47 Fa ceea ce poti New 01

47 Si Dumnezeu va implini ceea ce-ti lipseste

Si a zis Dumnezeu: "Sa fie lumina!" Si a fost lumina. Si a vazut Dumnezeu ca e buna lumina si a despartit
Dumnezeu lumina de intuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziua, iar intunericul l-a numit noapte. Si a fost
seara si a fost dimineata: ziua intaia (Fac. 1, 1-5).

SCRIBD
https://www.scribd.com/doc/230084144/M%C4%83iestria-fertiliz%C4%83rii-solului

https://tehnologii1.rssing.com/chan-19770136/all_p1.html
Măiestria fertilizării solului (Partea I)
CategoriesAcasă, Cărți și filme, TehnologiiPosted onmai 31, 2011
În câteva posturi voi publica secvenţe din cartea lui N. I. Kurdyumov ”Măiestria fertilizării
solului”. În această carte autorul aduce în faţa cititorului diferite metode de lucrare a
solului şi autorii acestora. Am selectat ceea ce constituie principalul. Dacă vor apărea
mai multe cereri, mai spre iarnă voi traduce cartea integral şi o voi posta pe forum.
Partea cu Fukuoka o voi omite, deoarece cartea acestuia ”Revoluţia unui fir de pai” deja
este postată pe site. Deci în continuare veţi afla despre I. E. Ovsinski şi ”Noul sistem de
lucrare a solului”, elaborat de acesta cu mai mult de un veac în urmă.

Noul sistem de lucrare a solului

Capitolul I. Independenţa plantelor faţă de agricultură

„Noi principii de lucrare a solului

Sistemul de agricultură, bazat pe activitatea independentă a plantelor se foloseşte în

gospodării deja de câţiva ani. După cum spuneam ea constă în aceea, ca:

1)      plantele să crească des, drept urmare sunt nevoite să concureze pentru existenţă şi

2)      ele să aibă în jurul său spaţiu liber şi, drept răspuns, abundenţă de substanţe
nutritive şi lumină.

Pentru a satisface aceste cerinţe controversate  la prima vedere,  nu a fost atât de

simplu.

Grâul semănat grămăjoară cade tot grămăjoară, câte câteva boabe împreună. Pornind
rădăcinile, plantele se incomodează una pe alta şi se dezvoltă anormal.

Ele sunt subţiri la bază, ca firele de aţă, şi tulpinile lor slabe nu pot susţine plantele care
se culcă la prima adiere de vânt.

Ar fi dorită o nutriţie suplimentară, precum procedează grădinarii din Rostov cu mazărea

semănată des în rând, ceea ce este practic imposibil pentru cultura de câmp.

Deci este necesar de găsit o metodă de semănat a grâului des, dar, totodată, fiecare bob
să fie separat de altele, solitar. Cu părere de bine, utilajele de moment sunt atât de
perfectionate, că această problemă poate fi rezolvată corespunzător.
Astfel, deja în toamna anului 1895  rezultatele noului principiu de semănat, introduse de
către mine pe loturile şcolii agricole din s. Grinăuţi (Basarabia), erau atât de evidente că
au atras atenţia asupra lor.

Când şcoala a fost vizitată de către împuternicitul de la Ministerul agriculturii dl

Bertenson, eu l-am însoţit în primul rând la câmpurile însămânţate cu ovăz conform
sistemului obişnuit şi l-am rugat să privească atent spicele.

După ce am plecat la lotul din apropiere, semănat cu acelaşi soi de ovăz dar, conform
sistemului nou spicele s-au dovedit a fi mai mari de două ori. Nu era nici unul mai mic
de 36 cm (în trecut ½ picior). Iar roada în acelaşi caz era şi ea de două ori mai mare.

Aceleaşi rezultate au fost primite şi la semănăturile cu orz, grâu de primăvară şi alte

plante semănate după tehnologia nouă. Ele creşteau mai abundent, se coceau mai
devreme, erau afectate mai puţin de rugină, făceau spice formidabile, bobul era
nedeformat, greu, împlinit, aşa că după vânturare resturile practic lipseau.

Grânele de toamnă, semănate în toamna aceluiaşi an, erau atât de frumoase că

agricultori din diferite sate veneau să le privească.

Toamna eu am părăsit Basarabia, după ce semănăturile au fost vizitate de către

guvernatorul de Chişinău şi preşedintele consiliului de Zemstvă dl Cristi. ”Semănăturile
au stârnit furori”, mi-a relatat tutorele şcolii dl Kazimir, care le-a prezentat.

Şi într-adevăr, în gubernia Podolsk şi în Basarabia eu nu am mai întâlnit mai mult astfel

de culturi formidabile de rapiţă, secară şi grâu.

Şi anume, în anul următor 1896 secara a atins o înălţime de neimaginat – 2,2 metri şi mai
mult.

Cu câteva din tufele acestea uriaşe de secară semănată de mine, luate de pe loturile
şcolii, eu am facut o demonstratie participanţilor la congresul agricol din Proskurov.

O astfel plantă gigantică de graminee niciunul dintre ei nua  întâlnit până acum.
Rezultate identice eu am primit anul trecut (1897) în gubernia Podolsk, lâgă Kameneţ
unde eu, de asemenea am introdus noul sistem.

Avantajele noului sistem agricol, bazat activitatea independentă a plantelor şi pe noile

principii de lucrare a solului,  sunt in mare:

Diminuează preţul lucrărilor deseori în jumătate.

Majorează recolta (uneori de două ori).

Noul principiu reglează umiditatea în sol, drept urmare, plantele, pe timp de

secetă, răsar şi cresc fără ploaie.

Pe timp de vară prea ploioasă plantele  suferă mai puţin de excesul de umiditate.

Bacteriile găsesc cele mai bune condiţii pentru dezvoltare în sol, înmulţindu-se cu
o viteză incredibilă; ele la drept vorbind, ajustează solul pentru fertilitate (deseori
mare).

Gazele, umiditatea, sporii bacterieni, praful de origine diversă, se absorb din

atmosferă în cel mai energic mod.

Maturizarea plantelor sporeşte, drept urmare, ele suferă mai puţin din cauza
paraziţilor, spre exemplu rugina, mai puţin sunt supuse pârjolirii la sud şi îngheţuri
la nord.

Plantele deseori ating mărimi uriaşe.

Boabele primite sunt mai împlinite şi mai grele.

Plantele nu se apleacă la sol ca în cazul sistemului vechi.

Datorită acestor avantaje ale noului sistem de agricultură, nu este de mirare faptul că
atât loturile şcolii agricole din Grinăuţi, cât şi gospodăria de lângă Kameneţ-Podolsk
erau vizitate de către mulţi agricultori şi reprezentanţi ai puterii.

Noi o tratăm ca pe o obligaţie să facem cunoscut noul sistem unui cerc cât mai larg de
cititori.

Lucrarea este împărţită în două părţi, în prima vom da sfaturi pentru lucrarea solului pe
principii noi, în cea de a doua vom indica modalităţile de însămânţare a diferitelor
plante.”

––––––––-

Capitolul IX. Lucrările de toamnă ale solului

„În anul curent 1898 semănatul de primăvară l-am început târziu, deoarece primăvara a
fost groaznic de secetoasă. Nu era deloc greu de presupus, că solul se va usca, ca aratul
la adâncime mică pentru culturile de iarnă nu va fi deloc uşor.

De aceea, îndată după încheierea semănatului, eu am verificat câmpurile, lăsate pe vară

fără semănături şi lucrate meticulos cu prăşitoarea, destinate pentru semănăturile de
toamnă.

S-a constatat, că o parte din câmpuri erau puternic împânzite de pir, susai, cuscută ş.a.
Altă parte, fără pir era populată de pelin şi pălămidă, a treia – aproape curată.

Dorind, s-ă mă asigur, cât de rapid posibil, faţă de urmările nefaste ale secetei, am dat
indicaţii să se lucreze în modul următor: pe terenurile cu pir am pornit plugurile Ransom
cu trei trupiţe, pe celea cu pelin şi pălămidă – extirpatoarele cu nouă dinţi, de
construcţie proprie.

