Cursul 2 - Rolul ONU în prevenirea şi combaterea terorismului

Organizaţia Naţiunilor Unite este principalul for internaţional, constituit la sfârşitul celui
de-al doilea război mondial în încercarea de a preveni o nouă conflagraţie. Un for similar
a existat şi între cele două războaie mondiale, Liga Naţiunilor, cu un obiectiv similar.
Aceasta a eşuat în mod fundamental, dovadă că primul război mondial a fost urma de un
al doilea război mondial, mai lung, mai extins (primul s-a desfăşurat în principal în
Europa, în timp ce al doilea a fost unul cu adevărat mondial, cu mai multe victime).
Eşecul avea să fie o lecţie învăţată, şi multe din slăbiciunile Ligii Naţiunilor au fost evitate
atunci când au fost puse bazele ONU.
ONU a luat fiinţă în urma Conferinţei din San Francisco, din 26 iunie 1945, grupând,
iniţial, 51 de membri. Carta ONU, actul constitutiv al ONU, a intrat în vigoare la 24
octombrie 1945, dată sărbătorită anual ca Ziua Naţiunilor Unite.
Cele 6 organisme principale ale ONU: Consiliul de Securitate (CS), Adunarea Generală a
ONU (AG); Consiliul Economic şi Social (ECOSOC); Consiliul de Tutelă (CT);
Secretariatul General ONU; Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ).
Aderarea României la ONU a avut loc în 1955, alături de alte 15 state. Ţării noastre i-au
fost acordate preşedinţia Comitetului 1518 privind Irakul, a Comitetului 1540 privind
neproliferarea, vice-preşedinţia Comitetului 1267, de sancţiuni contra Al Qaida şi Mişcării
Talibani, precum şi a Comitetului Contra-Terorism.
Principalele argumente care plasează organizaţia într-o poziţie unică pentru a susţine
lupta împotriva terorismului sunt:
- numărul mare de membri (practic toate statele lumii);
- lider strategic la nivel mondial, prin Consiliul de Securitate, care are puteri largi, inclusiv
de a emite rezoluţii obligatorii, sub cap. VII al Cartei ONU –reprezintă autoritatea legală
şi morală pentru adoptarea unor măsuri de prevenire a terorismului, recunoscute
internaţional;
- respectarea drepturilor omului, având în vedere abordarea non-militară, bazată pe
supremaţia legii, a ONU. ONU însăşi a făcut paşi importanţi din acest punct de vedere,
prin revizuirea mecanismului de listare / delistare a persoanelor / entităţilor teroriste. Cu
toate acestea, există în continuare îngrijorări cu privire la respectarea drepturilor omului
în contextul implementării obligaţiilor ce revin statelor membre în domeniul CT;
- forum de discuţii / loc de întâlniri. ONU a folosit cu succes această poziţie în ultimii 10
ani, dar sunt necesare în continuare progrese. De exemplu, în angajarea în discuţii a
societăţii civile. O soluţie ar fi organizarea periodică a unei Întâlniri Internaţionale în
domeniul CT, care să aducă împreună statele cu reprezentanţii societăţii civile;
- cadru internaţional pentru schimbul de informaţii şi expertiză, personal specializat în
realizarea cooperării internaţionale;
- furnizor de asistenţa pentru dezvoltarea de capabilităţi. ONU a avut succes îndeosebi
acolo unde a putut facilita statelor acces la expertiză de nişă, precum domeniul aviaţiei

1
civile. Succesul din ultimii cinci ani al CT Committee Executive Directorate (CTED) a
decurs din perceperea acestuia ca fiind mai puţin o structură care impune norme şi mai
curând ca un partener al statelor, şi un facilitator al acordării de asistenţă;
- monitorizare. Prin argumentele de la început (cele generale – membership universal…)
ONU este foarte bun în rolul de monitor. În timp CTC şi CTED au dezvoltat modalităţi
consensuale de monitorizare, care au avut mai mult succes faţă de cele de
constrângere. Statele sunt mai dispuse să discute incapacitatea lor dacă văd din asta o
perspectivă de a primi asistenţă pentru înlăturarea acelor neajunsuri.

a. Scurt istoric
Pentru a înţelege rolul ONU în prevenirea şi combaterea terorismului, vă propun o
abordare din perspectivă istorică, pentru a înţelege cum s-a construit pas cu pas acest
sistem, pentru a ajunge la arhitectura actuală. Arhitectură care este dată în principal de o
serie de măsuri adoptate după 9/11, însă, aşa cum veţi vedea, acestea au fost construite
în bună măsură pe un cadru preexistent, definit în anii precedenţi de existenţă şi
activitate a ONU.
Terorismul şi violenţa au existat dintotdeauna, ca parte a experienţei umane. Cu toate
acestea, folosirea indiscriminată a violenţei pentru atingerea unor scopuri politice a
devenit, în secolul XXI, una din cele mai mari ameninţări la adresa securităţii
internaţionale.
Ca argumente – numărul de atentate (peste 15.000 din 1963, după unele estimări),
costurile umane şi material fiind imense.
Atentatul de la 11 septembrie 2001 a costat între 500.000 USD (potrivit serviciilor de informaţii
americane) şi 1.000.000 (potrivit omologilor germani). Deşi costul acestuia pare mare, pagubele
produse sunt incomparabile: 135 miliarde USD, la care se adaugă despăgubirile acordate de
statul american, în valoare de 7 miliarde USD (compensaţii individuale în cuantumuri între
250.000 USD şi 7 milioane USD).
În cifre oficiale, SUA au alocat în efortul de prevenire şi combatere a terorismului la nivel global
2.700 miliarde până în 2017 doar pentru operaţiuni militare derulate în exteriorul teritoriului său:
- 1.000 de miliarde de USD au fost deja cheltuiţi din anul 2001 până în 2010, în Irak şi
Afganistan.
În afara acestor cheltuieli, la nivel global sunt cheltuite anual peste 70 miliarde USD pentru
sporirea măsurilor de securitate internă.
De subliniat că cheltuielile menţionate sunt doar ale SUA, iar adăugarea şi a sumelor cheltuite
de alte state, în special occidentale, ar duce totalul la o cifră şi mai consistentă.
Dacă ne limităm la SUA, efortul financiar solicitat de războiul împotriva terorismului este depăşit
doar de cel efectuat în al doilea război mondial.
Cuvântul teroare îşi are originea în perioada revoluţiei franceze. Semnificaţia iniţială era
una pozitivă, întrucât „Regimul terorii” a fost o încercare de a-i extermina pe cei etichetaţi
drept duşmani ai revoluţiei, trimiţându-i la ghilotină. Astfel, adepţii Revoluţiei franceze au

2
fost etichetaţi ca fiind primii terorişti. În acest caz, eficienţa terorismului a fost relativă.
Dincolo de paradoxurile că i-au căzut victimă ghilotinei chiar inventatorul acesteia, şi unul
din cei mai înverşunaţi promotori ai ei (l-am numit aici pe Robespierre), teroarea a sfârşit
prin a atrage antipatia maselor faţă de puterea iacobină şi, în cele din urmă a-l aduce pe
Napoleon Bonaparte la putere.
După Revoluţia Franceză, care a consacrat termenul de teroare, terorism, terorişti,
menţiunile despre terorism rămân sumare. În acele vremuri, mult mai multă îngrijorare
genera ruda sa apropiată, pirateria. Ruda pentru că, dincolo de mijloace oarecum
similare (violenţa, în diferite forme şi nuanţe), pirateria avea uneori ca scop şi deţinerea
influenţei asupra unor teritorii şi, în cele din urmă, puterea.
Dacă în plan naţional au existat numeroase cazuri de condamnare şi executare pentru
piraterie, aceasta a fost menţionată prima dată ca fiind ilegală într-un document
internaţional în 1856, la Congresul de la Paris ce a urmat războiului Crimeii.
De altminteri, congresul de la Paris a deschis o jumătate de secol în care violenţa
motivată politic se răspândeşte în estul Europei, începând cu asasinarea ţarului
Alexandru II al Rusiei - martie 1881. În spatele acestui atentat au stat anarhiştii ruşi; de
altfel, anarhiştii ruşi au lansat o campanie de asasinate la adresa familiei regale şi a
guvernului rus, persoanele aparţinând acestora fiind considerate simbol al corupţiei.
Diferitele curente de stânga ruseşti au contribuit şi ele la conturarea sensului modern al
terorismului. Unul din ideologii revoluţiei ruse, Mihail Bakunin, scria că pământul rusesc
poate fi curăţat doar prin terorism, practicat de indivizi sau grupuri mici.
În Europa, alte exemple de terorism din acea perioadă sunt: generalul Martinez Campos,
Barcelona - 1892, preşedintele francez Sadi Carnot - 1894; primul ministru spaniol
Canovas de Castillo - 1887, împărăteasa Elisabeta a Austriei - 1898. Acest din urmă
atentat reţine atenţia prin faptul că a determinat convocarea în grabă a unui conferinţe
internaţionale la Roma, având ca scop declarat “apărarea împotriva anarhismului”.
Delegaţii au încercat în van să găsească o soluţie de apărare împotriva acestora
ameninţări teroriste; au eşuat în definirea obiectivelor. Totuşi, a fost înfiinţată o
organizaţie dedicată urmăririi anarhiştilor, iniţiativă ce va duce în cele din urmă la
formarea Interpolului.
Seria atentatelor a continuat cu regele Umberto al Italiei în 1900, preşedintele SUA
William McKinley - 1901, regele Carlos I al Portugaliei - 1908, Franz Ferdinand şi soţia
sa - 1914. Acest din urmă asasinat avea să fie şi pretextul pentru declanşarea primului
război mondial.
Lumea post-belică nu a fost scutită de flagelul terorist. Acesta a fost chiar amplificat de
ororile războiului şi o pace foarte criticată chiar din vremea în care a fost încheiată.
Bolşevicii aveau să aducă terorismul la definiţia sa iniţială, dată de revoluţia franceză, de
teroare utilizată în scopul eliminării duşmanilor revoluţiei.

3
În Europa, războiul nu a potolit naţionalismele, ba chiar le-a încurajat pe unele dintre
acestea, sau le-a înlocuit pe unele cu altele. –ismele iau astfel o mare amploare
(fascism, hortism, naţional-socialism etc.).
În 1934 au fost asasinaţi la Marsilia regele Alexandru al Serbiei şi ministrul de externe al
Franţei, Louis Barthou. Acest caz de terorism internaţional a fost primul dezbătut în
cadrul Ligii Naţiunilor, predecesoarea actualei ONU, generând un efort internaţional de
definire a terorismului şi scoatere în afara legii a acestui flagel. Atentatul a fost comis de
terorişti croaţi, nemulţumiţi de înfiinţarea Iugoslaviei după primul război mondial. Aceştia
îşi găsiseră adăpost în Ungaria, care le-a tolerat activităţile, nemulţumită la rândul ei de
noile graniţe din estul Europei. Iugoslavia ar fi dorit o rezoluţie dură a Ligii Naţiunilor
împotriva Ungariei, însă Franţa şi Anglia, unde politica de appeasement / liniştire a
statelor învinse în primul război mondial îşi făcea deja simţită prezenţa, au impus
Iugoslaviei o rezoluţie moderată, care atribuia doar “anumite responsabilităţi“ Ungariei.
Liga a decis constituirea unui comitet special care să facă propuneri de elaborare a două
convenţii: una dedicată „Prevenirii şi pedepsirii terorismului”, şi o a doua, privind
„Crearea Curţii Penale Internaţionale”. Prima convenţie nu a fost ratificată decât de India,
a doua nu a primit nicio ratificare, ambele căzând în desuetudine. Comitetul constituit a
fost unul activ, care a atras jurişti de prestigiu, hotărâţi să folosească ocazia pentru a
defini terorismul şi a-l scoate în afara legii. Un draft al unei asemenea convenţii a fost
gata în 1937, însă proiectul a murit odată cu Liga Naţiunilor (1938 – Munchen). Deşi nu a
apucat să fie ratificată şi pusă în practică, această convenţie poate fi considerată ca
sămânţă a dezvoltărilor viitoare. Astfel, dezbaterile au adus pentru prima dată în atenţie
problema definirii terorismului, a distincţiei între terorişti şi luptătorii pentru libertate, a
terorismului de stat. Pe o scară mai largă, această convenţie a adus pentru prima dată în
atenţie ideea că este necesară o acţiune concertată la nivel internaţional pentru a
răspunde caracterului global al terorismului.
Per ansamblu, între cele două războaie mondiale, terorismul nu a fost intens folosit,
poate pentru că a pălit în faţa grozăviilor primului război mondial, şi nu mai impresiona pe
nimeni.
b. Anii războiului rece
Anii de război care au urmat au făcut, ca şi în timpul primului război mondial, ca
terorismul să pară ceva minor în comparaţie cu orori precum bombardarea oraşelor,
genocid, asasinate în masă, crime împotriva umanităţii. Încă din 1943-1944 a început
trasarea viitorului cadru al relaţiilor internaţionale şi a structurii succesoare a Ligii
Naţiunilor. Unul din principiile care a fost pus la baza acestei construcţii a fost cel al auto-
determinării (dreptul popoarelor de a-şi determina singura soarta, fără intervenţii in
exterior), principiu ce avea să fie folosit de actori non-statali ca o justificare pentru
lansarea de provocări la adresa păcii şi stabilităţii internaţionale, inclusiv prin mijloace
teroriste.
Nu există documente care să ateste faptul că la conferinţa de la San-Francisco, la care
s-au pus bazele ONU, terorismul a fost avut în vedere ca ameninţare la adresa securităţii

4
internaţionale. Din fericire, art. 39 a lăsat la îndemâna CS ONU dreptul de a stabili ce
constituie o ameninţare la adresa păcii şi de a face recomandări în acest sens.
Războiul civil din Grecia a adus primul caz de invocare a terorismului în cadrul ONU.
Reclamând susţinerea dizidenţei comuniste de către ţările vecine (Bulgaria, Iugoslavia,
Albania), Grecia a invocat şi cazuri de „terorism” comise împotriva populaţiei civile de
către rebelii comunişti.
Mai apoi, dezvoltarea rapidă a transportului aerian în anii 50-60 a atras atenţia grupărilor
teroriste. Primele cazuri de deturnare a unor aeronave au fost înregistrate la jumătatea
anilor 50, ca o metodă de evadare din lagărul comunist. Oportunitatea a fost repede
sesizată de grupările teroriste. Aceste evoluţii au condus ICAO, Organizaţia
Internaţională a Aviaţiei Civile, agenţie ONU specializată cu sediul la Montreal, Canada,
la elaborarea draftului unor convenţii destinate la limitarea unor asemenea activităţi.
Începutul a fost modest, fără ca cuvântul „terorism” să fi fost invocat. Această evoluţie a
fost determinată de faptul că la început cazurile de deturnări erau rare, şi privite la nivelul
ONU ca o problemă mai curând locală / regională, nu ca una globală. Odată însă cu
implicarea în asemenea practici a organizaţiilor teroriste, în primul rând a celor
palestiniene, problema a devenit repede una globală. Incapabile să găsească un răspuns
eficient la această ameninţare, majoritatea statelor au ales varianta negocierii cu
teroriştii. Câteva ţări s-au îndreptat spre ONU în încercarea de a contracara această
tendinţă. Afectat de rivalităţile Războiului Rece, CS a eşuat în a oferi un răspuns la
aceste ameninţări. Efectul a fost încurajarea grupărilor teroriste de a recurge la
asemenea atacuri şi, practic, la proliferarea acţiunilor teroriste îndreptate împotriva
aeronavelor, punctul final al acestei evoluţii fiind 9/11.
După al doilea război mondial, terorismul a devenit alegerea preferată a unui larg spectru
de grupări care luptau pentru independenţă, îndeosebi grupări din Orientul Mijlociu. În
această evoluţie şi România are un rol interesant.
După războiul de 6 zile din 1967, soldat cu victoria Israelului şi umilirea celor două state
arabe aliate ale URSS, Egiptul şi Siria, şeful KGB-ului sovietic, Alexandr Saharovski, a
venit la Bucureşti cu misiune de a repara prestigiul „prietenilor arabi” ajutându-i să
organizeze operaţii teroriste pentru a intimida Israelul. Punctul de contact în această
întreprindere a fost Yasser Arafat, co-fondatorul Fatah şi cu opţiuni de stânga.
Saharovski a solicitat Securităţii române să intermedieze transferul lui Arafat şi a
asociaţilor lui la Moscova, pentru pregătire şi îndoctrinare. (Pacepa, Wall Street Journal).
Astfel, timp de un deceniu, terorismul de inspiraţie sovietică s-a manifestat plenar în
Orientul Mijlociu şi, pe o scară mai mică, în Europa. Sponsorizarea acestui terorism nu s-
a lăsat fără urmări pentru Rusia, a cărui confruntare cu teroriştii ceceni este direct legată
de acest istoric. După cum, nu mai puţin adevărat, sau chiar mai important, lupta SUA cu
AQ este direct legată cu implicarea americanilor în naşterea acestei organizaţii şi
ascensiunea lui Ossama Bin Laden, în anii conflictului din Afghanistan.
Olimpiada de la Munchen, 1972, a fost un moment de referinţă în istoricul abordării
fenomenului terorist la ONU. După atentatul comis asupra delegaţiei israeliene (şi

