea statusului funcțional și îmbunătățirea calității vieții.
Reabilitarea postchirurgicală are ca obiective:
o ameliorarea și menținerea ventilației normale și a oxigenării
o ameliorarea/ menținerea sistemului musculoscheletal în limite
funcționale- creșterea forței musculare și a anduranței, prevenirea
contractuilor și deposturărilor ameliorarea funcției sistemului
cardiovascular- prevenirea trombozei venoase profunde și a edemelor
o meținerea sistemului nervos și a statusului cognitiv în limite
funcționale.
Chirurgia ortopedica
Principiile reabilitării în chirurgia ortopedică urmăresc redobândirea mobilității și a
forței musculare optime funcționale protejând în același timp structurile lezate și
supuse intervenției chirurgicale și prevenind redorile articulare. Tendința în
reabilitarea postoperatorie este spre diminuarea imobilizării și mobilizare precoce.
Trebuie menținută o balanță între mobilitate și stabilitate. În cele mai multe cazuri
atenția se concentrează pe gradul de mobilitate și de forță musculară a structurilor
implicate în defavoarea stabilității structurilor și a confortului pacientului.
Postoperator structurile lezate sunt protejate și imobilizate în orteze de tipuri
diferite sau în aparate gipsate. Poziționarea și imobilizarea depind de tipul de
fractură/ intervenție. Mobilizarea pasivă sau activă/ activă asistată va fi inițiată
precoce. Se vor efectua exerciții pentru creșterea forței musculare- kinetoterapie
adaptată, electrostimulare a musculaturii și se vor preveni contracturile și
deposturările prin stretching prelungit, mișcări pasive continue.
15)Indicatii ventilatia mecanica non-invaziva
 Cerebral- coma de orice etiologie- protecția căii aeriene și asigurarea
suportului respirator
 Insuficiența respiratorie hipoxemică și hipercapnică, de orice etiologie
 Instabilitatea hemodinamică- permite centralizarea circulației
16)Contraindicatii ventilatia mecanica non-invaziva
 Acidoza severă cu pH sub 7.1
 Imposibilitatea de a proteja calea aeriană
 Coma
 Agitația
 Secreții abundente
 Pneumotorace
 Intervenții chirurgicale asupra tractului digestiv superior
 Apneea
 Instabilitatea hemodinamică
17)Initierea ventilatiei mecanice
Există câteva setări inițiale pentru ventilația mecanică non-invazivă cu presiune
pozitivă:
o Inițial se folosesc presiuni reduse, pentru ca pacientul să se
obișnuiască cu ventilația cu presiune pozitivă. Suportul presional este
crescut treptat, pe măsură ce pacientul se obișnuiește. Se crește treptat
suportul presional cu 2 cmH2O, în funcție de necesități.
 o În general se alege inițial modul CPAP (Continous Positive Airway
Pressure).
o Presiunea de inspir de 8-10 cmH2O învinge rezistența circuitului (de
obicei, la această presiune se poate lua în considerare respirația
spontană eficientă)
o Presiune de expir 4-6 cmH2O (PEEP)
o FiO2 în funcție de condiția pacientului, titrat astfel încât SpO2>90%
o Este necesară setarea ventilației de backup (rezervă, siguranță) în
cazul în care pacientul nu mai inițiază respirații spontane.
18)Cum prevenim aparitia escarelor
Tratamentul profilactic este cel mai important în terapia leziunilor de decubit și
implică identificarea pacienților cu risc crescut pentru dezvoltarea escarelor,
inspecția zilnică a pielii, implementarea măsurilor de prevenire a apariției
leziunilor de decubit și reevaluarea constantă a pacienților. Profilaxia presupune
corectarea factorilor de risc, în primul rând reducerea presiunii locale, fie prin
utilizarea saltelelor antiescară (cu fibre de silicon, aer, spumă gel, apă), fie prin
mobilizare şi repoziţionare constantă a pacienţilor la 2 ore. Dintre saltelele statice
cele mai eficiente sunt cele cu apă. Saltelele dinamice sunt formate din mai multe
celule care se umplu cu aer alternativ, distribuind presiunea pe diferite regiuni la
un anumit interval de timp. Decubitul dorsal (cu presiune la nivel sacrat și la
nivelul călcâielor) și decubitul lateral prelungit se asociază cel mai frecvent cu
dezvoltarea escarelor calcaneene, sacrate și trohanteriene. Poziționarea cu ajutorul
unor perne lateral la 30° poate să evite presiunea la nivelul acestor regiuni. Paturile
kinetice pot asigura prin rotație mobilizarea pacientului în diferite poziții.
Mobilizarea pasivă și, atât cât permite condiția pacientului, activă la intervale
regulate de timp reprezintă standardul îngrijirii pacienților imobilizați până în
prezent. În plus, prevenirea umidităţii locale prin controlul contaminării cu urină
sau materii fecale, acordarea nutriţiei adecvată și corectarea stărilor de şoc sunt
elemente esențiale în prevenirea apariției leziunilor de decubit.
19)Factori etiologici escare
 Factorii de risc cei mai frecvent asociați cu apariția leziunilor de decubit
sunt:
 Stări hipercatabolice cum sunt prezența traumei, infecţiei locale sau
sistemice, intervențiile chirurgicale
  Malnutriţia protein-calorică asociată aportului nutritiv insuficient,
malabsorbţiei și scăderii în greutate
 Afecţiunile cronice cum sunt diabetul zaharat (pacienții cu polineuropatii nu
au sensibilitate adecvată și nu resimt nevoia schimbării poziției membrelor),
neoplaziile (prin imobilizare la pat, cașexie), accidente vasculare cerebrale
(imobilizare prelungită, tulburări de sensibilitate)
 Pacienţi imobilizaţi în secțiile de terapie intensivă (come de orice etiologie,
sedare) Incontinenţă urinară prin menținerea umidității locale
 Obezitatea prin dificultățile de mobilizare pasivă și activă asociate
deficitelor nutriționale calitative
20)Mobilizarea pacientului comatos, intubate si ventilat invaziv
1. Recrutare alveolară. Făcută de cele ai multe ori de către medicul curant, poate fi
efectuată și conform unui program prestabilit, protocolizat. Este absolut necesară
monitorizarea respiratorie , cardiacă și hemodinamică a pacientului pe durata
efectuării manevrei.
2. Drenajul postural și mobilizarea pasivă – cu principalul scop de a preveni sau
trata edemele precum și cel de a păstra gradul de mobilitate articulară.
Pacienții de pe terapie intensivă care sunt intubați și în același timp primesc și
tratament sedativ pentru a favoriza confortul pacientului intubat au de obicei un
clearance mai redus al secrețiilor , datorat reducerii mobilității cililor , precum și o
creștere a cantității de secreții prin mecanism direct iritant . În plus acești pacienți
pot avea zone de atelectazie si de hipoventilație, pot avea un tonus muscular mult
scăzut și chiar mecanismele de tuse pot fi impietate. Pe lângă procedurile anterior
enumerate acesti pacienti pot beneficia si de alte terapii.