3.

4 Elemente de proiectare a filtrelor nerecursive (cazul fazei liniare)

Dintre filtrele standard, filtrele ideale sunt caracterizate de fază liniară în

raport cu frecvenţa; cel mai tipic este filtrul TJ ideal. Caracteristicile filtrelor reale
trebuie să fie cât mai apropiate de cele ideale; din acest punct de vedere filtrele
nerecursive au avantajul că asigură liniaritatea fazei. Pentru alte caracteristici
există recomandări privind alegerea unuia sau altuia din cele 4 tipuri de filtre cu
fază liniară, în funcţie de ceea ce trebuie efectiv realizat.
În afara fazei liniare, mai există şi alte avantaje ale filtrelor FIR (nerecursive)
dintre care se pot aminti:
- absenţa polilor în afara celui în origine, ceea ce conferă proprietăţi foarte
bune de stabilitate;
- zgomot de rotunjire mai redus şi senzitivitate a coeficienţilor mai redusă
decât în cazul filtrelor IIR (recursive); rezoluţia coeficienţilor este 12 ÷ 16 biţi faţă
de 16 ÷ 24 biţi.
Alegerea şi proiectarea filtrelor FIR cu fază liniară se face utilizând 3 tipuri de
metode:
- metoda ferestrelor;
- metoda eşantionării în frecvenţă;
- metode de minimizare a unei erori de aproximare cu posibile optimizări.

3.4.1 Proiectarea prin metoda ferestrelor

A. Este o metodă relativ simplă d.p.d.v al calculului: majoritatea formulelor

de calcul se exprimă elementar şi nu necesită proceduri de optimizare
consumatoare de timp. Metoda are două etape:
a) calculul răspunsului la impuls al filtrului, pe baza caracteristicii de
frecvenţă impuse. Dându-se funcţia de transfer H ( z ) obţinem
π
1
∫π H ( e )e dω
ω ω
hk = j j k

2π −

ceea ce reprezintă, după cum am arătat deja, un calcul de coeficienţi Fourier.

Construcţia lui H ( e jω ) se face prin includerea fazei liniare în expresia funcţiei de
transfer de fază zero a filtrului ideal TJ, TS, TB, diferenţiator sau transformator
Hilbert:
N −1
H (e ) = H (e )e
− jω
jω jω 2
d

unde H d ( e jω ) are forma:

⎧⎪1 , ω < ωc
H d ( e jω ) = ⎨
⎪⎩0 , ωc < ω < π
în cazul filtrului TJ,
π
⎧⎪ j
H d ( e jω ) = ⎨ j = e , −π <ω < 0
2

⎪−
⎩ j , 0 <ω <π
în cazul transformatorului Hilbert,
H d ( e jω ) = jω , ω <π
în cazul diferenţiatorului de bandă largă.
b) trunchierea şirului infinit hk pentru a obţine o secvenţă finită hks
corespunzând răspunsului finit la impuls:
⎧h ,0 ≤ k ≤ N − 1
hks = ⎨ k
⎩0 ,în rest
De remarcat că această trunchiere corespunde unei ferestruiri cu fereastra
dreptunghiulară
⎧1 ,0 ≤ k ≤ N − 1
wkd = ⎨
⎩0 ,în rest
în sensul că hks = hk wkd . În locul ferestrei dreptunghiulare se poate alege un alt tip
de fereastră, problema de bază fiind temperarea fenomenului Gibbs printr-o
trunchiere mai puţin abruptă a seriei Fourier definite de {hk }k . Pentru
exemplificarea alegerii ferestrei să considerăm cazul filtrului TJ. Pentru acest filtru
se impun frecvenţa de tăiere f c , frecvenţa de eşantionare f s şi numărul de
eşantioane N. Obţinem pulsaţia de tăiere normată
fc
ωc = 2π
fs
iar de aici şirul pondere
π ωc ⎛ N −1 ⎞
jω ⎜ k −
∫ H (e )e
1 jω jω k 1 ⎟
∫ e ⎝ 2 ⎠
hk = dω = dω
2π −π
2π −ωc

