Capitolul 3

Război electronic.
Fundamente teoretice
Capitolul 3
ATACUL ELECTRONIC
3.1 Generalităţi
Conform referinţei bibliografice [44], atacul electronic (EA) este definit ca un

ansamblu de măsuri care se desfăşoară în scopul neutralizării sau dezorganizării prin
bruiaj, înşelare sau distrugere fizică a lucrului echipamentelor şi sistemelor electronice
ale adversarului.
Obiectivele principale ale EA sunt următoarele:
• sistemele radar;
• sistemele radio şi radioreleu;
• sistemele de radionavigaţie;
• sistemele de comunicaţii etc.
Acţiunile de EA se organizează şi se execută pe baza datelor obţinute cu
ajutorul cercetării semnalelor (SIGINT) şi prin cercetarea armelor.
Dezorganizarea lucrului echipamentelor şi sistemelor electronice ale inamicului
presupune scoaterea din luptă a cel puţin 25...30% din centrele şi nodurile de
comunicaţii ale unităţilor şi marilor unităţi din eşalonul principal, din aviaţie, din
apărarea aeriană, precum şi neutralizarea prin bruiaj a cel puţin 30...50% din celelalte
categorii de mijloace.
Misiunile de bază ale EA pot fi sintetizate astfel:
• dezorganizarea conducerii (sistemelor de tip C2);
• neutralizarea prin bruiaj a lucrului vizoarelor de bombardament ochit prin
radiolocaţie, precum şi a sistemelor de dirijare ale apărării aeriene;
• interzicerea, îngreunarea sau limitarea cercetării electronice a adversarului;
• neutralizarea lucrului sistemelor de radionavigaţie;
• nimicirea şi capturarea mijloacelor şi sistemelor electronice ale adversarului.
În consecinţă, se poate remarca faptul că EA este latura activă a EW.
Procedeele de bază ale EA sunt următoarele:
• bruiajul activ de toate categoriile (de zgomot, de imitare etc.);
• bruiajul pasiv;
• dezinformarea electronică;
• distrugerea sau suprimarea fizică a apărării adversarului.
Bruiajul este componenta de bază a EA şi constă în aplicarea la intrarea
instalaţiilor de recepţie din compunerea echipamentelor şi sistemelor electronice ale
adversarului care urmează a fi neutralizate, a unor semnale cu parametrii apropiaţi de
cei ai semnalelor utile în scopul îngreunării, împiedicării sau înrăutăţirii
performanţelor acestora sau în scopul inducerii lor în eroare.
124
Atacul electronic
Conform referinţei bibliografice [52], o clasificare generală a tipurilor de bruiaj

poate fi făcută după următoarele criterii, şi anume:
q după natura sa, bruiajul (mai exact, factorii perturbatori) poate fi:
• natural
• artificial care la rândul său poate fi:
- industrial sau aleator
- intenţionat (bruiajul propriu-zis)
q după modul de generare, bruiajul intenţionat poate fi:
• activ
• pasiv
q din punct de vedere al lăţimii spectrului de frecvenţe, bruiajul activ poate fi:
• de baraj sau de blocare
Bruiajul de baraj sau de blocare (barrage jamming) presupune îndeplinirea unei
condiţii de forma:
∆Bgenerator de bruiaj
>> 1, (3.1)
∆Binstalaţie de recepţie
adică banda de frecvenţă a generatorului de bruiaj este mult mai mare comparativ cu
cea a instalaţiei de recepţie a sistemului-victimă.
Acest tip de bruiaj (de bandă largă) poate fi utilizat împotriva sistemelor cu
agilitate de frecvenţă (sau salt de frecvenţă) şi ale căror frecvenţe sunt mult prea rapide
pentru a putea fi urmărite sau atunci când parametrii spectrali ai sistemului-victimă
sunt imprecis cunoscuţi. Suplimentar, bruiajul de baraj necesită o putere de emisie (sau
densitate spectrală de putere) mare pentru a atinge o eficacitate similară cu cea a
bruiajului ochit (de tip spot), ceea ce constituie şi principalul său dezavantaj.
• ochit
Bruiajul ochit (spot jamming) presupune îndeplinirea unei condiţii de forma:
∆Bgenerator de bruiaj ≅ ∆Binstalaţie de recepţie . (3.2)
Se remarcă eficacitatea energetică (exprimată în [ W/MHz ] ) semnificativ

crescută a acestui tip de bruiaj (de bandă îngustă), în sensul că cea mai mare parte a
energiei de bruiaj este injectată în banda de lucru a sistemului neutralizat prin bruiaj.
• glisant
Bruiajul glisant (swept jamming) este caracterizat prin faptul că frecvenţa
centrală de lucru a generatorului de bruiaj glisează în interiorul unei benzi prestabilite
de frecvenţe (Fig.3.1). Suplimentar, legea de glisare este în strânsă concordanţă cu
legea de evoluţie a frecvenţei centrale a benzii sistemului-victimă. De asemenea, un alt
parametru definitoriu pentru acest tip de bruiaj este reprezentat de către viteza de
glisare (măsurată în [ MHz/s ] ).
125
Război electronic. Fundamente teoretice
Fig.3.1: Ilustrarea grafică a principiul bruiajului activ glisant
q din punct de vedere al tipului de oscilaţie, bruiajul activ poate fi:

• nemodulat, specific perioadei de început a sistemelor radar
• modulat care poate fi la rândul său:
- MA (modulat în amplitudine)
- MF (modulat în frecvenţă)
- Mφ (modulat în fază)
- modulat în impulsuri (de tip MA, MF etc.)
q din punct de vedere al intensităţii sale (adică, a valorii densităţii spectrale de
putere (spectral power density, SPD) măsurată în [ W/MHz ] ), bruiajul activ poate fi:
• slab (o SPD tipică de ordinul zecilor de W/MHz )
• mediu (o SPD tipică de ordinul sutelor de W/MHz )
• puternic (o SPD tipică de ordinul miilor de W/MHz )
q din punct de vedere al formei CAD a antenei generatorului de bruiaj,
bruiajul poate fi:
• nedirectiv sau omnidirecţional
• directiv, mai eficient din punct de vedere energetic etc.
3.2 Ecuaţia bruiajului activ de zgomot
Ecuaţia bruiajului activ de zgomot reprezintă în esenţă, expresia de calcul a

raportului JSR (Jamming to Signal Ratio, raport bruiaj-semnal util) denumit uneori şi
coeficient de neutralizare, necesar neutralizării prin bruiaj activ de zgomot a unui
echipament sau sistem electronic (de non-comunicaţii şi respectiv, de comunicaţii).
În continuare, va fi dedusă şi interpretată expresia finală asignată acestei ecuaţii
în cazul echipamentelor şi sistemelor de non-comunicaţii (spre exemplu, cazul
sistemelor radar etc.) sau aşa-numita ecuaţie antiradiolocaţie, urmând ca în cadrul
unui paragraf ulterior al acestui capitol să fie analizată situaţia specifică
echipamentelor şi sistemelor de comunicaţii supuse acţiunii bruiajului activ de zgomot.
Conform referinţei bibliografice [54], importanţa ecuaţiei antiradiolocaţie
rezidă tocmai în dezvoltările sale ulterioare care permit calculul unor parametri
importanţi privind modalităţile efective de realizare a acoperirii prin bruiaj a unui
obiectiv de interes (distanţa de neutralizare eficace al unui radar, calculul probabilităţii
de detecţie a unei platforme purtătoare de bruiaj de către un radar, modul de dispunere
a generatoarelor de bruiaj pentru acoperirea prin bruiaj a unui obiectiv etc.).
Obţinerea expresiei finale a ecuaţiei antiradiolocaţie presupune parcurgerea
următorilor paşi:
q etapa de calcul iniţială
Să considerăm o sursă de radiaţie cu puterea P0, omnidirecţională. La distanţa r,
densitatea de putere radiată de sursă este una de forma:
126
Atacul electronic
P0 W
Π=  . (3.3)
4πr 2  m 2 
Fig.3.2: Situaţia ipotetică specifică etapei de calcul iniţială
Dar în realitate antenele de emisie sunt în marea lor majoritate directive,

caracterizate prin intermediul câştigului G. În consecinţă, relaţia (3.3) devine:
P0G  W 
Π1 =  . (3.4)
4πr 2  m 2 
Câştigul unei antene reprezintă modul de distribuţie a energiei emise de către

aceasta în spaţiu, şi este un factor de putere adimensional, de forma:
G = Gmax ⋅ Φ ( ε, β ) , (3.5)
unde Gmax este câştigul antenei respective pe direcţia de radiaţie maximă. O modalitate
rapidă de calcul a câştigului unei antene este una de forma:
32000...38000
Gmax = , (3.6)
∆ε ⋅ ∆β
unde ∆ε şi ∆β sunt deschiderile CAD în cele două plane de vizare.

Se consideră în continuare un element de suprafaţă dS, cu suprafaţa efectivă de
reflexie (RCS) σ (măsurată în m2). Energia electromagnetică reflectată de acest
element de suprafaţă este direct proporţională cu σ, iar expresia densităţii de putere
reflectate la intrarea instalaţiei de recepţie a sursei de radiaţie este una de forma:
P0Gσ  W 
Π2 =  . (3.7)
( 4πr )
2 2  m2 
Fracţiunea din energia reflectată la intrarea instalaţiei de recepţie care este

indusă în sistemul de antene al sursei este direct proporţională cu suprafaţa efectivă de
recepţie (sau emisie) a sistemului de antene respectiv (SER). Prin urmare:
127
P0Gσ
Pr = ⋅ SER [ W ]. (3.8)
( 4πr )2 2
Din ecuaţia fundamentală a antenelor se cunoaşte că:
Gλ 2  2 
SER = m , (3.9)
4π  
c
unde λ = este lungimea de undă a radiaţiei emise de sursă.
f
În consecinţă, relaţia (3.8) devine:
P0Gσ Gλ 2
Pr = ⋅ [ W ]. (3.10)
( 4πr ) 4π
2 2
Dacă se notează cu ∆Fs banda de frecvenţă alocată sursei de radiaţie, atunci

SPD recepţionată de către aceasta este una de forma:
P0Gσ Gλ 2 1  W 
Γr = ⋅ ⋅ . (3.11)
4π ∆Fs  MHz 
( 4πr )
2 2
În realitate, energia electromagnetică care se propagă prin atmosferă suferă un

proces de atenuare. În consecinţă, expresia SPD indusă în instalaţia de recepţie
asignată sursei de radiaţie capătă expresia:
P0Gσ Gλ 2 1  W 
Γr = ⋅ ⋅ ⋅10−0,2αr  , (3.12)
 MHz 
( 4πr )
2 2 4π ∆Fs
unde prin α s-a desemnat coeficientul de propagare (adimensional).

q etapa de calcul a puterii semnalului util
Dacă în continuare se ia în calcul noua situaţie de lucru ilustrată grafic în
Fig.3.3 şi cu notaţiile aferente, expresia SPD indusă în instalaţia de recepţie a
sistemului radar (SR) prin particularizarea relaţiei (3.12), devine:
PSR G 2 max SR σλ 2  W 
Γ SR = ⋅10−0,2αDSR  . (3.13)
( 4π ) 3 4
DSR ∆FSR  MHz 
128
Atacul electronic
Fig.3.3: Situaţia ipotetică specifică etapei de calcul a puterii semnalului util
În expresia anterioară s-a considerat GSR → Gmax SR , deoarece radarul vizează

ţinta pe direcţia sa de radiaţie maximă, caz în care Φ ( ε, β ) = 1.
q etapa de calcul a puterii semnalului de bruiaj
Dacă în continuare se ia în calcul noua situaţie de lucru ilustrată grafic în
Fig.3.4 şi cu notaţiile aferente, expresia SPD de bruiaj indusă în instalaţia de recepţie a
sistemului radar aeropurtat (SR) prin particularizarea relaţiei (3.12), devine:
PGB GGB GSR λ 2  W 

ΓGB = ⋅10−0,2αDGB ⋅ γ  . (3.14)
( 4π ) 2 2
DGB ∆FGB  MHz 
Fig.3.4: Situaţia ipotetică specifică etapei de calcul a puterii semnalului de bruiaj
Coeficientul γ care intervine în relaţia (3.14) se numeşte coeficient de potrivire

şi valoarea sa caracterizează gradul de potrivire din punct de vedere al polarizării
câmpului electromagnetic dintre radiaţia emisă de generatorul de bruiaj şi respectiv,
cea recepţionată de radarul de la bordul avionului. Prin urmare, γ ∈ [ 0,1] după cum
rezultă şi din situaţiile indicate în Fig.3.5.
q etapa de calcul finală
Pe baza calculelor din etapele anterioare, se poate acum obţine expresia finală a
ecuaţiei antiradiolocaţie. Se defineşte în prealabil, JSR sau coeficientul de neutralizare
( k N ) al unui sistem radar, de forma:
 puterea semnalului de bruiaj 

JSR ( sau k N ) =   . (3.15)
 puterea semnalului util  SR
Natural, pentru eficienţa bruiajului este necesar ca, JSR > 1.
129
Fig.3.5: Modul de calcul al coeficientului de potrivire
În continuare, dacă ne referim la scenariul de EW ilustrat grafic în Fig.3.6

concomitent cu relaţiile (3.13), (3.14) şi respectiv, (3.15), se obţine că:
Fig.3.6: Un scenariu real de război electronic pentru calculul JSR
PGB GGB GSR λ 2

10−0,2αDGB γ
Γ 
JSR =  GB  =
( ) 2
4π DGB ∆FGB
2
, (3.16)
 Γ SR in SR PSR G 2 max SR σλ 2 −0,2αD
SR
10
( ) 3 4
4π DSR ∆FSR
sau după simplificarea termenilor comuni:
JSR =
( 4π ) γ PGB ∆FSR DSR
⋅ ⋅ ⋅
4
G Φ ( ε, β ) −0,2α ( DGB − DSR )
⋅ GB 10 . (3.17)
σ PSR ∆FGB DGB
2 Gmax SR
Dacă în relaţia (3.17) se fac următoarele aproximaţii:

−0,2α ( DGB − DSR )
• D >> D , atunci termenul 10
SR GB → 1;
• în general, γ = 1;
• presupunem că GSB → Gmax SB ;
• şi de asemnea, Φ ( ε, β ) = 1,
130
Atacul electronic
atunci relaţia respectivă se poate rescrie de forma:
4π PGB ∆FSR DSR

4 Gmax GB
JSR = ⋅ ⋅ ⋅ 2 ⋅ . (3.18)
σ PSR ∆FGB DGB Gmax SR
Expresia dată de relaţia (3.18) este cunoscută în literatura de specialitate sub

denumirea de ecuaţia antiradiolocaţie sau ecuaţia bruiajului activ de zgomot.
În practică, JSR se alege de forma:
JSR ≥ JSR0 , (3.19)
unde JSR0 ∈ ( 2, 4 ) în situaţia bruiajului radar, JSR0 ∈ ( 3,5 ) pentru bruiajul radio,
JSR0 ≅ 4 pentru bruiajul de radionavigaţie etc.
q interpretarea ecuaţiei
Pe baza reprezentării grafice (Fig.3.7) a expresiilor din relaţiile (3.13), (3.14) şi
respectiv, (3.18), pot fi făcute următoarele remarci de interes:
Fig.3.7: Interpretarea grafică a ecuaţiei antiradiolocaţie
• în zona (1) se poate observa că JSR < 1 şi practic, în această zonă nu are sens
bruiajul. În Fig.3.8a este prezentat display-ul radarului de la bordul avionului de atac:
deşi există bruiaj, ţintele pot fi detectate pe fundalul bruiajului, deci bruiajul în această
zonă este ineficient. Limita dreapta a acestei zone se numeşte şi aliniament de
decuplare a bruiajului;
• în zona (2) se observă că JSR > 1, deci în această zonă bruiajul este eficient.
Din Fig.3.8b se observă că ţintele nu mai pot fi distinse pe fundalul bruiajului;
• în zona (3) deşi JSR > 1, executarea bruiajului nu mai are sens deoarece la
distanţe mari, generatorul de bruiaj practic devine un radiofar pentru radarul de la
131
bordul avionului (Fig.3.8c). Din aceste motive, limita stânga a acestei zone se numeşte
şi aliniament de cuplare a bruiajului.
a) b)
c)
Fig.3.8: Interpretarea grafică a celor trei zone de interes pe display-ul radar
• pentru rezolvarea problemelor de compatibilitate electromagnetică (EMC),

generatoarele de bruiaj se dispun în afara obiectelor de acoperit prin bruiaj, la aşa-
numita distanţă de scoatere. În general, valoarea acestei distanţe este cuprinsă între
3...8 Km;
• în general, valoarea aliniamentului de cuplare a bruiajului este cuprinsă între
120...130 Km faţă de poziţia generatorului de bruiaj, şi depinde de tipul acestuia din
urmă;
• diferenţa dintre cele două aliniamente de interes se numeşte adâncime de
acoperire.
În altă ordine de idei, după modul de poziţionare a generatorului de bruiaj faţă
de obiectivul de acoperit prin bruiaj, aceasta poate fi (Fig.3.9):
• cu bruiaj în spate sau normal, situaţie în care generatorul de bruiaj se dispune
în faţa obiectivului de interes;
• cu bruiaj în faţă sau de anticipaţie, situaţie în care generatorul de bruiaj se
dispune în spatele obiectivului;
132
Atacul electronic
• cu bruiaj mixt.
Fig.3.9: O clasificare a generatoarelor de bruiaj
Spre exemplu, generatorul de bruiaj SPO-8 din dotarea armatei române execută
bruiaj în spate, iar generatoarele de bruiaj SPN-30 şi SPN-40 execută bruiaj mixt.
Suplimentar, acoperire prin bruiaj a unui obiectiv se face pe:
• game de frecvenţe;
• după un aliniament: circular (ideal), în sector sau liniar etc.
Pentru o înţelegere cât mai exactă a semnificaţiei ecuaţiei bruiajului activ de
zgomot, în continuare se propune spre rezolvare următoarea aplicaţie specifică de EW:
q aplicaţie: să se calculeze distanţa de neutralizare eficace a radarului P-35
(Bar Lock în codificare NATO) supusă acţiunii bruiajului activ de zgomot de baraj
generat de generatorul de bruiaj de tip AN/ALQ-101.
Date iniţiale:
• parametrii sistemului radar P-35: gama cm; Pi=600 kW; τi = 2,3 µs; MSR=1;
Fr=375 pps; GSR=104; ∆FSR = 600 MHz; ∆β0 = 10 ; Ω A = 5 rot/min.
• parametrii generatorului de bruiaj AN/ALQ-101: gama cm; BGB=60 MHz;
MGB=4; ∆Fi GB = 150 MHz ; ∆FGB = 600 MHz; GGB=2; Pi GB = 200 W, şi care este
dispus pe avionul de vânătoare-bombardament F-104G StarFighter cu o RCS de
σ = 4 m2  .
 
Algoritm de rezolvare:
P1) verificarea condiţiei de compatibilitate în gama de frecvenţe
• amândouă sistemele sunt în gama centimetrică, deci OK;
• dacă această condiţie nu este îndeplinită, STOP.
P2) verificarea condiţiei de compatibilitate în banda de frecvenţe
• în cazul de faţă:
133
∆FSR = 600 MHz ≡ M GB ⋅ ∆Fi GB = 4 ⋅150 = 600 MHz, deci OK;
• dacă această condiţie nu este îndeplinită, STOP.

P3) calculul numărului de impulsuri recepţionate la o rotire a radarului
• se face cu formula:
 0,7 ∆β0 Fr 0,7 ∆β0 Fr

 , dacă ≤ 20,
n =  6Ω A 6Ω A (3.20)
 20, în rest.

0, 7 ⋅1 ⋅ 375
n= ≈ 9 ≤ 20;
6⋅5
P4) se determină coeficientul de calitate al bruiajului, funcţie de tipul de bruiaj

executat
• se face cu formula:
 kb = 0,5, pentru bruiaj de baraj; (3.21)

 k = 0, 25, pentru bruiaj ochit;
 o

  kb M B ∆Fi SB M ∆F
k =  , dacă 0,5 ≤ B iSB ≤ 1, pentru bruiajul glisant.
∆FSB ∆FSB
 g 
  k = 0,5
 b
• în cazul de faţă: kb = 0,5;

( )
P5) din caracteristica de descoperire a radarului Pd = f q 2 , n pentru n, MSR
(numărul frecvenţelor din fiecare fascicol al CAD), Paf0 , Pd0 = ct şi date (q2 este
coeficientul de neutralizare (sau JSR) şi în general, probabilitatea alarmei false
Paf0 = 10−3...10−5 , probabilitatea de descoperire Pd0 = 0,5 ), se obţine q02 necesar.
M SR = 1 

Paf0 = 10−3 
 ⇒ q0 = 2,5.
2
Pd0 = 0,5 

n=9 
134
Atacul electronic
Fig.3.10: Un exemplu de caracteristică de descoperire a unui radar
P6) pe baza relaţiei (3.18) şi pentru DSR = DGB , se determină distanţa de

neutralizare eficace (DNE) cu formula:
Pi τi GSR σ∆FGB
DNE = ; (3.22)
4πPiGB GGB M GB kb q02
8 ⋅105 ⋅ 2, 7 ⋅10−6 ⋅104 ⋅ 5 ⋅ 600 ⋅106

DNE = ≈ 50 km .
4π ⋅ 200 ⋅ 2 ⋅ 4 ⋅ 0,5 ⋅ 2,5
P7) interpretarea rezultatelor obţinute

• SPD a bruiajului executat de avionul lansator de bruiaj activ de zgomot de
baraj este:
Pi GB GGB  W 
SPDGB = ; (3.33)
∆FiGB  MHz 
200 ⋅ 2  W 
SPDGB = = 2, 66  ;
150  MHz 
• prin urmare, la o distanţă mai mare de 50 Km, operatorul de la sistemul radar

P-35 nu va mai putea observa pe indicatorul de observare circulară (un display de tip
CRT) avionul lansator de bruiaj F-105G dotat cu generatorul de bruiaj
AN/ALQ-101 etc.
Pentru detalii suplimentare privind ecuaţia bruiajului activ de zgomot în cazul
echipamentelor de non-comunicaţii şi dezvoltările potenţiale ale acesteia în rezolvarea
unor aplicaţii specifice de EW, pot fi consultate referinţele bibliografice [52] şi [54].
135
3.3 Ecuaţia bruiajului pasiv
Bruiajul pasiv (nu presupune emisia de energie în spaţiu) se bazează pe reflexia

(în anumite condiţii) energiei electromagnetice la contactul cu diferite obiecte. În
principal, există următoarele tipuri fundamentale de reflexii:
• oglindă, atunci când este îndeplinită condiţia:
lmax >> λ (3.34)
• difuză, atunci când este îndeplinită condiţia:
lmax ≅ λ (3.35)
• rezonantă, atunci când este îndeplinită condiţia:
λ
lmax = k , k = 1, 2,3..., (3.36)
2
unde λ este lungimea de undă a radiaţiei electromagnetice reflectate, iar lmax este cea
mai mare dimensiune fizică a obiectului întâlnit de unda electromagnetică.
Spre exemplu, RCS a unei plăci plane conductoare cu aria A, este dată de relaţia
(Tabelul 2.14):
4πA2  2 
σ= m , (3.37)
λ2  
iar a unei sfere metalice cu raza r >> λ este dată de relaţia (Tabelul 2.14):
σ s = πr 2 . (3.38)
Cele mai uzuale metode de creare a bruiajului pasiv sunt:

• dipolii reflectori (sau chaff);
• reflectorii poliedrici.
λ
Dipolii reflectori sau dipolii în reprezintă cele mai vechi mijloace de EA
2
pentru bruiajul sistemelor radar, dar la fel de importante şi în prezent. În general,
acestea sunt utilizate pentru a proteja avioanele strategice şi tactice, navele etc., fie în
modul de acoperire prin coridor, fie în modul de autoprotecţie (Fig.3.11).
Reflectoarele de tip dipol, dispersate de un avion cu o repetabilitate pe o
perioadă lungă de timp, sunt utilizate pentru a forma un coridor sau tunel care va
ascunde avionul următor. Autoprotecţia se realizează prin lansarea unei cantităţi relativ
mici de dipoli reflectori cu profil controlat, pentru ca radarul din compunerea unui
sistem de conducere a focului să vizeze norul creat de aceştia şi nu ţinta reală.
136
Atacul electronic
În general, acţiunea dipolilor reflectori se bazează pe reflexia rezonantă la

suprafaţa acestora, de aceea lungimea lor (teoretică) este de 0,5λ (practic, între
0,46...0,48λ). În acest caz, RCS este dată de următoarea relaţie:
σ d = 0,17λ 2 , (3.39)
unde λ este lungimea de undă. Pentru un nor format din N dipoli reflectori, RCS
(maximală) este dată de relaţia:
σ nor = 0,17 N λ 2 . (3.40)
Grosimea unui dipol reflector este de aproximativ 0,03 mm, iar viteza lor de
cădere, în condiţii normale, este de:
• pentru Havion = 20.000 m, vdipoli = 60...180 m/min;
• pentru Havion = 1000 m, vdipoli = 25...70 m/min.
De cele mai multe ori, dipolii reflectori sunt confecţionaţi din folii de aluminiu, plastic
acoperit cu argint sau sticlă aluminizată etc.
autoprotecţie nori de dipoli (coridor)

a) mod de utilizare
b) exemple constructive
Fig.3.11: Dipoli reflectori
Conform referinţei bibliografice [31], volumul impulsului unui radar se poate

calcula cu formula:
137
cτi
Vi = θε0 ⋅ θβ0 ⋅ , (3.41)
2
unde θε, β0 este deschiderea CAD în cele două plane de vizare, iar τi este durata
impulsului de sondaj.
Dipolii reflectori se lansează astfel încât volumul impulsului radar să conţină o
cantitate suficientă de dipoli pentru a acoperi ţinta respectivă. Prin urmare, RCS a
dipolilor reflectori aflaţi într-un volum de impuls este dată de:
σVi = N dVi σd , (3.42)
unde N d este densitatea medie de distribuţie a dipolilor reflectori. Utilizând relaţia

(3.39), rezultă că:
cτi
σVi = N d ⋅ θε0 ⋅ θβ0 ⋅ ⋅ 0,17λ 2 . (3.43)
2
Semnalul-ecou nu poate fi detectat de radar pe fondul bruiajului pasiv dacă

semnalul provenit de la norul de dipoli reflectori depăşeşte de k N ori pe cel provenit
de la ţintă, deci:
cτi
σVi N d ⋅ θε0 ⋅ θβ0 ⋅ ⋅ 0,17λ 2
kN = = 2 . (3.44)
σ σ
Dacă t0 = ct este intervalul de timp dintre două lansări succesive, vavion este
viteza avionului lansator de dipoli, atunci numărul de dipoli pe unitatea de distanţă nd
este dat de formula:
N def N vip
nd = , (3.45)
vaviont0
unde N def este numărul de dipoli reflectori care au o acţiune eficace, iar N vi
p este
numărul de pachete de dipoli lansate în volumul de impuls.
În consecinţă, numărul pachetelor de dipoli reflectori necesare pentru
acoperirea prin bruiaj pasiv a unui avion aflat la distanţa D, dacă dipolii reflectori sunt
lansaţi în fiecare volum de impuls este:
nd vaviont0 D 23,5σk N vaviont0 D

Np = = . (3.46)
N def λ 2c2 τi2 N def
138
Atacul electronic
cτi
(s-a avut în vedere faptul că nd ⋅ = N d ⋅ θε0 ⋅ θβ0 şi respectiv, relaţia (3.44) etc.).
2
Ecuaţia dată de relaţia (3.46) este cunoscută în literatura de specialitate şi sub
denumirea de ecuaţia bruiajului pasiv.
Pentru o înţelegere cât mai exactă a semnificaţiei ecuaţiei bruiajului pasiv, în
continuare se propune spre rezolvare următoarea aplicaţie specifică de EW:
q aplicaţie: să se calculeze numărul de pachete de dipoli reflectori necesar
pentru acoperirea prin bruiaj pasiv a unui avion care se îndreaptă către radarul P-35
(Bar Lock în codificare NATO) cu o viteză de 300 m/s, pe o distanţă de 100 Km.
Date iniţiale: RCS a avionului: σ = 30 m 2 ; coeficientul de neutralizare impus:
k N = 1,5; durata impulsului: τi = 2,7 µs , iar lungimea de undă a radarului: λ=10 cm.
P1) calculul numărului de dipoli reflectori eficace
• se aplică formula:
σ σ
N def = = ; (3.47)
σd 0,17λ 2
30
N def = ≈ 17.647 dipoli;
(
0,17 ⋅ 10 ⋅10 )
−2 2
P2) calculul intervalului de timp între două lansări succesive

• se aplică formula:
cτi
t0 = ; (3.48)
2vavion
3 ⋅108 ⋅ 2,7 ⋅10−6

t0 = = 1,35 s;
2 ⋅ 300
P3) calculul numărului de pachete de dipoli reflectori necesari pentru acoperirea

avionului pe distanţa D=100 Km
• se aplică formula (3.32);
23,5 ⋅ 30 ⋅1,5 ⋅ 300 ⋅1,35 ⋅105

Np = ≈ 370 pachete.
10 −2
(
⋅ 3 ⋅10 ) ( 2,7 ⋅10 ) 17647
8 2 −6 2
139
P4) interpretarea rezultatelor obţinute

Pentru o viteza de deplasare a platformei aeriene de 300 m/s, utilizând un
număr de 370 pachete de dipoli reflectori lansaţi la un interval de timp de aproximativ
1,35 s, aceasta nu mai poate fi distinsă pe fondul bruiajului pasiv pe o distanţă de
aproximativ 100 Km.
Pentru detalii suplimentare privind ecuaţia bruiajului pasiv şi dezvoltările
potenţiale ale acesteia în rezolvarea unor aplicaţii specifice de EW, pot fi consultate
referinţele bibliografice [52] şi [54].
3.4 Mijloace de atac electronic expandabile
Mijloacele de atac electronic expandabile sunt acele sisteme de EA care sunt

utilizate numai o singură dată, un timp limitat şi în afara platformei lansatoare pentru
care acestea sunt proiectate. Conform referinţei bibliografice [52], principalele
categorii de mijloace de EA expandabile sunt următoarele:
q dipoli reflectori
λ
În general, dipolii reflectori (sau dipolii în ) reprezintă cele mai eficace, dar
2
şi extensibile mijloace de EA expandabile. Norii de dipoli reflectori (sau chaff) sunt o
formă de clutter radar volumetric, şi sunt compuşi din reflectori metalizaţi dispersaţi în
atmosferă pentru a interfera şi a determina o funcţionare confuză a radarelor. În mod
uzual, aceşti nori constau dintr-un număr mare de dipoli proiectaţi pentru a realiza
rezonanţa pe frecvenţele de lucru ale radarelor care urmează să fie neutralizate prin
bruiaj pasiv.
q reflectori poliedrici
Reflectorii poliedrici (corner reflectors) sunt corpuri 3D cu o configuraţie
geometrică specifică şi a căror dimensiuni fizice sunt într-o relaţie bine definită cu
lungimea de undă a radarului-victimă cu care aceştia interacţionează. Ca şi în cazul
dipolilor reflectori aceştia reprezintă în esenţă, o formă de bruiaj pasiv, iar efectul
acţiunii acestora constă fie în generarea unei RCS artificiale care maschează RCS
naturală a obiectivului propriu de interes, fie în generarea unor ţinte false (Fig.3.12).
În altă ordine de idei, reflectorii poliedrici (radar) sunt corpuri formate din trei
sau mai multe (supra)feţe metalizate perpendiculare (sau plase metalice pentru a
reduce greutatea acestora) uzual, de formă triunghiulară sau dreptunghiulară. În
general, pentru un reflector poliedric cu feţe pătratice, RCS maximă care poate fi
generată de către acesta este de RCSmax = 12πa 4 / λ 2 , iar pentru unul cu feţe
triunghiulare, RCS maximă este de RCSmax = 4πa 4 / 3λ 2 , unde a este dimensiunea
laturii pătratului sau a triunghiului drept şi respectiv, λ este lungimea de undă a
radarului-victimă. Spre exemplu, pentru a = 1 şi λ = 1,5 m rezultă o
RCSmax = 17 m 2 corespunzătoare unui avion de dimensiuni mici (avion de vânătoare
etc.), iar pentru a = 1 şi λ = 10 cm rezultă o RCSmax = 3,77 ⋅103 m 2 corespunzătoare
unui vas maritim de dimensiuni mari. Suplimentar, aceşti reflectori poliedrici pot fi
poziţionaţi în capetele obiectivului terestru de acoperit prin bruiaj pasiv, pot fi tractaţi
140
Atacul electronic
ca în cazul unei platforme maritime sau pot fi lansaţi cu ajutorul baloanelor (sondelor)
meteorologice, lansatoarelor automate etc.
a) pentru aplicaţii navale b) pentru aplicaţii terestre

Fig.3.12: Exemple constructive de reflectori poliedrici
Şi în final, tot în această categorie de mijloace de EA expandabile pot fi incluşi

şi reflectorii poliedrici optici utilizaţi pentru împrăştierea radiaţiei laser incidente. În
general, un reflector poliedric optic este realizat constructiv sub forma unui triedru de
dimensiuni mici din sticlă transparentă. Feţele acestui reflector optic au o arie de
aproximativ un cm2 şi sunt acoperite cu un strat subţire metalic. Suplimentar, RCS
generată de aceşti reflectori poliedrici are o valoare mare deoarece raportul a / λ este
mare şi respectiv, pentru a obţine un reflector poliedric optic omnidirecţional, pot fi
utilizate reţele de asemenea prisme etc.
q capcane termice
Capcanele termice (flares) sunt proiectate pentru a acţiona împotriva capetelor
de autodirijare în infraroşu (IR sau termic). Acestea sunt dispersate în vecinătatea
rachetei-victimă şi devin ţinte de interes pentru sistemul de urmărire în IR sau termal al
acesteia, evitându-se în acest mod acţiunea sa asupra ţintei reale.
q generatoare de bruiaj activ cu o singură întrebuinţare
Generatoarele de bruiaj activ cu o singură întrebuinţare sau miniatură sunt o
altă formă de mijloace expandabile intens utilizată în aplicaţiile reale de autoprotecţie
EA a unei platforme. În general, costul şi puterea limitată a acestor mijloace
expandabile impun plasarea unor generatoare de bruiaj multiple în vecinătatea
radarului-victimă, totul în ideea saturării părţii sale de recepţie şi respectiv, pentru
suprasaturarea părţii sale de procesare a datelor. Lansarea unui astfel de generator de
bruiaj expandabil de dimensiuni mici se poate executa cu ajutorul unor rachete,
artilerie, baloane sau paraşute. Suplimentar, acest generator de bruiaj poate fi
încorporat în cadrul unui minisistem telecomandat de tip RPV (Remontely Piloted
Vehicle). Aplicaţiile acestor generatoare de bruiaj activ includ bruiajul comunicaţiilor
din spaţiul tactic sau bruiajul radarelor din cadrul apărării aeriene.
141
Fig.3.13: Protecţia cu mijloace de EA expandabile a unei platforme aeriene
q capcane sau momeli

Capcanele sau momelile (decoys) reprezintă o formă particulară de mijloace de
EA expandabile care sunt utilizate pentru a creşte probabilitatea de supraveţuire a
navelor şi avioanelor prin intermediul injectării în etajul de recepţie al sistemelor de
arme ale adversarului a unor informaţii eronate sau ţinte false (adică, crearea unei
situaţii electronice false). Spre exemplu, o modalitate eficientă de acţiune în această
direcţie constă în saturarea apărării adversarului cu un număr foarte mare de ţinte
false (prin urmare, inamicul va angaja în eliminarea acestor ameninţări potenţiale o
parte consistentă din resursele sale, astfel că sistemul său de apărare va fi mai puţin
eficace etc.). Un alt exemplu de utilizare ar putea consta în amplificarea semnăturii
(mai ales, radar sau IR) unei ţinte de dimensiuni mici sau greoaie, astfel încât sistemul
de arme să fie atras spre capcană, iar ţinta reală să poată execută manevre de degajare
specifice (Fig.3.13).
Capcanele termice sunt de cele mai multe ori utilizate fie ca avioane telighidate
(drone), fie ca vehicule telecomandate, şi care la rândul lor pot fi exploatate sub forma
unor mijloace expandabile sau recuperabile. Natural, un asemenea sistem poate
îndeplini o funcţie duală-de înşelare şi respectiv, de recunoaştere, fapt care justifică
într-o mare măsură costul lor iniţial relativ ridicat. Un alt avantaj al capcanelor
utilizate ca şi avioane teleghidate constă în faptul că prin caracteristicile lor, acestea
sunt asemănătoare cu ţintele reale, atât în ceea ce priveşte RCS, cât şi semnătura lor în
IR. Suplimentar, acestea pot avea şi caracteristici de manevrabilitate ca şi ţintele reale,
fapt care determină ca măsurile de EP împotriva lor să fie foarte dificil de executat.
În cele mai multe aplicaţii concrete, în structura capcanelor sunt integrate şi
reflectoare poliedrice sau lentile Luneberg pentru a mări artificial RCS asignată
acestora, iar în domeniul UHF/VHF datorită dimensiunilor mari ale acestora, este
preferată utilizarea repetoarelor active.
Conform referinţei bibliografice [43], proiectarea unui sistem de EA expandabil
presupune luarea în considerare a mai multor factori, mai importanţi fiind cei legaţi de:
• tipul platformei purtătoare;
• preţul de cost;
• cerinţele de dezvoltare etc.
142
Atacul electronic
În altă ordine de idei, în proiectarea sistemelor de EA expandabile de regulă,

poate fi utilizată o configuraţie sistemică. Iniţial, trebuie să fie indentificate care din
formele multiple de EA expandabile, EA de bord şi stand-off pot fi dezvoltate simultan
în cadrul unui sistem deschis. Suplimentar, mijloacele expandabile pot fi implementate
atunci când acestea asigură un avantaj cert comparativ cu alte forme de EA, relativ la
un nivel de performanţă superior sau un cost de implementare scăzut etc.
Avantajele generale ale mijloacelor de EA expandabile se referă la posibilitatea
lor de a genera o înşelare unghiulară reală şi de a asigura bruiajul în proximitatea
sistemului-ameninţare. Practic, această ultimă proprietate asigură o eficienţă crescută a
generatoarelor de bruiaj de putere mică şi implicit, posibilitatea dezvoltării efective a
unor generatoare de bruiaj multiple la preţuri de cost competitive.
Timpul este un alt parametru critic care influenţează proiectarea şi gama de
aplicabilitate asignate sistemelor de EA expandabile. Astfel, timpul în care mijlocul
expandabil este eficace este de regulă, funcţie de o serie de factori ca: metoda de
lansare, sistemul de susţinere, dinamica misiunii etc. Prin urmare:
• pentru dipolii reflectori lansaţi în atmosferă, acest timp poate evolua de la
valori de ordinul a 100 s pentru reflectorii dipol din aluminiu, la 300 s în cazul
reflectorilor dipol din sticlă aluminizată. Natural, efectele reziduale sunt relativ bune şi
după aproximativ o jumătate de oră din momentul lansării acestora;
• pentru dipolii dispersaţi în atmosfera rarefiată (spre exemplu, în cazul
apărării contra rachetelor balistice), acest timp este considerabil redus, cunoscându-se
faptul că rata de cădere este invers proporţională cu rădăcina pătratică a densităţii
aerului;
• generatoarele de bruiaj activ expandabile dispersate de pe platforme aeriene
şi suspendate cu ajutorul unor paraşute pot emite un timp de 10...15 minute, iar cele
lansate cu paraşute şi dispuse pe sol pot emite mai mult de o oră, bruiajul fiind injectat
în sistemul-victimă în general, pe lobii laterali;
• sistemele de EA expandabile pot fi suspendate şi cu ajutorul unor baloane,
pentru o perioadă nedefinită de timp, vântul fiind în acest caz un element important în
eficienţa bruiajului generat de către acestea;
• în cazul utilizării unor sisteme expandabile deplasate cu ajutorul unor
minisisteme RPV, acestea pot funcţiona un număr mare de ore, poziţionarea lor fiind
asigurată prin intermediul unui sistem de dirijare prin comenzi sau inerţial.
În general, utilizarea fiecărui tip de mijloc expandabil activ sau pasiv are
menirea să asigure obţinerea unei ferestre de timp în care ţinta de interes nu mai poate
fi detectată şi urmărită de sistemele radar ale adversarului. De asemenea, este necesară
şi prezenţa unui algoritm de gestionare a resurselor de EA expandabile proprii, aceasta
deoarece numărul acestora fiind limitat, rezultă că şi forma de protecţie asigurată prin
intermediul acestor mijloace este una limitată temporal. Natural, în cadrul sistemelor
de EA expandabile moderne, determinarea celor mai eficiente metode de răspuns, cât
şi a cantităţii mijloacelor şi secvenţei de lansare a acestora pentru contracararea
ameninţării, este realizată cu ajutorul unor algoritmi şi tehnici de calcul specializate.
Extrapolând, în sistemele de EA avansate ale viitorului, această funcţie de gestionare
va fi integrată în sistemul complex de apărare al platformei, şi care va funcţiona în
cooperare cu toţi senzorii şi resursele de bruiaj ale sistemului, totul în ideea optimizării
grupului propriu de răspuns al apărării, în orice moment de timp etc.
143
Practica demonstrează că sistemele de EA expandabile active sunt mult mai

