Nutriţionist Prof. Dr.

Veronica Mitescu

PANCREASUL

Pancreasul este o glandă mică, dar care funcţionează ca un adevărat ceas pentru digestie, sau
mai exact ca o bombă cu ceas. Orice dereglare în funcţionarea ei, oricât de uşoară, sau o uşoară
inflamaţie declanşează în lanţ diferite afecţiuni, astfel încât alimentele nu mai pot fi bine digerate şi
absorbite în organism, organismul nu va mai fi bine hrănit, nivelul glicemiei o ia razna, iar organele nu
mai pot funcţiona corect şi au numai de suferit. Prin urmare, îngrijirea lui este esenţială pentru o bună
funcţionare a organismului.
Pancreasul a fost identificat prima dată de către Herofillus, un anatomist grec care a trăit între
335 – 280 î.Hr. numele însă i-a fost dat câteva sute de ani mai târziu, de către Rufus din Efes, un alt
anatomist şi chirurg grec.
Pancreasul poate fi transplantat de la un donator decedat compatibil, în primul rând ca
tratament în diabetul de tip I. De multe ori, această intervenţie presupune în acelaşi timp şi transplantul
renal.

Cine este pancreasul?

Este o glandă cu o importanţă deosebită, specializată pe procesele de digestie şi absorbţie a
nutrienţilor, cu dublu rol.

Pancreasul secretă sucul pancreatic, cu rol în digestie, şi doi hormoni cu acţiune antagonică :
insulina – cu rol hipoglicemiant, şi glucagonul – cu rol hiperglicemiant.

1
 Nutriţionist Prof. Dr. Veronica Mitescu

Localizare
La fel ca şi splina, pancreasul este destul de greu de localizat de marea majoritate a persoanelor.
El este amplasat în partea superioară a abdomenului, în spatele stomacului, sub ficat, întinzându-se pe
orizontală din partea dreaptă până în partea stângă, în concavitatea splinei, culcat pe peretele exterior al
abdomenului, întinzându-se transversal de la potcoava duodenală până la splină. Este situat la
aproximativ 3 cm deasupra ombilicului.
Forma pancreasului. Pancreasul are forma literei “J” dispus orizontal, cu cârligul orientat
inferior.
Ca aspect, se aseamănă cu un crevete, fiind alcătuit dintr-un cap mai gros, un gât, un corp şi o
coadă.
Capul reprezintă extremitatea dreaptă a pancreasului şi este cuprins în concavitatea potcoavei
duodenale.
Colul, situat între cap şi corp, este marcat pe marginea inferioară a organului de o scobitură
numită incizura pancreasului, prin care trece înapoia pancreasului vena mezenterică superioară şi iese
artera mezenterică superioară.
Corpul pancreasului are forma unei prisme triunghiulare, cu o faţă anterioară ce priveşte spre
faţa posterioară a stomacului, o faţă posterioară ce priveşte spre corpul vertebrelor L1 şi L2 şi o faţă
inferioară. De asemenea, pancreasul are trei margini : superioară, anterioară şi inferioară.
Coada pancreasului reprezintă extremitatea stângă a organului; ea este mobilă, fiind cuprinsă în
ligamentul pancreatico-splenic şi ajunge până pe faţa anterioară a rinichiului stâng şi la hilul splinei.
Culoarea lui este roz-cenuşiu, are un aspect spongios, se întinde în lungime pe circa 15-20 cm,
are 4-5 cm lăţime şi cântăreşte în jur de 80 g. Dimensiunile lui variază în funcţie de vârstă şi de sex.
Pancreasul bărbaţilor este mai bine dezvoltat, iar dimensiunile lui se reduc o dată cu vârsta.
Structura pancreasului. Pancreasul nu are o capsulă conjunctivă proprie şi, de asemenea, în
interiorul glandei ţesutul conjunctiv este destul de redus. Ca glandă mixtă, pancreasul are o
componentă exocrină şi alta endocrină.
Pancreasul exocrin se aseamănă ca structură cu glandele salivare, fiind o glandă
tubuloacinoasă compusă. El este format din lobuli, în jurul cărora se află ţesut conjunctiv lax, prin care
trec vase sanguine, limfatice, nervi şi canale de excreţie. Lobulii sunt formaţi, la rândul lor, din acini
glandulari. Aceştia sunt alcătuiţi din celule secretorii piramidale, aşezate pe o membrană reticulară
foarte fină, periferică şi care, cu polul opus, converg spre lumenul central al acinului. Acest lumen este
variabil cu starea funcţională a organului, fiind redus la glanda în repaus şi destins în fazele de
activitate.
Electrono-microscopic, partea bazală, periferică a celulelor acinoase este sediul secreţiei
fermenţilor digestivi din sucul pancreatic. De aici, granulele de zimogen ( de secreţie ), trec spre polul
opus al celulei ( dinspre lumen ) prin care se excretă în canalele de excreţie ale acinului.
Canalele de excreţie ale acinului se unesc cu ale acinilor învecinaţi, vărsându-se în final în
canalul pancreatic Wirsung, care se deschide în duoden împreună cu coledocul, cel mai frecvent printr-
un orificiu comun la nivelul ampulei Vater, prevăzută cu sfincterul Oddi. Acest canal străbate
transversal pancreasul de la coadă la cap.
Sucul pancreatic de la nivelul capului pancreatic este colectat în canalul accesor Santorini, ce
drenează în mod obişnuit secreţia în canalul Wirsung, dar uneori poate să-şi păstreze vechiul loc de
vărsare în duoden, la nivelul papulei mici.
Pancreasul endocrin este format din insulele Langerhans, în număr de 20-30 de insule/mm3
( aproximativ 1 milion ), reprezentând 1-2% din greutatea întregului pancreas. Ele sunt formate din
cordoane de celule prismatice, anastomozate între ele şi înconjurate de o bogată reţea capilară.
Cordoanele sunt formate din 6 tipuri de celule, din care 4 ( alfa, beta, gamma şi delta ) asigură funcţia
endocrină a pancreasului. Insulele Langherhans nu posedă canale de excreţie, ci îşi varsă produsul de
secreţie direct în sânge.

