Curs 3 reale

Stările de fapt. POSESIA

Paradoxal, în studiul drepturilor reale, ne vom preocupa destul de mult de stările de

fapt, pentru a le destinge de stările de drept. Dar nu numai atât, și pt a sublinia și analiza
efectele juridice, pe care stările de fapt le vor avea asupra stărilor de drept, și mai precis
asupra existenței nașterii și stingerilor drepturilor reale. Și în acest context o să discutăm în
primul rând despre posesie. Despre asta o să vorbim asta și continuarea săptămâna viitoare.
Se va întinde materia pe 2 cursuri.
În ceea ce privește sediul materiei va atrăgeam atenția celor cu care m-am întâlnit
deja la seminar. În materia drepturilor reale de multe ori trebuie să facem recurs și la codul
civil vechi. În special în cazul posesiei, posesie care se întinde destul de mult în timp, având o
durata destul de îndelugată precum și anumite efecte de proprietate. În mod evident,
durata de posesie, cantitățile și viciile posesie, elementele posesie, se vor analiză în funcție
de legea aplicabilă la momentul respectiv așa că voi face paralelă și la vechiul Cod Civil.

 Sediul materiei:
În ceea ce privește sediul materiei, o să precizăm reglementarea din codul civil actual
care alocă posesie o serie de reglementări speciale, cartea a treia despre bunuri, posesia,
articolele 916 până la 952. De ce menționăm acest lucru? Pentru că în vechiul cod civil
posesia nu avea o reglementare proprie, ci avea texte care erau alocate, ele inserate în cod
în cadrul altor instituții de drept civil. Erau fie la prescripție, fie la modul de dobândire a
dreptului de proprietate. De aceea va fi mai greu vouă care nu ați studiat vechiul Cod Civil să
va orientați în Vechiul Cod Civil.Va trebuie să va notați eventual, că în ceea ce privește
vechiul Cod Civil de la 1964, relevante sunt articolele 1846-1862, de la capitolul intitutlat
“Despre posesiunea cerută pentru a prescrie”, aici este calupul cel mai mare de text alocat
posesiei. De asemenea, relevante vor fi articolele 1909, 1910, tot din Vechiul Cod Civil,
echivalentul lor este la 937 astăzi, care se referă la revendicarea mobiliară, iar în ceea ce
privește efectele posesiei acolo veți întâlni dobândirea proprietății asupra bunurilor mobile
prin posesia de bună credință. Apoi articolele 972 din vechiul cod civil, care reglementează
concursul între doi dobanditori de bunuri mobile de la același instrainator. Și articolele 485,
486, în materia definirii proprietății.
În ce privește definiția legală a posesiei, în Codul nostru avem această definiție la
916.
916, aliniatul 1, va spune că, în Codul Nostru, posesia este exercitarea în fapt, a
prerogativelor drepturilor de proprietate asupra unui bun de către persoană care îl
stăpânește și care se comportă că un proprietar. Ce se poate observă din această definiție?
Odată, că posesia este o stare de fapt, care presupune exercitarea unui fapt a unor
prerogative de drept. Este o stare de fapt. În al doilea rând, se poate observă din aceeași
definiție a exercitării în fapt a unor prerogative de drept, că această stare de fapt reprezintă
o mimare a exercitării unui drept. Deci manifestarea exterioară, ceea ce se vede din
exterior, în sensul exercitării unui drept real, da? Definiția se referă la comportamentul unui
proprietar, iar aliniatul al doilea ne avertizează că dispozițiile prevăzute, deci posesia că
instituție și efectele ei se vor aplică întocmai, în mod corespunzător și în privința posesorului
care se comportă că un titular al altui drept real, da? Deci pot fi în discuție nu doar posesia
că manifestare exterioară a exercitării dreptului de proprietate, ci și posesia că manifestare
exterioară a exercițiului altui drept real. Ce drepturi reale pot fi în listă? dezmembramintele,

1
Curs 3 reale

în mod evident uzufructului. A celui care în fapt se comportă că un uzufructuar. Și în cazul

servituților.Cel care se comportă în mod material și practic, psihologic se consideră titularul
unei servituți. Dezmembramintele sunt cele mai bun candidate că drept reale a drepturilor
de proprietatate la aplicarea instituției posesiei.
Ce părere aveți despre ipotecă? Ipotecă mobiliară, de ipotecă imobiliară, gajul sau
garanție reală imobiliară de posedare. Știți ce este gajul? Aveți așa o idee vagă despre
amanet. Pentru garantarea executării unei obligațîi, debitorul înmânează creditorului un
bun mobil iar creditorul păstrează în stăpânire, în posesia lui, bunul până la dată îndeplinirii
datoriei. Titularul dreptului de gaj poate fi considerat posesor? Posesia dreptului de
ipotecă? Există posesia dreptului de gaj?
Posesia reprezintă o stare de fapt care se concretizează într-o putere exercitată
asupra lucrului. Gajistul sau ipotecarul nu au puteri asupra lucrului dacă vorbim desre gajist,
el păstrează bunul până se plătește datoria. Dar această păstrare a bunului până când
celealt plătește datoria este doar un mijloc de constrângere în vederea primirii plățîi. Deci
nu conferă în niciun caz creditorului prerogative asupra bunului sau puteri de fapt asupra
bunului. Nu îl poate folosi, nu-i poate culege fructele, altfel decât refuzând predarea, dacă
vorbim de gaj, până la dată platirii datoriei, ii conferă puteri de FAPT asupra bunului. Acesta
este criterul pentru care de altfel și legituitorul spune în aliniatul al doilea la teza finală că se
aplică sigur și altor drepturi reale cu excepția drepturilor reale de garanție. Deci vom vorbi
de posesie în ce privește și alte drepturi reale decât drepturile de proprietate, altele decât
drepturile de proprietate, dar nu și drepturile reale accesorii, garanțiile NU fac dreptul
posesiei.
Și atunci, ce reprezintă posesia? În ce ne privește, indiferent că vorbim de codul civil actual
sau de codul civil vechi, posesia reprezintă o stare de fapt, un complex de comportamente,
care presupun exercitarea în fapt a dreptului de proprietate sau a altui drept real, principal
cu intenția posesorului de a se consideră și de a se afirmă față de terț (cu această intenție e
important de subliniat și acest element psihologic al posesie) că titular al dreptului ce va fi
de exercitat în fapt.
Care este justificarea pentru care legiuitorul protejează o stare de fapt? De cele mai
multe ori, posesia că stare de fapt se suprapune cu starea de drept. Adică posesorul este
chiar titularul dreptului real al cărui manifestare exterioară o reprezintă posesia. Și atunci,
indirect, protejând posesia că simplă stare de fapt, protejezi și dreptul respectiv, de regulă
proprietatea, dar în unele cazuri și alte drepturi principale reale. Deci, protejând faptul, de
cele mai multe ori, indirect, protejezi dreptul. Totuși, cum se justifică faptul că posesia este
protejată și în situatile în care nu corespunde unei stări de drept, ba mai mult, fără a se
cerceta cine este titularul dreptului în cazul acțiunilor posesorii, da? Și chiar în contra
adevăratului titular al dreptului?
Acuma poate este puțin prematur, dar în principiu, cred că ați mai auzit voi că
proprietatea asta perfectă și de neatins este zâna zânelor a dreptului reale, a tuturor
drepturilor în realitate și mai ales principiul că proprietatea nu se stinge prin neuz. E așa de
grozavă încât își permite să doarmă liniștit. Fără că dreptul sau de proprietate să fie știrbit
cumva pentru simplul fapt că el nu face nimic. Și atunci nu că n-ar fi instituții juridice în care
dreptul să acorde proprietate celui care folosește realmente bunul față de acel proprietar
care nu îl folosește, nu îl pune în valoare. Da, știm insituția uzucapiunii care permite
posesorului de folosință îndelungată să devină proprietar. Dar nu prea aș acceptă această
justificare, în vederea sancționării proprietarii apar posesia în contra lui. Un pic n-ai fost