Şi în sfârşit pe terenurile curate am trimis grapele, care au spart suprafaţa şi astfel au

apărat câmpul de secetă.

Tot lucrul a durat aproximativ o săptămână, după care eu, aproape liniştit, puteam lucra
cu plugurile cu trei trupiţe, ignorând seceta groaznică, care a secat câmpurile vecinilor că
nu se putea lucra cu nici un fel de unealta.

Deci, vedem că ruperea puternică şi oportună a suprafeţei ogorului constituie noul

sistem de lucru.

În Basarabia, unde din strămoşi s-a format obiceiul de a păşuna animalele pe ogor în
timpul verii noul sistem a întâmpinat mulţi adversari, care argumentau, că o atare lucrare
timpurie a ogorului le aduce numai prejudicii, distrugând păşunea.

Dar, când în anul 1895 câmpurile nu puteau fi semănate, datorită bolovanilor, formaţi
după aratul cu plugul a ogorului uscat şi bătătorit de animale, iar la mine creșteau
minunat rapiţa, secara şi grâul, atunci agricultorii basarabeni inteligenți au ajuns la
concluzia că mai bine o parte din câmpurile cele mai proaste să fie rezervate pentru
păşunat permanent, decât să rişte cu toată roada de culturi de toamnă.

La afânarea rapidă a suprafeţei ogorului un serviciu bun mi-l oferă extirpatoarele cu

nouă braţe.

Acest extirpator ocupă o fâşie de sol de două ori mai mare, decât plugul cu 3 trupiţe şi
foarte bine taie buruienile. Pentru a lucra cu el a fost suficient un copil şi pe câmpurile
îmburuienate – două perechi de bivoli sau cai. Iar pe cele curate – o singură pereche.

Bratele extirpatorului eu le aranjez similar ralului slavon, deoarece bratele nemţeşti nu

sunt bune de nimic.

Lucrarea rapidă şi ieftină cu pluguşorul şi extirpatorul îmi dă posibilitatea, pe parcursul

lunilor mai, iunie şi iulie să curăţ solul de buruieni şi să o pregătesc pentru semănat.
Arătura la mine se primeşte ideal de curată şi fără bolovani.

Semănătoarele pentru un rând pot lucra ideal pe o astfel de arătură, fiecare bob cade pe
suprafaţa  neatinsă de plug şi răsare fără ploaie.

Trebuie atrasa atenţia asupra faptului, la lucrarea suprafeţelor prea îmburuienate, ca

buruienile tăiate la gâtul rădăcinii (cel mai sensibil loc) să nu fie în stare să dea lăstari
noi şi să prindă puteri.

De aceea, de îndată cum apar primii lăstari, trebuie de parcurs câmpul cu plugul sau
extirpatorul.

Un gospodar prost, care lasă acest lucru pentru ziua de mâine, niciodată nu-şi va elibera
câmpul de buruieni, deoarece ele după cicatrizarea rănilor şi restabilirea forţelor, vor
creşte foarte bine, în special datorită abundenţei de substanţe nutritive asigurate de
arătura superficială.
După cum se vede, lucrările costă nespus de puţin şi dă rezultate remarcabile. La
lucrarea după noul sistem, agricultorul scapă de un şir de recomandări obligatorii pentru
adepţii arăturii adânci.

Spre exemplu, nu pot fi atinse păşunile o perioadă ştiută, indiferent dacă este împânzită
de buruieni, trebuie de ferit de transformarea ei în praf şi, în sfârşit, când păşunea deja
este lucrată şi curăţată, de semănat  încă nu se poate, deoarece este necesar ca arătura
să se aşeze în mod corespunzător, deoarece în caz contrar ea va distruge rădăcinile fine
ale semănăturilor de toamnă.

Dar şi aici logica trebuie să tacă, deoarece arătura adâncă este un lucru sacru, care nu
poate fi insultat.

Ogorul. La lucrarea ogorului eu mă conduc strict dupa două reguli:

1)      ca să fie distruse imediat buruienile care îşi revin şi

2)      ca să fie afânată cu grapa suprafaţa aşezată de ploi, şi prin această de restabilit
capacitatea ei de respiraţie.

La o atare lucrare, solul îmi dă acele grâne gigantice, care trezesc mirarea oricui le vede.

În anul 1896 câmpurile înţelenite erau foarte puternic îmburuienate. O atare abundenţă
de buruieni nu am întâlnit în viaţa mea, şi probabil nu voi mai întâlni.

Vara a fost ploioasă, solul era permanent ud. Am fost nevoit să aleg să ar (la 4-5 cm)
solul ud, pentru a mă scapa de buruieni sau să le ofer posibilitatea de a se dezvolta şi
mai bine.

Vrând-nevrând, am aram solul ud şi am distrus definitiv buruienile, dar rădăcinile lor

mărunte lipite de sol au format numeroşi bulgări care sau întărit ca urmare a secetei ce
s-a instalat ulterior.

Aici mi-a venit în ajutor tăvălugul cu pivoţi (un trunchi de stejar pe care erau fixaţi pivoţi
la fiecare 6 cm în lungime şi circular), bolovanii au fost sfărâmaţi si câmpurile
însămânţate cu ajutorul semănătoarei ordinare.

După arătura cu plugul cu trei trupiţe a câmpurilor denivelate deseori se scoate la

suprafaţă solul umed de dedesubt care la suprafaţă se întăreşte şi formează bulgări.
În astfel de cazuri, concomitent cu pluguşorul, pornesc şi grapa, care impiedica
formarea bulgărilor. Însă atunci când suprafaţa câmpului se nivelează, ceea ce constituie
o condiţie obligatorie, atunci pluguşorul, la arătura de doi ţoli, nu creează bulgări .

Întrebarea despre incorporarea bălegarului nu o voi examina, deoarece şi adepţii

aratului adânc consideră drept axiomă necesitatea incorporării la adâncime mică a
acestuia.

Dacă, în cazul folosirii îngrăşământului verde uneori este necesar de a adânci plugul
puţin mai tare, atunci acest fapt apare ca un rău necesar, care este diminuat prin cosirea
plantelor semănate ca îngrăşământ.

Deseori se exclude necesitatea incorporării  îngrăşămintelor, spre exemplu, în cazul

covorului de trifoi, rareori folosit la noi, indiferent de faptul că acesta constituie o sursă
excelentă de îmbogăţire a solului.

Bălegarul păios slab descompus îl tăvălugesc după incorporare. Acesta este unul din
rarele cazuri când utilizez tăvălugul.

Deoarece, la practicarea noului sistem de lucrare, solul întotdeauna este bogat în

capilare.

Iar stratul de la doi ţoli de la suprafaţă, de drept, întotdeauna trebuie să fie afânat, şi,
drept urmare, utilizarea tăvălugului la noul sistem de lucrare, nu are nici un sens.

Abaterile de la aceste principiu general vor fi date mai jos, în capitolul despre lucrările
pentru semănăturile de toamnă.

Capitolul X. Lucrările pentru semănăturile de toamnă.

Lucrările pentru gramineele de toamnă eu le încep îndată după colectarea grânelor.

Numai îndeplinind această condiţie se poate spera la o roadă mare.

Câmpurile îmburuienate şi cele cu mirişte abundentă le ar cu pluguşoare Ransom cu trei

trupiţe, câmpurile mai puţin îmburuienate – cu extirpatoare cu nouă brate de construcţie
proprie şi, în sfârşit, câmpurile curate, fără mirişte, de pe care grâul a fost strâns cu
coasa, eu folosesc grapa deoarece grapa poate sfărâma suprafaţa acestor câmpuri.

Astfel, îndată după colectare, am suprafaţa câmpurilor afânată, drept urmare începe

irigarea atmosferică şi nitrificarea.
Rădăcinile proaspete ale plantelor încep să se descompună şi să pregătească hrana
pentru următoarea generaţie.

În timpul toamnei, în conformitate cu acoperirea arăturii de către buruieni, tasarea

de pe urma ploilor ş.a., fac o a doua trecere superficiala cu pluguşoarele, extirpatoarele
sau grapele.

Înainte de venirea iernii, toată arătura de toamnă o grăpez  şi astfel o las pe iarnă.