răspândite decât cele pasive (şi anume, dipolii reflectori pentru realizarea bruiajului
pasiv sau reflectorii poliedrici pentru generarea unor ţinte false), mai ales în gamele de
frecvenţă unde acesta din urmă sunt mai puţin eficiente (spre exemplu, pentru
frecvenţe sub 1 GHz apare suplimentar şi dezavantajul legat de dimensiunile prea mari
ale acestora din urmă). În general, generatoarele de bruiaj expandabile active folosesc
fie tehnici specifice bruiajului de zgomot, fie cele specifice bruiajului de imitare
(înşelare). Natural, în practică sunt preferate metodele de bruiaj de zgomot, mai ales
datorită simplităţii constructive a acestora. Totuşi, utilizarea transponderelor repetoare
ajustabile în frecvenţă poate crea avantajul generării ţintelor false multiple. Astfel,
iniţial transponder-ul este acordat pe frecvenţa radarului şi în momentul când CAD a
acestuia iluminează ţinta, acesta generează în mod continuu ţinte false. De asemenea,
în acest caz nu este necesară realizarea înşelării în distanţă sau coordonate unghiulare,
aceasta deoarece obiectivul major al generatoarelor de bruiaj expandabile este de a fi
ochite şi de a deturna astfel atenţia sistemului de arme advers de la ţintele reale.
Componentele principale ale unui generator expandabil de bruiaj activ sunt
următoarele: antena, oscilatorul/amplificatorul de RF, blocul de generare a tehnicilor
de modulaţie şi respectiv, blocul de alimentare. Condiţiile de funcţionare şi cerinţele
de performanţă necesare implementării unui generator de bruiaj expandabil impun cu
prisosinţă utilizarea unor soluţii constructive şi tehnologice specifice. Spre exemplu,
antena trebuie să asigure un nivel de putere relativ ridicat, să ocupe un volum relativ
scăzut, să asigure un câştig consistent, o bandă largă, compatibilitatea cu polarizarea
sistemului-victimă şi respectiv, un VSWR mic. Dacă ne referim acum la sursa de
alimentare, aceasta trebuie să fie capabilă să furnizeze un curent semnificativ pentru
perioade de timp mari. Astfel, o soluţie larg răspândită pentru a satisface această
cerinţă de putere este şi cea a utilizării bateriilor termice pe bază de zinc şi argint (la
temperaturi joase) sau cu litiu etc.
Pentru detalii suplimentare privind problematica de bază a mijloacelor de EA
expandabile, pot fi consultate referinţele bibliografice [31], [43] şi [52].
3.5 Tehnici de atac electronic de înşelare
3.5.1 Generalităţi
Obiectivul major al unui sistem de EA de înşelare (Deceptive EA, DEA) este

acela de a masca semnalul real (util) prin introducerea în sistemul-victimă a unor
replici modificate corespunzător ale acestuia. Acest deziderat apare în contrast cu cel
al bruiajului activ de zgomot, şi care constă în acoperirea semnalului util prin
introducerea în sistemul-victimă a unui nivel corespunzător de putere de zgomot, totul
în scopul realizării unor interferenţe perturbatoare. Sistemele de DEA sunt utilizate în
general, ca măsură de autoprotecţie împotriva sistemelor de arme aflate în deplasare pe
porţiunea finală a traiectoriei şi care utilizează radare de urmărire. Din acest punct de
vedere, sistemele DEA sunt referite uneori în literatura de specialitate ca şi sisteme de
întrerupere a urmăririi (track breaker).
Conform referinţei bibliografice [44], un sistem de DEA poate să realizeze
neutralizarea unui radar în general, prin tehnici de:
144
Atacul electronic
• înşelare în distanţă;
• înşelare în coordonate unghiulare;
• înşelare în viteză.
Atunci când înşelarea în coordonare unghiulare este eficientă, se produce de
regulă, întreruperea funcţionării subsistemului de urmărire al radarului, acest fapt
determinând necesitatea unui nou ciclu de achiziţie a ţintei, ciclu pe durata căruia
acesta devine practic, inoperant. Unele sisteme de DEA au ca scop întreruperea
funcţionării subsistemelor de însoţire automată în viteză ale radarelor de urmărire şi în
consecinţă, acestea nu mai pot realiza o comparaţie a informaţiilor Doppler cu cele
obţinute prin diferenţierea informaţiilor de distanţă, comparaţie imperios necesară
pentru determinarea prezenţei unui sistem de DEA.
În general, un sistem de DEA necesită o cantitate de energie semnificativ mai
redusă decât un sistem similar care utilizează bruiajul de zgomot, fapt cu implicaţii
majore în cazul unui mediu dens de semnale, unde astfel acesta are posibilitatea
neutralizării simultane a mai multor sisteme radar. Suplimentar, eficienţa unui sistem
de DEA comparativ cu un generator de bruiaj de zgomot este întărită şi de faptul că
acesta utilizează o formă de undă care poate fi uşor adaptată la dinamica funcţionării
receptorului radarului.
În altă ordine de idei, un tip foarte larg răspândit de sistem de DEA este şi cel
reprezentat de generatorul de bruiaj de tip repetor (sau de imitare). În esenţă, aceste
generatoare de bruiaj crează replici ale semnalului radarului-victimă, posibil întârziate
în timp, modulate în amplitudine şi cu frecvenţa Doppler funcţie de tipul de bruiaj
selectat pentru a fi generat. O caracteristică distinctă a generatorului de bruiaj de tip
repetor este aceea că semnalul radarului-victimă este memorat coerent în subsistemul
de generare al bruiajului, de regulă prin intermediul unui dispozitiv de bandă largă
(spre exemplu, o buclă de memorie cu TWT) combinat cu un dispozitiv de întârziere
(spre exemplu, o linie de întârziere cu SAW) sau o memorie digitală (spre exemplu, o
DRFM etc.).
Fig.3.14: Arhtectura generală a unui generator de bruiaj de tip repetor
O problemă majoră asignată generatoarelor de bruiaj de tip repetor este şi cea

legată de perioada de timp între recepţia semnalului de la radarul-victimă şi emisia
semnalului imitat. Astfel, repetorul trebuie să retransmită un semnal imitat într-un
interval de timp de câteva ns faţă de recepţia semnalului de imitat, aceasta deoarece
orice întârziere semnificativă poate permite radarului-victimă să elimine semnalele
repetate pe baza urmăririi frontului anterior al semnalului real care apare întotdeauna
145
înaintea semnalului de bruiaj. Practic, apare cerinţa ca părţile de emisie şi de recepţie

ale generatorului de bruiaj de tip repetor să lucreze aproape simultan.
În Fig.3.14 este prezentată o arhitectură tipică de generator de bruiaj de tip
repetor. Informaţia conţinută în impulsul de intrare este reţinută într-o memorie cu
linie de întârziere prin recircularea semnalului recepţionat într-o buclă de memorie.
Bucla de memorie este formată dintr-o linie de întârziere şi un TWT (Traveling Wave
Tube, tub cu undă progresivă) care este utilizat atât ca driver pentru TWT de ieşire, cât
şi ca element amplificator al buclei. În general, TWT preamplificator cât şi cel din
bucla de memorie sunt de tip CW. De asemenea, TWT de ieşire este de regulă, în
impuls şi poate fi comandat să realizeze retransmisia semnalului memorat după un
timp dat, variabil, relativ la momentul de timp al impulsului recepţionat. Trebuie
amintit însă că pentru bruiajul radarelor de tip CW sau Doppler, TWT de ieşire este
necesar a fi de tip CW. Natural, este posibilă utilizarea unui TWT cu funcţionare duală
(impuls sau CW), care să permită generarea tehnicilor de DEA atât împotriva radarelor
cu factor de umplere mare, cât şi împotriva celor cu factor de umplere mic.
Conform referinţei bibliografice [31], elementul critic în cazul implementării
acestui generator de bruiaj de tip repetor este bucla de memorie cu cele două elemente
cheie linia de întârziere şi respectiv, amplificatorul TWT aferent buclei de memorie.
Linia de întârziere poate fi realizată fie utilizând cablul coaxial, fie o linie de întârziere
cu SAW. Întârzierea dată de buclă este proiectată să fie mai mică decât durata minimă a
impulsurilor recepţionate de la radarul care trebuie să fie neutralizat prin bruiaj, iar o
valoare tipică pentru aceasta este de 150...250 ns, care include şi întârzierea de
12...20 ns datorată buclei cu TWT.
Nivelul maxim al semnalului recirculat este determinat de limita pentru care
apare funcţionarea în saturaţie a TWT. O funcţionare stabilă apare în momentul în care
câştigul TWT este egal cu suma pierderilor determinate de linia de întârziere şi de
celelalte elemente componente ale buclei. Dacă bucla de memorie recirculă semnalul
de intrare în starea sa de funcţionare normală, atunci caracteristica de transfer a TWT
nu dă posibilitatea amplificării în buclă a zgomotelor şi a semnalelor nedorite. În
absenţa unui semnal de intrare, bucla de memorie este susceptibilă de a captura
zgomotul determinat de eşantioanele recirculate, fapt care poate provoca uneori
intrarea în saturaţie a TWT. Dacă la intrare este prezent un semnal, recircularea
zgomotului tinde să fie inhibată de suprimarea câştigului, inerentă funcţionării TWT.
Pentru a elimina acest dezavantaj, atunci când la intrare nu este prezent nici un semnal,
bucla de memorie este scoasă din circuit fie prin decuplarea TWT buclei, fie prin
deschiderea comutatorului memoriei. Pentru prevenirea pătrunderii zgomotului atunci
când semnalul de intrare este recirculat, TWT trebuie optimizat în sensul îmbunătăţirii
caracteristicii de suprimare a câştigului şi prin luarea în calcul a unor măsuri care să
aibă ca efect limitarea câştigului sau coeficientului său de zgomot în banda
frecvenţelor de lucru (cu alte cuvinte, este realizat astfel un acord dinamic).
Caracteristicile generatorului de bruiaj prezentat în Fig.3.14 au tendinţa de a fi
limitate de modul de implementare sau structurare a buclei de memorie. O configuraţie
alternativă la cea standard utilizează plasarea TWT nu în bucla de memorie, ci în serie
cu linia de întârziere, fapt care permite optimizarea parametrilor buclei de memorie,
dar cu dezavantajul că pentru a obţine câştigul dorit, este necesară prezenţa unui TWT
driver suplimentar.
146
Atacul electronic
Pentru asigurarea memorării semnalului de intrare într-un sistem de DEA poate

fi utilizată şi o memorie digitală de RF (Digital Radio Frequency Memory, DRFM)
care elimină o mare parte din deficienţele inerente buclelor de memorie de microunde.
Suplimentar, o DRFM asigură posibilitatea memorării, independent de durata de
stocare, elimând astfel orice posibilitate de alterare a semnalului de intrare datorată
timpului de întârziere. Astfel, pot fi stocate simultan mai multe semnale, iar semnalul
repetat poate fi generat la comandă. De asemenea, se poate replica şi în cazul
semnalelor de intrare cu compresia impulsurilor şi a celor modulate în fază pe durata
impulsului, însă pot fi introduse în semnalul de răspuns şi deplasări în frecvenţă
(echivalentul deviaţiilor de frecvenţă Doppler) ale oscilatorului de referinţă de la
intrare. Natural, în cazul utilizării unei DRFM memorarea eşantioanelor semnalului
recepţionat trebuie făcută în condiţiile respectării teoremei eşantionării, iar acest
concept de procesare presupune existenţa unui oscilator de referinţă a cărui frecvenţă
coincide cu frecvenţa centrală a semnalului (practic, semnalul de la oscilatorul de
referinţă şi o copie defazată a acestuia cu 900 sunt amestecate cu semnalul de intrare,
iar ieşirea filtrată este memorată sub forma componentelor din banda de bază, în fază
şi respectiv, în cuadratură).
În general, un dispozitiv DRFM standard este format din dispozitive numerice
de memorie cu acces aleator (RAM) de mare viteză. Mărimea memoriei depinde de
durata maximă a impulsurilor memorate, iar frecvenţa de eşantionare este determinată
de banda de frecvenţe instantanee necesară. Tipic, o DRFM are o bandă de frecvenţe
instantanee de 400 MHz, o gamă de acord cuprinsă între 5,4...5,9 GHz, o gamă
dinamică de maxim –30 dBm şi respectiv, pot memora impulsuri cu o durată în
intervalul 100 ns...27 µs etc.
3.5.2 Tehnici de înşelare în distanţă
Înşelarea sau deviaţia în distanţă bazată pe utilizarea conceptului RGPO

(Range Gate Pull-Off, poartă variabilă în distanţă) reprezintă o tehnică de EA de
înşelare de bază, utilizată masiv împotriva radarelor care permit realizarea urmăririi
automate în distanţă (în esenţă, un asemenea sistem radar utilizează de regulă, doi
strobi de urmărire decalaţi în timp, care se suprapun peste semnalul-ecou de la ţintă.
Strobii sunt deplasaţi dinamic de către sistemul automat de urmărire în distanţă pe
baza estimării în viteză a poziţiei viitoare a ţintei. În afara semnalelor-ecou care sunt
recepţionate pe durata strobilor, toate celelalte semnale sunt rejectate etc.).
Utilizând tehnica GRPO, generatorul de bruiaj de înşelare repetă iniţial
impulsul radar recepţionat, cu o întârziere minimă. Astfel, etajul de reglare automată a
amplificării asignat radarului-victimă se calează pe semnalul de bruiaj care este mai
puternic, reducând astfel sensibilitatea acestuia faţă de semnalul real. Ulterior,
generatorul de bruiaj de înşelare va începe să introducă o întârziere crescătoare în
semnalul repetat şi prin urmare, sistemul de urmărire în distanţă al radarului va urmări
semnalul de bruiaj şi treptat, se va deplasa de pe direcţia ţintei reale.
În altă ordine de idei, aceste informaţii eronate privind distanţa la ţinta reală pot
determina apariţia unor erori semnificative în funcţionarea sistemelor de arme (tunuri
şi sisteme SAM etc.) ale inamicului, aceasta deoarece evaluarea unghiului de lansare de
la sol este puternic dependentă de distanţa la ţintă determinată de radar. Totuşi,
147
sistemele de urmărire unghiulară ale radarului continuă să menţină axa sistemului de

antene îndreptată în direcţia ţintei, iar această informaţie unghiulară este suficientă
pentru realizarea procesului de dirijare (spre exemplu, în cazul unei dirijări semiactive)
şi în consecinţă, tehnica RGPO nu este suficientă pentru a cauza şi pierderea însoţirii
în coordonte unghiulare. Prin urmare, la marea majoritate a sistemelor de DEA,
metoda RGPO este combinată cu alte tehnici specifice de înşelare unghiulară, acestea
aplicându-se fie pe întreg parcursul ciclului RGPO, fie numai după ce întârzierea
introdusă începe să crească.
După ce s-a realizat întreg ciclul de întârziere, repetorul este oprit, iar radarul
victimă va începe să parcurgă un nou ciclu de achiziţie a ţintei. Dacă vitezele
unghiulare ale ţintelor sunt mari sau dacă s-a realizat şi înşelarea unghiulară, atunci
radarul trebuie să reia procesul de căutare în distanţă şi în coordonate unghiulare
pentru a prinde din nou ţinta. În general, în timpul procedurii de reachiziţie a ţintei de
către radar, toate informaţiile anterioare despre aceasta sunt pierdute.
Un dezavantaj major al generatoarelor de bruiaj de tip repetor standard cu
RGPO constă în existenţa unei întârzieri inerente datorate liniei de transmisie, precum
şi TWT. Această întârziere (de regulă, cuprinsă între 50...100 ns) poate oferi însă
posibilitatea urmăririi semnalului-ecou real în locul semnalelor false prin utilizarea
unor tehnici specifice de urmărire după frontul crescător al semnalelor în impuls.
Totuşi, în anumite condiţii, este posibil ca tehnica RPGO să poată fi utilizată şi pentru
neutralizarea sistemelor radar cu urmărire după frontul crescător al impulsului, dar în
acest caz este necesară anticiparea sosirii impulsului radar (în esenţă, radarul va
utiliza un cod specific pentru frecvenţa de repetiţie considerată relativ stabilă, astfel
încât ciclul repetorului să poată fi iniţializat pe baza impulsului radar recepţionat
anterior) şi respectiv, memorarea acestuia pe durata unei perioade de repetiţie (pentru
o capacitate de stocare mare, este necesară fie utilizarea unei DRFM, fie a unor VCO
(Voltage Controlled Oscillator, oscilator comandat în tensiune). În cazul utilizării unui
VCO, sistemul de DEA este referit în literatura de specialitate ca şi generator de bruiaj
de tip transponder etc.).
O altă formă consacrată de bruiaj de înşelare în distanţă care poate fi utilizată cu
succes împotriva radarelor cu PRF variabilă constă în executarea bruiajului de
acoperire. În acest caz, se emite un impuls de bruiaj de durată relativ mare, impuls
care este iniţiat de impulsul radar anterior şi care are durata suficient de mare pentru a
acoperi orice variaţie a PRF.
3.5.3 Tehnici de înşelare în coordonate unghiulare
Conform referinţei bibliografice [31], se cunoaşte faptul că pentru a fi eficient,

un sistem de DEA trebuie să utilizeze ambele tehnici de înşelare, în distanţă şi
respectiv, în coordonate unghiulare.
În comparaţie cu tehnicile de înşelare în distanţă care sunt într-o mare măsură
independente de sistemul radar-victimă, tehnicile de înşelare unghiulare trebuie să fie
adaptate la specificul fiecărui echipament radar. În general, pentru marea majoritate a
generatoarelor de bruiaj de înşelare, în timp ce în sistemul de urmărire în distanţă al
radarului-victimă sunt procesate informaţii false, sistemul de urmărire în coordonate
unghiulare continuă să furnizeze informaţii precise, eventual acestea fiind alterate în
148
Atacul electronic
momentul când strobii de distanţă ai radarului au fost capturaţi (practic, s-a parcurs
întreg ciclul RGPO), după care sistemul de DEA este oprit.
Procesul de reachiziţie a ţintei în domeniul distanţei este relativ rapid (de
ordinul ms) dacă radarul se află îndreptat în direcţia ţintei reale. De aceea, o dată cu
aplicarea RGPO este necesară şi aplicarea tehnicilor de înşelare în coordonate
unghiulare, efectul fiind acela al măririi considerabile a timpului de reîmprospătare a
informaţiilor despre ţintă necesar în acest caz (practic, reachiziţia ţintei ar trebui
efectuată în ambele domenii-distanţă şi unghi, evident în această perioadă de timp
radarul fiind inactiv).
O metodă standard de determinare automată a coordonatelor unghiulare implică
utilizarea unui fascicol care realizează o explorare conică rapidă în jurul ţintei (radar
de urmărire cu explorare conică, Fig.3.15). Atunci când amplitudinea semnalului care
modulează semnalul de la ţintă este nulă, axul antenei este poziţionat exact în direcţia
ţintei. Prin urmare, amplitudinea modulaţiei indică mărimea erorii unghiulare, iar faza
relativă a acestei modulaţii indică sensul erorii în timp. În acest caz, bruiajul de
înşelare implică introducerea unei modulaţii de amplitudine în semnalul repetat şi a
cărui frecvenţă coincide cu frecvenţa de explorare conică a radarului, iar faza sa este
defazată cu 1800 relativ la faza modulaţiei indusă în semnalul ecou al ţintei.
a) CRT-1M (România) b) S-125 Neva (Rusia)

Fig.3.15: Exemple de sisteme radar de urmărire cu explorare conică
Un alt tip de sistem radar standard pentru determinarea erorii unghiulare

denumit şi sistem de urmărire monoimpuls (Fig.3.16), elimină o mare parte din
dezavantajele radarelor de urmărire cu rotire secvenţială. Spre exemplu, în cadrul unui
sistem monoimpuls cu compararea amplitudinilor sunt generate în spaţiu mai multe
fascicole, unde fiecare fascicol conţine doi lobi şi este decalat faţă de fascicolul
adiacent. Extragerea informaţiei unghiulare se bazează pe compararea puterii sau
amplitudinilor semnalelor recepţionate prin intermediul a două fascicule adiacente,
eroarea de urmărire unghiulară fiind prezentă în momentul în care apare o diferenţă
nenulă între acestea.
149
Fig.3.16: Principiul de funcţionare al radarului monoimpuls
Tehnicile de bruiaj utilizate împotriva radarelor monoimpuls se împart în două

mari clase, fiind bazate pe:
• imperfecţiunile de proiectare ale sistemelor radar monoimpuls
Aceste imperfecţiuni sunt exploatate eficient prin utilizarea bruiajului de tip
imagine şi respectiv, a bruiajului cu polarizare încrucişată care inversează sensul
semnalului de eroare unghiulară format de discriminatorul unghiular al sistemului
radar monoimpuls;
• utilizarea unor surse sau emiţătoare de bruiaj multiple
Obiectivul utilizării mai multor surse de bruiaj constă în distorsionarea AOA al
undei electromagnetice la antena monoimpuls, astfel încât fie sistemul monoimpuls
este forţat să se îndrepte pe o direcţie diferită de cea a ţintei reale, fie este introdusă o
modulaţie parazită în sistemul de urmărire automată, determinând astfel întreruperea
procesului de urmărire.
În acest ultim caz, tehnicile de neutralizare utilizate împotriva radarului
monoimpuls presupun utilizarea bruiajului de licărire (blinking jamming) care este o
formă de bruiaj necoerent cu surse multiple dispersate spaţial, astfel încât antena
radarului va executa o deplasare între aceste surse de bruiaj (parametrul critic al
acestui tip de bruiaj este rata de comutare a surselor de bruiaj sau rata de licărire,
funcţie de care se poate obţine eroarea maximă de urmărire, cu valori tipice în
intervalul 0,1...10 Hz); bruiajului în formaţie iar în acest caz, două sau mai multe
avioane sau alte surse de bruiaj (momeli sau relectori dipoli) sunt localizate în
interiorul fascicolului CAD al radarului de urmărire monoimpuls, în aceeaşi celulă de
distanţă. Dacă semnalele de bruiaj sunt sincronizate să sosească simultan (în interiorul
unei celule de rezoluţie de distanţă) şi dacă sunt suficient de puternice în raport cu
semnalul util, atunci ţintele reale sunt ascunse în planul radarului de urmărire şi
respectiv, bruiajului încrucişat (cross-eye jamming) care este o formă de bruiaj axată
pe neutralizarea radarelor pe baza reflexiilor multiple de la pământ, în sensul creerii
unui nul interferometric în planul unghiului de înălţare al acestora. Suplimentar, acest
tip de bruiaj poate fi generat şi în cazul în care concomitent cu iluminarea directă a
radarului-victimă, este iluminată şi suprafaţa pământului, astfel încât instalaţia de
urmărire unghiulară să capteze spotul electromagnetic terestru etc.
150
Atacul electronic
Şi în final, se poate afirma că cea mai complicată procedură de neutralizare prin

bruiaj de înşelare în coordonate unghiulare este cea a radarelor monoimpuls
comparativ cu cea a radarelor cu explorare conică, fapt care a justificat pe deplin
utilizarea masivă a tehnicilor monoimpuls în cadrul radarelor (standard de tip 2D) de
urmărire integrate spre exemplu, în arhitectura sistemelor de apărare aeriană.
3.5.4 Tehnici de înşelare în viteză unghiulară
Radarele moderne (radarele Doppler, radarele în CW etc.) utilizează unele

moduri de funcţionare coerente care le permit acestora să distingă ţintele reale pe
fondul reflexiilor de la diferite obiecte terestre (background clutter) pe baza folosirii
efectului Doppler relativ.
Din punct de vedere al componentei de EA relativ la un radar Doppler,
semnificativ este etajul de detecţie finală care presupune utilizarea unui filtru de bandă
îngustă (spre exemplu, cu o lăţime de bandă cuprinsă între 50...500 Hz) care este
adaptat spectrului de viteze al unei ţinte mobile reale. Acest mod specific de procesare
a informaţiei într-un radar Doppler îi conferă acestuia o protecţie naturală împotriva
bruiajului de zgomot, aceasta deoarece se cunoaşte că densitatea spectrală de putere
asignată acestui tip de bruiaj este situată în jurul la 5...10% din frecvenţa purtătoare a
semnalului de sondaj. Prin urmare, pentru neutralizarea prin bruiaj a acestui tip de
radar, este preferată utilizarea bruiajului de imitare. Practic, un sistem de DEA trebuie
să fie capabil să concentreze o cantitate suficientă de energie în banda îngustă a unui
filtru Doppler, realizând astfel un optim din punct de vedere al densităţii spectrale de
putere disponibilă la un moment dat.
Metoda de înşelare în viteză utilizată de marea majoritate a sistemelor de DEA
constă în generarea şi repetarea unor replici deplasate în frecvenţă Doppler ale
semnalului radar incident. Deplasarea în frecvenţă este astfel programată ca iniţial,
frecvenţa semnalului repetat să fie dispusă în interiorul benzii de trecere a filtrului
Doppler. În continuare, semnalul de bruiaj este deplasat în frecvenţă către frecvenţa
Doppler corespunzătoare răspunsului maxim al sistemului de urmărire al radarului,
urmând ca generatorul de bruiaj de imitare să fie decuplat, forţând astfel sistemul de
urmărire în viteză să se caleze pe ţinta falsă asignată deplasării finale în frecvenţă
Doppler. Această formă de înşelare în viteză este referită în literatura de specialitate ca
şi metoda VGPO (Velocity Gate Pull-Off, poartă variabilă în viteză) şi după cum
sugerează şi denumirea sa, este eficientă împotriva radarelor care utilizează sisteme de
urmărire în viteză (adică, sisteme de reglare cu buclă de urmărire şi control automat al
frecvenţei Doppler). De asemenea, trebuie amintit şi faptul că această tehnică de
înşelare este perfect compatibilă cu metoda de înşelare în distanţă RGPO şi respectiv,
cu metodele de înşelare în coordonate unghiulare.
Prin utilizarea combinată (simultană) a metodei VGPO cu metoda RGPO şi
respectiv, cu înşelarea în coordonate unghiulare, sistemul (avansat) de DEA asigură ca
radarul-victimă să nu mai poată fi capabil să rejecteze semnalul de bruiaj prin
intermediul filtrării Doppler (Fig.3.17). În particular, utilizarea VGPO este eficientă şi
împotriva radarelor de urmărire (în impulsuri sau CW) care folosesc filtre Doppler
(denumite şi porţi în viteză, Speed Gates, SG) în buclele lor de urmărire unghiulară.
151
Fig.3.17: Arhitectura generală a unui generator de bruiaj de înşelare avansat
În general, sistemele de DEA dedicate neutralizării radarelor Doppler trebuie să

aibă şi abilitatea de a depăşi o serie de teste sau protecţii suplimentare specifice.
Astfel, în cazul radarelor Doppler cu blocare de acceleraţie în bucla de urmărire în
viteză este calculată prin diferenţierea semnalului de ieşire a buclei respective,
acceleraţia ţintei. Dacă este detectată o valoare anormală a acestei acceleraţii (spre
exemplu, un salt de acceleraţie sau o valoare peste limitele uzuale etc.), atunci
semnalul aferent este rejectat din bucla de urmărire. Un alt test care de regulă este
utilizat în cazul radarelor Doppler cu funcţionare în impulsuri, se referă la verificarea
concordanţei dintre viteza ţintei calculată prin prisma efectului Doppler şi cea obţinută
prin diferenţierea ieşirii canalului de urmărire automată în distanţă. Dacă acest test nu
este trecut, semnalul aferent este rejectat.
În literatura de specialitate [37], [44], este indicată o gamă largă de metode de
implementare a unor sisteme de DEA capabile să realizeze o deplasare falsă în
frecvenţă Doppler în cadrul semnalului repetat. Astfel, una din cele mai uzuale metode
se referă la utilizarea unui sistem modulator cu bandă laterală unică pentru a genera
semnalul de răspuns dorit (şi a suprima astfel purtătoarea). O altă metodă de generare a
translaţiei de frecvenţă se referă la utilizarea modulaţiei de fază sau a metodei de tip
serodyn-ă. Principiul acestei metode se bazează pe faptul că, dacă un semnal poate fi
modulat cu o rată liniară de variaţie a fazei, atunci rezultatul este acela al obţinerii unei
deplasări de frecvenţă constantă. Suplimentar, nivelul purtătoarei poate fi suprimat cu
20...40 dB sub nivelul semnalului translatat. Spre exemplu, o metodă standard pentru a
serodyn-a semnalul repetat poate utiliza un TWT cu rol de amplificare în putere din
structura DEA indicată în Fig.3.14 prin aplicarea unei tensiuni de tip pieptene liniară
pe spirala acestuia etc.
În altă ordine de idei, evoluţia rapidă înregistrată în ultima perioadă de timp în
plan tehnologic şi mai ales, în domeniul tehnicilor avansate de procesare (spaţială,
spectrală etc.) a semnalului radar a permis dezvoltarea unor sisteme radar digitale (în
general, de tip 3D) cu o robusteţe accentuată la acţiunea factorilor perturbatori (bruiaj,
152
Atacul electronic
zgomot etc.) şi implicit, mult mai greu de

neutralizat prin intermediul procedurilor
standard de DEA. Spre exemplu în cazul unui
radar modern de urmărire care utilizează (în
mod curent) o reţea de antene fazate, este
posibilă urmărirea simultană a mai multor
ţinte (spre exemplu, până la aproximativ 100
de ţinte în cazul radarului 3D din compunerea
sistemului rusesc SAM S-300PMU etc.)
datorită faptului că acesta este capabil să
genereze un număr suficient de ridicat de
fascicule CAD controlabile independent (de
regulă, în unghi de înălţare) şi prin urmare, cerinţele din perspectiva unui sistem de
DEA sunt în acest caz mult mai ridicate şi în special, din perspectiva realizării unui
management adecvat al resurselor de bruiaj disponibile etc.
3.5.5 Ecuaţia bruiajului de tip repetor
Conform referinţei bibliografice [37], unul din cei mai importanţi factori
necesar a fi luaţi în calcul în proiectarea unui generator de bruiaj de tip repetor se
referă la raportul dintre nivelul semnalului de înşelare repetat şi nivelul semnalului
radar (util) reflectat, raport măsurat la intrarea instalaţiei de recepţie a radarului-
victimă. Acest raport bruiaj-semnal util (pe scurt, JSR) trebuie să fie cuprins în
general, între 7 dB şi 10 dB pentru a permite generatorului de bruiaj să captureze
buclele de urmărire ale radarului. Această cerinţă poate fi translatată sub forma unui
câştig al repetorului şi respectiv, putere de ieşire a repetorului specificate.
Pentru a calcula JSR la intrarea instalaţiei de recepţie a unui radar, se va obţine
pentru început expresia semnalului de bruiaj repetat. Semnalul radar recepţionat la
intrarea generatorului de bruiaj de tip repetor (PJR) este de forma:
PT GT λ 2GJR
PJR = , (3.49)
( 4πR ) L p
2
unde GJR este câştigul antenei de recepţie a generatorului de bruiaj de tip repetor; Lp
este un coeficient de pierderi (potrivire) datorită posibilelor diferenţe dintre polarizarea
radarului şi a generatorului de bruiaj (dar poate îngloba şi alte tipuri de pierderi); PT GT
este ERP asignată radarului şi respectiv, R este distanţa dintre radar şi generatorul de
bruiaj (ţintă).
În mod similar, semnalul de bruiaj repetat la intrarea instalaţiei de recepţie a
radarului-victimă (PRJ) este de forma:
PT GT2GJR GJT Ge λ 4
PRJ = , (3.50)
( 4πR )4 L2p
153
unde GJT este câştigul antenei de emisie a repetorului şi respectiv, Ge este câştigul în
amplificare total al repetorului minus pierderile, altele decât cele datorate polarizării
(sau câştigul electronic).
Puterea semnalului radar util reflectat de către ţintă este de forma:
PT GT2 σλ 2
PR = , (3.51)
( 4π )3 R 4
unde σ este RCS a ţintei vizate, iar pierderile comune cu semnalul de bruiaj repetat nu
sunt indicate în mod explicit.
În consecinţă, expresia JSR sau aşa-numita ecuaţie a bruiajului de tip repetor se
obţine de forma:
PRJ GJR G JT Ge λ 2
JSR = = , (3.52)
PR 4πσL2p
care după cum se şi aştepta, este independentă de distanţă.

În continuare, dacă se notează cu σ e = JSR ⋅ σ, şi care exprimă RCS
echivalentă a ţintei din perspectiva repetorului, atunci câştigul repetorului poate fi
calculat ca fiind:
4πσ e L2p
GREP = GJR GJT Ge = , (3.53)
λ2
expresie care este similară cu cea care exprimă suprafaţa efectivă de recepţie a unei
antene (sau aşa-numita ecuaţie fundamentală a antenelor). Suplimentar, semnalul
repetat este uneori comutat sau trecut printr-un circuit de tip poartă la o rată ridicată
pentru a preveni fenomenul de autooscilaţie care poate contribui la scăderea puterii
medii a semnalului generatorului de bruiaj. Pentru un generator de bruiaj de tip repetor
cu poartă şi care are un ciclu de funcţionare β ≤ 1, câştigul acestuia devine:
4πσ e L2p
GREP = . (3.54)
λ 2β 2
Puterea de ieşire a repetorului (PREP) poate fi determinată prin înmulţirea PJR cu

câştigul electronic al repetorului (Ge), de forma:
PT GT λ 2GJR Ge
PREP = PJR ⋅ Ge = . (3.55)
( 4πR )2 L p
154
Atacul electronic
Dacă în relaţia (3.55) se substituie expresia câştigului electronic Ge obţinută din

relaţia (3.53), atunci o altă relaţie alternativă pentru calculul puterii de ieşire a
repetorului este una de forma:
PT GT σ e L p
PREP = PJR ⋅ Ge = . (3.56)
4πR 2GJT β 2
Pentru o înţelegere cât mai exactă a semnificaţiei ecuaţiei bruiajului de tip

repetor în continuare, este utilă prezentarea următoarei aplicaţii specifice de EW:
q aplicaţie: să se reprezinte grafic semnalele recepţionate de un radar supus
acţiunii bruiajului de tip repetor ca o funcţie de distanţa dintre radar şi generatorul de
bruiaj. Se cunosc caracteristicile de semnal ale radarului şi generatorului de bruiaj. De
asemenea, să se reprezinte grafic semnalul de intrare al repetorului, semnalele de
bruiaj recepţionate la intrarea instalaţiei de recepţie a radarului pe lobul principal şi cel
secundar şi respectiv, semnalul radar util reflectat de la o ţintă cu suprafaţa efectivă de
reflexie de 5 m2. În final, să se calculeze aliniamentul de decuplare (sau aşa-numita
distanţă de ardere) a generatorului de bruiaj de tip repetor (adică, distanţa de la care se
asigură un JSR ≥ 1).
Date iniţiale:
• parametrii sistemului radar: puterea (de vârf/impuls) emisă de radar, PT în
[kW]; câştigul antenei radarului (pe direcţia de radiaţie maximă), GT în [dB]; câştigul
antenei radarului în direcţia lobilor secundari, GSL în [dBi]; lungimea de undă de
lucru, λ în [m]; RCS echivalentă a ţintei vizate, σe în [m2];
• parametrii generatorului de bruiaj de tip repetor: puterea (de vârf/impuls) a
generatorului de bruiaj, PJ în [kW]; câştigul antenei de recepţie a generatorului de
bruiaj, GJR în [dB]; câştigul antenei de emisie a generatorului de bruiaj, GJT în [dB];
pierderile generatorului de bruiaj, Lp în [dB]; ciclul de funcţionare al generatorului de
bruiaj, β.
Pentru aplicaţia curentă au fost utilizate următoarele valori efective ale
parametrilor prezentaţi anterior: PT = 200 kW; GT = 37 dB; GSL = 0 dBi; λ = 0,1 m; σe
= 50 m2; PJ = 500 W (max); GJR = 10 dB; GJT = 10 dB; Lp = 3 dB; β = 1.
P1) se determină puterea semnalului radar util reflectat de către ţintă (PR) cu
ajutorul relaţiei (3.51);
P2) se determină puterea semnalului radar recepţionat la intrarea generatorului
de bruiaj de tip repetor (PJR) cu ajutorul relaţiei (3.49);
P3) se determină câştigul electronic asignat generatorului de bruiaj (Ge) cu
ajutorul relaţiei (3.53);
P4) se determină puterea semnalului de bruiaj repetat la intrarea instalaţiei de
recepţie a radarului-victimă, pe lobul principal (PRJ) cu ajutorul relaţiei (3.50);
P5) se determină puterea semnalului de bruiaj repetat la intrarea instalaţiei de
SL
recepţie a radarului-victimă, pe lobul secundar ( PRJ ) cu ajutorul relaţiei (3.50)
155
modificate în sensul că nivelul de putere iniţial PRJ este multiplicat suplimentar cu

