CETATEA DEVEI

Istoria Cetății Deva este însoțită de numeroase mituri şi legende, despre zâne, pitici,
balauri și voinici, despre tunelurile subterane care ar duce spre Castelul Corvinilor din
Hunedoara.
Poate cea mai interesantă legendă arată că un pietrar pe nume Kelemen încearcă să
construiască Cetatea Devei împreună cu alţi 12 meşteri, însă absolut tot ce construia ziua se
dărâma noaptea, asemănarea cu meşterul Manole fiind evidentă. Pentru a duce la capat proiectul,
ei au stabilit să o jertfească pe prima soţie care le aduce mâncarea în ziua următoare, iar cenuşa
ei sa fie amestecată cu tencuiala. Soţia lui Kelemen, numită tot Ana – ca în legenda lui Manole -,
a fost sacrificată, iar construcţia s-a finalizat.
Dincolo de legende şi poveşti frumoase, conform unor cercetări arheologice recente,
activitatea de pe Dealul Cetăţii începe în epoca neolitică, aici fiind descoperite terasele care
atestă cultura Coţofeni, specifică triburilor de războinici şi crescătorilor de animale din epoca
bronzului.
Prima atestare documentară a Cetăţii Devei (Castrum Deve) datează din anul 1269 şi este
reprezentată de scrisoarea Ştefan al V-lea, „regele cel tânăr” (1270–1272), prin care acesta îl
răsplătea pe unul dintre credincioşii săi pentru actele de vitejie.
În contextul în care, la sfârşitul secolului al XI-lea are loc organizarea Transilvaniei ca
voievodat şi anexarea sa la Regatul Ungariei, fiind principat autonom sub suzeranitatea regilor
maghiari, iar construirea cetăților, drept exclusiv regal, avansează spre est pe măsură ce se
încearcă consolidarea cuceririi, construirea Cetății Deva aparține fazei inițiale, care îmbracă
forme simple, destinate să adăpostească o garnizoană regală.
https://www.radioromaniacultural.ro/documentar-cetatea-devei-una-dintre-cele-mai-
importante-fortificatii-medivale-din-transilvania/
 CETATEA FAGARAȘ

Construirea unui punct fortificat la Făgăraş trebuie pusă în legătură cu poziţia sa

strategică – la jumătatea drumului comercial dinspre Sibiu şi Braşov şi în vecinătatea Ţării
Româneşti (de a cărei istorie a fost legată), stăpânirea cetăţii dovedindu-se foarte importantă
pentru voievozii şi principii Transilvaniei. Ştefan Mailat şi Gaşpar Becheş au folosit-o ca piesă
de sprijin în lupta pentru tronul Transilvaniei, Mihai Viteazul a considerat-o ,,cetate de scaun”,
principele Gabriel Bethlen i-a acordat întâietate faţă de Alba Iulia în modernizarea fortificaţiilor,
iar Mihail Apafi o va transforma, datorită poziţiei sale întărite, în reşedinţă princiară.

Între anii 1948-1960, cetatea Făgăraşului a fost transformată în închisoare pentru deţinuţi
politici, iar după anul 1960, cetatea va fi dezafectată şi vor începe vaste lucrări de restaurare care
au vizat redarea aspectului de castel fortificat din perioada de glorie a secolului al XVII-lea.

Măreaţă şi impunătoare, cetatea Făgăraşului, pe care Nicolae Iorga o considera una

din ,,podoabele ţării”, îşi aşteaptă liniştită ,,recunoaşterea îndrăzneţelor fapte ale trecutului”.
 CETATEA NEAMȚULUI

Cetatea Neamțului, o veritabilă cetate medievală din Neamț este situată pe str Arcașului
nr.1, loc.Târgu Neamț si a fost construită în timpul domniei lui Petru Mușat (1374-1391)
Cetatea Neamț sau Cetatea Neamțului este o cetate medievală din Moldova situată în apropierea
orașului Targu Neamt si la aproximativ 46 km de orasul Piatra Neamt. Asezată aproape de vârful
cel mai înalt al Culmii Pleșului, cetatea face parte din categoria monumentelor medievale de
valoare excepțională din România. Poziția strategică de care a beneficiat și prezența în
evenimentele marcante pe care le-a cunoscut această parte a țării demonstrează faptul că, Cetatea
Neamțului, a fost una dintre cele mai bine întărite cetăți de care a dispus statul medieval
moldovenesc.
Numele de Cetatea Neamțului provine de la hidronimul “Neamț” pe care îl poartă râul de
sub poala muntelui și de la care și-au luat numele orașul și mănăstirea din apropiere, ulterior
județul și orașul Piatra care abia, după mijlocul secolului al XIX lea, devine Piatra-Neamt.
Pe zidurile de intrare ale obiectivului turistic Cetatea Neamtului, denumire sub care este
cunoscuta in zona, aflam istoria acestei creații moldovenești, și anume:
“Cetatea Neamțului a fost construită în timpul lui Petru Mușat (1375-1391), în perioada
consolidării statului medieval Moldova. Prima atestare documentară datează din 1395, anul în
care regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, înainte de a fi infrânt de oștile lui Ștefan I Mușat
la Hindău, emite un act de cancelarie “Ante Castrum Nempch”.

Epoca de glorie a cetății medievale de la Neamț corespunde domniei lui Ștefan cel Mare
(1457-1504), organizatorul și conducătorul militar de exceptie, care întelegând bine rolul
fortificațiilor pentru creșterea capacitătilor de aparare a țării, a întărit cetătile moătenite de la
înaintașii săi și a construit altele noi, întreaga Moldovă fiind străjuită de un puternic sistem
defensiv.
Lucrările intreprinse în vremea sa au constat în supraînălțarea vechilor ziduri ale cetății,
ridicarea celor patru bastioane ale curții exterioare și construirea podului în forma de arc, sprijinit
pe 11 piloni de piatră. Astfel intărită, în anul 1476 cetatea Neamț a făcut față asediului impus de
Mohamed al II-lea, după lupta de la Valea Alba-Războieni.

Pe masura inăspririi dominației turcești și a progresului realizat în tehnica de luptă, rolul

cetătilor moldovene va scădea începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea. După
distrugerea parțială a unor construcții interioare în vremea lui Alexandru Lăpușneanu (1564) și
refacerile ordonate de Ieremia Movila. In anul 1600 Cetatea Neamțului iși va deschide porțile în
fața armatelor celui care a realizat prima unire politică a tuturor românilor: Mihai Viteazul.
Prefăcută în mănăstire de Vasile Lupu (1646) și apoi distrusă parțial de Dumitrașcu Cantacuzino
în 1675, Cetatea Neamțului va mai avea forța de a scrie o nouă pagină de eroism în 1691, când,
apărată de un mic grup de plăieși, va rezista asediului armatei polone condusă de Regele Ioan
Sobietski.
După distrugerea ordonată de Mihai Racoviță în 1717, Cetatea Neamțului îți pierde total
importanța militară.”
Din anul 1718, Cetatea Neamțului, un obiectiv istoric deosebit de important pentru orașul
Târgu Neamț și județul Neamt, a rămas în paragina si a fost distrusă de către vreme sau de către
localnici care foloseau piatra de la cetate în construcții. Se interzice luarea pietrei din cetate, în
anul 1834, de către Departamentul pricinilor dinlăuntrul Moldovei. În anul 1866 este declarată
monument istoric și abia între anii 1968-1972, sub conducerea arhitectului Ștefan Bals au început
lucrările de reconsolidare a zidurilor. Din lipsa unor informații precise s-au executat doar unele
terase necesare vizitării în bune condiții a acestui obiectiv istoric, urmărindu-se doar conservarea
și menținerea monumentului fără reconstrucția părților dispărute.
Restaurarea cetății a continuat și după anul 1992 în cadrul programului UNESCO de
restaurare și de renovare a monumentelor istorice în care s-a continuat restaurarea cetății și a
zidurilor. Între anii 2007-2009 Cetatea Neamțului a fost inchisă fiind supusă unor lucrări de
reabilitare și restructurare realizate cu fonduri europene. După doi ani de muncă grea, vechea
cetate a renăscut din propria cenușă astfel încât vizitatorii pot admira diferitele Săli ale cetății,
vechiul paraclis, bucătăria, monetăria și dormitoarele. Avem astfel un obiectiv istoric deosebit,
situat în orașul Târgu Neamț: cetatea medievală de la Neamț sau Cetatea Neamțului cum o
numesc localnicii.
 CETATEA POENARI

Pe vârful Muntelui Cetăţuia, într-un cadru natural fortificat, la o distanţă de 25 km faţă

de municipiul Curtea de Argeş, se înalţă Cetatea Poenari, nominalizată astfel, cu precădere, atât
de izvoarele vremii, cât şi în istoriografia de specialitate, după satul din apropiere, aflat la circa 6
km depărtare. Deşi cetatea este amplasată la numai doi kilometri de satul Căpăţâneni, ea a primit
numele de Poenari, de la satul puţin mai îndepărtat, însă, foarte probabil, mai vechi, pe care l-a şi
stăpânit, după cum se arată într-un hrisov dat hareşenilor (arefenilor) de Mircea Ciobanul la 8
aprilie 1546. Cu acest nume o întâlnim în izvoarele documentare din veacurile XV-XVI, dar şi în
cronicile din secolele XVII-XVIII.