5
deturnarea, o lună mai târziu, a unui avion Lufthansa, când teroriştii au solicitat şi obţinut
eliberarea celor trei membri ai comandoului palestinian de la Munchen care au
supravieţuit şi au fost arestaţi), secretarul general ONU Kurt Waldheim a luat iniţiativa. El
a propus includerea pe agenda CS a unui punct intitulat „Măsuri pentru prevenirea
terorismului şi a altor forme de violenţă...” Statele arabe s-au opus, SUA a susţinut
iniţiativa şi a venit cu un draft de rezoluţie. În urma negocierilor cu toate părţile implicate,
proiectul de rezoluţie a fost diluat până ce a devenit aproape nesemnificativ (rezoluţia
3034 din 18 decembrie 1972). A inclus totuşi stabilirea unui „Comitet Internaţional Ad-
Hoc pentru Terorism” care, încredinţat Poloniei, s-a concentrat atât pe modalităţile de
acţiune ale teroriştilor, cât şi asupra cauzelor care generează terorismul, lucrările căzând
în cele din urmă în desuetudine.
Acest eşec a inhibat acţiunile de combatere a terorismului la nivel ONU pentru încă două
decenii.
Un alt eşec evident al ONU a fost incapacitatea de a contribui la soluţionarea crizei
ostaticilor americani la Teheran, declanşată la 4 noiembrie 1979 prin invadarea şi
ocuparea Ambasadei SUA la Teheran. Tot ceea ce s-a reuşit la nivel ONU a fost
adoptarea unor rezoluţii diluate, care invitau Teheranul să elibereze ostaticii şi să recurgă
la mijloace paşnice de a-şi soluţiona disputele cu SUA. La sfârşitul crizei, 444 zile mai
târziu, a fost clar că ONU a eşuat încă o dată în a fi un forum în care să poată fi discutate
cu succes atacuri teroriste şi ameninţarea pe care terorismul o reprezenta la adresa păcii
mondiale.
Sub influenţa noului lider iranian, ayatolahul Khomeini, în Liban a fost fondat Hezbollah
(Partidul lui Allah). Acesta urmărea să ducă mai departe revoluţia religioasă iraniană şi să
susţină confraţii şiiţi din Orientul Mijlociu. Hezbollah a ajutat la crearea mai multor
organizaţii teroriste mai mici.
La fel de importantă în istoria terorismului, aşa cum am punctat pe scurt şi mai devreme,
este invadarea Afghanistanului de către sovietici, care a atras musulmani din toate ţările.
Anii 80 au fost plini de incidente teroriste, fără ca terorismul să-şi fi găsit un loc
semnificativ pe agenda ONU. O scurtă trecere în revistă a incidentelor teroriste majore
ale perioadei înregistrează: 6 octombrie 1981 – asasinarea lui Anwar el Sadat; 31
octombrie 1984 – Indira Ghandi; 18 aprilie 1983 – atacarea Ambasadei SUA în Beirut; 14
aprilie 1984, 18 militari americani decedaţi în atacul cu bombă într-o discotecă din
Torrejon – Spania; 23 iunie 1985 – atacul cu bombă asupra unui avion Air India asupra
Atlanticului, 329 morţi; 5 aprilie 1986 – bombă Hezbollah într-o discotecă în Berlin; 21
decembrie 1988 – Lockerbie, 259 morţi.
Pentru a sintetiza implicarea ONU în combaterea terorismului în anii războiului rece,
până la căderea regimului comunist, putem afirma că rolul acesteia a fost unul minor.
Consiliul de Securitate era blocat de eternele rivalităţi Est-Vest, motiv pentru care
implicarea CS în abordarea acestui fenomen a fost foarte limitată. Confruntate cu
susţinerea tacită a ţărilor arabe şi a celor comuniste pentru terorismul palestinian, SUA

6
au evitat să aducă această problemă în atenţia CS, preferând să se adreseze ICAO pe
probleme strict tehnice, abordare care însă a eşuat în limitarea fenomenului.
Astfel, terorismul a fost gestionat aproape exclusiv la nivelul AG, ca o problemă generală
de relaţii internaţionale, şi nu ca una specifică, legată de un anume eveniment sau
conflict. Chiar şi în AG, discuţiile erau blocate de gruparea ţărilor arabe şi statele
africane, pentru care Palestina era un simbol al propriei lupte împotriva colonialismului.

c. Anii 90
Anii 90 au marcat o schimbare majoră pe scena relaţiilor internaţionale, prin dispariţia
unuia din cele două blocuri care a fost parte a războiului rece şi impunerea practic a
supremaţiei SUA. Pentru rolul jucat la nivel global, şi îndeosebi în lumea arabă şi în
Orientul Mijlociu, SUA au devenit repede inamicul public numărul 1 al grupărilor teroriste.
Şi acestea au cunoscut o schimbare de paradigmă, ilustrată cel mai bine de creşterea
numărului adepţilor organizaţiilor teroriste: dacă Abu Nidal avea circa 500 membri, IRA /
ETA 200-400 activişti, Brigăzile Roşii 50-75, AQ avea încă din anii ‘90 4-5000 de luptători
bine antrenaţi, răspândiţi pe tot globul.
Noul cadru la ONU, definit de dispariţia blocajelor specifice războiului rece, părea că
dădea organizaţiei şansa unui nou început, inclusiv pe dimensiunea abordării
terorismului.
CS a început să abordeze problema terorismului în anii 90, ca răspuns la anumite
evenimente. De exemplu, atacarea zborurilor Panam şi UTA a făcut obiectul unei discuţii
în CS şi a condus la sancţiuni împotriva Libiei.
Următorul subiect de terorism abordat în CS a fost cazul Sudanului, unde nucleul central
al AQ îşi găsise un safe-haven după expulzarea din Afghanistan. Sprijinită de regimul
preşedintelui Omar al Bashir, AQ a folosit teritoriul sudanez pentru a organiza atentate
teroriste împotriva SUA, context în care Washingtonul a încercat inclusiv folosirea ONU
pentru a forţa guvernul sudanez, prin sancţiuni, să renunţe la suportul oferit structurii
teroriste. Cu Rusie ezitantă în CS ONU, SUA au fost nevoite să recurgă la măsuri
unilaterale, în cooperare cu ţările vecine Sudanului, îndeosebi Etiopia şi Egipt, pentru a
sili regimul Bashir să pună presiune asupra AQ. Acestea s-au dovedit eficiente, încât
Ossama bin Laden a decis în 1996 că este cazul să se mute din Sudan.
Cu un avion în care a fost însoţit de membri familiei sale şi de bodyguarzi, Ossama bin Laden a
zburat în Pakistan, unde guvernul i-a acordat asistenţă pentru deplasarea spre regiunea tribală
din nord-vestul ţării, şi de acolo, în Afghanistan. Ossama bin Laden se întorcea astfel în spaţiul
în care, cu ani în urmă, fondase AQ. Acum şi aici s-a fondat alianţa între AQ şi regimul taliban
aflat atunci la putere în Afghanistan, în baza unei relaţii personale între Ossama bin Laden şi
mullahul Omar, şeful MT, bazată pe viziuni similare privind Islamul şi ura comună faţă de
Occident, privit ca invadator al lumii musulmane şi susţinător al Israelului.
Afghanistanul era un teatru de confruntări, deoarece retragerea trupelor sovietice nu adusese
pacea mult râvnită. Diversele facţiuni afghane, unite până atunci de ura comună împotriva
invadatorului sovietic, au început să se lupte pentru putere. În 1994 un nou grup a apărut între

7
 aceste facţiuni rivale, Mişcarea Talibani, alcătuită în principal din tineri studenţi paştuni, recrutaţi
din madrassele din Pakistan şi Afghanistan, bine inoculaţi cu idei wahhabite. În decembrie 1994
MT avea deja 12.000 de membri, iar în ianuarie 1995 învingea mişcarea Hez-i-Islami a lui
Gulbuddin Hekmatyar, ocupând Kandaharul, al doilea oraş din Afghanistan, în doar două zile.
Elita politică, militară şi de intelligence pakistaneză, impresionată de noua forţă, a văzut în ea
un aliat util pentru a controla ţara vecină după retragerea sovieticilor. Astfel, cu sprijinul armatei
şi a serviciilor de informaţii pakistaneze, MT şi-a pus inamicii pe fugă şi a obţinut în doar trei luni
controlul asupra unei treimi din Afghanistan. Tacticile lor depăşeau deseori limitele războiului. În
teritoriile controlate au impus o versiune strictă a Sharia, desfiinţând şcolile de fete, interzicând
femeilor să iasă neînsoţite pe stradă, interzicând evenimentele sportive sau culturale, obligând
bărbaţii să-şi lasă barbă, instituind pedepse severe, până la pedeapsa cu moartea, inclusiv
pentru delicte minore.
La 26 septembrie 1996 talibanii au ocupat Kabulul, doar regiunea nordică, dominantă
majoritar de o altă etnie decât cea paştună (hazarii), rămânând în afara controlului MT.
Aceasta este perioada în care AQ core s-a mutat în Afghanistan şi s-au pus bazele
alianţei între MT şi AQ.
Recunoscând rolul AQ în susţinerea unor mişcări islamiste din Rusia (cecenii) şi China
(uigurii), Departamentul de Stat a reuşit să mobilizeze Rusia şi China la ONU pentru
adoptarea unor măsuri la nivel internaţional împotriva AQ şi MT. Ca o paranteză, merită
menţionat că, în timp ce AQ era axată pe organizarea de atacuri împotriva Occidentului,
MT acorda prioritar atenţie sprijinirii unor facţiuni din spaţiul ex-sovietic ce luptau
împotriva Rusiei. Astfel, cele două mari puteri se aflau acum unite împotriva alianţei
alcătuită din MT şi AQ. La 15 oct. 1999, SUA, cu sprijinul Rusiei, a introdus în CS o
propunere de rezoluţie vizând adoptarea de sancţiuni împotriva regimului taliban pentru
suportul acordat AQ şi terorismului internaţional. Devenit Rezoluţia CS ONU 1267,
documentul marchează un moment decisiv în lupta împotriva terorismului la nivel ONU,
deschizând procedura de listare a persoanelor / entităţilor teroriste, prezentată mai jos ca
atribuţie esenţială a CS ONU în domeniul prevenirii şi combaterii terorismului.
Rezoluţia 1267 solicita expres MT să înceteze oferirea de sprijin terorismului
internaţional, să ia măsuri în teritoriul controlat pentru desfiinţarea taberelor de
antrenament terorist şi să îl predea pe Ossama bin Laden, toate acestea în termen de 30
zile.
În caz de neexecutare în termenul indicat, Rezoluţia 1267 prevedea sancţiuni punctuale,
nu sancţiuni generale împotriva Afghanistanului, care ar fi fost contraproductive având în
vedere că ţara era practic divizată, nordul fiind controlat de o altă forţă politică decât MT.
Mai mult, sancţiunile nu vizau nici măcar partea de Afghanistan controlată de MT, ci
vizau explicit anumite entităţi şi indivizi care urmau a fi identificaţi şi incluşi pe o listă de
sancţiuni (obs: exista un precedent în acest sens, în acelaşi an, 1999, sancţiunile
împotriva Serbiei în contextul conflictului din Kosovo fiind direcţionat expres către
anumite entităţi şi persoane oficiale). În acest scop, s-a constituit un comitet special, aşa
numitul comitet 1267.
Ameninţarea cu sancţiunile nu i-a impresionat însă pe talibani. Arătându-se dispuşi să
discute chestiunea Ossama bin Laden, aceştia au precizat că predarea acestuia către

8
SUA iese din calcul, propunând convocarea unui grup de clerici islamici care să-i
hotărască soarta.
A devenit destul de repede clar că Rezoluţia 1267 nu era de natură să determine MT să-
şi schimbe politica şi să influenţeze evoluţia situaţiei din Afghanistan. Când a devenit clar
că MT nu-şi va schimba poziţia ca urmare a sancţiunilor, SUA împreună cu Rusia, a
constituit un grup de lucru bilateral pentru a analiza noi măsuri ce ar putea fi luate
împotriva MT. Grupul era în plină activitate când a survenit un nou atac terorist de marcă,
purtând semnătura lui Ossama bin Laden: 12 oct 2000, USS Cole, Aden. Ca efect,
grupul a produs rapid un nou proiect de rezoluţie ONU. Circulat şi adoptat rapid ca
Rezoluţia CS ONU 1333/2000, aceasta a adăugat la rezoluţia precedentă un embargou
al armelor către Afghanistan, interdicţii de călătorie pentru liderii talibani, interdicţia livrării
de precursori utilizaţi în producţia de droguri din Afghanistan. Pentru prima dată în istoria
ONU, erau vizaţi de sancţiuni indivizi şi entităţi comerciale sau non-guvernamentale
pentru suportul acordat unor structuri teroriste.
Ulterior, s-a instituit un mecanism de monitorizare a modului de aplicare a sancţiunilor,
vizând îndeosebi modul în care ţările vecine respectau prevederile rezoluţiei. În fapt,
echipa de experţi ce trebuia să monitorizeze sancţiunile nu a mai fost niciodată
constituită, ca urmare a tacticilor de amânare aplicate de membri cheie ai ONU, opuşi
constituirii unui asemenea mecanism. Oricum, în scurt timp, ca urmare a 9/11, acest
mecanism a devenit desuet.
Acesta era stadiul măsurilor contra terorismului la nivel ONU anterior momentului 11
septembrie 2001. Deşi nu s-au bucurat de un sprijin răspândit înainte de 9/11, în cadrul
ONU fuseseră adoptate o serie de rezoluţii pe baza cărora s-au construit după 9/11
elementele cheie ale sistemului CT global.