Dl Iaracevski scrie că la lucrarea după sistemul meu, a primit rezultate bune la cultivarea
rădăcinoaselor şi grâului de toamnă. Însă, la cultivarea ovăzului şi orzului rezultatul a fost
prost.

Acesta a fost prost, deoarece dl I., probabil, a arat pentru semănat târziu, arătura înainte
de toamnă nu a grăpat-o, si a semanat, probabil, nu în rânduri-fâşii, după cum indică
noul sistem, ci prin împrăştiere. Sau în rânduri prin metoda obişnuită, iar după semănat
despre îngrijirea plantelor nu s-a gândit.

Şi eu, în unele cazuri, folosesc semănatul prin împrăştiere, dar după acesta, îngrijesc
strict necesităţile plantelor, ceia ce dl. Iaracevski, probabil nu a îndeplinit.

Dacă semănatul se efectua cu îndeplinirea tuturor acestor condiţii, atunci şi rezultatele ar

fi fost nu proaste ci excelente, după cum le primesc eu permanent în gospodăria mea.”

Capitolul XI. Semănatul

„Pentru a înţelege în ce mod se realizeaza semănatul, pentru ca plantele să producă

roadă la maxim, trebuie să ne întoarcem la primul capitol ”Independenţa plantelor faţă
de agricultură” şi să-l citim cu atenţie.

Din acest capitol aflăm, că plantele, pentru a produce un rod bogat, trebuie să crească
des, în acelaşi timp având spaţiu liber in lateral.

Experimentele au arătat că, la o lăţime de 30 cm a fâşiei semănate, spicele din mijloc

sunt de aceeaşi mărime ca şi cele laterale. La o lăţime mai mare spicele din mijlocul fâşiei
devin mai mici suferind de insuficienţă de iluminare şi nutriţie.

Din aceste considerente, efectuând însămânţarea, eu fac fâşiile de 30 cm, spaţiul liber
neînsămânţat îl las de aceeaşi lăţime.
Cel mai frecvent folosesc semănătoarea de 3 metri, în acest caz distanţa de 30 cm se
păstrează cel mai uşor. Cel mai mult teren neînsămânțat rămâne după folosirea
semănătorii cu lăţimea de 2 metri, drept urmare, semănătorile de 3, 2,5 şi 1,75 metri sunt
cele mai indicate.

Dacă brăzdarele semănătorii (ansamblul de incorporare a seminţelor în sol) le vom

apropia la maximum posibil, atunci într-o fâşie vor încăpea cinci brăzdare.

Reiese, că fâşia pentru însămânţare de 30 cm va fi împărţită în 5 rânduri, lângă care va

rămâne un spaţiu liber tot de 30 cm. Astfel de fâşii perechi (5 rânduri plus o fâşie goală)
in număr de 5 vom primi cu ajutorul semănătorii cu lăţime de 3 metri.

Eu, însă, îngustez şi lungesc brăzdarele, drept urmare, în fâşie pe lăţimea de 30 cm, eu
formez nu cinci dar şase rânduri, ceea ce duce la o distribuţie mai uniformă a bobului.

Brăzdarele la semănătoarele Eckert şi Sack sunt executate iraţional. Deoarece, în urma

brăzdarului cade pământ uscat, şi abia după aceea seminţele.

Este evident că acestea din urmă nu vor putea răsări fără ploaie, deoarece nu cad pe
patul capilar. Din aceste considerente şi brăzdarele le modific astfel ca boabele să cadă
direct pe stratul capilar umed.

În acest caz plantele răsar la mine în codiţii de secetă până la ultimul bob: rapiţa în 3,
secara în 5 şi grâul in 10 în zile. (N.:grâul în acele timpuri răsărea în cel mai bun caz în 10
zile, iar la metoda prin împrăştiere o lună sau chiar şi 40 zile şi semănăturile erau de o
calitate proastă.)

Orificiile, care transportă boabele spre role, le îngustez astfel ca să nu curgă multe
boabe. Astfel, boabele cad şi încolţesc aproape solitar. (N.: îmi pare rău că Ovsinski nu
indică normele sale de însămânţare. Eu pot da greş, dar judecând după faptul cum el
reglează semănătoarea, norma obişnuită pentru acele timpuri (200-220 kg/ha) a fost
micşorată cel puţin în jumătate. Totodată, boabele cădeau la 5-6 cm în rând şi la m. p. se
primeau 200-240 plante. La experimentatorii noştri 40-60 plante la m. p. dau cele mai
stufoase plante şi roade înalte. Desigur, acestea depind şi de soi. Dar, este evident, că în
schema semănatului este ascuns potenţialul de mărire a roadei.)

Brăzdarele le adâncesc cu efort, fără a mă deranja, că se vor duce prea adânc, deoarece

la arătura de doi ţoli, acest lucru nu este deloc uşor, faţă de arătura adâncă.

Fâşia semănată o nivelez cu o grapa mică cu dinţi de lemn, fixată la brăzdarul

semănătorii.
Cercurile, care se târăsc în spate şi se ataşează la semănătoarele Mendel, produc
adâncituri în sol şi sunt mai puţin utile.

După semănat, tăvălugul nu-l folosesc, deaorece aceasta contravine regulilor noului
sistem, care ne învaţă că stratul de jos trebuie să fie capilar, iar cel superficial de doi
ţoli – afânat.

De îndată ce distrugem prin tăvălugire acest strat afânat, împreună cu el vom distruge
fertilitatea câmpului nostru, care după o astfel de operaţiune barbară, în câteva zile s-ar
usca şi ar crăpa.

Partea de sud a Rusiei, de obicei, după semănăturile de toamnă şi primăvară, este

afectată de secete groaznice. Din această cauză tăvălugirea semănăturilor în acele locuri
constituie o eroare, care nu trebuie să fie admisă.

Secetele şi canicula acolo sunt atât de puternice, că şi solul netăvălugit începe să se

crape, de aceea şi îngrijirea plantelor trebuie să fie corespunzătoare, iar semănăturile
tăvălugite sunt sortite pieirii definitive.

Semănatul în rânduri-fâşii se foloseşte pe loturi mai mult sau mai puţin plane, unde, fără
multa grija se pot semăna rădăcinoasele. Însă pe pante eu seamăn prin împrăştiere
şi incorporez seminţele cu plugul Ransom cu trei trupiţe, drept urmare primesc, de
asemenea, rezultate bune.

La pluguşorul cu trei trupiţe se poate ataşa o semănătoare, care ar însămânţa fâşii de sol
nu mai late de 30 cm, drept urmare vom primi semănatul în rânduri-fâşii, fără
semănătoare aranjată în rânduri, care necesită o lucrare destul de meticuloasă a solului.

Distribuţia boabelor nu va fi atât de exactă ca la semănatul în rânduri. Dar tot mai bine
ca în cazul semănatului prin împrăştiere.

Şase rânduri într-o fâşie de 30 cm eu le dispun la semănatul gramineelor: secarei,

grâului, ovăzului, orzului şi inului.

La semănatul plantelor cu frunze late, eu dispun în fâşie mai puţine brăzdare. Astfel
pentru bob eu fac în fâşie 4 rânduri, pentru mac – 2, pentru rapiţă – 2 pentru soia – 2
etc.

În cazul bobului, distanţa între brazdare în fâşie este de 10 cm, la mac, rapiţă – 7,5-8 cm.
După semănat, plantele, după cum am menţionat, răsar in mod cert, iar după
aceasta, la noi la sud începe să le coacă soarele. Solul se înfierbântă şi crapă.

Aceasta face ca  irigarea atmosferică să devină imposibilă, care în sistemul nostru de
cultivare joacă un rol important.

De aceea, după semănat, trebuie de trecut la îngrijirea plantelor, prin apărarea

solul de formarea crăpăturilor şi supraîncălzire şi a da posibilitate plantelor tinere de
a se dezvolta normal până la acel moment, când ele în mod independent,
corespunzător, vor umbri solul şi prin aceasta îl vor apăra de influenţa nocivă a razelor
solare.”

Capitolul XII. Îngrijirea solului şi plantelor după semănat

„După semănat plantele răsar rapid fără ploaie şi încep să se pârjolească sub razele
toride de soare. Solul se înfierbântă şi începe să se crape.