De-a lungul vremii, fortificaţia din Cheile Argeşului a mai fost consemnată şi sub denumirile
de „Cetatea lui Ţepeş Vodă” sau „Cetatea lui Negru Vodă”. Cea dintâi denumire îşi are desigur
originea în tradiţia istorică a cărei primă menţiune scrisă se regăseşte în Letopiseţul cantacuzinesc,
unde se precizează: „Vlad vodă Ţepeş. Acesta au făcut cetatea de la Poenari şi au făcut sfânta
mănăstire ot Sneagov. Mai făcut-au un lucru cu orăşanii den Târgovişte, pentru o vină mare ce au
fost făcut unui frate al Vladului vodă. Când au fost în ziua Paştilor, fiind toţi orăşanii la ospeţe, iar
cei tineri la hore, aşa fără veste pre toţi i-au cuprins. Deci câţi au fost oameni mari, bătrâni, pre toţi i-
au înţepat de au ocolit cu ei tot târgul, iar câţi au fost tineri cu nevestele lor şi cu fete mari, aşa cum
au fost împodobiţi în ziua Paştilor, pre toţi i-au dus la Poenari de au tot lucrat la cetate, până s-au
spart toate hainele dupre ei şi au rămas toţi dezvăscuţi în pieile goale”. O variantă asemănătoare este
redată şi de către cronicarul Radu Popescu.  
Treptat, numele de „Cetatea Poenari” a ajuns să fie parţial uitat, ruinele fortificaţiei ajungând a fi
cunoscute în secolele XIX-XX drept „Cetatea lui Ţepeş Vodă”, ori „cetatea lui Negru Vodă”.
În cea dintâi variantă este întâlnit în însemnările mitropolitului Neofit Cretanul din anul
1747: „şi iaste o cetăţuie a lui Vlad vodă Ţepeş, care iaste făcută depărcior de sat, mai sus, supt
poalele munţilor. Şi de la cetăţuia în jos o râpă foarte mare, unde acolea curge apa Argeşului. Şi este
cetatea făcută pe moşia Vierăş (a mănăstirii Vieroş – n.n.), la satul ce s-au chemat Cheia (= Cheeni,
sat dispărut, situat lângă Căpăţâneni Pământeni, com. Arefu), între doi munţi, şi curge apa printre
munţi. Zic oamenii, că această cetate s-au făcut cu târgoviştenii şi zic că la zidirea cetăţii au fost un
Manole vătaf şi surpându-se zidul, şi-ar fi zidit muerea lui în zid, ca să stea în zid (ecou al legendei
Meşterului Manole – n.n.). Şi în zilele acestui domn Vlad vodă au fost venit tătarii cu turcii şi au
bătut cetatea cu tunuri dintr-alt munte despre răsărit unde păzesc plăiaşii, ce se chiamă Posadă. Şi
după ce au bătut cetatea pe nimeni n-au găsit într-însa, că domnul şi-au fost potcovit caii îndărăt şi au
fugit pre alt plai în Ţara Ungurească”.
Cea de-a doua denumire apare la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în opera unor călători străini,
precum Bauer şi Fr. J. Sulzer. Cel dintâi nota: „Cetatea Negrului Vodă, citadelă înălţată pe culmile
munţilor”.                     
          Ceva mai târziu, într-unul din răspunsurile la Chestionarul arheologic al lui Al. Odobescu,
apar ambele denumiri. Din cauza faptului că cetatea a avut de-a lungul timpului mai multe denumiri,
s-au creat unele confuzii, atât asupra originii lor, cât şi în ce priveşte localizarea fortăreţei propriu-
zise, identificată de unii cu ruinele din piatră şi cărămidă, vizibile încă în anul 1871, pe locul bisericii
din Poenari, pe care tradiţia populară le considera ca aparţinând unei biserici şi case ale lui Vlad
Ţepeş.  
          Ridicată foarte probabil de primii Basarabi, cetatea a avut, de-a lungul timpului, o utilizare
complexă, servind ca loc de adăpostire a domnilor, a vistieriei ţării, dar şi de temniţă pentru boierii
vinovaţi de „hiclenie”.
          Unul dintre boierii întemniţaţi aici, a fost Milea, care încercase să uzurpeze scaunul lui Vlad
Călugărul. Cazul său este cunoscut dintr-un document ulterior, dat de Petru cel Tânăr la 5 aprilie
1567. Pentru a-l elibera, tatăl său, Voico al Tatului, a dăruit mănăstirii Nucet, ctitoria pârcălabului
Gherghina, comandantul cetăţii, jumătate din Topoloveni.
          Primul pârcălab al Cetăţii Poenari, menţionat în documente, a fost Ratea (iulie 1481), apoi
Gherghina – cel mai important personaj istoric cunoscut, care s-a aflat în fruntea fortăreţei, fratele
doamnei Rada a lui Vlad Călugărul şi vlastelin al lui Radu cel Mare – între 15 decembrie 1501 şi
decembrie 1507 şi Danciu, menţionat la 4 mai 1510.
          Prezenţa aici a unui dregător de talia lui Gherghina, rudă domnească, demonstrează
însemnătatea ce se acorda cetăţii, prin atribuţiile şi rolul important pe care îl avea pârcălabul pus în
fruntea ei.
          Aproximativ din aceeaşi perioadă este cunoscută şi o menţiune a cetăţii Poenari într-un izvor
extern, Geografia (1509) lui Sebastian Compagni din Ferarra, unde, între localităţile cele mai
însemnate ale Ţării Româneşti, este amintită şi cetatea Poenari, ridicată pe o stâncă ascuţită, unde se
păstrează banii principelui ţării.
          În 1522, ginerele şi urmaşul la tron al lui Neagoe Basarab, Radu de la Afumaţi, în urma
acordului încheiat cu regele Ungariei, Ioan Zapolya, a cedat cetatea, în schimbul posesiunilor
transilvănene Vinţul de Jos şi Vurpărul, stăpânite în condominium cu voievozii Ardealului. De altfel,
a paisprezecea dintre cele 20 de lupte ale acestui vrednic domn, s-a desfăşurat „la cetate, la Poenari,
cu horanii”, probabil mici boiernaşi de ţară, din facţiunea potrivnică lui Radu de la Afumaţi. Ţinând
cont de succesiunea celorlalte bătălii, lupta respectivă s-a purtat undeva în intervalul iunie –
octombrie 1522.  
          Socotelile oraşului Sibiu menţionează în ianuarie 1524, suma trimisă prin intermediul lui Stan
„Valahul” din Rips, castelanului din Poenari, Thoma Mysky.
Un al doilea comandant al garnizoanei transilvănene a fost Nicolae Thomory (1524-1526), succedat
de Peter Off (1526-1529). În sprijinul acestuia, în 1526 – anul bătăliei de la Mohacs – regele
Ungariei le solicita braşovenilor să-i trimită suma de 400 de florini, pentru a nu pierde cetatea, căreia
trebuie că i se acorda o importanţă deosebită în cadrul sistemului defensiv antiotoman.  
Asasinarea, la 2 ianuarie 1529, la Râmnicu Vâlcea, a lui Radu de la Afumaţi, de către o grupare
boierească turcofilă, complot în care a pierit şi comandantul Cetăţii Poenari, a condus la anularea
tratatului din 1522, garnizoana transilvăneană retrăgându-se, totodată, domnii români pierzând
stăpânirile de peste munţi.
După moartea lui Radu de la Afumaţi cetatea a revenit Ţării Româneşti, în anii următori, în fruntea
garnizoanei fiind înregistraţi pârcălabi români: „Jupan Diicul şi Stan, mari pârcălabi ai cetăţii
Poenari”, la 12 martie, 3 aprilie şi 10 mai 1534; „Jupan Drăghici mare pârcălab al cetăţii Poenari”
apare la 27 decembrie 1534, 11 ianuarie 1535 şi probabil 18 aprilie 1535, din acest document lipsind
numele pârcălabului; la 15 septembrie 1560 este amintit „jupan Milco, pârcălab al cetăţii Poenari”.
          Cetatea mai apare menţionată la 1530, 1542 şi 1543 în socotelile Braşovului, care amintesc de
sosirea unui „Neagu de Poynar”; o menţionează însuşi Anton Verancsics, puţin după 1549.
          Acestea sunt ultimele informaţii care atestă funcţionarea cetăţii. Foarte probabil, undeva în a
doua jumătate a secolului al XVI-lea a fost părăsită şi poate distrusă, împărtăşind astfel soarta
cetăţilor ţărilor române după accentuarea dominaţiei otomane. De altfel, pe la 1542-1543, „satele
Poenarii şi Cheianii şi Căpăţânenii cu tot hotarul” au fost dăruite de Radu Paisie lui Radu vistier,
ceea ce demonstrează că cetatea îşi diminuase mult însemnătatea.
Fără a ne reda o imagine exactă în privinţa edificării şi evoluţiei ulterioare a cetăţii Poenari,
cercetările arheologice au elucidat o serie de aspecte legate de istoria acestei fortăreţe. Iniţial, nucleul
cetăţii a fost reprezentat de un turn de plan pătrat cu laturile având în exterior 8,15-8,50 m, iar în
interior 4,30-4,60 m – datat de către Gheorghe I. Cantacuzino, coordonatorul cercetărilor arheologice
desfăşurate sporadic aici în perioada 1968-1970 – în prima jumătate a secolului al XIV-lea,
contemporan întemeietorului Ţării Româneşti, Basarab I (1324-1351/1352), alţi autori (Maria
Ciobanu, Nicolae Moisescu, Radu Ştefan Ciobanu) avansând ipoteza unei vechimi mai mari a acestei
structuri: „la sfârşitul secolului al XIII-lea sau cel mai târziu la începutul secolului al XIV-lea, fără a
depăşi primul deceniu al acestuia”. Amplasat direct pe stâncă, executat din piatră brută legată cu
mortar, structurat pe trei niveluri (după Gh. I. Cantacuzino, pe patru niveluri după M. Ciobanu, N.
Moisescu şi R. Şt. Ciobanu), despărţite prin planşee de lemn, turnul era acoperit cu şindrilă.
          Aceeaşi trei autori au pus în directă legătură cetatea Poenari, în forma ei originară cu oraşul
Curtea de Argeş, printr-un experiment, aprinzând noaptea o făclie din turnul-clopotniţă al Bisericii
Sân Nicoară, semnalul luminos fiind observabil din turnul patrulater şi invers. 
          Ulterior, cel mai târziu în secolul al XV-lea – fază atribuită lui Vlad Ţepeş (1448, 1456-1462,
1476) fiu al lui Vlad Dracul şi nepot al lui Mircea cel Bătrân – cetatea a fost extinsă cu o curtină
lungă de aproape 60 de m şi lată, în prezent, de 10-15 m, care înconjoară turnul iniţial, devenit
donjon, flancată de trei turnuri semicirculare, adosate laturii sudice. Această etapă de extindere a
edificiului, a fost consemnată şi de către cronicarul Radu Popescu, potrivit căruia, spre a-i pedepsi pe
târgovişteni „că făcuse unui frate al Vladului Vodă un necaz”, domnul „au trimis slujători şi în zioa
dă Paşte lovindu-i, au prins şi pe bărbaţi şi pă mueri şi feciorii şi featele, împodobiţi fiind, i-au dus la
cetatea Poenarii de au lucrat până li s-au spart hainele”.
          Tehnica de edificare a zidurilor, de tradiţie bizantină, a constat din ridicarea feţelor din piatră,
urmată de umplerea spaţiului interior cu emplecton, consolidat apoi cu un grătar din bârne de lemn,
dispuse longitudinal şi transversal.
Cercetările arheologice efectuate în 1968-1970 au mai relevat o serie de ziduri interioare
aparţinând unor construcţii a căror destinaţie, n-a putut fi pe deplin lămurită. Un interes deosebit îl
reprezintă una din încăperi, parţial prăbuşită, cu o suprafaţă de circa 4 x 3 m, situată într-un spaţiu
amenajat în stâncă: cisterna. Construită odată cu zidurile cetăţii, aceasta prezintă atât pe pereţi, cât şi
în partea inferioară, un strat gros de tencuială din mortar roşu, care oferea o perfectă
impermeabilitate, tehnică de factură bizantină.     
Exceptând cele două faze principale de construcţie, cetatea a suferit, evident, reparaţii sau
transformări de mică importanţă, unele modificări la deschiderea turnurilor, sau adăugarea unor mici
ziduri interioare în partea mediană, fiind efectuate, probabil, în prima parte a secolului al XVI-lea. 
Lipsa materialelor mai târzii decât a doua jumătate a secolului al XVI-lea, confirmă
indicaţiile documentare asupra încetării folosirii sale în a doua jumătate a acelui veac.
 Cetatea de Scaun a Sucevei