G
raportul α = SL , adică PRJ SL
= αPRJ ;
GT
P6) se trasează grafic dependenţele cerute (Fig.3.18).
Fig.3.18:Dependenţele grafice specifice aplicaţiei dezvoltate
În consecinţă, pe baza dependenţelor grafice ilustrate în Fig.3.18, în procesul de

analiză a interacţiunii generator de bruiaj de tip repetor-radar se poate obţine astfel o
primă estimare a valorii aliniamentului de decuplare a generatorului de bruiaj de tip
repetor, valoare care în acest caz este de aproximativ 1 Km.
Pentru detalii suplimentare privind ecuaţia bruiajului de tip repetor şi
dezvoltările potenţiale ale acesteia în rezolvarea unor aplicaţii specifice de EW, poate
fi consultată referinţa bibliografică [54].
3.6 Sisteme de atac electronic moderne
Cele mai multe dintre sistemele de EA curente în tehnologie avansată sunt

proiectate pentru a acoperi ameninţările reprezentate atât de radarele cu funcţionare în
impulsuri, cât şi de cele în CW. Suplimentar, densitatea ridicată a ameninţărilor
prezente la un moment dat impune cu necesitate existenţa unei structuri computerizate
capabile să realizeze o alocare eficientă (gestionare) a resurselor de bruiaj (de regulă,
limitate) disponibile în cadrul unui sistem de EW.
Pentru o bună înţelegere a arhitecturii de bază a unui sistem de EA modern, în
Fig.3.19 este indicată arhitectura de principiu a sistemului de EA dispus la bordul unui
156
Atacul electronic
avion specializat de EW (B-1A). Acest sistem de EA este proiectat pentru a contracara

acţiunea rachetelor din clasa SAM, tunurilor antiaeriene şi radarelor pentru controlul
focului din cadrul sistemelor de rachete AAM, precum şi pentru a neutraliza prin bruiaj
de zgomot radarele de interceptare terestră şi pe cele de alarmare timpurie.
Fig.3.19: Arhitectura de principiu a unui sistem de EA modern
Sistemul de EA ilustrat mai sus este destinat pentru detectarea, clasificarea şi

identificarea ameninţărilor radar şi pentru generarea în mod automat a bruiajului de
răspuns împotriva ameninţărilor cu grad de prioritate ridicată. În general, părţile
funcţionale de bază ale unui asemenea sistem de EA modern sunt următoarele:
• senzorii de ES care interceptează şi dezvoltă atributele caracteristice ale
ameninţărilor detectate (adică, PWD-urile);
• procesorul de semnal care filtrează datele recepţionate pentru a determina
caracteristicile asignate fiecărei ameninţări;
• microprocesorul specializat care compară datele ameninţărilor cu cele
memorate într-o bibliotecă de ameninţări (anterior structurată pe baza tehnicilor de tip
SIGINT) şi stabileşte răspunsul prioritar la fiecare ameninţare detectată;
• generatorul de metode care translatează răspunsul prioritar într-o modulaţie
adecvată aplicată la emiţătorul (emiţătoarele) de bruiaj;
• logica bruiajului care acţionează în calitate de sistem de control în sensul că
aceasta comută o matrice pentru a selecta emiţătorul de bruiaj cel mai potrivit,
comandă orientarea unor antene din cadrul reţelei de antene fazate spre o anumită
direcţie şi selectează sectorul pentru executarea bruiajului;
• emiţătoarele şi antenele de bruiaj care realizează acoperirea benzilor de
bruiaj de interes.
157
Programarea microprocesorului specializat în scopul angajarii unei misiuni

specifice de EA este fundamentală în optimizarea utilizării resurselor de bruiaj
disponibile la un moment dat. De asemenea, capacitatea sa de reprogramare previne
apariţia fenomenului de uzură morală a sistemului de EA, în sensul că îi permite
acestuia să facă faţă unor noi game de ameninţări inteligente care pot aparea în câmpul
de luptă. Suplimentar, acesta oferă şi o soluţie în timp real pentru problema complexă
a alocării resurselor de bruiaj ale sistemului de EA în domeniul spaţial, temporal,
spectral sau de amplitudine.
Un alt aspect critic care condiţionează proiectarea echipamentelor moderne de
EA se referă la gestiunea resurselor de bruiaj, în sensul elaborării unei strategii
adecvate pentru distribuţia puterii de bruiaj disponibilă (şi limitată), totul în ideea
obţinerii unui grad de protecţie dorit, dictat practic de cerinţele misiunii de îndeplinit.
Arhitectura de gestionare a resurselor de bruiaj variază foarte mult de la un proiectant
la altul şi este dependentă de cerinţele misiunii de EW, cantitatea de mijloace de bruiaj
disponibile, de caracteristicile platformei purtătoare etc. Spre exemplu, tehnicile de
gestiune a puterii încorporate în cadrul sistemului de EA descris anterior includ
controlul în domeniul temporal, spectral, spaţial şi de amplitudine. Cea mai critică
cerinţă este cea în domeniul temporal şi aceasta presupune atribuirea unui număr de
ferestre de bruiaj, aproximativ câte una la fiecare ameninţare radar prioritară, şi a
căror lăţime este de ordinul a 10% din PRF a impulsurilor radar recepţionate.
În altă ordine de idei, în cadrul acestui sistem de EA puterea efectivă de bruiaj
(Effective Radiated Power, ERP) concentrată asupra radarului-victimă este radiată prin
utilizarea unui sistem de antene directive. Aceste antene sunt îndreptate în direcţia
radarului-victimă pe durata ferestrei de bruiaj, direcţia proprie asociată fiecărei ferestre
de bruiaj fiind determinată prin măsurarea DOA pentru fiecare impuls radar
interceptat. Prin urmare, DOA este necesar ca şi parametru de sortare şi devine un
element-cheie în cadrul procedurii de optimizare în domeniul spaţial al generatorului
de bruiaj. În general, pentru domeniul de frecvenţă radar sunt utilizate reţelele de
antene fazate care formează fascicule multiple, iar pentru benzile joase de frecvenţă
sunt preferate antenele cu sector de iluminare fix. Suplimentar, viteza de comutare a
acestor sisteme de antene în orice direcţie, în interiorul volumului propriu de acoperire,
este de ordinul µs.
Controlul în domeniul puterii sau de amplitudine este realizat în cadrul acestui
sistem modern de EA prin intermediul unui calculator specializat care evaluează
cantitatea de ERP necesară pentru a acoperi sau îneca semnalul-ecou de la un avion.
Practic, acest lucru este realizat cu ajutorul unui tabel (pre)memorat în acesta şi care
exprimă dependenţa RCS a avionului respectiv funcţie de unghiul de vizare şi de
frecvenţă. Dacă această informaţie este combinată cu cea referitoare la DOA asignată
radarului-victimă, atunci se poate determina valoarea ERP necesar a fi emisă de
sistemul de EA pentru funcţionarea sa în regim de autoprotecţie.
În sinteză, subsistemul de gestiune a resurselor de bruiaj (Fig.3.20) din cadrul
sistemului de EA integrat pe platforma aerienă B-1A determină prioritatea relativă
pentru fiecare ameninţare interceptată, momentul de timp la care fiecare radar trebuie
să fie bruiat, unghiul fasciculului CAD spre radar, nivelul de putere optim şi respectiv,
tipul de bruiaj adecvat fiecărei ameninţări în parte.
158
Atacul electronic
Fig.3.20: Un exemplu de gestionare a resurselor de bruiaj în cadrul

unui sistem modern de EA
Conform referinţei bibliografice [31], în diagrama ilustrată grafic mai sus

fiecare ∆ reprezintă un radar cu o prioritate ridicată de ameninţare (spre exemplu, un
radar utilizat în cadrul unui sistem de tip SAM), × reprezintă un radar de supraveghere
sau cercetare cu prioritate scăzută, în timp ce − indică prezenţa unui emiţător în CW.
Pătratele şi dreptunghiurile mici arată faptul că sistemul de EA are asignat un generator
de bruiaj pentru fiecare emiţător care constituie o ameninţare. Linia din partea
inferioară a diagramei arată cum reacţionează sistemul de EA la apariţia unui radar cu
prioritate ridicată de ameninţare şi anume, prin generarea unui bruiaj de tip CW până
în momentul determinării parametrilor specifici ameninţării. Dreptunghiul vertical
(linia 4) indică faptul că radarul-ameninţare este cu salt de frecvenţă într-o bandă
îngustă şi că sistemul de EA utilizează un bruiaj de tip ochit. Un alt radar (linia 2) este
cu salt de frecvenţă într-o bandă largă şi prin urmare, sistemul de EA reacţionează cu
un bruiaj de tip repetor pentru a asigura conservarea puterii generatorului de bruiaj.
Sistemul de EA continuă să bruieze radarul-victimă (linia 7) chiar dacă nu mai sunt
recepţionate impulsuri de la acesta şi practic, prin acest fapt se asigură că absenţa
impulsurilor nu este o anomalie de moment. Ulterior, sistemul concluzionează că acest
radar a fost decuplat sau se află la o distanţă mare şi prin urmare, generatorul de bruiaj
asignat ameninţării respective este decuplat etc.
În altă ordine de idei, acest sistem modern de EA trebuie să fie capabil să
neutralizeze prin bruiaj radare în impulsuri, în CW, Doppler, Doppler în impulsuri şi
respectiv, cu agilitatea frecvenţei. Ca şi în cazul sistemului de EA descris în Fig.3.19,
tehnicile avansate de gestiune a resurselor de bruiaj vehiculate în cadrul unui generator
de bruiaj de autoprotecţie în tehnologie avansată (Advanced Self- Protection Jammer,
ASPJ) trebuie să facă faţă unui mediu din ce în ce mai dens de ameninţări. Spre
exemplu, parametrii tipici asignaţi ASPJ dispus pe platforma aeriană F-16, sunt
indicaţi sintetic, în Tabelul 3.1.
159
Tabelul 3.1
Parametrul Valori specifice
Acoperire în frecvenţă 0,7...18 GHz
Timpul de răspuns al sistemului 0,1...0,25 s
Receptor-procesor:
- gama dinamică 50 dB
- sensibilitatea -70 dBm
- rezoluţia 5 MHz
- lăţimea de bandă instantenee 1,44 MHz
- durata impulsului 0,1 µs (minim)
- alarma falsă 5/oră
în CW, impulsuri,
- posibilităţi de detecţie Doppler, cu agilitatea
frecvenţei
Generatorul de bruiaj:
- puterea de vârf 55…65 dBm
- precizia ± (0,5…20) MHz
- durata unui ciclu 5…10%
15…35 de semnale de
- capacitatea de bruiaj
bruiaj generate
- tipuri de bruiaj zgomot, de înşelare
Parametrii specifici unui ASPJ
Conform referinţei bibliografice [53], ameninţările electronice ale viitorului

ridică şi vor ridica pentru generaţia actuală de sisteme de EA o serie de probleme
complexe, dificil de rezolvat în contextul utilizării arhitecturilor de EA standard.
Principalele cerinţe ale căror soluţionare va determina o revizuire de profunzime a
structurii sistemelor de EA ale viitorului se referă la:
• ameninţările electronice în evoluţia lor curentă sunt extinse tot mai accentuat
spre gama undelor milimetrice (uzual, în jur de 30…40 GHz sau chiar mai sus până la
aproximativ 200 GHz), depăşind astfel posibilităţile de acoperire în frecvenţă ale
sistemelor de EA actuale;
• utilizarea agilităţii parametrilor de semnal în cadrul sistemelor moderne va
determina apariţia unor dificultăţi majore în ceea ce priveşte modalităţile concrete de
generare a bruiajului de imitare (din cadrul sistemelor de DEA);
• utilizarea pe scară largă a unor modalităţi avansate de procesare coerentă a
semnalelor radar (spre exemplu, radarul cu compresia impulsurilor, radarul cu salt de
frecvenţă de la impuls la impuls sau în general, radarele specifice radiolocaţiei de
înaltă rezoluţie (HRR) etc.) determină folosirea unor forme de undă EA de bruiaj cu un
grad ridicat de complexitate, totul în ideea neutralizării aportului de robusteţe generat
de utilizarea unor asemenea semnale complexe de sondaj;
• apariţia sistemelor LPI (Low Probablity of Intercept) care utilizează forme de
undă cu spectrul împrăştiat pentru a micşora detecţia acestora de către sistemele de ES,
complică în mod considerabil problematica sistemelor de EA actuale etc.
160
Atacul electronic
3.7 Suprimarea fizică a apărării
3.7.1 Rachete antiradiaţie
Rachetele antiradiaţie (Anti Radiation Missile, ARM) fac parte din categoria
rachetelor aer-sol sau aer-navă şi sunt utilizate pentru distrugerea fizică (componentă a
EA) a echipamentelor şi sistemelor electronice ale adversarului.
În general, aceste rachete utilizează următoarele procedee de dirijare:
• radiolocaţia pasivă: Shrike, Standard-Arm, Martel, Harm, Cormoran etc.;
• dirijate prin radio: Bull-Pap, AS-20, AS-30 etc.;
• dirijate prin TV: Condor, Martel etc.;
• inerţiale: Condor, Martel etc.
Avantajele utilizării ARM sunt următoarele: agilitatea acestora în orice condiţii
meteo; RCS mică, deci greu detectabile cu ajutorul radarului; viteze mari de zbor (mai
ales în cazul HARM); autonomie în procesul de dirijare (sunt rachete autodirijate, în
sensul că soluţia procesului de dirijare este obţinută exclusiv la bordul acesteia) etc.
Tabelul 3.2
Distanţa
Înălţimea
maximă de Viteza Platforma
Denumire de lansare
acţiune (Km/s) purtătoare
(Km)
(Km)
Standard-Arm (SUA) 80...100 1,1…1,2 3,5 F111, F4, F105
Shrike (SUA) 40 (>75) 1 3,5 F111, F4, F105
Nimrod, Tornado,
Martel (Franţa) 100...120 0,52 3,5
Jaguar
Harm (SUA) 20 (>100) 0,8 3,5 F4C, F14, F16
Caracteristicile tipice ale unor ARM
Structura de principiu a unei ARM este indicată în Fig.3.21.
Fig.3.21: Structura de principiu a unei ARM
Semnificaţia etajelor care intervin în structura din Fig.3.21 este următoarea:

sistemul de autodirijare (1); sistemul de antene al instalaţiei de emisie/recepţie (2);
161
receptorul capului de autodirijare (3); bloc de amplificare (4); blocul de alimentare (5);
focosul de proximitate (6); încărcătura explozivă (7); treapta 1 (de start) (8); treapta 2
(de marş) (9) şi respectiv, sistemul de cârme (10).
Caracteristicile de bază asignate ARM pot fi sintetizate astfel:
• utilizează în principal, motoare cu combustibil solid;
• sistemul de emisie/recepţie utilizează antene realizate în tehnologia
microstrip sau de tip reflector parabolic;
• instalaţia de recepţie poate fi de bandă largă pentru radarele ale căror
frecvenţe de lucru nu sunt cunoscute sau de bandă îngustă pentru radarele care
operează pe frecvenţe fixe (cunoscute);
• pentru o eficacitate sporită a ARM este necesară în general, o cunoaştere
apriorică a parametrilor radarului de interes;
• sensibilitatea părţii de recepţie a acestor rachete este relativ mică;
• rachetele ARM din ultimile generaţii sunt cu memorie, în sensul că pentru
realizarea procesului de dirijare este necesar şi suficient ca acestea să evolueze doar
pentru un timp limitat în CAD a radarului-victimă pentru a determina poziţia acestuia;
• în general, sistemul de dirijare utilizat în cadrul acestor sisteme este unul de
tip combinat, spre exemplu o combinaţie des întâlnită fiind şi cea formată din dirijarea
pe radiaţia electromagnetică şi respectiv, pe radiaţia termică parazită;
• încărcătura explozivă utilizată este una de tip brizant;
• lansarea ARM se face de la înălţimi medii şi mari pentru a exclude astfel
posibilitate autodirijării rachetei pe semnalele reflectate de la sol etc.
a) Martel (Franţa) b) Standard-ARM (SUA)

Fig.3.22: Exemple consacrate de ARM
În conformitate cu referinţa bibliografică [58], ARM reprezintă o ameninţare

serioasă pentru marea majoritate a sistemelor radar curente. Astfel, o măsură aplicabilă
în cazul unei ameninţări cu ARM poate consta în întreruperea emisiei (pentru a
determina pierderea informaţiei necesare dirijării acestor sisteme), urmată de punerea
în funcţiune (de la distanţă) a unui emiţător-capcană (pentru a devia ARM de la
traiectoria sa către locaţia radarului-victimă). Natural, succesul acestei operaţii depinde
foarte mult de momentul descoperirii ARM şi de traiectoria acesteia. De cele mai multe
ori însă, traiectoria ARM este aleasă astfel încât radarul să fie atacat din regiunea
asignată conului său de umbră superior şi în consecinţă, pentru a contracara această
situaţie este necesară prezenţa unui radar cu o probabilitate de descoperire consistentă.
162
Atacul electronic
În altă ordine de idei, mai puţin vulnerabile atacului cu ARM sunt radarele ale
căror frecvenţe de lucru sunt joase (spre exemplu, în banda UHF sau VHF), aceasta
deoarece RCS asignată ARM creşte o dată cu apropierea dimensiunilor acesteia de
lungimea de undă a radarului. Suplimentar, la frecvenţe scăzute este mult mai dificilă
şi realizarea unui sistem de antene adecvat folosind o apertură limitată, cum este cea
din cazul acestui tip de rachetă etc. De asemenea, pentru o protecţie sporită la acţiunea
ARM, radarele trebuie proiectate astfel încât să asigure un nivel mediu scăzut al lobilor
săi secundari. Această cerinţă este determinată de faptul că marea majoritate a ARM
sunt proiectate să atace radarul folosindu-se de semnalul radiat de acesta pe lobii
secundari, semnal care este disponibil în permanenţă.
O categorie distinctă de ARM este reprezentată de către ARM de mare viteză
(High Anti Radiation Missile, HARM) care sunt rachete aer-sol de înaltă performanţă
utilizate în scopuri tactice. Acestea utilizează de regulă, un senzor monoimpuls de RF
de bandă largă pentru a căuta, a dirija şi a distruge radarul inamic.
Fig.3.23: Un exemplu de HARM-AGM 88B (SUA)
În conformitate cu referinţa bibliografică [52], cerinţele generice de proiectare

pentru un sistem de tip ARM sunt indicate sintetic în Tabelul 3.3.
Tabelul 3.3
Parametrii Cerinţe de proiectare
Acoperire în frecvenţă 0,1...40 GHz
Polarizare omnidirecţională
> -70 dBm (în impuls)
Sensibilitate
> -90 dBm (CW)
Gama dinamică ≥ 90dB
≥ 250 MHz (bandă largă)
Lăţimea benzii instantanee de IF
≤ 50 MHz (bandă îngustă)
instantaneu (monoimpuls)
Precizia măsurătorilor unghiulare 10...30 (în zona apropiată)
100...200 (în zona îndepărtată)
Câmpul de vedere ≥ 600
Rejecţia lobilor laterali şi a celor din
>30 dB
afara câmpului de vedere
Rejecţia semnalelor perturbatoare şi
>40 dB
imagine
Cerinţele generice de proiectare în cazul HARM
163
Pentru detalii suplimentare privind problematica ARM, pot fi consultate

referinţele bibliografice [29], [31], [58] şi [60].
3.7.2 Sisteme de localizare şi lovire cu precizie a emiţătoarelor
O altă formă de suprimare a apărării adversarului este reprezentată de sistemele

de localizare şi lovire cu precizie a emiţătoarelor (Precision Emitter Location Strike
System, PELSS). Un obiectiv de bază asignat acestor sisteme de arme este acela de a
realiza o localizare precisă a poziţiei unui emiţător-ameninţare (spre exemplu, un
generator de bruiaj, un radar etc.). În acest scop, un sistem PELSS utilizează diferenţa
de timp de sosire (∆TOA) estimată pe baza
impulsurilor recepţionate de la emiţătorul
radarului-victimă, diferenţă măsurată cu
ajutorul a două sau mai multor platforme
aeriene care cooperează pentru a
determina poziţia emiţătorului într-un
sistem de coordonate specific.
În altă ordine de idei, un avantaj
major asignat unui sistem PELSS constă în
faptul că acesta dispune de o eficacitate
sporită împotriva oricărui emiţător-
ameninţare, deşi se poate afla doar ocazional în aer. Suplimentar, platforma aeriană
purtătoare a sistemului PELSS poate acţiona şi în modul de lucru stand-off, utilizând
sisteme de arme dirijate cu ajutorul echipamentelor de tip DME (Distance Measuring
Equipment, echipament de măsurare a distanţei) etc.
3.8 Analiza eficacităţii unor tipuri de bruiaj
În cadrul acestui paragraf al lucrării se va realiza o analiză sintetică a eficacităţii

unor tipuri standard de bruiaj asupra echipamentelor şi sistemelor electronice de non-
comunicaţii, urmând ca în paragraful ulterior să fie trecute în revistă efectele specifice
ale acestora şi asupra echipamentelor şi sistemelor de comunicaţii. Prin urmare:
3.8.1 Bruiajul activ de zgomot
Conform literaturii de specialitate [44], [54], obiectivul urmărit prin intermediul

bruiajului activ de zgomot constă în injectarea unui semnal de interferenţă în interiorul
echipamentelor şi sistemelor electronice ale adversarului, astfel încât semnalul util să
fie complet acoperit de acesta. Acest tip de bruiaj mai este referit în literatura de
specialitate ca şi bruiaj de refuz (denial jamming) sau bruiaj de mascare (obscuration
jamming). În general, semnalul optim de bruiaj utilizat în acest caz trebuie să posede
caracteristicile zgomotului instalaţiei de recepţie care se doreşte a fi neutralizată, dar în
practică această cerinţă se dovedeşte a fi dificil de implementat.
Avantajul esenţial al unui generator de bruiaj activ de zgomot constă în faptul
că este necesar să fie cunoscut un număr minim de parametri asignaţi echipamentului
radar a cărui neutralizare se doreşte.
164
Atacul electronic
După cum se cunoaşte deja, o clasificare convenabilă a bruiajului activ de

zgomot este în funcţie de raportul lăţimii de bandă a semnalului de bruiaj (mai corect,
a generatorului de bruiaj de zgomot) şi lăţimii de bandă a semnalului util asignat
echipamentului-victimă. Dacă acest raport este mare (relaţia 3.1), atunci semnalul de
bruiaj este denumit şi bruiaj de baraj, iar dacă acesta este mic (relaţia 3.2), atunci
semnalul de bruiaj este denumit şi bruiaj ochit. Un generator de bruiaj de zgomot de
baraj de bandă largă îşi distribuie energia sa într-o bandă largă de frecvenţe, în general
de ordinul GHz, de aceea densitatea spectrală a ERP ajunge să fie comparabilă ca
ordin de mărime cu cea a puterii semnalului util şi anume, de ordinul zecilor de
W/MHz. Prin urmare, eficacitatea propriu-zisă, dar mai ales cea energetică a acestui
tip de generator de bruiaj este în marea majoritate a aplicaţiilor scăzută (în acest caz, se
spune că bruiajul de zgomot este avantajos din punct de vedere al radarului). Utilizarea
unui generator de bruiaj activ de zgomot ochit presupune ca frecvenţa centrală a
radarului-victimă să fie măsurată în prealabil cu ajutorul unui receptor de interceptare,
astfel încât să fie păstrată în permanenţă alinierea dintre frecvenţa centrală a
generatorului de bruiaj şi cea a radarului. Natural, în acest caz eficacitatea bruiajului
este mult mai accentuată, densitatea spectrală a ERP fiind de ordinul miilor de
W/MHz, superioară celei a semnalului util (cu alte cuvinte, se poate afirma acum că
bruiajul de zgomot este avantajos din punct de vedere al generatorului de bruiaj).
Practic, afirmaţiile anterioare sunt reflectate în tendinţele de dezvoltare ale sistemelor
radar moderne către utilizarea agilităţii de frecvenţă şi a formelor de undă cu spectru
larg, fapt care conduce la o minimizare a efectelor bruiajului de zgomot prin forţarea
generatoarelor de bruiaj de zgomot spre o funcţionare în regimuri de lucru de tip bruiaj
de baraj de bandă largă etc.
a) terestru (SPN-4, Rusia) b) aeropurtat (AN/ALQ-131, SUA)

Fig.3.24: Exemple constructive de generatoare de bruiaj activ de zgomot
Suplimentar faţă de funcţionarea generatoarelor de bruiaj activ de zgomot în

domeniul spectral, este utilă şi analiza funcţionării acestora în domeniul spaţial. Se
cunoaşte faptul că bruiajul activ de zgomot poate fi injectat atât pe lobul principal, cât
şi pe lobii secundari ai CAD asignată radarului-victimă. Din punct de vedere al
eficacităţii generatorului de bruiaj, este de dorit existenţa bruiajului atât pe lobul
principal, cât şi pe lobii secundari, dar din punct de vedere al radarului, rejecţia
bruiajului este mult mai facilă pe lobii secundari.
165
O altă formă standard de bruiaj activ de zgomot este reprezentată de bruiajul

stand-off sau bruiajul de sprijin (support jamming). Obiectivul acestui tip de bruiaj
este de a genera o forţă operaţională prin injectarea zgomotului pe lobii laterali ai
radarului-victimă (spaţial, acest lucru este posibil şi pe lobul principal). Suplimentar,
un avion lansator de bruiaj de sprijin este capabil să transporte resurse consistente de
bruiaj, eficienţa bruiajului crescând şi prin utilizarea unor antene de emisie directive.
Pentru a înţelege pe deplin eficacitatea generatorului de bruiaj stand-off, din relaţia
(3.17) se poate observa că semnalul de bruiaj este atenuat proporţional cu pătratul
distanţei, iar semnalul util al radarului este atenuat proporţional cu quadratul distanţei,
rezultând astfel posibilitatea obţinerii unui JSR acoperitor. Avantajul unui radar supus
acţiunii unui generator de bruiaj stand-off constă în faptul că neutralizarea acestuia are
loc pe lobii secundari ai CAD, acest avantaj fiind maximizat în cazul radarelor
moderne în care sunt utilizate tehnici avansate de compensare a acestui tip de bruiaj.
Tipic, se consideră că un generator de bruiaj stand-off trebuie să asigure o ERP de
aproximativ 40 kW.
Conform referinţei bibliografice [44], în practică există mai mulţi factori care
determină ca eficacitatea generatoarelor de bruiaj de zgomot să fie mai scăzută decât
posibilităţile lor teoretice. Astfel:
• pentru ca un generator de bruiaj activ de zgomot să fie adaptat sistemelor-
victimă cu polarizări diferite, este necesar ca semnalul de bruiaj să aibă o polarizare
înclinată la 450 sau circulară. Deoarece cea mai mare parte a sistemelor electronice
sunt fie cu polarizare orizontală, fie cu polarizare verticală, rezultă pierderi tipice de
-3 dB în ERP pentru generatorul de bruiaj. Pierderi mult mai substanţiale (spre
exemplu, cuprinse între -20...-15 dB) ar putea să apară dacă antena generatorului de
bruiaj şi antena emiţătorului (spre exemplu, dintr-un sistem radar) sunt cu polarizări
ortogonale, ca spre exemplu cazul în care emiţătorul este cu polarizare circulară spre
dreapta şi respectiv, generatorul de bruiaj este cu polarizare circulară spre stânga;
• calitatea zgomotului provenit de la generatorul de bruiaj reprezintă de
asemenea, un factor foarte important în aprecierea eficacităţii bruiajului. Cazul ideal
este atunci când zgomotul generat se apropie de proprietăţile zgomotului gaussian alb
(spre exemplu, zgomotul dintr-un receptor). Măsurători efectuate pe generatore de
bruiaj operaţionale şi/sau aflate în faza de testare au arătat că factorul de calitate al
zgomotului poate determina pierderi (spre exemplu, crescând cerinţele în ERP ale
generatorului de bruiaj) de ordinul a -17 dB atunci când acesta este comparat cu o
formă de undă de zgomot ideală.
Cea mai simplă metodă pentru a genera un semnal de bruiaj activ de zgomot
este de a trece un zgomot gaussian cu banda limitată (spre exemplu, zgomotul unui
receptor sau zgomotul termic) printr-un amplificator de putere mare. Această metodă
de generare a formei de undă de bruiaj se numeşte amplificare directă a zgomotului
(DIrect Noise Amplification, DINA). De asemenea, nu este necesar ca zgomotul să fie
generat direct în RF, însă acesta poate fi generat în banda de bază (densitatea sa
spectrală de putere este dată de filtrele cu bandă limitată) şi ulterior mixat în RF unde
este amplificat în putere şi ulterior, emis.
Având ca punct de plecare teoria informaţiei, se poate demonstra că zgomotul
gaussian alb (cu densitate spectrală uniformă) este cea mai bună soluţie pentru o formă
de undă de bruiaj activ de zgomot. Această remarcă se bazează pe faptul că pentru
166
Atacul electronic
orice formă de undă aleatorie cu un anumit nivel mediu de putere specificat, acest tip
de zgomot are entropia sau incertitudinea maximă. Această concluzie este adevărată şi
din punct de vedere intuitiv deoarece statistic este imposibil să distingem între
zgomotul receptorului generat în cadrul sistemului-victimă şi forma de undă de bruiaj
injectată din exterior în acesta.
În altă ordine de idei, în procesul de proiectare a unui generator de bruiaj activ
de zgomot poate apărea o problemă importantă legată de posibilitatea generării unui
zgomot gaussian alb de mare putere întrucât marea majoritate a amplificatoarelor de
microunde de mare putere (spre exemplu, TWT) pot genera un nivel limitat al puterii
de vârf (în impuls). De fapt, multe din amplificatoarele de microunde de putere
funcţionează cel mai bine în regim de saturaţie. Dacă abordarea specifică teoriei
informaţiei este adaptată acestor condiţii (reale) de funcţionare, ar putea fi generat un
zgomot pentru care densitatea de probabilitate a amplitudinii este una uniform
distribuită, fapt care ar furniza un nivel maxim al entropiei în condiţiile constrângerilor
legate de nivelul puterii de vârf posibil de obţinut. Utilitatea acestei forme de undă de
bruiaj limitată (în amplitudine) este destul de discutabilă, aceasta deoarece vârfurile
sau extremele amplitudinii zgomotului sunt tocmai cele care introduc alarme false în
cadrul sistemului radar-victimă.
În principiu, proiectarea unui generator de bruiaj de tip DINA poate avea două
alternative, şi anume: în prima alternativă, amplificatorul de microunde de mare putere
poate lucra într-un regim cvasi-liniar, fapt care asigură conservarea caracterului
gaussian al formei de undă de zgomot. Pentru a asigura această condiţie, punctul de
compresie al amplificatorului de putere trebuie poziţionat într-o regiune care este cu
7 dB la 10 dB deasupra puterii medii a zgomotului generat. În cazul celei de-a doua
alternative, amplificatorul de putere poate lucra în zona de saturaţie şi în consecinţă, se
maximizează nivelul puterii de ieşire, însă densitatea de probabilitate a amplitudinii
zgomotului va devia substanţial de la distribuţia gaussiană dorită.
În situaţia în care banda de frecvenţă a generatorului de bruiaj este cu mult mai
mare decât cea a sistemului-victimă, ultima alternativă indicată anterior este de
preferat aceasta deoarece densitatea de probabilitate a amplitudinii zgomotului la
ieşirea amplificatorului de IF al receptorului-victimă tinde să se apropie de una
gaussiană chiar dacă distribuţia de intrare a zgomotului este profund non-gaussiană
datorită limitării puterii de vârf a zgomotului. Acest lucru este posibil de justificat cu
ajutorul teoremei limită centrală care arată că în condiţii foarte generale, suma unui
număr consistent de variabile aleatorii independente tinde către o distribuţie gaussiană.
Suplimentar, modelul fizic care se aplică în acest caz constă în utilizarea unor
eşantioane de zgomot care determină apariţia răspunsului în impuls al amplificatorului
de IF al sistemului-victimă. Timpul de decorelare al eşantioanelor de zgomot este
invers proporţional cu banda generatorului de bruiaj. O bandă largă asignată
generatorului de bruiaj determină un timp de decorelare scăzut şi prin urmare, rezultă
un număr foarte mare de eşantioane de zgomot pe durata de timp a răspunsului în
impuls al amplificatorului de IF. În consecinţă, acest lucru are ca efect sumarea unui
număr consistent de eşantioane indepedente statistic şi prin urmare, distribuţia de ieşire
se apropie de cea gaussiană. Valoarea RMS a acestei distribuţii gaussiene este
proporţională cu valoarea RMS a distribuţiei limitate a zgomotului prezentă la ieşirea
generatorului de bruiaj. De asemenea, această valoare este dependentă de nivelul de
167
limitare a emiţătorului de bruiaj. Spre exemplu, dacă zgomotul este limitat la un nivel
de 1⋅σ, atunci pierderea în putere la ieşire este de aproximativ 3 dB. Această pierdere
creşte la aproximativ 7 dB dacă zgomotul este limitat la un nivel de σ/2 şi se reduce la
aproximativ 0,4 dB dacă nivelul de limitare devine 2⋅σ. În concluzie, în această
situaţie, principala pierdere asociată cu saturaţia amplificatorului de putere constă în
descreşterea puterii medii a zgomotului datorită limitării nivelului puterii de vârf a
zgomotului etc.
O altă metodă utilizată pentru a genera un nivel adecvat de putere de zgomot
constă în utilizarea unei modulaţii de frecvenţă sau de fază a semnalului de bruiaj cu o
formă de undă aleatorie. Saturaţia amplificatorului de putere are un efect limitat asupra
semnalului FM şi prin urmare, această metodă are avantajul de a maximiza puterea de
ieşire a emiţătorului generatorului de bruiaj. Bruiajul de zgomot de tip FM poate fi
generat cu ajutorul unui amplificator de putere similar celui utilizat în cazul tehnicii
DINA sau prin utilizarea unui oscilator de putere acordabil rapid cum ar fi oscilatorul
cu undă inversă (BWO), denumit şi carcinotron. O altă metodă constă în modularea
tensiunii de fascicul a unui TWT şi în consecinţă, este obţinută o modulaţie de fază a
purtătoarei. Schema-bloc a acestei metode şi respectiv, mecanismul de generare a unei
forme de undă de bruiaj pseudo-gaussiană în etajul de IF al receptorului-victimă este
ilustrat sintetic în Fig.3.25.
Fig.3.25: Schema-bloc şi diagramele de timp asignate unui

generator de bruiaj de zgomot cu FM
Dacă frecvenţa instantanee a semnalului de bruiaj cu FM arată aproximativ ca o

formă de undă sinusoidală pentru un anumit număr de cicluri, este natural ca densitatea
spectrală a semnalului de bruiaj să fie aproximativ proporţională cu densitatea de
168
Atacul electronic
probabilitate a formei de undă care determină frecvenţa instantanee. Acest aspect poate
fi demonstrat riguros şi de asemenea, poate fi aplicat în condiţiile în care indexul
modulaţiei de frecvenţă (adică, deviaţia de frecvenţă RMS divizată la banda deviaţiei
de frecvenţă) este cu mult mai mare decât unu. Rezultatul astfel obţinut este acela că,
dacă un proces cu distribuţie gaussiană este utilizat pentru a modula în frecvenţă (cu o
deviaţie de frecvenţă consistentă) semnalul unui emiţător de bruiaj, atunci densitatea
spectrală de ieşire va avea o formă aproximativ gaussiană.
O problemă importantă care apare atunci când este utilizat un generator de
bruiaj de zgomot cu FM este şi cea legată de oportunitatea generării unui spectru de
frecvenţe de tip gaussian şi respectiv, de comportamentul receptorului-victimă sub
acţiunea unei forme de undă de zgomot cu FM. În consecinţă, pentru a oferi o soluţie
adecvată acestei probleme, utilizarea unei densităţi spectrale de tip uniform se poate
demonstra că reprezintă o alegere mai convenabilă, mai ales în situaţia în care banda
receptorului-victimă poate fi localizată cu un anumit nivel de incertitudine. O metodă
utilizată pentru a obţine o densitate spectrală uniformă este de a aplica o formă de undă
de control al frecvenţei cu distribuţie gaussiană unui amplificator neliniar care o va
transforma într-o formă de undă cu distribuţie uniformă. Funcţia de transfer neliniară
specifică pentru a obţine acest răspuns este funcţia eroare (sau erf). Circuitul neliniar
care transformă un zgomot cu distribuţie gaussiană într-unul cu distribuţie uniformă
poate fi referit simplu ca şi circuit erfer, iar o modalitate de implementare a acestuia se
bazează pe utilizarea unor reţele de tip diodă-rezistenţă care permit obţinerea unei
aproximări liniare pe porţiuni a funcţiei erf (⋅).
O altă metodă de a genera un spectru uniform este de a modula în frecvenţă
semnalul generatorului de bruiaj cu o formă de undă dinte de ferestrău care va realiza
o deviere a frecvenţei acestuia suprapusă peste banda de frecvenţă de interes. Această
tehnică va produce un spectru aproximativ uniform, însă forma de undă astfel generată
este impropriu de utilizat ca şi formă de undă de bruiaj. Ieşirea receptorului-victimă
pentru această formă de undă va fi o secvenţă regulată de impulsuri care apar la
frecvenţa de repetiţie a formei de undă dinte de ferestrău. Forma spectrală a unui
impuls corespunde cu forma benzii de trecere a receptorului, în timp ce durata acestuia
este o funcţie de durata de timp în care frecvenţa instantanee a generatorului de bruiaj
rămâne calată în interiorul benzii de trecere a receptorului. Răspunsul receptorului-
victimă la forma de undă cu modulaţie liniară de frecvenţă este similar cu cel al unui
analizor spectral, unde rolurile oscilatorului local vobulat şi respectiv, ale formei de
undă de intrare sunt inversate etc.
Pentru detalii suplimentare privind analiza eficacităţii bruiajului activ de
zgomot asupra echipamentelor şi sistemelor de non-comunicaţii, pot fi consultate
referinţele bibliografice [31], [43] şi [44].
3.8.2 Bruiajul de înşelare
Conform referinţei bibliografice [44], se cunoaşte că unul din avantajele de

bază ale generatoarelor de bruiaj de zgomot constă în faptul că este necesară o
cunoaştere scăzută (parţială) a caracteristicilor de funcţionare ale sistemului-victimă,
pentru asigura o funcţionare eficientă a acestuia. Dar pe de altă parte, utilizarea în
condiţii improprii a generatoarelor de bruiaj de zgomot poate avea implicaţii negative
169
asupra gestiunii resurselor de bruiaj, cât şi asupra siguranţei în sine a platformei

purtătoare de bruiaj, aceasta dacă se are în vedere faptul că orice platformă care
radiază energie electromagnetică este susceptibilă de a fi localizată cu ajutorul
mijloacelor de tip DF (de goniometrare) şi poate deveni astfel, o ţintă preferată a
sistemelor ARM sau PELSS. Prin urmare, executarea bruiajului de zgomot trebuie să
aibă loc doar ca un răspuns la o ameninţare, fapt realizabil prin integrarea în cadrul
sistemului de EA respectiv a unui receptor de interceptare. Un exemplu tipic în acest
sens este reprezentat de sistemul de bruiaj de sprijin apropiat AN/ALQ-76 (SUA) care
utilizează RWR de pe avion pentru a determina frecvenţa şi direcţia ameninţării.
Frecvenţa centrală a generatorului de bruiaj de zgomot este setată de către operatorul
subsistemului de EA pentru a intercepta frecvenţa centrală a ameninţării, cu o lăţime de
bandă de bruiaj corespunzătoare tipului de ameninţare angajată. Suplimentar, antena
de bruiaj directivă este îndreptată automat către direcţia radarului-victimă.
Procedura descrisă mai sus este adecvată pentru cazul unui mediu cu densitate
mică de ameninţări, atunci când trebuie efectiv bruiate un număr relativ mic de
emiţătoare-ameninţare. De asemenea, timpul de reacţie este relativ mic şi procedura
respectivă nu conduce la necesitatea bruiajului simultan al unui număr ridicat de
emiţătoare. Dezavantajul care apare în această situaţie este legat de faptul că dispersia
generatorului de bruiaj în banda de frecvenţă în care acesta radiază tinde să
destabilizeze funcţionarea RWR. Astfel, localizarea unor noi ameninţări devine dificil
de realizat, excepţia fiind cazul în care generatorul de bruiaj este decuplat, însă cu
preţul scăderii eficacităţii acestuia.
În acest context, sistemele de EA moderne folosesc modul de bruiaj cu fereastră
(look-through mode) pentru a asigura monitorizarea periodică a mediului de
ameninţări electronice, aproape simultan cu funcţionarea emiţătoarelor de bruiaj. În
general, acest mod de bruiaj este intercalat cu emisiile de bruiaj, astfel că receptorul de
interceptare poate funcţiona la întreaga sa sensibilitate pentru perioade scurte de timp,
perioade în care generatorul de bruiaj este
decuplat. Într-un asemenea sistem
aeropurtat de EA (spre exemplu, sistemul
TJS AN/ALQ-99), un RWR detectează şi
analizează semnalele radar recepţionate,
ulterior acesta indicând şi controlând
răspunsul EA prin bruiaj sau alte forme de
contramăsuri ca lansarea dipolilor reflectori,
a capcanelor sau momelilor etc. Practic,
funcţionarea acestui sistem este o copie fidelă a tempo-ului luptei moderne, unde se
dovedeşte că luarea deciziei într-un timp relativ scurt nu este tocmai o problemă
simplă, iar analiza situaţiei electronice reale este efectuată cu ajutorul tehnicii de calcul
specializate, urmată de generarea automată a răspunsurilor optimale în spectrul de
ameninţări detectate.
Metodele de bruiaj cu fereastră dezvoltate în prezent presupun utilizarea
tehnicilor de separare în domeniul temporal, spectral şi spaţial. Separarea în domeniul
spaţial (adică, izolarea antenei) este completată de utilizarea unei scheme de
compensare activă, la care eşantioanele atenuate ale semnalului emis sunt combinate în
antifază cu semnalul dispersat recepţionat. Separarea în domeniul temporal reprezintă
170
Atacul electronic
tehnica cea mai eficientă pentru realizarea modului de bruiaj cu fereastră. Dacă
generatorul de bruiaj funcţionează cu un factor de umplere subunitar, atunci este
posibilă utilizarea perioadei de timp când acesta nu radiază ca fereastră de corecţie. În
particular, în cazul unei funcţionări cvasi-CW a acestuia, acesta poate fi decuplat (pe o
sarcină echivalentă) pentru o anumită perioadă de timp pentru a permite realizarea
ferestrei de interes. În general, este necesară o rată medie de comutare mai mică de
20 Hz, totul în ideea asigurării unui afişaj (aparent) continuu pe display-ul
subsitemului de EA.
Pentru generatoarele de bruiaj de tip repetor (imitare) care utilizează reradierea
semnalelor recepţionate de la sistemul-victimă, este necesară adoptarea unor tehnici
speciale de tip fereastră. Uzual, sunt utilizate câştiguri ale repetorului de ordinul a
70…80 dB, iar dacă receptorul şi emiţătorul sunt cuplate simultan, apar aşa-numitele
probleme ale cercului vicios care sunt în esenţă, o formă particulară de autooscilaţie. O
metodă de eliminare a acestui dezavantaj constă în asigurarea comutării atât pe traseul
de emisie, cât şi pe cel de recepţie. Când comutările sunt actualizate secvenţial,
funcţionarea simultană a receptorului şi emiţătorului nu este posibilă şi spre exemplu,
semnalul recepţionat poate fi memorat într-o linie de întârziere scurtă (cu lungimea
cuprinsă între 25…100 ns). Dacă rata comutării este dimensionată corect, tranziţiile
semnalului de bruiaj datorate comutării nu vor fi observabile la intrarea receptorului-
victimă datorită rejectării armonicilor de către lăţimea de bandă relativ îngustă a
traseului de recepţie comparativ cu semnalul de bruiaj de bandă largă. Totuşi, ERP de
vârf a generatorului de bruiaj trebuie să fie mărită proporţional cu radicalul duratei
ciclului repetorului pentru a menţine relativ constantă eficacitatea (valoarea) JSR.
O altă tehnică de generare a bruiajului cu fereastră se referă la utilizarea unui
dezacord adecvat al frecvenţei centrale a generatorului de bruiaj faţă de frecvenţa
centrală a benzii de recepţie a echipamentului-victimă. Uneori, acest dezacord este
relativ mai avantajos şi mai uşor de obţinut comparativ cu decuplarea generatorului de
bruiaj, decuplare care poate conduce la o cuplare/decuplare a înaltei tensiuni sau la o
consumare (pierdere) a puterii de ieşire pe o sarcină echivalentă.
În altă ordine de idei, sistemele de EA care utilizează reţele multifascicul sau
antene separate pentru emisie şi recepţie au un potenţial natural referitor la asigurarea
capacităţii lucrului în modul de bruiaj cu fereastră de acord, fapt uşor de intuit prin
existenţa unei separări spaţiale ferme a fasciculelor antenelor de emisie şi de recepţie.
Prin prisma acestui concept, fasciculul de recepţie poate asigura cercetarea şi
monitorizarea ameninţărilor potenţiale, în timp ce fasciculul de emisie continuă să
funcţioneze în sensul bruierii emiţătoarelor radar ostile etc.
Pentru detalii suplimentare privind analiza eficacităţii bruiajului de înşelare
asupra echipamentelor şi sistemelor de non-comunicaţii, pot fi consultate referinţele
bibliografice [2], [13], [18] şi [44].
3.9 Tehnici de gestiune a resurselor de bruiaj
Una din cele mai importante probleme care apar în proiectarea unui sistem
avansat de EA este legată de asigurarea funcţionării eficiente a acestuia într-un mediu
dens de ameninţări, în condiţiile apariţiei unor noi generaţii tehnologice de radare
capabile să acopere cea mai mare parte a spectrului de RF. Această problemă devine
171
critică în cazul generatoarelor de bruiaj de zgomot care necesită niveluri ale puterii la
emisie substanţial mai mari decât în cazul generatoarelor de bruiaj de înşelare şi care
trebuie să acţioneze în cazul radarelor moderne care utilizează compresia impulsurilor
sau tehnicile Doppler în impuls. În consecinţă, rezultă că diversitatea ameninţărilor
potenţiale poate depăşi la un moment dat capacitatea unui sistem de EA care nu
utilizează tehnici adecvate de gestiune (management) a resurselor (puterii) de bruiaj.
Ideea de bază utilizată în cazul gestiunii resurselor de bruiaj constă în
optimizarea utilizării capacităţilor de bruiaj prin integrare şi automatizare, astfel încât
sistemele de EW să poate fi desfăşurate într-o manieră strategică adecvată pentru a
răspunde situaţiei electromagnetice existente la un moment dat.
Elementele de bază din arhitectura unui sistem modern de EA cu gestiunea
resurselor de bruiaj sunt următoarele:
• receptoarele de ES care realizează interceptarea semnalelor-ameninţare;
• o entitate de calcul specializată (microprocesor, calculator de proces etc.)
care analizează şi interpretează informaţiile disponibile privind ameninţările detectate
pe baza accesării unei biblioteci de ameninţări, ulterior concurând la elaborarea unei
strategii optime de neutralizare a acestora prin utilizarea sistemelor de EA disponibile
şi care sunt caracterizate printr-un înalt grad de flexibilitate.
Implementarea cu eficacitate maximă a conceptului de gestiune a resurselor de
bruiaj depinde într-o mare măsură de abilităţile proiectantului unui sistem de EA de a
defini clar regulile de angajare ale echipamentelor proprii disponibile la un moment
dat în funcţie de diversitatea situaţiilor de luptă care pot apare, precum şi de noile
tipuri sau generaţii tehnologice de sisteme şi echipamente electronice.
Conceptul de gestiune a resurselor de bruiaj este cel mai bine scos în evidenţă
în cazul unui sistem aeropurtat unde puterea, greutatea, volumul şi condiţiile de
funcţionare sunt serios restricţionate. Într-o desfăşurare normală, pe baza utilizării
receptoarelor de ES, se obţin o serie de informaţii primare care oferă posibilitatea
calculatorului specializat de a stabili poziţia fiecărei ameninţări şi acolo unde este
posibil, de a corela aceste rezultate cu poziţiile a prioric cunoscute ale ameninţărilor.
Cunoscând poziţia, natura şi modul de operare al ameninţărilor potenţiale, calculatorul
poate evalua rapid (pe baza utilizării unor primitive software) sistemul advers cu
gradul de ameninţare sau cu prioritatea cea mai ridicată din punct de vedere al
platformei purtătoare, de-a lungul traiectoriei acesteia. Ulterior, acesta comandă tipul
de bruiaj (spre exemplu, de zgomot sau de înşelare), precum şi modurile specifice de
operare şi nivelurile optime de putere radiată (inclusiv forma CAD) pentru a putea face
faţă ameninţărilor de moment cu cel mai mare grad de risc. Şi în final, acesta
urmăreşte reacţia echipamentelor şi sistemelor electronice ale adversarului la tehnicile
şi procedurile de EW proprii aplicate.
Conform referinţei bibliografice [52], managementul resurselor sau puterii de
bruiaj poate fi aplicat cu succes în următoarele domenii de interes:
• temporal;
• spectral;
• spaţial;
• de amplitudine.
172
Atacul electronic
Firesc, microprocesorul care gestionează funcţia de management al puterii trebuie să