d. 9/11
Este un adevăr universal recunoscut că 9/11 a schimbat paradigma terorismului şi,
implicit, a contraterorismului.
Minoru Yamasaki, cel care a proiectat World Trade Center, l-a gândit drept „un simbol viu
al atenţiei acordată de omenire păcii mondiale”. La 11 septembrie, teroriştii au atacat şi
distrus acest simbol puternic al cooperării internaţionale.
Punctând una din trăsăturile importante ale terorismului contemporan, şi anume impactul
mediatic vizat, Brian Jenkins firma că „teroriştii nu vor o mulţime de oameni morţi.
Teroriştii vor o mulţime de oameni privind la atentate”. 9/11 a schimbat lucrurile şi în
acest domeniu, al numărului de victime. Trendul ultimilor ani este de creştere a numărului
de victime în atentate. Popularitatea fiind oricum asigurată, teroriştii au nevoie de lovituri
mari pentru a-şi asigura o audienţă sporită. Ne-am mutat de la terorismul de audienţă în
masă la terorismul de ucidere în masă. E ceea ce a fost numit „hiperterorism”.
După 9/11, a fost de asemenea mai clar că limitele previzibile ale ariei de manifestare a
terorismului – tradiţional alocată unei zone/regiuni conflictuale deschise – au dispărut în
9
ultimii ani, atentatele teroriste de la Madrid (11 martie 2004), Londra (7 iulie 2005)
impunând tendinţa extinderii ţintelor vizate de terorişti în afara arealului beligerant.
Întrebarea este ce poate face o societate democratică, fără a-şi compromite idealurile,
pentru a-i stopa pe cei asemenea celor 19 terorişti, şi care este rolul pe care organismele
internaţionale îl pot juca în acest proces.
9/11 a marcat o schimbare majoră nu doar în evoluţia fenomenului terorist, ci şi în ceea
ce priveşte rolul ONU în domeniu. Dezvoltat progresiv în ultimele decenii, acesta s-a
accentuat după 9/11, catalizatorul acestei evoluţii fiind manifestarea terorismului ca
fenomen global (vezi repartiţia pe naţiuni a atentatorilor şi persoanelor decedate la 9/11).
Viteza cu care s-a avansat după 9/11 în stabilirea arhitecturii CT la nivel mondial este
apreciabilă, în special în condiţiile reţinerii istorice a statelor membre, şi îndeosebi a
marilor actori, de a aborda terorismul internaţional în cadrul ONU. 
Reacţia după 9/11 a fost promptă. Pe 12 septembrie a fost convocat CS ONU, ocazie cu
care toţi membrii acestui for şi-au exprimat susţinerea pentru SUA, fiind adoptată în
unanimitate Rezoluţia 1368, care condamna în termeni fără echivoc atentatele teroriste
din ziua precedentă, chemând comunitatea internaţională să contribuie la aducerea
făptaşilor în faţa justiţiei şi să dubleze eforturile pentru prevenirea actelor teroriste.
Dreptul statelor la autoapărare este clar stipulat în art. 51, care menţionează că în faţa
unui atac armat asupra unui stat membru CS poate lua măsurile necesare pentru a
menţine pacea şi stabilitatea. Până la 9/11, prin atac armat se înţelegea implicit atac al
unei entităţi statale şi nu al teroriştilor sau al grupărilor de crimă organizată. Cazul
bombardamentului la Tripoli: SUA au fost condamnate pentru că s-a considerat că atacul
terorist de la discoteca din Berlin nu justifică violarea suveranităţii Libiei, răspunsul
„normal” fiind în domeniul law-enforcement.
9/11 a schimbat această paradigmă. Rezoluţia 1368, adoptată a doua zi, invocă dreptul
la auto-apărare în faţa unui asemenea atac, fără a se mai considera necesar ca un stat
să fie implicat. Două săptămâni mai târziu, 1373 menţiona din nou dreptul la auto-
apărare, eliminând astfel posibilitatea ca rezoluţia 1368 să fie ulterior interpretată ca una
emoţională, adoptată sub impulsul atentatelor. O serie de rezoluţii ulterioare sau
declaraţii adoptate de alte foruri internaţionale au statuat astfel treptat faptul că
autoapărarea menţionată la art. 51 poate fi invocată şi în raport cu atacul unei entităţi
non-statale. Paradigma de abordare specifică law-enforcement nu a fost abandonată,
dovadă că 9/11 a fost urmat de o amplă cooperare internaţională între agenţiile din
diferite state, dar acestui instrument i s-a adăugat încă unul în panoplia armelor de luptă
împotriva terorismului: operaţiunile militare.
Există o serie de precondiţii pentru a recurge la auto-apărare într-un caz de terorism:
necesitatea /să nu există o altă modalitate de a combate ameninţarea – de exemplu,
operaţiunile de law enforcement să nu fie suficiente) şi proporţionalitatea – măsurile luate să fie
pe măsura ameninţării. Răspunsul nu trebuie să fie neapărat egal, ci proporţionat. Un al treilea
criteriu, deşi nu a fost menţionat până acum de Curtea Internaţională de Justiţie este iminenţa –
un atac să fie iminent.

10
 Operaţiunea Enduring Freedom a fost prima operaţiune contrateroristă majoră desfăşurată
conform principiului dreptului la autoapărare. Cu privire la necesitate, este clar că măsurile
adoptate până în acel moment de SUA nu au fost suficiente, deci erau necesare unele pe un alt
plan, care să elimine safe-haven-ul de unde se pregăteau atacuri teroriste. Cea mai bună
dovadă a proporţionalităţii acţiunii este faptul că aceasta nu a eliminat complet AQ (deci nu se
poate spune că s-a folosit forţa excesiv).
OEF ridică o altă problemă de drept internaţional: violează integritatea teritorială a statului care
adăposteşte teroriştii. În acest caz, dreptul de auto-apărare se loveşte de dreptul
Afghanistanului de integritate teritorială. În acest caz, trebuie luate în calcul şi obligaţiile care le
au statele nu doar drepturile. Astfel statele sunt obligate să ia măsuri ca teritoriul lor să nu fie
folosit în detrimentul altor state, în cazul de faţă să nu ofere protecţie teroriştilor. În cazul
talibanilor, au existat mai multe rezoluţii ale CS care le cereau să pună capăt activităţilor
teroriste desfăşurate pe teritoriul pe care îl controlau .
În paralel cu obţinerea suportului comunităţii internaţionale, SUA au început pregătirile pentru
un răspuns imediat şi puternic, destinat lovirii AQ şi înlăturării de la putere a MT. La 21
septembrie, doar 10 zile de la atentat, preşedintele George W. Bush a aprobat planurile de
intervenţie militară în Afghanistan şi a cerut Departamentului de Stat să asigure coordonarea cu
NATO şi cu alţi parteneri.
La 7 octombrie 2001, forţele aeriene ale SUA şi Marii Britanii au atacat bazele MT din Kabul şi
Kandahar. La 13 noiembrie forţele MT s-au retras din Kabul, iar câteva zile mai târziu Alianţa
Nordului ocupa oraşul. Cu ajutorul SUA, a fost constituit rapid un guvern interimar, iar la
sfârşitul lui noiembrie situaţia părea a se fi stabilizat, cu MT şi AQ retrase într-o regiune
restrânsă din zona muntoasă a Afghanistanului (Tora Bora).
Sub auspiciile ONU, reprezentanţi ai facţiunilor care luptaseră împotriva Talibanilor au semnat,
la 5 decembrie 2001, la Bonn, un tratat de pace, prin care se agrea constituirea unui guvern
interimar condus de liderul paştun moderat Hamid Kharzai.
Liderii SUA nu erau însă decişi în privinţa rolului ce urma să fie atribuit ONU în lupta
împotriva terorismului, date fiind disputele cu privire la definiţia terorismului şi eşecurile
anterioare ale organizaţiei de a combate terorismul palestinian, văzut de multe state
membre ONU ca o expresie a luptei pentru libertate. De ce situaţia ar fi fost diferită
acum? Ca urmare, adepţii măsurilor de forţă în cadrul administraţiei Bush insistau că
victoria asupra terorismului trebuie obţinută pe câmpurile de bătălie, şi nu prin convenţii
internaţionale sau în curţile de justiţie. Totuşi, linia moderată a avut câştig de cauză şi
Colin Powell a reuşit să-l convingă pe preşedinte că ONU poate juca un rol important în
lupta împotriva AQ şi terorismului internaţional, incriminând terorismul şi furnizând SUA
autoritatea legală internaţională şi morală de a lupta împotriva terorismului. Un grup de
experţi din cadrul Administraţiei a întocmit draftul unei rezoluţii ONU, adoptat ca
Rezoluţia 1373 din 28 septembrie 2001, impunând, pentru prima dată, tuturor statelor
membre să ia măsuri împotriva terorismului şi a statelor care îl susţin / sponsorizează.
Statele membre au fost obligate să adopte legi interne care să incrimineze terorismul şi
să permită trimiterea în faţa instanţei a celor implicaţi în activităţi teroriste. Rezoluţia 1373
a fost prezentată ca fiind cea mai completă măsură anti-teroristă adoptată vreodată de
ONU.

11
Odată cu adoptarea acestei rezoluţii, considerăm încheiată partea de istoric al abordării
terorismului în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, şi ne propunem o prezentare a
mecanismului actual existent la nivelul ONU, cu accent pe prezentarea actorilor relevanţi
(Consiliul de Securitate, Adunarea Generală, UNODC) şi a măsurilor adoptate de aceştia
în domeniul CT.

IV. Structuri / domenii de acţiune de a ONU în prevenirea şi combaterea terorismului

a. Consiliul de Securitate
Consiliul de Securitate este cel mai important organism al ONU, având posibilitatea de a
emite rezoluţii obligatorii, în condiţiile capitolului VII al Cartei ONU. CS joacă la nivelul
ONU un fel de rol jucat de guvern la nivel naţional (mai ales că are activitate
permanentă, spre deosebire de AG), însă fără limitele reprezentate la nivel naţional de
separaţia puterilor, societatea civilă etc. Practic, CS este centrul sistemului CT al ONU.
CS a acţionat atât ca un executiv, impunând sancţiuni şi restricţii, dar şi ca un legislator,
sens în care a emis rezoluţii asimilabile unor norme internaţionale în materie. Cu privire
la acest aspect, trebuie menţionat că terorismul şi-a găsit cu greu drumul în legea
internaţională. În mod tradiţional, legea internaţională recunoaşte doar actori statali.
După 11 septembrie, regimul internaţional aplicabil terorismului a stârnit ample
controverse. În secolul 20, terorismul, chiar şi transnaţional, era privit exclusiv ca subiect
al legii penale interne şi cooperării internaţionale între structurile legale abilitate. Când
SUA au acţionat în afara acestui context (Operaţiunea El Dorada, atacul asupra
cartierului general din Tripoli a lui Muamar Ghadaffi), condamnările nu au întârziat să
apară.
Pe măsură ce ameninţarea teroristă a crescut în intensitate, limitarea răspunsului la
terorism strict pe dimensiunea law enforcement a fost pusă sub semnul întrebării. De
exemplu, la atacurile asupra ambasadelor SUA din Tanzania şi Kenya 1998, SUA au
răspuns bombardând bazele de antrenament al AQ din Afghanistan. De data aceasta,
atacurile au generat critici minime. Aceasta a anticipat reacţia minimă faţă de răspunsul
SUA la 9/11, concretizat în atacarea Afghanistanului. Comunitatea internaţională a
sprijinit Operaţiunea Enduring Freedom ca fiind legală şi justificată. Acest răspuns a
semnalat o schimbare majoră a cadrului internaţional care guvernează prevenirea şi
combaterea terorismului.
Operaţiunile de law enforcement rămân o componentă cheie a strategiei contrateroriste,
dar răspunsul militar s-a înscris clar ca modalitate legală la care statele pot apela pentru
combaterea terorismului transnaţional. Încă mai există controverse privitoare la acest
aspect, prin prisma faptului că în mod tradiţional terorismul era combătut prin operaţiuni
de law enforcement, nu prin operaţiuni militare.
Care este cadrul legal internaţional de utilizare a forţei militare ca instrument de
prevenire şi combatere a terorismului?

12
Legea internaţională privind folosirea forţei militare poate fi divizată în jus ad bellum şi jus
in bello. Prima reglementează situaţiile în care statele apelează la forţa militară pentru
apărarea interesului naţional (autoapărare, apărare colectivă, rezoluţii ale CS etc. – mai
clar, cum se declară sau începe un război). Cea de-a doua, etichetată şi ca legea
umanitară internaţională, se referă la cum poate fi aplicată forţa odată ce ostilităţile au
început – nu face obiectul discuţiei noastre.
Cu privire la dimensiunea Jus ad bellum, există o justificare pentru operaţiuni militare de
combatere a terorismului: mandat CS ONU, în baza art. 39 din Carta ONU (primul articol
din capitolul VII – „Acţiunea în caz de ameninţări împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi
de acte de agresiune”), referitoare la o situaţie care reprezintă un act de agresiune sau o
ameninţare la adresa păcii. O dată ce CS consideră că sunt condiţii pentru invocarea art.
39, poate decide acţiuni neobligatorii, conform art. 41. Dacă acestea nu dau roade, poate
autoriza acţiunea militară conform art. 42.
Articolul 41 - Consiliul de Securitate poate hotărî ce măsuri, care nu implică
folosirea forţei armate, trebuie luate spre a se da urmare hotărârilor sale şi poate
cere Membrilor Naţiunilor Unite să aplice aceste măsuri. Ele pot să cuprindă
întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor feroviare,
maritime, aeriene, poştale, telegrafice, prin radio şi a altor mijloace de
comunicaţie, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice.
Articolul 42 - În cazul în care Consiliul de Securitate va socoti că măsurile
prevăzute în Articolul 41 nu ar fi adecvate ori că s-au dovedit a nu fi adecvate, el
poate întreprinde, cu forţele aeriene, navale sau terestre, orice acţiune pe care o
consideră necesară pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii
internaţionale. Această acţiune poate cuprinde demonstraţii, măsuri de blocadă şi
alte operaţiuni executate de forţe aeriene, maritime sau terestre ale Membrilor
Naţiunilor Unite.
CS a găsit în multiple situaţii că terorismul poate fi vizat în condiţiile art. 39: Rezoluţia
1267 (1999) privind sancţiuni la adresa MT şi AQ; 1264 (1999) privind violenţe în Timorul
de Est; Rezoluţia 1368 (2001) privind condamnarea atacurilor de la 9/11 şi solicitarea de
a coopera pentru combaterea terorismului; Rezoluţia 1373 (2001), similar.
În prezent, este o practică comună ca CS să condamne atacurile teroriste majore şi să le
citeze ca ameninţare la adresa păcii. În pofida referirilor repetate la terorism în condiţiile
art. 39, CS nu a ajuns niciodată să autorizeze acţiunea militară împotriva teroriştilor în
condiţiile art. 42. Mai curând, a încurajat sau chiar a solicitat cooperarea internaţională în
combaterea terorismului şi a adoptat sancţiuni împotriva statelor suspectate că susţin
terorismul. Faptul că terorismul a fost catalogat ca o ameninţare la adresa păcii în
condiţiile art. 39 nu lasă dubii asupra faptului că CS ar putea aproba, la nevoie, acţiunea
militară împotriva teroriştilor.
Revenind la rolul CS în domeniul acţiunii CT a ONU, acest organism are o preeminenţă
clar vizibilă şi în domeniul măsurilor de prevenire a terorismului (cu alte cuvinte, nu în caz
de criză teroristă, în care este necesară adoptarea de măsuri imediate, în forţă, împotriva