2
Curs 3 reale

atent și a intrat altul în posesie și totuși, dacă tu îl furi pe posesorul uzupartor, e protejat
împotriva tulburării provenite chiar din partea adevăratului proprietarului.
Justificare este mult mai pragmatică și mai puțîn teoretică. Este simplu, dacă fiecare
și-ar face dreptate singur ne-am întoarce în vestul sălbatic, ori noi vrem să trăim într-un stat
de drept.În mod indirect, prin protejarea stării de fapt existente de actele de răzbunare
personală, de actele celui ce își face dreptate singur, se asigura pacea socială. Atunci, dacă ai
o problema, cineva a schimbat în fapt situația stăpânirii unui imobil sau a unui bun, nu-ți faci
dreptate uzurpând la rândul tău bunul, pe care consideri că îl deți în proprietate. Îți rezolvi
problemele unde? Apelând la puterea judiciară, la constrângerea statului care va tranșă cine
este de fapt proprietarul și va rezolva problema în favoarea celui pe care îl va consideră
proprietar în urmă acțiunii. Da, dar în ce privește actiunia posesorie, va fi protejată starea de
fapt existența. Posesorul, chiar dacă nu e proprietar, este protejat și față de tulburările
adevăratului proprietar în ideea de a proteja o pace socială. Această este o altă justificare
pentru care ne ocupăm de protecția posesiei, că simplă stare de fapt.

 Despre domeniul posesiei.

Ce poate avea ca obiect posesia? Un bun mobil sau imobil. Natură bunului din
perspectiva acestei clasificări este irelevantă. Orice fel de bun, cu următoarea precizare: în
accepțiunea clasică a posesiei pe care o împărtășim aproape toți din această țară, posesia
poate avea că obiect numai bunuri corporale. Și de ce facem această precizare? Pentru a
critică o teorie apărută în doctrina juridică, care susține posesia drepturilor incorporale. Că
să faceți o diferența, în cadrul drepturilor de autor, faptul că ai în stăpânire materială, ai în
posesie manuscrisul unei opere literare încă nepublicate și îl stăpânești suficient de mult
încât să te încadrezi în regulile prin care la ocupațiune sau uzucapiunea mobiliară, dacă nu,
ai putea dobândi vreodată dreptul de a publică opera? Care este unul de natură
nepatrimonială și aparține autorului operei? Deci se poate vorbi de posesia unui drept
incorporal de proprietate intelectuală? Dacă eu scriu niște poezii și le arunc la gunoi, și voi le
gășiți, sunt ale voastre? Posesia rămâne corporală și în acest caz, are un bun corporal, este
vorba de manuscris. La brevetul de invenșie se mai pune problema asta: schițe, planuri,
planșe, sunt proprietatea intelectuală a autorului. Chiar dacă fabrică sau societatea
respectivă, care a contractat cu specialistul sau proiectantul acela, prin contract deține
proprietatea asupra planurilor, nu deține proprietatea intelectuală asupra lucrării, creației
acelui proiectant.
Din acest punct de vedere susținem că posesia are că obiect bunuri corporale.

Tot din aceeași perspectivă trebuie să facem distincția între posesia ca stare de fapt
și posesia ca element al dreptului de proprietate. Probabil că ați mai auzit că proprietatea
conferă titularului său posesia, folosința și dispoziția, sau ius utendi, ius fruendi și ius
abutendi. Dacă veți citi cartea profesorului Stoica el găsește patru elemente ale proprietății:
ius posidendi, ius utendi, ius fruendi și ius abutendi. Deci posesia o consideră ius posidendi.
A nu se confunda, indiferent pentru care dintre variante, posesia ca stare de fapt cu
elementul dreptului de proprietate, o componentă a unui drept de proprietate, care este
clar o stare de drept. Exercițiul dreptului de proprietate poate îmbraca mai multe forme: fie
că stăpânești bunul, fie culegi fructele, fie că închei acte juridice de dispoziție asupra

3
Curs 3 reale

acestuia. Nu se confundă posesia ca stare de fapt, care presupune exercițiul în fața tuturor
acestor atribute ale proprietarului, cu acea componentă, acea dezmembrare a dreptului de
proprietate.
A doua precizare referitor la domeniul posesiei: vom spune că posesia are ca obiect
numai bunuri din circuitul civil sau bunuri care au potențial să intre în circuitul civil. În acest
context nu se va putea invoca posesia asupra elementelor corpului uman și nu se pot invoca
efectele juridice specifice posesiei pentru un rinichi furat de la unul și vândut altuia, care îl
cumpară cu bună credință. Elementele corpului uman nu pot fi detașate de persoana
titulară. Nu poți să-ți imaginezi posesia decât dacă bunul sau așa-zisul bun poate fi detașat
de persoana titulară, ori elementele corpului uman sunt inerente acesteia și se consideră că
nu pot face obiectului posesiei, nu se recunosc efectele juridice ale posesiei în acest caz.

De asemenea o chestiune în discuție care ar putea fi interesantă și poate apărea: nu

este de imaginat posesia asupra domeniului public, asupra bunurilor care sunt în domeniul
public care deci sunt inalienabile. Nu se pot încheia acte juridice translative de drepturi de
proprietate privată cu privire la bunurile din domeniul public. Însă s-ar putea să întâlnim
discuții referitoare la posesia unor drepturi reale constituite asupra unor bunuri proprietate
publică. Dar ca posesie a proprietății nu se va putea invoca niciodată o stăpânire suficient
de îndelungată asupra unui bun din domeniul public pentru a se invoca un mod de
dobândire a proprietății asupra acestui bun, dobândire în care crezi că ai posesie, deci nu se
poate invoca posesia asupra acestor bunuri care nu sunt în circuitul civil.