realizeze o complementaritate eficientă a acestor domenii, aceasta deoarece fiecare din
aceste direcţii de interes posedă o serie de particularităţi definitorii în acest context.
Analizând domeniul temporal, rezultă că pentru a bruia (simultan) eficient un
număr de emiţătoare-ameninţare cu ajutorul unui număr limitat de generatoare de
bruiaj, este necesară prezenţa unei forme de gestiune sau divizare în timp (time-
sharing) a resurselor hardware disponibile. Spre exemplu, multe radare în impuls pot
fi bruiate concentrând energia de bruiaj într-un interval de timp aflat în imediata
vecinătate a momentului în care receptorul radarului-victimă recepţionează impulsul
reflectat de la ţintă. Valoarea standard a unei ferestre de bruiaj poate fi de 10% din
PRF a semnalului de sondaj. Pentru realizarea efectivă a acestui tip de bruiaj este
necesară prezenţa capacităţii de anticipaţie a generatorului de bruiaj privind recepţia
unui impuls radar, fapt care la rândul său presupune pe de o parte, o scanare a emisiilor
radarului de către microprocesorul dedicat realizării managementului puterii şi pe de
altă parte, o cunoaştere apriorică a caracteristicilor funcţionale ale radarului-victimă. Şi
în final, se poate concluziona că aplicarea acestui tip de bruiaj cu implementarea
gestiunii puterii de bruiaj necesită un control riguros, la nivelul fiecărui impuls, al
emiţătorului şi respectiv, a CAD asignată acestuia.
În altă ordine de idei, complexitatea algoritmului de management al puterii este
funcţie şi de structura formei de undă utilizată de sistemul electronic împotriva căruia
se aplică bruiajul. Din punct de vedere al radarului, cel mai avantajos este utilizarea
unei forme de undă aleatorii, astfel încât microprocesorul de management al puterii
sistemului de EA să nu poată realiza o anticipare în timp util a caracteristicilor formei
de undă respectivă. Actual, marea majoritate a sistemelor electronice (radare, sisteme
de radionavigaţie etc.) utilizează forme de undă foarte bine definite, care sunt
susceptibile la măsurile de EA cu gestiunea puterii. În viitorul mediu de ameninţări
electronice, este de aşteptat ca acestea să conţină un amestec de forme de undă cu
caracter determinist şi aleatoriu. În consecinţă, un sistem de EA cu gestiune a puterii
trebuie să fie unul flexibil şi totodată, capabil să realizeze optimizarea resurselor de
bruiaj necesare elaborării unui răspuns adecvat acestor noi clase de ameninţări.
Managementul de putere în domeniul spectral este funcţie de precizia cu care
poate fi determinată sau estimată frecvenţa centrală a emiţătorului-victimă (tipic, până
la 1 MHz), precum şi banda de trecere a receptorului sistemului-victimă. În general, în
cazul radarelor, banda de frecvenţă a etajelor de emisie este cunoscută şi memorată
anterior într-o bibliotecă de ameninţări a microprocesorului de management al puterii
de bruiaj. Spre exemplu, banda de frecvenţă poate fi măsurată prin interceptări
succesive ale semnalului radar, cu rezerva unui anumit grad de incertitudine în cazul
suprapunerii mai multor emiţătoare de interes. De asemenea, funcţie de tipul
emiţătorului, se hotărăşte asupra oportunităţii utilizării bruiajului de zgomot ochit sau
de baraj. Neutralizarea radarelor care utilizează tehnici coerente de procesare a
semnalelor (cazul receptoarelor cu compresia impulsurilor, Doppler în impuls sau
pseudoaleatoare) necesită în general, stocarea coerentă a unor eşantioane asignate
formelor de undă ale acestora de către microprocesorul de EA. În cele mai multe
aplicaţii, această condiţionare este realizată cu ajutorul unor memorii coerente, un
exemplu important în acest sens fiind reprezentat de DRFM etc.
173
Managementul puterii în domeniul spaţial este în general, realizat prin

utilizarea unor CAD de bruiaj de tip evantai, cu o deschidere mică în azimut. Acest
fapt permite generatoarelor de bruiaj de putere medie să realizeze ERP ridicate în
direcţia sistemului advers. Reţelele de antene fazate cu explorare electronică asigură
obţinerea unor CAD cu o directivitate accentuată, foarte utile în realizarea unor ERP
mari în direcţia ameninţării potenţiale, oferind concomitent şi posibilitatea bruierii
simultane a mai multor emiţătoare prin comutarea rapidă (de ordinul µs) de la o
ameninţare la alta.
Comanda amplitudinii radiate de către generatorul de bruiaj pentru a produce
un JSR dorit (tipic, între 10...15 dB) asigură conservarea energiei de bruiaj şi asigură
oportunitatea modulaţiei în amplitudine a semnalului de bruiaj radiat. Radierea unei
cantităţi adecvate de energie de bruiaj pentru a acoperi o ţintă necesită cunoaşterea
apriorică a unor factori specifici (care pot fi spre exemplu, memoraţi în cadrul
microprocesorului de management al puterii), mai importanţi fiind următorii:
• DOA (sau ∆DOA) a emiţătorului-ameninţare sau mai corect, a semnalului
emis de către acesta. Acest factor este determinat de către subsistemul de ES şi este
necesar pentru urmărirea emiţătorului. Suplimentar, cunoaşterea DOA poate conduce
la determinarea RCS a ţintei (la frecvenţa de lucru a radarului) în direcţia emiţătorului
şi care la rândul ei, determină amplitudinea semnalului-ecou recepţionat de radar. De
asemenea, cunoscând DOA pot fi determinate câştigurile antenelor de emisie/recepţie
ale generatorului de bruiaj pe direcţia emiţătorului-victimă, fapt care permite estimarea
nivelului de putere al generatorului de bruiaj necesar pentru a realiza un JSR impus;
• caracateristicile funcţionale ale echipamentului electronic advers şi care
pentru uşurinţa, pot fi memorate în cadrul unei biblioteci de ameninţări asignate
microprocesorului de management al puterii etc.
3.10 Principii de bază ale atacului electronic în comunicaţii
Echipamentele şi sistemele de comunicaţii îndeplinesc un rol vital în strategia

militară modernă. În primul rând, acestea furnizează un canal prin care un comandant
îşi exercită controlul asupra forţelor aflate în subordinea sa. În al doilea rând, acestea
permit transmisia de informaţii de pe câmpul de luptă către toate unităţile luptătoare,
permiţând astfel luarea unor decizii eficiente şi în timp util (real) corespunzătoare
deplasării şi desfăşurării forţelor. Ultima funcţie este o componentă esenţială a ariei de
interes care este referită în general ca şi conştientizarea situaţiei. Prin acest lucru se
înţelege detecţia informaţiei din mediul înconjurător, procesarea infomaţiei în sensul
extragerii cunoştinţelor relevante pentru a crea o imagine complexă asupra situaţiei
curente şi în final, operarea asupra acestei imagini pentru luarea unei decizii sau pentru
scopuri de cercetare ulterioare.
Aplicarea tehnicilor de EA într-un mediu specific câmpului de luptă presupune
abordarea câtorva probleme de fond. Astfel, în primă instanţă se poate afirma că,
echipamentul destinat neutralizării prin bruiaj a comunicaţiilor este în general
complex, greoi şi dificil de manevrat şi exploatat. În al doilea rând, executarea
bruiajului într-un mediu electromagnetic complex/dens reprezintă o problemă majoră
174
Atacul electronic
pentru orice sistem C2, aceasta deoarece este necesară existenţa unei coordonări
eficiente pentru a evita bruiajul echipamentelor proprii.
Serviciile viitoare de comunicaţii preconizate a fi utilizate de către forţele
tactice sunt indicate în Fig. 3.26. Reţelele tactice C2 sunt destinate să asigure existenţa
unei conexiuni ferme între reţelele tactice mobile distribuite terestru, naval şi aerian,
utilizate pentru schimbul de informaţii cu o rată scăzută de transfer a datelor şi pentru
asigurarea comunicaţiilor de tip voce pentru unităţile tactice mobile. Această reţea este
caracterizată de prezenţa unor terminale mobile de dimensiuni scăzute, destinate
îndeplinirii unor cerinţe cu un grad de complexitate nu foarte ridicat. Rata scăzută de
transfer a datelor (cuprinsă între 5...25 kHz/canal) determină ca aceste reţele să fie
inadecvate în cazul transferului unor cantităţi mari de informaţii sau al unor servicii
mari consumatoare de date, cum ar fi spre exemplu imagineria digitală, exceptând
însă cazul situaţiilor de urgenţă.
Fig.3.26: Cerinţe pentru sistemul de comunicaţii
În general, aceste reţele tactice militare includ: sistemul radio aerian şi terestru
unicanal (SINgle Channel Ground and Air Radio System, SINCGARS), sistemul de
distribuţie a informaţiilor tactice comune (Joint Tactical Information Distribution
System, JTIDS), echipamentul mobil pentru abonaţi telefonici (Mobile Subscriber
Equipment, MSE) şi reţelele de date asociate cu capabilităţile de angajament în comun
(Cooperative Engagement Capabilities, CEC). Reţelele tactice în general asigură
conexiunea între structurile de forţe cu un grad ridicat de mobilitate şi necesită
existenţa unei conexiuni via-satelit. O mare parte din aceşti sateliţi militari de
comunicaţii asigură legături în banda UHF (cuprinsă între 250 MHz şi 400 MHz) prin
intermediul flotei navale SATCOM (FLTSATCOM), a sateliţilor UHF de tip urmăritor
(UFO) şi a reţelei de sateliţi pentru comunicaţii a forţelor aeriene (AFSATCOM).
Banda UHF, datorită faptului că presupune utilizarea unor antene cu o deschidere
175
mare a CAD, nu poate asigura nici o protecţie la acţiunea EA şi poate fi relativ uşor
perturbată cu ajutorul unor tehnici nesofisticate. Aceast fapt conferă un element de
vulnerabilitate a sateliţilor UHF care asigură legătura între reţelele terestre tactice C2 la
acţiunea generatoarelor de bruiaj terestre. Din acest motiv, utilizarea unei conexiuni la
frecvenţe extrem de înalte (în banda EHF) între reţelele tactice este în mod curent
utilizată şi dezvoltată în interiorul reţelei releu de transmisii strategice militare
(Military Strategic Relay, MILSTAR) şi a unei părţi din constelaţia sateliţilor UFO care
operează la 44 GHz pentru conexiunile uplink şi 20 GHz pentru conexiunile downlink.
Banda EHF permite utilizarea unor antene cu spot îngust, fapt care determină
necesitatea folosirii de către adversar a bruiajului pe lobii secundari, cu efect asupra
creşterii posibilităţii de protecţie la acţiunea acestuia.
Sistemul de mare capacitate ilustrat în figura de mai sus furnizează două căi şi
anume, conexiune punct la punct între eşaloanele superioare ale armatei şi respectiv,
conexiunea pentru activităţile de suport care necesită o rată de transfer a datelor
superioară. Această conexiune implică o rată mare de transfer a datelor de tip C2 şi
respectiv, de transfer a bazelor de date distribuite. Aceste funcţii sunt implementate în
mod curent prin intermediul reţelei SATCOM folosind sistemul de comunicaţii
satelitare pentru apărare (Defense Satellite Communications System, DSCS) care
operează în banda de la 7 GHz la 8 GHz cu o rată de transfer a datelor de 1,5 Mb/s,
reţeaua SATCOM comercială şi respectiv, o serie de sisteme pe fibră optică. Sistemul
DSCS furnizează o robusteţe relativă la acţiunea interferenţelor perturbative atunci
când la nivelul eşaloanelor de comandă superioare sunt utilizate antene de dimensiuni
mari cu fascicule de tip spot, aceasta deoarece este puţin probabil ca generatoarele de
bruiaj să fie desfăşurate în interiorul fasciculelor care deservesc aceste structuri de
comandă. Sistemele comerciale pot furniza conexiunea şi lăţimea de bandă cerută, dar
asigurarea disponibilităţii acestora în locaţiile unde sunt desfăşurate forţele proprii nu
poate fi în permanenţă garantată.
Se cunoaşte că, serviciul de transmisie radio/TV global (Global Broadcast
Service, GBS) a fost structurat având ca referinţă conceptul de transmisie specific DTV
(Digital TV), acesta putând furniza lăţimile de bandă cerute de imagineria digitală. În
configuraţia actuală, traficul de comunicaţii satelitare GBS este axat pe reţeaua de
sateliţi militari MILSTAR, precum şi pe transponderele INMARSAT în cazul
informaţiilor care nu sunt critice şi care nu necesită o transmisie criptată.
Implementările de viitor vor urmări dezvoltarea unei reţele satelitare dedicate de tip
DBS (Direct Broadcast System, sistem de transmisie radio/TV direct).
Reţeaua DBS va furniza informaţii integrate privind situaţia concretă existentă
şi respectiv, informaţii de sprijin pentru situaţii de criză pentru utilizatorii tactici la
toate nivelurile de comandă. Acest tip de serviciu va asigura conectări rapide, eficiente
şi cu acces simultan la informaţiile de bandă largă prin intermediul unor terminale de
recepţie de dimensiuni mici, mobile şi cu un preţ de cost relativ scăzut. De asemenea,
utilizatorii pot utiliza filtre specifice pentru selecţia informaţiilor de interes transmise.
Un asemenea sistem satelitar de transmisii radio/TV poate fi imunizat la acţiunea
ameninţărilor EA mobile terestre preconizate a fi dezvoltate, în sensul că aceste
ameninţări nu vor putea afecta cu uşurinţă informaţiile transmise spre utilizatori
(downlink information), numai o ameninţare aeropurtată sau poziţionată spaţial putând
afecta această conexiune, dar cu siguranţă gradul ridicat de complexitate necesar
176
Atacul electronic
pentru o asemenea acţiune nu va putea fi întâlnit în marea majoritate a operaţiilor

militare din viitor. În altă ordine de idei, un satelit de tip DBS va putea transmite o
imagine completă a spaţiului de luptă, date vitale specifice cercetării, starea
atmosferică, informaţii de suport logistic, hărţi şi orice alte informaţii critice.
Suplimentar, utilizarea facilităţilor GPS de timp precis şi de poziţionare cu acurateţe în
etichetarea comunicaţiilor militare DBS va permite achiziţionarea de cunoştinţe exacte
privind situaţia globală, atât în spaţiu, cât şi în timp. Natural, abilitatea comandanţilor
de la nivelele operaţionale de a utiliza şi de a disemina un procentaj cât mai mare din
volumul acestor informaţii reprezintă un avantaj major al sistemului DBS.
Infrastructura de informaţii globală (Global Information Infrastructure, GII)
care interacţionează sau sprijină operaţiile militare este o mulţime complexă amplă de
sisteme de informaţii susţinută de infrastructura şi reţelele comerciale (Tabelul 3.4).
Apariţia unei varietăţi de servicii informaţionale de costuri reduse bazate pe
comunicaţiile comerciale, telefonia celulară, navigaţie, imaginerie, precum şi a unor
servicii adiacente specifice, susţine tendinţa utilizării acestor reţele comerciale de către
forţele militare din raţiuni economice. Protecţia segmentelor critice ale GII reprezintă
o preocupare majoră care necesită asigurarea protecţiei acestor informaţii în raport cu
modul concret de utilizare al acestora etc.
Tabelul 3.4
Componente ale infrastructurii de informaţii globală
Media şi infrastructură
Reţele comutate publice ale SUA
• Reţeaua INTELSAT
internaţională şi a SUA
• INMARSAT
Sisteme satelitare pentru comunicaţii
• PANAMSAT
comerciale
• IRIDIUM
• ODYSSEY
• GLOBALSTAR
Sisteme de navigaţie
Sistemul de cablu transoceanic
GPS
Sistemul telegrafic şi telefonic internaţional
Baze de date
Internet
• MILSTAR
DoD MILSATCOM • DSCS
• UHF
Reţele tactice şi C2
• Reţeaua de energie electrică
Infrastrucura de sprijin • Sisteme comerciale de sprijin,
rezervă, mentenanţă şi transport
Comunicaţii celulare
Infrastructura de informaţii globală utilizată în sprijinul operaţiilor militare
177
În general, elementele comerciale ale GII sunt în cel mai ridicat grad
susceptibile de a fi atacate comparativ cu distrugerea fluxului informaţional
(disponibilitatea datelor) sau cu alterarea datelor (integritatea datelor) din interiorul
acestei infrastructuri.
Integritatea informaţiilor din reţelele de comunicaţii poate fi în general,
asigurată cu ajutorul dispozitivelor de criptare. Executarea EA asupra sistemelor de
comunicaţii comerciale în scopul neutralizării acestora este o problemă delicată,
complicată de existenţa unor implicaţii legale şi respectiv, a celor rezultate din
acordurile pe rol. Totuşi, trebuie amintit şi faptul că, există posibilitatea de a interzice
utilizatorilor militari folosirea reţelelor de comunicaţii militare în timpul situaţiilor
conflictuale. Spre exemplu, EA asupra conexiunii către un satelit comercial pentru a
întrerupe modul de comunicare asociat unui sistem C3 ar putea reprezenta o acţiune
militară previzibilă, la fel ca şi neutralizarea prin bruiaj a unei reţele de telefonie
celulară. În altă ordine de idei, tehnicile de neutralizare a reţelelor de comunicaţii
comerciale presupun un aport tehnologic mai scăzut decât cel necesar în cazul reţelelor
militare de comunicaţii spre exemplu, în banda EHF reţelele de sateliţi comerciali nu
sunt disponibile etc.
3.10.2 Tehnici de neutralizare prin bruiaj a sistemelor de comunicaţii
Utilizarea tehnicilor de EA împotriva reţelelor de comunicaţii în operaţiile de

tip C2W este una axiomatică. Obiectivele primare în neutralizarea prin bruiaj a
comunicaţiilor militare sunt de a separa comandantul unei forţe de forţele aflate în
subordinea sa şi de a limita volumul cunoştinţelor asupra situaţiei concrete existente
prin restricţionarea transferului de informaţii între diferitele eşaloane militare. EA
asupra sistemelor de comunicaţii poate fi efectuat fie prin neutralizarea comunicaţiilor
adversarului, fie prin injectarea de informaţii false sau de înşelare în reţeaua sa
informaţională. Neutralizarea legăturilor de comunicaţii este cel mai bine realizată prin
întreruperea funcţionării nodurilor critice ale unei reţele de comunicaţii.
În altă ordine de idei, principiile de EP sunt integrate în marea majoritate a
sistemelor moderne de comunicaţii. Acestea includ printre altele, şi:
• utilizarea pe scară largă a canalelor de comunicaţii pe fibră optică pentru a
inhiba interceptarea şi injectarea de radiaţii compromiţătoare în interiorul canalului;
• utilizarea unor antene cu un nivel ridicat de directivitate (în general, acestea
operează în benzi de frecvenţă superioare) şi cu un nivel al lobilor secundari scăzut
pentru a evita detecţia şi neutralizarea prin bruiaj a acestora;
• utilizarea unor forme de undă cu robusteţe accentuată la acţiunea factorilor
perturbatori în domeniile timp, frecvenţă şi de codificare pentru a inhiba detecţia şi a
minimiza injectarea semnalelor de înşelare şi de distrugere în canalele de comunicaţii
proprii;
• utilizarea pe scară largă a tehnicilor de codare moderne pentru criptarea
mesajelor critice, astfel încât inamicul să nu poată acţiona asupra acestora etc.
O altă filozofie diferită de cea a neutralizării directe prin bruiaj a comunicaţiilor
adversarului se referă la avantajul oferit de interceptarea traficului de comunicaţii al
acestuia în scopuri de cercetare (COMINT), fără angajarea procedurilor de neutralizare
ale acestuia. Natural, utilizarea pe scară largă şi combinată a tehnicilor moderne de
178
Atacul electronic
procesare şi de criptare fac ca în general, interceptarea mesajelor inamicului să fie

dificilă, dacă nu chiar imposibilă. Prin urmare, concluzia care poate fi astfel desprinsă
este aceea că, dacă sistemul de comunicaţii advers nu poate fi exploatat prin cercetare
în scopul obţinerii de avantaje proprii, atunci cu certitudine necesitatea neutralizării
prin bruiaj a acestuia este una naturală.
În continuare, va fi abordată problematica specifică utilizării tehnicilor de EA
împotriva a trei tipuri diferite de sisteme de comunicaţii militare, şi anume: liniile de
date tactice, reţelele radio de luptă şi respectiv, comunicaţiile satelitare militare.
Liniile de date tactice sunt utilizate în cadrul sistemelor C3 pentru transferul de date
între diferitele elemente ale acestui sistem (Fig.3.27). În general, datele sunt utilizate
sub forma unor mesaje digitale. Formatul digital permite printre altele, transmisia de
date utilizând codurile corectoare de erori. Reţelele radio de luptă asigură comunicaţii-
voce de scurtă şi medie distanţă tipic, pentru distanţe de până la 50 Km, prin utilizarea
benzii VHF în domeniul de frecvenţă de la 30 MHz la 88 MHz. Comunicaţiile
satelitare militare furnizează o conexiune la nivel global (strategic) pentru potenţialii
utilizatori, permiţând totodată o rată ridicată de transfer a datelor.
Fig.3.27: Reţeaua de comunicaţii specifică unui sistem de

apărare aeriană
3.10.3 Forme de undă şi strategii specifice atacului electronic
În cazul EA asupra unei linii de comunicaţii digitale conceptual, un generator de

bruiaj poate opta între neutralizarea circuitului de refacere a informaţiei şi respectiv,
circuitistica asignată subsistemului de sincronizare. Sistemul poate presupune mai
179
multe nivele de sincronizare: fază, bit, cuvânt, cadru şi respectiv, cod de împrăştiere.
Preîntâmpinarea sincronizării sau cauzarea pierderii acesteia sunt metode fezabile şi cu
mult mai eficiente decât introducerea unor erori în cadrul informaţiei vehiculate de
sistemul-victimă. Bruiajul într-o bandă de frecvenţă parţială poate fi preferat uneori
împotriva anumitor tipuri de sisteme cu spectru împrăştiat cu salt de frecvenţă. În
unele cazuri, transmisiile modulate sunt mai eficiente împotriva anumitor tipuri de
echipamente şi sisteme de comunicaţii.
Conform referinţei bibliografice [37], o strategie de EA de bază constă în
injectarea unui zgomot în structura receptorului de comunicaţii. Efectul obţinut în
acest caz în cadrul sistemelor digitale este măsurat cu ajutorul ratei de eroare pe bit
(Bit Error Rate, BER). Dacă valoarea BER depăşeşte 20%, atunci inteligibilitatea unui
mesaj scade substanţial. Raportul bruiaj/semnal util (JSR) pentru cazul bruiajului de
zgomot, ignorând pierderile de propagare, este dat de relaţia (ecuaţia bruiajului activ
de zgomot pentru un sistem de comunicaţii):
Pj G jr Grj Rtr2 Lr Br
JSR = 2
, (3.57)
PG
t tr Grt R jr L j B j
unde: Pj este puterea generatorului de bruiaj; Pt este puterea emiţătorului de

comunicaţii; G jr este câştigul antenei pe direcţia generator de bruiaj → receptor de
comunicaţii; Grj este câştigul antenei pe direcţia receptor de comunicaţii → generator
de bruiaj; Grt este câştigul antenei pe direcţia receptor de comunicaţii → emiţător de
comunicaţii; Gtr este câştigul antenei pe direcţia emiţător de comunicaţii → receptor
de comunicaţii; Br este banda de frecvenţă a receptorului de comunicaţii; B j este
banda de frecvenţă a generatorului de bruiaj; Rtr este distanţa dintre emiţătorul şi
receptorul de comunicaţii; R jr este distanţa dintre generatorul de bruiaj şi receptorul
de comunicaţii; L j sunt pierderile de semnal asignate generatorului de bruiaj (inclusiv,
diferenţele de polarizare date de coeficientul de potrivire γ) şi respectiv, Lr sunt
pierderile de semnal asignate sistemului de comunicaţii.
În general, existenţa unor rapoarte JSR cuprinse în intervalul 5...10 dB este
suficientă pentru a asigura o interferenţă perturbativă semnificativă. Ecuaţia (3.57)
poate fi de asemenea, utilizată pentru a determina nivelul puterii de bruiaj (sau ERP)
necesar într-o anumită situaţie particulară sau a distanţei maxime până la care acţiunea
bruiajului se consideră a fi una eficientă.
O examinare atentă a ecuaţiei (3.57) indică faptul că, pentru o eficienţă maximă
a bruiajului, ERP a generatorului de bruiaj (care este de fapt, produsul dintre puterea
de ieşire şi câştigul sistemului de antene al generatorului de bruiaj) trebuie să fie
ridicată. De aceea, este indicată utilizarea unei antene de bruiaj directive şi a cărei
polarizare coincide cu cea a antenei receptorului de comunicaţii (cu alte cuvinte,
γ = 1 ). Locaţia generatorului de bruiaj trebuie aleasă în mod corespunzător pentru a
optimiza propagarea către receptorul de comunicaţii, iar forma de undă asignată
bruiajului trebuie selectată pentru a asigura raportul JSR cerut.
180
Atacul electronic
Cu toate că utilizarea unui semnal de bruiaj de bandă limitată poate fi utilă

uneori în neutralizarea unui sistem de comunicaţii, totuşi în literatura de specialitate
[3], [19], [44], sunt indicate şi alte forme de undă specifice neutralizării prin bruiaj a
canalelor de comunicaţii, şi anume:
• AM cu zgomot;
• salvă de zgomot (de bandă largă şi de bandă îngustă);
• semnale codate în amplitudine;
• semnale FM vobulate;
• semnale PSK;
• vorbire secretizată;
• tonuri în CW;
• semnale FSK;
• forme de undă cu bandă laterală unică etc.
Pentru evaluarea susceptibilităţii, în mod uzual se consideră a fi suficientă
considerarea următoarelor forme de undă de EA:
• zgomot de bandă îngustă (bruiaj ochit);
• tonuri în CW (bruiaj ochit);
• zgomot de bandă largă (bruiaj de baraj);
• FM vobulată (bruiaj glisant) etc.
Atunci când sunt neutralizate prin bruiaj canalele de voce, modulaţia care are
densitatea spectrală cuprinsă în regiunea 5…7 Hz are tendinţa de a fi cea mai eficientă.
Pentru liniile de comunicaţii digitale, componentele modulaţiei corespunzătoare ratei
de tăiere tind să insereze biţi falşi în cadrul mesajului şi în consecinţă, modifică codul.
De asemenea, poate fi utilizat şi bruiajul de înşelare care foloseşte mesaje înregistrate
retransmise la momente aleatorii de timp pentru a deforma mesajul original. În
Fig.3.28 sunt prezentate sintetic, formele de undă şi strategiile specifice de EA în
cadrul echipamentelor şi sistemelor de comunicaţii.
Fig.3.28: Formele de undă şi strategiile specifice asignate EA

asupra echipamentelor şi sistemelor de comunicaţii
181
Pentru detalii suplimentare privind formele de undă şi strategiile utilizate în

cazul atacului electronic asupra echipamentelor şi sistemelor de comunicaţii, pot fi
consultate referinţele bibliografice [3], [19], [36] şi [37].
3.10.4 Atacul electronic asupra liniilor de date tactice
Scopul de bază al unei linii de date tactice (Tactical Data Link, TDL) este de a
asigura transferul informaţiilor de bandă largă între un element al forţei combative
către toate celelalte elemente componente. O caracteristică primară a TDL este că
acestea trebuie să fie fără noduri, în sensul că nu este necesară prezenţa unor centre de
comunicaţii întrucât toţi utilizatorii transmit unii către alţii. Dacă un element al reţelei
este distrus sau mai simplu, nu transmite, atunci toţi ceilalţi membri îşi vor păstra
capacitatea de a comunica între ei.
Interesează în continuare prezentarea caracteristicilor esenţiale ale unei linii de
date de tip JTIDS sau TADIL-J (Fig.3.29). O asemenea linie de date a fost dezvoltată
pentru a asigura un sistem de distribuţie a informaţiilor în format digital securizat cu o
capacitate ridicată de transfer a datelor, cu o funcţionare sigură, robustă la acţiunea
factorilor perturbativi şi care să permită un grad ridicat de interoperabilitate între
elementele colectoare de date, elementele combative şi centrele de C2 din interiorul
unui teatru de operaţii. Prima implementare
practică a unei reţele de date JTIDS a fost în
cadrul sistemului AWACS pentru controlul
elementelor luptătoare ale forţei aeriene.
Utilizând banda L (960…1.215 MHz),
JTIDS permite transferul de date digitale între
orice echipamente compatibile, în interiorul
liniei de vizare radio a acestora. Este utilizat
în acest sens un format de tip acces multiplu
cu separare în timp (Time Division Multiple
Access, TDMA), în care toţi utilizatorii utilizează un canal comun. Pe baza accesului de
tip TDMA, toate informaţiile de la fiecare utilizator sunt disponibile în timp real către
orice utilizator interesat.
Cu ajutorul formatului TDMA, fiecărui utilizator îi sunt asignate unul sau mai
multe slot-uri de timp, fiecare transmisie fiind divizată în 64 cadre de 12 s. În
continuare, fiecare din cadrele de 12 s este divizat în 1.536 slot-uri de timp, cu o durată
de 7,8125 ms. Astfel, JTIDS are o capacitate de 98.304 slot-uri de timp pentru
schimbul de mesaje, fiecare cu durata de 7,8125 ms.
Fiecare slot asignat schimbului de mesaje începe iniţial cu un proces de
sincronizare care permite receptorului să se sincronizeze cu codul digital de
pseudozgomot preprogramat pentru fiecare utilizator în parte. În continuare, urmează o
bandă de identificare care permite receptorului să determine dacă acesta este interesat
de mesajele transmise. Ulterior, urmează 109 pachete de informaţii care conţin datele
asignate mesajului de bază. Fiecare pachet are o lungime de 6,4 µs şi conţine 32 de biţi
de date rezultaţi în urma unei rate de tăiere de bază de 200 ns. Banda de RF necesară
pentru a asigura suportul acestei rate de transfer a datelor este de 10 MHz. O bandă de
182
Atacul electronic
gardă urmează benzii mesajului asignat transmisiei-pachet pentru a permite propagarea

în interiorul liniei de vizare (vizibilitate) radio înainte de următoarea transmisie.
Codarea de tip pseudozgomot sau spectrul împrăştiat utilizate în cadrul JTIDS
asigură securitatea comunicaţiilor, aceasta deoarece un receptor de interceptare
nesincronizat nu are acces la codul asignat fiecărui utilizator în parte şi prin urmare, nu
se poate sincroniza la un pachet de date/mesaj particular. Oricum, transmisia de tip
spectru împrăştiat având banda de 10 MHz nu utilizează decât o singură porţiune din
banda totală disponibilă de 255 MHz, bandă care rezultă din necesitatea asigurării
robusteţei la acţiunea bruiajului de tip ochit. Pentru a corecta această situaţie, sunt
utilizate 51 de frecvenţe de transmisie distincte pentru a acoperi banda de interes. Prin
urmare, frecvenţa de transmisie a sistemului JTIDS va efectua salturi în concordanţă
cu un cod preprogramat (care este disponibil tuturor utilizatorilor) într-o secvenţă
aleatoare cu o valoare minimă a salturilor de 30 MHz. Acest fapt va forţa generatorul
de bruiaj să acopere întreaga bandă de frecvenţă şi prin urmare, se asigură un câştig de
procesare important pentru receptorul JTIDS.
Fig.3.29: O imagine de ansamblu asupra complexităţii sistemului JTIDS
O altă caracteristică importantă care contribuie la creşterea siguranţei în

exploatare a transmisiilor asignate JTIDS este legată de utilizarea codurilor Reed-
Solomon, fapt care permite reconstrucţia mesajelor chiar şi atunci când o parte a
acestor mesaje lipseşte sau este afectată de zgomot. Astfel, au fost obţinute rate de
eroare medii pentru sistemul JTIDS de 0,6% în cazul testelor experimentale efectuate
pe sistemul AWACS dar în general, ratele de eroare cunoscute sunt cuprinse în
intervalul 1...12%, pentru cazul unei game mari a unghiurilor de viraj etc.
183
Caracteristica definitorie a sistemului JTIDS este aceea că, toţi utilizatorii

transmit pe un canal comun, făcând astfel posibil schimbul în timp real de date.
Teoretic, sunt disponibile slot-uri de timp pentru 98.304 utilizatori dar în mod practic,
numărul acestora este cuprins între câteva sute până la maxim 2.000 de utilizatori.
Spre exemplu, aplicaţia JTIDS în cadrul sistemului AWACS utilizează aproximativ
10% din slot-urile de timp disponibile, iar un avion de atac se aşteaptă să utilizeze
numai câteva slot-uri de timp. În cazul AWACS este necesară o putere de transmisie de
până la 1 kW, în timp ce pentru un avion de atac aceasta este cuprinsă între
100...500 kW. În viitorul apropiat, dezvoltarea unei arhitecturi de tip acces multiplu cu
separare în timp distribuită (Distributed Time-Division Multiple Acces, DTDMA) va
permite existenţa recepţiilor şi transmisiilor simultane, fapt care va permite creşterea
capacităţii sistemului şi va elimina necesitatea prezenţei intervalelor de gardă.
Terminal de acces Sistem de testare Terminal de acces

JTIDS (RMSC, SUA) JTIDS MITS-132 (Rapac, SUA) JTIDS (SEC, SUA)
Fig.3.30: Exemple de echipamente JTIDS
Integrarea în cadrul sistemului JTIDS a unei combinaţii specifice între metodele

de codare de tip secvenţa directă şi respectiv, salt de frecvenţă, va avea ca efect
creşterea robusteţei acestuia la acţiunea generatoarelor de bruiaj de bandă îngustă şi
respectiv, de bandă largă. Suplimentar, utilizarea unui cod corector de erori
Reed-Solomon avansat, va permite reconstrucţia informaţiei conţinută în mesajele în
care pot apare până la 8 erori în cadrul unui cod de 31 de biţi. Aceste caracteristici vor
face din sistemul JTIDS unul extrem de rezistent la acţiunea generatoarelor de bruiaj
convenţionale (standard) etc.
Bruiajul tonal este unul din mijloacele de EA posibile. Prin intermediul acestei
metode, un generator de bruiaj selectează o serie de canale de frecvenţă, le
neutralizează şi permite salturi psudoaleatoare de semnal în banda de frecvenţă de
bruiaj. Spre exemplu, dacă 5 din cele 51 de canale de frecvenţă sunt blocate, atunci va
rezulta o rată importantă de eroare de aproximativ 10%.
În altă ordine de idei, o altă modalitate de EA constă în alterarea codului
pseudoaleator care sincronizează caracteristicile de spectru împrăştiat ale sistemului
JTIDS. Acest fapt va permite generatorului de bruiaj să urmărească deplasările de
frecvenţă şi timp asignate sistemului JTIDS, eliminând astfel avantajele oferite
acestuia de utilizarea tehnicilor cu spectru împrăştiat. Din această privinţă, utilizarea
mai multor tehnici CDMA de securizare care necesită sincronizarea secvenţelor de cod
folosite pentru identificarea unui utilizator, reprezintă o modalitate extrem de eficientă
de creştere a robusteţei sistemului la acţiunea factorilor perturbativi.
184
Atacul electronic
3.10.5 Atacul electronic asupra reţelelor radio pentru comunicaţii tactice
Comanda şi controlul forţelor de nivel tactic sunt exercitate în principal, prin

intermediul reţelelor radio de luptă (Combat Net Radio, CNR). O CNR asigură
comunicaţiile pentru distanţe scurte şi medii tipic, până la 50 Km, între forţele
principale desfăşurate în ariile de conflict, utilizând banda de frecvenţă VHF în gama
30...88 MHz.
Operarea în cadrul CNR este în mod normal bazată pe principiul unei reţele, o
singură reţea fiind utilizată pentru asigurarea comunicaţiilor simplex într-un grup de
utilizatori care sunt sincronizaţi la un canal particular al reţelei. Mesajul transmis prin
intermediul primei reţele este recepţionat de către o staţie de retransmisie, care ulterior
transmite mesajul pe un al doilea canal al reţelei, în mod uzual prin utilizarea unei
frecvenţe purtătoare diferite. Această secvenţă este repetată până când toţi utilizatorii
reţelei sunt interconectaţi.
În altă ordine de idei, deşi este firească tendinţa de a cripta toate comunicaţiile
militare, totuşi în trecut această tendinţă nu a fost posibil să fie transpusă pe deplin în
practică deoarece se cunoaşte faptul că echipamentele criptografice presupun un volum
mare, un consum de putere consistent şi nu în ultimul rând, dificultăţile legate de
sincronizarea acestor echipamente. În prezent, este posibilă încorporarea acestor
facilităţi de securitate în structura oricărui echipament radio, staţionar sau portabil,
datorită progresului înregistrat în tehnologia microprocesoarelor digitale. Dacă fiecare
echipament radio încorporează caracteristici de securitate a comunicaţiilor bazate pe
utilizarea codurilor complexe, atunci un utilizator neautorizat pentru a accesa
informaţiile vehiculate de acesta, trebuie să posede un echipament complex, prohibitiv
în condiţiile câmpului de luptă actual. Întrucât caracteristicile C2W împotriva CNR vor
consta în modul cel mai probabil, în existenţa echipamentelor de DF, a generatoarelor
de bruiaj şi dacă este necesar, în suprimarea fizică a acestor legături de date.
PRC-351, Clansman (UK) PRN-500, Tadiran (Israel) Interfaţă CNR (Oerlikon)

Fig.3.31: Exemple de echipamente CNR de nivel tactic
O altă tehnologie avansată care face dificilă

interceptarea mesajelor proprii de către adversar
constă în utilizarea comunicaţiilor cu spectru
împrăştiat. Se cunoaşte că în timp ce COMSEC
reprezintă criptarea/decriptarea informaţiei transmise,
spectrul împrăştiat reprezintă criptarea semnalului într-
o bandă largă de RF, în concordanţă cu un cod
pseudoaleator, iar procesul de decriptare are loc în
185
urma corelaţiei semnalului cu o replică a codului pseudoaleator.