13
unei / unor organizaţii teroriste), reflectată în două atribuţii foarte importante: cea de
listare a unor entităţi teroriste (cu implicaţii şi în plan naţional) şi cea de emitere a unei
„legislaţii globale” în domeniu.
Astfel, un prim domeniu de acţiune al CS în domeniul prevenirii şi combaterii terorismului
îl reprezintă listarea persoanelor şi entităţilor suspecte că sunt implicate în / sprijină
activităţi teroriste.
Mecanismul este reglementat în principal de Rezoluţia CS ONU 1267 (1999), vizând în
principal entităţi asociate Al Qaida şi Mişcării Talibane. Aplicarea rezoluţiei a demonstrat
însă că ONU nu este un format foarte eficient şi mai ales rapid în impunerea de
sancţiuni. Astfel, a luat o lună de la intrarea în vigoare a sancţiunilor pentru ca Comitetul
1267 să redacteze o listă a asset-urilor MT (în primul rând avioane) care să fie blocate în
terţe state. Mai apoi, redactarea listei entităţilor şi persoanelor ce urmau a fi vizate de
sancţiuni a luat circa jumătate de an, timp suficient pentru liderii talibani şi structurile
statului afghan să ia măsuri de transfer în locuri sigure a bunurilor şi fondurilor ce urmau
a fi blocate. De asemenea, una din ţările vecine, Iranul, a sfidat aproape deschis ONU,
deschizând graniţa cu Afghanistanul şi anunţând că relaţiile comerciale cu acest stat se
vor desfăşura normal.
Chiar o parte din statele membre au semnalat faptul că regimul sancţionator din 1267
risca să fie depăşit de cursul evenimentelor, ca urmare a evoluţiilor rapide de pe teren.
Lista consolidată a indivizilor şi entităţilor care susţineau terorismul în Afghanistan
cuprindea doar un mic număr de număr operativi Al-Qaeda. Mai mult decât atât, AQ s-a
mişcat repede spre o structură descentralizată, iar statele membre erau îngrijorate că
mulţi lupi singuratici sau „homegrown” terorişti nu erau incluşi pe lista consolidată.
Regimul sancţionator introdus prin rezoluţia 1267 a fost slăbit însă prin lipsa de
performanţă a Consiliului de Securitate de a introduce un mecanism coercitiv pentru
impunerea sancţiunilor incluse în rezoluţie şi prin reţinerea de a nominaliza şi a pune
astfel pe o „listă a ruşinii” statele care nu s-au conformat rezoluţiei.
Grupul de Monitorizare iniţial, care avea dreptul de a nominaliza statele care nu s-au
conformat rezoluţiei, a fost ulterior transformat într-o Echipă de Monitorizare, atent
supravegheată de Comitetul 1267 şi Secretariatul ONU, transformată astfel dintr-un
organism de experţi într-un organism politic, ale cărui decizii erau influenţate de raportul
de forţe din CS puternic politizat.
Iniţial, nu exista un mecanism de apel - CS declara o entitate ca teroristă şi toate statele
erau obligate să aplice măsura.
Mecanismul a fost îmbunătăţit ulterior, îndeosebi prin Rezoluţia nr. 1822 (2008) privind
ameninţările la adresa păcii şi securităţii internaţionale, cauzate de actele teroriste.
Această rezoluţie:
1. reiterează măsurile de îngheţare a fondurilor şi a resurselor economice (par.1a),
interdicţii de intrare şi de tranzit pe teritoriul statelor membre (par.1b) şi embargo asupra
armamentului (par.1c)

14
2. introduce noi standarde procedurale privind listarea, delistarea, revizuirea şi
gestionarea listei şi implementarea măsurilor.
Rezoluţia 1822/2008 aduce ca elemente de noutate:
 revizuirea sancţiunilor impuse anterior împotriva Al Qaida şi talibanilor şi a
persoanelor asociate cu aceştia;
 revizuirea procedurilor de gestionare a listei persoanelor şi entităţilor supuse
sancţiunilor.
Schimbarea centrală adusă mecanismului Comitetului 1267 prin această rezoluţie este
reprezentată de revizuirea – la interval de un an – şi continuă a listei persoanelor şi
entităţilor asociate cu Al Qaida şi talibanii, precum şi la necesitatea ca până la 30 iunie
2010 să fie revizuite toate numele incluse pe listă. De asemenea, Comitetul 1267 va
trebui să-şi actualizeze permanent Ghidul de procedură, spre a asigura respectarea
standardelor procedurale pentru persoanelor entităţile listate.
O primă actualizare a listei a fost operată imediat după apariţia rezoluţiei 1822. La 1 şi 3
iulie 2008, Comitetul pentru sancţiuni al CS ONU a decis modificarea listei persoanelor,
grupurilor şi entităţilor cărora ar trebui să li se aplice îngheţarea fondurilor şi resurselor
economice. Lista actualizată este permanent disponibilă pe website-ul Comitetului 1267-
(http://www.un.org/sc/committees/1267/aq_sanctions_list.shtml). La 31 martie 2008, lista
avea 482 de nume - 142 persoane asociate cu talibanii, 228 de persoane şi 112 entităţi
asociate cu Al Qaida.
O altă îmbunătăţire a mecanismului de listare prevede din 2009 existenţa unui
ombudsman, care poate contacta entitatea listată, poate solicita informaţii asupra
acesteia şi poate formula propuneri de delistare către CS ONU. Delistarea trebuie
aprobată de toţi membrii Comitetului 1267, care nu trebuie să-şi motiveze un eventual
refuz.
O revizuire consistentă a mecanismului de listare a fost realizată prin Rezoluţia 2083
(2012), adoptată pe 17 decembrie 2012, prevede în mod expres actele/acţiunile datorită
cărora o persoană fizică sau juridică este listată. Acestea sunt:
 participarea la finanţarea, planificarea, facilitarea, pregătirea sau săvârşirea de
acte sau activităţi de către, împreună cu, sub numele, în numele sau în sprijinul;
 furnizarea, vânzarea sau transferul de arme şi materiale conexe;
 recrutare pentru terorism;
 sprijinirea actelor sau activităţilor AQ sau orice celulă, afiliat, grup dizident sau
derivat al acestuia.
Comitetul 1267 acţionează în sensul includerii pe Listă a noilor nume pe baza propunerilor primite
de la statele membre, conform paragrafului 10 din R. 2083/2012. Statele membre sunt încurajate şi
sprijinite să implementeze un mecanism naţional sau o procedură de identificare şi analiză a
numelor ce vor fi propuse spre includere pe Lista de Sancţiuni AQ şi să numească un punct de
contact la nivel naţional pentru realizarea armonizării legislative la nivel naţional cu nominalizările la
Listă.

15
 Înainte ca un stat membru să propună un nume pentru a fi adăugat la Listă, este recomandată, pe
cât posibil, efectuarea de investigaţii preliminare privind locaţia şi/sau localizarea persoanei/entităţii
nominalizate, precum şi naţionalitatea acesteia, cu scopul adunării a cât mai multor informaţii
adiţionale. Statelor le este recomandată propunerea cât mai rapid posibil, chiar şi concomitent cu
strângerea de dovezi privind asocierea persoanei/entităţii nominalizate cu AQ. În acelaşi timp însă,
nu constituie o condiţie, o premisă aducerea în judecată a persoanei/entităţii înainte ca aceasta să
fie nominalizată la Listă, deoarece sancţiunile au un scop preventiv.
Odată cu propunerea de listare, statelor membre li se recomandă să furnizeze Comitetului şi o
descriere detaliată a cazului, aspect ce va constitui în viitor baza, justificarea pentru listarea
persoanei/entităţii.
De asemenea, Rezoluţia 2083 reglementează suplimentar şi mecanismul de delistare,
care poate să apară în patru situaţii:
 solicitare de delistare înaintată de un stat membru.
Statele membre pot solicita în orice moment Comitetului delistarea indivizilor, grupurilor sau
entităţilor aflate pe Lista AQ de sancţiuni. Statelor membre li se recomandă să se consulte înaintea
înaintării cererii şi cu statele terţe, care au solicitat listarea dacă este cazul, statele a căror
naţionalitate o are persoana sau unde este înregistrată entitatea în cauză.
 - solicitare de delistare înaintată de un stat terţ;
 - solicitare de delistare înaintată prin intermediului Biroului Ombusmanului;
 - solicitare de delistare pentru persoane decedate.

Ca evaluare a eficienţei atributului Consiliului de Securitate de listare a unor persoane /

entităţi, trebuie menţionat că aceste rezoluţii au fost chiar eficiente în cazurile Libia şi
Sudan. Ele au făcut ca sprijinul pentru terorişti să fie costisitor, şi cumulat cu stimulentele
oferite pentru a o schimbare de politică, au determinat în cele din urmă evoluţii în acest
sens. De asemenea, ele au încercat să transmită un mesaj general statelor sponsor ale
terorismului. În particular, SUA vedeau în acea perioadă acest tip de răspuns multilateral
concertat faţă de terorism ca un important factor de descurajare a statelor care suportau
acte sau grupuri teroriste.
În schimb, sancţiunile împotriva talibanilor nu au fost eficiente. Pentru că Afghanistanul
nu era un stat cu o economie oficială puternică, majoritatea veniturilor provenind din
traficul de droguri şi chiar de la AQ – de unde şi interesul de a oferi un safe haven
acesteia.
Ca limită a procesului de listare, a fost menţionat faptul că R 1267 impune sancţiuni
entităţilor suspectate de finanţarea terorismului, dar fără limitele / cadrul unui proces
penal, fără acele „cheks and balances” pe care le presupune un asemenea proces. Ca
dovadă, în cazul unor indivizi introduşi pe liste, când au fost prinşi şi judecaţi acuzarea
nu a mers pe faptul că sunt pe liste, ci pe dovedirea faptelor concrete în care au fost
implicaţi, semn a lipsei de substanţă din punct de vedere legal al plasării pe liste.
Multe state au implementat sancţiunile asupra unor indivizi invocând doar listarea lor de
către ONU. În 2010, Curtea Supremă de Justiţie a Marii Britanii a decis că asemenea

16
măsuri sunt ilegale, câtă vreme în 1946, când a autorizat aderarea la ONU, Parlamentul
nu putea intenţiona să autorizeze sancţiuni individuale permanente şi puternice, printr-un
proces de listare la nivelul CS care nu prevede posibilitatea de recurs în justiţie.
Sunt tot mai numeroase cazuri în care indivizi au câştigat procese la instanţele naţionale
(UK, Canada), sau la Curtea Europeană de Justiţie împotriva listării, pe motivul
identificării greşite, lipsei probelor. Argumentele nu au vizat ilegalitatea listării de către
CS, ci modul implementării. Chiar şi aşa, invalidarea în justiţie a numeroase sancţiuni
impuse de CS ridică un semn de întrebare.
Ca idee, argumentaţia unui judecător canadian, care a dat câştig de cauză reclamantului
(Abdelrazik vs Canada, un proces care a făcut multă vâlvă peste ocean, acesta fiind în cele din
urmă scos de pe listele 1267 în 2011, 20 noiembrie):
„Îmi adaug numele la lista celor care văd regimul Comitetului 1267 ca o negare a remediilor
legale de bază şi ca nesustenabil în cadrul principiilor internaţionale ale drepturilor omului. Nu
există nimic în procedura de listare / delistare care să recunoască principiile naturale ale justiţiei
sau care să furnizeze o bază procedurală corectă. Procedura de listare / delistare a Comitetului
1267 nu include nici măcar un drept limitat de audiere. Cu greu poate fi spus că procesul
Comitetului 1267 întruneşte cerinţele de independenţă şi imparţialitate când, aşa cum este
cazul Abdelrazik, naţiunea care solicită listarea este parte a corpului care decide dacă să listeze
sau, la fel de important, să delisteze o persoană. … Regimul Comitetului 1267 este, aşa cum
am observat la audieri, pentru o persoană listată, nu diferit de Procesul lui Kafka, când cineva
se trezeşte dimineaţa şi, din raţiuni care nu îi sunt dezvăluite, este arestat şi judecat pentru o
crimă neprecizată”.
În acest sens, ultimele modificări ale cadrului ONU de listare / delistare (Rezoluţia 2083)
aduce un plus de credibilitate sistemului, prin introducerea unor măsuri asiguratorii.
Procesul continuu de revizuire şi actualizare a listei are o importanţă deosebită, prin
faptul că aduce un plus de credibilitate măsurilor de sancţionare şi măreşte capacitatea
statelor membre de a implementa în mod eficient aceste măsuri. Revizuirile succesive
fac din Lista de Sancţiuni AQ un document dinamic, viu, care asigură un răspuns mai
bun la ameninţările continue şi în dezvoltare ale AQ şi indivizilor şi organizaţiilor asociate
acesteia.

O a doua direcţie majoră de acţiune a CS o reprezintă adoptarea „legislaţiei globale” în

domeniul prevenirii şi combaterii terorismului, „atribut” al CS s-a materializat prin
emiterea unor rezoluţii ale CS cu valoare legislativă, care creează normă internaţională
în domeniu.
Dreptul CS de a legifera în domeniu nu este clar înscris în Carta ONU, motiv pentru care
a trezit şi unele obiecţii. În primul rând, pentru că impune reguli statelor fără ca acestea
să-şi dea expres consimţământul (în CS sunt 15 state, mult mai puţin faţă de membrii
ONU). Rezoluţiile CS nu au o formă de „opt out”, singura posibilitate (mai mult teoretică)
pentru un stat de a refuza aplicarea rezoluţiei fiind de a se retrage din ONU. De exemplu,
R1540 a atras proteste vehemente, la vremea respectivă, din partea Indiei şi
Pakistanului.