În alt treilea rând, posesia se poate imagina numai asupra unor bunuri care sunt
individual determinate. Și atunci nu se poate exercita posesia asupra bunurilor de gen? Ba
da, se poate. Odată ce au fost individualizate pot fi obiectul posesiei, dar altfel spus în plan
teoretic nu se poate imagina posesia asupra unei cantități de bunuri de gen atâta vreme cât
nu te poți referi la anumite bunuri de gen, deci după ce au fost individualizate nu mai există
niciun impediment de ordin logico-juridic, dar înainte nu pot fi posesorul unui gen în
abstract. Pe de o parte, bunurile de gen care trebuie mai întâi individualizate, pe de alta
parte nu se poate imagina posesia asupra unei universalități juridice, care este o
abstracțiune.
Ori de cate ori aveți în discuție mase patrimoniale, patrimoniu, patrimoniu succesoral
nu veți putea invoca efectele posesiei cu privire la aceasta universalitate. În schimb se vor
putea invoca efectele juridice posesiei, daca vor fi întrunite elementele, asupra elementelor
componente ale universalității sau ansamblului de bunuri dupa caz. Deci posesia va produce
efecte în mod individualizat asupra bunurilor care ar intra în componența universalității,
asupra drepturilor care ar putea intra în componenta universalității, dar nu asupra
universalității în ansamblul ei. O sa vedeți la posesia moșteniri, nu mă interesează că tu ai
venit prea târziu, între timp pot invoca nu știu ce efecte ale posesiei.
Așadar o să stabilim că posesia este o putere de fapt, pe care o persoană o exercită
cu privire la un bun corporal, deci posesia stabilește o relație de fapt între o persoană și
lucru, independentă de existența sau nu a unei relații de drept. Observația e importantă
atunci când veți avea de soluționat o acțiune care se întemeiază strict pe posesie, se vor

4
Curs 3 reale

admite numai acele mijloace de probă care tind să probeze o stare de fapt și nu se ia în
discuție starea de drept, puterea de drept a reclamantului sau pârâtului, după caz, asupra
bunului litigios. Nu veți putea proba proprietatea, nu veți putea invoca proprietatea, nu veți
putea propune probe care tind să dovedească altceva decât starea de fapt de dinainte,
starea de fapt de după și cum s-a ajuns la aceasta.
 Care sunt elementele posesiei?
Cele doua elemente sunt corpus și animus.
1.Corpus înseamnă stăpânirea materială a bunului .Ca să fim mai exacți, corpus se
referă la toate faptele materiale și actele juridice prin care se manifestă exercițiul unui
drept, adică tot ceea ce ar putea să facă titularul cu bunul, în fapt să îl folosească material,
să-l distrugă, să-l modifice, sau un drept, să încheie acte juridice care trădează calitatea sa
de titular al acelui drept, sau trădează un comportament specific titularului acelui drept.
Pentru că posesia este manifestarea exterioară a unui drept.
Ce este important de reținut aici? Corpus nu impune un contact material direct cu
lucrul. Spre deosebire de viziunea arhaică, în dreptul roman preclasic unde dacă nu aveai
contactul asupra bunului sau dacă ai pierdut posesia, în momentul în care dacă ai lăsat
sclavul, animalul, codul civil sau ce aveai în mână, în momentul acela ai pierdut posesia . În
epoca actuală, posesia e o noțiune mult mai abstractă. Elementul corpus nu presupune
contactul implicit cu lucrul în acel moment în mod continuu. E suficient ca dintre aceste acte
materiale care presupun exercițiul dreptului, posesorul dreptului nu trebuie să le exercite pe
toate. E suficient ca actele pe care le exercită, să creeze aparența existenței intenției sale de
a se comporta ca proprietar al acelui bun. Deci trebuie ca actul sa trădeze că persoana în
cauză se comportă ca titularul al dreptului respectiv.
Tot în materia elementului corpus trebuie menționată posibilitatea exercitării acestui
element prin altul și aici vorbim de posesie corpore alieno. Posesia corpore alieno
reprezintă situația în care posesorul încredințează bunul unei alte persoane și atunci actele
specifice sau faptele materiale specifice exercițiului dreptului respectiv se vor vedea din
exterior în persoana celui care stăpânește bunul în concret, dar asta nu înseamnă că
posesorul inițial și-a pierdut elementul corpus, că l-a pierdut sau l-a înstrăinat altcuiva.
Elementul corpus se consideră că în mod abstract exista la posesorul inițial doar că acesta l-
a încredințat unei alte persoane, prin urmare posesia este exercitată în astfel de situații
corpore alieno, adică prin altul, și este admisă în mod general, nu reprezintă probleme sub
acest aspect.
De altfel, în articolul 917 al 1 vi se spune că posesorul poate exercita toate
prerogativele dreptului de proprietate asupra bunului, fie în mod nemijlocit prin putere
proprie, fie prin intermediul unei alte persoane.
2.În ce privește al doilea element: Elementul animus este elementul intențional sau
elementul psihologic al posesiei și presupune intenția posesorului de a se comporta ca
proprietar sau ca titular al unui alt drept real. O s-o întâlniți sub diverse denumiri, o sa se
vorbească de animus domini adică intenția posesorului de a se purta ca proprietar. O s-o

5
Curs 3 reale

găsiți sub numele de animus sivi habendi, intenția de a stăpâni pentru sine. Este termenul
generic al posesiei și se poate utiliza indiferent că vă referiți la posesia proprietarului,
posesia ca mimare a dreptului de proprietate sau posesia unui alt drept real. Și de asemenea
o s-o întâlniți sub denumirea de animus posidendi. E important de menționat acest
element pentru că prezența elementului animus deosebește posesia de detenția precară
sau de alte stări de fapt care nu reprezintă posesie.
Ce înseamnă animus domini? Ce înseamnă intenția de a te comporta ca proprietar?
Dacă într-o dimineața mă trezesc cu dorința de a fi proprietarul unui apartament? E suficient
ca să spun că sunt posesor? Din perspectiva elementului animus. Nu e suficient să am
animus, deși se spune că el este elementul intențional sau psihologic al posesiei, el devine
relevant din punct de vedere juridic numai în măsura în care așa-zisul posesor are temeiul să
se considere, să se vrea titular al dreptului respectiv. Și sunt exact două variante sau toate
ipotezele se pot clasifica în două variante în care putem să spunem că exista animus.
Animusul posesorului. Fie că este animus domini sau animus sivi habendi. Fie în ipoteza în
care ai dobândit un drept asupra bunului respectiv sau crezi că ai dobândit un drept asupra
bunului respectiv, deci ai încheiat un act translativ de drept cu o persoană care măcar se
pretinde proprietar asupra bunului, fie în situația în care în mod abuziv uzurpezi bunul
altuia, atunci știi că nu e al tău dar te comporți abuziv, contra legii, asupra bunului celuilalt.
Hoțul are animus domini? Are animus domini. Știe că a luat bunul altuia, are stăpânirea
materială asupra bunului și se comportă față de bun ca proprietar.
Facem o precizare legată de exercitarea corpore alieno a elementului corpus, care e
permis în sens larg. În materia elementului animus, situația se admite dar numai în mod
excepțional. Ca regulă elementul animus trebuie exercitat personal, cel în cauză să fie
conștient că vrea să se comporte ca titular al dreptului de proprietate, de asta se și spune de
exemplu că dacă dormi și îți strecor în mod inconștient în buzunar ceva, când te trezești
dacă nu știi cum a ajuns bunul acolo, nu ai cum să ai posesia asupra bunului. Elementul
animus nu se exercită decât personal, nu prin altul. Prin excepție însă în cazul interzișilor
judecătorești sau în cazul minorilor, a celor interziși sau protejați din cauza vârstei lor se
consideră dpdv juridic că posesia e exercitată prin reprezentantul lor legal, mai precis
elementul animus e exercitat prin reprezentatul lor legal, tocmai pentru că intenția unei
astfel de persoane nu prezintă relevanță dpdv juridic, iar ca regulă nu există posesie
inconștientă. Cel ce trece frontiera pentru că cineva i-a pus ceva, ca în cazul în care avem
ceva în rucsac care a fost strecurat de un binevoitor, nu va putea invoca efectele posesiei în
favoarea sa, nu are posesiei asupra bunului despre care nu are cunoștință, nu există posesie
inconștientă.