2
 Nutriţionist Prof. Dr. Veronica Mitescu

Celulele alfa, voluminoase, constituie 20-25% din totalul

insulelor şi sunt sediul proceselor de secreţie a glucagonului.
Celulele beta sunt mai mici, dar mai numeroase ( 65% din
insule ) şi secretă insulină.
Celulele delta îndeplinesc rol de elemente secretoare de
somatostatină.
Dintre celelalte tipuri de celule, care nu depăşesc 5%,
celulele gama conţin urme de gastrină, iar celulele PP secretă
polipeptidul pancreatic ( PP ).
Diabetul experimental realizat prin extirparea pancreasului se
însoţeşte de profunde dereglări metabolice reprezentate de hiperglicemie, glicozurie, hiperazotemie,
hiperlipemie, cetonemie, slăbire pronunţată, scăderea ph-ului şi a rezervei alcaline, dereglări ce se
întâlnesc la majoritatea diabeticilor. Extractele pancreatice, ca şi tratamentul de substituţie cu insulină
amendează dezechilibrele umorale şi nutriţionale create de perturbarea metabolismelor glucidic, lipidic
şi protidic în lipsa insulelor Langerhans.

Funcţii
Cu toate că dimensiunile lui sunt destul de reduse, pancreasul are funcţie dublă : exocrină şi
endocrină.
Funcţia exocrină este legată de secreţia sucului pancreatic ( în cantitate de până la 2,2 litri pe
zi ), care conţine enzime utilizate în digestia proteinelor, glucidelor şi lipidelor, pentru ca acestea să
poată fi absorbite în intestin. Sucul pancreatic se varsă în partea de început a duodenului, prin canalul
pancreatic, iar de acolo ajunge în intestin, pentru a descompune hrana ce a ieşit din stomac.
Sucul pancreatic este un lichid transparent, alcalin, format din 98 % apă şi multe enzime :
tripsina şi chimotripsina – pentru digestia proteinelor, amilaza pancreatică – pentru digestia
carbohidraţilor, lipaza – pentru descompunerea grăsimilor în acizi graşi şi colesterol. Conţine substanţe
importante, ca : sodiu, potasiu, clor, bicarbonat. Este secretat în funcţie de volumul alimentelor
consumate şi de durata mesei. Secreţia lui se declanşează la 2 – 3 minute de la începerea digestiei,
adică din momentul în care începem să mestecăm şi înghiţim prima dată, cu toate că semnalul de
începere a secreţiei este dat din momentul în care vedem şi mirosim mâncarea. Acest suc este eliberat
în duoden atunci când alimentele pătrund în intestinul subţire, rolul lui fiind acela de a descompune
bolul alimentar în molecule mici, care să poată fi absorbite prin pereţii intestinului.
Funcţia endocrină este legată de producţia de hormoni, prin intermediul insulelor Langerhans.
Acestea din urmă reprezintă între 1 – 3 % doar din greutatea pancreasului, fiecare insulă conţinând 200
de celule : de tip alfa – care secretă glucagon, şi de tip beta – care secretă insulină. Ambii hormoni se
varsă direct în sânge. Restul de 97 – 99 % este ţesut exocrin, cel care secretă sucul pancreatic.
Insulina
Insulina – “hormonul antidiabetic” ( descoperită în 1921 de către profesorul Paulescu ) îşi
datorează numele originii sale anatomice, insulare. Este un hormon secretat şi depozitat în celulele
pancreasului ca răspuns la creşterea nivelului glicemiei după ingerarea unei mese, care are ca rezultat
scăderea nivelului de zahăr din sânge.
Este un polipeptid cu greutate moleculară de 6 000 D, alcătuit din două lanţuri de aminoacizi
numite lanţul A ( cu 21 aminoacizi ) şi lanţul B ( cu 30 aminoacizi ), legate între ele prin două punţi
disulfidice.
Sinteza insulinei are loc în ribozomii celulelor beta sub forma unei molecule mai mari-
proinsulina ( alcătuită din 86 aminoacizi cu greutate moleculară de 9000 D ), care se clivează apoi în
insulină şi peptidul C.