17
Este considerată ca „rezoluţie legislativă” în domeniul CT Rezoluţia 1373 din 2001,
preambulul acesteia făcând clar referire la abordarea unei probleme generale. R 1363 nu
are o limită temporală de aplicare, referirile sugerând că problema va exista pe termen
nedefinit. De asemenea, caracterul „legislativ” al rezoluţiei 1373 este demonstrat şi de
mecanismul de monitorizare pus în funcţiune pentru a asigura respectarea acesteia.
Textul original al rezoluţiei, adoptată în urma atentatelor de la 11 septembrie 2001, este:
“The Security Council,
“Acting under Chapter VII of the Charter of the United Nations,
“1. Decides that all States shall:
“(a) Prevent and suppress the financing of terrorist acts;
“(b) Criminalize the willful provision or collection, by any means, directly or indirectly, of funds by
their nationals or in their territories with the intention that the funds should be used, or in the
knowledge that they are to be used, in order to carry out terrorist acts;
“(c) Freeze without delay funds and other financial assets or economic resources of persons
who commit, or attempt to commit, terrorist acts or participate in or facilitate the commission of
terrorist acts; of entities owned or controlled directly or indirectly by such persons; and of
persons and entities acting on behalf of, or at the direction of such persons and entities,
including funds derived or generated from property owned or controlled directly or indirectly by
such persons and associated persons and entities;
“(d) Prohibit their nationals or any persons and entities within their territories from making any
funds, financial assets or economic resources or financial or other related services available,
directly or indirectly, for the benefit of persons who commit or attempt to commit or facilitate or
participate in the commission of terrorist acts, of entities owned or controlled, directly or
indirectly, by such persons and of persons and entities acting on behalf of or at the direction of
such persons;
“2. Decides also that all States shall:
“(a) Refrain from providing any form of support, active or passive, to entities or persons involved
in terrorist acts, including by suppressing recruitment of members of terrorist groups and
eliminating the supply of weapons to terrorists;
“(b) Take the necessary steps to prevent the commission of terrorist acts, including by provision
of early warning to other States by exchange of information;
“(c) Deny safe haven to those who finance, plan, support, or commit terrorist acts, or provide
safe havens;
“(d) Prevent those who finance, plan, facilitate or commit terrorist acts from using their
respective territories for those purposes against other States or their citizens;
“(e) Ensure that any person who participates in the financing, planning, preparation or
perpetration of terrorist acts or in supporting terrorist acts is brought to justice and ensure that,
in addition to any other measures against them, such terrorist acts are established as serious
criminal offences in domestic laws and regulations and that the punishment duly reflects the
seriousness of such terrorist acts;
“(f) Afford one another the greatest measure of assistance in connection with criminal
investigations or criminal proceedings relating to the financing or support of terrorist acts,
including assistance in obtaining evidence in their possession necessary for the proceedings;

18
“(g) Prevent the movement of terrorists or terrorist groups by effective border controls and
controls on issuance of identity papers and travel documents, and through measures for
preventing counterfeiting, forgery or fraudulent use of identity papers and travel documents;
“3. Calls upon all States to:
“(a) Find ways of intensifying and accelerating the exchange of operational information,
especially regarding actions or movements of terrorist persons or networks; forged or falsified
travel documents; traffic in arms, explosives or sensitive materials; use of communications
technologies by terrorist groups; and the threat posed by the possession of weapons of mass
destruction by terrorist groups;
“(b) Exchange information in accordance with international and domestic law and cooperate on
administrative and judicial matters to prevent the commission of terrorist acts (NB: explicabil,
câtă vreme 9/11 a fost rezultat al eşecului intelligence, în special al schimbului de intelligence);
“(c) Cooperate, particularly through bilateral and multilateral arrangements and agreements, to
prevent and suppress terrorist attacks and take action against perpetrators of such acts;
“(d) Become parties as soon as possible to the relevant international conventions and protocols
relating to terrorism, including the International Convention for the Suppression of the Financing
of Terrorism of 9 December 1999;
“(e) Increase cooperation and fully implement the relevant international conventions and
protocols relating to terrorism and Security Council resolutions 1269 (1999) and 1368 (2001);
(f) Take appropriate measures in conformity with the relevant provisions of national and
international law, including international standards of human rights, before granting refugee
status, for the purpose of ensuring that the asylum seeker has not planned, facilitated or
participated in the commission of terrorist acts;
“(g) Ensure, in conformity with international law, that refugee status is not abused by the
perpetrators, organizers or facilitators of terrorist acts, and that claims of political motivation are
not recognized as grounds for refusing requests for the extradition of alleged terrorists;
“4. Notes with concern the close connection between international terrorism and transnational
organized crime, illicit drugs, money-laundering, illegal arms-trafficking, and illegal movement of
nuclear, chemical, biological and other potentially deadly materials, and in this regard
emphasizes the need to enhance coordination of efforts on national, subregional, regional and
international levels in order to strengthen a global response to this serious challenge and threat
to international security;
“5. Declares that acts, methods, and practices of terrorism are contrary to the purposes and
principles of the United Nations and that knowingly financing, planning and inciting terrorist acts
are also contrary to the purposes and principles of the United Nations;
“6. Decides to establish, in accordance with rule 28 of its provisional rules of procedure, a
Committee of the Security Council, consisting of all the members of the Council, to monitor
implementation of this resolution, with the assistance of appropriate expertise, and calls upon all
States to report to the Committee, no later than 90 days from the date of adoption of this
resolution and thereafter according to a timetable to be proposed by the Committee, on the
steps they have taken to implement this resolution;
“7. Directs the Committee to delineate its tasks, submit a work programme within 30 days of the
adoption of this resolution, and to consider the support it requires, in consultation with the
Secretary-General;

19
 “8. Expresses its determination to take all necessary steps in order to ensure the full
implementation of this resolution, in accordance with its responsibilities under the Charter;
“9. Decides to remain seized of this matter.”

Rezoluţia 1373 din 28 septembrie 2001:

- impune statelor membre obligaţii cu în planul adoptării legislaţiei interne în domeniul
prevenirii şi combaterii terorismului, limbajul fiind clar în privinţa obligaţiei statelor
membre de a adopta măsuri în conformitate cu rezoluţia.
Paragraful 1 vizează finanţarea terorismului, recunoscând astfel faptul că limitarea
finanţării are un impact direct asupra abilităţii teroriştilor de a organiza atacuri. Rezoluţia
obligă la îngheţarea fondurilor şi altor asset-uri ale entităţilor care au comis sau au
încercat să comită acte teroriste. Se instituie de asemenea un mecanism de raportare a
tranzacţiilor financiare suspecte că ar finanţa terorismul.
Paragraful 2 solicită statelor membre să ia măsuri pentru a aduce teroriştii în faţa justiţiei,
la nivel naţional, sau de a facilita cooperarea internaţională pentru aducerea teroriştilor în
faţa justiţiei.
Paragraful 3 („chemă statele”) pare a indica un nivel mai redus de constrângere
comparativ cu paragrafele precedente. Paragraful 3 se referă la intensificarea schimbului
de informaţii între statele membre şi la cooperarea bi şi multilaterală pentru aplicarea
instrumentelor universale împotriva terorismului.
O altă trăsătură fundamentală a rezoluţiei 1373 este crearea unui comitet pentru a
monitoriza aplicarea rezoluţiei, Comitetul Contra-Terorism (CTC). Funcţiunile şi mandatul
acestuia diferă semnificativ de cele ale Comitetului de Sanc țiuni instituit prin rezoluţia
1267. CTC nu are puterea de a-şi impune autoritatea asupra statelor membre, dar poate
raporta CS dacă se constată nerespectări ale regimului sancţiunilor.
Jeremy Greenstock - reprezentantul permanent al Marii Britanii la ONU a fost ales primul
preşedinte al CTC (Counter-Terrorism Committee). Greenstock a insistat asupra naturii
tehnice a CTC. Conform vorbelor sale, misiunea CTC era de a „monitoriza, a fi analitici, a
raporta faptele CS pentru discutare”. Scopul era „să ajutăm sistemul mondial să dezvolte
capacitatea de a nega spaţiu, bani, suport şi safe haven pentru terorişti, şi de a stabili o
reţea de schimb de informaţii şi acţiune executivă de cooperare”.
CTC a iniţiat un program pe mai multe etape. Prima a fost de a trece în revistă legislaţia
şi măsurile antiteroriste aplicate de statele membre. A doua etapă a fost constituirea unui
mecanism instituţional de asistenţă.
Trecerea în revistă a răspunsurilor primite de la state (într-un număr foarte mare, după
standardele ONU – doar 3 state nu au răspuns în timp) a evidenţiat şi primele probleme.
Statele aveau interpretări diferite ale termenilor. De exemplu, finanţarea terorismului
deseori era confundată cu spălarea de bani. Finanţarea terorismului nu este în mod
necesar legată de tranzacţii de afaceri ilicite. Informaţiile asupra cooperării internaţionale

20
erau foarte puţine, iar majoritatea vizau cazuri de extrădare. Deşi multe state nu aveau
capacitatea de a implementa R1373, puţine au cerut ajutor de la CTC.
Aceste probleme erau în linii mari cunoscute încă de la monitorizarea implementării
rezoluţiilor referitoare la sancţiuni din anii 90 – de exemplu cele referitoare la îngheţarea
fondurilor. Şi implementarea prevederile referitoare la restricţiile de călătorie impuse MT
şi AQ a fost dificil de implementat, din cauza folosirii pe scară largă a paşapoartelor
false, a lipsei detaliilor exacte ale indivizilor vizaţi. Multe state au subliniat dificultatea de
a lucra cu lista consolidată de persoane şi entităţi supuse regimului sancţiunilor
(ortografia exactă a numelor, lipsa detaliilor despre data naşterii, adresă etc.).
Prin rezoluţia 1535 din 2004, a fost creat un Directorat Executiv al CTC, pentru a acorda
asistenţă statelor membre şi a facilita cooperarea internaţională în domeniu. CTED era
alcătuit din staff specializat pentru a asista CTC. CTC şi CTED sunt corpuri subsidiare
ale CS, care este în centrul sistemului CT al ONU. Rolul acestor corpuri este de a
colecta şi centraliza date referitoare la conformarea statelor membre faţă de rezoluţiile
CS. Ele nu furnizează asistenţă tehnică şi nu stabilesc standarde. Asistenţa este
furnizată de state donatoare sau organisme internaţionale (FMI, BM), iar standardele
sunt stabilite de corpuri internaţionale, ca ICAO, Organizaţia Maritimă Internaţională etc.
CTC / CTED mai au rolul de „împerechea” statele care au nevoie de asistenţă cu
statele / organizaţiile furnizoare. Astfel, rolul CS este mai curând strategic decât
operaţional.
Există numeroase puncte de vedere care au atras atenţia asupra puţinătăţii resurselor
alocate CTC şi CTED. Un punct de vedere pesimist este că „afirmaţiile conform cărora
9/11 a schimbat lumea găseşte puţină substanţă în răspunsul ONU”. Un alt punct de
vedere: „CTC duce o luptă eroică dar fără sorţi de izbândă”.
Faptul că CS a rezervat un rol atât de limitat CTC şi CTED nu e surprinzător, întrucât din
punctul de vedere al CS, în special al membrilor permanenţi, nu a existat interes în
creşterea autorităţii ONU, întrucât considerau că un nou organism guvernamental ar
putea interfera cu propriile strategii de combatere a terorismului. Aceasta subliniază încă
o dată natura sistemului CT al ONU ca fiind unul descentralizat, bazat pe state, care sunt
actorii primari, iar ONU joacă un rol de suport.
O evaluare a Rezoluţiei 1373 evidenţiază o serie de progrese majore pe care
documentul le aduce în planul măsurilor de prevenire şi combatere a terorismului
adoptate la nivel ONU. În primul rând, documentul este unul global „în natură şi în
aplicare”, un argument important în acest sens fiind faptul că Rezoluţia 1373 nu
menţionează deloc AQ sau Ossama bin Laden, dovadă că SUA (care a propus textul, ce
a fost aprobat în unanimitate aproape fără modificări) au dorit o rezoluţie globală, nu una
dedicată unei situaţii punctuale. Este o recunoaştere implicită a faptului că eforturile ONU
în domeniul CT trebuie să depăşească acest moment punctual şi să abordeze fenomenul
ca ansamblu.
Se poate aprecia că Rezoluţia 1373 constituie o nouă formă de acţiune legislativă a CS
ONU, pentru că impune obligaţii generale şi permanente cu privire la terorism, fără

21
legătură cu un caz aparte. Practic, R1373 poate fi considerată o „lege globală anti-
teroristă”, deoarece documentul, împreună cu rezoluţiile succesive, a creat un model ce
a fost urmat de către state, legile anti-terorism la nivel naţional proliferând (îndeosebi
urmând modelul britanic, Terrorism Act 2000 – pentru că era un model care a fost la
îndemâna statelor care, după 9/11, încercau să-şi actualizeze legislaţia CT). Aceasta
sugerează că există o acceptare globală a acestor norme, şi că un regim legal anti-
terorism începe să apară. Este relevant faptul că aproape toate statele au acceptat
această formă de acţiune legislativă a CS şi au cooperat în procesul de implementare a
rezoluţiei. Prin adoptarea R 1373 şi instituirea Comitetului de Monitorizare şi a obligaţiei
statelor membre de a raporta stadiul aplicării măsurilor, s-a creat o presiune asupra
statelor membre, care a determinat adoptarea rapidă a unor legi AT la nivel naţional –
arată importanţa rolului ONU ca factor determinat în actualizarea legislaţiilor naţionale în
domeniu (ex. Canada – până la sfârşitul lui 2001).
În egală măsură, evaluarea rezoluţiei scoate în evidenţă şi numeroase neajunsuri. Primul
şi cel mai important, Rezoluţia a eşuat în a defini terorismul (de fapt, nici nu a încercat
asta), lăsând fiecare semnatar să interpreteze textul în maniera sa şi să acţioneze în
consecinţă. Rezoluţia cere statelor membre să adopte o legislaţie naţională împotriva
terorismului, dar nu spune ce este terorismul; se referă la concept ca şi cum ar fi de la
sine-înţeles. Astfel, s-a ratat o oportunitate importantă, dincolo de discuţiile privind
dificultatea formulării unei definiţii a terorismului. A acceptat că în cazuri de terorism
statul vizat are dreptul la auto-apărare, dar nu a definit niciunul din aceste concepte.
Cel mai probabil, Rezoluţia 1373 a evitat problema definiţiei terorismului din cauza lipsei
de timp, pentru că implicarea într-o chestiune contondentă fără îndoială ar fi lungit
discuţiile, or interesul iniţiatorilor (SUA) era adoptarea documentului într-un termen cât
mai scurt. Rezoluţia a fost scrisă practic în 48 ore - SUA a început să discute informal la
nivel ONU la 26 septembrie 2001, iar pe 28 septembrie a fost adoptată.
Această grabă este cel mai probabil determinată de tendinţa Consiliului de Securitate de
a acţiona similar unui guvern naţional: în faţa unui grav atentat terorist, este o practică
general răspândită de a adopta măsuri legislative, explicabilă şi prin dorinţa de linişti
publicul că un asemenea act nu se va mai repeta. Din acest motiv, R 1373 a fost
descrisă de un autor ca „legislaţia globală panicată” în domeniul CT.
Un al doilea aspect negativ vizează caracterul documentului, care este unul reactiv, şi nu
preventiv: Rezoluţia poate fi invocată doar în situaţii în care un act terorist s-a comis
deja.
Mai apoi, documentul nu reprezintă o noutate absolută, ci mai curând o dezvoltare rapidă
a unor direcţii de acţiune deja conturate înainte, multe din măsurile menţionate în
rezoluţie fiind incluse în două convenţii negociate în anii 90: Convenţia din 1997 privind
combaterea atacurilor teroriste cu bombă, intrată în vigoare în mai 2001, şi Convenţia din
1999 referitoare la combaterea finanţării terorismului, care la acel moment nu intrase
încă în vigoare.