ωc ⎡⎛ N −1⎞ ⎤
= sin c ⎢⎜ k − ⎟ ωc
π ⎣⎝ 2 ⎠ ⎥⎦

Utilizând N se face trunchierea, obţinând secvenţa {hks }

N −1
care furnizează
0
caracteristica de frecvenţă efectivă a filtrului. Se constată prin calcul direct,
folosind faptul că sin c ( x ) e funcţie pară, simetria faţă de centrul secvenţei
hks = hNs −1−k , 0 ≤ k ≤ N − 1 . Rezultă că la realizarea filtrului trebuie utilizate filtrele
FIR de tip simetric (1 sau 2); după cum N e par sau impar se defineşte tipul
filtrului.
Se constată apoi că dintre parametrii consideraţi, ωc ( f c ) rezultă din condiţiile
filtrării, iar ωs ( f s ) şi N se aleg din condiţiile proiectării. Aici trebuie ţinut cont de
următoarele aspecte:
- un bun răspuns în frecvenţă se obţine dacă {hks }
N −1
- mai exact înfăşurătoarea
0
sa – conţine măcar 2 lobi laterali de o parte şi de alta a lobului central; rezultă că va
trebui ales ωc suficient de mare;
- trebuie evitat ca h0 = hn −1 = 0 deoarece în caz contrar se falsifică lungimea
secvenţei şi apare o întârziere de grup diferită;
- pentru alte tipuri de filtre proiectarea se face în acelaşi mod utilizând pe
H d ( e jω ) corespunzătoare respectivului filtru.

B. Efectul Gibbs, menţionat mai înainte, se manifestă la trunchierea seriei

Fourier prin apariţia unor ondulaţii (ripple) ale răspunsurilor în frecvenţă efective,
ondulaţii care cresc pe măsura apropierii de marginile benzilor de trecere şi oprire -
acolo unde caracteristica de frecvenţă ideală are discontinuităţi. Spre exemplificare
putem să ne referim la filtrul TJ din fig. 3.1(cursul 5): în banda de trecere ondulaţia
se face în jurul lui 1, în gama (1 − δ b ,1 + δ b ) iar în banda de oprire în jurul lui 0, în
gama ±δ s . Marcând limitele de ondulaţie ca în fig. 3.1 se delimitează banda de
trecere, banda de oprire iar între acestea banda de tranziţie.
De regulă amplitudinile ondulaţiilor se exprimă prin intermediul variaţiei
atenuării în benzile de trecere şi oprire. Deoarece atenuarea este dată de
a (ω ) = −20lg H ( e jω )

rezultă
1 + δb
Δab = −20lg (1 − δ b ) − ( −20lg (1 + δ b ) ) = 20lg
1 − δb
De asemenea,
Δas = −20lg δ s .
Uneori se preferă ca evaluare a ondulaţiei abaterea în decibeli faţă de valoarea
nominală din banda respectivă
δ b [ dB ] = 20lg (1 + δ b − 1) = 20lg δ b
δ s [ dB ] = 20lg (δ s − 0 ) = 20lg δ s
Odată definite aceste ondulaţii se poate trece la evaluarea performanţelor rezultate
din ferestruire.
 C. Fereastra dreptunghiulară reprezintă expresia directă a trunchierii
efectuate la proiectare:
hks = hk wkd ,
unde
−1 ⎧ ⎫
N −1
hk = F ⎨ H d ( e ) e
− jω
jω 2
⎬
⎩ ⎭
iar wkd = 1 , 0 ≤ k ≤ N − 1 şi 0 în rest.
Transformata Fourier a semnalului trunchiat este o convoluţie periodică (de
perioadă 2π ) a celor două transformate – şirul pondere şi fereastra: transformata
şirului pondere a fost descrisă mai sus, iar transformata ferestrei dreptunghiulare
(discrete) va fi
N
N −1
1− e − jω N
− ω
N −1 sin ω
w% d (ω ) = ∑ e
j
− jω k
= =e 2 2
1 − e − jω ω
0 sin
2
Funcţia reală de variabilă reală
Nω
sin
w% (ω ) = 2
0d
ω
sin
2
reprezintă caracteristica de fază nulă a ferestrei dreptunghiulare; analogul ei pentru
ωτ
semnale analogice este τ sin c unde τ este lărgimea ferestrei.
2
Vom deduce în continuare, calculând convoluţia
N (ω − λ )
1
π N −1 sin − j (ω −λ )
N −1

∫π H ( e ) e
− jλ
H N (ω ) = λ j 2 2 e 2
dλ
2π −
d
sin
( ω − λ )
2
N −1 π
1
∫π H ( e ) w% (ω − λ ) d λ
− jω
λ
=e 2 j

