EDUCATORI - LITERATURA

CUPRINS
I. SPECII LITERARE:
1. Basmul cult
2. Povestirea
3. Nuvela
4. Romanul

II. POEZIA
1. Luceafarul,Revedere – Mihai Eminescu
2. Testament, Flori de mucigai – Tudor Arghezi

3. Pasteluri, Mezul Iernii – Vasile Alecsandri

4. In dulcele stil classic, Leoaica tanara iubirea, – Nichita Stanescu

III. PROZA
1. Povestea lui Harap Alb – Ion Creanga
2. Hanu Ancutei; Baltagul – Mihail Sadoveanu
3. Moara cu noroc – Ioan Slavici
4. Padurea spanzuratilor– Liviu Rebreanu
IV. DRAMATURGIA (COMEDIA, DRAMA)
1. O scrisoare pierduta – I.L. Caragiale
2. Jocul ielelor – Camil Petrescu

1
 SPECII LITERARE
BASMUL

Definitie : Basmul - este o specie a genului epic in proza de intindere medie

care prezinta lupta intre bine si rau in care binele invinge intodeauna.
Particularitatile basmului cult :
- clisee compozitionale: Formule tipice (initiale, ,ediane, finale);
- motive narative: calatoria, lupta victoria eroului, probele depasite, demascarea si
pedepsirea raufacatorului, casatoria si rasplata eroului;
- specificul reperelor:
- temporale (timpul fabulos, mitic);
- spatiale (taramul acesta, taramul celalalt), sunt vagi, imaginare, redate la modul
cel mai general;
- stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea; 
- cifre magice, simbolice (3, 7, 9, 12);
- obiecte miraculoase;
- intrepatrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat in mod realist;
- conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a supranaturalului
ca explicatie a intamplarilor incredibile;
- personajele indeplinesc o serie de functii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca in
basmul popular, dar sunt individualizate prin atribute exterioare si prin limbaj;
- existenta unui tipar narativ (bildungsroman) care consta in:
a) o situatie initiala de echilibru;
b) un eveniment care deregleaza echilibrul initial;
c) aparitia donatorilor si a ajutoarelor;
d) actiunea reparatorie (trecerea probelor);
e) refacerea echilibrului si raplata eroului.

POVESTIREA
Definitie si caracteristici: Povestirea (lb.slava „povesti”) este o specie a
genului epic, in care faptele sunt prezentate cu un pronuntat caracter subiectiv, din
perspectiva unui narator martor sau participant direct la intamplarile relatate.
Printre particularitatile povestirii se numara:
- importanta acordata naratorului si actului nararii, accentul pus pe intamplari si
situatii, mai putin pe personaje (prin asta se deosebeste de nuvela);
- caracterul subiectiv. Evenimentele sunt prezentate, de obicei, dintr-o
perspectiva subiectiva (se deosebeste de nuvela);
- esentiala in actul povestirii este nararea unor fapte care sa starneasca interes,
urmarindu-se spectaculosul, senzationalul. Prin urmare, in povestire observam uneori,
indepartarea de unele date ale realului (se deosebeste de nuvela);
- povestirea se caracterizeaza prin oralitate, relatia dintre narator si receptor fiind
una stransa (receptor = cititor / narator). Naratorul unei povestiri lasa de obicei impresia
ca „spune”, nu ca „scrie”, iar cititorul are impresia ca inainteaza pe firul povestii o
data cu povestitorul.
2
 - asistam adesea, in povestire, la un adevarat ceremonial: aparitia povestitorului,
motivarea imprejurarilor care declanseaza povestirea, folosirea formulei de adresare,
captarea atentiei auditorului (atunci cand in povestire povestitorul este ascultat de alte
personaje). Este construita adesea o atmosfera prielnica (spatiul protector al hanului, in
„Hanul Ancutei”, unde cativa calatori se aduna in jurul focului intr-o toamna tarzie,
beau vin si deapana amintiri, istorisesc). Faptele evocate sunt precedate adesea de o
stare de tensiune. Timpul actiunii este, de regula, incert, fara repere precise (spre
deosebire de nuvela).
- povestirea se bazeaza, in primul rand, pe arta de a nara, acordandu-se mai
putina importanta elementelor descriptive (prin care se infatiseaza lumea povestita) sau
celor analitice privind universul launtric al personajelor.
Ca dimensiune si ca amploare a subiectului, povestirea se situeaza intre schita si
roman. Adesea ea era confundata cu nuvela (in unele limbi, de exemplu in engleza, nu
exista distinctie terminologica pentru aceste doua specii). In literatura universala, mai
ales incepand cu secolele al XVIII-lea, al XIX-lea, povestirea se va delimita mai precis
de nuvela.
Povestirea in rama: una sau mai multe naratiuni de sine statatoare sunt incadrate
fie in prezentarea unei situatii de comunicare, fie intr-o alta naratiune. ( „Hanul
Ancutei” de M. Sadoveanu). In literatura romana maestrii povestirii sunt: Ion
Creanga, Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu.

NUVELA

NUVELA ISTORICA - SPECIA LITERARA

-   Specie a genului  epic,  in  proza,   de  dimensiuni  relativ reduse (se situeaza intre
schita si roman), cu un fir narativ central si o constructie epica riguroasa, cu
un conflict concentrat, care implica un numar redus de personaje.
-   Naratiunea se desfasoara liniar, cronologic, prin inlantuirea secventelor narative.
-   Se observa tendinta de obiectivare,de atenuare a prezentei naratorului care nu se
implica in subiect si se detaseaza de personaje. Intamplarile sunt relatate alert si
obiectiv; naratorul intervine relativ putin prin consideratii personale, iar descrierile sunt
minime.
-  Actiunea nuvelei este mai dezvoltata decat a schitei, pusa pe seama unor personaje,
ale caror caractere se desprind dintr-un puternic conflict.
-  Relatiile temporale si spatiale sunt clar delimitate. Timpul derularii evenimentelor
este precizat, ceea ce confera verosimilitate.
-  Se acorda o importanta mai mare caracterizarii complexe a personajelor decat
actiunii propriu-zise. Personajele sunt caractere formate si se dezvaluie in desfasurarea
conflictului. In functie de rolul lor in actiune, ele sunt construite cu minutiozitate
(biografia, mediul, relatiile motivate psihologic) sau sunt portretizate succint.
-  Rolul detaliilor semnificative.
-  Specie epica, in proza, aparuta in literatura europeana in secolul al XV-lea
(denumirea fr. nouvelle, it. novella, releva noutatea, caracterul inedit al subiectelor
abordate, ceea ce a devenit ulterior tendinta de obiectivare). Ca specie moderna, nuvela
are o constructie epica riguroasa.

Nuvela comparativ cu alte specii epice in proza:

3
-    Prin dimensiune, nuvela si povestirea se situeaza intre schita si roman:
schita < nuvela si povestirea < romanul
-    Spre deosebire de roman, nuvela este conceputa pentru o lectura nefractionata.
Deosebiri nuvela - povestire:
Nuvela    
-tendinta spre obiectivare a nuvelei    (naratiunea la persoana a IlI-a)
-autorul nuvelei isi construieste personajul prin mai multe detalii  
- raportul cu realitatea: nuvela urmareste realizarea verosimilitatii    
 Povestire
 - caracterul subiectiv, prin situatia de     transmitator a naratorului (naratiunea la
persoana I)
 - autorul povestirii este mai interesat     de situatia epica incare se afla personajul
 - povestirea poate  porni  de  la date mai indepartate ale realului (intamplari
senzationale sau    insolite),  dar perspectiva narativa sustine  iluzia autenticitatii
Tipuri de nuvela:
-   dupa curent literar: renascentista, romantica, realista, naturalista etc;
-   dupa tema:  istorica,  psihologica,  fantastica,  filozofica,  anecdotica, sociala.

NUVELA ISTORICA
Caracteristici:
- prezinta fapte si evenimente istorice, personajele au fost de asemenea personaje
istorice ;
- este inspirata din trecutul istoric (cronici, lucrari stiintifice, folclor, letopisete, lucrari
istorice);
- nuvela istorica este o specie tipic romantica ( in literatura romana nuvela istorica a
aparut in perioada pasoptista atunci cand s-a dezvoltat romantismul romanesc);
-  se distanteaza de realitatea istorica prin apelul la fictiune si prin viziunea autorului;
-  are ca tema evocarea artistica a unei perioade din istoria nationala, locul si timpul
actiunii fiind precizate;
-   subiectul prezinta intamplari care au ca punct de plecare evenimente consemnate de
istorie;
-  personajele au numele, unele trasaturi si actiuni ale unor personalitati istorice, dar
elaborarea lor se realizeaza prin transfigurare artistica, in conformitate cu viziunea
autorului;
-  reconstituirea artistica a epocii se realizeaza si prin culoarea locala (mentalitati,
comportamente, relatii sociale, obiceiuri, vestimentatie, limbaj), conferita de arta
naratiunii si a descrierii.
In literatura romana creatorul nuvelei istorice este Costache Negruzzi, cele mai
cunoscute  nuvele ale sale fiind: Alexandru Lapusneanul si Sobiescki si Romanii.

ROMANUL

Definitie: Este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa
ce se poate desfasura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a caror
personalitate este bine individualizata si al caror destin este determinat de trasaturile de
caracter si intamplarile ce constituie subiectul operei.

4
Clasificarea:
1. Romanul Doric :
Doric - prima virsta a romanului, o virsta  „a iluziei si inocentei genului” (sec. XVIII-
XIX)
Trasaturi:
- lume omogena, rationala;
- aici intra romanele traditionale care se vor oglinda vietii;
- morala tuturor  triumfa asupra moralei unuia singur;
- eroii sunt energici, ambitiosi si constituie tipologii;
- ele sunt scrise de obicei la persoana a treia de catre narator omniscient;
- timpul e urmarit liniar;
- se incadreaza romanul fresca, cronica si istorie.
„Mara” de I.Slavici, „Rascoala”, „ Ion” de L.Rebreanu, „Morometii” de
M.Preda, „Enigma Otiliei” De G.Calinescu.

2. Romanul Ionic:
Ionic - a doua virsta a romanului, „o virsta a constiintei de sine”.
Trasaturi:
- prefera analiza si confesiunea;
- sunt scrise de obicei la persoana a intii;
- naratorul devine personaj;
- personajul e singuratic, izolat;
- firul temporal nu mai e cronologic;
- unitatea de perspectiva, o singura constiinta unifica realitatea si ii confera coerenta;
- compozitia este moderna;
- modul de expunere dominant este monologul;
- finalul este deschis;
„Ultima noapte de dragoste, prima noapte de razboi” de C.Petrescu, „Patul lui Procust”,
„Adela” de G.Ibraileanu, „Concert de muzica de bach”, „Maytrei” de M.Eliade.

3. Romanul Corintic:
Corintic- infatiseaza o virsta a ironiei (a doua jum. A sec XX)
Trasaturi:
- subiectul e ambiguizat, ascuns;
- disparitia eroului;
- personajele par masti, marionete, trase de sfoarele autorului- papusar;
- eroii sunt in eterna cautare a sinelui, in conflict cu sistemul politic si social, traiesc
experiente tragice;
- cultiva parodicul, atipicul, ludicul, alegoria, simbolul, caricatura, masca;
- deconstructia formelor epice.
„Creanga de aur” de M.Sadoveanu, „Cartea milionarului” de. St. Banulescu. 