22
În ceea ce priveşte accentul pus de R 1373 pe combaterea finanţării terorismului, trebuie
menţionat că primul paragraf din rezoluţie se referă extensiv la finanţare, de unde
impresia că terorismul nu este arma celor săraci, ci arma celor bogaţi, care dispun de
finanţe (sunt finanţaţi). Paragraful 2, deşi vizează prevenirea şi incriminarea actelor
teroriste, conţine de asemenea referiri la finanţarea terorismului.
Întrebarea care se pune este de ce a decis CS să abordeze în 1373 problema finanţării,
în condiţiile în care statele membre, când adoptă asemenea măsuri urgente, au tendinţa
de a se concentra pe măsuri concrete de combatere a ameninţării, nu pe finanţare, care
este incertă (nu sunt necesare sume mari), şi unde erau deja rezoluţii. Erau deja emise
măsuri de îngheţare a bunurilor unor entităţi teroriste (R1267), care a eşuat în a preveni
9/11, deşi despre acesta se spune că a fost cel mai costisitor atac terorist din istorie (în
termeni de cost de pregătire / realizare). Realitatea este că, după 2001, AQ a găsit
modalităţi noi de finanţare, eludând sancţiunile.
Răspunsul cel mai probabil face referire la un aspect deja invocat mai sus, şi anume
faptul că, asemenea unui guvern presat să ia măsuri imediate în caz de atac terorist, CS
a ales să valorifice unele măsuri deja luate sau în curs de aplicare, precum cele
introduse prin Convenţia din 1999 pentru suprimarea finanţării terorismului şi R 1267.
Un alt viciu al Rezoluţiei 1373 vizează măsurile asiguratorii în privinţa respectării
drepturilor omului (deportarea suspecţilor de terorism – tortură). Practic, rezoluţia a ajutat
statele cu istoric slab al respectării drepturilor omului să ascundă măsuri represive
împotriva propriilor cetăţeni sub masca terorismului. Rezultatul este că statele au definit
terorismul în unele cazuri de o manieră foarte extinsă, fără nicio rezistenţă din partea
CTC.
Alte critici vizează faptul că CS a ales să acţioneze dur împotriva terorismului, dar a
eşuat în a controla şi sancţiona actorii statali care au recurs la război împotriva
terorismului. Normal, e mai uşor să te pronunţi împotriva unor entităţi care nu sunt
prezente, decât împotriva unor mari actori precum SUA sau Marea Britanie, care mai au
şi drept de veto. De asemenea, mulţi sunt de părere că R1373 a fost adoptată dincolo de
puterile / mandatul CS de a gestiona ameninţările la adresa păcii internaţionale. La
această concluzie a ajuns raportorul ONU pentru verificarea respectării drepturilor omului
în lupta împotriva terorismului în 2010.
Cu toate acestea, Rezoluţia 1373 poate fi considerată ca fiind cea mai completă măsură
anti-teroristă adoptată vreodată de ONU.

Pe lângă rezoluţiile emise în domeniile definitorii de acţiune ale Consiliului Securitate

(listarea şi legiferarea globală în materie de CT), există şi alte rezoluţii cu incidenţă în
domeniu, unele cu efecte semnificative.
Astfel, Rezoluţia 1368 (de condamnare a atacurilor de la 11 septembrie, adoptată
imediat după comiterea acestora), chema statele să coopereze pentru aducerea
făptaşilor în faţa justiţiei, şi insista asupra faptului că cei care i-au ajutat, sprijinit sau

23
adăpostit pe aceştia vor fi făcuţi responsabili. De asemenea, CS ONU şi-a exprimat
disponibilitatea de a adopta toate măsurile necesare pentru a răspunde atacurilor de la
11 septembrie şi a combate terorismul sub toate formele sale.
UN Security Council Resolution 1368 (2001)
September 12, 2001
The Security Council,
Reaffirming the principles and purposes of the Charter of the United Nations,
Determined to combat by all means threats to international peace and security caused by
terrorist acts,
Recognizing the inherent right of individual or collective self-defence in accordance with the
Charter,
1. Unequivocally condemns in the strongest terms the horrifying terrorist attacks which took
place on 11 September 2001 in New York, Washington (D.C.) and Pennsylvania and regards
such acts, like any act of international terrorism, as a threat to international peace and security;
2. Expresses its deepest sympathy and condolences to the victims and their families and to the
People and Government of the United States of America;
3. Calls on all States to work together urgently to bring to justice the perpetrators, organizers
and sponsors of these terrorist attacks and stresses that those responsible for aiding,
supporting or harboring the perpetrators, organizers and sponsors of these acts will be held
accountable;
4. Calls also on the international community to redouble their efforts to prevent and suppress
terrorist acts including by increased cooperation and full implementation of the relevant
international anti-terrorist conventions and Security Council resolutions, in particular resolution
1269 of 19 October 1999;
5. Expresses its readiness to take all necessary steps to respond to the terrorist attacks of 11
September 2001, and to combat all forms of terrorism, in accordance with its responsibilities
under the Charter of the United Nations;
6. Decides to remain seized of the matter.
Rezoluţia 1368 a devenit un instrument foarte important, dacă nu un cec în alb,
legitimizând răspunsul unilateral în forţă faţă de comiterea unui act terorist. SUA au părut
de altfel că o iau ca un cec în alb. În informarea către CS ONU privind acţiunile
întreprinse împotriva MT şi AQ – informare solicitată de art. 51 privind folosirea forţei
pentru auto-apărare – SUA au sugerat că asemenea acţiuni ar putea fi întreprinse şi
împotriva unor alte ţinte asemănătoare. „Our inquiry it is in its early stages. We may find
that our self-defence requires further actions with respect to other organizations and
other States”. China şi Rusia au susţinut acest punct de vedere, ambele văzându-l ca un
precedent util (China în raport cu problemele cu minoritatea uigură, Rusia în raport cu
Cecenia). Putin a invocat rezoluţia 1368 şi dreptul la autoapărare în 2002, pentru a
justifica dreptul Rusiei de a interveni împotriva rebelilor ceceni care operau din Georgia,
cu sau fără acordul acesteia.

24
Folosirea forţei nu este pentru autoapărare nu este însă nelimitată. Patru criterii sunt
esenţiale în evaluarea legalităţii unei asemenea operaţiuni: A existat un atac armat? Este
necesar un răspuns în forţă? A fost acesta proporţional? A fost corelat în timp?
Operaţiunea Enduring Freedom a fost prima operaţiune contrateroristă majoră desfăşurată
conform principiului dreptului la autoapărare. Cu privire la necesitate, este clar că măsurile
adoptate până în acel moment de SUA nu au fost suficiente, deci erau necesare unele pe un alt
plan, care să elimine safe-haven-ul de unde se pregăteau atacuri teroriste. Cea mai bună
dovadă a proporţionalităţii acţiunii este faptul că aceasta nu a eliminat complet AQ (deci nu se
poate spune că s-a folosit forţa excesiv).
Implicaţiile mai largi ale R 1368 nu au fost amplu dezbătute până în prezent. Împreună
cu evoluţiile din anii 90 legate de invocarea situaţiilor umanitare ca motiv de intervenţie
(vezi cazul fostei Iugoslavii), este clar că interzicerea folosirii forţei este tot mai limitată
(există tot mai multe cazuri în care folosirea forţei este considerată justificată). Acesta nu
e neapărat un lucru rău, cu condiţia să existe consensul internaţional asupra când şi
unde se poate interveni militar. Din nefericire, un asemenea consens nu există,
îndeosebi cu privire la terorism.
O altă rezoluţie semnificativă este 1566 (2004), adoptată în octombrie 2004, după criza
de la Beslan (Federaţia Rusă), care dă un fel de definiţie a terorismului. La fel ca R 1373,
a fost adoptată sub egida Cap. VII. Rezoluţia diferă de 1373 prin furnizarea unor linii
directoare cu privire la definiţia terorismului. Rezoluţia 1566 reaminteşte că „actele
criminale, inclusiv împotriva civililor, comise cu intenţia de a cauza moartea, rănirea unor
persoane sau luarea de ostatici, pentru a provoca o stare de teroare la nivelul publicului,
… intimidarea unei populaţii sau constrângerea guvernului sau a unei organizaţii
internaţionale” să acţioneze şi care constituie infracţiuni potrivit convenţiilor internaţionale
nu sunt justificabile din raţiuni „politice, filosofice, ideologice, rasiale, etnice, religioase”.
Rezoluţia furnizează astfel unele linii directoare privind definiţia terorismului ca act
criminal. „Definiţia” este una minimală, axată pe uciderea, rănirea de civili sau luarea de
ostatici, fără să se refere la distrugerea proprietăţii sau afectarea unor servicii esenţiale.
Alte limite sunt neabordarea distincţiei „freedom fighters” – terorişti (de unde temerea
unor state că 1566 putea fi folosită pentru a desemna organizaţii palestiniene ca fiind
teroriste) sau limitarea strictă la civili (caz în care, de ex., atacul asupra Pentagonului la
11 septembrie nu ar putea fi desemnat ca terorist decât pentru faptul că a fost deturnat
un avion civil).
Rezoluţia CS ONU 1566 poate fi baza optimismului că statele vor reuşi să se ridice
deasupra disputelor şi să ajungă la o înţelegere în privinţa definiţiei asupra terorismului.
R 1566, fără a fi ea însăşi o definiţie a terorismului, stabileşte principiul pe care o
asemenea definiţie se poate construi. Ea prevede că terorismul este o crimă împotriva
civililor, care nu poate fi justificată de nicio consideraţie politică, filosofică, morală etc.

b. Adunarea Generală a ONU

25
În opinia unor autori, CS a promovat politici discutabile în domeniul CT, atât în ceea ce
priveşte eficacitatea, cât şi din punctul de vedere al respectării drepturilor omului. Prin
comparaţie, abordarea Adunării Generale (vezi mai jos) a fost mai echilibrată şi mai
comprehensivă, incluzând abordarea cauzelor terorismului, însă CS a rămas înrădăcinat
în abordarea post 9/11, cu lipsurile sale.
Rolul jucat de Adunarea Generală în domeniul CT este limitat, dar atunci când el există
poate fi sensibil diferit de interpretarea CS ONU. Dovadă, Planul CT al AG din 2006
diferă semnificativ de activitatea CS.
În anii 70, AG a încercat să găsească o definiţie a terorismului, însă s-a blocat destul de
repede în elucidarea distincţiei terorism vs freedom fighters, dispută de altfel
caracteristică perioadei de decolonizare.

La data de 08 septembrie 2006, Adunarea Generală a ONU a adoptat Strategia

Contrateroristă Globală, în forma unei rezoluţii cu un plan de acţiune anexat. Aceasta
constituie un instrument global menit să dezvolte eforturile contrateroriste naţionale,
regionale şi internaţionale. Este prima dată când statele membre au căzut de acord
asupra unei strategii comune de luptă împotriva terorismului.
Măsurile prevăzute în strategie merg de la consolidarea capacităţii statelor de a
contracara ameninţarea teroristă până la o mai bună coordonare a activităţilor similare
derulate la nivelul ONU. Adoptarea strategiei este urmarea angajamentului asumat de
liderii mondiali în cadrul summitului din septembrie 2005, precum şi a elementelor
propuse de Secretarul General Kofi Anan, în raportul său din 2 mai 2006, intitulat „Uniţi
împotriva terorismului: recomandări pentru o Strategie Contrateroristă Globală”.
Planul de Acţiune solicită tuturor statelor să implementeze toate rezoluţiile CS referitoare
la terorismul internaţional, să coopereze cu organismele subsidiare ale CS şi să
recunoască faptul că în cooperarea internaţională împotriva terorismului trebuie
respectate obligaţiile legii internaţionale, inclusiv Carta ONU, convenţii şi protocoale
relevante, în particular cele referitoare la drepturile omului şi legile umanitare
internaţionale.
Planul cuprinde seturi de măsuri grupate pe capitole, printre care:
- Măsuri de combatere a condiţiilor care duc la răspândirea terorismului
1. Continuarea consolidării şi folosirii capacităţilor ONU în materia prevenirii
conflictelor, negocierii, medierii, concilierii, misiunilor de menţinere a păcii, pentru
a rezolva conflictele nesoluţionate şi a preveni apariţia de noi conflicte;
2. Realizarea obiectivelor de dezvoltare agreate la summit-urile şi conferinţele ONU,
eradicarea sărăciei şi promovarea creşterii economice sustenabile şi a
prosperităţii globale.
3. Urmărirea şi consolidarea agendelor de dezvoltare şi incluziune socială,
recunoscând că succesul în această zonă, îndeosebi în ceea ce priveşte şomajul

26
 în rândul tinerilor, reduce marginalizarea şi implicit sensul victimizării care împinge
la extremism, radicalizare şi terorism.
- Măsuri pentru prevenirea şi combaterea terorismului
Vizează în special blocarea accesului teroriştilor la mijloacele necesare comiterii
atacurilor:
1. Abţinerea de la a organiza, facilita, instiga facilita, încuraja activităţile teroriste şi
adoptarea măsurilor corespunzătoare pentru a se asigura că teritoriile statelor
membre nu sunt folosite pentru tabere a de instruire sau pentru pregătirea
comiterii unor atacuri teroriste;
2. Cooperare deplină în lupta împotriva terorismului, în conformitate cu prevederile
legilor şi obligaţiilor internaţionale, pentru a identifica şi aduce în faţa legii orice
persoană implicată în activităţi teroriste.
3. Intensificarea cooperării prin schimbul de informaţii punctuale şi precise
referitoare la combaterea terorismului.
4. Combaterea infracţiunilor conexe terorismului, precum traficul de droguri, de
arme, spălarea de bani, traficul ilicit de materiale nucleare, chimice, bacteriologice
etc.
5. Asigurarea, înainte de a acorda azil unei persoane, că aceasta nu a fost implicat
în activităţi teroriste, iar după acordarea azilului de faptul că statul de refugiat nu
este utilizat pentru scopuri teroriste.
6. Încurajarea creării unor mecanisme şi centre relevante la nivel regional şi sub-
regional.
7. Luarea în considerare a creării unui centru internaţional de luptă împotriva
terorismului, ca parte a eforturilor internaţionale în domeniu.
8. Combaterea folosirii Internetului în scopuri teroriste, inclusiv prin coordonarea
eforturilor la nivel internaţional şi regional, precum, şi prin furnizarea de asistenţă
statelor care au nevoie.
9. Consolidarea eficienţei interdicţiilor de călătorie impuse prin Rezoluţia CS 1267
(1999), vizând Al-Qaida; Mişcarea Talibană şi entităţile asociate, şi asigurarea
unor proceduri transparente de plasare a persoanelor sau entităţilor pe listă
10. Intensificarea eforturilor de îmbunătăţire a protecţiei ţintelor vulnerabile ca
infrastructuri sau locuri publice, precum şi de răspuns la atacuri teroriste sau alte
dezastre.
- Măsuri de dezvoltare a capacităţii statelor de a preveni şi combate terorismul şi de
consolidare a rolului ONU
1. Încurajarea statelor membre să ia în considerare contribuţii voluntare la proiectele
de contra-terorism şi asistenţă ale ONU, folosirea organizaţiilor regionale şi

27
 internaţionale pentru a împărtăşi bunele practici în construirea capacităţilor
contrateroriste.
2. Încurajarea măsurilor de schimb de informaţii asupra cooperării şi asistenţei
tehnice între statele membre şi organismele ONU, pentru a dezvolta capacitatea
statelor de a implementa rezoluţiile ONU.
3. Salutarea intenţiei Secretarului General de a instituţionaliza un task-force de
implementare a măsurilor CT, pentru a asigura coordonarea şi coerenţa eforturilor
CT ale ONU.
4. Încurajarea UNODC, în speciale a Terrorism Prevention Branch, să
îmbunătăţească asistenţa tehnică acordată statelor, pentru a facilita
implementarea convenţiilor internaţionale şi a rezoluţiilor ONU.
- Măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor omului şi supremaţiei legii ca bază a
luptei împotriva terorismului
1. Statele membre trebuie să se asigure că orice măsură de combatere a
terorismului este în conformitate cu obligaţiile lor asumate prin legile
internaţionale, îndeosebi cu cele privind drepturile omului şi legile umanitare.
2. Dezvoltarea şi menţinerea unui sistem naţional de justiţie care să asigure că
persoanele care sunt implicate sau sprijină în orice fel terorismul sunt aduse în
faţa justiţiei.
3. Reafirmă rolul ONU în consolidarea arhitecturii legale internaţionale prin
promovarea supremaţiei legii, a drepturilor omului, care constituie fundamentul
luptei împotriva terorismului.
Planul de acţiune nu este foarte consistent; în special, nu reflectă modul în care actorii
statali pot fi descurajaţi să sprijine terorismul. Statele neutre şi nealiniate îndeosebi s-au
opus ideii de a aduce statele care sprijină terorismul în atenţia CS.
Rezoluţia AG prevedea următorii paşi de implementare a strategiei:
a. Examinarea la doi ani de la adoptare a progreselor făcute în
implementarea strategiei, recunoscând că unele măsuri pot fi adoptate
imediat de statele membre, în timp ce altele vor necesita o muncă
susţinută de câţiva ani, iar altele trebuie considerate ca obiective pe
termen lung;
b. Încurajează statele membre şi alte organizaţii internaţionale şi regionale să
sprijine implementarea strategiei;
c. Solicită ONG şi societăţii civile să se angajeze în eforturile de
implementare a strategiei.
O evaluare de etapă a Secretarului General al ONU privind rezultatele obţinute ca
urmare a aplicării Strategiei Contra-Teroriste Globale, la nivelul anului 2012, este
disponibilă la adresa http://www.un.org/ga/search/view_doc.asp?symbol=A/66/762.