3
 Nutriţionist Prof. Dr. Veronica Mitescu

In condiţii bazale, sinteza secreţiei de insulină se face continuu, dar la un ritm scăzut, asigurând
o insulinemie plasmatică de 10-12microU/ml. După ingestia unei mese conţinând glucide şi protide,
secreţia se face în două faze.
Stimularea secreţiei de insulină apare după ce glicemia creşte peste valorile normale, atingând
maximum la o concentraţie de glucoză de 300 mg/dl.
In mod normal, răspunsul secretor beta-celular este prompt şi adecvat creşterii glicemice, astfel
încât la 2 ore glicemia şi insulinemia revin la normal. Impreună cu insulina este eliberat în circulaţie,
în concentraţii echimolare, peptidul C ( alcătuit din 35 aminoacizi ). Importanţa determinării sale
constă în aprecierea indirectă a secreţiei indogene de insulină. In condiţii bazale, concentraţia
plasmatică a peptidului C variază între 0,5 şi 0,8 pmol/l. In Diabetul zaharat de tip I, peptidul C bazal
este absent sau scăzut ( sub 0,4 pmol/l ) şi nu creşte după stimulare, indicând o epuizare a capacităţii
secretorii beta-celulare. Intrucât peptidul C nu este distrus în ficat, un indicator util al secreţiei sale este
reprezentat de concentraţia sa urinară, apreciată la 20 nmol/24h. Ea scade sub 5 nmol în tipul I de
diabet. Determinarea peptidului C este extrem de utilă pentru aprecierea secreţiei endogene beta-
pancreatice, la pacienţii trataţi deja cu insulină.
Acţiunea insulinei este legată de prezenţa în membranele celulelor periferice a receptorilor
insulinici specifici. Aceştia sunt reprezentaţi de molecule glicoproteice al căror număr pe o celulă este
variabil, de regulă de ordinul câtorva mii. O activitate insulinică maximă se înregistrează la o ocupare
a circa 10-20% din toţi receptorii.
O anomalie genetică în structura receptorului insulinic poate sta la baza unor forme de diabet
întâlnite la ţările africane ( ex. Acantozis nigricans ).
Insulinorezistenţa întâlnită în multe din cazurile de diabet ( atât de tip II, cât şi de tip I ) este
consecinţa unor defecte mai curând de tip post-receptor, decât de tip receptor.
Insulina se varsă direct în sânge, fără să treacă prin canalul pancreatic, şi circulă prin tot corpul,
pentru a putea regla metabolismul glucidic. Ea este cea care controlează utilizarea şi depozitarea
zaharurilor de către organism. Tot ea transportă glucoza către muşchi şi celelalte ţesuturi, pentru ca să
poată fi utilizată ca principală sursă de energie la nivel celular.
Insulina ajută ficatul să absoarbă glucoza stocată sub formă de glicogen, în situaţiile în care
organismul are nevoie de energie suplimentară pentru a face faţă în condiţii de stres sau de efort fizic
crescut.
Sub acţiunea insulinei, în organism se produc : creşterea gradului de utilizare a glucozei,
depunerea glucozei în muşchi şi ficat sub formă de glicogen, transformarea, la nivelul ficatului şi a
ţesutului adipos, a glucidelor în lipide, stimularea sintezei proteice.
Practic, în urma ingerării unei mese, cantitatea de glucoză din sânge creşte, iar pancreasul
eliberează insulina pentru a transporta glucoza către celule şi a putea fi folosită de acestea în
producerea de energie. Odată eliberată, ea participă la metabolismul glucidelor şi lipidelor şi determină
scăderea glicemiei sanguine, dar ea participă şi la sinteza acizilor graşi în ficat şi are rol important şi în
sinteza proteinelor.
Acţiunea insulinei se adresează în primul rând metabolismului glucidic. La câteva minute după
administrarea intravenoasă a acesteia, se produce o scădere brutală a concentraţiei glucozei din sânge.
Efectele hipoglicemiante ale insulinei se datoresc creşterii consumului de glucoză la nivel celular, pe
de o parte, şi intensificării procesului de transformare şi depozitare în ţesuturi sub formă polimerizată
de glicogen, pe de altă parte. Ţesutul muscular şi ficatul, ca principale organe de depozit, conţin în
primul caz 200-300 g de glicogen, iar în cel de-al doilea caz între 100 şi 150 g.
In prezenţa insulinei, aproximativ o treime din glucidele alimentare sunt convertite în lipide
( acizi graşi şi glicerol ), prin intermediul metabolismului intermediar - acetil coenzima A. Insulina
reduce utilizarea lipidelor, favorizând nu numai sinteza, ci şi depozitarea lor în celulele adipoase sub
formă de trigliceride. La nivelul adipocitelor, insulina activează transportul de glucoză şi lipogeneza în

4
 Nutriţionist Prof. Dr. Veronica Mitescu

acelaşi mod ca la nivelul ficatului şi, totodată, inhibă acţiunea lipazei implicate în transformarea
trigliceridelor în acizi graşi liberi circulanţi.
Insulina are efecte şi asupra metabolismului proteic, scăzând catabolismul proteic şi având,
alături de somatostatină ( hormonul de creştere ), efecte cumulative asupra anabolismului proteic şi
creşterii statural-ponderale.
Activând atât procesele de stocare a glucozei sub formă de glicogen, cât şi de sinteză a lipidelor
şi proteinelor pe seama glucidelor alimentare, insulina deţine, alături de alţi hormoni anabolizanţi, un
important rol fiziologic în creşterea rezervelor energetice potenţiale, pe care organismul le va putea
utiliza în funcţie de necesităţi, în scop plastic, energetic sau funcţional.
Reglarea secreţiei de insulină. Excitantul fiziologic al secreţiei de insulină este concentraţia
glucozei sanguine, creşterea acesteia peste 1-1,1g/l determinând stimularea insulinosecreţiei în două
faze.

Prima fază apare la 3-5 min după instalarea hiperglicemiei, realizând o insulinosecreţie de 7-10
ori mai mare decât secreţia bazală. Aceasta are tendinţă de scădere în următoarele 5-10 min, după care
se produce cea de-a doua descărcare de insulină, amplă şi de lungă durată.
Faza a doua a insulinosecreţiei are la bază atât eliberarea stocului preexistent de insulină, cât şi
activarea enzimelor implicate în sinteza şi secreţia insulinei nou formate. In general, hipersecreţia de
insulină este rapidă şi proporţională cu concentraţia glucozei din sânge.
In afara glucozei, şi alţi produşi de digestie, aminoacizi şi acizi graşi, sunt capabili să stimuleze
secreţia de insulină. Dintre aminoacizi, arginina şi lizina posedă proprietăţi insuliosecretoare. Acţiunea
lor este mai puternică pe fondul hiperglicemiei şi constă, de fapt, în potenţarea efectelor stimulante ale
glucozei.
Secreţia de insulină este stimulată de hiperglicemie şi de hormoni ( glucagon, secretină,
gastrină ) şi este inhibată de hipoglicemie, somatostatină şi adrenalină. Atât nivelul de insulină, cât şi
glicemia, trebuie să fie în echilibru.
Hipersecreţia de insulină ( hiperinsulinemia – eliberarea de insulină în exces ) determină
producerea hipoglicemiei, care este însoţită de tremurături, transpiraţie rece, palpitaţii, senzaţie de
foame, tulburări digestive, greaţă, nelinişte, nervozitate, vedere înceţoşată, confuzie, stări de leşin,
până la comă. Pentru că rolul său principal este în metabolismul glucidelor, va fi în disproporţie cu
cantitatea de glucoză pe care o are de metabolizat şi va determina scăderea anormală a cantităţii de
glucoză din sânge. Hipoglicemia apare atunci când nivelul de glucoză din sânge scade prea mult. Acest
lucru se întâmplă atunci când intervalul de timp dintre mese este prea lung sau când se administrează o
cantitate prea mare de insulină sau medicamente antidiabetice. Deoarece creierul este dependent de
glucoza din sânge, ca sursă de energie, o dereglare a glicemiei poate avea efecte severe, pentru că
determină producerea unui şoc glicemic, putând merge până la deces.