5
 POEZIA
Luceafarul
de Mihai Eminescu
- opera apartinand romantismului
Criticul Titu Maiorescu, in articolul „Directia noua in poezia si proza romana”,
din 1872, nota: „Cu totul osebit in felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat
in cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile uitate, pana
acum asa de putin format, incat ne vine greu sa-l citam imediat dupa Alecsandri, dar in
fine, poet, poet in toata puterea cuvantului, este d. Mihai Eminescu.”
Dupa un deceniu de la aceasta observatie a lui Maiorescu, capodoperele lui Mihai
Eminescu stateau marturie a geniului sau creator, a uimitoarei sale capacitati de sinteza
si a modului extraordinar in care a schimbat si innoit limbajul artistic romanesc. Una
dintre aceste capodopere este opera literara „Luceafarul”.
Poemul se incadreaza in curentul literar romantism,doua dintre trasaturile
specifice fiind: folosirea antitezei si utilizarea ca sursa de inspiratie a folclorului.
Antiteza, procedeu artistic dominant in acest poem, se evidentiaza inca din prima
parte a poemului, prin opozitia dintre lumea pamanteasca, a fetei de imparat: „Din
umbra falnicelor bolti”, „Spre umbra vechiului castel” si lumea nepamanteasca, a
Luceafarului: „Colo-n palate de margean”, „Eu sunt luceafarul de sus”. Antiteza se
realizeaza si la nivelul descrierii tanarului Catalin, in raport cu Luceafarul. Infatisarea
umana a primului: „Cu obrajei ca doi bujori / De rumeni, bata-i vina”, este in contrast
evident cu cea non-umana a celui de-al doilea: „Din negru giulgi se desfasor /
Marmoreele brate”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra fetei stravezii / E alba ca de ceara”.
Conturarea cadrului pamantesc, in care Catalin si Catalina isi implinesc dragostea: „Sub
sirul lung de mandri tei”, „Miroase florile de tei” se face in contrast cu lumea cereasca,
in care este evidentiat zborul Luceafarului: „Un cer de stele dedesubt / Deasupra-i cer
de stele”, „Si din a chaosului vai/.../Vedea ca-n ziua cea dentai / Cum izvorau lumine”.
De asemenea, prin utilizarea pronumelor personale „ei” si „noi”, se subliniaza in poem
antiteza dintre fiintele umane, muritoare, a caror viata este limitata, fiind pusa sub
semnul destinului si fiintele ceresti, nemuritoare: „Ei au doar stele cu noroc / Si
progoniri de soarte”, „Noi nu avem nici timp , nici loc / Si nu cunoastem moarte”.
O alta trasatura care evidentiaza apartenenta poemului la romantism
este utilizarea ca sursa de inspiratie a folclorului. Mihai Eminescu a avut ca sursa de
inspiratie basmele romanesti “Fata din gradina de aur” si ”Miron si frumoasa fara
corp”, pentru a crea in “Luceafarul” atmosfera specifica basmelor, inca din incipit: “A
fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata.”, dar si pentru a prezenta iubirea imposibila
dintre doua fiinte apartinand unor lumi diferite. De asemenea, s-a inspirat din mitul
romanesc al Zburatorului, pentru a descrie elementele spatiale care definesc lumea
terestra in care fata de imparat isi desfasoara existenta: “Din umbra negrului castel”, dar
si una din intruparile Luceafarului: “Pe negre vitele-i de par”. Mitul Zburatorului apare
in poem ca simbol al visarii, aspiratiei si revelatiei.
Tema poemului este conditia omului de geniu. Inca din primul tablou aceasta
tema este sustinuta de sublinierea trasaturilor Luceafarului, ca fiinta superioara, dotata
cu atribute deosebite. Aspiratia catre inaltimi, cautarea absolutului, dorinta de
cunoastere, dorinta de inaltare spirituala, de atingere a unui ideal superior, sunt cateva
dintre atributele omului de geniu, reprezentat in poem de catre Hyperion. Omul de
6
geniu este construit in text, asa cum apare si in viziunea lui Schopenhauer, prin
raportare la omul obisnuit. Acesta din urma este reprezentat in text de fata de imparat,
careia, in ultimele versuri ale operei, Luceafarul ii adreseaza un firesc repros: „Ce-ti
pasa tie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va
petrece,/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.” Anumite motive poetice
prezente in text, specifice romantismului, sustin tema poeziei: motivul luceafarului, al
stelelor, al cerului, al lunii, al marii, al visului, al castelului, al fetei de imparat, al
Zburatorului, al teiului, al zborului cosmic.
Patru dintre elementele de compozitie a textului sunt: incipitul, elementele de
opozitie si de simetrie, imaginarul poetic, compozitia/figurile semantice.
Incipitul operei contine formula specifica basmului: “A fost odata ca-n povesti”,
prin intermediul caruia cititorul este avertizat asupra structurii narative a textului, care
este considerat un poem epico-liric. Astfel, intamplarile sunt puse sub semnul unui timp
nedeterminat („illo tempore”), in care faptele sunt unice si irepetabile “A fost ca
niciodata.”. In aceste conditii, fata de imparat : „Din rude mari imparatesti”, va avea
atribute unice: „O prea frumoasa fata”, „Si era una la parinti”, „Si luna intre stele”. Fata
nu este doar frumoasa, ci are atributele perfectiunii: „Mandra-n toate cele” si ale
puritatii sufletesti: „Cum e Fecioara intre sfinti”.
Elementele de opozitie din text sunt puse in evidenta prin antiteza dintre omul
comun, obisnuit, reprezentat de catre fata de imparat si omul de geniu, reprezentat de
catre Luceafar. Ambele personaje (le putem numi personaje, deoarece textul epico-liric
este realizat pe baza liricii personajelor) sunt unice, exceptionale in lumea lor. Fata de
imparat este „una la parinti/Si mandra-n toate cele/Cum e Fecioara intre sfinti/Si luna
intre stele”, iar Luceafarul este unic, prin raportarea sa ca astru ceresc, la celelalte stele,
dar si prin atributele sale, asemanatoare cu cele ale lui Dumnezeu, ca Hyperion: „Noi
nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte”.
In opozitie sunt prezentate cele doua infatisari ale Luceafarului: „Parea un tanar
voievod/ Cu par de aur moale” si „Pe negre vitele-i de par/Coroana-i arde pare”; „O,
esti frumos cum numa-n vis/Un inger se arata” Si „O, esti frumos cum numa-n vis/Un
demon se arata”.
Totodata, opuse sunt si cele doua fiinte de care fata este atrasa: Luceafarul este o
fiinta supranaturala, care are doar infatisare umana, dar spirit nepamantesc: „Dar ochii
mari si minunati/Lucesc adanc himeric”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra fetei stravezii/E
alba ca de ceara”, iar Catalin este fiinta pamanteasca: „Cu obrajei ca doi bujori/De
rumeni, bata-i vina”.
Imaginarul poetic este evidentiat inca din incipit, prin prezentarea lumii terestre.
Sunt conturate reperele temporale vagi, imprecise, specifice basmului: „A fost odata” si
cele spatiale, care ofera cititorului imaginea mitului zburatorului, prin sublinierea
singuratatii unei tinere fete, aflata intr-un spatiu propice sosirii acestei fiinte
supranaturale: „Spre umbra negrului castel”, „Privea in zare”, „Din umbra falnicelor
bolti / Ea pasul si-l indreapta / Langa fereastra unde-n colt / Luceafarul asteapta.”
Totodata, in primul tablou sunt scoase in evidenta reperele spatiale care ilustreaza
lumea cosmica a Luceafarului, in care este invitata sa patrunda fata de imparat: „Iar
cerul este tatal meu/Si muma-mea e marea”, „Si soarele e tatal meu/iar noaptea-mi este
muma.” Imaginarul poetic include, de asemenea, elementele prin care se realizeaza
descoperirea infinitului spatial si temporal. Acestea sunt subliniate in partea a treia a
poemului, in care este descris zborul Luceafarului: „”Vedea ca-n ziua cea dentai/Cum
izvorau lumine”, „Si cai de mii de ani treceau/ In tot atatea clipe.”
7
 Compozitia poemului include 98 de strofe de tipe catren, cu masura versurilor de
7-8 silabe si ritm iambic, combinat cu ritm amfibrahic. Textul contine patru tablouri,
construite pe alternanta a doua planuri: terestru-uman si cosmic-universal, aflate in
antiteza.
Tabloul I ilustreaza spatiul terestru in care singuratatea fetei predispune la visare:
„Cum ea pe coate-si razima/Visand ale ei tample”. Apare in acest tablou motivul literar
al ferestrei, ca deschidere spre alta lume, ca aspiratie catre departari, catre infinit. De
asemenea, apare motivul visului, deoarece singura modalitate ca fata de imparat si
Luceafarul sa se intalneasca este in vis: „Caci o urma adanc in vis/ De suflet sa se
prinda.”, „Copila sa se culce/I-atinge mainile pe piept/ I-nchide geana dulce.”
Tabloul al II-lea subliniaza jocul dragostei in care intra fata de imparat si Catalin.
Sunt evidentiate diferentele de stare sociala dintre cei doi si trasaturile tanarului. Pajul
apare ca „viclean copil de casa”, „copil din flori si de pripas”, „indraznet cu ochii”, „ce
umple cupele cu vin/ Mesenilor la masa”. El ii arata fetei frumusetea sentimentelor de
dragoste si o initiaza in tainele acestora: „daca nu stii, si-as arata/Din bob in bob
amorul”.
Tabloul al III-lea prezinta zborul intergalactic al Luceafarului. El face o calatorie
in timp si spatiu: „Si cai de mii de ani treceau/In tot atatea clipe” pentru a ajunge la
Demiurg, la momentul de dinainte de geneza Universului. Dialogul cu Demiurgul ii
releva lui Hyperion imposibilitatea de a deveni muritor si conditia sa diferita de a
pamantenilor: „Ei au doar stele cu noroc/ Si prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp,
nici loc/ Si nu cunoastem moarte.”
Tabloul al IV-lea evidentiaza intensitatea si profunzimea sentimentelor celor doi
tineri, Catalin si Catalina, care formeaza acum un cuplu: „Caci esti iubirea mea dintai/Si
visul meu din urma”. Luceafarul este martor mut al iubirii lor, „Dar nu mai cade ca-n
trecut/In mari din tot inaltul”. Cu amaraciune, subliniaza diferentele dintre lumea
muritorilor, efemera, supusa destinului si lumea fiintelor eterne, careia ii apartine.
Viziunea despre lume a autorului este sintetizata prin tema poemului, conditia
omului de geniu si subliniata in finalul poemului, prin care se descifreaza ceea ce
Eminescu numea „sensul alegoric” al povestii: „Aceasta e povestea. Iar intelesul
alegoric ce i l-am dat este ca daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de
noaptea uitarii, pe de alta parte, aici pe pamant, nu e nici capabil de a ferici pe cineva,
nici de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”
Asadar, finalul poemului scoate in evidenta antiteza dintre lumea omului comun, o
lume a aspiratiilor marunte, o lume supusa destinului, o lume limitata si cea a omului
superior, care aspira catre absolut. In opinia poetului, omul de geniu este constient de
conditia sa eterna, raportata la cea efemera a oamenilor obisnuiti, de care incearca sa se
detaseze cu luciditate: „Ce-ti pasa tie chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul/ Traind in cercul
vostru stramt/ Norocul va petrece/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.”