Cetatea Sucevei, construită la sfârşitul secolului al XIV-lea în apropierea oraşului

medieval Suceava, a fost principala reședință a domnilor Moldovei timp de aproape 200 de ani,
astăzi un monument istoric de nivel naţional.
Cetatea de Scaun a Sucevei, cea mai mare din spațiul extracarpatic, construită în perioada
de glorie a Moldovei medievale, a intrat în istorie ca fiind necucerită vreodată. Deși construită în
perioada domnitorului Petru I Mușat, Cetatea Suceava este pomenită în legătură cu numele lui
Ștefan cel Mare, în perioada îndelungatei domnii a acestuia fiindu-i construite cele mai
importante fortificații.
Cetatea de Scaun a Sucevei făcea parte din sistemul de fortificații construit în Moldova la
sfârșitul secolului al XIV-lea, în momentul apariției pericolului otoman. Sistemul de fortificații
cuprindea curți domnești, mănăstiri cu ziduri înalte, precum și cetăți de importanță strategică —
în scop de apărare, întărite cu ziduri de piatră, valuri de pământ sau cu șanțuri adânci.
Cetatea avea forma unui patrulater regulat, cu laturile opuse de lungimi egale, iar în
exterior, la fiecare colț, dar și pe mijlocul fiecărei laturi, erau dispuse bastioane cu latura de patru
metri. Zidurile aveau o grosime de aproximativ doi metri, fiind construite din piatră nefasonată,
între pietre aflându-se umplutură de piatră legată cu mortar, în care s-a mai pus piatră și cărămidă
sfărâmată. Au mai fost întrebuințate în masa de zidărie și bârne din lemn de stejar, pentru a evita
fisurarea zidurilor în urma tasării. Pe latura de est, la o distanță de aproximativ patru metri de
ziduri, a fost săpat un șanț de apărare cu o adâncime variabilă, de aproximativ zece metri. În
cetate se intra printr-o poartă semicirculară, cu raza de 1, 5 metri, aflată pe latura de sud. În
interiorul cetății, pe latura de est, se afla camera de gardă. De-a lungul zidurilor erau săpate
pivnițe boltite ample, deasupra cărora se înșirau mai multe încăperi: camera domnitorului,
camera doamnei, baia domnească, depozitul de alimente, un paraclis și o închisoare.
Cetatea de Scaun a Sucevei păstra și tezaurul Moldovei, jefuit de Soliman I Magnificul în
1538.
Prima atestare documentară a Cetății Sucevei datează din 10 februarie 1388, în care este
vorba despre un împrumut de 3.000 de ruble de argint frâncesc cerut lui Petru Mușat de regele
Poloniei, care a oferit drept garanție de restituire a banilor provincia Pocuția. Documentul se
încheie cu textul:''Și s-a scris cartea în Cetatea Sucevei, luni, în întâia săptămână a Postului sub
pecetea noastră, în anul nașterii Domnului 1388". În același an, Petru I Mușat, care era căsătorit
cu sora regelui Poloniei Vladislav II Iagello (1386-1434), a mutat capitala Moldovei din Siret la
Suceava.
 CETATEA AIUDULUI