5
 Nutriţionist Prof. Dr. Veronica Mitescu

Hiposecreţia de insulină produce dezechilibre în lanţ în organism, cu consecinţe grave. Fără o

cantitate suficientă de insulină, glucoza nu poate ajunge la celule, iar acestea nu pot fi „hrănite”.
Glucoza în exces din sânge perturbă funcţionarea normală a metabolismului, ceea ce poate declanşa
coma diabetică. Cantitate redusă de insulină au persoanele cu diabet de tip I, acestea având nevoie de
un supliment de insulină sub formă de injecţii. Persoanele cu diabet de tip II prezintă, de cele mai
multe ori, insensibilitate / rezistenţă la insulină ( mai ales în cazul obezităţii ). În acest caz, este nevoie
de un tratament de sensibilizare la insulină. Hipoinsulinemia prelungită în timp duce la diabet, care se
manifestă prin hiperglicemie, poliurie, polidipsie, polifagie, până la comă.
Diabetul presupune o scădere a producţiei de insulină, hormon care răspunde de buna
funcţionare a pancreasului. Există însă multe alimente vii care conţin insulină şi al căror consum
contribuie la scăderea glicemiei. Acestea pot să completeze sau să înlocuiască medicamentele cu
insulină sintetică. Printre ele se numără ceapa, prazul, fasolea verde, varza murată, afinele, fasolea
boabe, hrișca.
Glucagonul
Este al doilea hormon pancreatic, care intervine în reglarea nivelului glicemiei, dar cu rol
antagonic insulinei. Este un polipeptid format din 29 aminoacizi secretat de celulele alfa ale Insulelor
Langerhans.
El este secretat în condiţii de hipoglicemie, acţiunea lui constând în desfacerea glicogenului
stocat în glucoză şi în mobilizarea acesteia în circulaţia sanguină, în scopul refacerii nivelului
glicemiei. Producţia lui este de 4 - 5 ori mai mare în condiţii de stres şi de efort.
Cu cât cantitatea de alimente ingerată este mai mare, cu atât mai mare va fi solicitarea
pancreasului, deoarece el va trebui să muncească mai mult pentru digestia şi absorbţia nutrienţilor, dar
şi pentru menţinerea unui nivel normal al glicemiei, deci, practic, pentru asigurarea permanentă a
cantităţii de energie de care are nevoie organismul. Sunt de preferat mesele mai dese şi mai reduse
cantitativ, pentru că, astfel, funcţia pancreasului este mai puţin solicitată.
Acţiuni fizio-farmacologice. Spre deosebire de insulină, glucagonul posedă două principale
acţiuni metabolice opuse acesteia. El acţionează în sens glicogenolitic şi gluconeogenetic, producând
efecte hiperglicemiante. La adult, administrarea intramusculară a 1 mg de glucagon provoacă o
hiperglicemie marcată în următoarele 30 minute, care persistă 2-3 ore. Efectul hiperglicemiant este de
30-50 ori mai puternic decât al adrenalinei şi se datoreşte intensificării glicogenolizei hepatice.
Efectul gluconeogenetic se datorează activării enzimelor implicate în acest proces şi
transformării unor aminoacizi în glucoză. In paralel, glucagonul creşte extracţia aminoacizilor din
sânge de către celulele hepatice şi activează lipaza din adipocite. La procesul de gluconeogeneză
participă atât aminoacizii, cât şi acizii graşi.
Reglarea secreţiei de glucagon. Conţinutul în glucoză al sângelui este de departe cel mai
puternic factor de reglare şi control al secreţiei de glucagon.
Contrar hiperglicemiei, creşterea aminoacizilor, şi în special a alaninei şi argininei, după un
prânz hiperproteic, stimulează secreţia ambilor hormoni pancreatici, pentru a asigura energia necesară
sintezei proteice tisulare.
In efort, de asemenea, creşte concentraţia glucagonului din sânge de 4-5 ori.
Colecistokinina şi gastrina cresc secreţia, iar secretina scade secreţia de glucagon.

6
 Nutriţionist Prof. Dr. Veronica Mitescu

REGLAREA GLUCOZEI SANGUINE

Glucoza fiind singurul nutrient utilizat în scop energetic de creier, retină şi epiteliul germinativ
gonadal, menţinerea sa în concentraţii normale se face pe mai multe căi.
Conţinutul în glucoză al sângelui variază între 0,8-0,9 g/l dimineaţa pe nemâncate, pentru ca
după mese să crească până la 1,2-1,4 g/l. Sistemele de autoreglare şi control restabilesc echilibrul
glicemic în aproximativ 2 ore de la absorbţia hidrocarbonaţilor, prin reacţiile neuro-endocrino-
metabolice de feed-back negative, cu participarea insulinei ca principal hormon hipoglicemiant.
Fenomenele inverse se produc cu participarea funcţiei gluconeogenetice a ficatului în vederea
formării glucozei necesare menţinerii glicemiei în limite normale.
Ficatul, ca principal sistem de tampon al glucozei sanguine, depozitează sub formă de glicogen
aproximativ 2/3 din glucoza absorbită din intestine după mese, sub influenţa secreţiei crescute de
insulină.
In orele următoare, când scad atât glicemia, cât şi insulina din sânge, ficatul eliberează glucoza
pentru a restabili echilibrul glicemic. In felul acesta, sistemul tampon hepatic scade variaţiile glucozei
din sânge de aproape trei ori.
La rândul lor, hormonii pancreatici intervin ca principali factori de reglare şi menţinere a
echilibrului glicemic în limite constante. Când concentraţia de glucoză sanguină depăşeşte valorile
normale, secreţia de insulină creşte, pentru a o reduce la normal. Scăderea glicemiei stimulează
secreţia de glucagon, având efect hiperglicemiant.
Hipoglicemia exercită efecte stimulante şi asupra sistemului nervos simpatic, prin intermediul
centrilor glicoreglatori hipotalamici. Adrenalina eliberată din glandele medulosuprarenale, activând
glicogenoliza hepatică, va contribui la îndepărtarea hipoglicemiei severe. La efectul hiperglicemiant al
glucagonului şi adrenalinei se adaugă, în orele şi zilele următoare, şi hormonul de creştere şi cortizolul,
secretaţi în exces ca răspuns la hipoglicemia prelungită. O mare parte din glucoza formată prin
gluconeogeneză în timpul perioadei interdigestive este folosită pentru metabolismul cerebral. In
această perioadă, secreţia de insulină scade, pentru a se evita consumul exagerat de glucoză la nivel
periferic şi a permite utilizarea ei de către creier.