8
Revedere
Mihai Eminescu

Definitie:
Elegia este o specie a genului liric in care poetul iși exprima direct
sentimentele de tristete metafizica, de nostalgie, intr-o gama ascendenta mergand de la
melancolie la nefericire.
Poezia "Revedere" de Mihai Eminescu (1850-1889) a fost publicata in
revista "Convorbiri Hterare", la 1 octombrie 1879, deși fusese scrisa cu cativa ani
inainte.
Sursele de inspiratie sunt doinele culese de poet in peregrinarile sale prin
tara, in care codrul este simbolul universului, al regenerarii vesnice. Creație de
maturitate, aceasta poezie reflecta o noua modalitate de abordare a folclorului, ideile
populare fiind imbogatite și innobilate cu profunde ganduri filozofice.
Tema ilustreaza vremelnicia și perisabilitatea omului in contrast cu
perenitatea naturii, simbolizata de codrul vesnic, altfel spus, poezia exprima tema
timpului exprimata prin conditia efemera, de muritor a omului aflata in relatie de
opozitie cu eternitatea universului. Elementul de recurenta prin care se realizeaza tema
este definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine lirica a universului, iar ca figura
artistica de constructie se remarca antiteza.
Ideea exprima melancolia și tristetea poetului pentru viata trecatoare a
omului și admiratia pentru vesnicia naturii.
Semnificatia titlului. Titlul sugereaza bucuria reintalnirii poetului cu un
prieten de care i-a fost dor, cuvantul avand, din punct de vedere semantic, rezonante
afective, implicând totodata și sensul de scurgere a timpului.
Structura compozitionala. "Revedere" este o elegie filozofica, in care
meditatia, reflectia asupra timpului este elementul de referinta care domina intreaga
poezie. Timpul filozofic are la Eminescu doua valente, de aceea s-ar putea defini ca
bivalent: timpul individual, care marcheaza prin curgerea sa implacabila și ireversibila
conditia omului muritor și timpul universal, care semnifica eternitatea, vesnicia proprie
numai firii, Universului.
Compozitional, poezia este structurata in forma dialogata și pe doua planuri
distincte: unul uman și celalalt al naturii și patru secvente lirice corespunzatoare celor
doua intrebari și celor doua raspunsuri, ale poetului si, respectiv, ale codrului. Începutul
este reprezentat de vocativul afectuos, sentimental -"codrule"- reluat de diminutivul
"codrutule".
Secventa intai. Poezia incepe printr-o intrebare adresata direct de catre eul
liric, codrului personificat, in care se simte intimitatea tonului, sentimental de prietenie
pentru acesta, precum și bucuria revederii, concretizata prin diminutivele care
sugereaza un ton familiar: "-Codrule, codrutule, / Ce mai faci, dragutule". Ideea
timpului este sugerata de sintagma metaforica "multa lume am imblat", cu sensul
scurgerii unei perioade lungi de vreme,in care poetul s-a simtit departe de cei dragi.
Urmatoarea secventa poetica reprezintă raspunsul codrului, formulat in
același stil popular, incepand cu o interjectie specifica: "- la, eu fac ce fac de mult",
ideea trecerii timpului fiind sugerata aici de succesiunea anotimpurilor principale:
"Iarna viscolu-l ascult,/ [...] Vara doina mi-o ascult". Trainicia și forta de rezistenta a
naturii este data de asprimea gerului in timp de iarna -"larna viscolu-l ascult/ Crengile-
mi rupandu-le,/ Apele-astupandu-le,/ Troienind cararile/ și gonind cantarile;"-, iar
9
armonia afectiva perfecta dintre om și natura este ilustrata prin bucuria codrului la
auzul doinelor populare: "Vara doina mi-o ascult/ [...] Implandu-și cofeile,/ Mi-o canta
femeile".
Secventa lirica urmatoare este o interogatie retorica a poetului, in care
conceptul filozofic al timpului este sugerat deosebit de expresiv: "Vreme trece, vreme
vine", trecerea ireversibila a timpului insemnand pentru natura o regenerare
permanenta, o continua intinerire: "Tu din tanar precum esti/ Tot mereu intineresti".
Poezia capata aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca simbol pentru natura,
devine un simbol al intregului Univers.
Ultima secventa contine raspunsul codrului incare accentele filozofice se
intensifica, versul "- Ce mi-i vremea, cand de veacuri" sugerand vesnicia, eternitatea
naturii. Ideea existentei trainice și perene a codrului, ca simbol al naturii, al
Universului, este argumentata prin rezistenta acestuia in fata timpului, a carui trecere
ireversibila nu-l atinge: "Ca de-i vremea rea sau buna,/ Vantu-mi bate, frunza-mi suna;/
și de-i vremea buna, rea,/ Mie-mi curge Dunarea”.
In antiteza cu natura, omul este supus sortii, este efemer, timpul se scurge
pentru el ireversibil și implacabil: "Numai omu-i schimbator,/ Pe pamant ratacitor", pe
cand firea este vesnica, eterna: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramanem;".
Finalul poeziei ilustreaza, prin cateva elemente-simbol cu rol de metafora, alcatuirea
Universului, ca ultim argument pentru faptul ca timpul codrului este eternitatea, in care
se inscriu: "Marea și cu raurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna și cu soarele,/ Codrul cu
izvoarele". Acestea sunt și principalele motive romantice intalnite in majoritatea
creațiilor lirice eminesciene. Timpurile verbelor care exprima atitudinile și ideile
poetului și ale codrului se afla in relatie de opozitie. Astfel, eul poetic se proiecteaza in
timpul trecut, ca simbol al efemeritatii sale prin aceasta lume, iar codrul se exprima
numai la prezentul etern, ca semn al vesniciei universului.
Procedee artistice / figuri de stil
Principala figura de stil este personificarea: raspunsul codrului, care
"asculta" viscolul, doinele și care gandeste, constientizeaza dainuirea, statornicia
naturii: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramaanem"
Limbajul popular prezent printr-o varietate de modalitati expresive:
- diminutivele - care sugereaza tonul mangaietor,intim, prietenos, dragastos al poetului
pentru codru: "codrutule", "dragutule";
- expresii specific populare, ilustrand sursa folclorica a poeziei: "la, eu fac ce fac de
mult", "Iar noi locului ne tinem";
- cuvinte cu forma populara: "Multa vreme au trecut", "am imblat", "implandu-si";
 - dativul etic, specific creațiilor populare literare': "crengile-mi", "ce mi-i vremea",
"vantu-mi bate", "frunza-mi suna";
 - "si"-ul narativ, specific popular: "Și mai fac....", "și de-i vremea...";
- structura prozodica ilustreaza forma poeziei populare: ritmul trohaic, masura de 7-8
silabe asemanatoare cu versul scurt al doinei populare, rima imperecheata;
- motivul codrului, ca fiinta mitica, fiind un prieten apropiat, drag al omului;
Poezia culta este reprezentata de:
- prezenta ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om și etern pentru
Univers;
- viziunea romantica asupra conditiei de muritor a omului in relatie cu Universul;
- sentimentele de tristete, de melancolie, specifice elegiei filozofice;

10
 Influenta populara este, asadar, evidenta, intalnind și aici armonia
inconfundabila intre glasul poetului și acela al poeziei populare, fapt care face ca
George Calinescu sa afirme: "Cea mai mare insusire a lui Eminescu este de a face
poezie populara fara sa imite, și cu idei culte, de a cobori la acel sublim impersonalism
poporan".

Testament
de Tudor Arghezi
opera apartinand modernismului

Tema si viziunea despre lume

Creator al unui univers poetic de o frapanta originalitate, Tudor Arghezi se
impune in prima jumatate a secolului al XX-lea, ca un artist cu o viziune unica in
literatura romana. Ilustrand modernismul interbelic, poetul a avut o contributie
remarcabila la innnoirea lirismului romanesc, atat prin problematica, dar si prin
mijloacele artistice folosite.
Poezia „Testament” deschide primul volum al autorului, aparut, sub titlul
„Cuvinte potrivite”, in 1927. O trasatura care atesta apartenenta poemului la
modernism este utilizarea si amestecul tuturor registrelor stilistice. El a afirmat ca la
dispozitia scriitorului sta campul intins al limbii poporului si nu doar un manunchi de
cuvinte „alese” care ar putea fi socotite, in mod nejustificat, numai ele proprii literaturii
artistice. Din registrul intins al limbii, scriitorul poate folosi orice categorie lexicala,
chiar si cuvinte de la periferia limbii, considerate altadata degradate, in masura in car
vorbele pot sa marturiseasca mai pregnant gandurile creatorului. Garabet Ibraileanu
afirma despre Tudor Arghezi ca „se misca cu succes estetic pe cel mai intins registru al
limbii romane.” In poezia „Testament”, acest aspect este evidentiat prin utilizarea unei
mari varietati de termeni. Sunt prezente arhaisme: „plavani”, „usure”, „hrisov”, „sarici”,
„ocara”, regionalisme: „facui”, „gramadii”, neologisme: „canapea”, „indreptatirea”,
„obscure”, termeni religiosi: „Dumnezeu”, „Domnul”, termeni din limbajul popular:
„bube”, „zdrente”.
In opinia mea, tema textului si viziunea despre lume a autorului sunt
exprimate in aceasta poezie prin referirea la „estetica uratului”, concept ilustrat in lirica
europeana, in secolul al XIX-lea, prin poeziile scriitorului francez Charles Baudelaire,
in volumul intitulat „Les fleurs du mal” („Florile raului”).
Se observa ca in text Arghezi nu foloseste antiteza (ca in romantism), pentru a
pune in evidenta lumina, prin contrast cu intunericul sau pentru a scoate in relief
frumosul, prin contrast cu uratul. El se foloseste de estetica uratului pentru a demonstra
ca poetul are capacitatea de a transforma uratul in frumos, nepoeticul in poetic,
materialul in spiritual: „Din bube, mucegaiuri si noroi/Iscat-am frumuseti si preturi
noi.” Arghezi sustine ca nu exista experienta umana care sa nu poata fi transformata in
fapt artistic si din care beneficiarul produsului estetic sa nu poata extrage o pilda
semnificativa.
Tema textului este rolul artistului, poezia fiind o arta poetica. O prima idee prin
care se face referire la aceasta tema este concretetea limbajului artistic. In viziunea lui
Arghezi, scriitorul este un artizan, un mestesugar, care trebuie sa gaseasca cea mai
11
potrivita forma pentru a exprima ideile sale: „Am cautat sa le supun si din materia lor
plastica sa le modelez, dupa gand si simtire cu vesmant nou, pentru idee, pentru
sentiment.” Cuvintele par a se materializa in textul lui Arghezi, fiind de o concretete
uluitoare: „Veninul strans l-am preschimbat in miere”, „Batranii au adunat printre
plavani/Sudoarea muncii sutelor de ani”, „Stapanul ca un tap injunghiat”, „Intinsa
lenesa pe canapea/Domnita sufera in cartea mea”. O alta idee care subliniaza tema
textului este aceea a rolului pe care artistului trebuie sa si-l asume, acela de voce a
poporului caruia ii apartine. El considera ca vocea artistului trebuie sa exprime durerile
si nazuintele inaintasilor sai. El se considera exponentul clasei sociale din randul careia
provine: „De la strabunii mei pana la tine/Prin rapi si gropi adanci/Suite de batranii mei
pe brinci”. Astfel, rolul poetului este de a arata lumii intregi suferinta poporului sau:
„Durerea noastra surda si amara/O-ngramadii pe-o singura vioara”. Se observa legatura
indisolubila dintre poet si stamosii acestuia, „ramura obscura”, oameni simpli, „robi cu
saricile, pline/De osemintele varsate-n mine”. Fata de acestia, Arghezi are o datorie pe
care trebuie sa o duca la indeplinire. Astfel, actul liric se transforma in militantism
social.
Patru elemente de constructie a textului importante pentru evidentierea viziunii
despre viata a autorului sunt: titlul, incipitul, figurile semantice, elementele de
prozodie.
Titlul, un substantiv abstract, comun, are, prin multitudinea de consoane, o
sonoritate grava. In sens propriu, substantivul desemneaza un act juridic prin care o
persoana isi exprima dorintele ce urmeaza a-i fi implinite dupa moarte, in special
vizand o mostenire materiala. In sens figurat, titlul face referire la mostenirea spirituala
pe care autorul doreste sa o ofere urmasilor, constand in opera sa artistica. Titlul poate
face trimitere si la o pozitie ferma a autorului, la o atitudine estetica transanta, de la care
poetul nu accepta sa faca abatere. In aceasta situatie, s-ar putea vorbi despre atitudinea
de recuperare a uratului, de metamorfozare a acestuia in valori ale artei eterne.
Totodata, termenul ofera si sugestii religioase, evocand textele sacre: Vechiul si Noul
Testament, poetul subliniind aceasta idee si in cuprinsul operei: „Am luat cenusa
mortilor din vatra/Si am facut-o Dumnezeu de piatra.”
Incipitul „Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte,/Decat un nume adunat pe-o
carte” marcheaza, printr-un dialog imaginar tata-fiu, una dintre ideile de baza ale
textului, legatura cu urmasii. Verbul la forma negativa „nu voi lasa” are un impact
puternic asupra cititorului, iar pronumele „ti” subliniaza adresarea directa a poetului
catre cititor. Se stabileste astfel contactul intre cei doi poli ai comunicarii, eu-tu,
determinand instantaneu un inalt nivel al emotiei lirice. Se deschide calea confesiunii
poetice, precizandu-i cursul simbolic: discursul vizeaza destinul unui creator si al unei
opere. Atitudinea poetului oscileaza intre modestie si constientizarea deplina a propriei
valori revarsate in opera. Echivalarea averii agonisite intr-o viata doar cu „un nume
adunat pe-o carte” poate parea expresia unei judecati despre sine mult prea severe. De
fapt, aceasta mostenire, aparent marunta, integreaza un intreg univers, cel literar, care,
prin esenta lui, nu este perisabil precum bunurile materiale.
Elementele de prozodie contribuie la modernitatea textului, Arghezi dovedindu-
se inovator si la nivelul organizarii strofice si la cel al prozodiei. Strofele inegale, de la
patru la 18 versuri, sugereaza stari emotionale diferite, frangeri bruste ale discursului
poetic si continuari largi, explicative, de mare vibratie sufleteasca, tonalitati variate ale
frazei. Rima este imperecheata, alternand rima masculina, in care accentul cade asupra
12
ultimei silabe, cu cea feminina, in care accentul cade pe silaba penultima, iar masura
este variabila, fiind cuprinsa intre 9-11 silabe.
In poezia „Testament” sunt prezente numeroase figuri semantice, care nunateaza
si sporesc puterea de evocare a imaginilor, potentand considerabil realitatea prezentata.
Epitetul dublu „durerea noastra surda si amara”, oximoronul „izbaveste pedepsitor”,
inversiunea „iscat-am”, toate contribuie la expresivitatea deosebita a textului. Metafora
este frecvent intalnita: „Intinsa lenesa pe canapea,/domnita sufera in cartea mea” poate
evoca tentatia reprimata a efectului artistic facil sau impulsul alinierii scriitorului la o
matrice de conceptie sau la un stil care sa fie ale timpului sau. Metaforele creeaza
imagini vizuale: „cenusa mortilor din vatra”, auditive „durerea.....o-ngramadii pe-o
singura vioara”, gustative „veninul strans l-am preschimbat in miere”. Dupa cum se
poate remarca, in constituirea metaforelor intra termeni din toate registrele stilistice, ca
intr-o concludenta demonstratie artistica despre forta de sugestie a limbajului arghezian.
Enumeratia „Din bube, mucegaiuri si noroi”, completata de versul „Iscat-am frumuseti
si preturi noi” constituie fraza-cheie a textului, promovandu-se astfel ideea ca in arta nu
exista urat sau frumos, ca in arta uratul nu are niciun sens, ca numai exprimarea artistica
gresita poate genera uratul, numai tehnica artistica lipsita de talent pot duce la realizarea
unei opere literare inestetice. Poetul recurge, pentru prima data in lirica romaneasca, la
„zdrente”, din care face „muguri si coroane”, transfigurand materia primara si ridicand-
o la o inalta treapta artistica.
Astfel, textul se constituie intr-o opera de mare importanta artistica, intr-o arta
poetica, in care autorul isi exprima viziunea artistica despre creator, un text
programatic, care creeaza un univers liric singular in intreaga literatura romana.