Există mai multe tehnici cu spectru împrăştiat utilizate în cadrul CNR, dar cea
mai uzuală metodă constă în implementarea saltului de frecvenţă. Această tehnică
furnizează în mod aparent cel mai bun nivel de performanţă şi poate fi implementată
cu ajutorul unei circuitistici nu foarte complexe comparativ cu alte tehnici disponibile.
Tehnica spectrului împrăştiat cu salt de frecvenţă este utilizată în sistemele VHF
terestre cu un singur canal şi de comunicaţii aeriene (SINCGARS-V) utilizate de armata
americană, respectiv în cadrul sistemului portabil Jaguar-V utilizat de anumite entităţi
NATO. În prezent, sistemul Jaguar-V este înlocuit cu sistemul avansat Phanter 2000-V
sau Harris 5800U-MP.
Este relativ simplu pentru un sistem de ascultare sau supraveghere să poată
localiza o linie radio singulară cu spectru împrăştiat atunci când în aceeaşi regiune nu
mai operează şi alte asemenea linii, [44]. Totuşi o asemenea situaţie simplă nu se
întâlneşte pe câmpul de luptă, aceasta deoarece cu certitudine vor exista concomitent
mai multe reţele care utilizează tehnici de
spectru împrăştiat, cu o funcţionare
asincronă, semnalele de RF asignate acestora
fiind distribuite în concordanţă cu diferite
coduri pseudoaleatoare. De aceea,
localizarea unei reţele singulare în prezenţa
mai multor reţele radio cu spectru împrăştiat
este practic imposibilă. În consecinţă, tendinţa firească manifestată de firmele
specializate în domeniu este de a dezvolta cu preponderenţă sisteme radio criptate cu
salt de frecvenţă, fapt care va avea ca efect o securizare accentuată a comunicaţiilor
din câmpul de luptă. Firesc, această tendinţă va conduce la limitarea cercetării
(tehnicile de tip INT) orientate spre monitorizarea traficului radio şi va încuraja
dezvoltarea sistemelor specifice de neutralizare prin bruiaj, în sensul scoaterii din
funcţiune de pe câmpul de luptă a sistemelor C3 inamice.
O descriere completă a mecanismului de funcţionare a unei CNR cu salt de
frecvenţă nu face obiectul de interes al paragrafului de faţă şi de aceea, în continuare
se va insista asupra unei prezentări sintetice a situaţiilor tactice de neutralizare prin
bruiaj şi respectiv, a modalităţii de selecţie a ratelor saltului de frecvenţă.
Împotriva liniilor de comunicaţii tradiţionale şi în special, împotriva reţelelor
fără salt de frecvenţă, este în general adecvată utilizarea tehnicilor de neutralizare prin
bruiaj dacă semnalul de la ţintă poate fi interceptat şi respectiv, bruierea acestuia poate
începe în 2…3 s. Firesc, filozofia interceptării şi neutralizării prin bruiaj a unei linii cu
salt de frecvenţă este însă complet diferită.
Cu câteva excepţii, comunicaţiile cu salt de frecvenţă sunt digitale, chiar şi în
cazul liniilor de voce semnalele fiind digitizate. Multe din reţelele radio actuale
utilizate în comunicaţii sunt cu salturi lente de frecvenţă (slow-hoppers), executând 50
la 500 salturi pe secundă (salt/s). În consecinţă, un generator de bruiaj care necesită
2...3 s pentru interceptarea şi începerea efectivă a neutralizării prin bruiaj, nu este
eficient, aceasta chiar şi împotriva sistemelor radio cu salturi lente.
Se cunoaşte faptul că, pentru a bruia eficient un semnal digital este necesar ca
20% din biţii asignaţi reprezentării acestuia să fie eronaţi. Un sistem radio care execută
100 salt/s va rămâne pe fiecare frecvenţă specifică pentru un timp de aproximativ
186
Atacul electronic
10 ms. De aceea, un generator de bruiaj eficient trebuie să intercepteze şi să înceapă

procedura de neutralizare prin bruiaj a acestui sistem în cel mult 8 ms evident, un
asemenea echipament presupunând un grad extrem de ridicat de complexitate
tehnologică. În consecinţă, împotriva comunicaţiilor cu salt de frecvenţă, răspunsul
unui generator de bruiaj devine critic. Dacă se optează pentru utilizarea unei benzi de
bruiaj care să acopere întreaga bandă asignată echipamentului de comunicaţii, atunci
pentru un minim de eficienţă este necesară o creştere semnificativă a ERP în cazul
generatorului de bruiaj (spre exemplu, pentru Jaguar-V CNR este necesar un aport de
aproximativ 24 dB).
Un sistem radio cu salt de frecvenţă este implementat prin utilizarea unor
sintetizoare de frecvenţă identice stabilizate termic, atât în cadrul emiţătorului radio
decalat spaţial, cât şi în linia de recepţie şi care furnizează un număr de frecvenţe
selective. Secvenţa de frecvenţă de ieşire a echipamentului radio este generată cu
ajutorul unui cod de bază pseudoaleator, cod care este disponibil pentru terminalele
emiţător şi receptor ale liniei. Atunci când secvenţele de cod de bază ale emiţătorului
şi receptorului sunt sincronizate, linia este deschisă pentru o comunicaţie securizată.
Un parametru critic este timpul în care o CNR se află poziţionată pe o frecvenţă
particulară şi care determină rata saltului de frecvenţă.
Protecţia împotriva interceptării şi localizării (DF) are tendinţa de a creşte
concomitent cu rata de salt. O protecţie completă împotriva generatoarelor de bruiaj
sofisticate cu urmărire rapidă va necesita o rată de salt de ordinul a 104 salt/s. Totuşi
trebuie avut în vedere şi faptul că, costul implementării unei CNR cu salt de frecvenţă
creşte semnificativ pentru valori ale ratei de salt situate în jurul a 103 salt/s.
Suplimentar, o rată de salt în jurul a 103 salt/s conduce la utilizarea unei circuitistici de
IF, fapt care poate cauza apariţia unor interferenţe interne. Comutarea emiţătorului de
pe o frecvenţă pe alta are ca efect reducerea puterii medii pentru rate de salt mai mari
de 500 salt/s.
Jaguar-V este un bun exemplu de reţea radio avansată VHF cu salt de frecvenţă,
acest echipament fiind disponibil atât în configuraţia portabilă, cât şi în cea ambarcată
pe vehicule. Aceasta emite cu o putere de aproximativ
50 W (3...4 W pentru versiunea portabilă), are o
sensibilitate a receptorului de -113 dBm şi respectiv,
un câştig al antenei de 13 dB. Salturile de frecvenţă
sunt realizate cu o viteză medie cuprinsă între
50...500 salt/s. Sistemul Jaguar-V este proiectat pentru
a executa salturi într-o bandă de frecvenţă de 6,4 MHz,
ceea ce corespunde la 256 de canale cu valoarea de
25 kHz. Pot fi preprogramate până la 9 benzi de
frecvenţă de 6,4 MHz, existând capabilitatea de a
acoperi întreaga bandă în paşi sintetizaţi de frecvenţă de 25 kHz. De asemenea,
sistemul încorporează în structura sa un procesor de antenă pentru nuluri controlabile
(Steerable Null Antenna Processor, SNAP) care permite minimizarea efectelor
bruiajului prin introducerea unui nul pe direcţia maximă de semnal perturbator
(facilitatea de procesare spaţială).
Dezvoltările curente în domeniul CNR presupun utilizarea sintezei digitale
directe de frecvenţă (Direct Digital Synthesizers, DDS), fapt care permite rate de salt
187
rapide de peste 103 salt/s. Aceste dispozitive sunt de asemenea utilizate în

echipamentele de EA şi funcţionează cu ajutorul unui acumulator de fază digital care
comandă o hartă a formelor de undă (o intrare de fază este utilizată pentru a genera
forma de undă sinusoidală adecvată). DDS au capacitatea de a sintetiza sub control
digital, orice tip de formă de undă, în limitele benzii de frecvenţă disponibile. Astfel,
această abilitate de a genera forme de undă pseudoaleatoare modulate complex
contribuie la îmbunătăţirea substanţială a performanţelor sistemelor de EP care
încorporează în structura lor aceste echipamente.
O metodă de EA de bază împotriva CNR constă în utilizarea bruiajului de
zgomot de bandă largă. Versiunile portabile de CNR operează cu un nivel al puterii la
emisie cuprins între 100 mW şi 4 W. Prin urmare, pentru neutralizarea prin bruiaj a
acestui tip de CNR, sunt necesare generatoare de bruiaj cu un nivel al puterii cuprins
între 10 W şi 4000 W. Pentru cazul versiunilor staţionare care utilizează o putere de
ordinul a 50 W rezultă practic că, capabilităţile asignate celei mai mari părţi a
generatoarelor de bruiaj pentru comunicaţiile la nivel tactic sunt depăşite.
Unele tipuri mai vechi de echipamente CNR care utilizează salturi lente (de
ordinul a 10...100 salt/s) sunt susceptibile de a fi neutralizate de către generatoarele de
bruiaj de tip urmăritor. În această gamă a salturilor, generatoarele au un timp de
acordare pe frecvenţa CNR cuprins între 10 ms şi 100 ms, acest timp incluzând şi
duratele de propagare dintre emiţătorul CNR şi generator respectiv, dintre generator şi
receptorul CNR.
O altă tehnică utilizată pentru neutralizarea prin bruiaj a CNR constă în
utilizarea bruiajului într-o bandă parţială de frecvenţă cu alte cuvinte, energia
generatorului de bruiaj este concentrată într-o bandă particulară de frecvenţă acoperită
de către CNR. Atunci când salturile de frecvenţă determină intrarea CNR în banda
acoperită prin bruiaj, mesajele transmise devin neeligibile. Deoarece mesajul este
corupt, BER creşte şi dacă nivelul atins depăşeşte ca ordin de mărime 20%, atunci
CNR este neutralizată eficient prin bruiaj. Şi în sfârşit, o altă procedură eficientă
utilizată adeseori în neutralizarea prin bruiaj a CNR constă în utilizarea bruiajului de
tip pieptene. Astfel, într-o primă etapă în urma unui proces de analiză spectrală a
formei de undă asignată CNR (proces cu durata de ordinul s), este determinată/trasată o
histogramă a frecvenţelor utilizate în cadrul saltului. Ulterior, pe baza acestei
histograme, generatorul de bruiaj va genera bruiaj simultan pe acele frecvenţe care
sunt preferate (favorizate) la salt de către CNR etc.
Referitor la arhitectura CNR, este necesară stocarea în instalaţia de recepţie a
unei forme de undă de sincronizare, tehnicile utilizate în acest sens variind în funcţie
de modul în care aceasta este achiziţionată. Unele metode necesită o măsurare de
acurateţe a timpului absolut, altele presupun un nivel modest al acurateţii de măsurare,
în timp ce altele necesită măsurarea unui timp relativ. În viitor, cea mai mare parte din
echipamentele radio vor fi sincronizate cu ajutorul informaţiei de timp precis oferită de
un sistem GPS (un asemenea sistem, Navstar/GPS, Glonass/GPS, Galileo/GPS etc.
încorporează în structura lor de semnal timpul oferit de un clock atomic).
Compromiterea mecanismului de sincronizare poate fi o altă cale eficientă de EA, dar
modul său efectiv de implementare depinde într-o mare măsură de structura internă a
CNR-victimă etc.
188
Atacul electronic
3.10.6 Atacul electronic asupra comunicaţiilor satelitare militare
Reţelele de comunicaţii satelitare militare (MILSATCOM) operează în benzile

de frecvenţă UHF (250 ...400 MHz), SHF (7...8 GHz) şi respectiv, EHF (20...44 GHz).
De asemenea, o extensie a acestor benzi de frecvenţă apare în cazul capabilităţilor
satelitare comerciale. Banda UHF are avantajul utilizării unor sisteme de antene
simple, compatibile cu platformele mobile ca spre exemplu, avioane, nave maritime
sau vehicule de teren de dimensiuni mici. Întrucât acţiunea mijloacelor de EP este
limitată în cadrul acestei benzi, există disponibilitatea către utilizarea unor benzi de
frecvenţă superioare, în care apare oportunitatea folosirii unor benzi înguste de
frecvenţă şi a sistemelor de antene directive adaptive de bandă îngustă.
Cerinţele majore impuse sistemelor satelitare (Fig.3.32) cu destinaţie militară
sunt legate de rata ridicată de transfer a datelor, de necesitatea asigurării unui grad
sporit de securitate a semnalelor vehiculate împotriva interceptării (probabilitate
scăzută de interceptare), vulnerabilitate scăzută la
acţiunea exploziilor nucleare şi impulsul
electromagnetic (EMP), protecţia împotriva
laserilor, armelor cu energie cinetică precum şi a
altor categorii de contramăsuri. Aceste cerinţe sunt
îndeplinite în mod general, de un set dedicat de
sateliţi militari dar, tendinţele manifestate în
domeniul comunicaţiilor satelitare comerciale
indică faptul că, o proporţie majoră din cadrul
viitoarelor sisteme satelitare militare ar putea fi
satisfăcută prin utilizarea acestor sisteme. Sarcina primară a oricărui sistem de
comunicaţii este de a transmite un volum cât mai mare posibil de date. Capabilităţile
sistemelor satelitare comerciale în acest domeniu deja au depăşit pe cele ale sistemelor
militare, iar sectorul comercial va continua să se dezvolte din această perspectivă.
Cerinţele de bază pentru un sistem satelitar comercial pentru ca acesta să
îndeplinească misiuni militare specifice în caz de criză, sunt următoarele:
• orbite LEO (Low Earth Orbit) polare precum şi ecuatoriale;
• intefaţă cu handset şi cu alte noduri specifice de comunicaţii (spre exemplu,
staţii satelitare pentru telefonie, sisteme telefonice mobile etc.), astfel încât mesajele să
poată fi rout-ate fie complet via satelit, fie parţial cu ajutorul sistemelor terestre;
• comunicaţii intersatelitare pentru rout-area mesajelor şi în special,
dezvoltarea comunicaţiilor laser care datorită cerinţelor lor modeste privind
dimensiunea şi aportul energetic, ar putea contribui enorm la creşterea vitezei de
transfer a datelor; sisteme de stocare şi descărcare pentru pachete de date de
dimensiuni mari care ar trebui încorporate în cadrul sistemelor civile, mult mai mari
comparativ cu cele existente în prezent; capacitatea de deplasare pentru pachete de
date de dimensiuni foarte mari, în particular, ca parte integrantă a mai multor aplicaţii
de tip Internet, acestea putând astfel fi rulate mult mai eficient şi mai economic;
• bandă de frecvenţă ridicată, cuprinsă între 40 GHz şi 150 GHz, pentru a
contracara efectele perturbaţiilor datorate nu numai exploziilor nucleare, dar şi a celor
cauzate întâmplător de furtunile solare puternice;
189
a) segmentul spaţial (constelaţia satelitară, facilităţi de lansare)
b) sistemul de comandă
c) segmentul terminal (al utilizatorilor)

Fig.3.32: Arhitectura unei reţele satelitare MILSATCOM
• un nivel superior de integrare şi de siguranţă a echipamentelor electronice, a

alimentării pe baza panourilor solare şi a altor adaptări destinate să facă faţă unor
fenome naturale precum, exploziile de radiaţie Van Allen (Van Allen Belts, VAB),
furtunile solare şi respectiv, reziduurilor spaţiale; în general, sistemele satelitare
comerciale nu îndeplinesc standardele militare în vigoare, dar gradul ridicat de
redundanţă tehnologică şi structurală încorporat în cadrul acestora poate reprezenta o
cale de compensare a acestui dezavantaj, acestea putând îndeplini o misiune militară
întocmai ca şi orice sistem militar dedicat etc.
Scăderea bugetelor militare probabil va avea ca efect orientarea spre
îmbunătăţirea performanţelor sau dezvoltarea de noi sisteme satelitare comerciale. În
prezent, o parte considerabilă a traficului militar de voce (2,4 kbits/s) este axat pe
sistemul satelitar comercial INMARSAT etc.
190
Atacul electronic
Tabelul 3.5
Situaţia curentă a unor constelaţii satelitare

(sursă: www.ripe.net)
Conform referinţei bibliografice [37], MILSTAR este un exemplu primar de

sistem satelitar militar aflat în uz. Pachetul de comunicaţii oferit de acest sistem
furnizează uplink-uri în banda EHF (44 GHz) şi UHF (300 MHz), downlink-uri în
banda SHF (20 GHz) şi UHF (250 MHz) şi respectiv, crosslink-uri între sateliţi la
60 GHz. Operaţiile desfăşurate în banda EHF sunt caracterizate de o probabilitate
scăzută de detecţie şi intercepţie
(LPD/LPI). Un fascicul uplink tipic de
10 este mai mic ca deschidere de
250 m la o înălţime de 12.192 Km, iar
un terminal poate opera în mod curent
la o distanţă de 4,8 Km faţă de un post
de ascultare advers. Funcţionarea
sistemului satelitar MILSTAR
presupune existenţa a două blocuri
structurale de bază, denumite generic
blocul 1 şi respectiv, 2. Proiectarea
blocului 1 asigură 100 de canale
pentru trafic la o rată de transfer cuprinsă între 75 bits/s şi 2,4 kbits/s. Semnalele sunt
criptate, iar saltul de frecvenţă este de câteva mii de ori pe secundă, într-o bandă de
2 GHz. Proiectarea blocului 2 asigură o legătură informaţională de nivel tactic
(Tactical Information, TI) la o rată de transfer de 1,544 Mbits/s, fapt care permite ca
cel puţin 600 de utilizatori să fie asignaţi simultan per satelit.
191
Fig.3.33: Conceptul GIG

(sursă: DoD Teleport Program, DISA, 2002)
În altă ordine de idei, MILSTAR este un sistem satelitar geostaţionar (GEO, la o

altitudine de 36.000 Km) format numai din trei sateliţi fără acoperire la poli, în timp ce
tendinţa manifestată în cadrul sistemelor comerciale este cea a sistemelor satelitare
LEO, care utilizează sateliţi cu dimensiuni mult mai reduse. Pentru acelaşi nivel de
acoperire, un sistem LEO necesită prezenţa mai multor sateliţi decât în cazul unui
sistem GEO, dar în schimb rezultă o serie de avantaje legate de dimensiunea mult mai
mică a antenei şi respectiv, un nivel de putere mult mai redus, fapt care poate cântări
mai greu comparativ cu numărul de sateliţi necesar a fi prezenţi în constelaţie. Sateliţii
GEO, datorită altitudinii lor mult mai ridicate faţă de suprafaţa pământului, au tendinţa
de a introduce un timp de întârziere apreciabil în comunicaţii, fapt care constituie un
dezavantaj în cadrul comunicaţiilor interactive. Prin urmare, sateliţii GEO sunt
preferaţi în cadrul transmisiilor video, în timp ce sateliţii LEO sunt utilizaţi în
comunicaţiile voce.
În general, sateliţii LEO operează sub influenţa VAB la altitudini cuprinse între
700 Km şi 1.400 Km. Aria de acoperire a unui singur satelit este mică şi prin urmare,
sunt necesari mai mulţi sateliţi pentru a asigura o arie de acoperire continuă.
Suplimentar, deoarece traiectoria spaţială a sateliţilor este aşa de apropiată de suprafaţa
Pământului, timpul de survol al acestora este mult mai rapid decât cel al sateliţilor cu
orbita foarte înaltă. În scopul menţinerii unei convorbiri continue, sateliţii LEO fie
utilizează croslink-uri satelitare complexe, fie sute de croslink-uri de suprafaţă care
acoperă uniform globul terestru etc.
Ca exemple de sisteme LEO comerciale pentru comunicaţii mobile pot fi
amintite sistemele Iridium şi Teledesic ale căror orbite sunt situate respectiv, la 780
Km şi între 695 Km şi 700 Km. Sistemul Iridium constă într-o constelaţie de 66 de
sateliţi, în timp ce sistemul Teledesic utilizează 840 de sateliţi. Aceste sisteme sunt
utilizate în ideea asigurării unui serviciu de telefonie la scară planetară. Ratele de
transfer ale datelor pentru sistemele comerciale sunt în general, mai scăzute decât în
192
Atacul electronic
cazul sistemului militar MILSTAR, dar fiecare dintre acestea sunt capabile să suporte
simultan 2.000 la 3.000 de legături şi în consecinţă, dacă acestea sunt utilizate
împreună, poate fi obţinută cu uşurinţă o rată de transfer a datelor de 1,5 Mbits/s.
O mare parte din sateliţii utilizaţi în cadrul sistemelor LEO au un număr
important de consecinţe în contextul aplicaţiilor militare, inclusiv o rezistenţă
superioară la atacul cu arme laser sau cinetice furnizată de dimensiunea redusă şi
respectiv, numărul mare de sateliţi utilizaţi în sisteme ca Teledesic. De asemenea, în
acest context, pe lângă dimensiunea redusă a unui satelit care îl face pe acesta greu de
lovit, trebuie avut în vedere şi numărul ridicat de ţinte care trebuie angajate simultan.
Pentru orice satelit individual neutralizat, întotdeauna sistemul satelitar poate fi
reconfigurat pentru a-şi conserva funcţiile sale specifice. Aceleaşi principii sunt
păstrate şi pentru asigurarea unei robusteţi accentuate la acţiunea bruiajului, aceasta
întrucât efortul continuu de blocare a unui sector necesită utilizarea unui număr
semnificativ de generatoare de bruiaj cu un nivel de putere ridicat şi respectiv, cu o
capacitate de acord rapidă. În general, ameninţarea principală pentru orice sistem
satelitar provine din detonarea în spaţiu a unui dispozitiv nuclear, [54].
Prin intermediul sistemului satelitar GEO pentru GBS se are în vedere
asigurarea unui nivel adecvat de informaţii integrate privind situaţia concretă existentă
şi respectiv, de informaţii de sprijin în caz de criză pentru toţi utilizatorii de nivel tactic
dintr-un teatru de operaţii. În altă ordine de idei, acest sistem este strucurat având ca
punct de plecare sateliţii pentru transmisii TV directe. Cu ajutorul echipamentelor
militare autorizate poate fi recepţionat semnalul transmis de sistemul GBS (video,
imaginerie, date etc.) prin intermediul unei antene cu diametrul de 45,72 cm (18 inch).
Servicul respectiv este disponibil la nivel planetar.
Sistemul GBS urmează să îmbunătăţească capabilităţile sistemelor
MILSATCOM curente, uşurând sarcinile acestora, ştiut fiind faptul că, fiecare sistem în
parte reprezintă practic o cale singulară de trafic de date. În viitor, GBS va încorpora şi
o structură de management al transmisiilor din punctele sensibile ale câmpului de luptă
care va asigura transmisia de date din centrele C3 militare, permiţând de asemenea,
injecţia directă de date în teatrul de operaţii. Funcţional, două moduri de operare sunt
luate în calcul, şi anume: fie utilizarea ariei largi de acoperire, fie utilizarea
fasciculelor adaptive de tip spot rezultate în urma integrării în structura satelitului a
unei reţele de antene fazate.
Serviciul iniţial a fost creat pe baza utilizării ultimilor trei sateliţi UFO ai
marinei SUA, reconfiguraţi cu ajutorul unor transponder-e GBS. Serviciul GBS
furnizează două fascicule adaptive de tip spot cu diametrul ariei de acoperire de
500 nmi (1 nmi = 1,852 Km), cu o rată de transfer a datelor de 24 Mbits/s şi respectiv,
o singură arie de acoperire cu diametrul de 2.000 nmi, la o rată de transfer a datelor de
1,544 Mbits/s. Caracteristicile transponder-ului de pe un satelit GBS sunt indicate
sintetic în Tabelul 3.6.
Tehnicile de EA împotriva sistemelor MILSATCOM pot fi concertate fie pe
segmentul de uplink sau de downlink, fie pe amândouă. Generatoarele de bruiaj de
baraj funcţionează pe premisa că, dacă există un nivel suficient al densităţii spectrale
de putere injectat în interiorul instalaţiei de recepţie, atunci semnalul util nu va putea fi
distins pe fondul semnalului de bruiaj, iar sistemul va fi astfel neutralizat. Împotriva
semnalelor cu spectru împrăştiat, generatorul de bruiaj va trebuie să distribuie energia
193
sa în întreaga sau într-o anumită parte a benzii de frecvenţă de împrăştiere, fapt care
corespunde la a genera un bruiaj de bandă totală respectiv, de bandă parţială. O altă
strategie poate consta în distribuţia energiei de bruiaj într-o serie de tonuri care pot
ocupa o parte sau toată banda de împrăştiere. Ca un caz special, puterea de bruiaj poate
fi concentrată într-un singur ton, cu operare fie în impuls, fie în mod CW.
Bruiajul de bandă parţială este eficient atunci când energia generatorului de
bruiaj nu este suficientă pentru a produce o BER ridicată în canalul de comunicaţii
pentru neutralizarea prin bruiaj a întregii benzi de frecvenţă.
Tabelul 3.6
Parametri Per satelit Global
Numărul de fascicule de tip spot 2 6
Transpondere 4 12
Rata totală de transfer a datelor (Mbps) 96 288
Redundanţa transponderului 5 pentru 4 -
EIRP pentru downlink (dBW) 54,5 -
Dimensiunea antenei cu fascicol de tip spot (inch) 22 -
120
Puterea totală TWT (W) -
(47% eficienţă)
Dimensiunea antenei de recepţie (inch) 18 -
Frecvenţa pentru uplink (EHF) 30...31 GHz -
Frecvenţa pentru downlink (SHF) 20,2...21,2 GHz -
Caracteristicile unui transponder GBS
În aceste condiţii, generatorul de bruiaj ocupă o lăţime de bandă utilă prin

concentrarea energiei de bruiaj în anumite porţiuni ale benzii echipamentului pentru a
obţine o eficienţă superioară. Procentul din lăţimea de bandă care poate fi neutralizat
prin bruiaj creşte concomitent cu creşterea energiei de bruiaj şi în aceste condiţii,
bruiajul de bandă totală devine fezabil când acest procent este suficient de ridicat.
Utilizarea codării cu corecţia erorilor înainte, respectiv creşterea câştigului de
procesare în cazul tehnicilor de spectru împrăştiat reprezintă principalele măsuri de EP
împotriva unui asemenea tip de atac electronic.
Un generator de bruiaj în impulsuri poate exploata scara de timp prin bruierea
la cicluri de funcţionare mai mici sau egale cu unu. De asemenea, bruiajul în impulsuri
poate fi utilizat pentru neutralizarea mai multor sateliţi prin intermediul tehnicii de
distribuţie temporală (time sharing).
Tehnicile de EA împotriva unui uplink reprezintă o strategie de bruiaj preferată
din punct de vedere strategic întrucât efectele acesteia sunt la nivelul întregii reţele şi
afectează toţi utilizatorii. În acest scop, poziţia unui satelit GEO este localizată cu
uşurinţă, în timp ce în cazul sateliţilor LEO pot să apară o serie de dificultăţi în această
privinţă. Diferitele tipuri de transponder-e ale unui satelit pot fi neutralizate prin bruiaj
prin intermediul tehnicii de distribuţie temporală dacă lăţimea de bandă a generatorului
de bruiaj este mai mică decât cea a satelitului. Un generator de bruiaj poate neutraliza
un singur satelit sau mai mulţi sateliţi cu ajutorul tehnicii de comutare a fasciculului.
Transponder-ele satelitare saturate de către un generator de bruiaj uplink
funcţionează la un nivel de putere downlink maxim, nivel care este proporţional cu
194
Atacul electronic
nivelul lor de putere uplink recepţionat. Efectul unui semnal de bruiaj asupra unei
reţele constă în captarea unei anumite părţi din puterea semnalelor utile. Atunci când
puterea generatorului de bruiaj este superioară puterii uplink totale recepţionate de
către transponder-ul neutralizat prin bruiaj, puterea semnalului util devine prea mică
pentru a putea fi detectată de
către terminalul terestru satelitar
utilizator. În unele situaţii,
transponder-ele satelitare
încorporează receptoare cu
limitare fixă (hard-limiting)
astfel încât, semnalele de bruiaj
care saturează acest receptor să
nu poată cauza pe baza acestui
efect decât o suprimare a
semnalelor utile de până la
6 dB. Semnalele cu spectru
împrăştiat sunt vulnerabile la
acest tip de atac în aceeaşi
măsură ca şi semnalele convenţionale. Acest fapt reprezintă unul din dezavantajele
specifice ale transponder-elor cu limitare fixă, dar care poate fi eliminat prin utilizarea
unei procesări de tip on-board.
Un generator de bruiaj poate exploata caracteristica de transfer neliniară a unui
transponder satelitar prin intermediul târârii frecvenţei acestui în interiorul unor
regiuni în care îi este afectată bucla de urmărire şi respectiv, etajul de demodulare a
comunicaţiilor. Prin intermediul unei ERP de bruiaj ridicată, transponder-ul satelitar
intră în saturaţie, iar semnalele dowlink suferă un proces de modulare AM care
conduce la degradarea răspunsului blocului de control automat al câştigului/buclei de
urmărire. Semnale de bruiaj în impulsuri pot produce un efect similar asupra buclelor
de urmărire şi care, prin alegerea corespunzătoare a ciclului de funcţionare şi a PRF,
poate avea consecinţe maxime.
În condiţii normale de operare, capacitatea totală disponibilă a unui satelit este
distribuită între diferite terminale terestre, iar fiecare terminal terestru are alocat un
anumit buget de resurse satelitare (putere şi lăţime de bandă) corespunzător cerinţelor
sale de trafic. La un moment dat, un număr de terminale terestre pot concura reciproc,
dar capacitatea disponibilă a unui satelit pentru un asemenea terminal este determinată
în principal, de nivelul puterii de bruiaj şi într-o oarecare măsură, de prezenţa sau
absenţa altor terminale terestre care accesează acelaşi transponder.
Rata de transfer a datelor maximă (R măsurată în bits/s) care poate fi suportată
de către un transponder cu limitare fixă şi care utilizează semnale digitale binare
pentru a contracara efectele bruiajului uplink, poate fi aproximată de forma:
α ⋅ Ws
R= , (3.58)
Es
(1 − α ) ⋅ ⋅ M L
N0
unde:
195
S'
Ws este lăţimea de bandă (MHz), α = reprezintă procentul din ERP a
Ls ⋅ P0
Es
transponder-ului utilizată de către semnalul util, reprezintă raportul între
N0
energie/bit şi densitatea spectrală pentru a asigura nivelul BER specificat (dB), M L
reprezintă toleranţa unei legături (dB), Ls este limita de suprimare a semnalului, P0
este puterea totală recepţionată de către transponder, iar S ' nivelul puterii semnalului
util recepţionat de către satelit.
O primă observaţie rezultată din ecuaţia anterioară indică faptul că valoarea
lăţimii benzii de împrăştiere, procentul din semnalul util obţinut în prezenţa bruiajului
şi respectiv, SNR necesar pentru a realiza BER specificat, determină capacitatea unui
canal de comunicaţii afectat de bruiaj.
q aplicaţie: un transponder satelitar cu limitare fixă este iluminat de către un
teminal satelitar terestru cu o EIRP de 95 dBW. Legătura cu salt de frecvenţă într-o
bandă de 40 MHz necesită un SNR de 10 dB cu o toleranţă a legăturii de 6 dB, pentru a
asigura un BER acceptabil. Transponder-ul este bruiat uplink de către un terminal
terestru dispus în interiorul ariei de acoperire a fasciculului de bază al satelitului.
Condiţiile de propagare şi pierderile atmosferice sunt identice atât pentru generatorul
de bruiaj, cât şi pentru terminalul satelitar terestru. Se cere determinarea determinarea
ratei maxime de transfer a datelor de comunicaţie pentru o EIRP a generatorului de
bruiaj cuprinsă în intervalul 90...130 dBW.
Dacă se introduc datele iniţiale în relaţia (3.58), atunci se obţine graficul ilustrat
în Fig.3.34. Din interpretarea graficului respectiv rezultă că în condiţiile iniţiale
impuse, capacitatea maximă a canalului de comunicaţii satelitar este de aproximativ
4,6 Mbits/s, iar valoarea sa minimă este de aproximativ 0,95 Kbits/s.
Bruiajul de tip downlink diferă de cel uplink prin aceea că în general, atacurile
vizate de acesta sunt îndreptate împotriva platformelor aeropurtate, terestre, navale sau
ambarcate pe submarine cu importanţă operaţională. Prin contrast, bruiajul de tip
uplink îşi concentrează eforturile asupra întregii reţele SATCOM.
În altă ordine de idei, bruiajul de tip downlink este cel mai bine realizat cu
ajutorul unei platforme aeriene care poate îndeplini simultan funcţiile de interceptare şi
neutralizare prin bruiaj. Bruiajul poate fi direcţionat asupra fasciculului unui satelit şi
respectiv, a semnalelor de telemetrie, la fel de bine ca şi asupra canalelor de
comunicaţii. Atacul generatorului de bruiaj poate fi direcţionat având ca obiectiv
distorsionarea informaţiilor de sincronizare furnizate de fasciculul satelitar, totul în
ideea creşterii timpului de achiziţie, a neutralizării procesului de urmărire a satelitului
sau a pierderii temporare a datelor de telemetrie. Semnalul satelitar recepţionat de
către un terminal terestru utilizator poate fi neutralizat prin intermediul bruiajului de
tip downlink fie prin utilizarea unui semnal pseudosatelitar puternic care simulează
semnalul curent, fie prin utilizarea unui semnal de bruiaj separat cu o densitate
spectrală suficient de puternică pentru a afecta fluxul informaţional satelitar.
196
Atacul electronic
Fig.3.34: Capacitatea canalului pentru transponderul neutralizat prin bruiaj uplink
Nivelul ERP pentru generatorul de bruiaj necesar pentru bruiajul de tip

downlink poate fi determinat cu ajutorul relaţiei (3.58). În general, terminalele
satelitare utilizează antene cu diametrul mare (spre exemplu, cuprinse între 6,096 şi
12,192 m) care asigură obţinerea unor câştiguri substanţiale şi respectiv, a unor
fascicule înguste, în condiţiile utilizării unui generator de bruiaj aeropurtat şi a
bruiajului pe lobii secundari. Spre exemplu, un terminal terestru cu o dimensiune de
12,8 m a antenei are un câştig de 58 dBi la o frecvenţă de 7,5 GHz. Lobii laterali ai
antenei respective sunt de -10 dBi în zona situată la mai mult de 480 faţă de direcţia de
radiaţie maximă şi aproximativ, sunt daţi de relaţia G ( θ ) = 32 − 25lg ( θ ) pentru
unghiuri cuprinse în intervalul 10 la 480. Acest fapt furnizează un semnal downlink cu
un câştig mai mare de 68 dB. Suplimentar, acest avantaj poate fi obţinut şi prin
utilizarea antenelor cu lobi secundari adaptivi sau cu lobi secundari ultrascăzuţi. În altă
ordine de idei, pierderile de propagare în spaţiul liber sunt proporţionale cu pătratul
raportului dintre distanţa terminal terestru-satelit şi respectiv, distanţa terminal
terestru-generatorul de bruiaj pentru comunicaţii aeropurtat, fapt care determină
apariţia unui avantaj pentru acesta din urmă. Pentru banda EHF (spre exemplu,
20 GHz), atenuarea pentru downlink-uri dată de ploaie şi atmosferă trebuie luată în
calcul în cadrul ecuaţiei de funcţionare a generatorului de bruiaj şi în general, se
constituie într-un avantaj pentru legătura satelitară.
Bruiajul de tip repetor este o ameninţare de bază împotriva echipamentelor cu
salturi de frecvenţă lente. Acesta constă în interpretarea, procesarea şi respectiv,
retransmiterea semnalelor recepţionate de la emiţătorul-utilizator către receptorul
utilizator înainte ca sistemul-utilizator să execute saltul pe un set nou de canale de
197
frecvenţă. Pentru a fi eficient, întârzierea de timp asociată căii diferenţiale dintre

generatorul de bruiaj repetor şi receptorul-utilizator trebuie să fie mai mică decât
diferenţa dintre intervalul de timp constant dintre două salturi de frecvenţă şi respectiv,
timpul necesar pentru procesarea semnalelor interceptate. Astfel, cu cât rata de salt
este mai mare, cu atât este asigurată o protecţie mai eficientă a legăturii de
comunicaţie şi respectiv, este necesar ca platforma lansatoare de bruiaj să fie mai
aproape de terminalul terestru. Bruiajul de tip repetor poate fi utilizat atât în cazul EA
asupra conexiunilor uplink, cât şi în cel al conexiunilor downlink. În contrast cu un
generator de bruiaj repetor uplink, cel destinat neutralizării legăturilor downlink poate
intercepta toate canalele downlink din aria de acoperire a satelitului-victimă etc.
3.10.7 Bruiajul radio
3.10.7.1 Generalităţi
Bruiajul radio ca şi componentă majoră a EA asupra sistemelor de comunicaţii,

urmăreşte neutralizarea sau afectarea capacităţii de funcţionare a reţelelor radio sau
radioreleu ale inamicului prin intermediul radiaţiilor electromagnetice.
În continuare, interesează abordarea problematicii bruiajului (radio) activ
intenţionat, pentru a cărui producere sunt utilizate generatoare de bruiaj specifice, care
utilizează fie o modulaţie cu zgomot, fie cu semnale ai căror parametri sunt cât mai
apropiaţi de cei ai semnalelor ce urmează a fi neutralizate prin bruiaj. Tot în acest
context, în Tabelul 3.7 este indicată o scurtă clasificare a bruiajului activ funcţie de o
serie de criterii de bază.
Pentru neutralizarea sistemelor de legătură radio se utilizează bruiajul activ de
mascare, care poate fi nemodulat şi respectiv, modulat continuu sau în impulsuri cu
oscilaţii armonice sau zgomote de fluctuaţie. La rândul său, semnalul modulator poate
acţiona asupra amplitudinii (AM), frecvenţei (FM), fazei (PM) sau simultan asupra
amplitudinii şi frecvenţei purtătoarei de bruiaj. În consecinţă, bruiajul de mascare,
funcţie de tipul de semnal ce urmează a fi neutralizat prin bruiaj, poate ocupa un
spectru de frecvenţă suficient de larg, astfel încât să genereze la intrarea instalaţiei de
recepţie a echipamentului-victimă un semnal de bruiaj care să facă imposibilă
descoperirea, identificarea şi analiza parametrilor semnalului util.
Tabelul 3.7
Criteriul de clasificare Tipuri de bruiaj activ
• bruiaj de mascare
Efectul asupra echipamentelor
radioelectronice
• de imitare/dezinformare
• neutralizare
• bruiaj de blocare
Lărgimea spectrului de frecvenţă
ocupat de semnalul de bruiaj
• bruiaj ochit
• bruiaj glisant
• bruiaj nemodulat
Tipul de modulaţie
• bruiaj modulat (în CW, în impulsuri)
O clasificare sintetică a bruiajului activ
198
Atacul electronic
Datorită faptului că la intrarea receptorului acţionează simultan atât semnalul de

bruiaj cât şi semnalul util, acesta din urmă va fi distorsionat astfel încât, la ieşirea
instalaţiei de recepţie informaţia nu va mai fi inteligibilă. Astfel, prin acţiunea sa,
bruiajul de mascare în toate formele sale determină micşorarea probabilităţii de
recepţie corectă a semnalului util şi respectiv, a preciziei de măsurare a parametrilor
acestuia. Eficacitatea acestui tip de bruiaj depinde, pe de o parte de caracteristicile de
timp şi de frecvenţă ale semnalului de bruiaj şi respectiv, ale semnalului util, iar pe de
altă parte de raportul densităţilor spectrale bruiaj/semnal util la intrarea receptorului
echipamentului neutralizat.
Bruiajul de imitare/dezinformare are ca efect introducerea unor informaţii
eronate în echipamentele-victimă, concomitent cu supraîncărcarea canalelor
informaţionale ale inamicului. În general, acest tip de bruiaj este utilizat pentru
neutralizarea liniilor de comunicaţii, liniilor de telecomandă prin radio etc. Eficacitatea
acestui tip de bruiaj este cu atât mai pronunţată cu cât structura sa spectrală este mai
apropiată de structura spectrală a semnalului util. Comparativ cu bruiajul de mascare,
bruiajul de imitare ocupă o bandă de frecvenţă mai îngustă de regulă, egală cu lăţimea
spectrului semnalului util.
Bruiajul de blocare (sau de bandă largă) este caracterizat prin faptul că banda
de frecvenţă ocupată de acesta este mult mai mare comparativ cu banda de trecere a
instalaţiei de recepţie a echipamentului-victimă, existând la un moment dat premisa
posibilităţii de neutralizare simultană a mai multor receptoare. În acest caz, nu este
necesar un acord prealabil în frecvenţă (de altfel, acest tip de bruiaj este utilizat atunci
când cantitatea de informaţii referitoare la structura de semnal a echipamentului
victimă este neglijabilă sau nu este pertinentă), iar eficienţa sa energetică este redusă
dacă banda de frecvenţă ce urmează a fi acoperită prin bruiaj este consistentă.
Bruiajul ochit (sau de bandă îngustă) ocupă un spectru de frecvenţe relativ
îngust, care nu depăşeşte de 2...3 ori banda de trecere a receptorului neutralizat, iar
pentru a obţine o eficienţă energetică ridicată, este necesar un acord cât mai precis pe
frecvenţa centrală a receptorului de interes. Generatoarele de bruiaj care execută un
asemenea tip de neutralizare, au capacitatea unui acord rapid în gama frecvenţelor de
lucru şi asigură o densitate spectrală de putere suficientă cu ajutorul unor emiţătoare de
putere redusă.
Bruiajul glisant reprezintă o metodă de neutralizare a mijloacelor de legătură
radio dintr-un spectru larg de frecvenţă cu un grad ridicat de eficienţă, comparativ cu
bruiajul de blocare. Acest tip de bruiaj este generat prin modificarea frecvenţei
purtătoare/centrale a unui bruiaj de bandă îngustă într-o bandă largă de frecvenţe după
o lege prederminată sau haotică în timp. În acest caz, densitatea spectrală de putere a
generatorului de bruiaj este semnificativă, concentrându-se succesiv în banda de
frecvenţă ocupată de fiecare canal de legătură în parte. Alegând în mod adecvat viteza
de baleiere ( MHz/s ) a gamei de interes şi respectiv, densitatea spectrală de putere
( W/MHz ) a generatorului de bruiaj, se poate obţine o neutralizare eficientă a
receptorului-victimă, în sensul că acesta nu mai este capabil să-şi restabilească
sensibilitatea şi stabilitatea în funcţionare pe durata de timp cât bruiajul acţionează în
afara benzii sale de frecvenţe.
O formă particulară de bruiaj glisant este reprezentată de bruiajul de urmărire,
bruiaj utilizat în special, în acţiunea de contracarare a echipamentelor de comunicaţii
199
cu salt de frecvenţă. Saltul pe fiecare frecvenţă de bruiat este unul ciclic, însă în
momentul în care pe o anumită frecvenţă semnalul util dispare, se trece automat la
bruierea altei frecvenţe din mulţimea de frecvenţe anterior prestabilită.
3.10.7.2 Coeficientul de neutralizare prin bruiaj radio al unui echipament

de comunicaţii
Pentru evaluarea cantitativă a eficacităţii unui anumit tip de bruiaj, cât şi pentru
aprecierea influenţei modificării caracteristicilor bruiajului şi a parametrilor
receptorului sistemului-victimă asupra eficacităţii acestuia, se introduce coeficientul de
neutralizare (în putere) prin bruiaj (radio), care reprezintă raportul minim dintre
puterea (uneori, densitatea spectrală de putere) generatorului de bruiaj Pbr şi respectiv,
puterea semnalului util Psu , la intrarea receptorului, pentru o anumită probabilitate de
neutralizare prin bruiaj:
P 
kbr ( sau JSR ) = min  br  . (3.59)
 Psu in receptor
Uneori, poate fi utilizat şi coeficientul de neutralizare prin bruiaj în tensiune, dat de

relaţia:
U 
k E = min  br  = Kbr , (3.60)
 su in receptor
U
unde U br şi U su sunt amplitudinile tensiunilor de bruiaj şi utile la intrarea receptorului

victimă. Coeficientul de neutralizare poate fi exprimat şi de forma:
 P    U  
kbr [ dB] = 10lg  min  br   = 20lg  min  br  . (3.61)
 
 su in receptor 
P   su in receptor 
U
 
Cunoscând coeficientul kbr necesar neutralizării prin bruiaj cu o anumită

probabilitate a unei reţele radio, interesează calculul puterii generatorului de bruiaj.
Pentru simplificarea calculelor, se presupune că:
• antenele sunt aşezate la suprafaţa solului;
• suprafaţa terestră este perfect plană şi conductoare;
• frecvenţa generatorului de bruiaj coincide cu frecvenţa de lucru a reţelei
radio pe care dorim să o neutralizăm.
În aceste condiţii, în gama undelor scurte (US) şi pentru cazul antenelor
omnidirecţionale, valoarea câmpului electric la o distanţă r este dată de:
200
Atacul electronic
P  mV 
E = 245 ⋅ ⋅F  , (3.62)
r  m 
unde P este puterea emiţătorului în [kW], r este distanţa în [Km], iar F este funcţia de
atenuare, care depinde de lungimea de undă λ şi de natura solului. Această funcţie este
de forma (Fig.3.35):
2 + 0,3 ⋅ x
F ( x ) ≅ 1, 41 ⋅ , (3.63)
2 + x + 0,6 ⋅ x 2
în care x este o mărime complexă de forma:
π⋅r 60 ⋅ λ ⋅ σ
x = β ⋅ e jα , β = , α = 2 ⋅ arctg , (3.64)
λ ε
unde ε este permeabilitatea dielectrică, iar σ este conductibilitatea solului.
Fig.3.35: Variaţia modulului funcţiei de atenuare
Dacă antena generatorului de bruiaj are un câştig G, atunci valoarea câmpului

electric la distanţa r este:
PG  mV 
E = c1⋅ , (3.65)
r  m 
unde c1 este o constantă care rezultă din rescrierea relaţiei (3.62).