7
 Nutriţionist Prof. Dr. Veronica Mitescu

Secretele unui pancreas fără probleme sunt stilul de viaţă şi alimentaţia. Pentru aceasta, sunt
foarte importante câteva aspecte.
Pe primul loc în lupta pentru un organism şi un pancreas sănătos se află mişcarea. Creşterea
masei musculare a organismului implică un consum mai mare de energie, ceea ce reduce nivelul
glicemiei din sânge. În felul acesta, pancreasul va produce mai puţină insulină, aşa că va fi obligat să
lucreze mai puţin. Prin urmare, este indicat să facem sport de cel puţin 5 ori pe săptămână, minim 30
minute pe zi.
Prin mişcare se consumă mai multe calorii, ceea ce va duce la scăderea în greutate, mult mai
rapid, mai armonios şi fără înfometare. Evident, dacă facem mişcare nu înseamnă că putem să mâncăm
fără măsură. O scădere în greutate cu minim 5 – 10 % ajută pancreasul să funcţioneze mai bine.
Alimentaţia este şi ea foarte importantă. Pentru că multe afecţiuni se datorează acidificării
sângelui datorate alimentaţiei, este indicată o dietă care să alcalinizeze organismul. Alimente alcaline
sau care dau reacţie alcalină în organism sunt fructele şi legumele, preferabil proaspete, algele marine.
Se pot adăuga şi suplimentele alimentare cu spirulină, care reduc aciditatea şi mineralizează
organismul, ajutând astfel funcţia pancreatică.
Alcalinizarea organismului se realizează prin consumul de apă cu lămâie. Deşi sucul de
lămâie este acid, în organism el dă reacţie alcalină, reuşind să reducă şi aciditatea altor alimente, cum
ar fi carnea, ceaiul. Sunt de evitat zahărul, îndulcitorii artificiali, dulciurile concentrate, cafeaua,
alcoolul, sursele de proteine animale, alunele, deoarece sunt alimente acide, care contribuie la creşterea
acidităţii organismului.
Un alt secret îl constituie consumul de antioxidanţi, care combat efectele radicalilor liberi din
organism, care îngreunează funcţionarea pancreasului şi îl obosesc. Antioxidanţii se găsesc în cantităţi
importante în legumele cu frunze verzi, în fructele de culoare roşie şi portocalie, struguri, roşii
( preferabil sub formă de supă, deoarece s-a demonstrat că licopenul este mai uşor asimilabil în
organism din alimentele fierte şi în prezenţa acizilor graşi nesaturaţi ). Cu cât culoarea alimentelor este
mai vie, cu atât cantitatea de antioxidanţi din compoziţia lor este mai mare.

8
 Nutriţionist Prof. Dr. Veronica Mitescu

Uneori, fructele crude pot fi acide şi pot afecta funcţia pancreasului. În aceste condiţii este de
recomandat utilizarea lor sub formă de compot, dar fără adaos de zahăr sau alţi îndulcitori. Pentru mai
multă aromă se pot adăuga câteva picături de lămâie şi puţină scorţişoară ( care va contribui şi ea la
reducerea glicemiei ).
Alimentele prăjite nu sunt sănătoase, datorită creşterii cantităţii de substanţe toxice din acestea,
mai ales pentru pancreasul suprasolicitat. Alimentele fierte au o aciditate mai scăzută, în condiţiile în
care îşi păstrează valoarea calorică. În schimb, sunt mult mai uşor digerabile. PH-ul alcalin al
alimentelor activează enzimele din sucul pancreatic, enzime care participă la metabolismul proteic,
glucidic şi lipidic.
Un mineral foarte important pentru funcţionarea corectă a pancreasului este cromul. El ajută la
reglarea funcţiei endocrine şi la menţinerea unui nivel normal al glicemiei. Surse importante de crom
pentru organism sunt : ficatul, cerealele, gălbenuşul de ou, drojdia de bere, fructele de mare, ciupercile,
fasolea verde, broccoli. Cantitatea zilnică recomandată de crom este de 60 mg.
Salatele sunt un aliment cu un aport enzimatic mare pentru organism, pe lângă conţinutul mare
în minerale, vitamine şi fibre, care contribuie şi ele la o digestie uşoară şi sănătoasă. Prin utilizarea lor
în alimentaţie se reduce cantitatea de enzime pe care pancreasul trebuie să le producă.
Un alt aliment foarte sănătos este iaurtul, datorită cantităţii mari de bacterii probiotice, care
contribuie şi la buna funcţionare a organismului la nivel intestinal, dar contribuie şi la reducerea
inflamaţiilor din organism, mai ales a celor de la nivelul pancreasului.
Datorită faptului că ingerarea unei mese determină o creştere masivă a glicemiei în următoarele
30 minute, ceea ce creşte riscul apariţiei diabetului zaharat de tip II, după masă sunt recomandate
câteva minute de plimbare, care să ajute organismul la echilibrarea mai rapidă a nivelului glicemiei.