Flori de mucigai
de Tudor Arghezi (autor canonic)
arta poetica moderna

Volumul de povestiri intitulat sugestiv "Poarta neagra" din 1930 ilustreaza

tragica experienta de viata a lui Tudor Arghezi (1880-1967) care a petrecut o scurta
perioada de detentie in inchisoarea de la Vacaresti, in perioada 1918-1919, din motive
politice. Volumul de poezii "Flori de mucigai", aparut in 1931 reediteaza aceeasi
experienta de viata in varianta lirica, in care lumea interlopa a hotilor, delincventilor
este privita cu intelegere si omenie de poet. Titlurile poeziilor care compun acest volum
sunt deosebit de sugestive ("Galere", "Ion Ion", "Tinea", "Uciga-l toaca", "Fatalaul",
"Morfii" etc.) pentru lumea aceasta periferica, fata de care Arghezi are compasiune,
considerand ca "Pretutindeni si in toate este poezie, ca si cum omul si-ar purta capul
cuprins intr-o aureola de icoana. Toate lucrurile naturii si ale omuiui si toate vietatile
poarta tandara lor de aureola, pe dinafara sau pe dinauntru".

   
Poezia "Flori de mucigai" se afia in deschiderea volumului omonim si
constituie arta poetica a lui Arghezi, conceptia lui despre efortul artistului si implicatiile
acestuia in actul creatiei, constituind -asadar - poezia programatica a acestui volum, asa
cum "Testament" este arta poetica din volumul "Cuvinte potrivite".

13
 Tema poeziei exprima efortul creator al artistului pentru un produs spiritual si
consecintele pe care le are acesta asupra starilor interioare ale eului poetic, chinuit de
framantari si de tulburari interioare. Versurile nu mai sunt produsul unei revelatii, al
harului divin, ci al unei nelinisti artistice si al setei creatoare.
Titlul poeziei "Flori de mucigai" este un oximoron, in care florile sugereaza
frumusetea, puritatea, lumina, iar mucigaiul semnifica uratul, raul, descompunerea si
intunericul. Oximoronul creeaza o imagine contradictorie a lumii, in care valorile
umane sunt degradate, alterate, lumea inchisorilor, in care viata oamenilor este supusa
reprimarilor, restrictiilor rigide. Titlul este, in acelasi timp, reprezentativ pentru inovatia
limbajului arghezian numita estetica uratului, o modalitate artistica intalnita in lirica
europeana la Baudelaire, care scrisese "Florile raului". Asocierea celor  doua  categorii 
estetice  contradictorii,  frumosul  - reprezentat de floare - si uratul - sugerat de mucigai
- ofera titlului o expresivitate socanta si fascinanta totodata prin efectele estetice. Uratul
are rolul de a evidentia imperfectiunile vietii, senzatiile de aversiune si oroare care
capata valori noi, ele facand parte din existenta umana.
Structura, compozitie si limbaj poetic
Poezia "Flori de mucigai" este structurata in doua secvente lirice inegale, prima
ilustrand crezul artistic arghezian, iar cealalta neputinta artistului de a crea in conditii de
claustrare.
Prima secventa sugereaza dorinta devoratoare a artistului de a se exprima in
versuri, fiind dominat de setea de comunicare cu lumea. Poetul, intr-o solitudine impusa
si lipsindu-i uneltele scrisului, incearca sa zgarie "cu unghia pe tencuiaia / Pe un parete
de firida goala, / Pe intuneric" versurile nascute din nevoia comunicarii. Conditiile
vitrege de viata ii seaca forta creatoare, "Cu puterile neajutate / Nici de taurul, nici de
leul, nici de vulturul / Care au lucrat imprejurul / Lui Luca, lui Marcu si lui loan."
Enumerarea prin negatie a elementelor fabuloase ale evanghelistilor, "taurul", "leul",
"vulturul", creeaza o imagine de mare forta sugestiva privind starea de deprimare a
poetului nefericit in absenta creatiei, in raport direct cu scrierile religioase a caror
esenta este Absolutul. Versurile sunt sapate in sufletul poetului, sunt "stihuri fara an" ce
nu pot fi exprimate in viata reala, dar sunt profund simtite de sensibilitatea artistului:
"Stihuri de groapa / De sete de apa / Si de foame de scrum". Harul poetic, "unghia
ingereasca", este tocit de efort, nu-i mai permite poetului revelatia, deoarece ea "nu a
mai crescut" sau, altfel spus, artistul nu se mai poate regasi in sine, nu se mai percepe ca
pe un creator de valori spirituale: "Sau nu o mai am cunoscut".
Ultima secventa amplifica deznadejdea lui Arghezi, care este simbolizata de
atmosfera sumbra, e "intuneric", iar ploaia se aude "departe afara", ceea ce provoaca
poetului o durere simtita profunda, "ca o ghiara", din cauza neputintei totale de a se
exprima. Nevoia de comunicare a poetului cu lumea, setea de a-si dezvalui trairile il
silesc sa scrie "cu unghiile de la mana stanga". O simbolistica straveche asociaza mana
stanga cu fortele demonice, in opozitie totala cu puterea divina a creatiei. Inchisoarea
este pentru Arghezi un fel de bolgie a Infernului lui Dante, insa, in acest cadru al
ororilor, frumosul nu este absent. Raul, uratul sunt numai conjuncturi ale destinului,
carora omul le opune aspiratia spre frumos, care poate fi regasit in sine, in vis sau in
speranta implinirii.

14
In "Flori de mucigai" predomina registrele stilistice ale esteticii uratuiui, pe de o parte
ca inovatie lingvistica, pe de alta parte ca substanta a ideilor exprimate.
Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care socheaza prin
expresivitatea fascinanta, cuvinte "urate", al caror sens capata noi valori. De pilda,
cuvantul "mucigai" este un regionalism cu aspect arhaic, dar are aici sensul profund al
degradarii morale, al descompunerii spirituale, cu trimitere sugestiva catre om, deoarece
el insoteste cuvantul "flori", care poate semnifica viata, lumea. Arghezi utilizeaza
cuvinte din limbajul popular ori arhaisme, ca "firida", "stihuri", din vocabularul
religios, cum sunt numele celor trei evanghelisti - Luca, Marcu, loan -pentru a sugera
atemporalitatea starilor sufletesti de tristete, dezamagire si deprimare ale poetului.
Oximoronul "flori de mucigai" transmite ideea complexa a imperfectiunilor
vietii, a conditiilor vitrege la care este supusa fiinta umana, fapt care ii provoaca
poetului aversiune, repulsie. Metaforele argheziene potenteaza starea de disperare a
omului claustrat, a artistului care nu poate crea liber, fiind constrans sa-si reprime setea
de comunicare. Neputinta creatoare a artistului este sugestiv relevata de metafora "cu
puterile neajutate", desi poetul avea resurse spirituale profunde. Lumea inchisorii poarta
in ea stigmatele raului care actioneaza negativ asupra naturii angelice a fiintei umane,
toceste s"unghia ingereasca", impiedicand-o astfel sa e exprime.
Concluzie.Criticul literar Nicolae Balota afirma ca,odata cu publicarea acestui
volum,Arghezi devine ''un cronicar al infernaliilor'',scriind o poezie a damnarii;semnele
coborarii in infern pot fi recunoscute in ruptura cu aproape tot ce a insemnat,pentru
poet,mai inainte,poezie.
La noutatea limbajului arghezian s-a referit si Tudor Vianu, care afirma:
"Renovarea liricii romanesti, smulgerea ei de pe caile unde o fixase marea influenta a
poetului "Luceafarului", este consecinta cea mai importanta produsa de afirmarea lui
Arghezi inca din al doilea deceniu al secolului nostru (secolul al XX-lea - n.n.)".

Vasile Alecsandri
Pasteluri
1.Pastelurile lui Alecsandri transfigureaza un tablou de natura caracterizat prin
solemnitate.
2. Cele mai multe pasteluri sublimeaza peisajul iernii, anotimpul preferat al poetului.
3. Natura din poeziile lui Alecsandri e statica, inghetata in secvente generice.
4. Sentimentul liric este, in general, unul de extaziere in fata naturii grandioase.

Tema - Pastelurile lui Alecsandri transpun imagini ale naturii, create in nota solemna.

 Continutul
Poeziile din acest volum al lui Alecsandri transpun peisaje in imagini descriptive:
umeri dalbi, ca un roi de fluturi, soarele rotund si palid etc. In general, imaginea
artistica a unui pastel este creata pe denotative plasticizante (cum sunt epitetele
cromatice: albi, dalbi; comparatiile concretizatoare: ca un roi de fluturi), iar Vasile
Alecsandri respecta acest canon. Poeziile surprind natura de-a lungul celor patru
anotimpuri, dar cele mai multe sunt pasteluri de iarna. In general, eul liric este coplesit
de frumusetea naturii si isi exprima fara rezerve admiratia. "Miezul iernei" infatiseaza
un tablou de noapte feerica de iarna privit pe geam, "Balta" aduce o imagine animata de
15
fauna exploziva, "Malul Siretului" este un pastel despre o dimineata de vara, "Oaspetii
primaverii" surprind aspecte ale primaverii timpurii etc.