 Elementul animus ne permite să facem distincția între posesie și detenție precară.

Și asta e cea care va deveni relevantă în tot ceea ce vom discuta referitor la posesie.
Spre deosebire de vechea reglementare, in NCC avem articolul 918 care ne spune ce
e detenția precară : nu constituie posesie, stăpânirea unui bun de către un detentor precar
precum locatarul, comodatarul ș.a.m.d. Ce au în comun toate aceste situații? Locatarul,
comodatarul, depozitarul, creditorul gajist? Este corpus, dar nu e animus. Este și o stare de

6
Curs 3 reale

drept. Toți trebuie să înapoieze bunul la un moment dat. Deci referitor la raportul dintre cel
care a constituit dreptul și cel care are dreptul, acel detentor precar are întotdeauna o
relație de drept cu un posesor, cel care constituit dreptul, și în baza acestei relații de drept la
un moment dat el va trebui să restituie bunul celuilalt, și prin această obligație de restituire
spunem că el implicit ii recunoaște altuia calitatea de proprietar a bunului.
Deci e detentor precar cel care stăpânește bunul în baza unui titlu juridic de cele mai
multe ori în baza unei relații de drept, a unui raport de drept, care implică obligația de
restituire față de altul. Obligația aceasta de restituire față de altul neagă orice idee de
comportament ca proprietar. Nu ai cum să te consideri proprietar, la un moment dat trebuie
să dai altuia acel bun. Obligația de restituire trădează calitatea de posesor. Ești un simplu
detentor precar față de bunul persoanei în cauză .

Totuși detenția precară devine relevantă pentru protecția posesorului, deci pentru că
ea mimează în fapt tot o stăpânire asupra bunului, elementul corpus. Dacă l-am privi din
exterior pe un chiriaș și pe un posesor al bunului respectiv, nu vom vedea diferențe
semnificative. Deci din punct de vedere al elementului corpus privit din exterior, nu se va
putea face distincție, elementul animus nu se va putea vedea.
Deci ca să se verifice existența detenției precare și a posesiei va trebui să fie
înfățișată de acel titlu în baza căruia detentorul precar stăpânește bunul.
De ce e protejată totuși și detenția precară? Pentru că sunt recunoscute și unele din
efectele juridice ale posesiei. Protecția posesorie spre exemplu. Detentorul precar nu va
putea niciodată să dobândească, oricât de mult ar fi durat detenția precară, dreptul de
proprietate prin uzucapiune, el nu va putea uzucapa. Deci uzucapiunea nu e un mod de
dobândire a proprietății care să se întemeieze pe detenția precară. Însă protecția posesorie
e recunoscută și detentorului precar. Aici niciodată detenția nu se suprapune cu dreptul
vizat. Nu putem să spunem că indirect se protejează dreptul de proprietate pentru că de
multe ori nu corespunde. Dimpotrivă știm clar că nu corespunde cu dreptul de proprietate.

Însă, ideea aceea de protecție a păcii sociale este recunoscută aici. Starea de fapt se
protejează chiar dacă ea presupune exercițiul unui drept real sau exercițiul unui drept
consimțit de titularul dreptului real sau de posesorul dreptului real. Însă există o limită care
trebuie bine menționată: în raport cu cel care i-a costituit dreptul niciodată nu va fi
recunoscută de detentorul precar protecția posesorie. Deci nu se va putea apăra detentorul
precar prin acțiuni posesorii dacă tulburarea provine din partea celui pentru care el deține,
cel care i-a încredințat bunul sau cel care are un raport de drept. În situația în care pe chiriaș
îl tulbură în folosință liniștită a lucrului însuși locatorul, cel care i-a încredințat bunul, care i l-
a dat în chirie, cum își va rezolvă problemă chiriașul dacă nu are acțiune posesorie? Pe temei
contractual, numai pe temei contractual. Așa că va trebui să aibă grijă să conserve termenul,
să respecte termenul de prescripție, toate condițiile pe care acțiunea contractuală le
impune. Protecția posesorului, protecția simplei stări de fapt corespunzând stăpânirii
materiale pe care el o exercită asupra lucrului nu este deschisă în raport cu un tulburător,
deci ar corespunde celui cu care a contractat.

7
Curs 3 reale

ATENȚIE! Aceeași situație se va întâlni și în ipoteză în care tulburătorul nu este cel cu

care a contractat chiriașul, ci este continuatorul sau în drepturi, adică succesorul. Deci nu e
vorba aici de o identificare exactă cu cel care a constituit dreptul, ci este suficient că
tulburătorul să fie cel care a constituit dreptul sau continuatorul drepturilor sale pentru că
un eventual conflict în ceea ce privește evolutiunea dintre cei doi să se rezolve numai pe
temeiul dreptului, și nu pe temeiul faptului. Starea de fapt nu va fi protejată în contra
dreptului aici.
Acțiunea posesorie este a celui care stăpânește bunul împotrivă celui care tulbură
stăpânirea posesorului. Deci acțiunea e a chiriașului. Din partea proprietarului vine
tulburarea, din partea chiriașului vine acțiunea. Deci față de el tulburătorul acesta este un
terț, pe el îl interesează să nu își rezolve problemele contractuale printr-o acțiune care
valorifică doar starea de fapt. Deci numai în raport cu posesorul proprietarului va fi admisă
acțiunea posesorie.
 În acest context trebuie să faceți distincția dintre posesie și actele de tolerantă și
actele de pură facultate.
Ce înseamnă sau la ce ne gândim când spunem ”acte de tolaranta”? Adică nu suntem
nici în ipoteză în care denumirea se face în mod independent, cu dorință de a te manifestă
față de toți ceilalți titulari ai dreptului real constituit, nu este nici situația în care ți-a fost
încredințat bunul cu obligația de restituire în bază unui raport de drept în situația detenției
precare, ci o situație de fapt în bază căreia folosești, exerciți acte de stăpânire materială
asupra bunului altuia, dar că o stare tolerată de acesta, adică cunoscută și fără o reacție
contra ei.
Coleg: un exemplu concret ar fi o rudă sau cunoștință în străinătate care vine și îi lasă să
stea în locuința
Prof: Acum e de văzut dacă asta e tolerantă sau este mai degrabă o înțelegere sub formă
comodatului. Deci în ipoteză în care îmbrăca formă unui act de cuviință, e posibil să se
încadreze mai degrabă în cealaltă parte. De regulă actele de tolerantă sunt inițiate de cel
tolerat. Trec peste proprietatea ta, tu mă vezi, nu spui nimic. De ce? Pentru că mi se pare că
nu e nevoie să reacționezi.
Sau în ipoteza în care tu parchezi pe locul de parcare al aceluia care nu are mașină sau al
cărui mașină nu este aici. Te lasă în pace atâta vreme cât nu are nevoie de parcarea
respectivă.
Deci este starea de fapt tolerată de titularul dreptului sau de posesorul dreptului, care
nu corespunde unei stări de drept: nu este nici detenție precară, nu este nici că o animus
dominus, pentru că cel tolerat știe că ori de câte ori s-ar trezi titularul dreptului sau
posesorul să reacționeze și să ceară să înceteze faptele de stăpânire, ar trebui să înceteze.
Starea de tolerantă poate înceta oricând dorește titularul dreptului. Nu este recunoscut nici
un efect juridic al acestor acte materiale de stăpânire în bază unei simple toleranțe. Oare de
ce? Oare de ce dacă 40 de ani mi-am întors mașină pe terenul tău și acum te trezești să îl