Cetatea cu ziduri si turnuri de piatră este amplasată pe locul unei fortificatii de pământ mai
vechi care la rândul ei se suprapune pe o asezare daco – romană din secolul al III – lea, era
noastră. În edificarea complexului de arhitectură sunt cunoscute două faze de constructie.
Existenta unei prime cetăti este atestată arheologic, prin săpăturile din anii 1974 – 1977, în
secolul al XIV – lea. Potrivit traditiei locale săsesti aceste începuturi ar fi avut loc înainte de
marea invazie tătară din anii 1241 – 1242. Această datare însă nu este încă confirmată.
În plan orizontal cetatea are forma unui pentagon cu laturile inegale. La unghiurile de
întâlnire ale zidurilor si la mijlocul laturilor lungi ale acestora, sunt adosate turnuri cu patru, cinci
si sapte laturi. Forma actuală corespunde în mare măsură etapei a doua de constructie, dar pe
alocuri conservă si elemente ale primei faze, cât si ale unor refaceri si adăugiri mai târzii.
Inscriptiile care s-au mai păstrat pe alocuri pe turnuri si ziduri aduc unele informatii
legate de acele lucrări.
Desi de mici dimensiuni (cu perimetrul de cca 350 m), prin grosimea incintei (de 1,20 –
1,30 m) si înăltimile zidurilor (de 7 – 8 m) la care se adaugă parapetul de cărămidă (de 2 m),
cetatea a constituit un mijloc sigur de apărare în vremuri tulburi pentru locuitorii Aiudului.
Apărarea era sporită si de santul cu apă ce înconjura cetatea în exterior. Turnurile erau date în
grija breslelor mestesugăresti, care aveau obligatii militare, dintre mesterii breslasi alegându-se
comandanti militari – asa zisi “ofiteri de breaslă”.
Si azi în oras se vorbeste de turnurile măcelarilor (1) croitorilor (2), cizmarilor (3) si
olarilor (6) – de formă rectangulară, al tăbăcarilor (5) – cu sapte laturi, ca si de cele ale
cojocarilor (4) si lăcătusilor (8) – cu câte cinci laturi. Pe latura de vest se mai află un turn mic
denumit “Kalendas” (7) care era în grija Asociatiei Sf. Spirit. Legătura dintre turnurile apropiate
era asigurată de drumul de strajă din spatele parapetului, la care se urca prin intermediul unor
scări din lemn sustinute de profilele de piatra prinse în zidurile curtinei. În interiorul turnurilor
accesul la nivelele superioare se făcea prin scări din lemn. (Dacă pui cifrele ai nevoie de hartă, de
planul cetăţii desenat).
În interiorul cetătii sunt amplasate două edificii de cult si patru edificii din secolele XVIII
si XIX, acestea din urmă apartinând acum cultului reformat calvin. Cel mai important edificiu
este biserica construită în stil gotic transilvănean la sfârsitul secolului al XV – lea.În prezent
apartine cultului reformat calvin. Biserica are un turn robust, înalt de 64 metri si prevăzut cu
metereze. Cealaltă biserică datează de la sfârsitul secolului al XIX – lea si apartine cultului
evanghelic lutheran. Biserica a fost construită pe locul vechii capele în stil romantic din prima
jumătate a secolului al XIV – lea, cu ocazia zidirii noului edificiu păstrându-se planul si fundatia
primului edificiu din cetate.
Complexul fortificat are strânse legături si cu istoria orasului care s-a derulat de-a lungul
mai multor secole. Cetatea a fost implicată direct sau a fost martoră la câteva din evenimentele
sociale si politice importante din istoria Transilvaniei. În general toate aceste evenimente si-au
pus amprenta asupra acestui monument medieval, tocmai prin consecintele pe care le-au generat:
reconstruiri sau reparatii repetate cu ocazia cărora nu s-a mai respectat stilul initial, ci s-a lucrat
în stilul noilor perioade. De aici au rezultat si particularitătile acestui monument de arhitectură
medievală transilvană.
În interiorul cetătii se mai găsesc următoarele edificii, proprietăti ale Oficiului parohial
reformat calvin:

· clădirea oficiului parohial alipită jumătătii vestice a Palatului princiar, a cărei aripă dinspre
jumătatea nordică păstrează elemente de zidărie din piatră si resturi de ancadramente fasonate în
piatră, care permit o datare în secolul al XVII-lea; aripa dinspre sud este o constructie mai nouă
(sec. Al XVIII – XIX).

· clădirea parohială, utilizată ca locuintă de serviciu a preotului paroh. Contine elemente

constructive din secolul al XVIII-lea si al XIX-lea, desi se presupune că este o refacere a unei
clădiri vechi.

· fosta casă a clopotarului. Este alipită de zidul perpendicular pe peretele vestic al cetătii, lângă
turnul olarilor. Pare o constructie din secolele XVIII – XIX, cu refaceri si mai târzii.
· fosta casă parohială evanghelică, cumpărată de Oficiul parohial reformat, în prezent renovată.
 CETATEA BRAȘOVULUI

Ansamblul fortificat ocupă o suprafață de aproximativ 23.000 mp, cu ziduri înalte și

groase de 1,70 până la 1,80 m.
Prima dată, cetatea este menționată într-un document din 16 octombrie 1434. Poziția
dominantă a Tâmpei, izolarea și înclinarea pantelor au făcut din cetatea Brassovia fortificație
imposibil de cucerit și totodată „cheia” stăpânirii orașului. Cadrul natural în care a fost înălțată
este unul dintre cele mai prielnice locuri pentru asemenea construcții: în două părți, cetatea este
flancată de coaste abrupte, iar în a treia este mărginită de o pantă abruptă cu posibilități de
fortificare. Arhitectura construcției este simplă, făcând ipoteza ca cetatea să aparțină epocii
preromanice.

Ruinele unui turn de pază şi drumul care mergea către Curmătură - Dealul Melcilor

Incinta sa de piatră, de formă aproape triunghiulară, prezintă un mic bastion poligonal pe
latura vestică și urme ale unor mici încăperi pe latura de sud. În interior exista o capelă și
rezervoare pentru apă săpate în piatră. Pe latura nordică, spre oraș, începând de la vârful Tâmpa
mare (960 m), coborând spre vârful Tâmpa mică (925 m), există un zid având grosimea de 0,80
m pe o porțiune de aproape 200 m. Aproximativ la mijloc, zidul este atins din exterior de un
drum vechi, azi abia de recunoscut, care traversa diagonal panta Tâmpei venind dinspre
Curmătură, dintre Tâmpa și Dealul Melcilor. În acest loc al zidului există patru deschideri de
poartă, două mai late, de 116 cm și două mai înguste, de circa 100 cm. Tot începând de la vârful
Tâmpei, un alt zid gros de 1,80 m se întinde spre sud, până la o potecă, care vine din Valea
Cetății, zidul ocolind apoi spre vest pe o porțiune de circa 50 m până la stânca de deasupra grotei
de pe partea sudică a Tâmpei. Către șaua Tâmpei, care desparte Tâmpa de dealul Păticel, zidul se
înalță aproximativ pe curba de nivel de 920 m, având lungimea de circa 150 m și de asemenea
grosimea de 1,80 m. Adaptat la situația terenului, zidul prezintă un colț ieșind din linia continuă.
Pe această parte se află și poarta principală de intrare în cetate, la capătul unui drum în serpentine
săpat partial în stâncă. În 1933, Muzeul Săsesc al Țării Bârsei a efectuat în cetate săpături
arheologice, care au dus la degajarea fundațiilor capelei Sf. Leonhard din apropierea porții
principale a cetății. Săpăturile au fost continuate în 1937 de către Alfred Prox, care a cercetat
cisterna din incinta capelei. Atunci s-a putut constata că cisterna având un diametru de 6,8 m a
fost adâncită în stâncă până la 5 m, unde s-a dat de un strat de apă, surprinzător la această
înălțime. Faptul că din trei părți fortificația era înconjurată de prăpăstii, iar a patra era bine
apărată, făceau din aceasta una dintre cele mai inexpugnabile (greu de cucerit) cetăți
din Transilvania și Europa (de fapt, n-a fost ocupată niciodată, decât prin tratate).
Era deservită de o zonă șcheiană din vale, numită Cătun, de care era legată prin Drumul
Cavalerilor. Costantin Lacea spunea prin 1910 că „și astăzi populația românească, în frunte cu
costenii (locuitori de pe strada Coastei și cea a Costiței), conduși de Junii Curcani, ies a doua zi
de Rusalii sus la Cetatea de pe Tâmpa, pe la Crucea din Cutun și petrec acolo. Bătrânii povestesc
că în tinerețele lor se făcea joc sus, în Cetatea de pe Tâmpa”.