Atunci pe fâşiile-rânduri eu pornesc prăşitoarele, care astupă crăpăturile şi apără solul

de uscare.

Dacă vom folosi prăşitoarea pentru mai multe rânduri odată, atunci acest procedeu va
costa infim de puţin.

Prășitorile le exploatez de două ori toamna, primăvara însă prăşesc de două-trei ori, atât
culturile de iarnă, cât şi cele de primăvară, în functie de cât de tare se usucă sau se
tasează solul în urma ploilor etc.

Culturile semănate prin împrăştiere le acopăr cu grapa, de îndată ce plantele se fixează

în sol într-atât incat grapa nu le mai poate smulge.

La arătura superficială, această perioadă survine rapid şi plantulele se ţin bine în stratul
capilar.

Grapa apasă plantele spre sol şi le îndoaie, drept urmare a doua oară trec cu grapa
peste două zile, când plantele se ridică. Asta deoarece  grăpatul de două ori la rând in
aceeași zi ar fi putut afecta  şi mai tare plantele.

Peste două zile, dacă observ că mai sunt crăpături trec cu grapa a treia oară, când
după această procedură plouă şi se bate solul, atunci după ploaie mai trec cu grapa o
dată.
Cei economi în primul an privesc aceste operaţiuni, efectuate pe timp de arşiţă toridă cu
mare mirare.

Ei sunt încrezuţi, că după trecerea cu grapa, plantele se vor usca definitiv. Însă în anul
următor devin adepţi înflăcăraţi ai utilizarii grapei nu numai a culturilor de iarnă, ceea cu
ce sau deprins deja, dar şi a culturilor de primăvară, ceea ce este o noutate pentru ei.

În anul curent (1898) eu am întâlnit în primăvară aceeaşi opoziţie. Însă când au văzut
că culturile de iarnă, după fiecare procedură de grăpare îşi reveneau ca după
ploaie, s-au făcut adepţi ai grăpatului. În anul următor ei vor folosi grapele şi fără
indicaţiile mele.

Într-adevăr, numai utilizarea intensă a grapei în culturilor de primăvară le-a salvat în

acest an de la pieire.

Ele au fost semănate pe panta de sud, fără aratul de toamnă, folosind contrar voinţei
aratul superficial în mod barbar: s-au semănat prin împrăştiere pe mirişte şi s-au
incorporat la doi ţoli cu pluguşoarele Ransom.

La toate acestea, după semănat, s-a instituit o secetă de şase săptămâni. Dacă nu se
efectua grăparea, atunci toate semănăturile ar fi fost pierdute în acest an (1898).

Însă, datorită prăşitorilor, sapelor şi grapelor, am avut în acest an o roadă minunată de

culturi de primăvară.

Rădăcinoasele la noi se lucrează cu prăşitorile sau sapele cu lama dreaptă și nu arcuită.

Sapele au tăiate în interior goluri pentru ca, prin orificiile primite ţărâna să se scurgă şi
să acopere uniform solul, si nu să se facă grămezi, ceea ce dezgoleşte solul şi produce
uscarea lui şi formarea crăpăturilor.

Deasupra la sapă se mai adaogă una mică, îngustă şi alungită, cu ajutorul căreia se

prăşesc plantele pe rând, acolo unde sapa lată nu încape. Numai astfel de sape acoperă
solul cu un strat afânat de pământ şi asigură roada.

De la muşuroirea plantelor eu mă abţin, deoarece acest procedeu dezveleşte solul şi

devine cauza apariţiei crăpăturilor şi uscării solului şi concomitent a pieririi plantelor.

Procedând astfel, eu primesc roade atât de bune încât  30 chintale/ha eu le consider

drept roadă medie.
În ani favorabili eu primesc câte 60 chintale/ha, dar s-ar primi şi mai mult, dacă am avea
soiuri originale, ca peste hotare.

(Pentru comparaţie: în medie se colectau grâu 9-11 chintale/ha (de la 4-5, ceea ce se
întâmpla mai frecvent până la 20, în cazuri foarte rare). Adică de patru-cinci ori mai mult
decât au semănat. Totodată, paie se produceau întotdeauna de două ori mai mult decât
boabe. Roada lui Ovsinski putea atinge acest indice până la 50).

La noi spicele includ 40 boabe, iar peste hotare soiurile bune au spice care includ 100-
120 boabe. Desigur astfel de soiuri vor da roade de 2-3 ori mai bune.

Noul sistem de semănat, asigurat de o selecţie minuţioasă, va mări specele noastre şi ne

vor da în viitor astfel de roade, la care în trecut nici nu am visat.

În special, dacă, împreună cu noul sistem de lucrare a solului şi semănare, strict vom
respecta regulile de rotaţie a culturilor.”

––––

Zece ani a testat Ovsibski sistemul său nou. Rezultatele s-au dovedit a fi uluitoare.

În anul 1898 el a făcut un raport la Kiev. Apoi cu mare greutate a editat cartea.

Aceasta carte a zguduit mintea agricultorilor şi, pe parcursul a zece ani, a fost de patru
ori reeditată în Rusia.

Este de remarcat, că primele astfel de sfaturi despre rolul mulciului organic, despre
structura naturală a canalelor din sol şi neobligativităţii aratului, cu douăzeci de ani
înainte de Ovsinski le-a expus D. I. Mendeleev.

În Franţa, Olanda şi Germania de asemenea erau adepţi al acestui sistem, care primeau
câte 20-44 q/ha de graminee.

Ovsinski niciodată nu ara mai adânc de 5 cm.

Principalul atu al sistemului său era stabilitatea excepţională a semănăturilor şi faţă de

secetă şi faţă de excesul de umiditate.

De fiecare dată când la vecinii lui semănăturile erau compromise sau grânele nu
răsăreau deloc, Ovsinski colecta roade excelente, care erau de două ori mai mari decât
roadele din acele timpuri.
Cu trecerea timpului, recolta la el creştea.

Metoda lui Ovsisnski a fost testată timp de cinci ani pe două loturi experimentale din
sudul Ucrainei şi nu a demonstrat avantaje certe.

Au testat-o şi multe gospodării – totuşi, cu mari abateri, şi rezultate de asemenea nu au

fost relevante.

Doi ani la rând câmpurile lui Ovsinski le inspecta V. A. Bertenson, specialist instruit al
Ministerului Agriculturii, el remarca multe avantaje ale tehnologiei şi starea excelentă a
câmpurilor, în deosebi ale celor cu porumb, care creştea până la trei metri ”şi lega câte
8-10 ştiuleţi mari”.

Cu toate acestea, Bertenson nu recomanda sistemul pentru implementarea pe larg.

Destul de ingenios a reacţionat la Ovsinski D. N. Preanişnikov. Studiind principiile şi

efectuând experimentele de rigoare, el a conchis: ”…Orice metodă este bună la locul său.
Aratul adânc este necesar în perioada umedă a anului, pentru acumularea apei, pe timp
uscat însă, pentru păstrarea umidităţii, este indicată lucrarea superficială a solului”.

O definiţie destul de exactă a esenţei – dacă nu cunoşti că solul nearat de asemenea

acumulează bine umiditatea.

În anul 1909 catedra de agronomie a universităţii din Kiev din varii motive a formulat
critici vehemente asupra lui Ovsisnski, numind cartea acestuia drept o încurcătură şi o
prostie.

Expunând o serie de obiecţii teoretice, adversarii lui Ovsinski afirmau, că rezultatele lui
sunt urmare exclusivă a arăturilor adânci efectuate anterior pe terenurile acestuia.

Un argument, după cum vedeţi, destul de haios, dar, de atunci, învăţătura lui Ovsinski a
fost devalorizată şi uitată.