8
Curs 3 reale

îngrădești. Nu aș putea să zic că am dobândit măcar bucată aia de teren pe care îmi
învârteam mașină?
Coleg: Pentru că este dreptul proprietarului și este perpetuu.

Prof: Viziunea filosofică a spus așa: atât de tare a vrut să o facă încât să își permită
proprietarul să stea relaxat, să fie îngăduitor, binevoitor față de vecini, să nu trebuiască să își
păzească bunurile fără că dreptul sau să poată fi știrbit. Atât de grozavă, atât de intangibilă
este proprietatea încât proprietarul să își poată permite să fie relaxat, să fie îngăduitor față
de vecini, binevoitor, fără să se teamă că prelungindu-se în timp această bunăvoință față de
altul s-ar putea transformă într-o știrbire a proprietății lui, o pierdere a unei bucăți din bunul
material.
Deci actele de tolerantă nu reprezintă, nu dau naștere unor stări de posesie protejată
juridic, nu sunt stări de drept.
Actele de bună facultate sunt stări de fapt, exclusiv stare de fapt, cărora nu le vor fi
recunoscute niciodată drepturile juridice ale posesiei, nu fi posesie. ce constau? exerciții
normale, exercitări normale, firești ale unui drept din partea cuiva. Exercițiul firesc unui
drept care chiar este limitat nu duce niciodată la știrbirea dreptului , respectiv la
dobândirea unui altuia, unui dezmembrământ.
Exemplul din care veți înțelege: situația care pe un teren nu construiesc nimic
vreme . Ce înseamnă pentru vecinul meu? are liniște acolo, are mult soare la un moment
dat mă apuc construiesc după 100 de ani. Acesta ar pretinde exrcitat fapt posesia unei
servituți de nu construi terenului meu. stare de fapt, el avut o cu vedere spre lac, spre ,
spre munte, cu soare, cu liniște este rezultatul exercițiului firesc dreptului meu de
proprietate. Așa am înțeles îmi exercit dreptul de proprietate, nefăcând nimic vreme.
Proprietatea îți permite faci nu faci ceva. Proprietarul nu își pierde dreptul prin neuz. este
proprietatea.
Stările de pură facultate se referă exact la aceste situații în care proprietarul unui
drept, pentru că așa a vrut el (pentru că asta este facultatea lui, să aleagă dacă face sau nu
face, dacă exercită sau nu exercită un drept) s-ar purta într-un anumit fel, iar acest
comportament l-ar putea schimbă oricând dorește fără că altul să poată invocă în contra lui
starea de fapt prelungită în timp, transformată într-o stare de drept în favoarea lui și,
respectiv, spre știrbirea proprietății celui care a exercitat dreptul. Înțelegeți? Astea sunt
actele de pură facultate pe care trebuie să le distingeți de posesie, dar și de detenția
precară.
 Detenția precară în cazul dezmembrămintelor:
Și acum, că să ne întoarcem la detenția precară. Cum poate să se transforme
detenția precară în posesie? Mă interesează să calificăm situația anumitor dezmembraminte
ale dreptului de proprietate. Proprietarul este posesor sau detentor precar? Dace ne uităm
la art 918 C. Civ., vedem ”cazuri care nu constituie posesie”. La alin (1) lit d se da titularul
dreptului de superficie, uzufructul, uz, abitație sau servitute față de nudă proprietate sunt

9
Curs 3 reale

detentori precari. Uzufructuarul față de nudă proprietate este detentor precar. De ce?
Stăpânește bunul uzufructuarul în bază unui raport juridic cu un nud proprietar și are față de
acesta obligația de restituire la finele uzufructului. Deci este detentor precar în raport cu
proprietarul. Cum se explică, totuși, faptul că uzufructul și servitutea se pot dobândi prin
uzucapiune? Adică poți deveni uzufructuar că urmare a exercitării în fapt, în condițiile legii, a
dreptului de uzufruct. În fapt, doar în fapt, înseamnă că trebuie să recunoaștem o posesie a
uzufructuarului. Uzufructuarul este detentor precar în raport cu nudul proprietar, în raport
cu proprietatea deplină el nu se comportă că un proprietar. Asta-i clar. El nu are animus
dominus. Trebuie să restituie bunul, este limitat în stăpânirea lui, i-a fost încredințat unui
raport de drept, dar este posesorul dreptului de uzufruct. Deci are posesia uzufructului fără
același timp posesia proprietății, posesia uzufructului o are. De cele multe ori posesie
uzufructului devine pentru el chiar este uzufructuarul, cel care dobândit uzufructul de la
un adevărat proprietar. E relevant are posesia uzufructului. Dar se poate să existe situația
care o nu este titularul dreptului de uzufruct, dar se fapt titularul dreptului are doar
posesia uzufructului.

La proprietate este greu de imaginat. Deci ulterior se pot invocă efectele juridice
specifice posesiei uzufructului, adică dacă sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii el nu va
dobândi proprietatea prin uzucapiune, ci uzufructul prin uzucapiune. Dacă apare o tulburare
provenită din partea unui terț, va putea să apere pe calea protecției posesiei de uzufruct.
Când crede că a contractat cu adevăratul proprietar și de la adevăratul proprietar a dobândit
uzufructul, dar situația nu este reală, în realitate a contractat cu un neproprietar. Fiind
neproprietar constituitorul uzufructului, nu are cum constitui uzufructul. Deci el nu are
dreptul, dar comportamentul, intenția lui este aceea a uzufructuarului. Condiția este să fi
fost de bună credința și va spun de ce, sau spuneți-mi voi de ce. Dacă ești de rea credința, de
ce ai fi fraier să te comporți doar că uzufructuar când poți că proprietar? Este mai puțîn de
imaginat, nu este viciu juridic. Doar că nu se prea poate imagina ipoteză asta. Se impune
această condiție a bunei credințe mai mult din rațiuni logice. Este clar de ce în situații de
genul acesta uzufructuarul are o dublă calitate: detentor precar în raport cu proprietatea și
de posesor al dreptului pe care îl exercită.