Comentariul
Vasile Alecsandri poate fi considerat creatorul pastelului in literatura noastra,
caci inainte de el existau doar incercari timide (la Heliade Radulescu si Vasile Carlova).
Pastelurile sale (publicate in volum in 1875) transfigureaza un tablou de natura
caracterizat prin solemnitate coplesitoare. Miezul iernei este una dintre poeziile
reprezentative in acest sens, deoarece propune un tablou grav ale carui amanunte sunt
sintetizate in metafora sacralitatii (natura-templu): "Fumuri albe se ridica in vazduhul
scanteios / Ca inaltele coloane unui templu maiestos / Si pe ele se asaza bolta cerului
senina,/ Unde luna isi aprinde farul tainic de lumina". Elementele peisajului evoca
imaginea unui lacas indumnezeit: muntii par altare, copacii imbracati in nea seamana cu
o orga uriasa, aburii care se inalta la cer creeaza impresia unor coloane. Solemnitatea
imaginilor este conferita de neclintirea stranie a unui tablou de iarna hiperbolizat prin
asocierea cu imaginea unui templu urias. De altfel, cele mai multe pasteluri sublimeaza
peisajul iernii, anotimpul preferat al poetului.Imaginile descriptive surprind aspecte
generice: in poezia "Iarna", fulgii de nea sunt un roi de fluturi albi, tara poarta o haina
argintie, copacii par fantasme albe, iar in pastelul "Miezul iernei" zapada este un lan de
diamanturi. Astfel de sintagme simple, care evoca imagini usor de reprezentat in minte,
au intrat in constiinta generala ca emblema a poeziei lui Alecsandri. In toate pastelurile
sale apar aspecte ilustrative pentru fiecare tip de peisaj. Balta, in pastelul cu acelasi
titlu, invaluita in aburii diminetii, este animata de o fauna surprinsa in atitudini tipice:
"Serpii lungi se-ncolaceaza sub a nufarilor floare / Ratele prin mosunoaie dupa trestii se
ascund"; dupa cum, in pastelul "Malul Siretului", salcia pletoasa devine imaginea
ilustrativa a luncii.
  Registrul imagistic alecsandrian este construit pe denotative plasticizante,
preferinta poetului indreptandu-se catre epitetul simplu, adeseori diminutival, ceea ce
confera un sentiment tonic, de optimism senin, aproape tuturor textelor sale. Astfel,
soarele este rotund, palid sau voios, salcia pletoasa, viespea sprinteioara. In poezia
"Balta", Alecsandri alegorizeaza peisajul printr-o imagine a nuntii: " Balta-n aburi se
ascunde sub un val misterios / Asteptand voiosul soare ca pe-un mire luminos".
Fascinat de finetea peisajului, adeseori poetul subliniaza stranietatea unei naturi
cunoscute sau chiar banale, devenite pe neasteptate de nerecunoscut intr-un moment al
zilei sau prin schimbarea anotimpului. De pilda, instalarea diminetii, invazia luminii
deasupra apei intunecate ii reveleaza imagini magice, adeseori asociate cu figuri
spectrale.Comparatia aburilor noptii cu fantasme apare frecvent in poezia lui. Fantasma
este o aparitie misterioasa, incerta si fascinanta, iar uneori repede clarificata, ca in
finalul pastelului "Miezul iernei", unde fantasmatica silueta amplificata de lumina lunii
este a unui lup ce se alunga dupa prada-I spaimantata. Pentru Alecsandri, fantasmele
sunt blande mistere crepusculare (Negoitescu), ca in pastelul "Malul Siretului": "Aburii
usori ai noptii ca fantasme se ridica / Si, plutind deasupra luncii, printre ramuri se
despica./ Raul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur / Ce in raza diminetii misca
solzii lui de aur". Peisajul straniu se defineste aici prin simboluri mitice; comparatia
raului cu un balaur amplifica sensul hieraticei risipiri a noptii sub efectul razelor care se
nasc. Rasaritul soarelui, moment misterios si fascinant, se estompeaza sub efectul
imaginilor tonice in care este surprins faptul zilei, cand viata luncii pare ajunsa la
apogeu.In Pastelurile lui Alecsandri, sentimentul liric este, in general, unul de extaziere
16
in fata naturii grandioase, exprimata exploziv si cu o admiratie fara rezerve, ca in
pastelul "Miezul iernei": "O! tablou maret, fantastic..."; exclamatia retorica subliniaza
aici relatia pe care o statorniceste eul liric cu realitatea transfigurata; este vorba despre
evadarea din postura de spectator, pe care Alecsandri o adopta in raport cu natura
sublimata. Tot asa, in pastelul "Sfarsitul iernii", isi exprima bucuria, participand afectiv
la transformarile naturii: "O, Doamne! Iata-un fluture ce prin vazduh se perde!/ In
campul vested, iata, un fir de iarba verde". Alteori, coplesit de minunile peisajului,
poetul se indreapta spre o stare contemplativa, dar meditatia sa este scurta sau
reprimata, ca in finalul pastelului "Malul Siretului": "Si gandirea mea furata se tot duce-
ncet la vale /Cu cel rau care-n veci curge, fara-a se opri din cale./ Lunca-n giuru-mi
clocoteste; o soparla de smarald / Cata tinta, lung la mine, parasind nisipul
cald".Evidenta intentie de a medita asupra trecerii timpului, inoculata de imaginea
raului, care-n veci curge, nu este intrerupta doar de neasteptata aparitie a soparlei, ci de
viata insasi, care clocoteste, se supune trecerii si devenirii. Dar cand isi formuleaza
cugetarile, sunt scurte si sententioase: "Sfanta munca de la tara, izvor sacru de rodire,/
Tu legi omul cu pamantul in o dulce infratire!.../ Dar lumina amurgeste si plugarii catre
sat / haulind pe langa juguri se intorc de la arat. "("Plugurile"). Pastelurile lui
Alecsandri inoculeaza un sentiment de tihna si bucuria de a trai prin imagini de evocare
a simplitatii naturii.

Referinte critice
"Pe tehnica mai libera a pastelului pictural s-au grefat, deci, la poetul nostrum
doua surprinzatoare trasaturi de afinitate cu arta si cu poezia extrem-orientala. Este atat
instantaneul sugestiv, alcatuit spontan din componente detasate, nelegate intre ele, cat si
radiatia, adesea colorata a unor corpuri asupra altor corpuri "(Edgar Papu Din clasicii
notri, Ed. Eminescu, 1977, p. 77)
 "Iarna ramane pentru Alecsandri un camp imens de senzatii, de asociatii. Pe plan
vizual ne intampina orizonturile mari, toate nuantele livide ale cerului, cand de otel,
cand de plumb, cand de opal, pacla densa, promoroaca, soarele palid, galbiu, norii
negri, incarcati de geruri, luna ca o icoana de argint. Aceasta din urma, imaginea
selenara, desteapta asociatii teribile si sublime, de naufragii polare". (Edgar Papu Din
clasicii notri, Ed. Eminescu, 1977, p. 77) 
"Luate in totalitate, pastelurile prezinta o lirica a linistii si a fericirii rurale, un
horatianism. Pentru intaia oara se canta la noi intimitatea, recluziunea poetului,
meditatia la masa de scris, fantasmele desprinzandu-se din fumul tigarii, somnolarea in
fata sobei cu catelusul in poala". (G. Calinescu Istoria literaturii romane de la origini
pana in prezent, Ed. Minerva, 1984, p. 300)
"Alecsandri nu este numai un deschizator de drumuri, ci primul nostru scriitor
complet, cu opera demna de a fi mentinuta real, si nu doar in ipotetic, in toate cele trei
compartimente ale ei: poezie, teatru si proza. Lagunara liric, lagunele lirismului sau se
intind pe spatii respectabile si in stare a profila integral o sensibilitate artistica;
cosmoidala dramatic, in suma comediilor prin care ne vorbeste inca lumea lui apusa,
Despot Voda inseamna in schimb irumperea unui personaj romantic in peisajul oriental-
occidental al culturii noastre; bine randuita in clasicitatea expresiei, ea se releva intr-o
proza de nedezmintita perenitate, careia elementele ce o incadreaza in istorie ii convin
pe linia insasi a vietii estetice". (I. Negoitescu Istoria literaturii romane, Bucuresti, vol.
I, Ed. Minerva, 1991, p. 90)

17
Mezul Iernii

Vasile Alecsandri

Ipoteză

Publicate în 1868-1869, în revista Convorbiri literare, Pastelurile lui Alecsandri

reprezintă o operă de maturitate. Prin acest ciclu de poezii ale senzo-rialităţii şi ale re-
laţiei nemijlocite cu natura, Vasile Alecsandri impune o nouă specie în literatura
română.

Vasile Alecsandri reprezintă un model pentru mentalitatea scriitorului paşoptist.

Opera sa se află la întretăierea romantismului cu clasicismul, ca expresie a încercării de
recuperare, într-un timp relativ scurt, a diferenţelor dintre literatura română şi cea occi-
dentală.

Argumentare

Deşi sunt publicate mai târziu, Pastelurile reflectă o trăsătură a literaturii paşop-
tiste, coexistenţa curentelor literare (clasicism, romantism), şi o temă specifică acestei
perioade, tema naturii. în general, poeziile aparţin clasicismului, prin viziunea asupra
naturii, prin impersonalitate şi optimism cosmic, prin expresie şi echilibru compoz-
iţional. Diferenţa faţă de precursori în abordarea temei naturii reflectă diferenţa între ro-
mantism şi clasicism, între proiecţia sensibilităţii în exterioritatea lumii şi înregistrarea
obiectivă a universului, cu armoniile, ritmurile şi dinamismul lui. însă ciclul se deschide
cu o poezie meditativă, de atmosferă, Serile la Mirceşti, în care atitudinea eului liric se
apropie de aceea eminesciană din poezia Singurătate.

Mezul iernei este un pastel reprezentativ, datorită viziunii poetice clasiciste, a

compoziţiei (alternanţa static-dinamic) şi prin faptul că înfăţişează frumuseţea iernii,
anotimp evocat în mai multe creaţii ale ciclului: Iarna, Gerul, Viscolul, Bradul.

Tema poeziei este natura încremenită sub încleştarea gerului, care compune
tabloul „fantastic" al nopţii de iarnă. Atitudinea poetică este admiraţia faţă de măreţia
cosmică, de liniştea absolută.

Impersonalitatea vocii lirice este motivată de faptul că accentul se pune pe spec-

tacolul naturii contemplate, magnifică panoramă înregistrată obiectiv. Mărcile lexico-
gramaticale ale eului liric sunt minime: un verb la persona I singular, „văd, o,inter-
jecţie, „o!", punctele de suspensie şi propoziţii exclamative sau interogative. Ipostaza
poetică este aceea a unui spectator îndrăgostit de natură.

Titlul sugerează încremenirea naturii şi atotputernicia iernii.

Compoziţional, poezia este alcătuită din patru catrene cu caracter descriptiv, or-
ganizate în două secvenţe poetice, în funcţie de alternanţa static-dinamic, specifică
pastelurilor lui Alecsandri. Primele trei strofe surprind predominant planul obiectiv,
static, al naturii neclintite. Ultima strofă, predominant subiectivă (prin frecvenţa măr-

18
cilor eului liric), constituie a doua secvenţă poetică, dinamică prin prezenţa imaginii de
mişcare a unui element însufleţit din natură, lupul.

Descrierea zonei de câmpie, întinderea copleşită de zăpadă, sugestia infinitului

prin orizontalitate, predominarea cromatică a albului, evitarea extremelor sălbăticiei ex-
cesive (muntele sau marea) constituie o imagine-emblemă a echilibrului clasic şi a
veşniciei naturii.

Prima strofa din secvenţa statică este tabloul nopţii de iarnă cu natura mineral-
izată de gerul atotputernic. Alternează imagini vizuale şi auditive ale păduriţ şi câmpiei.
Propoziţiile exclamative dau plasticitate tabloului: „în păduri trăsnesc stejarii! E un ger
amar, cumplit?. Verbele „trăsnesc", „scârţâie" au valoare onomatopeică sugerând în-
cremenirea naturii. Epitetul dublu „ger amar, cumplit are efect personificator. Epitetele
„zăpada cristalină", „câmpii strălucitoare" şi metafora „lan de diamanturf realizează,
imaginea feerică a nopţii de iarnă în planul terestru.