Şi abia peste jumătate de veac, datorită lucrărilor lui T. S. Malţev, experimentele din
sudul Ucrainei au reverificate şi s-a constatat că nu au fost respectate în cadrul acestora
sistemul lui Ovsinski.
TagsI. E. Ovsinski,lucrarea superficială a solului,pluguşor cu trei trupiţe,prăşitoare,semănat în rânduri-
fâşii AuthorPermacultura
Post navigation
PRECEDENTPrevious post:The Coconut Revolution

URMĂTORNext post:Măiestria fertilizării solului (Partea a II-a)

https://permacultura.ro/acasa/maiestria-fertilizarii-solului-partea-i/

Măiestria fertilizării solului (Partea a II-a)

CategoriesAcasă, Cărți și filmePosted oniunie 8, 2011
În acest post va merge vorba despre Edward Faulkner.  În continuare vor fi redate
secvenţe din cartea sa  ”Nebunia plugarului” (în original ” Plowman’s folly”).  El ca şi
precedentul autor critică vehement arătura adâncă şi ne demonstrează prin procedee
practice că solul nu are nevoie de un astfel de procedeu barbar.

1. Limitele erorii

Pe scurt, scopul acestei cărţi este de a arăta, că plugul cu brăzdar, folosit la ferme în
toată lumea civilizată, este utilajul cel mai puţin satisfăcător pentru pregătirea
solului pentru cultivarea culturilor agricole.

Probabil aceasta sună drept un paradox. Cu toate acestea, gândul, expus mai sus, este
adevărat.

El poate fi demonstrat, şi cele mai multe argumente le aduc savanţii pe căi indirecte.

Chestiunea constă în aceea că nimeni nu a făcut o argumentare ştiinţifică satisfăcătoare

pentru arat.

Un număr imens de termeni, creaţi de către ştiinţa agricolă, ca rezultat a unei erori grave
mai vechi, de la sine, a produs o încurcătură enormă.

Însă, această eroare stă la baza agronomiei moderne.

Adică, dacă s-ar găsi o metodă prin care să se introducă în stratul superior al
solului totul, ce fermierul îl incorporează, şi dacă s-ar găsi utilaje care ar amesteca
la suprafaţă împreună cu solul: paiele, frunzele, tulpinile, crenguţele, buruienile,
miriştea; atunci producerea agricolă ar fi atât de uşoară şi ar constitui un lucru de
la sine că, probabil, nu ar fi apărut ceea, ce noi numim drept agronomie.

Doar, toate problemele noastre legate de sol sunt produse de facto de noi înşine,
pentru satisfacţia dubioasă de a le rezolva.

Noi i-am asigurat pe oameni noştri cu multe tone de maşini per om, decât alte popoare.
Şi solurile la noi se distrug mult mai rapid. Puţin probabil că poţi să te mândreşti cu aşa
ceva.

Mai există un adevăr enigmatic: egipteanul sau chinezul săraci, scormonind pământul cu
o bucată de băţ, cultivă producţii mai mari de pe o suprafaţă, decât vecinii săi civilizaţi.

Câmpurile nelucrate şi pădurile, chiar şi plantele de lângă gardurile noastre, se simt bine
şi pe timp de secetă, şi pe timp favorabil.

Acest fapt ne permite să punem întrebarea: oare nu depinde dezvoltarea plantelor de

modalitatea manipulării solului?

Noi suntem deprinşi de a gândi că plantele extrag elementele minerale din sol; şi că
soluţiile se formează nemijlocit din acestea sau din îngrăşămintele noastre.

Dar noi subapreciem ţesuturile organice în putrefacţie.

Cunoaştem faptul, că ele se descompun în sol, dar nu facem de aici concluzia, că

produsele de putrefacţie constituie cel mai bun material de construcţie pentru plante.

Pentru simplificarea unor lucruri, vom numi aici soluţiile minerale drept substanţe
nutritive noi (primare), iar soluţiile din organica descompusă – utilizate sau secundare.

Vom remarca, că nu există soluţii organice secundare, libere de substanţe minerale.

Apa, care este absorbită de organică, pe timp arid vine prin capilare din straturile
profunde ale solului şi întotdeauna conţine substanţe minerale. Pe timp ploios se dizolvă
mineralele din organică. (Notă. Acum este bine cunoscut faptul, că plantele asimilează
mai uşor compuşii organici ale mineralelor (chelaţii, spre exemplu – humaţii). Pentru
activitatea rădăcinilor sunt importante substanţele biologic active (SBA): vitaminele şi
stimulatorii. Sărurile îngrăşămintelor anorganice, fiind puţin eficiente, sunt înlocuite cu
cele chelate (Kristalon, Aquarin). Noi încercăm să reproducem soluţiile organice
secundare care deja există în stratul superior al solurilor naturale.)
Noi neam pasionat de producerea soluţiilor primare, pe când am fi putut să ne folosim
de procesul natural aproape automat care aprovizionează plantele cu o raţie deplină,
sub formă de soluţii secundare.

Un lucru uşor l-am transformat într-unul greu

Deja de mult timp sunt recomandate îngrășămintele verzi (sideraţii). Acestea sunt orice
tip de plante, care se seamănă, in calitate de material organic degradabil.

Însa, tehnologia propusă de savanţi de siderare a solului e ineficientă. Ei recomandă:

a)      de a îngropa cultura siderat până acesta nu a devenit lemnoasă, iar

b)      dacă a devenit lemnoasă, atunci, înainte de incorporare, de adăugat azot pentru a
înlesni descompunerea resturilor vegetale..

În acest caz, materia organică, incorporată cu azot, se va descompune prea rapid,

substanţele rezultate deseori se spală cu prima ploaie şi rădăcinile de la suprafaţă nu
reuşesc să le absoarbă. (Mai mult de atât, se distruge mulciul organic şi se periclitează
aprovizionarea capilară cu apă din adânc).

Este evident, că efectul net al acestui procedeu se egalează cu zero.

În cartea”Deşertul avansează” Paul B. Sears a schiţat alimentaţia plantelor în felul

următor: ”Faţa pământului este un cimitir. Orice organism viu cedează pământului tot, ce
a împrumutat pentru existenţa sa sub soare. Tot din pământ organismele vii primesc cu
statut de împrumut tot ceea, ce este necesar pentru viaţă”.

Astfel Sears subliniază legea generală a vieţii organice. Ea, în egală măsură, este
adevărată şi pentru plante.

Legea dezvoltării plantelor: plantele vii folosesc ţesuturile moarte ale fiinţelor

vieţuitoare precedente.

Cu cât mai repede vom însuşi acest fapt, cu atât mai rapid vom restabili solurile şi roada.
Ne este greu de închipuit aceasta, dar cu fiecare lingură de mâncare ingerată, noi
demonstrăm, că anume aşa stau lucrurile.

Dacă plantele sunt dispuse sie înseşi, ele folosesc fiece atom din materia moartă al vieţii
anterioare.
Dar, noi nu lăsăm corpurile plantelor acolo, unde ele pot fi uşor folosite. Noi le
îngropăm atât de adânc, că ele pot fi atinse doar de unele rădăcini.

Unicul lucru, care este necesar să-l facem, este să asigurăm suprafaţa solului cu material
pentru putrefacţie. De restul vor avea grijă procesele naturale.

Nu există nici o problemă a solului, în afară de aceea, că am ignorat legile naturale de

dezvoltare a plantelor.

La moment ştiinţa cunoaşte faptul, că apele de scurgere scot de pe câmpuri de câteva

ori mai multe substanţe nutritive, decât consumă plantele în creştere.

În anul 1934 Rassel Lord de la secţia resurselor naţionale a raportat, că ”plantele

cultivate şi păşunile consumă, în medie 19,5 mil tone elemente nutritive de bază, pe
când pe calea erodării şi spălării se pierd în jur de 117 mil tone”.

În timp ce substanţele nutritive se pierd, oamenii devin mai săraci, alimentaţia lor devine
mai necalitativă, iar sănătatea devine mai şubredă.

Ţeava pentru drenare şi plugul cu brăzdar devin principalii complici ai acestei

înrăutăţiri. Ele fură nutriţia de la plante.

Acest fapt est atât de logic, că este greu de înţeles, din ce considerente nu a fost o
investigaţie oficială a acestei chestiuni. (Notă. Mai târziu Faulkner singur va răspunde la
această întrebare: fermierii achită sume enorme pentru ceea, ce produc plantele. O
agricultură anevoioasă este foarte convenabilă furnizorilor de utilaje şi chimicale.
Organele de conducere şi ştiinţa se alimentează nemijlocit din profiturile acestora, din
aceste cauze investigaţiile, care indică spre o lucrare simplă şi eficientă a solului, şi prin
aceasta riscând să le pericliteze aceste afaceri, vor fi oricum ignorate. De atunci acest
sistem şi-a întărit poziţiile şi mai mult.)