Deoarece parametrii solului şi lungimea de undă sunt aceeaşi atât pentru
generatorul de bruiaj cât şi pentru staţia de legătură radio, rezultă că:
201
2
Pbr Gbr rsu
kbr = ⋅ ⋅ , (3.66)
Psu Gsu rbr2
unde Pbr şi Psu reprezintă puterea generatorului de bruiaj şi respectiv, a staţiei-

victimă, rsu este distanţa dintre staţiile radio corespondente, iar rbr este distanţa dintre
generatorul de bruiaj şi receptorul-victimă.
În aceste condiţii, pentru a asigura un anumit coeficient de neutralizare impus,
puterea generatorului de bruiaj va fi:
Gsu rbr2
Pbr = kbrnec ⋅ Psu ⋅ ⋅ 2. (3.67)
Gbr rsu
Relaţia (3.67) este aplicabilă pentru lungimi de undă de 50...200 m, la distanţe

de până la 50...100 Km, iar pentru lungimi de undă de 10...50 m, la distanţe de până la
10 Km. De asemenea, în Fig.3.36 este indicată dependenţa puterii generatorului de
bruiaj de distanţele rbr şi rsu pentru o putere a staţiilor de legătură radio de 25 W, în
condiţiile unui coeficient de neutralizare egal cu 2 şi pentru Gsu / Gbr = 1.
Din analiza figurii de mai jos se poate constata uşor că, pentru a asigura o
neutralizare eficientă a reţelelor radio din gamele de undă menţionate anterior şi care
asigură legături pentru distanţe mai mici de 30 Km, utilizând un generator de bruiaj
ochit dispus la o distanţă mai mare de 25 Km, este necesar să folosim puteri de bruiaj
care depăşesc 300 W. În situaţia în care unda reflectată este utilizată pentru
neutralizarea prin bruiaj, atunci nivelul de putere al generatorului de bruiaj poate
depăşi 1 kW etc.
Fig.3.36:Dependenţa Pbr = f ( rbr , rsu )
În gama UUS, pentru cazul antenelor ridicate de la sol, valoarea câmpului

electric la distanţa r faţă de emiţător este:
202
Atacul electronic
PG  mV 
E = 245 ⋅ ⋅ f ( h, H , r , ρ )  . (3.68)
r  m 
Funcţia f depinde de înălţimea antenelor de emisie H şi de recepţie h, de distanţa r, de

unghiul de incidenţă cu solul şi respectiv, de coeficientul de reflexie al solului ρ.
Considerând în primă situaţie că antenele sunt dispuse la suprafaţa solului, la distanţe
suficient de mari, funcţia f este invers proporţională cu distanţa:
c2
f ≅ , (3.69)
r
unde c2 este un coeficient de proporţionalitate, astfel că ecuaţia (3.68) devine:
PG
E = c3 ⋅ . (3.70)
r2
În relaţia (3.70) valoarea constantei c3 este aproximativ aceeaşi atât pentru semnalul
din reţeaua radio, cât şi pentru semnalul de bruiaj. În aceste condiţii, expresia
coeficientului de neutralizare se rescrie de forma:
4
Pbr Gbr rsu
kbr = ⋅ ⋅ . (3.71)
Psu Gsu rbr4
Deoarece în gama UUS este utilizat destul de des bruiajul de blocare, notând cu
n numărul de canale vecine care urmează a fi neutralizate simultan, ecuaţia (3.71)
devine:
4
Pbr Gbr rsu 1
kbr = ⋅ ⋅ 4 ⋅ , (3.72)
Psu Gsu rbr n
şi prin urmare, pentru a asigura o anumită valoare a coeficientului de neutralizare,

puterea generatorului de bruiaj este:
Gsu rbr4
Pbr = kbrnec ⋅ n ⋅ Psu ⋅ ⋅ 4. (3.73)
Gbr rsu
Considerând n = 1 şi Gsu / Gbr = 1, pentru a asigura un coeficient de

neutralizare egal cu 2 al unei reţele radio care utilizează staţii cu o putere de 5W,
puterea generatorului de bruiaj va fi o funcţie de rbs şi rsu (Fig.3.37).
203
Fig.3.37:Dependenţa Pbr = f ( rbr , rsu ) în gama UUS
Se poate remarca faptul că, pentru o distanţă de legătură sub 15 Km, puterea
unui generator de bruiaj dispus la o distanţă mai mare de 10 Km faţă de receptoarele
staţiilor necesar a fi neutralizate prin bruiaj, trebuie să depăşească 200W. Această
putere va creşte proporţional cu numărul de canale necesar a fi bruiate astfel încât,
pentru un număr de 10 canale, puterea generatorului de bruiaj va depăşi 2 kW.
Dacă antena generatorului de bruiaj se dispune la înălţime, atunci nivelul de
putere necesar neutralizării prin bruiaj a reţelei radio scade considerabil, după o relaţie
de forma:
Gsu rbr4 1
Pbr = kbrnec ⋅ n ⋅ Psu ⋅ ⋅ 4 ⋅ 2, (3.74)
Gbr rsu M
unde M reprezintă raportul dintre valoarea câmpului electric radiat de o antenă dispusă
la înălţimea h (Eh) şi respectiv, o antenă dispusă la suprafaţa solului (E0), adică
E
M = h (Fig.3.38).
E0
204
Atacul electronic
Fig.3.38: Nivelul comparativ al puterii generatorului de bruiaj Pbr

pentru diferite valori ale parametrului M
Pentru înălţimi mari, coeficientul M este mult mai mare ca unitatea, fapt pentru
care generatoarele de bruiaj dispuse pe platforme aeriene (avioane, elicoptere, baloane
etc.) sunt mult mai eficiente decât cele dipuse la sol. Generatoarele de bruiaj de putere
mică paraşutate în preajma staţiilor radio ce urmează a fi neutralizate prin bruiaj
(generatoare de bruiaj de unică folosinţă) au o structură simplă, sunt miniaturale şi au
o eficienţă deosebită. Spre exemplu, utilizând un generator de bruiaj cu o putere de
numai 0,5 W, poate fi neutralizată o direcţie radio care foloseşte staţii cu puterea de
16 W, dacă acesta este dispus la o distanţă de aproximativ 1,5 Km faţă de receptorul-
victimă (a se (re)vedea cazul diversiunii electronice din decembrie ‘89, din România).
3.10.7.3 Analiza eficacităţii unor tipuri de bruiaj radio
În cadrul acestui paragraf sunt analizate sintetic principalele efecte şi indicatori

de eficacitate ai acţiunii unor tipuri standard de bruiaj radio asupra echipamentelor şi
sistemelor de comunicaţii. Prin urmare:
q acţiunea bruiajului AM asupra receptorului radio AM
Bruiajul AM cu toate dezavantajele sale [37], poate fi utilizat cu succes în
neutralizarea legăturilor radio telefonice. În acest caz, la intrarea instalaţiei de recepţie
se aplică simultan:
ubr ( t ) = U br 1 + mbr ( t )  cos ( ωbr t + ϕbr ) - semnalul perturbator

 , (3.75)
usu ( t ) = U su 1 + msu ( t )  cos ( ωsu t + ϕ su ) - semnalul util
unde semnificaţia mărimilor care intervin în această relaţie este cea cunoscută.
Înfăşurătoarea tensiunii la ieşirea blocului de detecţie (funcţia sa de transfer
neliniară poate fi aproximată cu un polinom de gradul doi) este de forma:
2U 0su U 0br cos ( ωbr − ωsu ) t

U d = kr U 02su + U 02br ⋅ 1 + , (3.77)
U 02su + U 02br
205
unde U 0br = U br 1 + mbr ( t )  este înfăşurătoarea semnalului de bruiaj,

U 0su = U su 1 + msu ( t )  este înfăşurătoarea semnalului util, iar kr este coeficientul de
transfer al receptorului (pentru simplitate, kr = 1 ).
Dezvoltând relaţia (3.77) în serie binomială şi reţinând doar primii trei termeni,
după o serie de aproximări succesive, tensiunea la ieşirea detectorului va fi de forma:
U d = U cc + U ωsu + U ωbr + U b , (3.78)
U br
unde: U cc = U 0su 1 + b 2 este componenta de curent continuu, iar b = > 1 este
U su
raportul amplitudinilor bruiaj/semnal util, în punctul de recepţie;
U ωsu =
(
U su 2 + b 2 )m este componenta de joasă frecvenţă, cu frecvenţa ωs;
3 su
2 (
1+ b 2 2
)
U ωbr =
( )
U br 2b 2 + 1 b 2
mbr este componenta de joasă frecvenţă, cu frecvenţa ωbr , iar
3
2 (1 + b )
2 2
U br b2 1 
Ub =  1 + m
2 su
+ 2 br 
m cos ωbt este componenta de joasă frecvenţă
1+ b 
2 1 + b 1 + b 
cu frecvenţa ωb = ωbr − ωsu , rezultată în urma apariţiei fenomenului de bătăi dintre
frecvenţa purtătoare a bruiajului şi respectiv, cea a semnalului util.
Din analiza efectuată anterior, rezultă că neutralizarea unei linii de legătură
radio se realizează în acest caz prin acţiunea de mascare a semnalului util de către
semnalul de bruiaj de joasă frecvenţă U ωbr şi respectiv, de către semnalul de bătăi Ub.
Suplimentar, pentru b > 1 , detectorul asigură şi o creştere a raportului amplitudinilor
bruiaj/semnal util în punctul de recepţie, la ieşirea sa acest raport având expresia:
 Uω
 br


(
=
)
2b 2 + 1 b 2 m
⋅ br . (3.79)
 Uω  b +2
2 msu
 su ieş detector
 Uω 
Spre exemplu, pentru b = 2, msu = mbr , rezultă  br  = 6 , adică raportul
 Uω 
 su ieş detector
amplitudinilor bruiaj/semnal util la ieşirea detectorului creşte de 3 ori.
Din analiza diagramelor spectrale indicate în Fig.3.39 rezultă că pentru un
dezacord mare între frecvenţa purtătoare a semnalului util şi cea a bruiajului nu mai
apare mascarea semnalului util de către nici una din cele două componente amintite
206
Atacul electronic
anterior. În consecinţă, bruiajul AM pentru eficacitate sporită necesită să fie de tip

bruiaj ochit, precizia de acord a emiţătorului de bruiaj fiind un element determinant.
Fig.3.39: Diagramele spectrale în cazul analizei

acţiunii bruiajului AM asupra receptorului radio cu AM
q acţiunea bruiajului FM asupra receptorului radio AM

Bruiajul FM se utilizează pentru neutralizarea unei clase foarte largi de
aparatură radioeletronică, inclusiv a receptoarelor radio pentru semnale AM. Pentru
aprecierea eficacităţii acestui tip de bruiaj este necesară cunoaşterea componentelor
variabile şi a structurii semnalului de bruiaj la ieşirea detectorului de amplitudine a
cărui caracteristică o considerăm liniară. De asemenea, este de interes şi analiza
cantitativă a trecerii acestui tip de bruiaj printr-un IFA cu o caracteristică de frecvenţă
dreptunghiulară de bandă ∆f r şi respectiv, prin blocul de detecţie al receptorului. Dacă
banda de trecere a receptorului îndeplineşte condiţia ∆f r >> 2 ⋅ ∆fbr , atunci la intrarea
detectorului liniar de amplitudine se vor aplica oscilaţii FM nedistorsionate. La ieşirea
acestui etaj se va obţine numai o componentă continuă şi prin urmare, acţiunea
bruiajului va avea o eficacitate redusă. Dacă însă ∆f r < 2 ⋅ ∆fbr (Fig.3.40), atunci la
ieşirea etajului de detecţie se va obţine o succesiune de impulsuri cu amplitudinea
constantă şi durata variabilă, funcţie de deviaţia maximă de frecvenţă prezentă în
semnalul de bruiaj. Structura spectrală a acestui tren de impulsuri va avea o acţiune
perturbatoare majoră asupra semnalului util.
Pe măsură ce valoarea deviaţiei maxime de frecvenţă creşte, densitatea
spectrală de putere a componentelor de la ieşirea detectorului liniar scade şi în
consecinţă, şi eficacitatea acţiunii bruiajului scade. Prin urmare, în urma analizei
cantitative efectuate rezultă că în cazurile limită ∆f r >> 2 ⋅ ∆fbr şi respectiv,
∆f r << 2 ⋅ ∆fbr , puterea încorporată în cadrul componentelor variabile la ieşirea
detectorului este aproximativ egală cu zero. De asemenea, între aceste două limite va
207
2 ⋅ ∆fbr
exista însă o valoare bine determinată a raportului pentru care această putere
∆f r
va fi maximă.
Fig.3.40: Semnalul la ieşirea etajului de detecţie al receptorului AM
Puterea componentelor variabile şi structura semnalului la ieşirea etajului de

detecţie depind de distribuţia de putere în spectrul de frecvenţe, de indicele de
modulaţie în frecvenţă şi respectiv, de dezacordul bruiajului în raport cu frecvenţa
centrală a benzii de trecere a receptorului.
Utilizând metode specifice de analiză spectrală, se poate determina spectrul de
bătăi la ieşirea detectorului şi puterea acestuia pentru diferite valori ale raportului
2 ⋅ ∆fbr
şi dezacordului. Spre exemplu, dacă se poate considera că frecvenţa purtătoare
∆f r
a bruiajului variază lent conform unei anumite legi de modulaţie, analiza cantitativă a
acţiunii bruiajului poate fi efectuată cu ajutorul metodei cvasistaţionare (sau metoda
frecvenţei instantanee). Dacă însă procesele tranzitorii legate de variaţia frecvenţei pot
fi neglijate, adică dacă inerţia receptorului este mică, atunci acţiunea semnalului FM
asupra receptorului poate fi analizată ca un proces static. Inerţia receptorului este
caracterizată pe baza constantei de timp τrec determinată cu ajutorul relaţiei:
2 1
τrec = = . (3.80)
∆ωr π∆f r
Inerţia receptorului se va manifesta cu atât mai puţin cu cât timpul de staţionare

al frecvenţei instantanee în limitele benzii de trecere a receptorului este mai mare.
Timpul de staţionare minim poate fi calculat cu o relaţie de forma:
−1
d f 
∆tmin = ∆f r ⋅   , (3.81)
 d t max
iar cantitativ, inerţia unui receptor cu banda de trecere ∆f r devine:
208
Atacul electronic
d f 
 
τrec  d t max
= . (3.82)
∆tmin π ⋅ ∆f r2
Dacă acest raport este mic, atunci procesul acţiunii bruiajului FM asupra receptorului
poate fi analizat ca un proces static.
Deoarece coeficientul de transfer a IFA este o funcţie de frecvenţă, rezultă că în
cazul acţiunii unei oscilaţii FM asupra receptorului radio, are loc transformarea FM în
AM. Ca urmare, la ieşirea detectorului liniar va fi separată înfăşurătoarea oscilaţiei
AM, care de fapt, reproduce forma caracteristicii de frecvenţă a IFA. Dacă
∆f r < 2 ⋅ ∆fbr , atunci la ieşirea detectorului liniar neinerţial, bruiajul va fi reprezentat
de o succesiune de impulsuri video dreptunghiulare, şi a căror PRF este egală cu
2 ⋅ ∆fbr
dublul frecvenţei tensiunii modulatoare, iar durata va fi o funcţie de raportul ,
∆f r
şi anume:
1  ∆f r 
τbr = ⋅ arcsin  , (3.83)
πf FM  2 ⋅ ∆fbr 
unde deviaţia de frecvenţă este una de forma f ( t ) = ∆fbr ⋅ sin ( 2πf FM t ) .

Dacă ∆f r > 2 ⋅ ∆fbr , atunci la ieşirea detectorului de amplitudine se va separa
numai componenta continuă şi prin urmare, puterea componentelor variabile este nulă.
În cazul creşterii deviaţiei maxime de frecvenţă bruiajul la ieşirea etajului de detecţie
va fi reprezentat de un tren de impulsuri video, a căror durată este cu atât mai mică cu
cât deviaţia de frecvenţă este mai mare (a se vedea relaţia (3.83)). La limită, când
∆fbr → ∞, τbr → 0 şi de asemenea, puterea componentelor variabile ale bruiajului
tinde spre zero.
Fig.3.41: Modul de variaţie calitativ al puterii componentelor variabile ale

∆f
bruiajului funcţie de raportul br
∆f r
209
În concluzie, pe măsură ce deviaţia de frecvenţă creşte, puterea componentelor

variabile creşte datorită transformării FM în AM. Dacă deviaţia de frecvenţă depăşeşte
valoarea optimă, puterea componentelor variabile la ieşirea etajului de detecţie se va
micşora, aceasta deoarece pentru un interval de timp din ce în ce mai mare, frecvenţa
de bruiaj se va afla în afara benzii de trecere a receptorului radio.
q acţiunea bruiajului radio asupra receptorului radio FM
Arhitectural, receptoarele FM diferă esenţial faţă de receptoarele AM prin
prezenţa limitatorului de amplitudine şi a detectorului de frecvenţă. Limitatorul de
amplitudine are rolul de a elimina modulaţia parazită AM la intrarea blocului de
detecţie FM. Detectorul de frecvenţă realizează iniţial transformarea FM în AM (printr-
o operaţie de derivare a semnalului FM), iar în final asigură extragerea informaţiei
utile prin demodularea AM a oscilaţiilor FM-AM.
Caracteristica de transfer a unui detector FM, pentru o deviaţie maximă de
frecvenţă la intrare care se încadrează în limitele ± f max , este uzual una liniară:
u ( t ) = s ⋅ ∆f ( t ) , (3.84)
unde cu s a fost notată panta caracteristicii de detecţie.

Pentru a stabili particularităţile acţiunii bruiajului activ asupra unui receptor
FM, sunt analizate în continuare câteva cazuri particulare. Astfel, dacă presupunem că
la intrarea receptorului acţionează bruiajul nemodulat, de forma:
ubr ( t ) = U 0br ⋅ sin ( ωbr t ) , (3.85)
şi respectiv, semnalul util modulat FM cu un semnal armonic, de forma:
usu ( t ) = U 0su ⋅ sin ( ωsu t + β ⋅ sin ( ωFM t ) ) , (3.86)
unde β este indicele de modulaţie, atunci la intrarea limitatorului de amplitudine va

acţiona o tensiune-sumă dată de relaţia (Fig.3.42):
ur ( t ) = k U 02su + U 02br + 2U 0su U 0br cos ( ∆ωt + β sin ( ωFM t ) ) ⋅ sin ( ωsu t + ϕ ( t ) ) , (3.87)
U 0su ⋅ sin ( ∆ωt + β sin ( ωFM t ) )

unde ∆ω = ωbr − ωsu şi ϕ ( t ) = arctg .
U 0br + U 0 su ⋅ cos ( ∆ωt + β sin ( ωFM t ) )
Limitatorul de amplitudine va suprima AM, fapt pentru care tensiunea la

intrarea etajului de detecţie FM poate fi scrisă de forma:
ur ( t ) = U 0r sin ( ωsu t + ϕ ( t ) ) . (3.88)
210
Atacul electronic
Fig.3.42: Relaţia vectorială între componentele de semnal

prezente la intrarea limitatorului de amplitudine
1 d ϕ (t )
Deoarece ∆f ( t ) = ⋅ , tensiunea la ieşirea detectorului va fi:
2π d t
s d ϕ (t )
u (t ) = ⋅ . (3.89)
2π d t
U 0br d ϕ(t )
Dacă se notează cu b = , şi determinând , se obţine:
U 0su dt
b cos ( ∆ωt + β sin ( ωFM t ) ) + 1

u ( t ) = s ⋅ ( ∆f + ∆f FM cos ( ωFM t ) ) ⋅ , (3.90)
b 2 + 2b cos ( ∆ωt + β sin ( ωFM t ) ) + 1
∆ω ω
unde ∆f = , ∆f FM = β ⋅ FM .
2π 2π
Pentru cazul unui bruiaj ochit puternic ( ωbr = ωsu ,U 0br >> U 0su ), relaţia (3.90)
se rescrie de forma:
cos ( β sin ( ωFM t ) )

u ( t ) = s ⋅ ∆f FM cos ( ωFM t ) ⋅ , (3.91)
b + 2cos ( β sin ( ωFM t ) )
Descompunând funcţia cos ( β sin ( ωFM t ) ) în serie Fourier, rezultă:
s∆f FM cos ωFM t  I0 ( β ) + 2 I2 ( β ) cos 2ωFM t + 2 I4 ( β ) cos 4ωFM t + ...

u (t ) ≅ , (3.92)
b + 2  I0 ( β ) + 2 I2 ( β ) cos 2ωFM t + 2 I 4 ( β ) cos 4ωFM t + ...
unde Ik ( β ) este funcţia Bessel de speţa întâi, ordin k şi argument β.

Pentru a obţine efectul bruiajului asupra semnalului util, din relaţia (3.92) sunt
reţinuţi în continuare doar termenii care ponderează cos ωFM t , deci:
211
U 0su ( = s∆f FM ) ⋅  I0 ( β ) + I 2 ( β ) 
u (t ) ≅ ⋅ cos ωFM t = U 0br ⋅ cos ωFM t , (3.93)
b + 2 I0 ( β )
unde U 0su reprezintă amplitudinea semnalului util la ieşirea detectorului FM, în

absenţa bruiajului, iar U 0br este aceeaşi amplitudine, dar în cazul unui bruiaj puternic.
Dacă în continuare se analizează relaţia (3.93), se deduce cu uşurinţă că în cazul
receptoarelor FM, bruiajul puternic cu semnale nemodulate asigură neutralizarea
recepţiei semnalelor slabe FM. Micşorarea relativă a amplitudinii semnalului util este
de forma:
U 0br  I0 ( β ) + I2 ( β ) 
≅ . (3.94)
U 0su b + 2 I0 ( β )
Suplimentar, pentru indicii de modulaţie pentru care I0 ( β ) + I2 ( β ) = 0 , rezultă că are

loc neutralizarea completă a recepţiei semnalului util.
În concluzie, în cazul acţiunii unui bruiaj puternic cu semnale nemodulate
asupra unui receptor radio FM are loc o atenuare a amplitudinii semnalului util,
atenuare cu atât mai mare cu cât bruiajul este mai puternic şi indicele de modulaţie
este mai mare.
În situaţia în care există un dezacord între frecvenţa de bruiaj şi purtătoarea
semnalului util, legea de variaţie a frecvenţei instantanee a oscilaţiei rezultante este
mult mai complexă. Analiza detaliată a expresiei semnalului de ieşire u ( t ) relevă în
acest caz că spectrul acestuia nu conţine, într-o formă vizibilă, semnalul util, cu alte
cuvinte are loc un proces de neutralizare completă, chiar şi în situaţia când b < 1 . Dacă
I0 >> 1 , atunci pentru valori mici ale lui β, se obţine că:
U 0su
u (t ) = ⋅ I0 ( β ) 1 + cos ( ωFM t )  ⋅ cos ∆ωt , (3.95)
b
ceea ce arată că semnalul util poate fi extras numai după o detecţie suplimentară AM a
oscilaţiei de la ieşirea detectorului FM.
Dacă analizăm în continuare cazul unui bruiaj de tip AM-FM, atunci parametrul
b şi frecvenţa de bătăi ∆ω sunt funcţii variabile în timp. Prin urmare, legea de variaţie
a frecvenţei instantanee a oscilaţiei rezultante devine şi mai complicată, fapt care
contribuie la creşterea eficacităţii bruiajului. În consecinţă, se poate afirma că în cazul
unui bruiaj puternic receptoarele radio FM sunt mai puţin stabile decât cele AM şi
respectiv, în cazul unui bruiaj slab, acest raport se inversează.
Pentru a demonstra această afirmaţie, să considerăm cazul particular al
bruiajului cu semnale nemodulate. Acţiunea perturbatoare principală generată de un
asemenea tip de bruiaj este legată de apariţia componentelor spectrului de bătăi, care la
ieşirile celor două etaje de detecţie ale receptoarelor AM şi respectiv, FM vor fi:
212
Atacul electronic
 AM ( t ) = U 0 ⋅ b ⋅ cos ∆ωt ,
u su
 FM (3.96)
u ( t ) = s ⋅ ∆f ⋅ b ⋅ I0 (β ) ⋅ cos ∆ωt.
Prin urmare, raportul amplitudinilor bruiajului/semnal util la ieşirea detectoarelor
poate fi scris de forma:
 U br  b
  = ,
 U su  AM m
 (3.97)
 U br 
=
∆f
⋅ b ⋅ I0 ( β ) .
 U 
 su  FM ∆fbr
U  U 
Cum m ≤ 1, ∆f ≤ ∆fbr , I0 ( β ) < 1 , rezultă că  br  >  br  . În altă ordine de
 U su  AM  U su  FM
idei, neutralizarea eficientă a unui semnal slab are loc şi în cazul acţiunii unui bruiaj cu
zgomot direct asupra unui receptor FM etc.
Pentru detalii suplimentare privind problematica bruiajului radio, pot fi
consultate referinţele bibliografice [3], [9], [36] şi [37].
3.11 Sisteme de arme cu energie directivă
Rolul tradiţional al EW ca acţiune defensivă, în prezent, a fost extins pentru a

include şi acţiuni ofensive pentru a preveni utilizarea de către inamic în scopuri proprii
a spectrului electromagnetic (EM), acţiuni care presupun neutralizarea sau distrugerea
capabilităţilor sale în EM. Sistemele de arme cu energie directivă (Directed Energy
Weapons, DEW) reprezintă una din modalităţile cele mai recente de implementare a
acestei noi capabilităţi ofensive.
Sistemele DEW includ: laserii de mare putere (High-Energy Laser, HEL),
fasciculele de particule încărcate (Charged Particle Beam, CPB), fasciculele de
particule neutre (Neutral Particle Beam, NPB) şi respectiv, generatoare de microunde
de mare putere (High-Powered Microwave generator, HPM generator). Aceste sisteme
de arme sunt în general, caracterizate de posibilitatea iniţierii unor atacuri cu viteze
comparabile cu viteza luminii, fapt avantajos în combaterea unor ţinte ca rachetele
balistice înainte ca acestea să poată activa submuniţiile de apărare prin saturaţie. De
asemenea, aceste sisteme oferă şi capacitatea de reachiziţie rapidă a ţintelor în cazul
interacţiunii cu sisteme multiple (spre exemplu, sateliţi, rachete balistice
intercontinentale, SAM, AAM sau avioane de luptă). Sistemele HEL au potenţialul
necesar realizării unui impact revoluţionar atât asupra aplicaţiilor de câmp tactic, cât şi
asupra celor de apărare la nivel strategic.
Sistemele HEL de interes sunt axate pe utilizarea a şase tipuri diferite de laseri:
gazodinamice, cu molecule şi atomi excitaţi electric în impulsuri de mare putere,
213
excimeri, chimici cu gaz pompat optic, semiconductori şi cu electroni liberi.

Îmbunătăţirea performanţelor sistemelor HEL este de aşteptat în continuare datorită
dezvoltării unor noi tehnologii referitoare la transferul eficient al energiei, mixarea
eficientă a reactanţilor chimici, scalarea sistemelor actuale pentru proiectarea unor
forme de undă de mare putere şi respectiv, minimizarea pierderilor de propagare
atmosferică a fasciculelor DEW. Îmbunătăţirile în cazul sistemelor HPM sunt aşteptate
să apară datorită dezvoltării unor generatoare de microunde mai compacte şi mai
eficiente energetic şi respectiv, a proiectării unor configuraţii geometrice de antene
mai eficiente din perspectiva proprietăţilor de directivitate etc.
Fig.3.43: Exemple de echipamente în tehnologia DEW
Sistemele NPB şi CPB furnizează energia la o viteză comparabilă cu viteza

luminii. De asemenea, această energie este înmagazinată sub suprafaţa ţintei vizate,
adaugând astfel o nouă dimensiune consideraţiilor asupra mecanismelor/
contramăsurilor de distrugere. Rezultatele aşteptate în acest caz includ detonarea
focosului rachetei şi dezintegrarea structurală pentru nivele de energie ridicate şi
respectiv, perturbaţii ale echipamentelor electonice pentru nivele de energie scăzute.
Sistemele HPM generează un câmp de microunde care se propagă cu viteza
luminii şi care poate afecta funcţionarea sistemelor electronice prin expunerea
componentelor acestora la acţiunea unor câmpuri electrice nedorite şi imposibil de
anticipat de putere mare sau a unor supracurenţi. Aceste câmpuri pot cauza scoaterea
din funcţiune temporară a echipamentelor şi sistemelor electronice sau distrugerea
iremediabilă a acestora.
Pentru a putea fi utilizat în aplicaţii militare, un sistem HEL trebuie să
anihileze o ţintă de interes. Un sistem performant va determina eficacitatea acestei
acţiuni şi va avea capacitatea să achiziţioneze o altă ţintă şi să repete această
procedură. Pentru a realiza acest lucru, sistemul trebuie să fie capabil să urmărească
una sau mai multe ţinte, să genereze un fascicul laser, să îl direcţioneze către ţinta
selectată şi în final, să genereze un nivel de putere suficient pentru a-şi îndeplini
misiunea. Dezvoltarea cu succes a unui sistem HEL presupune existenţa unui bagaj
adecvat de cunoştinţe referitoare la fizica interacţiunii dintre fascicul şi ţintă şi
respectiv, informaţii despre posibilitatea aplicării de către adversar a unor
contramăsuri viabile. Un sistem HEL oferă capacitatea de a fi utilizat ca un sistem de
arme letal cu rază lungă de acţiune pentru distrugerea ţintelor sau pentru a provoca
eşecul unei misiuni. Sistemul poate distruge/dezactiva sateliţi, rachete balistice sau
214
Atacul electronic
aeronave. La nivele scăzute de putere, de asemenea acesta poate fi utilizat pentru

realizarea funcţiei de urmărire, discriminare sau distrugeri uşoare (soft-kill) ale ţintei
de interes. Parametrii critici din punct de vedere militar sunt legaţi de generarea unui
nivel de putere mai mare de 20 kW/CW şi respectiv, al unui nivel energetic mai mare
de 103 J în impuls, pentru lungimi de undă laser cuprinse între 0,3...30 µm.
Tehnologiile laser DEW trebuie să furnizeze
capacitatea de a urmări una sau mai multe ţinte,
direcţionarea şi menţinerea fasciculului laser pe o
ţintă de interes pentru o anumită perioadă de timp
specificată, de a evalua efectele distrugerilor
provocate şi respectiv, de a comuta rapid pe o altă
ţintă de interes. În acest mod, este asigurată
capacitatea unui sistem HEL de urmări şi neutraliza
un număr cât mai ridicat de ţinte etc.
Tehnicile de control şi de focalizare a unui fascicul laser necesită prezenţa unor
sisteme avansate servodinamice, de optică integrată, optică adaptivă, focalizare activă
respectiv, a unor tehnici de urmărire şi aliniere performante. Urmărirea ţintei de
interes, aprecierea efectelor distrugerilor provocate de fascicul şi respectiv,
tehnologiile de deplasare rapidă ale fasciculului necesită pentru fiecare tip de laser sau
fascicul de particule în parte diferite caracteristici, aceasta deoarece sistemele
respective sunt proiectate funcţie de locaţiile în care acestea funcţionează, de condiţiile
atmosferice, scenariile şi raza lor de acţiune. Un control al punctului de focalizare şi al
jiter-ului mai bun de 0,25 µrad rms este necesar pentru a controla un spot de 0,5 m la o
distanţă de 250 Km. De asemenea, o rată de deplasare a fasciculului mai mare de
0,5 rad/s cu o acceleraţie de 0,5 rad/s2, este necesară pentru a realiza în condiţii bune
reachiziţia ţintelor cu o acurateţe mai mică de 10 în aproximativ 2 s.
Sistemele DEW au un potenţial uriaş în îmbunătăţirea capacităţii de
supravieţuire a aeronavelor în zonele în care sunt prezente ameninţările de tip rachetă.
În aceeaşi ordine de idei a reducerii susceptibilităţii şi vulnerabilităţii aeronavelor,
sistemele DEW oferă avantajul prevenirii realizării de către sistemele de arme adverse
a detecţiei şi urmăririi avionului, aceasta deoarece aceste sisteme pot realiza cu succes
devierea, orbirea sau chiar pot provoca autodistrugerea rachetei. O abordare
suplimentară poate fi şi cea legată de neutralizarea sistemului de propulsie al rachetei
care angajează aeronava.
Atât sistemele de arme HPM, cât şi cele HEL pot fi utilizate pentru a evita
detecţia şi urmărirea platformei suport. În cazul sistemelor HPM, capacitatea de
localizare a sistemelor C3 şi radarelor din sistemul de apărare aeriană la distanţe de
ordinul kilometrilor, ar permite neutralizarea acestora prin distrugerea componentelor
lor electronice. Sistemele de arme laser antisenzor pot fi utilizate pentru neutralizarea
sistemelor de urmărire şi detecţie optice. Sistemele de arme laser utilizează o serie de
laseri acordaţi pe lungimi de undă diferite pentru a observa mediul înconjurător, pentru
a detecta senzorii optoelectronici ostili şi respectiv, pentru a recurge la utilizarea unui
fascicul laser acordat în banda de lucru a senzorului şi pentru a-i afecta buna
funcţionare sau a-l distruge. De asemenea, laserii de putere scăzută pot provoca
temporar neutralizarea prin bruiaj a senzorului în cauză. Atât în cazul sistemelor HPM,
215
cât şi HEL, cunoaşterea cu precizie a locaţiei ameninţării este necesară pentru a

delimita o contramăsură în interiorul limitelor practice existente.
Atunci când un avion a fost detectat, urmărit, iar racheta a fost lansată, accentul
este deplasat pe neutralizarea rachetei pe traiectorie. O posibilitate constă în utilizarea
DEW împotriva sistemului de urmărire şi comandă a dirijării dispus la sol (sau
împotriva avionului-purtător). Una din cele mai critice ameninţări care ar putea fi
soluţionate cu ajutorul DEW este reprezentată de sistemele de rachete portabile dirijate
în IR pe principiul trage şi uită (fire and forget). În marea majoritate a cazurilor,
asemenea sisteme de rachete necesită achiziţia ţintei înainte de lansarea propriu-zisă şi
respectiv, nu au posibilitatea autonomă de reachiziţie a acesteia. Având la dispoziţie un
sistem MAW (Missile Approach Warning, sistem de avertizare antirachetă) adecvat,
este posibil ca racheta să fie distrusă în zbor. O posibilă cale în acest sens este
reprezentată de utilizarea unei arme de RF (dispusă direct pe platforma aeriană
ameninţată sau de pe o instalaţie de lansare) pentru a altera funcţionarea sistemului
electronic de dirijare. Pentru capetele de dirijare optice şi în IR care nu sunt în banda
de lucru de RF a sistemului HPM, trebuie găsită o metodă adecvată pentru a direcţiona
energia de RF în interiorul rachetei ameninţare. În cele mai multe din cazuri, aceste
mecanisme de tip back-door pot fi imaginate, însă ele sunt de cele mai multe ori
imprevizibile şi extrem de diversificate statistic, diferind prin ordinul de mărire al
amplitudinii puterii injectate de la rachetă la rachetă, chiar şi pentru aceeaşi clasă de
rachete şi respectiv, depinzând de procedura efectivă de mentenanţă a acesteia.
O altă soluţie posibilă este şi cea de a utiliza un laser pentru a contracara
ameninţarea respectivă în banda sa de căutare. Pentru platformele aeriene cu un înalt
grad de manevrabilitate, poate fi suficientă o simplă orbire a capului de dirijare al
rachetei pentru ca ameninţarea să fie evitată, dar în cazul platformelor mai puţin rapide
(spre exemplu, C-17, AWACS, JSTARS) orbirea poate fi însă insuficientă, aceasta
deoarece racheta se poate apropia suficient de mult de ţintă şi în acest caz, intră în
acţiune focosul său de proximitate. Prin urmare, în această situaţie este necesară
prezenţa unui generator de bruiaj inteligent care să identifice apropierea rachetei, iar
ulterior să iniţieze o secvenţă de bruiaj care să perturbe procesul de urmărire, deviind
astfel racheta de pe cursul său standard. În prezent, se lucrează la dezvoltarea unui
laser capabil să opereze pe mai multe lungimi de undă şi care să îndeplinească această
cerinţă. Avantajul său asupra sistemelor curente (spre exemplu, ATIRCM) este
reprezentat de faptul că lungimea de undă generată nu este centrată către o anumită
ameninţare specifică şi prin urmare, acoperă o clasă largă de capete de autodirijare,
inclusiv cele antinavă.
Sistemul ATIRCM (Advanced Threat IR CounterMeasures, sistem avansat de
contramăsuri în domeniul IR) încorporează în arhitectura sa un set de contramăsuri
specifice în domeniul IR şi respectiv, o matrice directivă de generatoare de bruiaj.
Odată detectată racheta, MAW transmite informaţia către un pointer/sistem de urmărire
care va asigura urmărirea rachetei şi respectiv, va furniza o cale optică pentru
proiectarea fasciculului laser IR de mare putere către aceasta. Laserul care operează în
afara benzii sau într-o bandă apropiată, va determina apariţia unei scântei de plasmă
(cu durata între 0,1 şi 50 ns) în interiorul capului de autodirijare lângă matricea de
detectori. Plasma are ca efect neutralizarea prin bruiaj sau orbirea capului de
autodirijare prin opturarea sau distrugerea sistemului său optic, determinând fărmiţarea
216
Atacul electronic
sau împrăştierea acestuia sau alterarea funcţionării sistemelor electronice din interiorul
capului de urmărire. Experimentele actuale au condus la generarea unui fascicul laser
de aproximativ 40 dB relativ la radiaţia incidentă, efectul demonstrat fiind cel al
întreruperii procesului de urmărire în cazul utilizării unei radiaţii laser de 1,6 µm.
Suplimentar efectelor generate de fluxul de plasmă, utilizarea laserilor pentru a
altera funcţionarea detectorilor IR pe baza efectului de supraîncălzire al acestora este
de asemenea, un mecanism viabil de atac. Pentru a determina degradarea sau
distrugerea termală a matricei de detectori, este necesară generarea unui impuls
suficient de lung (> 200 ns) în interiorul benzii de radiaţie a acestora.
Ultima tendinţă în domeniul contracarării acţiunii unei ameninţări de tip rachetă
se bazează pe utilizarea unui sistem DEW capabil să distrugă orice rachetă care se
apropie de platforma protejată, generând astfel un scut defensiv în jurul acesteia. Mai
puţin în situaţia unei posibile dependenţe de inducerea unei topiri premature (în esenţă,
o capacitate problematică), o armă de RF nu reprezintă un candidat verosimil în
proiectarea unui sistem direct de distrugere. Totuşi, tehnologiile asignate sistemelor de
arme bazate pe utilizarea laserului (atât chimic, cât şi solid-state) au atins punctul în
care pentru cazul avioanelor de dimensiuni mari care au dezavantajul unui volum şi a
unei greutăţi consistente, prezenţa unei arme laser pentru autoprotecţie reprezintă o
soluţie practică în domeniul sistemelor DEW care operează cu puteri de ordinul kW.
În procedura de proiectare a unui sistem DEW este util să fie luat în calcul şi
efectul măsurilor de (auto)protecţie împotriva acestor tipuri de arme. Unele tehnici de
protecţie sugerate în cazul asigurării integrităţii unei platforme aeriene constau în
utilizarea unor ochelari de protecţie în banda laserului de către echipajul uman (dar şi
pentru asigurarea protecţiei propriei matrici de senzori a avionului) şi respectiv,
întărirea structurii avionului împotriva efectului termic, ecranarea echipamentelor
electronice împotriva efectelor de RF şi nu în ultimul rând, lustruirea suprafeţelor în
vederea minimizării efectului cuplajului cu radiaţia laser. De asemenea, multe din
tehnicile indicate anterior pot fi adaptate pentru a asigura şi protecţia capetelor de
autodirijare ale rachetelor împotriva acţiunii sistemelor DEW.
3.11.2 Sisteme de arme cu microunde de mare putere
Sistemele de arme cu microunde de mare putere (High Power Microwave