 Cum se dovedește posesia?

Din ceea ce puteți voi vedea, manifestarea este doar a legiuitorului.Ce se vede? Se
vede numai manifestare exterioară, adică acel comportament material, elementul corpus,
nu se vede elementul intențional. Uneori, aspectul material al comportamentului concret al
deținătorului bunului poate să trădeze o anumită intenție sau alta. Da? Dar atunci devine
relevant, atunci vă puteți da seama care este intenția, dar în principiu nu aveți cum să vă
luați după elementele animus. Atunci legiuitorul intervine și stabilește o prezumție: că dacă
ai probat corpus, ai probat și animus. Deci se prezumă în mod legal, prezumția este relativă,
bineînțeles că dacă există elementul corpus există și elementul animus și că posesia se
deduce din probarea elementului corpus. Articolul 919 Cod Civil alineatul 1: ,,Până la proba
contrarie, acela care stăpânește bunul este prezumat ca posesor.” Corpus prezumă
existența lui animus și deci întrunirea celor două elemente ale posesiei. Multe prezumții
există la posesie și sunt interesante.

10
Curs 3 reale

Mai mult decât atât, legiuitorul intervine și spune că dacă la un anumit moment dat
s-a probat că nu avem animus, deci vom fi un simplu detentor precar, adică fără animus,
deci dacă la un moment dat s-a probat că ai început să stăpânești ca detentor precar, adică
fără animus, fără stăpânire materială, se prezumă că ai continuat să stăpânești tot în calitate
de detentor precar și că nu s-a schimbat nimic: poți să fii detentor precar 1000 de ani, nu vei
putea invoca un efect specific posesiei. Este 919 alineatul 2 din Noul Cod civil care ne spune
această prezumție, care spune clar ceea ce în vechiul Cod civil nu era atât de clar, doctrina
stabilea asta, dar cu mici interpretări; aici ne spune clar că detenția precară odată dobândită
este prezumată că se menține până la proba intervertirii sale. Trebuie observată diferența
între cele două texte legale: alineatul 1 prezumă elementul animus din existența
elementului corpus ca prezumție simplă relativă. Aici poate fi răsturnat prin proba contrarie.
Aici, alineatul 2 ne spune că dacă odată ai fost detentor precar, se prezumă că ai rămas
detentor precar, nu până la proba contrară ci până la proba intervertirii detenției precare în
posesie. Cu alte cuvinte, contrazicerea lipsei de animus, adică la un moment dat la începutul
intrării în folosință, nu se poate face decât prin probarea intervertirii detenției precare în
posesie, iar această intervertire este expres prevăzută de lege. Trebuie să vă încadrați în
unul din cazurile prevăzute de lege la articolul 920. Deci dacă ești detentor precar, ai
dobândit bunul în calitate de comodatar, eu știu, de ceva, nu te poți trezi intr-o dimineață cu
dorința de proprietate sau eu știu, te poți trezi dar este irelevant. Da? Nu se poate
transforma detenția precară în posesie decât într-unul dintre aceste cazuri și aceste cazuri
va trebui să le știți așa cum sunt ele reglementate. Dacă veți rezolva spețe, indiferent că va fi
în calitate de student sau în calitate de practician, va trebui să precizați: ne aflăm în
prezența cazului de intervertire unu sau doi sau trei sau care vreți, după cum vi s-a explicat.
Deci trebuie să vă încadrați exact în unul din cele 3 cazuri ca la penal la infracțiune. Da? Și
aici legea pozitivă vă dă posibilitatea transformării posesiei precare în detenție, doar atât.

 Intervertire:
* Haideți să povestim de intervertire. Este reglementată la art. 920 (1). Vom spune că
dacă detentorul precar încheie cu buna credință un act translativ de proprietate cu titlu
particular cu altă persoană decât proprietarul imobilului, deci a început să stăpânească în
calitate de detentor precar, și altă persoană decât proprietarul bunului, îi creează impresia
că a dobândit proprietatea de la agentul care era contractant probabil sau de la succesorii
săi în drepturi și înstrăinează bunul detentorului precar, pretinzând proprietatea. Este
important la detentorul precar, să fi fost de bună credință și chiar să îl fi crezut proprietar pe
terțul care a înstrăinat bunul. Din acel moment în care el, fiind în stăpânirea materială a
bunului pentru o schimbare, în momentul în care a încheiat actul translativ cu
neproprietarul, dar de bună credință, dovedește acest lucru, din acel moment se calculează
timpul său de stăpânire ca fiind posesie, din acel moment se produc efectele juridice
specifice posesiei.
*Cazul al doilea, intercalat din cele două articole relevante, este situația în care
detentorul precar, la un moment dat în timpul detenției sale precare, în timpul stăpânirii sale
precare asupra lucrului, neagă prin acte de rezistență dreptul celui pentru care îl deține. Ce
înseamnă aceste acte de rezistență? Să nu vă imaginați că este suficient ca într-o dimineață

11
Curs 3 reale

chiriașul să îi spună ,,Auzi, ia pleacă tu de aici că de acum eu sunt proprietar.” Nu este