Ruine
La 1241 abia au timp câteva familii de brașoveni să se adăpostească în ea din calea
năvălirii tătarilor. În anul 1395, înaintea declanșării războiului cu turcii, Mircea cel Bătrân și-a
adăpostit familia în cetate. După 24 de ani, la 1421, cetatea devine loc de refugiu pentru
populația Brașovului, amenințată de sultanul Murad al II-lea. În același an, cetatea este dată ca
zălog sultanului, turcii dominând de pe înălțime orașul. Înțelegând repede pericolul, brașovenii
au recuperat-o cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara. Acesta, poposind la Brașov în noiembrie-
decembrie 1447, a vizitat personal „castrum Brassoviense” și a putut constata dificultățile
survenite în apărarea și întreținerea acestei cetăți. De aceea, el a dat ordin de demolare pe deplin
justificat și a dispus ca pietrele rezultate din demolare să fie utilizate la fortificarea zidurilor
orașului din vale. În primăvara anului 1455, cetatea era deja demolată, dar a rămas întreagă
capela cetății cu hramul Sf. Leonhard, amenintată cu decăderea din cauza părăsirii ei. De aceea
arhiepiscopul de Strigoniu a încuviintat demolarea și a capelei, hotărând ca în locul ei să fie
ridicat un altar dedicat Sf. Leonhard în biserica parohială (azi Biserica Neagră). Cu ocazia
amenajărilor legate de construcția telefericului pe Tâmpa (1970) și a restaurantului „Panoramic”,
s-a făcut un nou drum de acces, demolându-se o parte din bastionul porții principale.
 CETATEA ALBA IULIA

Fortificația bastionară de la Alba Iulia este cea mai mare Cetate din România, care stă
în picioare de mai bine de 300 de ani. Cetatea este locul în care vă puteți întoarce în timp, de-a
lungul a două milenii, printre vestigiile a trei fortificații, din tot atâtea epoci diferite. Altfel spus,
fiecare cetate ridicată aici a înglobat-o pe cea veche: Castrul ridicat de romani, Cetatea
medievală și Cetatea Alba Carolina.
Ultima a fost ridicată la Alba Iulia la începutul secolului al XVIII-lea. Primul proiect
al fortificației a fost realizat de arhitectul italian Giovanni Morando Visconti, care a condus și
prima fază a lucrărilor. Arhitectul a murit de ciumă și își doarme somnul de veci în Catedrala
Romano Catolică din Alba Iulia.
Piatra de temelie a Cetății fost pusă în 4 noiembrie 1715. În linii mari, se consideră că
anul de încheiere al lucrărilor este 1738, deși au existat diferite lucrări și în anii următori.
Fortificaţia, concepută pe o suprafaţă de 110 hectare, cu o incintă apărată de trei rânduri de
ziduri, a primit o formă stelată, cu şapte bastioane alternate cu șase raveline, străbătute de
galerii boltite, toate delimitate de şanţuri adânci. Forma de stea cu șapte colțuri este dată de
cele șapte bastioane, care formează în zona centrală „incinta de siguranță“ a fortificației, cea
mai importantă și cea mai bine protejată. Enumerarea de obicei a bastioanelor începe de la Poarta
a III-a, spre sud, în sensul acelor de ceasornic. Bastioanele au primit denumiri speciale, legate de
numele unor patroni laici sau religioși. Zidurile bastioanelor au la bază 2,5 metri grosime, iar
înălțimea trece de 10 metri. Zidul drept care le unește se numește în limbaj tehnic curtină.
Corpurile mari amplasate în fața curtinelor se numesc raveline. Ultima linie de ziduri se
numește contragardă.
Cetatea ridicată în inima Transilvaniei s-a dovedit a fi cel mai impunător monument
baroc al provinciei. O particularitate a Cetății este dată de succesiunea celor șase porți, situate
pe axa est-vest. Altfel spus, pe Traseul Turistic al „Porților Cetății”, care face legătura între
Centrul Civic și cartierul Platoul Romanilor, aflat în zona de vest a municipiului Alba Iulia.
Impunătoarea fortificație a primit numele împăratului Carol al VI-lea, în vremea căruia a fost
ridicată, respectiv Carlsburg-Cetatea lui Carol.
Rolul Cetății a fost unul militar, de apărare, dat de sistemul bastionar, de tipologia
pieselor de artilerie cu care a fost înzestrată, precum şi de mărimea trupelor existente în interiorul
ei. Cetatea a fost atacată o singură dată în existența ei militară, dar niciodată cucerită. Episodul
a avut loc în 1849, când 8.000 de soldați maghiari au asediat-o fără succes.
 Stiati ca?...Cetatea Alba Carolina are statut legal de monument
istoric?
Cetatea de tip Vauban a fost construita la inceputul secolului al XVIII-lea si
restaurata din fonduri europene pe o perioada de aproximativ 7 ani, pana in 2014. Este
cea mai mare Cetate de acest tip din intreaga Europa de Est.
Cetatea Alba Carolina a fost construita pe Dealul Citadelei si, initial, avea rolul de
fortificatie strategica pentru apararea Imperiului Habsburgic in cazul unor atacuri din
partea Imperiului Otoman. Costul pentru construirea acestei cetati a fost unul imens
pentru acea vreme, ridicarea cetatii fiind necesara pentru consolidarea puterii
habsburgice pe plan local.
Construita pe locul in care anterior s-au aflat alte doua fortificatii, respectiv
Castrul Roman al Legiunii a XIII-a Gemina (in 106 e.n.) si Cetatea Medievala Balgrad
(intre secolele XVI-XVII), Cetatea Alba Carolina pastreaza si astazi vestigii ale acelor
vremuri. Unul dintre cele mai importante trasee turistice din Cetate, Traseul Celor Trei
Fortificatii, iti ofera sansa sa calatoresti intr-o singura zi prin istoria a doua milenii din
trei epoci diferite, putand observa cele 3 fortificatii care au existat aici de-a lungul
timpului.
Planul original al Cetatii a fost aprobat de printul Eugeniu de Savoia pe 18 aprilie
1714, iar lucrarile au fost realizate pe 140 de hectare de teren obtinute prin daramarea
vechiului oras medieval.
In prezent, Cetatea Alba Carolina are statut legal de monument istoric (LMI: AB-II-a-A-
00088).
 CETATEA ȚĂRĂNEASCĂ DIN BRAȘOV

Pe la 1211 regele Andrei al II-lea al Ungariei pomenește într-un document

adresat teutonilor numele râului Târlung, pe lângă care va crește localitatea Prejmer.
Cavalerii teutoni care primesc drepturi asupra acestui teritoriu sunt cei care vor ridica
până la un anumit nivel biserica din Tartlau (denumirea săsească a localității). Lăcașul de cult a
fost construit în stilul gotic burgund introdus de cistercieni la Mănăstirea Cârța.
Ca și alte monumente din Transilvania, biserica fortificată de la Prejmer a suferit
numeroase intervenții, dar în urma restaurării întreprinse de Direcția Monumentelor
între 1960 și 1970 ea și-a căpătat forma inițială. În 1999 biserica a fost înscrisă pe lista
patrimoniului cultural mondial UNESCO. Lăcașul, cu hramul Sfânta Cruce, a fost ridicat pe un
plan central, în cruce greacă, modificat prin intervențiile din secolul al XVI-lea. Initial clădirea
era compusă din patru brațe egale dispuse în jurul unui careu centrat de un turn octogonal.
Fiecare braț era compus din câte două travee, una pătrată și alta poligonală, corul bisericii fiind
flancat pe ambele laturi de câte două perechi de capele rectangulare. Înrudirea cu spiritul și
formele utilizate pe șantierul bisericii mănăstirii cisterciene Cârța, iar pe de altă parte, cu cele
prezente la Biserica Sf. Bartolomeu din Brașov, ambele ridicate după mijlocul secolului al XIII-
lea, permite datarea bisericii din Prejmer în a doua treime a secolului al XIII-lea și încadrarea sa
în aceeași ambianță stilistică.
În biserică se găsește cel mai vechi triptic din Transilvania, datat între 1450-1460.
Fiindcă Prejmerul era prima localitate care primea loviturile turcilor veniți prin pasul
Buzău, după ce regele Sigismund de Luxemburg a dispus ridicarea unor sisteme de apărare
în Țara Bârsei, a început fortificarea bisericii prin ridicarea unei incinte înalte și puternice
înconjurată de un șanț lat de apă. Cetatea, cladită în formă de cerc, avea ziduri groase de 3-4
metri și înalte de 12 metri, bastioane, porți de fier și poduri care se ridicau. Un drum de strajă
folosea pentru aprovizionarea luptătorilor de la crenele. Pe lângă gurile de foc fixate în ziduri, în
cetate se afla un dispozitiv de luptă neobișnuit: vestita „Orgă a morții”. Formată din mai multe
arme așezate la un loc, care trăgeau toate deodată, ea producea dușmanului o mare panică și
pierderi grele.
 CETATEA SIGHIȘOARA