Pare haios de investigat, dacă e posibil de cultivat plante sănătoase, imitând condiţiile în
care toate plantele sunt sănătoase.

Este o situaţie identică cu sfatul pentru mame să investigheze, dacă e posibil să alăpteze
pruncii cu sân.

Astfel, eu vă prezint ceva atât de vechi în agricultură, că poate fi numit, fără

menajamente, ceva destul de nou.

Am avut nevoie de şapte ani, pentru a mă elibera de viziunile obişnuite asupra solului.
S-a dovedit, că este suficient de corectat principala eroare şi de introdus materia
organică în stratul superficial al solului, pentru ca aproape toate greutăţile să dispară ca
prin minune.

2. Ce este solul

Prima staţie experimentală a fost înfiinţată în Anglia aproape o sută de ani în urmă. O
sută de ani solul şi lucrările lui s-au studiat minuţios.

Este neverosimil, dar şi în prezent, aceste este necesar de a fi studiate.

La fel ca şi electricitatea, solul aşa şi nu a primit o definiţie. Dar dacă cu electricitatea ne-
am învăţat să dirijăm eficient, atunci despre sol nu poate fi spus acelaşi lucru.

Istoria agriculturii prezintă un şir continuu de decepţii.

Încă nici un popor nu a supravieţuit soluţionării problemelor legate de solul, pe

care el l-a secat.

În loc de aceasta, scoţând ce-i mai bun din solul fertil, oamenii pur şi simplu treceau pe
alte pământuri. Şi creau aceleaşi probleme pe locurile noi. Din aceste cauze, noi nu
posedăm cunoştinţe preţioase şi utile despre sol.

În faţa ochilor fermierului întotdeauna a existat exemplul de conservare a solului:

frunzişul verde din pădure, ierburile viguroase din stepă, buruieni mai înalte decât
gardul – toate acestea nu sufereau de secetă atunci, când porumbul său se veştezea şi
se făcea scrum.

Fermierul privea la toate acestea, dar nu-i venea a crede. Şi de aceea, nu vedea.

Un copac dezrădăcinat în pădure creşte, în special stratul superficial, deoarece rădăcinile

principale se aştern sub aşternutul forestier.

Aici le găsesc şi hrană, şi apă, care se ridică spre ele din jos prin capilarele din solul
presat.

Mara majoritatea a hranei lor o constituie soluţiile secundare, substanţele din aşternutul
forestier în putrefacţie. Aceste lucruri le-ar fi văzut fermierul, dacă şi le-ar fi dorit.

Din care cauze aratul a devenit atât de popular?

Cauzele sunt ascunse în fiinţa umană. Una din calităţile noastre înnăscute este
sentimentul imposibil de eradicat, că anume noi putem ajuta plantele, că fără concursul
nostru ele nu pot creşte.

Pare straniu, însă plantele, în condiţii naturale, nu pot fi ajutate cu nimic – ele au de
toate. Reiese, că în condiţii artificiale trebuie imitate cele naturale.

Iată unele date.

În anii 1939-40 cultivam un acru (aprox. 0,4 ha) de roşii, în total, aproximativ 10 000
plante. Un an a fost ploios, altul secetos, dar roada a fost identică, şi plantele se
dezvoltau excelent în ambii ani.

Practica a demonstrat:

a)      solul trebuie să fie aşezat şi compact,

b)      la transplantare sau semănat această structură nu trebuie să fie distrusă.

Pentru început solul se discuia minuţios, mărunţind şi distrugând buruienile. În cel de al

doilea an sa discuit secara de un metru înălţime, fiind mărunţită şi aceasta.

Răzoarele erau marcate cu un dispozitiv special: pe urmele tractorului mergea unealta,

roţile căreia avea proeminenţe, şi cu ajutorul acestora tasa solul în locurile pentru
plantare.

Sub punctul de plantare a fost restabilită mişcarea prin capilare a apei de jos în sus.
Fundul acestor amprente rămânea umed chiar şi ziua, pe timp cald şi uscat.

După transplantare, rădăcinile roşiilor se plasau în gropiţe, se astupau cu sol puhav, luat
de alături, şi solul din jurul plantei se presa. Un acru întreg eu la–m plantat timp de o zi
cu ajutorul a doi copii.

Nici un fel de irigare nu s-a făcut nici la plantare, nici după aceasta: pompare capilară a
apei este de mult mai multe ori mai sigură decât orice irigare.

Urmărind maşinăria noastră năstruşnică şi plantarea în mod ”barbar”, vecinii ne-au

prezis moartea tuturor plantelor. Însă, deja spre dimineaţa zilei următoare, toate plantele
s-au îndreptat.
Perioada de vestejire, obişnuită pentru transplantare, nu a urmat, de uscăciune plantele
nu au suferit, şi chiar florile, care s-au format până la răsădire, deseori fructificau, ceea ce
nu există la o cultură obişnuită.

Anul 1940 a fost destul de umed, şi răsăditul s-a uşurat: plantele erau aruncate cu
rădăcinile în gropiţe şi deasupra lor se arunca o lopăţică de pământ.

O lună şi jumătate au durat ploile. Lotul de câteva ori a fost inundat. Plantele au devenit
verde-purpurii. Dar, oricum, această plantaţie a fost numită cea mai bună din localitatea
noastră, şi plantele au fructificat până la îngheţuri.

Noi pur şi simplu am plasat plantele în condiţii normale: secara trebuie să se transforme
în roşii, iar apa trebuie să vină dedesubt. Deoarece la adâncimea de 15-20 cm nu există
un strat de materie organică care să-i oprească mişcarea, de altfel care apare în urma
aratului.

Acest exemplu ne arată, că este mai bine de restabilit mecanismul natural de alimentare
a plantelor, dacă acesta a fost deteriorat până la plantare.

Ceea ce vecinii, au tratat drept o neglijenţă, a fost, într-adevăr, încrederea mea în aceia,
că solul singur va avea grijă de plante, dacă nu-l vom încurca.

Găina, care a scos bobocei, se sperie, când aceste ghemotoace de puf sar cu uşurinţă în
apă. Tot aşa şi oamenii sunt miraţi de faptul, că plantele nu au nevoie de tutela lor.

Pământul, lăsat pentru înţelenire, îşi restabileşte capacităţile sale normale. Odihna lui nu
prezintă o lenevie. El îşi restabileşte capilarele şi sporeşte mulciul organic, care opreşte
eroziunea.

Plugul, fiind cel mai mare blestem al pământului, a fost, pe timpuri, salvatorul
omenirii.

Cu ajutorul lui oamenii au putut valorifica suprafeţe mai mari şi să scape de pericolul
foametei.

Condamnând aratul, eu, nicidecum, nu învinuiesc oamenii, care îl recomandă –

atitudinea lor evlavioasă faţă de plug este de înţeles şi argumentată.

Îmi pare rău, că grapa cu discuri nu a fost inventată mai înainte – probabil, plugul nu mai
apărea.
Noi am fost deprinşi, că solul trebuie să fie curăţat de resturi vegetale – altfel va fi greu
de lucrat.

Eu am avut noroc, deoarece am fost nevoit să creez sol acolo, unde acesta nu a existat.
Şi cunosc un lucru: suprafaţa acoperită cu material organic este totul ce-i necesar.

3. Solul nu se supune erodării

Organica vegetală este ca un burete, care absoarbe o cantitate mare de apă.

Aşternutul forestier şi cel de câmpie uşor absorb precipitaţiile abundente,

deoarece organica se umezeşte mai repede, decât solul prăfuit.

Mulciul bogat în materie organică de asemenea absoarbe apa, preîntâmpinând

scurgerea ei şi îmbibarea excesivă a solului. Resturile vegetale, inclusiv rădăcinile, servesc
drept schelet, leagă stratul superficial, şi eroziunea cauzată de vânturi nu poate avea loc.

Erodării sunt supuse numai solurile arabile.