suficient. Iarăși nu este suficient să intervină un incident în executarea contractului din care
rezultă detenția precară. Da? Simplul fapt că ești un chiriaș nu este suficient pentru a se
dovedi intervertirea detenției sale prin acte de rezistență în posesie. Este important ca acel
comportament să fie în mod obiectiv îndreptat împotriva recunoașterii dreptului celuilalt,
deci sa fie neechivoc, dacă nu a plătit chiria pentru că nu a reparat clanța de la ușă sau
pentru că ai o compensație de invocat sau din cine știe ce motive poate fi refuzată plata
chiriei, trebuie să fie evident că nu s-a plătit chiria pentru că detentorul precar se consideră
din acest moment proprietarul bunului, al dreptului, neagă dreptul celuilalt. Da? Deci
modalitatea de intervertire, aceste acte de rezistență odată că nu pot fi doar interne,
trebuie să fie manifestate și trebuie să fie neechivoce în sensul că se neagă dreptul celuilalt.
Nu orice fel de conflict pe parcursul derulării contractului va fi suficient. Mai mult, legiuitorul
va înlătura orice fel de dubii referitoare la momentul în care intervertirea detenției precare
în posesie a avut loc, stabilind că în acest caz și această ipoteză de acte de rezistență contra
dreptului celuilalt, intervertirea nu se va produce înainte de împlinirea termenului prevăzut
pentru restituirea bunului. Asta este sintagma nouă, neexistentă în vechea reglementare. În
vechile acte de rezistență se intervertea detenția în posesie și este dificil pentru că vedeți
voi conflictele apar așa dintr-o dată. În momentul în care doar pentru un anumit interval de
timp era important de stabilit când a început să fie posesie, de când curge termenul de
uzucapiune, în reglementarea actuală, legiuitorul spune, stabilește clar când era exigibilă
obligația de restituire, atunci fiind relevante actele de rezistență depindeau chiar anterior de
parcursul lor.
* Al treilea caz este oarecum inversul celui de la litera a, în sensul că detentorul
precar înstrăinează bunul de data aceasta printr-un act translativ de proprietate cu titlu
particular unui terț de bună credință. Da? Deci sunt detentor precar și înstrăinez bunul unei
persoane care va contracta în speță neproprietatea, nu are cum să dovedească
proprietatea, devine doar ceva, poate să fie detentor sau posesor, dar nu va fi simplu
detentor precar și chiar crede ca a dobândit proprietatea prin ipoteză, pentru că se cere
condiția prin impunere. Din momentul intrării în posesia bunului, terțul este posesor. Deci
oricum nu se transformă detenția mea în posesie, nu eu voi fi posesor, ci dobânditorul va fi
posesor, că nu i-am transmis doar o detenție precară, ci i-am transmis o situație de fapt care
este posesie din cauza acestui cadru legal prin care se încheie actul.
Aceste trei cazuri sunt reglementate în articolul 920. În 1858, în vechiul Cod civil,
exista si un al patrulea caz de intervertire care se referă la transmisiunea cu titlu universal în
materie de moștenitori de bună credință, adică detentorul precar, cel care stăpânea bunul
în calitate de detentor precar, decedează, iar succesorii săi dobândesc toate bunurile sale,
nu știe că stăpânirea aceasta era doar cu titlu de detenție precară, continuând să o
stăpânească așa, el va fi considerat posesorul, dacă a fost de bună credință. Da? În vechiul
Cod civil 1858 alineatul 4. În doctrină s-a tot discutat și s-a ajuns la concluzia că dacă nu
poate fi acceptat acest caz de intervertire și atunci dacă veți avea o speță, o să intre,
indiferent dacă pretinsa intervertire avut loc sub vechiul Cod civil, va trebui să considerăm
că transmisiunea cu titlu universal nu intervertește detenția precară în posesie. De ce?

12
Curs 3 reale

Transmisiunea universală nu va interverti detenția precară a lui Decuius, a succesorilor care

îl moștenesc, în posesie, în persoana a moștenitorilor. Toată teoria aceasta a patrimoniului
care este universalitate juridică se transmite. Obligația de restituire este indiciul clar al
detenției precare. Deci nu au cum să fie considerați moștenitori în acest caz decât detentorii
precari cu privire la bunul respectiv și nu posesori, nu este intervertire, era astfel
reglementat și în contra lege și în jurisprudență și doctrina au mers ignorând acest text adică
negândul.
Iarăși mai trebuie aici făcută precizarea că în cazul în care bunul este dintre cele
supuse regulilor de publicitate imobiliară trebuie să facem o demonstrație pe interferența
judiciară, bună credință și reaua credință se va aprecia după regulile din materia publicității
imobiliare. Deci nu vei putea invoca bună credință dacă nu te interesează.

 Încetarea posesiei:
Referitor la încetarea posesiei, cazurile sunt prevăzute la articolul 921. Trebuie să
înțelegeți un aspect ce poate să genereze confuzii. S-a spus de atâtea ori că pierderea
elementului corpus duce la pierderea posesiei, oricare dintre elementele posesiei ar fi
pierdute, încetează posesia, este pierdută și ea. Cu privire la elementul corpus, am o
obiecțiune. Posesia corpore alieno am admite că nu e pierderea posesiei pentru că a fost
încredințată stăpânirii unei alte personae, stăpânire care se face în funcție de coloratura pe
care noi am dat o, în ce direcție am considerat noi să folosim bunurile; să nu aduci
stricăciuni, să mi-l restitui în starea în care ți l-am dat și așa mai departe. S-a complicat
modul de folosire și în plan intelectual cumva, elementul corpus de la tine poate să fie
influențat de mine; unde e posesia corpore alieno, e mai puțin probabil să spună cineva că s-
a pierdut posesia, însă ipoteza bunului cu rața uzurpată, asta e discuția în cazul în care
uzurpatorul/hoțul face ce vrea cu bunul, nu mai are chiar nicio legătură modul său de
exercitare cu ce am stabilit eu pentru exercitare? Este pierdută posesia? Iar dacă e pierdută
posesia, nu voi mai avea niciun fel de acțiune?
Recunoașterea efectelor juridice ale posesiei ne obligă logic să admitem că nu a
încetat posesia ca urmare a deposedării, că simplă deposedare nu conduce la încetarea
posesiei, la pierderea posesiei, altfel nu am avea acțiunea în reintegrare, acțiune posesorie.
Ar trebui să probez calitatea de posesor. Da? Deci din punct de vedere logic, posesia nu
încetează prin simpla deposedare, se întind efectele sale în timp, atâta vreme cât poți
introduce acțiunea posesorie, iar când veți ajunge la acțiunea posesorie, veți vedea că ea se
poate introduce în un an de la deposedare sau tulburare. Înseamnă că un an de zile de la
momentul în care s-a produs deposedarea, calitatea de posesor nu se pierde. Da?
Ești considerat un posesor cu toate elementele corpus și am luat cu japca altul și ăsta
se coroborează de altfel cu ce spune legiuitorul la cazurile de încetare a posesiei la 921 litera
g: ,,Posesia încetează prin deposedare dacă posesorul rămâne lipsit de posesia bunului mai
mult de un an”, ceea ce înseamnă că dacă în vreme de un an pierderea elementului corpus,
câtă vreme există animus, nu duce la pierderea posesiei, atâta vreme cât efectele posesiei
să recunosc în această perioadă, posesorul ce a pierdut elementul corpus poate să introducă
acțiunea posesorie.

13
Curs 3 reale

 Viciile posesiei:
Bun, o să discutăm despre viciile posesiei și de calitățile posesiei. Pentru a produce
efectele juridice recunoscute de lege e suficient să ai corpus și animus. Dar există niște
nuanțe care care pot face ca posesia să fie utilă în vederea producerii anumitor efecte
cerute de lege și inutilă, adică irelevantă juridic pentru producerea celor efecte pentru care
este recunoscută de lege. De aceea, legiuitorul vă propune ce calități trebuie să aibă
posesia, respective și ce vicii, ce situații opuse, pot afecta posesia și pot împiedica să
producă efecte.