28
Pe lângă progrese realizate pe unele din direcţiile de acţiune prevăzute în Strategie, este
evident că sunt necesari paşi suplimentari pentru operaţionalizarea convenţiilor
internaţionale împotriva terorismului, capacităţile existente în prezent fiind limitate, ceea
ce face necesară dezvoltarea de noi platforme de cooperare la nivel regional şi global.

c. Counter-Terrorism Implementation Task Force (CTITF)

CTITF a fost înfiinţată de Secretarul General al ONU în 2005 şi confirmată de Adunarea
Generală prin Strategia CT adoptată în 2006. Mandatul CTITF este asigurarea
coordonării şi coerenţei sistemului CT al ONU. Acest Grup (Task Force) cuprinde
reprezentanţi ai 34 de entităţi internaţionale care activează în domeniul CT şi vizează
asigurarea faptului că eforturile ONU în domeniu corespunde nevoilor statelor membre,
asigură acestora suportul necesar în înţelegerea şi aplicarea Strategiei CT, furnizează
asistenţa tehnică şi de specialitate necesară.
CTITF acţionează ca o umbrelă pentru coordonarea eforturilor în domeniul CT şi îşi
desfăşoară activitatea prin intermediul unor grupuri de lucru şi proiecte derulate în
domeniul CT, în ariile unde cooperarea între ONU şi statele membre poate furniza
valoare adăugată în implementarea Strategiei.
De la adoptarea Strategiei în 2006, mare parte din activitatea de implementare a
acesteia s-a desfăşurat sub auspiciile CTITF.
Din păcate, CTIT nu i-a fost alocat un buget permanent din cel al ONU, activitatea
acesteia bazându-se pe contribuţii voluntare ale unui grup restrâns de state membre.

d. UNODC (Oficiul ONU pentru Droguri şi Criminalitate)

UNODC (United Nations Office on Drugs and Crime) a fost constituit în 1997, primind
competenţe clare în domeniul terorismului în 2002. Astfel, la data de 20 decembrie 2002,
Adunarea Generală a aprobat – prin Rezoluţia 57/292 - consolidarea rolului UNODC în
prevenirea terorismului şi a reafirmat: “… rolul Centrului pentru Prevenirea Internaţională
a Criminalităţii al Departamentului Droguri şi Criminalitate din cadrul Secretariatului în a
contribui la prevenirea terorismului internaţional sub toate formele şi manifestările sale…”
şi “… în asigurarea, la cererea statelor membre, de asistenţă tehnică pentru prevenirea
terorismului internaţional sub toate formele şi manifestările sale…”
UNODC deţine un rol important în prevenirea şi combaterea terorismului, completând şi
sprijinind activităţile CTC în asigurarea asistenţei juridice şi în elaborarea legislativă şi
implementarea măsurilor antiteroriste. În cadrul ONU, UNODC este bine plasat pentru a
combate terorismul, prin combinaţia între diferite tipuri de expertiză legate de terorism şi
crima organizată, fenomene asimetrice între care există numeroase asemănări şi
conexiuni. Din 2003, UNODC a adus o contribuţie importantă la prevenirea şi
combaterea terorismului, prin dezvoltarea capacităţii statelor membre de a coopera
internaţional în acest domeniu.

29
 În cifre, aceasta înseamnă:
591 ratificări ale unor instrumente internaţionale de către state care au
beneficiat de asistenţa tehnică a UNODC;
112 state membre care au ratificat toate cele 12 instrumente legale ale
ONU în materie;
96 asistate de UNODC care şi-au revizuit sau sunt în curs de revizuire a
legislaţiei antiteroriste;
16.300 de oficiali şi-au consolidat capacitatea de implementa regimul legal
împotriva terorismului.
În anul 2003, UNODC a lansat Programul global de combatere a terorismului, ca un
document cadru pentru activităţile operaţionale din acest domeniu ale Biroului Naţiunilor
Unite pentru combaterea traficului de droguri şi prevenirea criminalităţii (UNODC).
Obiectivul general al Programului global de combatere a terorismului este de a ajuta
statele membre să implementeze instrumentele universale împotriva terorismului
(convenţiile despre care s-a vorbit în capitolul anterior), prin:
- revizuirea legislaţiei interne şi furnizarea de consiliere în întocmirea de proiecte
legislative;
- înlesnirea şi asigurarea de pregătire administraţiilor naţionale în ceea ce priveşte noua
legislaţie;
- furnizarea de asistenţă specifică pentru implementarea unei noi legislaţii în combaterea
terorismului printr-un program de pregătire;
- constituirea unui registru al experţilor, care să furnizeze expertiză specifică, atunci când
se solicită.

d. Convenţii încheiate la nivelul ONU / agenţiilor specializate

O altă contribuţie importantă a ONU la crearea cadrului global de cooperare în materie
de combatere a terorismului o constituie încheierea unor convenţii prin agenţiile şi
organismele specializate ale ONU. Aceste convenţii sunt necesare deoarece activitatea
structurilor de law-enforcement trebuie să se adapteze dimensiunilor globale ale
fenomenului. Pentru a stabili jurisdicţia asupra teroriştilor, a conduce investigaţii
extrateritoriale, aresta suspecţi în străinătate şi a-i trimite în faţa justiţiei este necesară
cooperarea internaţională în domeniu. Teroriştii îşi globalizează activităţile. Folosesc
comerţul internaţional, viteza călătoriilor aeriene, uşurinţa comunicaţiilor globale prin
telefon sau internet pentru a-şi planifica şi derula operaţiunile.
Aceasta a impus statelor să încheie angajamente internaţionale prin care părţile se
obligă să-şi consolideze legislaţia internă în materie, să faciliteze investigaţiile judiciare.
De asemenea, unele din acest convenţii definesc un set de situaţii în care violenţa poate

30
fi folosită în mod legitim. Asemenea înţelegeri se încheie la nivel bilateral, regional sau
internaţional.
Aceste convenţii sunt:
1. Convenţia referitoare la infracţiuni şi alte acte comise la bordul aeronavelor,
adoptată la Tokyo, 14 septembrie 1963 - intrată în vigoare la 4 decembrie 1969.
a. Se aplică la actele afectând securitatea aparatelor în zbor;
b. Autorizează comandantul aeronavei să ia măsurile pe care le consideră
necesare pentru protejarea securităţii avionului, inclusiv reţinerea unei
persoane;
c. Solicită statelor să ia în custodie făptuitorii şi să redea comandantului
controlul avionului.
2. Convenţia referitoare la combaterea capturării ilegale a aeronavelor, adoptată la
Haga, 16 decembrie 1970 - intrată în vigoare la 14 octombrie 1971.
a. Incriminează încercarea oricărei persoane de la bord de a prelua ilegal
controlul aeronavelor;
b. Solicită părţilor să facă din deturnare o infracţiune sever pedepsită, să ia în
custodie făptuitorii şi să-i extrădeze la nevoie.
3. Convenţia pentru combaterea actelor ilegale îndreptate împotriva securităţii
aviaţiei civile, adoptată la Montreal, 23 septembrie 1971 - intrată în vigoare la 26
ianuarie 1973. Completează cele două convenţii precedente şi defineşte un
spectru larg de infracţiuni împotriva aviaţiei civile:
a. Incriminează încercarea de a comite un act de violenţă asupra unei
persoane aflate la bord, dacă astfel pune în pericol securitatea zborului; de
a plasa un dispozitiv exploziv în avion sau de o fi complice la o asemenea
activitate;
b. Solicită părţilor să pedepsească sever aceste infracţiuni, să ia în custodie
făptuitorii şi să-i extrădeze.
4. Convenţia privind prevenirea şi pedepsirea infracţiunilor îndreptate împotriva
persoanelor aflate sub protecţie internaţională, adoptată la New York, 14
decembrie 1973 - intrată în vigoare la 20 februarie 1977.
a. Defineşte "persoanele protejate internaţional " ca şefi de state, miniştri de
externe, reprezentanţi oficiali ai unui stat sau organizaţii;
b. Solicită incriminarea şi pedepsirea crimei, răpirii, sau altor atacuri asupra
persoanei sau libertăţii persoanei protejate internaţional; atacuri asupra
clădirilor oficiale, mijloacelor de transport .
5. Convenţia împotriva luării de ostatici, adoptată la New York, 17 decembrie 1979 -
intrată în vigoare la 3 iunie 1983.

31
 a. Incriminează acţiunea unei persoane care reţine şi ameninţă cu uciderea,
rănirea sau deţinerea cu scopul de a sili o a treia parte să facă sau să se
abţină de la a face ceva ca o condiţie a eliberării ostaticilor.
6. Convenţia privind protecţia fizică a materialelor nucleare, adoptată la Viena, 26
octombrie 1979 - intrată în vigoare la 8 februarie 1987.
a. Incriminează posesia ilicită, folosirea, transferul, furtul de material nuclear;
b. Obligă statele membre să protejeze facilităţile nucleare şi materialul
nuclear.
7. Protocolul cu privire la combaterea actelor ilegale de violenţă în aeroporturile care
deservesc aviaţia civilă internaţională, adoptat la Montreal, 24 februarie1988 -
intrat în vigoare la 6 august 1989;
a. Extinde prevederile Convenţiei de la Montreal (nr. 3 de mai sus) pentru a
include actele teroriste la aeroporturile civile.
8. Convenţia pentru combaterea actelor ilegale îndreptate împotriva siguranţei
navigaţiei maritime, adoptată la Roma, 10 martie 1988 - intrată în vigoare la 1
martie 1992.
a. Stabileşte regimul legal aplicabil actelor împotriva navigaţiei maritime
internaţionale ca similar celui aviaţiei internaţionale;
b. Incriminează obţinerea ilegală a controlului asupra unui vas prin forţă sau
intimidare; comiterea unui act de violenţă împotriva unei persoane de la
bord, dacă pune în pericol securitatea navigaţiei; plasarea unui dispozitiv
exploziv la bordul vasului; alte acte împotriva siguranţei vasului.
9. Protocolul privind combaterea actelor ilegale împotriva securităţii navigaţiei
maritime (2005).
o Incriminează folosirea unui vas pentru comiterea unui act de terorism;
o Incriminează transportul la bord a unor substanţe cu scopul de cauza
moartea, rănirea unei persoane sau distrugeri cu scopuri de comitere a
unui act terorist;
o Introduce proceduri privind abordarea unui vas despre care există indicii
că la bordul său s-au comis infracţiuni prevăzute de protocol.
10. Protocolul pentru combaterea actelor ilegale îndreptate împotriva siguranţei
platformelor fixe situate pe platoul continental, adoptat la Roma, 10 martie 1988 -
intrat în vigoare la 1 martie 1992;
a. Stabileşte un regim legal aplicabil actelor împotriva platformelor fixe de pe
platforma continentală, similar cu regimul stabilit aviaţiei civile.
11. Convenţia privind marcarea explozivilor plastici cu scopul detectării, adoptată la
Montreal, 1 martie 1991 - intrată în vigoare la 21 iunie 1998;

32
 a. Vizează controlul şi limitarea folosirii explozibililor plastici nemarcaţi şi
nedetectabili (negociată în urma atentatului asupra zborului Pan Am 103);
b. Părţile se obligă la măsuri eficiente de control al explozibililor plastici
„nemarcaţi”, care nu conţin agenţi de detectare menţionaţi într-o anexă a
convenţiei.
12. Convenţia internaţională referitoare la combaterea atacurilor teroriste cu exploziv,
adoptată la New York, 15 decembrie 1997 - intrată în vigoare la 23 mai 2001.
a. Creează un regim de jurisdicţie universală asupra folosirii ilegale şi
intenţionate a explozibililor şi altor dispozitive letale, în sau împotriva
locurilor publice, cu intenţia de a ucide sau a cauza distrugeri masive ale
acestora.
13. Convenţia internaţională referitoare la combaterea finanţării terorismului; adoptată
la New York, 9 decembrie 1999 - intrată în vigoare la 10 aprilie 2002.
a. Solicită părţilor să ia măsuri pentru a preveni finanţarea terorismului,
directă sau indirectă, prin intermediul organizaţiilor caritabile, sociale sau
culturale, precum şi prin intermediul traficului de droguri;
b. Solicită incriminarea finanţării terorismului;
c. Prevede identificarea, îngheţarea, sechestrarea fondurilor alocate pentru
activităţi teroriste; secretul bancar nu mai este o justificare pentru refuzul
de a coopera.
14. Convenţia Internaţională privind combaterea actelor de terorism nuclear, adoptată
la New York, 13 aprilie 2005.
a. Acoperă o gamă largă de posibile ţinte inclusiv uzine şi reactoare nucleare;
b. Încurajează statele să coopereze în prevenirea atacurilor prin schimb de
informaţii;
c. Vizează atât situaţii de criză (oferind asistenţă statelor pentru rezolvarea
acesteia) precum şi situaţii post-criză (predarea materialului nuclear AIEA).
15. Convenţia pentru combaterea actelor ilicite referitoare la aviaţia civilă (”noua
convenţie a aviaţiei civile”).
a. Incriminează folosirea avioanelor civile drept o armă pentru a cauza
moarte, rănire sau distrugeri;
b. Incriminează folosirea avioanelor civile pentru a împrăştia material biologic,
chimic sau nuclear, precum şi pentru transportul acestor materiale
Implementarea integrală a convenţiilor antiteroriste este un proces complex, care
presupune nu numai ratificarea convenţiilor internaţionale relevante, ci şi crearea unui
cadru legislativ corespunzător, fundamentat de o doctrină de securitate naţională şi
susţinut prin alocaţii bugetare şi personal specializat. Iniţierea şi adoptarea legislaţiei

33
interne poate reprezenta un prim obstacol practic în aplicarea convenţiilor internaţionale
în domeniul terorismului.
Colectivul Secretariatului a pregătit modele de legi şi materiale explicative pentru cele 12
convenţii şi protocoale, grupate sub titlul Instrumente de implementare a convenţiilor
internaţionale în domeniul combaterii terorismului precum şi un model legislativ şi
îndrumare explicative cuprinzătoare pentru implementarea tuturor cerinţelor Rezoluţiei
1373 (2001) a Consiliului de Securitate, grupate sub titlul Model de Prevederi legislative
referitoare la combaterea terorismului.
Prin rezoluţia Adunării Generale nr. 50/53 din 11 decembrie 1995, secretarul general al
ONU prezintă anual, în faţa Adunării Generale, un raport pe tema aplicării “declaraţiei
asupra măsurilor de eliminare a terorismului internaţional”, anexată rezoluţiei AG 49/60
din 9 decembrie 1994.
Raportul secretarului general trebuie să fie fundamentat, printre altele, de informaţii
referitoare la stadiul şi punerea în aplicare, de către state, a acordurilor bilaterale,
regionale, şi multilaterale în domeniul terorismului internaţional, inclusiv la incidentele
provocate de acte teroriste, la procese şi sentinţe penale.