Solurile din stepele noastre au fost negre pe timpuri la o adâncime mai mare de un
metru. Nici un fel de ploaie nu putea să satureze cu apă acest burete de mraniţă. Dar
dacă, şi avea loc vre-o scurgere, atunci aceasta era străvezie, ca cea de izvor.

În prezent, apa, care se scurge de pe câmpuri, întotdeauna are culoarea acestora.

Unii vor obiecta, că dacă stratul de mraniţă va îngheţa, atunci aceasta nu va fi capabilă
să absoarbă apa.

Ei, în primul rând, ce mai mare parte din sol se spală în perioada caldă a anului, iar apele
după dezgheţ constituie numai o parte a eroziunii.

În al doilea rând, mraniţa chiar şi îngheţată conţine o sumedenie de cavităţi, deoarece

organica este saturată cu aer.

În al treilea, mraniţa întotdeauna elimină căldură, şi perioada ei de îngheț este mai

scurtă, decât la solurile arate. Dar şi zăpada, care apără de îngheţ, mai uşor se reţine pe
resturile vegetale.

Este cunoscut faptul, cât de multă apă reţine aşternutul forestier. Apa ajunge în resturile
organice mult mai rapid, decât în solul mineralizat.
În masa minerală apa trece numai printre particule, iar organica absoarbe literalmente
apa în interiorul său.

Miliarde de ani planeta era supusă unei erodări groaznice, care, în sfârşit, a sculptat
chipul existent al suprafeţei terestre.

Să stăpânească această eroziune au fost în putere numai plantele. Din minerale, aer, apă
şi soare ele au creat structura lor poroasă – o minune a existenţei.

Natura organică – până la ultimul bulgăraş de plantă putrezită – chiar şi în prezent

continuă lupta cu această eroziune. Aceasta trebuie să trezească respect.

Absorbind în sine apa, ţesuturile organice o stăpânesc. De aceea, este important de

a avea un scut organic peste tot, unde ploaia loveşte pământul.

Plantele sunt adevăraţii stăpâni ai lumii. Ele deţin cheia de la rezervele noastre de hrană.
Noi vom putea stăpâni restul lumii numai atunci, când vom ajunge la un consens cu ele.

În prezent am adus multe terenuri în stare de eroziune, precum a fost până la apariţia
plantelor: solul este gol şi se află în mişcare. Spre fericirea noastră, avem plante şi ele vor
putea opri erodarea în timp record.

Crearea[P1] de către plante a unui nou înveliş nu constituie o taină. Principalul rol aici îi
revine apei şi metodei ei de acumulare.

Cei mai dintâi licheni deja posedă porozitate – volum pentru acumularea apei. Pierind, ei
conferă porozitatea mediului lor – solului.

Folosindu-se de aceasta, vin plantele superioare, şi-i elimină pe pionieri. După aia, pe
cele din urmă le elimină altele şi mai dezvoltate.

În tot acest răstimp sporeşte capacitatea solului de menţine apa din precipitaţii.
Concomitent scade capacitatea de erodare.

De ce noi niciodată nu ne-am pus drept scop crearea la suprafaţa solului a unei ţesături
voluminoase, pentru a lichida eroziunea în faza incipientă?

1. Niciodată nu s-a considerat posibil de semănat şi lucrat solul acoperit cu

resturi de plante.
2. Toţi cunoşteau, că solul necesită organică, dar aceasta prin tradiţie se
încorpora la 20 cm adâncime.
Noi utilizăm utilaje care lunecă şi cărora le încurcă resturile vegetale. E timpul de creat
dispozitive care se rostogolesc şi pentru care resturile nu prezintă un impediment.

Experimentele de la staţiunea din Nebraska au arătat, că sub stratul de organică roadele

sunt mai mari, şi necesitatea în astfel de utilaje este evidentă.

Cel mai lucrabil utilaj de acest tip rămâne a fi grapa cu discuri, şi despre perfecţionări ale
acesteia nu am auzit nimic.

Deci, avem de rezolvat două sarcini importante: să sporim roada şi să oprim eroziunile.
Ambele sarcini le hotărăşte stratul organic de la suprafaţa solului.

Cu o viteză uimitoare solul, care a fost considerat epuizat, răspunde cu roade minunate,
dacă acesta va fi asigurat cu organică, incorporată în stratul superficial.

Aceasta indică, că pământurile noastre nu sunt epuizate, ci în mod artificial au fost

făcute neputincioase printr-o lucrare stupidă.

Profilul solului lasă toată organica la suprafaţă. Noi trebuie numai s-ăl imităm.

Pământul arat, la drept vorbind, deja nu mai poate fi numit sol. În momentul
când solul va fi creat din nou, erodarea va înceta de la sine, deoarece solul nu se
supune eroziunii.

4. Plugul constituie o tradiţie

Deloc nu este greu de răspuns la întrebarea: ”De ce fermierii ară?”

Fermierilor le place să are. Să privească, cum se răstoarnă brazda, să-şi închipuie cât de
curat va deveni solul după aceasta, şi să se simtă stăpâni, care fac ordine, iar acesta
aduce o mare satisfacţie.

În afară de acestea, fermierii sunt stimulaţi să are. Recomandările inspectorilor, presei,

buletinelor se rezumă la arat.

Dar, trebuie să existe argumentări ştiinţifice clare pentru acest procedeu. Însă, dacă ele şi
există, eu nu am reuşit să le descopăr timp de mai mult de 25 ani de căutări.

Cel mai important argument, pe semne, îl constituie faptul, că aratul permite

incorporarea resturilor vegetale şi curăţă terenul pentru lucrările ulterioare.
Redactorul unei ediţii de vază îmi scrie la 5 august 1937:

”Eu am parcurs trei mii de kilometri. Şi tuturor le puneam întrebarea: ”Pentru ce araţi?”
Pe mine mă frapau răspunsurile vagi. Este evident, că fermierii şi pedologii într-adevăr
nu cunosc răspunsul. Unicul argument clar era acela, că aratul ne scapă de buruieni”.

(Toţi agricultorii-naturişti au demonstrat obiectiv, că în comparaţie cu lucrarea

superficială, aratul, mai curând, înmulţeşte buruienile.)

Eu aş putea declara cu responsabilitate: ”Aratul nu trebuie efectuat”. Şi pentru

aceasta, am toate argumentele ştiinţifice.

Un funcţionar din Noua Anglie arată, că aratul aduce aer la rădăcini, şi adaogă, că
pământul arat menţine mai bine umiditatea.

Probabil, el nu a examinat aceste fenomene concomitent: pătrunderea aerului în sol

constituie o metodă eficientă de desecare a acestuia.

Ipoteza despre oxigen în sol este destul de veche, dar nimeni nu s-a gândit s-o verifice.

Mediul nostru este de aşa natură, că aer este pretutindeni, unde spaţiul nu este ocupat
de altceva. În soluri se conţine în cantităţi enorme, şi numai în cazul dacă solul nu este
inundat, în el întotdeauna este suficient aer.

Se poate obiecta că plantele au nevoie şi de mai mult aer.

Însă, în acest caz trebuie studiate solurile din păduri. Doar, este îngrozitor gândul, că
sequoile gigantice au putut să se dezvolte cu insuficienţă de oxigen în sol.

Cărţile editate la începutul secolului, încearcă să argumenteze aratul, dar majoritatea

argumentelor sunt ambigui şi bizare.

S-a demonstrat, că aratul influenţează structura, mişcarea apei, aeraţia, viaţa

organismelor, compoziţia soluţiei şi penetrarea rădăcinilor. Şi influenţează în mod
diferit (în dependenţă de condiţii diferite şi de afinitatea lucrării faţă de aceste condiţii).

Probabil, concluzia generală este:aratul îmbunătăţeşte mediul pentru rădăcinile

plantelor. Dar, cum anume de atins această îmbunătăţire, în întregime îi rămâne să-şi
imagineze cititorului derutat.
Şi până acesta din urmă rezolva această enigmă, el putea să gândească: dacă aratul
produce astfel de beneficii, atunci vegetaţia abundentă care acoperă terenurile nearate,
evident, este lipsită de acest privilegiu.

Dar, noi nu am observat o mică contradicţie.

Observaţiile ne arată clar, că atât timp, până când pământul nu se reîntoarce la starea lui
compactă, plantele se dezvoltă în el foarte prost.