Această imagine este dezvoltată în strofele a doua şi a treia, în tabloul grandios

al naturii proiectate în plan cosmic. Tabloul naturii-templu este de o frumuseţe solemnă
şi se realizează prin imagini artistice ale elementelor templului: coloane, făclii, altare,
orgă. Procesul de abstractizare se produce la nivelul figurilor de stil prin trecerea de la
comparaţie, „Fumuri albe se ridică în văzduhul scănteios/ Ca înaltele coloane unui
templu maiestos", la epitet „O! tablou măreţ, fantastic!...", până la metaforă
„nemărginitul templu". Feeria nopţii de iarnă, grandiosul, sublimul, fantasticul, se real-
izează cu ajutorul epitetelor şi al personificărilor: „luna îşi aprinde farul tainic de lu-
mină", „crivăţul pătrunde, scoţând note-ngrozitoare". Tabloul nocturn, misterul nopţii,
motivul lunii şi utilizarea hiperbolei sunt elemente romantice.

Ultimul catren constituie a doua secvenţa poetică, tabloul dinamic, realizat în

antiteză (procedeu romantic de compoziţie) cu încremenirea din secvenţa statică, con-
tinuată şi aici, în primele două versuri: „ Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas".
Propoziţia interogativă introdusă prin conjuncţie adversativă „Dar ce văd?" impune
perspectiva subiectivă şi aduce elementul dinamic, imaginea lupului şi a prăzii sale,
chiar dacă şi aceasta poartă sugestia morţii.

Nivelul fonetic şi prozodic

- pauzele marcate de punctele de suspensie;

- muzicalitatea conferită de frecvenţa unor vocale (e în prima strofă, i şi u în strofele a

doua şi a treia).

Particularităţi prozodice clasice:

- patru catrene;

- măsura versurilor: 15-16 silabe;

19
- ritm trohaic;

- rimă împerecheată.

Nivelul morfosintactic

- verbele la timpul prezent sugerează veşnicia naturii;

- expresivitatea adjectivului cu rol de epitet; adjective fără grad de comparaţie;

- conjuncţia adversativă dar, în strofa a JV-a - marchează alternarea static-dinamic,

obiectiv- subiectiv;

- topica afectivă (inversiuni).

Nivelul lexico-semantic

- câmpul semantic al iernii: „ger", „zăpada", ,fiimuri albe";

- câmpul semantic al nopţii: „luna", „stele", „făclif;

- câmpul semantic al templului: „coloane", „Jaclif, „altare", „orgă".

Nivelul stilistic

- puternicul imagism realizat prin cultivarea epitetului, adesea în inversiune, a

metaforei, a comparaţiei, a personificării şi a hiperbolei.

Concluzia

Mezul iernei de Vasile Alecsandri este un pastel reprezentativ prin echilibru compoz-
iţional şi claritate, tablou fantastic şi grandios al nopţii de iarnă.

In dulcele stil clasic

de Nichita Stanescu (autor canonic)
Arta poetica erotica neomodernista

    Poezia face parte din volumul "In dulcele stil clasic", caruia i-a dat si titlul,
publicat in 1970. In poeziile acestui volum, Nichita Stanescu (1933 - 1983) se intoarce
cu veselie spre lirismul clasic, creand adevarate parodii ale stilurilor sau temelor din
poeziile traditionale, imbracand formele bine cunoscute de romanta, balada, poem eroic
ori madrigal.
    Poezia "In dulcele stil clasic" este o creatie "lirica galanta -sinteza intre elegantul
stil trubaduresc si lamentatiile amoroase din timpul lui Ienachita Vacarescu - supusa de
Nichita Stanescu unui [...] tratament de regenerare-caricaturizare". (Al.Steianescu) Spre
deosebire de viziunea sentimentului de iubire din poezia "Leoaica tanara, iubirea", unde
dragostea este devoratoare, agresiva si bulversanta, in poezia "In dulcele stil clasic",

20
iubirea este caricaturizata, persiflata, minimalizata dupa modelul liricii siropoase a
poetilor Vacaresti.
   Tema poeziei este erotica, dar iubirea nu mai este o "leoaica tanara", o energie ce
poate reordona universul, ci este aici un simplu pretext liric, o iubire intamplatoare,
trecatoare si nesemnificativa, metafora iubirii fiind aici la fel de sugestiva: "Pasul tau de
domnisoara".

Ideea poetica exprima nepasarea, indiferenta joviala a eului liric pentru iubirea
efemera si conventionala.

Structura, compozitie, limbaj poetic

Poezia este alcatuita din patru catrene si un vers liber, ce se constituie intr-o
concluzie referitoare la efemeritatea timpului in relatie directa cu sentimentul de iubire,
la fel de trecator, "Pasul trece, eu raman".
Prima strofa ilustreaza lirismul obiectiv si exprima ideea conform careia iubirea
suava este o galanterie a naturii, care a nascut-o din mineral, "Dintr-un bolovan
coboara", ori din vegetal, "Dintr-o frunza verde, pala", sentimentul fiind exprimat
printr-o metafora care sugereaza efemeritatea acestui sentiment uman: "pasul tau de
domnisoara". Aici viziunea despre iubire este aceea de sentiment trecator, sinele poetic
nu mai este un "centrum mundi" capabil sa reordoneze lumea dupa legi proprii, ca in
"Leoaica tanara, iubirea", ci contemplativ, privind ivirea iubirii ca pe ceva exterior eului
liric.
    Strofa a doua sugereaza, prin lirism obiectiv, plasarea iubirii intr-o "inserare-n
seara", sentimentui fiind perceput superficial si efemer ca un "pas de domnisoara", care
trece la fel de repede cum a venit, "dintr-o pasare amara". Versui "Pasul tau de
domnisoara", care este o metafora pentru a exprima sentimentui de dragoste, este
aproape un laitmotiv, fiind repetat de patru ori in primele doua strofe. In ultimele trei
strofe atitudinea poetica este dominata de lirism subiectiv.
Strofa a treia exprima aceeasi idee a unui sentiment superficial, care dureaza
putin, numai "o secunda, o secunda", din care cauza eul liric are un ton persiflant,
"inima incet mi-afunda". Ca si in "Leoaica tanara, iubirea", sentimentui are conotatii
cromatice, "el avea roscata funda", in cealalta poezie iubirea fiind o "leoaica aramie".
Strofa a patra aseaza eul liric in ipostaza unui suflet impovarat parca de un
blestem, "blestemat si semizeu", deoarece el inregistreaza, "parca pe timpanul meu",
trecerea iubirii care nu mai este un sentiment profund, "mai ramai cu mersul tau" si de
aceea nu simte emofie si nici bucurie, "caci imi este foarte rau", cu trimitere discreta
catre starile de chinuri sj lesinuri provocate de dragostea din poeziile Vacarestilor.
In ultima strofa, eul poetic afiseaza o atitudine contemplativa -"Stau intins si
lung si zic"-, viziunea iubirii este una exterioara si nu o stare interioara, profunda,
generatoare de energii. Atat sentimentui de dragoste, cat si iubita sunt minimalizate,
persiflate, "Domnisoara, mai nimic/ pe sub soarele pitic", intocmai ca in poezia clasica
pe care o parodiaza.
    Versui liber din finalul poeziei sugereaza curgerea timpului tot prin miscare,
"Pasul trece eu raman", la fel ca in poezia "Leoaica tanara, iubirea" -"inca-o vreme,/Si-
nca-o vreme...", cu deosebirea ca daca in aceasta ultima poezie iubirea, ca forta
esentiaia a spiritului, invinge timpul, in aceasta creatie lirica dragostea este pasagera,
atitudinea poetica ramane impasibila, deloc marcata de acest sentiment, alta data atat de
bulversant.

21
    Limbajul artistic este voit conventional, sugestiv pentru o parodie a liricii
galante, in care poetul se lamenteaza si se vaicareste.
Nichita Stanescu confera insa modernitate stilului, prin metafora sugestiva a
iubirii, "pasul tau de domnisoara", prin epitetele inedite "frunza verde, paia", "roscata
funda") si prin ritmul si muzicalitatea de tip folcloric a versurilor.

Leoaica tanara iubirea

Nichita Stanescu

Poetul Nichita Stanescu se incadreaza in perioada post-belica a literaturii romane

fiind un poet neomodern alaturi de Gellu Naum. In cadrul liricii romanesti, reprezinta
un inovator al limabjului poetic asezandu-se in galeria poetilor Mihai Eminescu si
Tudor Arghezi.

Etapele creatiei stanesciene- Operele poetului se impart in trei etape de creatie.

In prima etapa de creatie sunt cuprinse volumele “Sensul iubirii” si “O viziune

a sentimentelor”. Se delimiteaza un eu poetic adolescentin in care sinele este in deplina
concordanta cu universl. Starile de fericire sunt completate de iubire ca sentiment
originar al nasterii cuvintelor. Temele predominante sunt iubirea si timpul.

A doua etapa de creatie stanesciana conduce la volume precum “Omul si

sfera”, “Rosu vertical”, “Necuvintele”, “11 elegii”, “Laus ptolemaei”. Opera cuprinsa in
aceste volume devine o schimbare de zodie deoarece lirismul este interiorizat si
reflexiv. Temele predominante sunt opera si creatorul, ganditorul, timpul scurs
ireversibil. Se schimba perceptia asupra temporalitatii, scurgerea timpului fiind
dureroasa, iar cantecul devine singura alinare in care versurile se structureaza inefabil.
Se insista asupra conditiei poeziei ca opera gandita si asupra conditiei creatorului vazut
in ipostaza de ganditor. Matematica, pe langa stiinta, devine cale de cunoastere a
universlui.

Prin volumul “Opere imperfecte” (1979) se trece la a treia etapa de creatie

dominata de meditatie grava, tema mortii si a timpului si schimbarea conceptiei despre
arta poetica. Alte volume ale etapei sunt “Maretia frigului” si “Noduri si semne”. 
Poezia de tip arta poetica este metaforica, simbolica, plina de viziune in care peotul se
transfigureaza, dorind sa supravietuiasca prin cuvinte.

Caracteristicile neomoderne in opera lui Nichita Stanescu sunt poezia este

considerata o modalitate de cunoastere deplina si ea contrariaza permanent asteptarile
criticilor. Poezia este definita pe coordonatele existentei si ale cunoasterii, de aceea
urmareste lupta sinelui cu sinele si confruntarea dintre ganditor si creator. Sunt abordate
din nou teme ale literaturii romane. Se creaza un univers original in poezie in care
abstractul ia forma concreta, iar legatura dintre abstract si concret se realizeaza bivalent.
Caracteristica predominanta a limbajului este ambiguitatea impinsa pana la aparenta de
absurd si nonsens. Metaforele devin originale datora subtilitatii lor, iar imaginile
artistice sunt insolide.
22
 Opera se incadreaza in genul literar liric si este o arta poetica neomoderna
specifica primei etape de creatie, caracterizand un eu liric vitalist, in care iubiera este
sentimentul dominant revitalizator atat pentru fiinta sa cat si pentru poezie. Opera este
publicata in 1964 in volumul “O viziune a sentimentelor”.

Arta poetica este un crez literar, un program, o arta de a scrie. Arte poetice sunt
considerate operele in care artistul exprima conceptia personala, viziunea despre arta si
procesul de creatie.

Titlul volumului este format din doua substantive comune care semnifica o
abordare, parere a emotiilor regasite in volumul respectiv.

Semnificatie titlu

Opera literara “Leoaica tanara iubirea’ are un titlu sugestiv, iar metafora titlu
asociaza in mod inedit sentimentul iubirii unei feline feroce, viclene deoarece ambele
concepte au in comun acea agresivitate cu care finta este dominata “Leoaica tanara
iubirea” surprinde o iubire adolescentina cecunoscuta inca fiintei, capabila sa se
indragosteasca.