Cetatea Sighișoara este centrul istoric vechi al municipiului Sighișoara, județul

Mureș, România.
Construit în secolul XII de coloniștii sași sub denumirea latină Castrum Sex și păstrat în
mod aproape neschimbat până astăzi, ea este locuită și în prezent. În 1999 cetatea a fost înscrisă
pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.
Cetatea este amplasată pe malul sudic al râului Târnava Mare, pe o coastă de deal lungă
de 850 m, pe două terase: terasa de jos, Dealul Cetății, se află la o altitudine de 350 m p.n.m (ca.
30 m mai sus de Orașul de Jos), iar terasa de sus, Dealul Școlii, la o altitudine de 429 m (ca 49 m
mai sus de terasa de jos).[2]
Popularea Dealului Cetății a avut loc în jurul Bisericii Mănăstirii Dominicane, a cărei
construcție a fost începută la sfârșitul secolului al XII-lea. Tot lângă Biserica Mănăstirii a
funcționat și prima școală din Sighișoara (menționată documentar în 1522).
O schola maioris („școală majoră”) și-a început cursurile în anul 1607 pe lângă Biserica
din Deal (Bergkirche), monument istoric și de arhitectură din secolul al XIV-lea. În anul 1619 a
fost dată în folosință clădirea proprie a Școlii din Deal. Scara acoperită, inițial cu 300 de trepte, a
fost construită în 1642.
Cetatea este înconjurată de un zid de 930 m a cărui înălțime inițială era de circa 4 m.
Ulterior, înălțimea zidului a fost mărită în unele locuri până la 14 m. Zidul a fost construit între
secolele al XIV-lea și al XVII-lea[3] ca protecție împotriva atacurilor turcești. Zidul avea 14
turnuri, din care 9 se păstrează până în ziua de azi. Turnurile funcționau ca sedii ale diferitelor
bresle meșteșugărești.
 Turnul cu Ceas (înălțime: 64 m; turn-poartă)
 Turnul frânghierilor (aflat pe platoul Școlii din Deal, a fost restaurat în secolul al XIX-lea și
servește actualmente ca locuință a îngrijitorului cimitirului evanghelic din deal)
 Turnul măcelarilor (hexagonal)
 Turnul cojocarilor (distrus în incendiul din 1676, dar a fost reconstruit; are 4 niveluri)
 Turnul țesătorilor (a fost dărâmat în 1858, pietrele fiind folosite pentru pavajul cetății)
 Turnul croitorilor (pe partea opusă a Turnului cu ceas, este turn-poartă; are 2 etaje;
pulberăria de aici a explodat în incendiul din 1676 distrugând turnul, care a fost reconstruit)
 Turnul giuvaergiilor/aurarilor (incendiat de un trăsnet în 1809, a fost dărâmat în 1863, când
pe fundamentul lui a fost construită sala de gimnastică a liceului german; aceasta a fost la
rândul ei schimbată în capela cimitirului în 1935-1936)
 Turnul cositorarilor (înălțime: 25 m; patru etaje)
 Turnul tăbăcarilor (unul din cele mai vechi)
 Turnul fierarilor (ridicat în 1631 pe temeliile vechiului turn al bărbierilor; distrus în incendiul
din 1676, dar a fost reconstruit)
 Turnul lăcătușilor și dogarilor erau situate între Turnul cizmarilor și fierarilor.
 Turnul pescarilor se afla cândva pe malul Târnavei, mult mai în afara cetății, unde se găsea
pe-atunci și moara. Rareori mai este amintit. Există doar pe macheta Muzeului din incinta
Turnului cu ceas.
 Turnul cizmarilor (marchează capătul de nord al zidului cetății; menționat în 1521, fortificat
în 1603, distrus parțial în 1606, reconstruit în 1650, ars în 1676, reclădit în 1681).
 CETATEA Sarmizegetusa Regia
Situl cunoscut sub denumirea de Grădiştea de Munte – Sarmizegetusa Regia (com.
Orăştioara de Sus, jud. Hunedoara) face parte din complexul de cetăţi dacice din Munţii Orăştiei.
Este cea mai mare aşezare cunoscută pentru spaţiul dacic, fiind întinsă pe un deal cu o lungime
de cca. 4,5 km.
Din suprapunerea datelor arheologice şi a surselor scrise antice reiese că, începând din a
doua jumătate a secolului I a. Chr., aici a fost capitala regatului dac (cel mai probabil, prima
capitală a regatului înfiinţat de Burebista a fost la Costeşti – Cetăţuie, după care, în perioada
amintită, acest rol i-a revenit Sarmizegetusei Regia). Cert este că, vreme de aproape un secol şi
jumătate, Grădiştea de Munte – Sarmizegetusa Regia a fost principalul centru politic, religios,
economic şi militar al lumii dacice.
Partea centrală a aşezării era ocupată de fortificaţie şi de zona sacră, iar pe restul
numeroaselor terase antropogene amenajate pe pantele dealului erau zonele civile, împărţite
convenţional în prezent în cartierul civil de vest, respectiv cartierul civil de est.
Fortificaţia pe care vizitatorii o pot vedea astăzi pe teren datează din perioada războaielor
daco-romane de la începutul secolului al II-lea p. Chr.. Zidurile sale, realizate mai ales din
blocuri de calcar, închid o suprafaţă de cca. 30 000 m 2 (în unele porţiuni ale zidului au fost
incluse piese arhitectonice din andezit provenite de la edificiile religioase). În diverse puncte din
interior şi din imediata vecinătate, au fost descoperite urmele unor barăci şi ale unor edificii
romane. Fortificaţia dacică iniţială, cu o suprafaţă estimată la cca. 10 000 m2, a fost aproape
complet afectată de distrugerile şi de amenajările de mare amploare ale terenului din timpul
războaielor.
Legătura dintre fortificaţie şi zona sacră se făcea prin intermediul unui drum pavat cu
lespezi de calcar, cu o lungime totală de aproximativ 200 m. Zona sacră cuprinde două mari
terase antropogene, susţinute de ziduri de calcar a căror înălţime era, în unele segmente, de peste
10 m. Aici au fost identificate vestigiile a şapte temple (două circulare, restul cu un plan
patrulater), un altar monumental, precum şi sisteme de distribuire / evacuare a apei (canalul
deversor din piatră de pe terasa a XI-a şi conducte din tuburi de teracotă). Elementele păstrate
aici, precum plintele, tamburii, pilaştrii din calcar sau din andezit din structura templelor vorbesc
de la sine despre o arhitectură religioasă monumentală, unică prin proporţiile sale în Dacia.
Cercetările arheologice din cartierele civile au dus la descoperirea mai multor locuinţe cu
plan circular sau poligonal, precum şi a unor ateliere meşteşugăreşti. În cazul celor din urmă se
remarcă atelierele de făurărie, a căror activitate poate fi catalogată drept una extraordinară. La
Sarmizegetusa Regia au fost aflate mii de piese din fier: unelte de făurărie, de tâmplărie –
dulgherie, de bijutier, de pietrari, pentru agricultură, obiecte de uz domestic, arme, piese
decorative etc.
În cea mai mare parte, construcţiile menţionate anterior au fost datate în a doua jumătate
a secolului I p. Chr. – începutul secolului al II-lea p. Chr., perioadă în care aşezarea de la
Grădiştea de Munte atinge apogeul.
 CETATEA RUPEA