Afecţiunile pancreasului
De multe ori, pierderea în greutate şi diareea sunt legate de proasta funcţionare a pancreasului.
Aceasta se datorează faptului că pancreasul nu mai poate produce suficiente enzime digestive, hrana
ingerată nu mai poate fi procesată corect, iar alimentele nu mai pot fi bine absorbite în tractul digestiv.
Responsabile de echilibrul glicemiei sanguine sunt insulele Langerhans. Dacă acestea nu mai
produc suficientă insulină, nivelul glicemiei în sânge creşte foarte mult şi apare diabetul. Afectarea
digestiei se produce şi în urma blocării funcţiei pancreatice în urma unei inflamaţii a acestuia, a unei
tumori sau a formării unei pietre care să blocheze canalul pancreatic.
Pancreatita – este caracterizată prin inflamaţii acute sau cronice ale pancreasului. Această
inflamaţie se poate datora blocării canalului pancreatic în urma apariţiei unei tumori sau a unei pietre.
Sucul pancreatic se acumulează în pancreas şi astfel apare inflamaţia. Pancreatita se poate produce şi
ca reacţie secundară a oreionului, asociată cu consumul de alcool, droguri, steroizi sau în urma unui
accident, a unei lovituri. Poate exista însă şi o sensibilitate ereditară către aceasta. În pancreatita acută
pot fi afectate şi alte organe sau poate predispune organismul la infecţii majore.
Pancreatita acută este o formă gravă, care are nevoie de îngrijire medicală de urgenţă. Printre
cele mai frecvente cauze ale acesteia se numără : acumularea de pietre în vezica biliară ( blochează
canalul pancreatic atunci când migrează către intestin, determinând acumularea sucului pancreatic, sau
provoacă leziuni ale ţesutului pancreatic ), consumul mare de medicamente ( care determină toxicitatea
mare a ficatului ), nivelul ridicat al trigliceridelor ( suprasolicită producţia de lipaze ), nivelul ridicat al
calcemiei sanguine, consumul mare de alcool ( creşte aciditatea şi toxicitatea organismului ). Se pare
că şi ereditatea joacă un rol important în producerea pancreatitei acute.
Pancreatita acută debutează cu durere treptată sau bruscă în zona stomacului ( durerea se poate
intensifica după masă ). Aceasta este adeseori severă şi constantă şi nu cedează fără tratament. Poate fi
însoţită de sensibilitate abdominală şi balonare, greaţă, vărsături, febră, accelerarea pulsului, dureri
musculare.

9
 Nutriţionist Prof. Dr. Veronica Mitescu

Diagnosticul pancreatitei acute se face în urma unui test de sânge, care urmăreşte nivelul
amilazei şi al lipazei ( au valori de trei ori mai mari ). Dacă aceste valori sunt normale, inflamaţia
pancreasului poate fi confirmată prin teste imagistice, ultrasunete, endoscopie, rezonanţă magnetică,
tomografie computerizată.
Ca şi tratament, de cele mai multe ori este necesară spitalizarea pentru 3 – 5 zile, tratamentul
constând din medicamente analgezice şi antiinflamatoare. Acesta însă trebuie obligatoriu să fie însoţit
de o dietă foarte strictă, alcătuită numai din hrană lichidă – supe-cremă, compoturi pasate etc., sau, în
cazuri foarte grave, administrarea de perfuzii. Infecţiile secundare care pot să apară pot necesita şi
intervenţii chirurgicale.
Dintre persoanele care au făcut pancreatită, cel puţin un sfert recidivează în primii câţiva ani,
iar repetarea pancreatitei acute duce în timp la deteriorarea pancreasului şi la pancreatita cronică.
Pancreatita cronică – este tot o inflamaţie a pancreasului, dar care nu se vindecă sau
atenuează, ci se agravează în timp şi duce la leziuni permanente ale acestuia. Pancreatita cronică este o
inflamaţie cronică a pancreasului asociată cu fibroză, evoluând cu atrofia progresivă a parenchimului
glandei şi pierderea treptată a funcţiei exocrine şi endocrine. Nu este o consecinţă a pancreatitei acute,
ci o boală diferită. Clinic, are 4 manifestări importante : durere, calcificare pancreatică, steatoree şi
diabetul zaharat.
La începutul evoluţiei bolii, amilaza şi lipaza sunt crescute în ser, dar numai în atacurile
dureroase; pe măsură ce masa de ţesut exocrin se reduce, la fiecare atac enzimele sunt mai puţin
crescute, până când devin normale.
Printre cauze se numără : cel mai frecvent - abuzul de alcool ( afectează mai ales bărbaţii de
vârstă mijlocie ), bolile autoimune ( sistemul imunitar atacă propriile organe ), factorii ereditari ( doi
sau mai mulţi membri în familie cu istoric de pancreatită ).
Printre simptomele specifice pancreatitei cronice se numără : durerile persistente în abdomenul
superior, care pot iradia către spate, scăderea în greutate, greaţa, vărsăturile, diareea, scaunele cleioase,
diabetul, icterul. Durerea se amplifică şi devine constantă după ingerarea unei mese sau a unei băuturi.
Pierderea în greutate se manifestă chiar şi atunci când regimul alimentar al persoanei nu este afectat,
datorită proastei digestii şi malabsorbţiei nutrienţilor la nivel intestinal.
Diagnosticul pancreatitei cronice se face prin metode imagistice, rezonanţă magnetică,
tomografie computerizată, ultrasunete. Testele de sânge pot fi utile doar dacă pancreatita este de tip
autoimun.
Tratamentul pancreatitei cronice constă în administrarea de antiinflamatoare şi analgezice,
uneori chiar opioide uşoare. În cazul obstrucţiei canalului pancreatic sau atunci când tratamentul
medicamentos nu dă rezultate, este recomandată intervenţia chirurgicală de îndepărtare a pietrei sau
tumorii.
Cancerul pancreatic - este pe locul patru ca rată de deces între formele de cancer, iar rata lui
de incidenţă este în creştere. Pentru că simptomele lui apar abia în fazele avansate ale bolii, tratarea lui
este dificilă, iar uneori intervenţia chirurgicală este imposibilă. De cele mai multe ori cancerul de
pancreas este diagnosticat abia după ce boala a invadat şi alte organe.
Cancerul pancreatic este unul dintre tipurile de cancer pentru care speranţa de viaţă nu s-a
îmbunătăţit absolut deloc în ultimii 40 de ani. Mai mult decât atât, acesta are cea mai mare rată de
mortalitate dintre toate tipurile de cancer. Dintre cei diagnosticaţi cu această afecţiune, 94% nu
supravieţuiesc mai mult de 5 ani de la data diagnosticării.
Printre cauzele acestei afecţiuni se numără : fumatul ( fumătorii au un risc de trei ori mai mare
de a dezvolta un cancer pancreatic ), consumul exagerat de alcool, factorul ereditar, diabetul zaharat
prost gestionat, istoricul de pancreatită cronică sau ereditară, problemele hepatice, infecţiile stomacale,
la care se adaugă o serie de factori de risc, care favorizează apariţia bolii, cum ar fi : vârsta ( cazurile se
întâlnesc cel mai frecvent la persoane de peste 65 ani ), greutatea ( au un risc crescut persoanele
supraponderale şi obeze şi cei care consumă multe grăsimi şi puţine legume şi fructe ), expunerea la