2π
d 0d
−
N −1
H 0 ( e jλ )
− jω
=e 2

Considerăm spre exemplificare cazul filtrului ideal TJ pentru care

H d ( e jλ ) = 1 , λ < ω c şi 0 în rest – adică 0 şi π . Va rezulta:
ωc
1
H0 (e ) =
jω
∫ω w% (ω − λ ) d λ , −π < ω < π
2π
0d
− c
 Funcţia H 0 ( e jω ) este pară în ω fiind rezultatul convoluţiei a două funcţii
pare deci este suficient studiul pe ( 0,π ) .
Vom deduce, pe baza analizei integralei de mai sus la diverse frecvenţe
următoarele concluzii importante:
- ondulaţiile caracteristicii de frecvenţă, atât în banda de trecere cât şi în cea de
oprire sunt datorate lobilor laterali ai funcţiei w% 0 d (ω ) ;
- distanţa între ondulaţiile maxime din benzile de trecere şi oprire este dată de
lăţimea lobului central, deci această lăţime este determinantă pentru lărgimea
benzii intermediare.
De aici se deduc cerinţele de bază impuse unei ferestre la proiectarea filtrelor
RFI:
- lobul central cât mai îngust – ceea ce ar implica o bandă intermediară
îngustă;
- lobul principal să conţină cea mai mare parte a energiei ferestrei – ceea ce ar
implica ondulaţii mici ale răspunsului în frecvenţă;
- energia lobilor laterali cât mai uniform distribuită – ceea ce ar implica
uniformizarea ondulaţiilor.
Trebuie observat, de exemplu, că primele 2 cerinţe sunt contradictorii. De
asemenea, creşterea lui N nu ajută la reducerea amplitudinii lobilor secundari:
3π
w% d (ω ) 1 1 sin
= w% 0 d (ω ) ω = 3π = 2 = 2 ( N → ∞)
w% d ( 0 ) ω=
3π N N N sin 3π 3π
N
2N
D. Calea pe care se pot îmbunătăţi ferestrele este utilizarea unor variante mai
puţin abrupte, având ca efect reducerea ondulaţiilor în cele două benzi.
Deşi ferestrele au fost deja menţionate, ne vom referi din nou la ele, de
această dată în contextul filtrării FIR, după cum urmează:
1) Ferestrele tip Hamming se definesc pornind de la fereastra de tip impar,
necauzală, a cărei transformată Fourier este caracteristica frecvenţială de fază 0:
⎧ 2π k N −1 N −1
⎪α + (1 − α ) cos ,− ≤k≤
w0 Hk =⎨ N 2 2
⎪0
⎩ , in rest ; α ∈ [ 0,1]
De aici rezultă prin deplasare la dreapta fereastra necauzală
⎧ 2π ⎛ 1⎞
⎪α − (1 − α ) cos ⎜ k + ⎟ ,0 ≤ k ≤ N − 1
wHk = w0 H ( k −( N −1) 2) = ⎨ N ⎝ 2⎠
⎪0 , in rest
⎩
expresie care este valabilă şi pentru N par; să observăm că w0 Hk reproduce o
perioadă din semnalul armonic discret
2π k
uk = α + (1 − α ) cos
N
care este şi periodic. Ca urmare w0 H este produsul dintre o fereastră
dreptunghiulară necauzală şi acest semnal armonic. Va rezulta transformata
Fourier:
1−α ⎡ ⎛ 2π ⎞ ⎛ 2π ⎞ ⎤
wˆ 0 H (ω ) = α wˆ 0 d (ω ) + ⎢ wˆ 0 d ⎜ ω − ⎟ + wˆ 0 d ⎜ ω + ⎟
2 ⎣ ⎝ N ⎠ ⎝ N ⎠ ⎥⎦
şi însumarea conduce la eliminarea zerourilor de la ± 2π N , deci o dublare a
lobului central; amplitudinile lobilor laterali sunt micşorate iar primul lob lateral –
cel mai puternic – a fost spart în doi sub-lobi prin apariţia unui 0 între ± 4π N şi
± 6π N . Dacă α = 0.54 (fereastra Hamming propriu-zisă) atunci lobul principal
cuprinde 99.96% din energia totală a ferestrei, iar primul lob secundar este atenuat
cu 41dB faţă de lobul principal. În schimb, creşterea lăţimii lobului central produce
creşterea lărgimii benzii de tranziţie, concomitent cu micşorarea ondulaţiei în
benzile de trecere şi oprire datorată micşorării amplitudinii lobilor laterali.
2) Fereastra Kaiser se bazează pe aproximările funcţiilor Bessel modificate –
având suport finit şi energie minimă în exteriorul unui interval de frecvenţă
localizat anume. Parametrii ferestrei permit realizarea succesivă a atenuării minime
dorite în banda de oprire iar prin lărgimea N a ferestrei se poate asigura lărgimea
impusă a benzii de tranziţie.