Weapons, HPMW), cunoscute şi sub denumirea de arme de RF sau arme de bandă
ultralargă (UltraWideBand weapons, UBW weapons) încorporează în mod uzual în
arhitectura lor o sursă de putere principală de tip exploziv sau electric, un generator de
RF şi o antenă de colimare a fasciculului. Armele HPM sunt caracterizate printr-un
domeniu de frecvenţe cuprins între 10 MHz şi 100 GHz, de un spectru al radiaţiilor
îngust sau larg care generează simultan frecvenţe multiple, şi de nivele ale puterii
cuprinse între 100 MW şi 100 GW. Puterea de ieşire generată este cu 20 la 30 dB mai
mare decât cea utilizată în mod curent în generatoarele de bruiaj de EW. Aplicaţiile
potenţiale ale HPMW includ SEAD, distrugerea sistemelor de comunicaţii inamice şi în
general, a oricărui tip de echipament electronic dispus în zona de interes.
În general, sistemele HPM sunt neletale pentru factorul uman, afectând numai
funcţionarea echipamentelor şi sistemelor electronice. Suplimentar, sistemele HPM au
217
un potenţial de acţiune superior faţă de sistemele de arme convenţionale, potenţial

generat şi de următoarele caracteristici:
• o probabilitate superioară de lovire comparativ cu sistemele de arme
convenţionale (proiectile, bombe dirijate etc.), aceasta deoarece împrăştierea
fasciculului de RF poate iradia întreaga ţintă, necesitând un nivel scăzut al acurateţii
sistemului de ochire şi urmărire;
• un timp de angajare a ţintei practic instantaneu (adică, la viteza luminii), în
aproape toate condiţiile meteo;
• o zonă de acţiune/lovire extinsă comparativ cu cea furnizată de către
proiectilele şi rachetele convenţionale etc.
Sisteme de arme HPM sunt proiectate pentru a afecta funcţionarea oricărui
sistem care încorporează în arhitectura sa echipamente electronice sau utilizează o
anumită structură de semnal. Nivelul sau măsura densităţii de putere integrată în timp
(exprimată în energie per unitate de arie, joules/cm2), este o expresie a nivelului de
ameninţare reprezentat de radiaţia HPM relativ la echipamentul electronic vizat. La
niveluri relativ ridicate de energie, utilizarea HPMW are ca efect arderea
componentelor semiconductoare sensibile din arhitectura sistemelor electronice.
Componentele cele mai expuse acţiunii HPMW sunt semiconductoarele cu arii de
joncţiune mici, cum ar fi detectoarele de microunde sau în IR utilizate în sistemele
radar, de comunicaţii, capetele de dirijare ale rachetelor în RF sau în IF şi respectiv,
circuitele integrate de putere mică şi sistemele de control electronic ca cele utilizate în
cazul platformelor terestre pentru controlul aprinderii. Niveluri foarte ridicate de
energie pot conduce la detonarea capetelor de rachetă, a proiectilelor de artilerie etc.
La niveluri scăzute de energie, radiaţiile de microunde pot bombarda circuitele
electronice şi declanşa apariţia unor semnale parazite care pot avea ca efect bruierea
sau afectarea funcţionării unui dispozitiv electronic. Componentele semiconductoare
se pot defecta atunci când absorbţia de energie de microunde conduce la apariţia
efectului de încălzire excesivă. Cea mai mică constantă de timp termal pentru
semiconductoarele de mică putere pentru care apare efectul de încălzire a joncţiunii
este de ordinul a 1 µs. HPMW care furnizează cea mai mare ameninţare din
perspectiva arderii dispozitivelor electronice pentru o sursă de energie dată sunt cele
cu funcţionare în impulsuri, cu o durată a impulsurilor cuprinsă între 1 µs şi 10 µs.
Energia HPM poate penetra în arhitectura sistemelor electronice prin
intermediul unui mecanism de tip front-door sau de tip back-door. Cuplajul de tip
front-door apare atunci când energia este absorbită prin intermediul instalaţiei de
antenă din compunerea unui sistem care conţine un emiţător sau un receptor. Cuplajul
de tip back-door este reprezentat de energia care penetrează în interiorul sistemelor
prin intermediul cablurilor, a conductoarelor de interconectare, a discontinuităţilor din
armătura acestora sau chiar prin intermediul armăturilor nemetalice (spre exemplu,
fibră de sticlă, carbon epoxidic, plastic sau kevlar).
În situaţia când energia HPM este direcţionată împotriva unui sistem de calcul,
denumirea consacrată este de tun HERF (High Energy RF gun). Cea mai mare parte a
computerelor sunt proiectate fără a încorpora nici o metodă de protecţie împotriva
acţiunii sistemelor HPM şi prin urmare, sunt în mod particular vulnerabile. Niveluri
reduse de energie pot altera funcţionarea unui computer şi a dispozitivelor de
memorare din arhitectura sa, cauzând astfel o funcţionare nesigură a acestuia şi de
218
Atacul electronic
aceea practic, computerul este scos din funcţiune. Un tun HERF poate fi utilizat şi
împotriva computerelor personale, server-elor, reţelelor de computere sau chiar şi
împotriva clădirilor care conţin asemenea echipamente. Se consideră că un asemenea
sistem este un element important al războiului informaţional din moment ce acesta are
potenţialul de a dezactiva o reţea completă de computere, deşi echipamentele firewall
sunt proiectate special pentru a asigura securitatea reţelei împotriva atacurilor uzuale
întreprinse de hacker-i (sau cracker-i).
Carcasele din arhitectura majorităţii sistemelor electronice au ca principală
utilizare susţinerea structurii fizice a acestora, dar sunt folosite şi pentru ecranarea într-
o anumită proporţie a acestora faţă de acţiunea interferenţelor electromagnetice (pe
principiul cuştii Faraday). Semnalele de microunde care pătrund totuşi în interiorul
acestor carcase şi respectiv, cele care penetrează în interior prin intermediul liniilor de
alimentare cu energie electrică etc., conduc la apariţia unor semnale perturbatoare în
cablurile de conexiune dintre modulele şi componentele interne ale sistemului. Gradul
de cuplaj (inducere) al energiei de microunde în aceste cabluri depinde de cantitatea de
energie care penetrează în compartimentul respectiv şi respectiv, de caracteristicile
sale de rezonanţă.
Dacă un fascicul incident HPM este suficient de puternic, atunci aerul din
interiorul carcasei poate fi ionizat şi devine extrem de conductiv, ecranând astfel
fantele carcasei faţă de fluxurile viitoare de energie de microunde. Gradul de
vulnerabilitate al oricărui sistem la acţiunea HPM este dependent de cuplajele
energetice care apar la un moment dat, dar şi de răspunsul diferitelor sale subsisteme la
impulsurile de tensiune şi curent induse în cadrul acestora. Aceste răspunsuri pot fi de
cele mai multe ori obţinute prin injecţia directă a unor impulsuri ultrascurte (cu o
lăţime de bandă de ordinul GHz) în cadrul acestor subsisteme pentru a simula acţiunea
radiaţiei HPM reale.
Referitor la determinarea acţiunii efective a sistemelor HPM asupra
echipamentelor şi sistemelor electronice, în continuare este util a fi analizate şi
cuantizate următoarele aspecte de interes:
• limitările datorate propagării
Atacul sistemelor electronice cu ajutorul HPM depinde într-o foarte mare
măsură şi de proprietăţile de propagare prin atmosferă ale fasciculului de microunde.
Propagarea este limitată de rigiditatea dielectrică, difracţia şi atenuarea atmosferică.
Influenţa acestor efecte depinde de intensitatea, frecvenţa şi durata fasciculului de
microunde şi respectiv, de diversitatea condiţiilor atmosferice care pot exista la un
moment dat. Rigiditatea dielectrică limitată a aerului impune o limitare superioară
asupra intensităţii şi fluenţei fasciculului de microunde. Această limitare variază cu
frecvenţa, durata impulsului, presiunea aerului, umiditate şi respectiv, cu densitatea
fluxului de electroni necesar pentru începerea procesului de străpungere în avalanşă.
Dacă această densitate a fluxului de electroni este disponibilă, fenomenul de
străpungere a aerului la presiunea atmosferică apare pentru densităţi ale impulsurilor
de microunde cuprinse între 105...106 W/cm2 şi pentru durate ale acestora ceva mai
mari de câteva ns.
Chiar şi pentru un fascicul de microunde perfect colimat, apare fenomenul de
împrăştiere a acestuia sub forma unei unde sferice în zona de câmp îndepărtat asignată
219
D2
unei antene (zona de câmp îndepărtat corespunde unei distanţe mai mari de R = ,
2λ
unde D este apertura antenei). Efectul acestei împrăştieri poate fi minimizat prin
utilizarea lucrului la frecvenţe înalte şi a unor antene cu apertură mare. Lucrul la
λ
frecvenţe înalte necesită toleranţe reduse ale antenei (mai mici de ) şi respectiv,
16
absenţa unui cuplaj cu ţinta similar celui specific frecvenţelor joase, unde practic
diametrul antenei este limitat la 10...20 m pentru echipamentele staţionare sau 3...4 m
pentru sistemele de arme mobile.
Radiaţiile de microunde sunt absorbite în atmosferă de către vaporii de apă,
oxigen şi de precipitaţii. Absorbţia atmosferică maximă în cazul vaporilor de apă apare
pentru frecvenţe cuprinse între 22 şi 185 GHz, iar pentru oxigen pentru frecvenţe
cuprinse între 60 şi 118 GHz. Referitor la utilizarea sistemelor de arme tactice (cu raza
de acţiune cuprinsă între 1 şi 100 Km) la înălţimi mici, această atenuare este
inacceptabil de mare. Atenuarea datorată precipitaţiilor creşte odată cu creşterea
frecvenţei. Spre exemplu, pentru distanţe mai mari de 10 Km, un fascicul de
microunde cu frecvenţa de 3 GHz este atenuat cu aproximativ 0,01 dB pentru rafale
mici (1 mm/hr), în timp ce un fascicul cu frecvenţa de 30 GHz suferă o pierdere de
15 dB. Criteriul de alegere a frecvenţei de lucru în procesul de proiectare a unui sistem
de arme HPM variază funcţie de cerinţa pentru raza de acţiune maximă a acestuia sau
funcţie de cerinţa de a asigura buna sa funcţionare în orice condiţii meteo.
Fig.3.44: Efectul simulat al atenuării HPM introduse de precipitaţii
• tehnici de generare a fasciculului de microunde de mare putere

În literatura de specialitate [20], [32], [44], este indicată o mare diversitate de
tipuri de generatoare de microunde de putere. Familia generatoarelor HPM includ de la
tradiţionalul magnetron şi clistron, până la surse mai evoluate cum ar fi, viractorul
220
Atacul electronic
(oscilatorul cu catod virtual), gyrotronul, laserul cu electroni liberi şi generatorul de

fascicul cu plasmă. Toate aceste generatoare de microunde operează pe principiul
conversiei energiei cinetice a unui fascicul de electroni în energia electromagnetică a
unui fascicul de microunde. Componentele de bază ale generatoarelor HPM sunt: sursa
de putere, un generator de fascicul de electroni, o structură rezonantă care converteşte
energia fasciculului de electroni în energie de microunde (spre exemplu, o cavitate) şi
respectiv, un dispozitiv pentru extragerea şi radierea fasciculului de microunde.
Fig.3.45: Arhitectura de bază a unui echipament de generare şi testare HPM
Conform referinţei biliografice [44], nivelul maxim de putere posibil de obţinut

scade cu creşterea frecvenţei. Spre exemplu, cu ajutorul clistroanelor au fost produse
niveluri de putere mai mari de 1 MW în CW şi respectiv, 100 MW în impuls. Puteri de
vârf de aproximativ 5 GW au fost obţinute cu ajutorul magnetroanelor. Viractoarele
utilizate ca şi generatoare HPM sunt relativ simple ca structură şi nu necesită prezenţa
unor magneţi voluminoşi. Puterea lor de ieşire nu este limitată de restricţii impuse de
intensitatea fasciculului de electroni. De asemenea, aceste dispozitive sunt de bandă
largă şi respectiv, acordabile, în timp ce frecvenţa lor naturală acoperă o bandă de
frecvenţă în care marea majoritate a echipamentelor electronice sunt vulnerabile. Ca
dezavantaj major al viractoarelor trebuie amintită eficienţa lor scăzută comparativ cu
alte generatoare de microunde de putere. Dispozitivele de tip gyratron care operează în
gama undelor milimetrice, sunt generatoare de microunde de bandă îngustă şi au
capabilitatea de a opera în regim CW la nivele foarte mari de putere. Aceste avantaje le
fac candidatul ideal pentru generarea fluxurilor de plasmă de fuziune. De asemenea,
aceste generatoare pot opera şi în impulsuri, existând în acest sens dispozitive care pot
produce niveluri maxime de putere mai mari de 7 GW.
Asemenea radarului, sistemele de arme cu microunde pot fi poziţionate în
direcţie fie mecanic, fie electronic. Poziţionarea electronică în direcţie prin intermediul
controlului fazei (reţelelor fazate) va asigura sistemului respectiv un plus de robusteţe
privind capacitatea de urmărire a ţintelor multiple. De asemenea, este posibilă şi
utilizarea coerentă a unor generatoare multiple, în sensul că un număr relativ modest
de suse de microunde de putere sunt combinate în spaţiu pentru a furniza un fascicul
energetic de mare intensitate. Trebuie reţinut faptul că în sistemele HPM, un parametru
221
important este ERP generată. Pentru reţelele fazate care utilizează o combinaţie
coerentă de generatoare, ERP este dat de formula n 2 ⋅ PE ⋅ GE , unde n este numărul de
elemente, iar PE ⋅ GE este ERP per element.
Volumul şi greutatea de bază asociată unui sistem de arme HPM este generată
de subsistemul de alimentare şi respectiv, de alte echipamente secundare. În general,
sursele de putere cu funcţionare în impulsuri sunt preferate în detrimentul celor de tip
CW. Un prim avantaj al celor dintâi este legat de faptul că salvele de impulsuri scurte
sunt cu mult mai eficiente decât în regimul CW, în sensul penetrării în interiorul
echipamentelor hardware electronice. În al doilea rând, cea mai mare parte a
generatoarelor de microunde funcţionează în impulsuri (spre exemplu, viractorul) sau
pot genera cea mai mare densitate a impulsurilor în acest mod de funcţionare.
În altă ordine de idei, deoarece dimensiunile practice ale unei antene sunt
limitate, iar rigiditatea dielectrică a aerului limitează şi ea densitatea de putere din
aceasta, apare un prag superior al nivelului de putere pe care îl poate genera un sistem
de arme cu microunde pentru un singur impuls, prag care în cazul cel mai general are o
valoare de aproximativ 106 J/impuls pentru o antenă mobilă cu dimensiunea de 10 m.
Pentru o creştere globală a eficienţei sursei de putere şi a generatorului de microunde
de la 5% la 20%, energia primară necesară per impuls va creşte de la 0,5 MJ la 2 MJ
pentru un echipament portabil şi respectiv, de la 5 MJ la 20 MJ pentru un echipament
staţionar. Acest aport energetic este comparabil cu cel obţinut cu ajutorul surselor de
putere în impulsuri utilizate în cadrul acceleratoarelor de particule sau dispozitivelor
de fuziune. În general, aceste surse de putere constau în reţele de tip capacitiv-inductiv
la care se acordă o atenţie deosebită implementării comutatoarelor de temporizare
special proiectate pentru a permite ca impulsurile de mică putere generate în cadrul
dispozitivului respectiv să fie comprimate în câteva etape succesive, în impulsuri
scurte de mare putere. O sursă de putere în impulsuri de la 0,5 MJ la 2 MJ va ocupa
aproximativ un volum cuprins între 3 şi 10 m3, în timp ce una pentru o armă de la 5 MJ
la 20 MJ va fi de 10 ori mai mare.
O soluţie eficientă pentru o sursă de putere mult mai compactă, poate fi
reprezentată şi de utilizarea unui compresor exploziv de flux magnetic (generator
magnetocumulativ, MagnetoCumulative Generator,
MCG). În acest dispozitiv, energia unui condesator
se descarcă prin intermediul unui selenoid care este
comprimat cu ajutorul unei detonaţii mecanice (a se
vedea figura alăturată). Condensatoarele sunt
descărcate printr-un selenoid, rezultând astfel un flux
de curent cu o intensitate de ordinul a sute, mii de
amperi şi respectiv, un câmp magnetic foarte intens.
Rezultatul obţinut în acest caz constă în emisia unui
impuls electromagnetic foarte intens şi cu o durată foarte scurtă, de ordinul a 500 ns.
În această abordare, aproximativ 20% din energia chimică este convertită în energie
electrică a impulsului generat. Puterea maximă generată este mai mare de 18 MJ şi
poate fi produsă într-un volum de câţiva m3. Deoarece detonaţia utilizată în
funcţionarea acestui dispozitiv distruge cea mai mare parte a acestuia, utilizarea MGC
este limitată la aplicaţii în care este necesară generarea unui singur impuls HPM.
222
Atacul electronic
• efectul HPM asupra echipamentelor electronice

O componentă electronică sensibilă la arderea cu ajutorul unui câmp de
microunde este dioda detectoare de microunde care are un nivel de ardere
(străpungere) mai mic de 1 µJ. Apariţia unui nivel superior al câmpului poate fi pusă
pe seama eficienţei HPM de a neutraliza buna funcţionare a echipamentului electronic
prin intermediul energiei de microunde aplicate în banda de trecere a unei diode
detectoare neprotejate printr-un mecanism de tip front-door, de către o antenă cu
apertura de 3 m. Nivelul de eficienţă necesar pentru un singur impuls care va conduce
la arderea dispozitivului respectiv este de 10-8 mJ/cm2. De asemenea, un alt prag legat
de vulnerabilitatea sistemelor electronice la penetrarea prin intermediul unui cuplaj de
tip back-door este şi cel care ia în calcul nivelul de eficienţă al câmpului de microunde
necesar apariţiei erorilor de calcul în cazul unui computer neprotejat. Acest prag este
de ordinul a 10-4 la 10-5 mJ/cm2 pentru o frecvenţă de 1 GHz, iar valoarea sa creşte cu
creşterea frecvenţei de lucru.
Pentru echipamentele electronice supuse acţiunii radiaţiilor de microunde,
detecţia/redresarea energiei de microunde este în mod uzual, principalul mod prin care
aceasta penetrează în interiorul echipamentelor. În general, acest lucru apare atunci
când un semnal este aplicat unui amplificator sau circuit digital-victimă prin
intermediul conectorilor de putere sau a traseelor de semnal şi uneori, intensitatea
acestuia poate creşte datorită fenomenelor parazite de rezonanţă. Orice element de
circuit cu funcţionare neliniară generează un impuls video de bandă largă care se poate
propaga în interiorul sistemului electronic, afectând astfel funcţiile normale de
transmisie a datelor şi respectiv, de stocare. În unele situaţii, dacă amplitudinea
impulsului video este satisfăcătoare, acesta poate provoca distrugeri semnificative ale
componentelor electronice. De asemenea, alterarea funcţionării echipamentului
electronic poate apărea şi datorită efectului produselor de intermodulaţie care rezultă
în urma propagării acestui impuls video prin elementele de circuit cu funcţionare
neliniară. Un alt mecanism major de scoatere din funcţiune a dispozitivelor
semiconductoare de mică putere este şi cel legat de fenomenul de supraîncălzire a
joncţiunii datorat aplicării unui impuls scurt de intensitate ridicată.
O aplicaţie reprezentativă a sistemelor de arme HPM prin eficacitatea şi
amploarea sa de acţiune, este reprezentată de către bomba electromagnetică.
Dependenţa unei ţări de resursele sau de
infrastructura sa de bază generează o vulnerabilitate
majoră dacă acestea sunt afectate în funcţionare lor sau
sunt distruse. Naţiunile cu o industrie avansată sunt în
prezent puternic dependente de infrastructura lor de
comunicaţii şi IT, infrastructură vitală mersului normal
al activităţilor din sistemul lor politic, sectorul financiar,
cel guvernamental, industria prelucrătoare, transportul
terestru, aerian şi maritim şi respectiv, sistemele şi
echipamentele militare. În principiu, toate tehnologiile
IT şi de comunicaţii care constituie fundaţia tehnologică
a acestei infrastructuri au un atribut comun şi anume, cel legat de faptul că arhitectura
lor are la bază componentele semiconductoare moderne, cu o scară largă de integrare.
223
Această dependenţă puternică faţă de dispozitivele semiconductoare moderne

produce o vulnerabilitate globală şi completă faţă de atacul cu arme care sunt special
proiectate pentru a afecta funcţionarea sau a distruge componentele semiconductoare.
Important este şi faptul că asemenea sisteme de arme în prezent, sunt fezabile din
punct de vedere tehnic şi respectiv, sunt relativ ieftin de construit în comparaţie cu
sistemele de distrugere în masă clasice, cum ar fi bomba nucleară. Aceste echipamente
sunt denumite în literatura de specialitate arme electromagnetice, iar vârful de lance al
acestora este reprezentat de bomba electromagnetică (sau bomba E, E-bomb).
În principiu, o armă electromagnetică este reprezentată de orice dispozitiv
care poate genera un câmp electromagnetic atât de intens, încât un echipament sau un
sistem electronic poate suferi fie o scoatere din funcţiune parţială (soft-kill, aceasta
apare atunci când efectele acţiunii armei electromagnetice cauzează o afectare
temporară a stării de funcţionare normale a echipamentului-victimă. Rezultatul acestei
acţiuni este pierderea temporară a funcţiilor de bază ale echipamentului, cu efect
imediat în compromiterea operaţiilor executate de orice sistem a cărui dependenţă faţă
de acesta este una critică), fie una totală (hard-kill, aceasta apare atunci când efectele
utilizării armei electromagnetice cauzează o scoatere din funcţiune permanentă a
echipamentului electronic-ţintă. De asemenea, acest echipament poate fi sau nu reparat
în funcţie de severitatea distrugerilor suferite, cu efect în scoaterea din serviciu pe o
perioadă de timp îndelungată a sistemelor dependente în funcţionare de acesta).
Prin urmare, se poate remarca faptul că, calea principală de acţiune şi
respectiv, efectul de distrugere în masă asupra echipamentelor electronice al bombei
electromagnetice are la bază generarea unui impuls electromagnetic (EMP) consistent
din punct de vedere energetic. În altă ordine de idei, efectul EMP a fost observat
pentru prima dată în timpul testelor iniţiale efectuate cu bombe nucleare în atmosferă,
la mare altitudine. Acest efect este caracterizat de producerea unui impuls
electromagnetic foate intens din punct de vedere energetic şi cu o durată foarte scurtă
(Fig.3.46), impuls care se propaga la distanţe mari faţă de locul de generare cu o
intensitate care scade în conformitate cu legile electromagnetismului ale lui Maxvell.
Prin urmare, efectul EMP este cel al unei unde electromagnetice de şoc.
Acest impuls energetic are ca prim efect producerea unui câmp
electromagnetic foarte puternic, comparabil cu cel generat de explozia unei arme
convenţionale. Prin urmare, acest câmp poate fi suficient de puternic pentru a genera
fronturi tranzitorii scurte de tensiune de ordinul miilor de volţi la care sunt expuse
conductoarele electrice neprotejate precum traseele de cablu sau circuitele cablate.
Practic, acest aspect al efectului EMP este cel mai important din punct de vedere al
aplicaţiilor militare potenţiale, având ca rezultat distrugerea ireversibilă a marii
majorităţi a echipamentelor electrice şi electronice, în particular a sistemelor de calcul
şi a receptoarelor radio sau radar. Distrugerea echipamentelor electronice asignată
efectului EMP nu este una similară cu cea din cazul expunerii la acţiunea unui
descărcări atmosferice şi poate necesita o înlocuire completă a echipamentului afectat
sau cel puţin, a unei părţi consistente din arhitectura acestuia.
Computerele utilizate în sistemele de procesare a datelor, sistemele de
comunicaţii, sistemele de afişaj, aplicaţiile de control industrial, inclusiv semnalizarea
rutieră şi cea pe calea ferată, precum şi dispozitivele electronice încorporate în cadrul
echipamentelor militare ca procesoarele de semnal sau sistemele digitale de control,
224
Atacul electronic
sunt cu toate victime potenţiale ale acţiunii efectului EMP. De asemenea, şi alte
dispozitive electronice sau echipamente electrice pot fi distruse de acţiunea EMP. În
aceeaşi ordine de idei, echipamentele de comunicaţii pot prezenta un grad ridicat de
risc datorită traseelor lungi de conductoare de interconectare între diferitele
dispozitive. Toate tipurile de receptoare sunt în mod particular, sensibile la acţiunea
EMP, fapt datorat sensibilităţii ridicate la frecvenţe înalte a elementelor de circuit
(diode, tranzistoare etc.) prezente în arhitectura acestora la acţiunea tensiunilor
electrice tranzitorii cu valori ridicate. De aceea, echipamentele de război electronic şi
cele radar, sateliţii, echipamentele de comunicaţii de bandă joasă, HF, VHF, UHF şi
microunde, sistemele TV sunt potenţial vulnerabile la acţiunea efectului EMP. Prin
urmare, cerinţa de asigurare a protecţiei electronice pentru aceste tipuri de
echipamente este una absolut necesară şi într-o continuă dezvoltare, fiind de altfel
obiectul de interes nu numai a structurilor militare specializate în acest sens, dar şi al
industriei private, [53].
Fig.3.46 : Formele de undă specifice diferitor tehnici de generare a EMP
Pentru construcţia unei bombe electromagnetice non-nucleare este necesară

proiectarea unui dispozitiv capabil să genereze un nivel ridicat de energie
electromagnetică, într-un timp extrem de scurt şi să direcţioneze această energie către
o ţintă sau un grup de ţinte. În literatura de specialitate este indicată o clasă largă de
tehnologii capabile să fie utilizate în această direcţie, mare parte din acestea fiind deja
fezabile din punct de vedere tehnic. Astfel, tehnologiile-cheie care pot fi utilizate în
prezent, în proiectarea muniţiilor electromagnetice sunt generatoarele cu flux
comprimat prin pompaj exploziv (Flux Compressor Generator, FCG sau MCG) şi
respectiv, dispozitivele HPM, cea mai importantă tehnică aparţinînd acestei clase din
urmă fiind tubul vircator.
Construcţia FCG are la bază ideea utilizării unei explozii rapide şi a unui
transfer instantaneu al unei cantităţi mari de energie mecanică într-un câmp magnetic,
de unde şi creşterea semnificativă a intensităţii acestui câmp. O gamă largă de
configuraţii de asemenea generatoare sunt indicate în literatura de specialitate, plecând
de la generatoare coaxiale sau cilindrice, generatoare conice, generatoare cilindrice cu
225
implozie, generatoare sferice, elicoidale, spirală, bandă sau taler. Efectul letal al
generatorului de flux magnetic este redus de eficienţa limitată a cuplajului mecano-
magnetic pentru un impuls cu frecvenţa scăzută, tipic sub 1 MHz. O creştere
substanţială a eficienţei acestui cuplaj este posibil de obţinut prin utilizarea
dispozitivelor HPM care pot oferi un nivel de putere mult mai consistent la ieşire.
Încărcăturile electromagnetice pot avea ca vector-purtător o bombă, o bombă
dirijată (Fig.3.47) sau o rachetă. Pentru cazul alegerii unei bombe, avionul-lansator
trebuie să penetreze sistemul defensiv aerian al inamicului pentru a ajunge la o distanţă
corespunzătoare faţă de ţinta care urmează să fie angajată. Rachetele oferă posibilitatea
lansării stand-off a încărcăturii electromagnetice evitând astfel problemele generate de
prezenţa scutului defensiv advers, însă datorită amprentei efective la sol mult mai mici,
efectul distructiv este redus la o zonă mult mai mică.
Fig.3.47: Un exemplu constructiv de bombă electromagnetică (GBU 31, SUA)
Bombele şi capetele de rachetă electromagnetice pot fi utilizate cu succes în:

acţiuni de atac electronic, operaţii de atac de nivel strategic, operaţii aeriene de
contraofensivă şi respectiv, operaţii aeriene de suport al acţiunilor de luptă. În fiecare
din aceste situaţii, este necesară detecţia şi identificare unor tipuri specifice de ţinte, cu
semnături specifice etc.
Limitările care apar în utilizarea sistemelor de arme electromagnetice sunt
determinate în principal, de modul de implementare şi respectiv, de tipul vectorului
purtător (cu referire directă şi la metoda de dirijare utilizată) al acestora. Arhitectura
unui sistem de arme va determina intensitatea câmpului electromagnetic obţinut pentru
o rază de acţiune impusă şi respectiv, distribuţia sa spectrală. Tipul vectorului-purtător
va limita acurateţea cu care această armă va fi capabilă să lovească ţinta de interes.
Natural, limitările descrise anterior au un efect hotărâtor asupra gradului de letalitate
al sistemului respectiv de arme.
Din perspectiva structurii intime a echipamentului militar potenţial victimă,
trebuie amintit faptul că, tehnologia bazată pe utilizarea tuburilor electronice este
substanţial mai puţin afectată de acţiunea armelor electromagnetice comparativ cu
tehnologia solid-state. Prin urmare, un sistem de arme optimizat pentru distrugerea
echipamentelor de recepţie şi a sistemelor de calcul implementate în această ultimă
tehnologie, va afecta foarte puţin sau chiar deloc funcţionarea dispozitivelor cu tuburi
electronice (este şi cazul echipamentelor militare din generaţii mai vechi, de
226
Atacul electronic
provenienţă estică). Suplimentar, în cazul acestor echipamente, o procedură de tip

hard-kill nu este posibilă fără utilizarea unui sistem de arme corespunzător.
În altă ordine de idei, o altă limitare a sistemelor de arme electromagnetice este
şi cea legată de dificultatea evaluării efectelor utilizării acestora. Ţintele electronice
active ca echipamentele de comunicaţii sau radar, pot continua să radieze energie
electromagnetică în urma unui atac, chiar dacă sistemele lor de recepţie şi procesare a
datelor au fost afectate în funcţionare sau distruse. Cu alte cuvinte, echipamentul care
a fost supus acţiunii încărcăturii electromagnetice poate să apară ca fiind încă
operaţional. În schimb, un adversar potenţial poate decupla un emiţător dacă atacul
este iminent, iar absenţa emisiei poate fi interpretată în sensul că, succesul sau eşecul
acestui atac nu pot fi puse imediat în evidenţă.
Un factor important în estimarea amprentei la sol letale a unei arme
electromagnetice este şi cel legat de propagarea atmosferică. În timp ce relaţia dintre
intensitatea câmpului electromagnetic generat şi distanţa relativă faţă de sistemul de
arme este descrisă de o lege invers pătratică pentru zona de câmp liber îndepărtat,
scăderea efectului letal cu creşterea distanţei de propagare prin atmosferă, va fi mai
mare datorită efectelor fizice cuantice specifice. În particular, la frecvenţe mai mari de
20 GHz, vîrfurile semnificative de absorbţie sunt datorate vaporilor de apă şi respectiv,
vaporilor de oxigen. Prin urmare, pentru distanţe de acţiune mai reduse, efectul
armelor HPM este ideal de obţinut în benzile de frecvenţă K şi respectiv, L etc.
3.11.3 Laseri de mare putere
Laserii de mare putere (High Energy Lasers, HEL) reprezintă o altă clasă de
tehnici utilizate în cadrul sistemelor de arme DEW. Aceste sisteme de arme, datorită
fasciculelor cu o directivitate extrem de
pronunţată, au un potenţial deosebit de a opera
ca arme letale pe distanţe mari pentru
distrugerea ţintelor sau pentru întreruperea
misiunii acestora. Un asemenea sistem HEL
poate distruge/dezactiva sateliţi, rachete balistice
sau diferite platforme aeriene. La niveluri de
putere reduse, armele laser au capacitatea de a
acţiona în mod activ asupra sistemelor de
senzori optoelectronici de tip EO/IR, în sensul degradării, dezintegrării sau distrugerii
permanente sau numai temporare a acestora.
În general, sistemele HEL operează în benzile de frecvenţă asignate spectrului
vizibil şi respectiv, IR (între 0,3 µm şi 30 µm) şi au capacitatea de a genera niveluri de
putere semnificative. În acest sens, un interes particular este legat de laserii chimici cu
acid florhidric HF/DF şi respectiv, cu oxigen iodurat (COIL) datorită capacităţii
acestora de a furniza puteri de ordinul megawaţilor, deşi în mod uzual nivelul mediu
de putere este de ordinul a 100 kW. Laserii HD/DF nu sunt recomandaţi utilizării în
atmosferă deoarece radiaţia laser este puternic absorbită de către aceasta.
Laserii solid-state în structura cărora elementele funcţionale active sunt
încorporate într-o matrice-gazdă şi sunt stimulate cu ajutorul unor surse externe ca
lampile flash sau mai recent, laserii cu semiconductoare nu au reuşit să atingă un nivel
227
mediu al puterii generate comparabil cu cel al dispozitivelor chimice, însă din multe
privinţe, sunt mult mai potriviţi utilizării în cadrul sistemelor de atac electronic de tip
laser, sisteme utilizate împotriva neutralizării funcţionării sistemelor de dirijare şi a
matricilor de senzori sensibili din arhitectura potenţialelor ameninţări. În general,
pentru distrugerea ţintelor, sunt necesare niveluri de putere mai mari de 20 kW în CW
şi respectiv, niveluri de energie mai mari de 1 kJ în impuls.
Fig.3.48: Exemple de sisteme tactice HEL (THEL)

existente în dotarea unor armate moderne (firma Northrop Grumman/SUA şi
respectiv, Tech Blog/Israel)
Capacitatea laserilor de a opera în diferite medii militare este deja cunoscută,

fapt demonstrat şi de existenţa unei game diverse de aplicaţii potenţiale şi echipamente
funcţionale aferente specifice. Aceste sisteme de mică putere, deşi nu reprezintă o
ameninţare directă, sunt utilizate pentru implementarea funcţiilor de iluminare,
identificare şi achiziţie a ţintelor în cadrul diferitor sisteme de arme. Sistemele HEL
avansate şi-au demonstrat pe deplin capacitatea de a furniza o protecţie de tip hard-kill
(cu efect distructiv pronunţat asupra ameninţării potenţiale), fără a necesita prezenţa
unor muniţii care încorporează în structura lor funcţia de urmărire. Între sistemele
suport laser de mică putere şi sistemele laser hard-kill de mare putere se află
poziţionate sistemele laser soft-kill tactice de putere moderată utilizate împotriva
senzorilor optoelectronici/IR. Un exemplu de asemenea sistem transportabil, cu circuit
închis şi cu descărcare electrică este laserul CO2 în impulsuri, laser care funcţionează
la o lungime de undă de 10,6 µm şi care poate genera un nivel de energie de până la
un kJ/impuls, la o frecvenţă de repetiţie de 10 Hz, prin intermediul unui telescop cu
diametrul de 50 cm.
Pagubele care pot fi produse de către un laser cu funcţionare în impulsuri
includ printre altele şi:
• pagube mecanice indirecte datorate efectului termic intens generat de
fasciculul laser şi presiunii exercitate de către fluxul extensibil de plasmă adiacent care
poate produce deformarea sau perforarea ţintelor;
• pagube directe datorită efectului termic asignat fasciculului laser şi care
poate topi, vaporiza sau incendia ţinta;
• pagube datorate ionizării cauzate de radiaţiile X generate de fasciculul de
plasmă intens termic la suprafaţa ţintei, cu efect asupra distrugerii componentelor
electronice;
228
Atacul electronic
• pagube termomecanice care apar ca rezultat al combinării efectelor termice

cu cele mecanice, la niveluri de putere de intensitate moderată.
Fig.3.49: Efectul acţiunii unui sistem HEL asupra unor echipamente militare
Gradul de eficacitate al acţiunii unui fascicul laser în sensul pagubelor

mecanice pe care acesta le poate produce, poate fi descris prin intermediul unui factor
de cuplaj în impuls, acesta fiind raportul dintre energia totală a impulsului laser
generat şi energia totală a fasciculului laser interceptat de către ţintă. Acest factor este
o funcţie de iluminarea laser, durata impulsului şi lungimea de undă, materialul din
care este construită suprafaţa ţintei iradiate şi respectiv, presiunea atmosferică din zona
de interes. Spre exemplu, un laser în impulsuri CO2 care operează la o lungime de
undă de 10,6 µm şi care transmite către ţintă un nivel al intensităţii radiaţiei laser de
107 W/cm2, va genera un impuls de trei ori mai puternic către o ţintă din aluminiu
vopsită, în vid, decât în cazul uneia nevopsite. Prin urmare, existenţa unui strat
acoperitor de vopsea va creşte semnificativ capacitatea de absorbţie a energiei radiaţiei
laser de către ţintă. La niveluri ridicate ale intensităţii radiaţiei laser, factorul de cuplaj
în impuls pentru ţinte metalizate în vid, variază aproximativ în gama 1 la 8 dyne în
impuls secundă/J.
Pentru a realiza un orificiu cu diametrul de 3 mm într-o placă groasă de
aluminiu în vid, laserul trebuie să genereze o densitate energetică de 5000 J/cm2.
Totuşi, o serie de elemente componente ale sistemelor de arme ca materialele
semiconductoare, senzorii optici, celulele solare şi respectiv, radom-urile pot fi însă
afectate mecanic şi de către fascicule laser cu o densitate energetică de aproximativ
10 J/cm2. În cazul unor intensităţi ale fasciculului laser prea scăzute pentru a genera un
flux absorbant de plasmă la nivelul suprafeţei ţintei, timpul de ardere (timpul necesar
pentru încălzirea suprafeţei ţintei până la punctul de topire) este o funcţie de grosimea
materialului din care este construită ţinta, intensitatea fasciculului laser la nivelul
suprafeţei ţintei şi respectiv, suprafaţa efectivă de absorbţie a ţintei.
Pentru intensităţi ridicate corespunzătoare, radiaţia laser generează un strat de
plasmă absorbant la nivelul suprafeţei ţintei. Acest strat poate absorbi cea mai mare
parte din energia radiaţiilor laser incidente şi respectiv, poate reradia până la jumătate
din aceasta pe suprafaţa ţintei sub formă de radiaţie UV a corpului negru, radiaţie care
este absorbită aproape în totalitate de către suprafaţa ţintei. Prin urmare, la intensităţi
ridicate, fracţiunea din energia fasciculului incident absorbită de către suprafaţa ţintei
nu poate fi descrisă cu ajutorul capacităţii de absorbţie a suprafeţei ţintei. Un coeficient
de cuplaj termic este utilizat pentru a genera o imagine globală a combinaţiei dintre
229
efectele de vaporizare, ionizare a suprafeţei ţintei, absorbţia fluxului de plasmă,