V. Concluzii privind rolul ONU în prevenirea terorismului

Ca o sinteză a aspectelor prezentate, se poate afirma că după războiul rece şi, mai ales,
după 9/11, ONU a devenit un for important în demersurile de combatere a terorismului,
prin revizuirea strategiei organizaţiei în acest domeniu, adoptarea unor rezoluţii ample şi
dedicate, crearea de noi instituţii, impunerea de obligaţii statelor membre în domeniul
combaterii terorismului. ONU a devenit astfel unul din formatele cele mai potrivite şi
eficiente de coordonare a eforturilor comunităţii internaţionale de combatere a
terorismului. Componenţa şi mandatul larg al organizaţiei, alături de existenţa unei
agenţii ONU specializate (UNODC) au permis ONU să dezvolte un răspuns multi-faţetat
şi comprehensiv faţă de fenomenul terorist.
Aşa cum se afirmă deseori, dacă nu ar exista un cadru ONU de prevenire şi combatere a
terorismului, acesta ar trebui inventat. Departe de a fi perfect, acest cadru este de
departe cea mai comprehensivă şi viabilă structură de combatere a terorismului din cele
existente astăzi.
În adoptarea unor măsuri de prevenire a terorismului şi a finanţării acestuia, ONU s-a
confruntat cu aceleaşi dificultăţi ca şi statele membre, respectiv asigurarea echilibrului
între interesele de securitate şi respectarea drepturilor omului şi cursului legal al
proceselor.
Argumentele care susţin poziţionarea ONU ca forul cel mai potrivit pentru a organiza şi
coordona cooperarea internaţională pentru combaterea terorismului sunt: autoritate în
plan internaţional, atât prin Consiliul de Securitate, cât şi prin reprezentarea largă în
Adunarea Generală; autoritatea de a defini cadrul legal internaţional în materie;

34
posibilităţile de a contribui la soluţionarea unor conflicte regionale şi îmbunătăţirea
condiţiilor economice, sociale politice, pe care teroriştii le speculează în avantajul lor.
Istoricul măsurilor recente de prevenire şi combatere a terorismului a arătat că foarte
adesea, în lipsa măsurilor de contracarare a fenomenului luate de autorităţile dintr-un
stat / regiune de manifestare a fenomenului terorist (fie că sunt incapabile să o facă, fie
pentru că nu vor sau sunt sponsori direcţi ai unor entităţi teroriste sau practică terorismul
de stat) singura soluţie rămâne intervenţia externă a unui stat sau un grup de state.
Avem exemple multiple: Afghanistan, Irak (ce-i drept, aici raţiunile nu au fost explicit
legate de terorism - deşi statul irakian a recurs la teroarea internă pentru a-şi intimida
opozanţii sau populaţii / regiuni rebele - ci programul irakian de producere a unor arme
de distrugere în masă). Mai apoi Libia, acum Mali, este pe masă cazul Siriei, ar putea
urma Iranul (de asemenea, tot pe marginea programului său nuclear).
Ceea ce diferenţiază o asemenea acţiune de cazul „clasic” al conflictului între state sau
grupuri de state este umbrela ONU – o decizie a Consiliului de Securitate sau rezoluţii
votate în Adunarea Generală care autorizează un stat sau un grup de state să intervină
într-o ţară / regiune pentru a combate structuri teroriste.
Realizările menţionate trebuie însă privite şi din prisma unghiului a ceea ce ar fi putut
face ONU, având în vedere atuurile menţionate mai sus. Numeroşi critici ai organizaţiei
susţin că aceasta ar fi putut fi mult mai eficientă, în sensul adoptării unor rezoluţii mai
ferme, care să evite formula celui mai mic numitor comun, şi de asemenea să fie mai
fermă în impunerea respectării rezoluţiilor adoptate.
Aceste nerealizări pot fi parţial explicate prin provocările cărora organizaţia a trebuit să-i
facă faţă. Printre acestea se numără:
– lipsa unei definiţii universal acceptate. Cum se pot adopta rezoluţii şi combate la nivel
ONU un fenomen asupra căruia statele membre au înţelegeri diferite?
Dezbaterea are două faţete, care fac consensul aproape imposibil. Prima este
argumentul terorist versus luptător pentru libertate, dezbătută încă din anii
decolonializării. Cea de-a doua vizează măsura până la care acţiunile unui stat pot fi
catalogate ca fiind acte teroriste.
Faptul că ONU a luat atitudine faţă de acţiuni teroriste, fără a avea o asemenea definiţie
este o parte importantă a poveştii. Un grup de practicieni a concluzionat asupra acestei
lacune astfel: „Acţiunea în absenţa unei definiţii agreate expune ONU la acuzaţia de
duble standarde, subminând astfel legitimitatea şi universalitatea care sunt printre cele
mai importante valori ale ONU”.
Nici în prezent nu există o definiţie a terorismului, deşi de multă vreme se discută,
inclusiv în format ONU (sau în primul rând în format ONU) asupra necesităţii de a avea o
asemenea definiţie;
- chiar şi pentru observatorii atenţi, ONU poate fi extrem de opacă, cu decizii adesea
luate în coridoare întunecate sau în spatele uşilor închise;

35
- parte din eşecuri nu pot fi atribuite organizaţiei, ci statelor membre, îndeosebi celor
puternice, care adesea au intervenit pentru a bloca adoptarea de către ONU a unor
măsuri pe care le considerau contrare intereselor lor Povara implementării măsurilor
operative cade asupra statelor. Aceasta subliniază o problemă a eforturilor CT la nivel
ONU: deciziile CS nu sunt susţinute de toate statele, cel puţin nu până are loc o reformă
a acestui organism;
- o limită considerabilă a organizaţiei vizează faptul că abordarea fenomenului terorist a
avut un caracter reactiv, şi prea puţin preventiv. Rezoluţiile majore, care conturează
cadrul contraterorist internaţional actual au fost adoptate după evoluţii semnificative,
precum 9/11. Strategia şi Planul de Acţiune pentru prevenirea şi combaterea terorismului
sunt axate pe dimensiunea preventivă, însă aceste documente trebuie încă să-şi
probeze eficienţa;
- ONU a fost frecvent acuzată că eforturilor sale antiteroriste le lipseşte incisivitatea şi că
acestea sunt de obicei influenţate de dinamica raporturilor politice la nivelul CS ONU, cel
mai frecvent rezoluţiile fiind diluate până la nivelul celui mai mic numitor comun;
- o constatare pragmatică vizează faptul că ONU a acţionat îndeosebi atunci când SUA
au fost interesate sau au luat iniţiativa. Faptul că SUA a fost forţa conducătoare când a
fost vorba de iniţiativele ONU în materie de CT are şi o explicaţie statistică: creşterea
treptată în timp a procentului victimelor americane ale actelor de terorism (din totalul
victimelor atacurilor), precum şi a procentului de atacuri care au vizat SUA (din totalul
atacurilor comise). Corelativ, atunci când SUA nu au fost direct interesate, ONU a ignorat
sau tratat ca neimportante situaţii cu impact major în planul combaterii terorismului;
- corelat de punctul precedent, trebuie menţionat faptul că se constată centralizarea
deciziei la CS şi, mai mult decât atât, la SUA. Aceasta are puterea de a-şi impune în
majoritatea cazurilor interesele în rezoluţiile CS, sau dacă nu reuşeşte atunci are
capacitatea de a abandona acele proiecte de rezoluţii şi a mobiliza susţinători pentru o
acţiune în afara cadrului ONU. Totuşi, în cazurile 11 septembrie şi Irak, administraţia
Bush a ales să acţioneze în cadrul ONU. SUA trebuie să manifeste reţinere / grijă în
afirmarea capacităţii sale de a influenţa deciziile CS, să aibă capacitatea de a-i asculta şi
pe alţii.
Legitimitatea şi autoritatea ONU au avut forţa de aduce chiar şi cel mai puternic stat în
cadrul ONU, în încercarea de a minimiza constrângerile legale. Unele aspecte ale ONU
sunt discutabile, dar procesele în cadrul acesteia încă se bucură de legitimitate.

În final, se ridică logic întrebarea cu privire la perspectivele rolului ONU în domeniul

combaterii terorismului. Va putea acesta creşte, valorificând atuurile organizaţiei şi
combătând punctele slabe menţionate, sau se va menţine la un nivel mediu, care oferă o
arhitectură globală CT, dar nu şi mijloace de constrângere a respectării acesteia de către
statele membre?

36
Câteva posibile direcţii de acţiune pentru creşterea profilului şi rolului organizaţiei în
domeniul CT sunt:
- ajustarea arhitecturii CT a ONU. Zece ani de creştere organică necesită o simplificare /
raţionalizare a structurilor ONU, sentiment care pare a câştiga adepţi la nivel ONU. Ca
posibile variante sunt vehiculate:
 crearea unei poziţii de coordonator unic al eforturilor CT ale ONU (în oglindă cu
poziţia similară de la nivelul UE). La 25 ianuarie 2012, Secretarul General al ONU
a prezentat agenda sa pe 5 ani, „The Future We Want”, în care a propus crearea
unei singure funcţii de Coordonator CT al ONU, prin combinarea funcţiilor
existente la diferite organisme ale ONU. Se apreciază că aceasta ar întări poziţia
ONU în domeniu CT şi ar valorifica avantajele sale de forum internaţional,
generator de norme internaţionale în domeniu, for de monitorizare globală şi, mai
presus de toate, de lider strategic. O asemenea decizie implică numeroase dileme
la nivel ONU: unde să fie plasat postul de ce nivel, cum să fie bugetat, cum va
influenţa echilibrul la care s-a ajuns în ultimii ani în domeniul CT între CS şi AG;
care va fi poziţia sa în raport cu nou înfiinţatul ONU CT Center, finanţat din bani
saudiţi etc.
Ar fi câteva opţiuni în acest sens, precum crearea funcţiei în cadrul structurii
existente, care ar fi preşedinte, coordonator şi purtător de cuvânt al CTITF. Ar fi
interlocutorul cheie pentru alte formate internaţionale ca Global Counter-Terrorism
Forum (GCTF) şi ar avea statutul de Asistent al SG. O altă soluţie ar fi
transformarea CTITF într-un nou Oficiu al Reprezentantului Special al SG pentru
Contra-Terorism. Ar avea un rol similar celui descris mai sus.
 transformarea CTC într-o agenţie ONU independentă, care să fie în centrul
eforturilor globale de combatere a terorismului. Existenţa mai multor structuri ale
CS care monitorizează irită anumite state, sens în care ar fi oportună crearea la
nivelul CS ONU a unui singur mecanism consolidat. De asemenea, monitorizarea
ar putea fi extinsă la verificarea aplicării Strategiei CT a ONU, deoarece actualul
procedeu de trecere în revistă a progreselor odată la doi ani a adus puţine
rezultate (de obicei statele raportează cât de bine au implementat Strategia);
- mutarea accentului către prevenţie în ultimii ani şi prioritizarea mijloacelor soft de
combatere a terorismului în raport cu cele hard (militare şi law-enforcement) fac şi mai
relevant rolul ONU;
- mai mare accent pe măsurarea performanţei. Până în prezent nu a existat un efort
sistematic la ONU de a măsura performanţa/eficienţa programului CT al ONU, ceea ce
afectează eforturile conducerii organizaţiei de a derula programe eficiente. Altfel spus, în
lipsa unei asemenea evaluări obiective a performanţei, este greu de spus dacă ONU
este un actor eficient în domeniul CT. Desigur, în domeniul CT măsura performanţei
/eficacităţii este un demers dificil. Fondurile limitate alocate asigurării domeniului CT lasă
puţin loc ONU de a furniza un leadership strategic în domeniu. Totuşi, la vreme de

37
constrângeri financiare, trebuie să ne întrebăm dacă ONU face tot ce poate cu sumele
alocate domeniului CT.

Pentru evaluare:
a. Puncte de discuţie / reflexie
• Ce rol efectiv poate juca ONU în combaterea terorismului?
• Ce instrumente poate adopta ONU în acest scop? Funcţionează acestea cu adevărat?
• Ce poate fi făcut pentru a îmbunătăţi rolul ONU în combaterea terorismului?
• De ce ONU a eşuat atât de evident în gestionarea terorismului provenit din orientul
Mijlociu?
• Consideraţi că CS ONU ar trebui să acţioneze mai viguros atunci când este vorba de
terorismul palestinian?
• Consideraţi că ONU în mod frecvent blamează Israelul şi nu abordează cu suficientă
atenţie terorismul palestinian?
• Ce poate face ONU pentru a aborda cauzele fundamentale ale terorismului?
• Ce face ONU pentru a combate AQ şi Mişcarea Talibană?
• Ce a făcut ONU pentru a combate finanţarea terorismului?
• A luat ONU măsuri pentru a opri teroriştii să obţină arme de distrugere în masă?
• De ce este importantă o definiţie comprehensivă a terorismului?
• După o decadă de încercări, a fost ONU capabilă să cadă de acord asupra unei definiţii
a terorismului?
• Ce tipuri de state credeţi că sunt mai interesate de o asemenea definiţie?
• De ce ONU nu face mai mult pentru a ajuta victimele terorismului?
• Care este implicarea ONU în desemnarea unei persoane / organizaţii ca teroristă?
(ca teme de reflexie / întrebări pentru examen)
b. Sau lucru pe grupe după articolul lui Boaz Ganor: Transition from International
Cooperation to a Joint Counterterrorism Campaign.

Bibliografie
Victor D. Comras, Flawed Diplomacy: the United Nations & the War on Terrorism , Dulles,
Va., Potomac Books, 2010

38
Global Anti-Terrorism Law and Policy, Victor V Ramraj, Michael Hor, Kent Roach and
George Williams (ed.), Cambridge University Press, 2012
Kent Roach, The 9/11 Effect: comparative Counter-Terrorism , Cambridge University
Press, 2011
Jane Boulden, Thomas George Weiss, Terrorism and the UN: Before and After
September 11, Indiana University Press, 2004
M. Wade, A Maljevic, A War on Terror? The European Stance on a New Threat
Chantal de Joge Oudraat, The United Nations and the campaign against terrorism
Carlos Yordan, Wiliam Messmer, The origins of United Nations’ global counter-terrorism
system
Jane Boulden, Thomas George Weiss, Terrorism and the UN: Before and After
September 11
Boaz Ganor, Transition from International Cooperation to a Joint Counterterrorism
Campaign
Boaz Ganor, Trends in Modern International Terrorism
Anna Cornelia Beyer, Ways forward in global counterterrorism
James Cockayne, Alistair Millar, David Cortright and Peter Romaniuk, Reshaping United
Nations Counterterrorism Efforts. Blue-Sky Thinking for Global Counterterrorism
Cooperation 10 Years After 9/11
Brent Ellis, Countering Complexity: An Analytical Framework to Guide Counter-Terrorism
Policy-Making

39