1.Primul este discontinuitatea, iar calitatea opusă este caracterul continuu sau
continuitatea posesiei. Dacă vă veți uita, legiuitorul alege să reglementeze viciile și nu
calitățile. Da? Deci doar ce situații visează posesia și o împiedică în producerea efectelor
sale. Discuția se rezumă la modul de exercitare a actelor de stăpânire asupra bunului și ne
spune Codul că posesia este discontinuă atâta timp cât posesorul o exercită cu intermitențe
anormale raport cu natura bunului. Când legea vine și-ți vorbește despre anormal și normal
este greu, de acord. Ce este de reținut de aici există niște întreruperi, niște discontinuități în
exercitarea posesiei, în exercitarea actelor de stăpânirea asupra bunului care sunt
considerate nefirești în funcție de destinația sau de natura sa concretă. Și aici voi fi discuțiile
în plan practic: într un fel se exercită posesia asupra locuinței tale, în care locuiești și în alt
fel asupra unei cabane de la munte sau case de vacanță. În momentul în care aici locuiești și
nu ai mai venit de trei-patru luni de zile, se poate considera că acesta este o intermitență
anormală în stăpânirea bunului, dacă e vorba de unde locuim. În momentul în care vorbim
de o casă de vacanță, nu vorbim de aceeași intermitență normală și anormală, la fel cum se
exercită posesia asupra unui teren viran. Ce înseamnă normală dacă tu îl ții ca teren viran?
Păi nimica pentru că nu i se va putea invoca intermitența. Natura bunului spune că tocmai
asta face posesorul pe terenul viran, îl lasă în pace. În momentul în care îl transformă este
altceva. Da? Deci va trebui să vedeți ce înseamnă intermitențe normale și anormale
raportate la bun și nu la proprietate, la bun. Viciul acesta al discontinuității ați văzut că se
raportează la modul de exercitare al elementului corpus, dar el atrage de fapt vicierea
posesiei, o împiedicare a ei să dispună de efectele sale absolute. Se impune pentru că
această intermitență anormală tind să pună sub semnul întrebării, să aducă o incertitudine
cu privire la existența elementului animus, că dacă nu ai venit la cabană 5 ani, mai ai
animus? Nu se prea vede din exterior.Deci deși se referă la corpus el atinge cumva,aduce
atingere și percepției asupra elementului animus,există un dubiu cu privire la calitatea
elementului animus în acel moment.

Discontinuitatea este un viciu temporar,în sensul că ea va împiedică posesia să își

producă efectele pe perioada în care utilizarea este anormal de rară,da,elementul acela
anormal.Dacă 10 ani nu ai folosit bunul cu intermitențe anormale,cei 10 ani nu se vor
numără la uzucapiune,dar restul legate de posesie rămân neatinse.De asemenea,acest viciu
este unul absolut ceea ce înseamnă că nu este relative,poate fi invocat de oricine.Oricine ar
fi cel împotriva căruia se invocă posesia sau cel împotriva cui se putea introduce titlul
uzucapiunii.De exemplu vor putea invoca acest viciu al posesiei pentru a împiedica
îndeplinirea termenului de uzucapiune.

14
Curs 3 reale

2. Violența,al doilea viciu al posesiei-,calitatea sa se numește posesie netulburată

sau posesie pașnică.Aici nu sunt așa mari probleme de aplicare.Posesia este tulburată prin
violență atâta timp cât este dobândită sau conservată prin actele de violență fizică sau
morală care nu au fost provocate de o altă persoană.Precizarea finală care apare numai în
codul civil nou este fericită de ce?!Pentru că înainte spunea că dacă este conservată sau
afectată prin acte de violență este viciată posesia,dar este important de știut că numai dacă
ele nu au fost provocate de o altă persoană ceea ce înseamnă că posesorul dacă e tulburat
de altul poate fi violență,poate răspunde cu violență fără să i se vicieze posesia prin
violetă.În schimb dacă a intrat în stăpânirea bunului prin violență sau dacă ai intrat pașnic,
dar imediat s-a atras atenția că nu îi al lui bunul și el răspunde cu violență că urmare a
deposedării,posesia va fi considerată viciată.Viciul este tot temporar,va fi viciată doar atâta
timp cât durează violență,deci dacă nu este viciată, posesia poate fi utilă.Deci este temporar
viciul si cel mai imporatnat este relativ nu va fi considerată viciată posesia decât față de
acela față de care au avut loc actele de violență și nu va putea fi invocată violența, ca viciu al
posesiei decât de acea persoană.ATENȚIE pentru cei care veți fi judecători-nu veți putea
invocă voi viciul violenței fiindcă viciul violenței este unul relativ și poate fi invocat doar de
cel îndreptățit.

3. Clandestinitatea s-ar putea să fie unul dintre cele mai interesante pentru că
presupune situația în care exercițiul în fapt al dreptului,deci posesia nu poate fi
cunoscută,dar este important să fie acolo dacă se exercită astfel,deci nu poate să fie
cunoscută din cauza manierei în care este exercitată, nu din cauza că cel interesat să o
cunoască nu a putut să o cunoască din motive personale.S-a invocat într-o speță la Curtea
de Apel din Cluj clandestinitatea posesiei excercitate asupra unei grădini pe motiv că
proprietarul adevărat împotriva căruia se făceau efectele posesia, a fost deportat la
Auschwitz în 1945 și nu avea cum să cunoască posesia exercitată de uzucapare.Este
adevărat că nu avea cum să o cunoască, dar nu avea cum să o cunoască din motive nu ce țin
de modul de exrcitare a posesiei ci de motive ce țin de prsoana împotriva căruia urmă să își
producă efectele. Deci ATENȚIE la cele două!Este un viciu relativ și acesta deci nu poate fi
invocat către persoană față de care posesia a fost clandestină și temporar în măsură în care
clandestinitatea este temporară.Concursul clandestinitatii este posesia publică :posesia
când nu este clandestină este publică.

*Două vorbe avem de spus și despre echivoc.Echivocul este echivoc în sensul că

există multe discuții cu privire la această situație.Profesorul Valeriu Stoica susține că nu este
viciu al posesiei însă toată doctrina și jurisprudența consideră echivocul un viciu al
posesiei.Este situația în care există un dubiu cu privire la elementul animus ,iar profesorul
Valeriu Stoica spune că nu este un viciu al posesiei echivocul pentru simplul motiv că dacă
există un dubiu cu privire la existenta elementului animus înseammnă că nu avem animus și
atunci nu avem posesie și dacă nu avem posesie e detenție precară.Pentru acest motiv
ipotezele pe care eu personal le consider cazuri de echivoc al posesiei, sunt reglementate la
cazurile de detenție precară.Situația cu proprietarul,când proprietarii folosescîn comun
bunurile aflate în coproprietate asta nu înseamnă că își împart bunul material.S-ar putea că
unul dintre ei la un moment dat să folosească tot bunul și are voie să facă asta cu condiția să
nu aducă atingere exercițiului dreptului celorlalți. Dacă ceilalți vin și ei și vor să îl folosească
trebuie să îi lase,dar atâta vreme cât un singur coproprietar folosește bunul singur, noi nu
avem de unde să știm care este intenția ,care este animus, ce calitate are elementul

15
Curs 3 reale

animus.Se comportă el față de bun doar că un coproprietar cu voință clară dacă ceilalți au
pretenția că îi va lasa deci le recunoaște dreptul sau dimpotrivă, se comportă că un
proprietar exclusiv?Existând acest dubiu există un echivoc cu privire la elemntul animus.Este
un viciu al posesiei sau este o detenție precară?Numai aici este diferența.La nivelul soluțiilor
juridice și anume că în acesta situție posesia nu este utilă în vederea uzucapiunii deci
coproprietarul care folosește singur 100 de ani bunul nu va putea să îl uzucapeze decât dacă
schimbă echivocul în ceva neechivoc respectiv, dacă interverteste detenția precară în
posesie.

16