Cetatea Rupea, aşa cum ni se înfăţişează astăzi, acoperă o suprafaţă de aproape 11 ha cu

ziduri, turnuri şi curţi interioare. Datorită poziţiei dominante pe care o ocupă în apropierea
drumului european E 60, în dreptul oraşului, este o prezenţă remarcabilă de la mare distanţă. În
ciuda unor speculaţii avansate de diferiţi autori, este sigur că suprafaţa sa a fost utilizată în
preistorie, însă nu şi în Antichitate, de către daci sau romani. La fel de sigur este că reprezintă o
creaţie medievală, un complex arhitectonic major, cu nivele rezultate în cinci secole de
funcţionare.
Anul primei sale consemnări documentare este 1324. Dar acesta nu este al întemeierii,
care trebuie să fie anterioară măcar cu câteva decenii. Atunci când a început să funcţioneze, a
fost mereu legată de autorităţile publice rânduite într-o ierarhie specifică Evului Mediu: rege –
voievod – castelan – scaun şi autorităţi scăunale. Raporturile dintre ele s-au modificat doar în
sensul eliminării intermediarilor, astfel încât, la final, dispunem de un centru al scaunului Rupea
şi de autoritatea principatului Transilvaniei, intermediată adesea doar de „Universitatea” saşilor
(organizarea autonomă), cu centrul de la Sibiu.
Componentele cetăţii sunt mai uşor de înţeles dacă urmăm o sectorizare în funcţie de
colina proeminentă, unde avem „Cetatea de sus” (incinta I), „Cetatea de mijloc” (incintele II şi
III) şi „Cetatea de jos” (incinta IV). Fiecare se identifică printr-o centură de zidărie aparte,
corespunzătoare unei epoci diferite, marcate de evoluţia armamentului, a tehnicilor de asediu sau
de nivelul dezvoltării aşezării şi scaunului de care depindea finanţarea lucrărilor. La rândul lor,
turnurile au o identitate acoperită de câte un nume propriu, care, în parte, le trădează o anume
particularitate (adesea legată de funcţiune) rezultată din dezvoltarea lor istorică. Aceste elemente
au îmbrăcat dimensiuni şi trăsături arhitectonice variate: cele mai vechi au avut crenelaje în zig-
zaguri rectangulare (care nu s-au păstrat), iar cele mai recente merloane semicirculare, mai mult
decorative. Ferestrele lor de tragere au luat forma unor fante simple, iar deschiderile pentru arme
de foc s-au realizat cu unghiuri de tragere cât de largi posibile ori speciale, către baza zidurilor,
amenajate în nişe proeminente şi cu aranjamente de piramide în trepte. În spatele zidurilor,
umerele de zidărie trădează bazele drumurilor de strajă, uneori chiar pe două nivele.
Pe linia dreaptă a curtinei de la intrare (incinta a IV-a), în dreapta Turnului porţii, avem
Turnul Slujitorilor, în partea opusă, de cel al Slăninii (numit înainte „Turnul Nou”, dar care a
ajuns să fie folosit pentru conservarea cărnii şi slăninilor comunităţii şi astfel şi-a schimbat
numele). Pe frontul următor, al curtinei Cetăţii de mijloc, se află în ordine, de la dreapta, la
stânga: Turnul Ungrei (cu dezvoltările sale mai mult arheologice), Turnul Pentagonal şi Turnul
Diecilor (probabil destinat conservării arhivelor scăunale). Mai departe, turnurile se identifică
mai uşor pe curtina de vest, unde se află Turnul Cercetaşilor, Turnul Capelei şi alte două turnuri
mărginind culoarul de acces, dar slab conservate: Turnul Gros şi Turnul Pulverăriei (lângă
intrarea în Cetatea de sus). Cel mai spectaculos este Turnul Pentagonal, a cărui „familie”
constructivă, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, se regăseşte în arhitectura militară a
întregii Transilvanii, influenţată de meşterii italieni ai Renaşterii tardive.
O serie de alte elemente vechi se observă încă la cetate sau se cunosc din documente. Aşa
se dăm seama că în cetate se pătrundea pe porţi carosabile, dar şi pietonale. Ambele curtine
inferioare erau străbătute de porţi, prima sigur şi cu o „gură de lup”. Remarcabil păstraţi sunt
scripeţii de la prima poartă a cetăţii. Ultima oară, podul ridicător a fost reparat în anii 1731-1732,
apoi a dispărut definitiv. Faţada aceluiaşi turn a deţinut o nişă în care stăpânii şi-au înscris
orgolios o dată de construcţie. De asemenea, pe poarta de mijloc se citea odinioară o inscripţie
pusă la 1659, la restaurarea poruncită de Gheorghe Cellionis, jude regal, Petru Roth, magistru al
oraşului şi Marc Falk, jude scăunal. Accesul către Cetatea de sus era pietonal, îngust, dar cu un
arc de boltă, bine păstrat, şi un şanţ de culisare verticală pentru un grătar. Comparând, reiese că
dintre toate, cea mai spectaculoasă poartă pietonală actuală este cea dinspre oraş, între Turnul
Slăninii şi al Diecilor, asigurată cu benzi metalice, dintre care una conţine o inscripţie cu anul
1621. Cercetaşii au avut şi ei o poartă secretă, care a fost 8:00 – 14:00ă la un moment dat cu
zidărie.
Zidurile cetăţii, la exterior, sunt austere în general, lipsite de fosta zestre care trebuie să fi
fost în mare parte din lemn. Dar, din fericire, Turnul Diecilor se conservă un ancadrament de
lemn din secolul al XV-lea, iar în alte locuri pot fi regăsite urme ale latrinelor sau ale unor coşuri
de sobă. Alte relicve mai bine conservate sunt din Cetatea de sus; au rezistat timpurilor şi au fost
restaurate succesiv, până la starea din ziua de astăzi. Pentru cea mai înaltă dintre ele, o căsuţă,
există referinţe din anul 1664. Dar, peste tot unde arheologia intervine, pe lângă curtine, se
descoperă urme din cele câteva zeci de locuinţe care au populat cetatea: mici, cu soluţii
ingenioase de amplasare/înghesuire/circulaţie între ele, în general cu două nivele, cu materiale
arheologice tipice (cahle de sobă, fragmente de geamuri, feronerie şi ceramică utilă). La sfârşitul
secolului al XVIII-lea, ele se aflau în proprietate privată, dar unele începuseră a se ruina şi au
fost definitiv părăsite. Izvoarele menţionează spaţii anume destinate („camerele” ori, mai corect,
locuinţele judelui scăunal, al celui regal). Ca să ne facem o idee de număr, trebuie spus că 17
clădiri publice mai funcţionau la finele secolului al XVIII-lea.
Tot de la interior, ceea ce astăzi poartă numele de „Capelă” este o amplă clădire (cu ultima
restaurare cunoscută din anul 1718), cu rost multiplu, în interiorul căreia trebuie să fi fost
amenajată o capelă luterană, sobru decorată, după exigenţele cultului. Mai jos, în prima incintă,
se găseşte Fântâna, singura sursă de apă cert identificată în cetate, deşi în timpurile mai vechi
trebuie să fi existat măcar o cisternă. O inscripţie de la ea, între timp dispărută (dar cunoscută
dintr-o copie de pe la 1777), ne comunică despre faptul că ar fi fost isprăvită la 1623, după o
muncă de câteva luni, pe vremea principelui Gabriel Bethlen, a lui David Weirauch, judele regal,
Iacob Fabricius, magistrul oraşului, Icail Sol, judele scăunal, şi al altora. În cea de-a patra
incintă, două clădiri acoperite (magazia militară – posibil în locul mai vechiului şopron al
căruţelor, şi căsuţa paznicului) sunt cele mai noi edificii din complex (sec. XVIII-XIX).
Este evident că, spre deosebire de multe alte cetăţi ale Transilvaniei, Rupea a avut şansa
unei conservări de excepţie. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, de când datează primele
desene documentare credibile, realizate de către militari, degradările s-au legat mereu de
dispariţia acoperişurilor şi rapidul colaps al unor zidării rămase astfel neprotejate.
Intrarea cetăţii în istorie s-a marcat printr-o luptă purtată între rebeli din rândul elitei saşilor,
împotriva oamenilor voievodului Transilvaniei (1324). Apoi, se poate specula pe ideea că
părăsirea sa de către reprezentanţii voievodatului a avut loc după invazia turcească din 1421.
Cert este faptul că cetatea a fost cedată, în acea vreme, în stăpânirea deplină a scaunului
Rupea. Informaţiile foarte zgârcite care o privesc direct se datorează acestei apartenenţe şi
faptului că arhivele locului s-au conservat doar de la mijlocul secolului al XVII-lea. În secolul al
XVI-lea, o bună parte din comunitatea locală a saşilor privilegiaţi s-a mutat cu totul între zidurile
cetăţii. Atunci cetatea trebuie să fi arătat ca un oraş în miniatură, în care locuiau în permanenţă
câteva sute de oameni.
Populată intens, înainte de anul 1621, cetatea şi-a dobândit întreaga planimetrie pe care
astăzi o regăsim pe teren. Locuitorii săi dispuneau de toate facilităţile: case de locuit (aproape o
sută), spaţii pentru administraţia comunităţii şi a scaunului, capelă, casa preotului, loc pentru
căruţe, depozite de documente, provizii şi arme, fântână, loc de târg (Cetatea de jos). Probabil
apogeul său a fost în secolul al XVII-lea, de când cunoaştem cele mai multe inscripţii de
construcţie/reparaţie (din păcate, dispărute în cea mai mare parte). Apoi, la finele veacului,
armata habsburgică a folosit cetatea de mai multe ori ca bază de încartiruire şi pregătire de
campanie.
Localitatea avea statut de târg, iar cultura sa materială redescoperită ne spune că aici nu a
fost niciodată o cetate ţărănească. Legarea ei de nişte ţărani s-a făcut tardiv, alunecându-se
dinspre concepţiile democraţiei burgheze, apoi consolidându-se datorită istoriografiei marxiste,
prin comparaţie cu bisericile fortificate. Dar, stăpânii locului nu şi-au numit altfel ansamblul
decât „cetate” (Burg) sau „castel” (Schloss).
Graţie fortificaţiilor şi înţelepciunii gospodarilor ei, Rupea nu fost atacată, cucerită sau
jefuită în toate aceste secole. Cetatea a fost părăsită treptat, din prima jumătate a secolului al
XVIII-lea, după asigurarea politică garantată de către armata Imperiului Habsburgic. Un singur
moment trecător, de refugiere în cetate, a mai fost înregistrat la 1789, la panica provocată de o
posibilă agresiune turcească. Acela a fost chiar ultimul eveniment în care cetatea a fost solicitată
pentru apărare. Viaţa s-a reluat la baza cetăţii, în jurul amplasamentului bisericii parohiale
evanghelice (fostă catolică). Însă, un fond special de întreţinere a cetăţii a fost creat de către
primărie în anul 1838. Fondurile şi donaţiile au existat de-a lungul întregului secol XIX, cu
destinaţie precisă pentru întreţinerea locului, denumit deja „monument”. Mai mult, în cetate a
fost menţinut, cu domiciliu şi familie, un paznic permanent (într-o casă refăcută probabil în jurul
anului 1850).
O colecţie cu rost proto-muzeal a existat în cetate mult timp. În 1792, se aflau printre alte
piese, 53 de arme de foc, ghiulele şi tipare de turnat gloanţe. Tot pe atunci, erau menţionate părţi
de armuri, coifuri şi cămăşi de zale. Se mai ştie că la 1812, un tun al cetăţii, turnat la 1613, a fost
topit, o altă parte a fost împrăştiat în timpul Revoluţiei de la 1848-1849, iar la finele secolului al
XIX-lea se mai aflau acolo alte piese de armament aparţinătoare vechiului arsenal de care
avuseseră parte toate marile cetăţi ale Transilvaniei.
Cea mai radicală schimbare a cetăţii s-a produs în urma programului de restaurare din
anii 2010-2012, când cetatea şi-a recuperat şi renovat mare parte din zestrea originală, aflată mult
timp în uitare.