încălzire, expansiune şi respectiv, reradiere. Acest coeficient de cuplaj al radiaţiei laser
pentru o lungime de undă de 10,6 µm, în cazul unei ţinte din aluminiu, creşte de la
0,025 pentru intensităţi mici, la 0,14 în vid şi respectiv, la 0,37 în aer. La intensităţi
foarte mari, undele de detonaţie asignate radiaţiei laser se pot forma în interiorul
fluxului de plasmă şi se pot propaga la distanţe mari faţă de suprafaţa ţintei şi prin
urmare, ecranează ţinta de eventualele transferuri viitoare de energie. La înălţimi mici,
aceste unde de detonaţie pot cauza o decuplare a fluxului de plasmă pentru intensităţi
ale radiaţiei laser moderate. De asemenea, au fost observate mecanisme de cuplaj
termic îmbunătăţite, dar forma impulsului trebuie optimizată cu mare atenţie, funcţie
de altitudinea de evoluţie şi orientarea ţintei dacă se doreşte o decuplare a fluxului de
plasmă etc.
Nivelurile de prag necesare afectării termice a funcţionării echipamentelor de
detecţie în IR depind de mecanismele de distrugere adoptate, timpul de iradiere,
diametrul fasciculului laser, lungimea de undă, proprietăţile optice şi termice ale
materialelor utilizate în construcţia acestor echipamente şi respectiv, de calitatea
fenomenului de cuplaj termic la mediul absorbant de căldură. Pentru timpi de iradiere
scăzuţi ( τ < 10µs ), pragul de distrugere asignat radiaţiei laser (măsurat în W/cm2)
1
variază invers proporţional cu durata impulsului ( ~ ). Pentru timpi medii de iradiere
τ
(10µs < τ < 10 ms ), iradianţa variază invers proporţional cu rădăcina pătratică a duratei
1
impulsului ( ~ ). Pentru timpi de iradiere mari, iradianţa necesară este aproximativ
τ
constantă. De asemenea, pentru timpi de iradiere scurţi, densitatea de energie necesară
pentru ca suprafaţa ţintei să atingă punctul de topire este invers proporţională cu
coeficientul de absorbţie şi direct proporţională cu căldura specifică şi respectiv, cu
creşterea de temperatură a suprafeţei ţintei necesară pentru a topi materialul din care
este construit detectorul.
Pentru materialele utilizate în construcţia detectoarelor IR utilizate în capetele
de autodirijare ale rachetelor, iradianţa necesară pentru a afecta funcţionarea acestora
pentru un impuls cu durata de 100 ns, este cuprinsă între 106...107 W/cm2. Această
valoare a iradianţei laser corespunde unui nivel al densităţii energetice cuprinse între
0,1...1 J/cm2. În general, detectoarele cu peliculă magnetică fină au coeficienţi de
absorbţie mai ridicaţi şi respectiv, nivele ale densităţii energetice mai scăzute
(0,1 J/cm2).
Sistemele HEL terestre şi cele aeropurtate trebuie să opereze la lungimi de undă
pentru care fenomenele de absorbţie atmosferică şi de împrăştiere nu sunt severe.
Laserii cu florură de deuteriu şi respectiv, cu CO2 au fost propuşi pentru utilizarea în
condiţiile atmosferei terestre, iar laserii COIL prezintă în acest sens, un grad de
atractivitate crescut. Asemenea tipuri de laseri realizează un optim între nivelul ridicat
specific de energie şi respectiv, atenuarea atmosferică, astfel încât aceştia sunt
recomandaţi atât aplicaţiilor terestre, cât şi a celor aeropurtate. Misiunile posibil de
îndeplinit cu ajutorul acestor sisteme includ apărarea aeriană, contracararea acţiunilor
aviaţiei tactice şi de bombardament, respectiv desfăşurarea operaţiilor antisatelit.
230
Atacul electronic
Fig.3.50: Dependenţa puterii distructive a unui laser funcţie de raza sa de acţiune

asupra unui detector IR din structura unui cap de autodirijare
Conform referinţei bibliografice [45], o aplicaţie militară remarcabilă a

sistemelor HEL prin anvergura tehnologică şi nivelul de performanţă obţinut este
reprezentată de proiectul ABL (AirBorne Laser) dezvoltat de armata americană. În
esenţă, sistemul ABL (Fig.3.51) a fost conceput pentru a anihila rachetele balistice încă din
faza ascensională, prin încălzirea corpului acestora până la apariţia unor deformaţii
longitudinale sau transversale care pot avea ca efect terminarea timpurie a zborului balistic
şi mai puţin efectul de topire a corpului rachetei sau iniţierea exploziei combustibilului,
componentei de luptă sau a altor subsisteme componente. Rezervoarele de substanţe
standard asigură laserului sistemului ABL o emisie continuă de aproximativ 200 s, la putere
maximă. Distanţa maximă de interceptare a ţintei pe axa longitudinală a aeronavei este de
aproximativ 700 Km, iar timpul minim necesar pentru a topi un fuselaj de rachetă balistică
din oţel este de circa 20 s.
Din punct de vedere operaţional, sistemul ABL are multe elemente comune cu
sistemul de avertizare timpurie AWACS în sensul că, ambele sunt sisteme relativ mari
şi trebuie menţinute în stare operaţională pe rute aflate la 12.000 m altitudine.
Standard, după localizarea ţintei şi testarea condiţiilor de propagare, sistemul ABL
pune în funcţiune generatorul fasciculului primar al COIL şi urmăreşte racheta-ţintă
care este pe traiectoria ascendentă. Oglinda principală de focalizare, cu diametru de
1,5 m, asigură un câmp de vedere de 100 atât în plan vertical cât şi în plan orizontal.
Curbura Pământului şi dispersarea fasciculului laser datorită încălzirii aerului
atmosferic determină raza maximă de acţiune a sistemului ABL. În general, la o
distanţă de 400 Km, o rachetă tactică balistică poate fi explorată de ABL timp de peste
25 s, în timp ce ţinta urcă de la câţiva metri până la 30 Km, pe timpul traiectoriei
ascendente.
În altă ordine de idei, o situaţie centralizatoare sintetică a aplicaţiilor militare
potenţiale ale sistemelor HEL, este indicată în Tabelul 3.8.
231
Tabelul 3.8
Tipul HEL Parametri tehnici Aplicaţii militare
Gaze dinamice CO2; λ ∈ ( 9...11) µm MTU antielicopter (1974)
HFL; λ ∈ ( 2,7...2,9 ) µm STAR LITE
antibalistic (2005)
DFL; λ ∈ ( 3,5...4 ) µm THEL şi MIRACL
forţe terestre (1989)
Chimici
ATL aeopurtat
COIL; λ = 1,315 µm ţinte terestre (2008)
ABL aeropurtat
antibalistic (2000)
F 35 JSF
avion multirol (2008)
Semiconductori NdYAG ; λ = 1,06 µm
ABL aeropurtat
antibalistic (2000)
Aplicaţii militare potenţiale ale sistemelor HEL
Fig.3.51: Arhitectura internă a sistemului ABL
Proprietăţile fasciculelor laser generate determină caracteristicile sistemelor de

arme HEL. Câteva dintre cele mai importante avantaje oferite de către sistemele HEL
utilizate în apărarea aeriană sunt şi următoarele:
• aceste arme au ca specific precizia şi reacţia cu viteza luminii. Timpul foarte scurt
necesar pentru combaterea ţintei de interes, comparativ cu timpul de evoluţie al proiectilelor
şi rachetelor, susţine continuitatea interesului privind dezvoltarea sistemelor de arme cu
HEL. Într-un scenariu tipic de apărare faţă de rachete balistice, consideraţiile tactice pentru
un sistem aerian defensiv impun distanţe de acţiune de minim 300 Km. Comparativ, un
fascicul laser parcurge această distanţă într-o ms, iar o rachetă sol-aer cu bătaie mare şi
5 Mach viteza medie o parcurge în ceva mai mult de 3 minute. Chiar dacă au nevoie de
timp mai mare de zbor, rachetele au un timp de distrugere a ţintei foarte mic, aceasta
realizându-se instantaneu şi ireversibil. Fasciculele laser au timp de ajungere la ţintă
neglijabil, dar au nevoie de un timp mai mare, uzual câteva secunde, pentru a transporta
suficientă energie la ţintă şi pentru a-i produce avarii sau pentru a o distruge. O altă situaţie
232
Atacul electronic
în care timpul de distrugere a ameninţării este foarte mic apare la navele sau bazele navale
care se apără faţă de atacuri cu rachete de croazieră care evoluează doar la câţiva metri
deasupra valurilor (aşa-numitele răzuitoare de mare). Suma timpului de reacţie cu cel de
distrugere trebuie să fie mai mică de 20 s întrucât distanţa maximă pentru descoperirea
ameninţării este cel mult 25 Km;
• fasciculele laser sunt mai eficiente pe ţintele manevriere şi pe cele transversale. O
ţintă care evoluează cu viteză de 3 Mach şi manevrează cu suprasarcini de 20 g, pune probleme
minore de menţinere a fasciculului laser pe ţintă. Ţintele transversale (rachete) sunt vizate din
profil de fasciculul HEL, ceea ce creşte vulnerabilitatea şi şansa de ai afecta secţiunea de dirijare
sau pe cea motoare;
• armele laser permit identificarea precisă a ţintei. Fasciculul HEL este ca cel al
unui telescop, utilizând optică reflectantă pentru a obţine imagine detaliată a ţintei. În timp
ce acoperirile reflectante ale ţintei sunt acordate pe frecvenţa HEL, există şi alte lungimi de
undă reflectate, inclusiv în spectrul vizibil. Această imagerie laser poate fi utilizată cu
succes pentru identificarea corectă a ţintelor aeriene sau în operaţiile urbane;
• fasciculele laser pot acţiona letal sau nonletal. Puterea de ieşire a laserului
poate funcţiona fie la un nivel maxim pentru un efect distructiv ireversibil (mai mult
de 1 MW în câteva secunde), la un nivel mediu pentru a obţine neutralizarea ţintei de
interes sau la un nivel redus pentru a descuraja, orbind senzorii în vizibil şi IR;
• un alt avantaj este şi cel legat de combaterea simultană, fără un efort deosebit a
mai multor ţinte. Numărul ţintelor combătute simultan depinde de precizia subsistemului de
urmărire a ţintei şi de timpul necesar pentru scoaterea din luptă a acesteia. Dacă ţintele care
ameninţă sunt distanţate spaţial suficient, numai cantitatea de substanţe disponibile sau
puterea electrică furnizată pot reprezenta factori restrictivi privind numărul ţintelor
combătute;
• distanţă şi precizia ridicate de combatere a ţintelor de interes în spaţiu, în aer
sau pe suprafaţa terestră, de ordinul sutelor de Km, la care se adaugă o abatere
transversală de ordinul zecilor de cm. Sistemele HEL pot reprezenta o soluţie
excelentă în cadrul sistemelor de apărare aeriană pentru a combate drone (UAV),
rachete de croazieră (ALCM) sau diferiţi vectori purtători etc.
În prezent, costurile şi riscurile utilizării laserilor chimici impun o rată redusă
de dezvoltare şi implementare efectivă a acestora chiar şi în ţările producătoare cu
tradiţie, dar în viitor cu certitudine vor fi realizate îmbunătăţiri tehnologice
substanţiale, orientate în special pe reducerea gabaritului şi a consumului de putere. În
aceeaşi ordine de idei, în timp ce în ultimii zece ani nu au apărut noi concepte
fundamentale privind laserii, progrese semnificative au fost înregistrate în creşterea puterii
generate, în crearea unor sisteme optice adaptive şi respectiv, în perfecţionarea sistemelor
laser cu aplicaţii civile şi militare diverse.
În viitor, laserii semiconductori vor deveni mai puternici şi mai compacţi, vor fi
mai utili în sistemele de arme, pe câmpul de luptă şi poate că vor contribui decisiv la
revoluţionarea strategiei militare contemporane. Aparent, prin comparaţie cu sistemele
de arme tradiţionale, sistemele HEL pot fi considerate ecologice, pentru că pot lovi
numai ţintele de interes şi nu afectează atmosfera terestră. Totuşi, spre exemplu, laserii
chimici elimină în atmosferă sau în spaţiu o serie de substanţe toxice reziduale în
procesul lor de funcţionare etc.
233
3.11.4 Sisteme de arme cu fascicul de particule
Sistemele de arme cu fascicul de particule (Particle Beam Weapon System,

PBWS) sunt structurate funcţional dintr-un accelerator de particule a cărui ieşire este
cuplată la un subsistem de comandă a fasciculului şi care proiectează un fascicul
electronic format din particule subatomice sau atomi (în mod curent, particulele
utilizate în formarea acestui fascicul sunt reprezentate de către electroni, protoni sau
atomi de hidrogen cu energie (cinetică) ridicată) asupra unei ţinte de interes, la o
viteză foarte apropiată de viteza luminii (Fig.3.52). În raza optimă de lovire, acest
fascicul penetrează învelişul ţintei şi transferă energia sa în interiorul structurii acesteia
(practic, în momentul interacţiunii fluxului extern accelerat de particule cu atomii,
protonii şi electronii din structura materialului din care este confecţionată ţinta, efectul
rezultat constă într-o încălzire foarte rapidă şi la temperaturi foarte ridicate a
învelişului acesteia, fapt care poate determina, în situaţia când energia înmagazinată în
fascicul este suficientă spre exemplu, explozia sa). Această penetrare a învelişului
ţintei este elementul-cheie al efectului letal al acestui tip de armă. În momentul când
un fascicul PB loveşte o rachetă sau o platformă aeriană, pagubele generate în acest
mod sunt considerabile. Chiar şi atunci când acest fascicul nu loveşte în mod direct
ţinta, radiaţia ionizantă generată în urma parcursului acestuia prin atmosferă determină
apariţia unor regimuri tranzitorii nocive în interiorul componentelor electronice
esenţiale ale ţintei, fapt de altfel demostrat practic prin intermediul experimentelor
întreprinse în acest sens până în momentul de faţă.
Fig.3.52: Arhitectura de bază a unui sistem de arme PB
În literatura de specialitate [44], [53], sunt indicate două tipuri de bază de

sisteme de arme cu fascicul de particule (PBWS), şi anume: sistemele CPB propriu-
zise (mai răspândite) şi respectiv, sistemele cu fascicul de particule neutre (NPB).
Prima categorie de sisteme au fost dezvoltate pentru aplicaţii în interiorul atmosferei
terestre/endoatmosferă şi posedă un set de caracteristici tehnologice complet diferite
faţă de sistemele de arme NPB care sunt destinate utilizării în spaţiul exoatmosferic. În
principal, caracteristicile esenţiale distincte ale unui flux de particule pentru a se
propaga prin atmosferă sunt un nivel de putere extrem de ridicat şi respectiv, o
234
Atacul electronic
focalizare de precizie a fasciculului generat. Dezvoltarea unor surse de alimentare de

putere şi respectiv, a unor acceleratoare de particule cu suficientă energie şi o formă
(pseudo)optimă a impulsurilor de particule generate pentru propagarea prin atmosferă
(în atmosferă, un fascicul CPB suferă un proces de atenuare datorită ciocnirii cu
moleculele de aer, ciocnire care conduce la apariţia unui număr ridicat de ioni cu
sarcină opusă şi care provoacă neutralizarea sa) depind foarte mult de aşa-numita
tehnologie de risc foarte înalt (presupune generarea unor niveluri de putere de ordinul
milioanelor de waţi sub forma unor impulsuri scurte, repetitive) şi a cărei principii
teoretice de bază sunt prezentate de mult timp în literatura de specialitate.
De asemenea, problemele tehnologice asociate sistemelor NPB sunt
considerabile, însă într-o măsură mai mică comparativ cu cele asignate sistemelor
CPB. În acest caz, cea mai mare provocare este în direcţia dezvoltării unor subsisteme
de comandă a fasciculului de particule adecvate: sistemul de arme trebuie să aibă
capacitatea de a focaliza energia sa în sensul lovirii unei ţinte care poate fi la distanţe
de ordinul miilor de kilometri. Referitor la această provocare, două aspecte sunt de real
interes: primul se referă la faptul că sistemul de arme trebuie să genereze la ieşirea
acceleratorului un fascicul de particule neutre foarte intens şi cu o divergenţă
neglijabilă. Al doilea se referă la faptul că sistemul trebuie să încorporeze în
arhitectura sa un subsistem pentru vizarea ţintei de interes. Suplimentar, acest
subsistem trebuie să detecteze punctele de eroare din fascicul (lucru extrem de dificil
datorită absenţei unei sarcini electrice) şi respectiv, atunci când este necesar,
redirecţionarea unei lovituri ratate către ţintă.
În consecinţă, datorită acestor două seturi diferite de cerinţe, dispozitivele cu
fascicul de plasmă endo şi exoatmosferice reprezintă două tipuri diferite de sisteme de
arme din punct de vedere structural şi funcţional. Cu toate acestea, pot fi identificate
însă arii comune de dezvoltare fundamentală pentru ambele tipuri de sisteme de arme
PB, aspect ce va prezentat sintetic, în continuare.
Implementarea efectivă a unui PBWS este condiţionată de dezvoltările
tehnologice din cinci domenii de interes. Trei dintre aceste arii sunt legate de o serie de
dezvoltări hardware, în timp ce, celălalte două sunt în legătură directă cu progresele
obţinute în înţelegerea fenomenului sistemelor de arme cu fascicul (Fig.3.53). În
consecinţă, interesează:
Fig.3.53: Arii de interes în cadrul sistemelor de arme PB
235
• efectul letal
Unul din aspectele fenomenologice de bază aflate în prezent în studiu este
reprezentat de efectul letal al PBWS. Efectul letal se referă în general, la eficacitatea
unui PBWS în angajarea şi distrugerea unei ţinte militare de interes, eficacitate de altfel
demonstrată cu succes în aplicaţiile realizate până în momentul de faţă. Totuşi,
cunoaşterea şi cuantizarea într-o măsură cât mai mare a efectului distructiv al PBWS
asupra diferitelor categorii de ţinte a căror structură conţine o paletă vastă de materiale
şi componente, sunt probleme de un real interes. De asemenea, rezolvarea problemei
respective devine foarte dificilă dacă se ia în calcul faptul că acţiunea fasciculului de
particule poate fi diferită funcţie de tipul de particulă utilizat, energia unei particule
sau puterea fasciculului. În consecinţă, înţelegerea în profunzime a interacţiunii
fascicul-ţintă reprezintă subiectul de interes al unor continue investigaţii tehnologice şi
studii de specialitate.
Pentru estimarea potenţialului unui fascicul de particule ca sistem de arme, este
important să fie luate în calcul următoarele caracteristici de bază care conferă unui
PBWS un grad ridicat de letalitate, şi anume:
a) viteza fasciculului. Particulele lansate de către un PBWS vor evolua la o
viteză apropiată de cea a luminii (∼299.337,984 Km/s). Avantajul oferit de un fascicul
de particule cu o asemenea viteză ridicată este că algoritmul de calcul pentru ochirea
unei ţinte mobile este foarte mult simplificat. De asemenea, efectul obţinut în urma
propagării cu o asemenea viteză este esenţial pentru fixarea ţintei, chiar şi în situaţia
când ţinta execută manevre evazive. Spre exemplu, dacă misiunea PBWS este de a lovi
un vehicul aflat la o distanţă de 50 Km şi care evoluează cu o viteză de aproximativ
6.000 m/s, vehiculul respectiv se va deplasa aproximativ numai cu 1,5 m în intervalul
de timp dintre momentul în care PBWS a ochit vehiculul şi respectiv, momentul în care
fasciculul l-a distrus efectiv pe acesta. În consecinţă, este fezabilă atribuirea PBWS a
unei sarcini de tipul o ţintă, un cartuş, sarcină care spre exemplu, este caracteristică
neutralizării ameninţărilor de tip ABM (Aanti Ballistic Missile);
b) timpul de aşteptare al fasciculului. Timpul de aşteptare al fascicului
reprezintă timpul pentru care fasciculul rămâne fixat pe o ţintă de interes. Pentru un
sistem de arme PB endoatmosferic, practic puterea fasciculului este suficientă pentru a
distruge instantaneu o ţintă (∼10-6 s) la impact şi prin urmare, nu este necesar un timp
de aşteptare. În spaţiu, unde cerinţele legate de nivelul de putere al fasciculului sunt
considerabil mai scăzute, pot fi necesari timpi de aşteptare, însă unii foarte scurţi;
c) capacitate de (re)ochire rapidă. Fasciculul de particule poate fi redirecţionat
foarte rapid de pe o ţintă pe alta cu ajutorul unui câmp magnetic. Acest câmp magnetic
poate fi generat pe baza utilizării unui curent electric, iar prin varierea intensităţii
acestuia poate fi modificată intensitatea câmpului magnetic, efectul obţinut constând în
devierea fluxului de particule încărcate către direcţia dorită. În anumite limite, nu este
necesară prezenţa unei mişcări fizice a sistemului de arme în momentul când acesta
angajează ţintele inamice. Această capacitate de (re)ochire şi redirecţionare rapidă a
fasciculului are ca finalitate o îmbunătăţire considerabilă a funcţiei de multitarget
asignată unui sistem de arme PB;
d) puterea de penetrare a fasciculului. În general, particulele subatomice din
care este format un fascicul au o putere de penetrare apreciabilă. Astfel, interacţiunea
sa cu ţinta nu este restricţionată numai la apariţia efectelor de suprafaţă, aşa cum este
236
Atacul electronic
în cazul radiaţiei laser. Atunci când radiaţia laser este focalizată pe o ţintă, aceasta
determină apariţia unor descărcări în materialul ţintei care au ca efect imediat o
învăluire a ţintei şi respectiv, o ecranare a acesteia împotriva fasciculului laser. Aceste
probleme legate de interacţiunea dintre fascicul şi ţintă nu apar şi în situaţia utilizării
unui fascicul de particule datorită modului său specific de
penetrare. Fasciculele de particule au un efect distructiv
destul de pronunţat asupra componentelor interne ale ţintei
de interes sau pot chiar determina explozia ţintei datorită
transferului unei cantităţi masive de energie în interiorul
acesteia (mecanismul de distrugere totală). Suplimentar,
proiectarea unor mecanisme eficiente de protecţie a ţintei
împotriva acţiunii fasciculului de particule se dovedeşte a fi una costisitoare şi mai
ales, în prezent, nerealistă. De asemenea, asigurarea protecţiei ţintei cu ajutorul
ecranării sau prin selecţia unor materiale componente adecvate, este una impracticabilă
sau ineficientă;
e) mecanisme de distrugere suplimentare. În completarea mecanismului de
distrugere directă (totală) asignat fasciculului de particule, sunt disponibile şi o serie
de alte mecanisme de distrugere suplimentare. În interiorul atmosferei, va fi generat un
con de radiaţii simetric faţă de fascicul (efect secundar) datorită coliziunii particulelor
din fascicul cu atomii din aer. Practic, acest con va include în interiorul său toate
tipurile de radiaţii ionizante cunoscute până în prezent (ca spre exemplu, radiaţii X,
neutroni, particule α şi β etc.). Un efect terţiar al PBWS constă în generarea unui
impuls electromagnetic (EMP) de către impulsul de curent electric asignat fasciculului
cu un efect distructiv extrem de pronunţat asupra oricărei componente electronice din
arhitectura ţintei. Astfel, chiar şi atunci când fasciculul de particule de bază lipseşte,
conul de radiaţii şi respectiv, EMP generat pot distruge orice tip de ţintă. Deoarece
EMP şi conul de radiaţii nu sunt disponibile în cazul unei utilizări exoatmosferice a
PBWS, sunt totuşi posibile alte mecanisme de distrugere care nu sunt specifice
aplicaţiilor atmosferice. Spre exemplu, prin utilizarea unui fascicul de particule cu un
nivel de putere relativ scăzut, se poate obţine iradierea filmului fotografic din structura
unui echipament de fotodetecţie satelitar sau pot fi afectate în funcţionare
componentele electronice sensibile dispuse la bordul sateliţilor (natural, pot fi
imaginate şi alte mecanisme sofisticate de distrugere);
f) capacitatea de operare în orice condiţii meteo. Un alt avantaj important al
PBWS comparativ cu sistemele HEL în cadrul unei aplicaţii atmosferice constă în
capacitatea acestora de a opera în orice condiţii meteo. În timp ce un fascicul laser
poate fi complet netralizat de către o serie de fenomene meteo ca formaţiunile noroase,
ceaţa şi ploaia, aceste efecte atmosferice au o influenţă scăzută asupra puterii de
penetrare asignate unui PBWS.
• mecanismul de propagare
Succesul în dezvoltarea unor sisteme PBWS competitive depinde în mare
măsură şi de capacitatea fasciculului de a se propaga direct şi cu o acurateţe deosebită
către ţinta de interes. Comparativ cu traseul neregulat al unui fulger prin atmosferă, un
fascicul de particule trebuie să dispună de o cale de propagare extrem de precisă,
aceasta dacă se are în vedere şi faptul că un PBWS trebuie să fie capabil să lovească o
ţintă la distanţe de ordinul kilometrilor. De fapt, această cerinţă, reprezintă călcâiul lui
237
Ahile din perspectiva proiectării unui sistem de arme endoatmosferic. Totuşi în cazul
sistemelor PB care operează în spaţiul exoatmosferic şi care se preconizează că vor
utiliza fluxuri neutre de atomi de hidrogen, problemele legate de instabilitatea
fasciculului vor influenţa într-o măsură mult mai mică eficienţa acestora comparativ cu
cazul propagării prin atmosferă specifică sistemelor CBP.
O altă problemă majoră în cadrul mecanismului de propagare este şi cea legată
de posibila împrăştiere a fasciculului. O creştere a diametrului fasciculului de particule
în propagarea către ţintă, va avea ca efect imediat o scădere a densităţii energetice
(intensităţii) a fasciculului respectiv. Dacă pentru distanţe scurte un nivel relativ scăzut
al divergenţei fasciculului poate fi tolerat, pentru distanţe foarte mari este necesară
impunerea unor restricţii dure privind nivelul maxim acceptat pentru divergenţa
acestuia.
Utilizarea în spaţiu a unui fascicul de particule neutre garantează faptul că
împrăştierea acestuia nu va creşte datorită respingerilor mutuale dintre particulele
componente. Divergenţa unui asemenea fascicul va fi strict determinată de
mecanismul de funcţionare al acceleratorului de particule. În atmosferă, chiar şi atunci
când fasciculul de particule utilizat este unul neutru, moleculele de aer vor extrage
rapid electronii de pe straturile periferice ale atomilor neutri din fascicul şi practic, îl
vor transforma pe acesta într-un fascicul de particule încărcate. În continuare,
particulele încăcate din fascicul au tendinţa de a se respinge reciproc, producând astfel
o creştere nedorită a divergenţei acestuia. Însă, datorită propagării fasciculului prin aer,
de asemenea sunt extraşi şi electroni din moleculele de aer aparţinând mediului
înconjurător, generând astfel o regiune de particule încărcate (ioni) care
interacţionează cu fasciculul propriu-zis. Ca rezultat al acestui fenomen, se obţine o
neutralizare aproape completă a încărcării electrice a fasciculului şi prin urmare, se
obţine o reducere a efectului nedorit de respingere mutuală dintre particulele încărcate,
respingere care este principală cauză a împrăştierii fasciculului. Un alt factor care are
tendinţa de a preveni împrăştierea fasciculului de particule este şi câmpul magnetic
generat de curentul electric asignat fasciculului de particule încărcate. Acest câmp
magnetic înconjoară ca o manta fasciculul şi produce un canal care inhibă creşterea
divergenţei fasciculului (Fig.3.54).
Fig.3.54: Mecanismul standard de propagare al unui CPB
Propagarea unui CPB prin atmosferă este, de fapt, una din problemele majore
care apar în proiectarea unui sistem de arme endoatmosferic. În prezent au fost
calculate teoretic valorile de prag specifice pentru parametrii de bază ai unui fascicul
de particule (curentul de fascicul, energia unei particule, durata unui impuls de
238
Atacul electronic
particule etc.), în sensul asigurării unei propagări eficiente a acestuia prin aer. În timp
ce valorile acestor parametri sunt clasificate, nu există dezvoltate la ora actuală
acceleratoare de particule care în mod curent să fie capabile să genereze un fascicul cu
parametrii ceruţi.
• controlul focului/vizarea şi urmărirea ţintei
Subsistemul de control al focului/vizare şi urmărire din arhitectura unui PBWS
trebuie să realizeze funcţiile de achiziţie şi urmărire ale ţintei de interes, de iniţiere a
focului la momentul de timp oportun şi respectiv, de evaluare a pagubelor produse
fascicul asupra ţintei. Dacă fasciculul ratează ţinta, acest subsistem trebuie să sesizeze
eroarea apărută, să reia procesul de ochire a ţintei şi respectiv, să iniţieze din nou
secvenţa de tragere. Cea mai mare parte din tehnologia utilizată în proiectarea acestui
subsistem nu este specifică sistemelor PBWS, iar dezvoltarea sa a beneficiat
considerabil de pe urma realizărilor din cadrul programelor destinate implementării
sistemelor HEL, unde cercetările ştiinţifice au demarat cu mulţi ani înainte. În altă
ordine de idei, progresele recente obţinute în domeniul tehnologiei radar şi respectiv,
optoelectronice, combinate cu cele din domeniul dezvoltării unei noi generaţii de
computere sunt tot atâtea premize pentru proiectarea unor subsisteme de control al
focului/vizare şi urmărire cu capabilităţi deosebite.
Cu toate aceste transferuri tehnologice din domeniul sistemelor HEL, în aria de
interes a proiectării subsistemului de control al focului/vizare şi urmărire din
arhitectura unui PBWS sunt în continuare rămase nesoluţionate o serie de probleme
dificile, probleme legate în principal de natura unică a manipulării unui fascicul de
particule. Totuşi, rezolvarea acestor neajunsuri nu este una imposibilă şi similar cu alte
aspecte de interes specifice PBWS, se speră ca în viitorul apropiat în urma progreselor
înregistrate în domeniul fizicii atomice, aceste dificultăţi tehnologice să fie depăşite;
• tehnologia acceleratoarelor de particule
Un accelerator de particule este un subsistem vital al unui PBWS care asigură
generarea unui fascicul de particule de energie ridicată. În general, acesta este compus
dintr-o sursă de ioni (electroni, protoni sau atomi încărcaţi), un dispozitiv pentru
injectarea particulelor în secţiunea de accelerare şi respectiv, secţiunea de accelerare
propriu-zisă. Secţiunea de accelerare specifică tuturor acceleratoarelor liniare
convenţionale este formată dintr-o serie de segmente (module) care în mod secvenţial
aplică un câmp electric accelerator particulelor încărcate. În timp ce nivelul de
tensiune aplicat în fiecare segment poate fi relativ scăzut, aplicarea repetată a unei
tensiuni de accelerare prin intermediul unui număr ridicat de module, are ca efect final
generarea unui flux de particule de energie foarte ridicată.
Primele acceleratoare de particule subatomice au fost construite în anul 1930
pentru derularea unor investigaţii ştiinţifice în domeniul fizicii particulelor elementare.
Acceleratoarele de particule utilizate în proiectarea primei generaţii de PBWS vor fi
versiuni îmbunătăţite ale acceleratoarelor din prezent şi anume, acceleratoarele liniare
(LINACS), un exemplu reprezentativ în acest sens fiind acceleratorul liniar din Centrul
Stanford (SLAC) cu o lungime de circa 2 mile. Acest accelerator de particule este un
etalon în domeniu şi este capabil să producă electroni cu o energie de 30 GeV.
Suplimentar, SLAC reprezintă o clasă de acceleratoare cunoscute şi sub denumirea de
acceleratoare liniare de RF (RF LINAC). Marea majoritate a LINACS aflate în
funcţiune în prezent sunt acceleratoare de particule de acest tip. Deşi aceste dispozitive
239
pot accelera particulele la un nivel energetic suficient utilizării în cadrul unui sistem de
arme, acestea prezintă totuşi o serie de limitări severe legate în special de dimensiunea
lor, fapt care le face practic neutilizabile pentru implementarea în cadrul unui sistem
de arme endoatmosferic etc.
• tehnologia surselor de alimentare
O problemă tehnică cu un înalt grad de dificultate în dezvoltarea PBWS
atmosferice poate consta în implementarea sursei de alimentare (de putere). Modul de
funcţionare intrinsec al unui asemenea sistem presupune transferul unei cantităţi
importante de energie electrică, la perioade de timp foarte scurte. Deoarece puterea
reprezintă energie/timp, o cantitate însemnată de energie necesar a fi transferată în
salve cu durate de timp foarte scăzute, este echivalentul unui nivel de putere necesar
extrem de ridicat. Proiectarea unei astfel de surse de alimentare de putere presupune
existenţa unui nivel tehnologic avansat, cunoscut în literatura de specialitate sub
denumirea de tehnologia surselor de alimentare de putere în impulsuri.
În general, structura unui dispozitiv de alimentare în impulsuri poate fi divizată
în trei arii de interes, şi anume: sursa de putere primară care furnizează energie
electrică de-a lungul întregii perioade de operare a sistemului de arme (sau sursa de
putere de bază), capacitatea de stocare intermediară a energiei electrice în timpul
generării acesteia (sau acumulatorul de energie) şi respectiv, subsistemul de
condiţionare al salvelor sau impulsurilor de putere electrică la durata de timp şi
intesitatea dorită (sau reţeaua de formare a impulsului) de PBWS. De asemenea, în altă
ordine de idei, fiecare din aceste arii de interes reprezintă o provocare tehnologică pe
măsură.
Teoretic, orice echipament de generare a electricităţii (baterie, generator etc.)
poate reprezenta un posibil exemplu de sursă de putere primară. Totuşi, cerinţele
legate de dezvoltarea unui PBWS eficient conduc la utilizarea unor surse primare de
putere capabile să producă puteri electrice de ordinul MW spre GW, totul însă la o
greutate şi un nivel de compactizare rezonabile. O staţie de putere convenţională ar
putea furniza nivelurile de putere cerute, însă aceasta nu este acceptabilă ca soluţie
rezonabilă datorită dimensiunilor sale consistente. De asemenea, pentru sursa de putere
primară intervine suplimentar şi cerinţa de asigurare a mobilităţii specifică celei mai
mari părţi a aplicaţiilor sale potenţiale, cerinţă evident neîndeplinită de staţiile de
putere standard. În literatura de specialitate sunt indicate însă o serie de surse de
alimentare care îndeplinesc parţial aceste cerinţe restrictive, cum ar fi spre exemplu:
bateriile realizate în tehnologie avansată, generatoarele de putere cu turbină sau
generatoarele magnetohidrodinamice (MagnetoHydroDynamic generator, MHD) care
utilizează un circuit superconductor. Totuşi, indiferent care ar fi tipul de sursă de
putere primară utilizat, în cazul PBWS endoatmosferice şi având ca punct de plecare
soluţiile existente fizic la ora actuală în domeniul tehnologiei surselor de mare putere,
se poate concluziona că acestea nu îndeplinesc în totalitate cerinţele tehnice formulate
în acest sens şi în consecinţă, efortul de cercetare ştiinţifică în această direcţie rămâne
unul extrem de consistent.
Cercetările ştiinţifice derulate în domeniul proiectării sistemelor de arme CPB
care funcţionează în interiorul atmosferei terestre au fost focalizate iniţial în direcţia
dezvoltării unor metode eficiente pentru asigurarea apărării împotriva acţiunii
rachetelor antinavă (AntiShip Missile Defense, ASMD). Principalele avantaje ale
240
Atacul electronic
utilizării sistemelor de arme CPB în cadrul aplicaţiilor ASMD se referă la: angajarea
potenţialelor ameninţări la o viteză apropiată de cea a luminii, capacitatea instantanee
de distrugere completă a ţintelor angajate, capacitatea de funcţionare şi lovire a ţintelor
aproape nelimitată, cerinţe reduse privind depozitarea materialelor radioactive şi
respectiv, insensibilitatea fasciculului de particule generat la
acţiunea condiţiilor de mediu. În consecinţă, aceste proprietăţi
deosebite ale fasciculului CPB fac practic imposibilă
asigurarea protecţiei (ecranarea) contra efectelor generate de
acţiunea acestuia. Scăderea timpului de angajare al unei ţinte
îmbunătăţeşte în mod substanţial probabilitatea de neutralizare
a acesteia, lucru deosebit de important ţinând cont de faptul că,
noile generaţii de rachete devin din ce în ce mai manevriere,
mai rapide sau încorporează într-o măsură tot mai ridicată
metodele de proiectare specifice tehnologiei STEALTH şi
respectiv, conduce la micşorarea timpului de reacţie al
sistemelor de apărare antirachetă. În cazul ASMD, cerinţele de
propagare atmosferică determină practic parametrii necesari
pentru fasciculul CPB. De asemenea, poate exista posibilitatea ca prin utilizarea unui
fascicul CPB cu o energie suficient de ridicată, să se obţină şi detonarea încărcăturii
explozive conţinută în interiorul focosului rachetei.
Acceleratoarele de particule care sunt capabile să genereze atât curenţi mari, cât
şi fluxuri de particule cu energie ridicată sunt potrivite ca utilizare în cadrul
tehnologiei CPB. Prin urmare, reducerea dimensiunii şi greutăţii acestor acceleratoare
reprezintă un obiectiv major în procesul de proiectare al acestora. Alte aplicaţii ale
sistemelor de arme CPB precum apărarea aeriană la distanţe mici (SHOrt-Range Air
Defense, SHORAD) sau apărarea împotriva rachetelor de nivel tactic de pe platforme
mobile, sunt complementare cu aplicaţia de
bază privind ASMD. Întrucât distanţa de
propagare a fasciculului CPB scade aproximativ
proporţional cu masa de aer prin care acesta se
propagă, este posibilă extinderea gamei de
aplicaţii a sistemelor CPB şi în cazul propagării
la mare altitudine şi în consecinţă, dezvoltarea
variantelor aeropurtate ale acestora poate fi una
extrem de atractivă, totul însă în ideea utilizării
unor platforme aeriene dedicate. Aplicaţiile
sistemelor de arme CPB referitoare la autoprotecţia platformelor aeriene presupun
existenţa unui efort tehnologic consistent în direcţia reducerii dimensiunii şi greutăţii
acestora, totul în ideea creşterii fezabilităţii acestor aplicaţii etc.
Pentru detalii privind problematica sistemelor de arme cu energie directivă, pot
fi consultate referinţele bibliografice [8], [20], [32], [44], [53] şi [62].
241

Capitolul 3

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul 3

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Război electronic.

Conform referinţei bibliografice [44], atacul electronic (EA) este definit ca un

Conform referinţei bibliografice [52], o clasificare generală a tipurilor de bruiaj

∆Bgenerator de bruiaj ≅ ∆Binstalaţie de recepţie . (3.2)

Se remarcă eficacitatea energetică (exprimată în [ W/MHz ] ) semnificativ

Fig.3.1: Ilustrarea grafică a principiul bruiajului activ glisant

q din punct de vedere al tipului de oscilaţie, bruiajul activ poate fi:

3.2 Ecuaţia bruiajului activ de zgomot

Ecuaţia bruiajului activ de zgomot reprezintă în esenţă, expresia de calcul a

Fig.3.2: Situaţia ipotetică specifică etapei de calcul iniţială

Dar în realitate antenele de emisie sunt în marea lor majoritate directive,

Câştigul unei antene reprezintă modul de distribuţie a energiei emise de către

unde ∆ε şi ∆β sunt deschiderile CAD în cele două plane de vizare.

Fracţiunea din energia reflectată la intrarea instalaţiei de recepţie care este

Din ecuaţia fundamentală a antenelor se cunoaşte că:

Dacă se notează cu ∆Fs banda de frecvenţă alocată sursei de radiaţie, atunci

În realitate, energia electromagnetică care se propagă prin atmosferă suferă un

unde prin α s-a desemnat coeficientul de propagare (adimensional).

Fig.3.3: Situaţia ipotetică specifică etapei de calcul a puterii semnalului util

În expresia anterioară s-a considerat GSR → Gmax SR , deoarece radarul vizează

PGB GGB GSR λ 2  W 

Fig.3.4: Situaţia ipotetică specifică etapei de calcul a puterii semnalului de bruiaj

Coeficientul γ care intervine în relaţia (3.14) se numeşte coeficient de potrivire

 puterea semnalului de bruiaj 

Natural, pentru eficienţa bruiajului este necesar ca, JSR > 1.

Fig.3.5: Modul de calcul al coeficientului de potrivire

În continuare, dacă ne referim la scenariul de EW ilustrat grafic în Fig.3.6

Fig.3.6: Un scenariu real de război electronic pentru calculul JSR

PGB GGB GSR λ 2

sau după simplificarea termenilor comuni:

Dacă în relaţia (3.17) se fac următoarele aproximaţii:

atunci relaţia respectivă se poate rescrie de forma:

4π PGB ∆FSR DSR

Expresia dată de relaţia (3.18) este cunoscută în literatura de specialitate sub

JSR ≥ JSR0 , (3.19)

Fig.3.7: Interpretarea grafică a ecuaţiei antiradiolocaţie

• pentru rezolvarea problemelor de compatibilitate electromagnetică (EMC),

Fig.3.9: O clasificare a generatoarelor de bruiaj

∆FSR = 600 MHz ≡ M GB ⋅ ∆Fi GB = 4 ⋅150 = 600 MHz, deci OK;

• dacă această condiţie nu este îndeplinită, STOP.

 0,7 ∆β0 Fr 0,7 ∆β0 Fr

P4) se determină coeficientul de calitate al bruiajului, funcţie de tipul de bruiaj

 kb = 0,5, pentru bruiaj de baraj; (3.21)

• în cazul de faţă: kb = 0,5;

Fig.3.10: Un exemplu de caracteristică de descoperire a unui radar

P6) pe baza relaţiei (3.18) şi pentru DSR = DGB , se determină distanţa de

8 ⋅105 ⋅ 2, 7 ⋅10−6 ⋅104 ⋅ 5 ⋅ 600 ⋅106

P7) interpretarea rezultatelor obţinute

• prin urmare, la o distanţă mai mare de 50 Km, operatorul de la sistemul radar

3.3 Ecuaţia bruiajului pasiv

Bruiajul pasiv (nu presupune emisia de energie în spaţiu) se bazează pe reflexia

lmax >> λ (3.34)

• difuză, atunci când este îndeplinită condiţia:

• rezonantă, atunci când este îndeplinită condiţia:

Cele mai uzuale metode de creare a bruiajului pasiv sunt:

În general, acţiunea dipolilor reflectori se bazează pe reflexia rezonantă la

σ nor = 0,17 N λ 2 . (3.40)

autoprotecţie nori de dipoli (coridor)

Conform referinţei bibliografice [31], volumul impulsului unui radar se poate

σVi = N dVi σd , (3.42)

unde N d este densitatea medie de distribuţie a dipolilor reflectori. Utilizând relaţia

Semnalul-ecou nu poate fi detectat de radar pe fondul bruiajului pasiv dacă

nd vaviont0 D 23,5σk N vaviont0 D