Tema textului

Fiind o arta poetica, tema o reprezinta viziunea asupra universlui metamorfozat

prin iubire. Tema dezvolta un camp semnatic specific in care fiinta indragostitului se
refugiaza intr-un univers in schimbare odata cu el. Motivele literare sunt “leoaica”
(motiv central), “cerc (geneza, cerc rotitor), “ciocarlii”, “desert”.

Secvente lirice

Poezia cuprinde 3 secvente lirice in care sentimentul iubirii cuprinde fiinta umana
fiind vazuta in raport cu timpul: in prima secventa iubirea este un sentiment predestinat
si patrunde brutal in viata eului poetic, in a doua secventa se arata schimbarea
universului sub ochii indragostitului si renasterea fiintei acestuia, iar ultima secventa
descrie iubirea ca un sentiment ce se perpetueaza in timp, o constanta existentiala.

Comentare pe secvente

Poezia debuteaza cu repetarea sintagmei titlu, metafora ce defineste iubirea de tip

adolescentin “Leoaica tanara iubirea”. Sub forma unei adresari directe se confeseaza eul
indragostit in forma meditativa “Mi-ai sarit in fata”. Fiinta umana este predispusa la a
se indragosti, iubirea fiindu-i predestinata “Ma pandise-n incordare/ Mai demult”.  Sub
forma constatativa este descrisa amprenta sentimentului pe fata indragostitului “Coltii
albi mi i-a infipt in fata/ M-a muscat leoaica azi de fata”. Substantivul “coltii”, verbul
“a sarit”, “pandise” si “a muscat” descriu viclenia sentimentului ce cuprinde fiinta in
mrejele sale si de asemenea, incesivitatea cu care acapareaza eul poetic indragostit.

A doua secventa arata ca schimbarea este vizibila brusc “si deodata”, universul
redobandind un alt status si o alta forma, metamorfozand-se odata cu fiinta indragostita
“natura i se facu un cerc de-a dura”. Cercul rotitor simbolizeaza geneza, iar
23
comparatia “cand mai larg cand mai aproape/ Ca o strangere de ape” semnifica
reinvetarea in forma pura a tot ceea ce-l inconjoara pe indragostit. Simturile sunt
reinventate si percep doar ceea ce eul poetic doreste: lumea este zugravita in culori vii
de curcubeu, iar auzul percepe muzica stelelor “si privirea-n sus tasni/ Curcubeu taiat
in doua/ Si auzul o-ntalni/ Tocmai langa ciorcalii”. Substantivul “ciocarlia” este un
simbol al zborului spre lumina, spre soare.

In a treia secventa, fiinta se reinventeaza pe sine, fizionomia fiind total diferita,

nereusind sa se mai recunoasca. Spranceana, tampla si barbia reprezinta constante
statornice ale fiintei, acum intrate in schimbare. Repetarea conjunctiei “si”, aparent are
rol de a descrie succesiunea momentelor unei vieti incarcate de iubire, in care
sentimentul domninat este fericirea si implinirea “Si aluneca-n nestire/ pe-un desert in
stralucire”. Se schimba radical modul in care iubirea este perceputa de fiinta umana,
este acceptata, nu mai socheaza simturile, devenind o obisnuinta “Peste care trece-
alene”, “leoaica tanara” se transforma in “leoaica aramie”, insa viclenia o caracterizeaza
in continuare, atat timp cat aceasta exista “cu miscarile viclene/ Inca-o vreme/ Si-nca-o
vreme“.

Marcile subiectivitatii

Marcile subiectivitatii prezente in poezie sunt “mi”, “m-“, “meu”, iar tipul de lirism este
subiectiv.

Analiza aprofundata a textului

In textul dat, campurile semnatice dominante sunt al iubirii, al naturii si a

leoaicei. Iubirea debuteaza cu faza adolescentina “leoaica tanara iubirea”, urmata de
schimbarea brusca “deodata” datorita iubirii pr-zise, iar apoi se prezinta o iubire matura
de care fiinta umana este obisnuit “peste care trece-alene”. Campul semantic al naturii
este reprezentat de substativele “curcubeu”, “ape”, “ciocarlii”, “desert”, care auta la
evidentierea schimbarilor suferite de univers datorita aparitiei iubii. Campul semnatic al
substantivului “leoaica” este format din mai multe asocieri “leoaica tanara”, “leoaica
aramie”, “coltii”, “miscarile viclene”, care este de asemenea asociat cu substantivul
“iubirea”.

In fiecare secventa se gasesc diferite valori morfologice precum verbe, adverbe,

adjective si substantive. In prima secventa sunt prezente verbele “ai sarit”, “a infipt”, “a
muscat” cu rol de a marca o actiune de patrundere a iubirii in viata poetului. In a doua
secventa se gasesc adverbele “sus” si “tocmai” si adjectivele “larg”, “aproape”, cu rolul
de a descrie schimbarea. In a treia secventa substativele “desert”, “leoaica”, “miscarile”,
“spranceana”, “barbie” reprezinta elemente constante care au suferit schimbari.

Una dintre particularitatile expresivitatii este simplitatea formei si finalul

tensionat “inca-o vreme/ si-nca-o vreme…” sugerand ciclitatea iubirii. Unele expresii
sunt ambigue, contribuind astfel la plasticitatea limbajului “Si privirea-n sus tasni”.
Metafora titlu se regaseste in primul vers, fiind ideea centrala a textului, reprezinta o
iubire adolescentina pe cale de initiere. Imaginile dinamice “mi-a sarit”, “i-a infipt”,

24
“m-a muscat” arata aparitia neasteptata a iubirii. Epitetul cromatic “leoaica aramie”
reprezinta o iubire adulta, matura.

Prozodie

La nivel prozodic, se regaseste tehnica ingambamentului ce consta in continuarea

ideii poetice in versul urmator si cele 3 strofe neregulate.

Concluzie

In concluzie, opera “Leoaica tanara iubirea” de Nichita Stanescu este o arta poetica
neomoderna.

PROZA
Povestea lui Harap-Alb
de Ion Creanga
-basm cult-

Tema si viziunea despre lume

Basmul cult este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune
desfasurata pe un singur plan narativ, cu un numar mare de personaje, reprezentand
valori morale si in care este prezenta lupta dintre bine si rau.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi
de Ioan Slavici, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu- Ion Creanga este cunoscut in
literatura romana atat prin „Amintiri din copilarie”, cat si prin povestile si povestirile
sale. Una dintre cele mai importante opere ale sale ramane basmul „Povestea lui Harap-
Alb”.
Opera se incadreaza in specia literara basm cult, prin caracteristicile acestei
specii literare. O prima trasatura a basmului cult este prezenta formulelor specifice.
Formula initiala, „Amu cica era odata”, are rolul de a introduce cititorul in lumea
fabulosului, cea mediana, „Si mersera si mersera” mentine treaza atentia cititorului si ii
suscita interesul, iar formula finala, „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta
si se uita”, scoate cititorul din lumea fictionala.
O a doua trasatura a basmului cult este prezenta cifrelor magice, in „Povestea lui
Harap-Alb”cifra magica fiind 3: sunt 3 frati la curtea Craiului, 3 surori la curtea lui Verde
Imparat, calul vine sa manance jaratic de 3 ori, se da de 3 ori peste cap, il inalta la cer de
3ori pe Harap- Alb, acesta se intalneste de 3 ori cu Spanul, la curtea lui Verde Imparat
este supus la 3 probe.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema,
relatii spatiale si temporale, actiunea, relatia dintre incipit si final.
Tema basmului este lupta dintre bine si rau, prezenta in orice basm. In plus, in
aceasta opera, Creanga evidentiaza formarea unui adolescent, care, plecand intr-o
calatorie presarata cu numeroase probe, se va maturiza. Reprezentativi pentru fortele
binelui sunt Harap-Alb si toti cei care il ajuta (Sfanta Duminica, Gerila, Flamanzila,
25
Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul, regina albinelor, regina furnicilor), iar
reprezentativi pentru fortele raului sunt Spanul si Imparatul Rosu, exact cei de care tatal
eroului ii spusese sa se fereasca in calatoria sa. In final, ca in aproape toate basmele culte,
raul este invins.
Relatiile spatiale si temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind
impinse mult spre trecut: „Amu cica era odata intr-o tara”. Este evident ca reperele de
timp neprecizate fac ca cititorul sa fie introdus intr-un timp al fabulosului, contribuind la
crearea unei atmosfere specifice. Spatiul in care se desfasoara actiunea este un taram al
fantasticului, pentru ca include fiinte fabuloase: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-
Lungila, Ochila, fiinte care se metamorfozeaza: calul, Sfanta Duminica, fata Imparatului
Rosu, dar si animale vorbitoare: calul, regina albinelor, regina furnicilor.
Actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de
echilibru, dereglarea echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a
echilibrului si revenirea la echilibrul initial. Astfel, se precizeaza ca intr-o tara un crai
care avea trei feciori, primeste o scrisoare, de la fratele sau, Imparatul Verde, prin care ii
cerea sa-i trimita pe unul dintre fii pentru a-i mosteni imparatia si a se urca pe tron. Primii
doi frati esueaza in incercarea la care ii supune tatal lor, pentru a vedea daca sunt vrednici
ca porneasca la drum. Cel mic reuseste si pleaca, avand cu sine un cal nazdravan care il
va ajuta pemanent pe parcursul calatoriei sale. Naivitatea si lipsa de experienta a
mezinului il vor determina sa accepte tovaratia Spanului, cu care se intalneste in timp ce
se ratacise intr-o padure. El incalca astfel porunca tatalui sau de a se feri de omul span si
de omul ros. Este pacalit si devine rob al Spanului, acesta din urma dandu-se drept
nepotul craiului, odata ce sosesc la curtea lui Verde Imparat. Fiul craiului, ce primise
numele de Harap-Alb, pentru a marca statutul de sluga, este supus de catre Span la 3
probe: sa aduca salate din Gradina Ursului, sa aduca dintr-o padure capul plin de
nestemate al unui cerb si sa o aduca pe fata Imparatului Rosu. El reuseste sa treaca atat de
primele doua probe, cat si de ultima, desi, la curtea Imparatului Rosu este supus altor
probe. Toate sunt trecute cu bine datorita prietenilor pe care eroul si-i face pe drum:
Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, Sfanta Duminica, regina
albinelor, regina furnicilor.
Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul,
personajul negativ al basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol aparte in
viata eroului. El ii este chiar de ajutor acestuia, deoarece, la sfarsitul tuturor probelor la
care il supune pe Harap-Alb, adolescentul devine adult. Chiar calul ii atrage atentia
stapanului sau cu privire la necesitatea ca Spanul sa existe in viata lui Harap-Alb: „Si unii
ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte...”
In acest basm exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este
reprezentat de formula initiala: „Amu cica era odata”. Aceasta are rolul de a introduce
cititorul in lumea fictionala si de a-l determina sa accepte conventia conform careia,
odata intrat in aceasta lume, va intelege ca fiintele fabuloase si intamplarile neobisnuite
vor popula actiunea. Acest incipit coincide cu fixarea reperelor spatio-temporale, care
sunt vagi, imprecise. Finalul are rolul de a scoate cititorul din lumea fictionala,
readucandu-l in lumea reala: „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se
uita.” Finalul inchide basmul, impreuna cu incipitul ca intr-o rama.
Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat
in numele sau. Astfel, se sugereaza prin termenul „alb”, statutul initial al eroului, acela de
fiu de crai, iar prin termenul „harap”, care inseamna om cu pielea neagra, sclav, se
sugereaza statutul de rob, de sluga a Spanului, dupa ce acesta l-a inselat.
26
 Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul
de crai era la varsta adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, bunatatea si
milostenia ii aduc foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului, dobandeste
sfaturi pretioase de la aceasta, atat inainte de plecarea la drum, cat si in timpul probelor la
care a fost supus. Generozitatea si lipsa de prejudecata ii aduc alaturi cinci prieteni, care
dovedesc ca nu infatisarea conteaza, ci modul in care pot ajuta la nevoie. Eroul are insa si
defecte, precum: naivitatea, lipsa de incredere in fortele proprii.
Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de
lipsa de experienta si de neascultarea sfatului parintesc. O scena semnificativa pentru
ilustrarea acestei trasaturi o constituie intalnirea din curtea palatului cu batrana
cersetoare. Nicio clipa eroul nu isi pune problema sa o intrebe pe aceasta cum a ajuns
acolo, de vreme ce palatul era pazit cu grija. De asemenea, nu se intreaba de unde stie
aceasta atatea amanunte despre el, din moment ce nu o mai intalnise niciodata. O alta
scena semnificativa este intalnirea cu Spanul. Eroul nu numai ca nu isi da seama ca
Spanul se deghizeaza de fiecare data cand ii apare pe drum eroului, ca sa para ca sunt 3
Spani, nu unul singur, dar nici nu banuieste ca acesta ii intinde o capcana, cand il invita
sa coboare in fantana. Naivitatea in acest caz a avut drept consecinta schimbarea
statutului, din fiu de crai in sluga.
In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de
maturitate a lui Harap-Alb, care primeste o adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi putut
sa il ajute, el il lasa pe erou sa hotarasca ce ar trebui facut, il lasa sa greseasca tocmai
pentru a invata din experienta si a intelege ca aparentele pot insela. Pentru fiul de crai,
prezenta Spanului inseamna invatarea lectiei umilintei, a ascultarii si astfel, a maturizarii,
atat de necesare in devenirea lui ca imparat.
In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare
nevoie de un prieten, de un sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de grija.
Si aceasta intalnire cu calul ii demonstreaza fiului de crai ca aparentele insala si ca nu
infatisarea este importanta, ci calitatile si modul cum iti oferi celor din jur ajutorul.
In opinia mea, viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este
magistral subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Creanga nu
doreste sa urmeze tiparul basmelor populare in care eroul este un Fat-Frumos cu multiple
calitati, precum: vitejie, echilibru, frumusete, dorinta de afirmare. Harap-Alb nu are
niciuna dintre aceste calitati. El reuseste sa treaca probele la care este supus cu ajutorul
prietenilor sai, a sfatuitorilor precum calul si Sfanta Duminica. Mai presus insa de
probele pe care le trece, fiul de crai se maturizeaza, dobandind experienta, intentia
autorului fiind de a prezenta acest drum al maturizarii eroului prin crearea unui
bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar).
Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb” ramane una dintre cele mai reprezentative
scrieri ale autorului Ion Creanga, despre care Barbu Fundoianu afirma: „A fost gresita
opinia ca scrisul lui Creanga e pentru copii. Creanga e facut sa existe numai pentru adulti
sau deloc.”