monumente istorice,
9 loalități

Trăiește alături de istorie!

citește mai departe
 CETATEA BRĂILEI

Cetatea Brăilei reprezintă unul dintre cele mai însemnate obiective turistice de origine
istorică ale țării noastre.
Cetatea Brăilei a avut o arhitectură destul de complexă, având multe turnuri și bastioane.
Autoritățile acelor vremuri și-au dorit construcția cetății Brăilei în regiunea actualului cartier
Cetățuia – una dintre cele mai strategice zone ale orașului, regiune care oferea cea mai
buna vizibilitate pentru apărarea orașului.

Arhitectura Cetății Brăila avea forma pentagonală, fiind prevazută cu niște ziduri destul
de groase care să îi impiedice pe cotropitori să pășească înăuntrul său.

Cetatea Brăilei a avut drept scop principal supravegherea fluviului Dunărea, un punct de
mare interes pentru oraș.

Istoric Cetatea Brăilei din Brăila:

Cetatea Brăilei a reprezentat un important punct de referință pentru locuitori încă din cele
mai vechi timpuri, fiind construită în scop de apărare în secolul al XVI-lea, locuitorii dorind să se
apere în fața cotropirilor turcești.
Pe teritoriul Munteniei, Imperiul otoman a detinut trei cetati (cea mai puternica fiind cea
a Brailei), care au servit ca puncte de plecare pentru actiuni ofensive la nord de Dunare.
Edificata in anii 1540 – 1541 din porunca sultanului Soliman Magnificul,
cetatea Brailei avea cinci randuri de fortificatii care ii permiteau sa reziste la asedii indelungate.
Situata in nord-estul orasului, nucleul ei era amplasat in zona in care se afla in prezent strazile:
Citadelei, Cazarmii, Mil.
Cetatea avea in partea centrala (cu rol de donjon) o incinta patrata, construita din piatra,
cu patru bastioane semicirculare armate cu tunuri. Aceasta fortifcatie reprezenta ultimul punct de
rezistenta. In interior se aflau amplasate pulberaria, depozitul de provizii, cazarmile ienicerilor, o
moscheie si trei fantani. Urma o a doua intaritura patrata facuta din bolovani de piatra de
Dobrogea, in jurul careia serpuia un sant zidit cu lespezi. Dispunea de o singura poarta si de o
punte mobila peste sant.  A treia intaritura de forma pentagonala avea cinci bastioane, fiecare cu
cate zece tunuri, sant inconjurator si doua porti. Cea de-a patra intaritura era constituita dintr-un
parapet de pamant si lemn, prelungit intr-o latura pana la Dunare si inconjura primele trei randuri
de ziduri.
Orasul propriu-zis, aflat in sudul cetatii, era aparat de un val de pamant (pe traseul
semicircular al actualului Bulevard Alexandru Ioan Cuza) si de un sant adanc (pe amplasamentul
sau aflandu-se astazi strada Unirii). Aceasta intaritura exterioara dispunea de sapte bastioane in
care se aflau numeroase tunuri (actualele strazi ale Bastionului si Bateriei indica locul unor
asemenea foste redute). Numeroase tuneluri (hrube) pornite din citadela permiteau accesul la
fortificatiile exterioare, pe malul Dunarii si in spatele ostilor asediatoare.
In oras se aflau, in anul 1970, potrivit capitanului austriac Vermatti, 2580 de case, resedinta
guvernatorului (nazarul), moschei, biserica Mitropoliei Proilavei, depozite de cereale si marfuri
pentru export.
Cetatea a fost capturata (de obicei prin capitulare si nu prin luarea cu asalt) in
anii 1595, 1711, 1770, 1791, 1809 si 1828.
In vara anului 1828, dupa ultimul asediu, se decide distrugerea definitiva a cetatii pentru a nu
mai servi ca punct de rezistenta si de atac pentru Imperiul otoman.
 Garnizoana cetatii, in timp de pace, era formata din 1500 de ieniceri si 1000 de
cavaleristi; in caz de razboi se ajungea la 8000 de militari la care se adaugau orasenii (numai
dintre musulmani) in stare sa poarte armele.
Din documentele de arhiva ale Brailei reiese ca au fost adusi 3000 de salahori cu “lopeti
de sapat, cazmale de her si topoara”, care pana in 1831 au demolat fortificatiile pana la nivelul
solului. A ramas neatinsa pulberaria cetatii (strada Cetatii nr. 43), o incapere subterana lunga de
54 de metri, utilizata in secolul al XIX-lea ca temnita, iar in veacul al XX-lea ca depozit de
vinuri. Hrubele au fost in mare parte astupate cu daramaturile cetatii, dar s-a pastrat “poterna”,
gura de tunel situat in partea estica a Gradinii Publice.
Prin demolarea cetatii si realipirea Brailei la Tara Romaneasca in anul 1829, a disparut o
puternica baza militara inamica si s-a creat un debuseu comercial de prima importanta, pana la
mijlocul secolului al XX-lea, cand Constanta a devenit primul port din Romania.

Obiective principale de vizitat la Cetatea Brăilei:

Cetatea Brăilei nu mai poate fi observată astăzi decât sub forma unor rămășite. Zidurile
cetății Brăilei mai poti fi văzute și astăzi în parcul Grădina Mare a orașului Brăila, în regiunea
centrului istoric al acestuia.