Seceta după arătură, poate opri dezvoltarea plantelor cu săptămâni şi chiar luni de zile,
sau să le nimicească. În acelaşi timp, chiar la periferia câmpului, plantele continuă să
crească liniştit.

Ele se dezvoltă datorită faptului că nu a fost deteriorată legătura capilară dintre apele
freatice şi suprafaţă.

Aratul rupe această legătură şi solul pur şi simplu îşi întrerupe funcţionarea până nu va fi
restabilită asigurarea cu apă.

Dacă substanţa organică a fost incorporată, apa nu poate trece uşor prin acest strat,
până acesta din urmă nu se descompune.

Alt produs al arăturii sunt bolovanii de sol. Stratul răsturnat se întăreşte rapid, în special
dacă se ară solul prea umed. Bulgării uscaţi pot fi sfărâmaţi numai parţial şi ei, de
asemenea, sunt eliminaţi din circuit.

Cândva plugul a salvat omenirea de la foamete. El a constituit un salt puternic in

valorificarea noilor terenuri şi nimicirea buruienilor. El a fost de neînlocuit pe terenurile
virgine. El a devenit o zeitate a cultului nostru.

În prezent pământuri noi mai nu există, buruienile s-au adaptat la arătură şi solurile s-au
epuizat.

Dar, dogma sfântului plug este într-atât de puternică, că nimănui nu-i vine prin cap să
lege utilizarea plugului de diminuarea fertilităţii.

Siguranţa inconştientă, că ”plugul nu poate face nici un rău” a adus la aceea, că pe

parcursul a 80 ani nici o staţie experimentală din SUA nu a comparat arătura cu
incorporarea superficială a materiei organice.
Extras din anuarul Departamentului agricultură pe anul 1938: ”…Stratul de protecţie din
deşeuri organice elimină spălarea solului, anihilând impactul picăturilor de ploaie. După
ce acest înveliş se umezeşte, surplusul de apă treptat se scurge în stratul superior al
solului. Particulele de sol nu astupă porii şi canaliculele, apa rămâne curată, dispare
scurgerea de suprafaţă”.

Scrisoare din Departament, datată cu februarie 1940: ”Departamentul demult este

interesat de noile metode de lucrare a solului, care păstrează şi sporesc substanţa
organică… Experimentele Secţiei de conservare a solurilor au dat rezultate remarcabile.

Spre exemplu, în Carolina de Nord s-a constatat, că stratul de 10 cm din ace de pin
elimina complet eroziunea.

În Nebraska lucrarea superficială, care lăsa paiele şi alte deşeuri la suprafaţă, s-a dovedit
eficientă pentru păstrarea umidității, …şi a produs o creştere substanţială a roadei la
culturile experimentale.”.

5. O cercetare artizanală neobişnuită

Totul a început de la încercarea de a cultiva legume pe un sol, care, după cum am

descoperit prea târziu, era mai indicat pentru producerea cărămizilor.

Când angajatul meu l-a săpat, el s-a dovedit a fi o argilă cleioasă banală. Uscându-se
acesta se întărea într-atât, că nu puteam să înfig hârleţul cu greutatea întregului corp,
înmuindu-se se lipea de papuci bucăţi enorme.

S-a dovedit, că constructorii aduceau în acest loc stratul profund al solului, după
reconstrucţia străzii. Acesta era cel mai sărac lot de teren din aşezare.

Sarcina se reducea la faptul de a introduce o cantitate mare de organică, fără a

restricţiona capacitatea ei de a alimenta plantele.

Cel mai important lucru era siguranţa mea în faptul, că orice, chiar şi cel mai sărac sol,
poate fi transformat în înalt productiv.

Începând cu anul 1930, noi în fiecare an incorporam în sol material organic, şi în fiecare
an tot mai mult. După aceasta, am început să îngrop frunzele la fundul unor canale nu
prea adânci, astfel s-a format un strat de organică sub suprafaţa solului.

În anul 1937 eu am hotărât, că eu fac acelaşi lucru ca şi arătura: formez la adâncime un

strat de organică, care identic sugativei, absoarbe toată apa.
Noi am răscolit frunzele şi le-am amestecat cu stratul superficial al solului. În anul 1938
suprafaţa lui arăda absolut diferit. Ea era puhavă şi nisipoasă şi uşor se grebla.

Acesta a fost primul an, când toate culturile s-au dezvoltat reuşit şi aproape
independent de condiţiile vremii.

În iulie 1938 lotul meu a fost inspectat de către reprezentanţii Secţiei de conservare a
solurilor. Eu luau probe prin forare. Pentru comparaţie, din toamnă am lăsat o fâşie de
180 cm, care a fost săpată, fără a fi eliminate frunzele şi au mai fost adăogate altele,
după cum se proceda întotdeauna.

În afara fâşiei martor solul era afânat până la 30 cm, şi tot stratul era uniform umed.
Rămăşiţe de frunze nu erau nicăieri.

Pe fâşia martor, sub stratul superior afânat s-a descoperit un sol dur, uscat până la
adâncimea de 20 cm. Sub acesta se afla stratul umed de frunze, iar imediat sub acesta
sursa de apă.

Această fâşie demonstra faptul, că plantele nu pot creşte bine în solul, în care este
incorporată multă materie organică.

Uscăciunea solului, după incorporarea unei cantităţi mari de organică este un fenomen
recunoscut oficial.

Din ce cauze stratul arabil s-a uscat?

Umiditatea din el a fost absorbită de către substanţa organică (frunzele). Ea s-a mişcat în
jos, supunându-se gravitaţiei şi puterii osmotice a organicii.

Chiar şi după o ploaie torenţială, apa timp de 3-4 zile pleacă în stratul de frunze
îngropate. Începând creşterea imediat după ploaie, plantele peste 3-4 zile se opresc în
dezvoltare şi nu cresc până la următoarea ploaie.

Funcţionarii nu au căzut de acord, că uscăciunea, după îngroparea organicii, este

produsă anume de arătură. Mie însă îmi era clar, că cauza uscăciunii o constituie înseşi
materialul organic incorporat. (Notă. Cred, că drept cauze pot servi încă cel puţin două
faze: stratul de organică îngropată (sau a bulgărilor de la suprafaţă) nu permit trecerea
apei subterane prin capilare, iar stratul superior capilar este uscat de soare şi vânt. Se
primeşte, că arătura poate usca solul prin trei metode.)
Obijduit de o atare ignorare a dovezilor, eu am hotărât să pun experimentul în câmp.
Unul din agronomii departamentului formal m-a susţinut.

Chiar în primul an de cercetări incorporarea materiei organice în stratul superficial a

sporit roada cu 50 la sută.

Cercetarea ”a descoperit” fapte cunoscute tuturor. Forţa de gravitaţie şi proprietatea de

sugativă sunt unicele forţe motrice care acţionează aici.
TagsEdward Faulkner,grapa cu discuri,lucrarea superficială a solului,Nebunia plugarului
AuthorPermacultura
Post navigation
PRECEDENTPrevious post:Măiestria fertilizării solului (Partea I)

URMĂTORNext post:Vegetariul lui Ivanov

Articole asemănătoare
CategoriesAcasăPosted onseptembrie 17, 2011

Proiect de fermă permaculturală (episodul 1)

Se apropie toamna, acuşi-acuşi începe sezonul plantărilor, iar eu am izbutit să parcurg o bună parte din
bibliografia permaculturală obligatorie. A venit deci momentul acela în care crezi că ştii ce faci, şi mai e
puţin până începi să faci. Chestia asta se numeşte mai noi "proiectar...
18 comentariila Proiect de fermă permaculturală (episodul 1)

CategoriesAcasă, Asociație, EvenimentePosted oniunie 21, 2017

Convergența Națională de Permacultură, ediția a VII-a
Anunțăm cu drag cea de-a VII-a ediție a Convergen ței Na ționale de Permacultură, desfă șurată la
Permacultura Val...
Lasă un comentariupe Convergența Națională de Permacultură, edi ția a VII-a
6 comments
https://permacultura.ro/acasa/maiestria-fertilizarii-solului-partea-a-ii-a/