10
 Nutriţionist Prof. Dr. Veronica Mitescu

substanţe toxice ( persoanele care lucrează în mediu toxic, poluat mai ales cu substanţe petroliere uşor
inhalabile prezintă un risc crescut ).
Cancerul pancreatic se întâlneşte mai frecvent în rândul bărbaţilor decât al femeilor şi are
incidenţă mai mare la populaţia afro-americană decât la cea caucaziană.
Simptomele care pot să indice un cancer pancreatic apar de obicei în fazele avansate ale bolii.
Printre acestea sunt : durerile de la nivelul abdomenului superior, care se pot extinde în jumătatea
superioară a spatelui, icterul – îngălbenirea pielii şi a ochilor, urină închisă la culoare – fără durere
( datorită bilirubinei produse de ficat şi eliminate prin bilă, dacă tumoarea pancreatică blochează
canalul hepatic ), pierderea poftei de mâncare, greţuri şi vărsături ( datorită malabsorbţiei şi
malnutriţiei ), mâncărimi datorate acumulării acizilor biliari, scăderea în greutate şi slăbiciune, scaun
foarte gras sau de culoare gri-deschis.
Diagnosticul cancerului pancreatic se face prin teste de sânge, deoarece există anumite
substanţe care au în unele cazuri valori semnificativ crescute, prin ecografie endoscopică, care poate
diagnostica chiar şi cazurile precoce şi este de recomandat persoanelor cu risc crescut, şi prin biopsie,
care este necesară în cazul apariţie unei tumori.
Tratamentul acestui tip de cancer nu are foarte mare succes, deoarece majoritatea pacienţilor
sunt diagnosticaţi în faze foarte avansate ale bolii. Acesta constă din administrarea de suplimente cu
enzime, dacă pancreasul nu mai poate secreta suficient suc pancreatic, şi chimioterapie, care ar putea
creşte speranţa de viaţă. Dacă nu sunt metastaze şi pentru prevenirea lor, poate exista şi opţiunea
îndepărtării chirurgicale parţiale sau totale a pancreasului. Operaţia trebuie să fie însoţită de
chimioterapie şi radioterapie.
Nu toate tumorile apărute sunt maligne. Majoritatea lor sunt benigne, dar şi acestea pot crea
probleme, ele afectând funcţionarea normală a organului.
Unele persoane ajung să nu mai suporte gustul mâncărurilor până nu de mult favorite.
Pancreasul poate să determine apariţia foarte rapid a senzaţiei de saţietate, chiar şi după un
consum redus de alimente slab calorice.
Pentru a preveni orice formă de cancer, sunt indicaţi toţi antioxidanţii dar, deoarece bolnavii de
cancer pancreatic prezintă valori foarte mici de seleniu şi licopen în organism, aceştia doi sunt esenţiali
pentru lupta împotriva bolii.
Fibroza chistică – este o afecţiune gravă a pancreasului, ereditară, care apare mai ales la copii
şi pune în pericol viaţa, dacă nu este descoperită la timp. Apariţia acestei boli se datorează unor
defecţiuni care apar în funcţionarea genelor.
În mod normal, secreţiile organismului ( transpiraţia, mucusul, sucurile digestive ) sunt subţiri.
Dacă însă celulele producătoare sunt afectate de fibroză chistică, ele devin groase şi lipicioase şi ajung
să producă blocaje la nivelul plămânilor şi a sistemului digestiv, putându-se ajunge la afecţiuni grave,
cum este insuficienţa respiratorie.
Simptomele acestei afecţiuni sunt foarte variate şi ele pot să apară la nou-născuţi sau să nu
apară pentru o lungă perioadă de timp. Printre semnele acesteia sunt : tusea productivă persistentă,
infecţiile pulmonare repetate, nasul înfundat, scaune urât mirositoare, diareea cronică, dificultăţile de
respiraţie.
În cazul pancreasului, excesul de mucus gros şi lipicios duce la îngustarea şi blocarea canalelor
pancreatice, ceea ca face ca secreţiile acestuia să ajungă greu şi în cantităţi reduse la destinaţie.
Alimentele nu mai pot fi metabolizate corect şi astfel apar diareea, scăderea în greutate, malnutriţia,
diabetul. Boala poate fi însă combătută prin tratament şi printr-un stil de viaţă sănătos.
Pentru că este o afecţiune ereditară, boala poate fi depistată chiar şi înainte de naştere, prin teste
genetice. După naştere, diagnosticul se pune pe baza testului transpiraţiei şi a analizelor care urmăresc
mutaţiile genetice. Tratamentul urmăreşte atenuarea simptomelor şi presupune administrarea de
vitamine, alimentaţia sănătoasă, tratamentele cu aerosoli pentru eliberarea căilor respiratorii,
oxigenoterapia etc.

11
 Nutriţionist Prof. Dr. Veronica Mitescu

Pseudochistul – este un săculeţ plin cu lichid, ataşat de pancreas, dar care este căptuşit cu altfel
de celule decât în cazul adevăratelor chisturi. Ele apar cel mai probabil datorită unor afecţiuni rare,
cum ar fi boala Hippel-Lindau, a unei pancreatite severe sau a unui traumatism abdominal puternic, şi
pot fi depistate prin ecografie, tomografie sau RMN.
Aceste chisturi nu prezintă nici un fel de simptomatologie, descoperirea lor fiind întâmplătoare,
legată de alte investigaţii. Ca şi în cazul chisturilor ovariene, dacă o astfel de formaţiune se rupe,
lichidul de sânge din interiorul lui poate determina ruperea vaselor de sânge din jur, provocând astfel o
hemoragie puternică, situaţie în care persoana necesită ajutor medical de urgenţă. O astfel de situaţie
este însoţită de dureri abdominale puternice şi accelerare a pulsului, deci nu poate fi trecută uşor cu
vederea.
Este preferabil ca pseudochisturile să fie lăsate în pace, dar urmărite prin ecografii repetate,
deoarece un chist benign care nu face probleme nu trebuie neapărat înlăturat. Dacă persoana se plânge
de disconfort abdominal, este posibil ca acel chist să fie de dimensiuni prea mari sau să se transforme
în unul malign, caz în care ar putea fi de preferat înlăturarea lui.
Diabetul – indiferent de ce tip ar fi şi chiar dacă el este dictat în bună măsură de stilul de viaţă,
este o boală a cărei declanşare depinde de pancreas. Riscul de diabet zaharat este dat de valori ale
glicemiei de peste 111 mg/dl dimineaţa pe nemâncate. La o persoană sănătoasă valorile glicemiei se
situează în jurul valorii de 90 mg/dl.

Tratamente „verzi” pentru sănătatea pancreasului

Afecţiunile pancreasului sunt o problemă foarte gravă şi serioasă. Din acest motiv, stilul de
viaţă sănătos şi tratamentele naturiste sunt considerate ca tratamente ajutătoare sau terapii
complementare, care să crească eficienţa tratamentului alopat.
Printre terapiile alternative benefice pancreasului se numără acupunctura, schimbarea regimului
alimentar cu o dietă sănătoasă, renunţarea la fumat, combaterea sedentarismului, şi nu în ultimul rând
plantele medicinale.
Acupunctura, mai ales în cazul pancreatitei acute, are efecte benefice, ajutând la reducerea
inflamaţiei şi la combaterea durerii. Având acţiune directă asupra canalelor energetice ale corpului,
ajută la îndepărtarea blocajelor şi la refacerea organismului.
O alimentaţie sănătoasă, din care să fie eliminate excesele alimentare, alimentele prăjite,
foarte grase, cu grăsimi nesănătoase, dar şi alimentele foarte dulci şi alcoolul, reprezintă un alt pas
foarte important în direcţia protejării sănătăţii. Alimente de încredere, pe care ne putem baza oricând,
sunt fructele, legumele, seminţele crude şi sâmburii, alimentele cu un conţinut mare în acizi graşi
nesaturaţi ( ω3 ).
Consumul de antioxidanţi are o influenţă benefică. Suplimentele alimentare care conţin
vitaminele A, E şi C, dar şi minerale de tipul seleniului, au un rol puternic antioxidant şi reprezintă un
suport important în tratamentul pentru calmarea durerilor din pancreatita cronică.
Fumatul, fie el activ sau pasiv, este unul dintre cele mai nocive obiceiuri, atât pentru propriul
organism, cât şi pentru cei din jur, inhalarea substanţelor toxice din fumul de ţigară contribuind la
creşterea gradului de toxicitate a organismului, afectând astfel buna funcţionare a ficatului, plămânilor,
stomacului etc.
Printre schimbările importante în stilul de viaţă se numără şi combaterea sedentarismului.
Activitatea fizică de intensitate medie sau mare, pentru cel puţin 30 minute zilnic, pune în mişcare
întregul organism, contribuind la îmbunătăţirea funcţionării tuturor organelor corpului.

Plantele medicinale, prin calităţile şi compoziţia lor, au efecte deosebite pentru menţinerea şi
recuperarea sănătăţii organismului nostru. Cu rol deosebit pentru activitatea pancreasului sunt câteva.
Busuiocul are efect antioxidant şi dezinfectant.

12
 Nutriţionist Prof. Dr. Veronica Mitescu

Ceaiul verde are un efect antioxidant puternic, energizant şi tonic; el poate fi consumat în loc
de cafea. 1-2 căni pe zi sunt suficiente.
Fructele de cedru se consumă sub formă de tinctură ( o linguriţă de trei ori pe zi ), având efect
de stimulare a funcţiei pancreasului.
Gălbenelele stimulează producţia de bilă şi ajută în activitatea de detoxifiere a ficatului,
reducând astfel presiunea asupra pancreasului. Se pot administra sub formă de tinctură ( o linguriţă
diluată în apă de 3-4 ori pe zi ) sau de infuzie ( o cană pe zi ).
Genţiana stimulează funcţionarea pancreasului. Maceratul obţinut din 200 ml apă şi 2 linguri
cu pulbere de genţiană se strecoară după 10 ore şi se consumă pe stomacul gol.
Gheara mâţei are efect asupra stimulării sistemului imunitar, motiv pentru care nu este
recomandată celor care suferă de boli autoimune ( cum este diabetul de tip I ). 2 grame de pulbere de
plantă pe zi sunt eficiente în tratarea inflamaţiei de la nivelul pancreasului.
Păpădia este un tonic hepatic, digestiv şi pancreatic. Sub formă de pulbere ( o linguriţă de trei-
patru ori pe zi, înainte de masă ), este recomandată în pancreatita cronică. În tratament pot fi asociate şi
alte plante, cum sunt urzica, rostopasca şi tătăneasa, care au rol antiinflamator sau tonic.
Măceşele sunt de ajutor în lupta cu diabetul. Ele ajută la reglarea nivelului de zahăr din sânge şi
la ţinerea sub control a colesterolului. Suplimentarea dietei cu măceşe îmbunătăţeşte toleranţa la
glucoză şi previne dezvoltarea diabetului zaharat, prin inhibarea proteinelor lipogenice. Se prepară sub
formă de infuzie, din 40 g pulbere de măceşe.
Rostopasca este de ajutor în caz de pancreatită. După fiecare masă se ia câte o lingură de
preparat obţinut astfel : peste 5 g de rostopască uscată şi mărunţită se toarnă un litru de apă clocotită şi
se ţine timp de 12 ore într-un vas de sticlă, porţelan sau emailat. Se strecoară apoi şi se adaugă 200 g
miere de salcâm.
Strugurii ursului sprijină funcţia pancreasului, având efect tonifiant asupra acestuia. Se
consumă sub formă de tinctură ( 3 ml de trei ori pe zi ), dar nu este recomandat persoanelor care suferă
de hipertensiune arterială.
Gemoterapia reprezintă o altă terapie alternativă. Extractul de muguri de nuc stimulează
secreţia enzimelor pancreatice. Tratamentul presupune o doză de 2 ml ( 50 picături ) extract în 100 ml
apă de trei ori pe zi, înainte de masă.

13