27
Hanu Ancutei
De Mihail Sadoveanu

Hanu Ancutei (1928) face parte din opera de maturitate a lui Mihail Sadoveanu
(1880-1961) si este, poate, cea mai stralucita creatie lirico-epica a prozatorului.
Volumul contine noua povestiri, relatate intr-un spatiu ocrotitor, la hanul Ancutei, de
catre taranii moldoveni ce poposeau aici pentru odihna si petrecere, fiind ei insisi
participanti direct, sau martori ai evenimentelor narate. Intamplarile povestite au loc in
vreme veche, in timp mitic romanesc, se pot petrece oricand in spatiul spiritualitatii si al
credintelor ancestrale si nu numai intr-o anumita epoca sociala.

Negustor Lipscan
Negustor lipscan, a saptea istorisire din volumul Hanu Ancutei de Mihail
Sadoveanu, este o povestire in rama, deoarece face parte din naratiunea mai ampla,
aceea a evocarii intamplarilor petrecute demult, in timpuri imemoriale, povestite cu
pasiune de drumetii care poposeau la hanul unde ritualul ospetiei era randuit de Ancuta
cea tanara. Timpul narativ se compune din timpul povestirii care marcheaza prezentul si
timpul povestit, care ilustreaza un plan al trecutului, al faptelor intamplate in calatoria
pe care jupan Damian Cristisor o facuse in „tara nemteasca”, cu scopul de a cumpara
marfa de la Lipsca, pe care sa o negustoreasca in Moldova, tema ce inscrie povestirea in
specia reportajului. La inceputul si in finalul povestirii, perspectiva narativa este
reprezentata de naratorul omniscient si naratiunea la persoana a III-a, viziunea
auctoriala conturand ambianta specifica de la hanul Ancutei, secvente (initiale si finale)
care formeaza rama acestei povestiri.

Incipitul
Incipitul il constituie nerabdarea pe care musterii hanului o manifesta cu privire
la incitanta istorisire a comisului Ionita de la Draganesti, promisa de acesta inca de la
inceputul volumului. Larma iscata de sosirea la han a „trei cara cu coviltire de scoarta,
mari si grele, sunand plin”, de strigatele carausilor care indemnau boii si de „bicele de
canepa care plesneau usor” starneste curiozitatea” oaspetilor. Ceremonialul, ca parte
componenta a ramei narative, este marcat de dialogul personajelor, din care se
contureaza portretul noului venit: „un barbat barbos”, „mare si gros in antereu-i larg si
cu incaltarile scartaind”.
In acelasi ritual se inscrie hangita Ancuta, care aduce ulcica de vin si „un pui fript
in talger de lut”. Mos Leonte zodierul intuieste alte detalii caracterizatoare pe care
negustorul le confirma: era nascut in zodia Leului si sub stapanirea planetei Soarelui,
fiind menit „sa dobandeasca avere” si sa fie cinstit de „cei mari”. De altfel, lipscanul
Damian Cristisor „nu are intru sine nici viclenie, nici ascunzis”, deoarece „radea cu
obraji plini si bogati de crestin bine hranit” si se arata „blajin si cu prietenie...”. Toata
priceperea lui mos Leonte vine dintr-o profunda credinta in Dumnezeu si din cartea de
zodii de care nu se desparte niciodata: „numai Domnul Dumnezeu si cartea pe care o
am in tasca ma lumineaza intru toate cate le spun”. Jupan Damian venea cu marfa de la
Lipsca si se indrepta spre Iasi, unde avea o „dugheana in ulita mare”, de unde si
semnificatia titlului Negustor lipscan, care inseamna comerciant de marfuri aduse in
Moldova de la Lipsca.

 Perspectiva narativa

28
 Perspectiva narativa este aceea de narator-martor alternand cu cea de personaj-
narator, deoarece Damian Cristisor povesteste la persoana I despre cele vazute in
calatoriile facute prin tari straine, despre propriile fapte si impresii, iar specia
reportajului este definita atat prin traseul marcat de localitatile prin care trecuse, precum
si prin informatii despre unitatea monetara si randuielile din respectivele tari, relatate la
persoana a III-a. In urma cu doi ani, Damian Cristisor se-ncumetase intr-o calatorie la
Liov si, pentru ca negustoria fusese cu folos, se hotarase sa mearga in acest an pana la
Lipsca (actualul oras Leipzig din Germania). Pregatirile pentru drum includ mai multe
etape, ceea ce denota faptul ca negustorul isi organizeaza cu inteligenta si rabdare
marea calatorie. De Sfanta Maria a dus „patru lumanari de ceara curata sfintei
Paraschiva”, la biserica Trei-Sfetite si l-a rugat pe parintele Mardare sa-i citeasca o
slujba ca sa fie aparat de primejdii si de boli. Dupa ce l-a lasat la dugheana pe fratele lui
mai mic, Grigorita, Damian a plecat de la Iasi spre Husi, a trecut Prutul si, impreuna cu
un negustor armean, a cumparat la Tighina „cinci sute de batali” (berbeci), platind cate
o rubla pentru fiecare, moneda nationala a rusilor. Trecand granita in Imperiul Austro-
Ungar, au ajuns la Liov, au pus marfa in tren si in cateva zile erau la Strassbourg, unde
au vandut batalii, „c-un galban bucata”, unor negustori care sa-i duca intr-un targ la
Paris.
Spre mirarea tuturor, negustorul le spune ca mersese cu trenul, deoarece prin
„acele tari, la Neamt si la Frantuz, oamenii umbla acuma cu trenul. Azi is aici si mane
cine stie unde”. Un cioban din Rarau intreaba ce este acela tren, spre satisfactia
naratorului si a celorlalti oaspeti, deoarece, dintre toti cei prezenti, „numai comisul si
capitanul Isac pareau a sti despre ce-i vorba”. Negustorul le descrie masinaria, „un fel
de casute pe roate, si roatele acestor casute se imbuca pe sine de fier. S-asa, pe sinele
acelea de fier, le trage cu usurinta o masina, care fluiera si pufneste de-a mirare; si
umbla singura cu foc”. Nimeni nu crede ca merge fara cai, desi Damian le desluseste ca
masina trage dupa sine mai multe casute in care sunt ori oameni ori marfuri si ca el
incarcase batalii „in acele casute”. Oamenii isi fac cruce, imaginandu-si, in cele din
urma, ca trenul este un fel de caruta „cu foc”. Negustorul le povesteste apoi „si alte
lucruri mai de mirare”. In tara nemteasca sunt case cu cate patru-cinci etaje, un fel de
„case una peste alta”, ca ulitele sunt facute „dintr-o singura bucata de piatra”, pe care se
plimba cucoane cu palarii si boieri cu ceasornic si cu totii beau bere, „un fel de lesie
amara”. Ascultatorii se mira si intreaba daca nemtii n-or fi auzit ca exista vin si sunt si
mai dezamagiti cand afla ca mananca multi cartofi cu carne fiarta de porc ori de vaca.
Mos Leonte isi face cruce si-i deplange pe acei oameni care n-au gustat „pui in tagla”,
nici „miel fript talhareste si tavalit prin mojdei”, „nici sarmale, nici bors, nici crap la
protap”. O alta minunatie este aceea ca in toate targurile si satele sunt scoli si profesori,
toata lumea invata carte, si baieti si fete. Auzind acestea, oaspetii Ancutei inchina cu
veselie pentru asa „randuiala”, care trebuie neaparat sa ramana numai la dansii,
bucurandu-se ca acest obicei nu venise si pe la ei, iar intrebarea ciobanului, „Atunci oile
cine le pazeste”, amplifica buna-dispozitie a ascultatorilor.
Ceea ce l-a impresionat, insa, cu adevarat pe jupanul Damian este faptul ca legea
se aplica la fel pentru toti, „fiind intr-o cumpana mai dreapta decat a noastra” si fara sa
se tina seama de saracia sau bogatia impricinatilor. Negustorul le povesteste cum un
morar s-a judecat „pentr-un petic de mosioara” cu insusi imparatul si, pentru ca pricina
era adevarata, judecatorul i-a dat dreptate morarului, deoarece acolo stapaneste legea,
iar auditoriul iar se mira de asa o minune. Altfel, nemtii sunt „iritici” (eretici - adepti ai
religiei protestante desi „cred tot in Domnul nostru Isus Hristos”. Negustorul nu a patit
29
nimic, nu l-a napastuit nimeni cat timp a umblat „pe drumuri si-n targurile nemtesti,
calatorind mai intai cu „caruta aceea cu foc”, apoi cu sarabande (carute mari, tramcare),
pana cand a ajuns la Suceava, unde a pus marfa in carute. Intrand in tara Moldovei, pe
la Cornu-Luncii, vamesii l-au intrebat daca nu le-a adus „cate-un dar de la iriticii si
ticalosii aceia de nemti”, asa ca negustorul le-a dat cate un baider (fular lung, sal), „ca
sa nu-mi spintece boccelele”; in lunca Moldovei, l-a oprit un calaret „frumos si voinic”,
cerandu-i banii pe care-i avea asupra lui, dar pentru ca nu vanduse marfa si nu avea
deloc bani, i-a dat in dar „un baider de lana ros”, spre multumirea hotului. Oprind carele
sa poposeasca si sa manance oamenii si animalele, vine la el supraveghetorul acelor
locuri si-i cere „indreptarile”, adica actele oficiale care-i permiteau sa faca negot cu
marfa pe care o transporta. Damian avea toate documentele necesare si, in plus, o
scrisoare semnata de aga Temistocle Bucsan, nasul negustorului, in care se spunea ca
nici un „priveghetor, ori vames, ori vornic de sat” nu are voie „a vatama acestui
negutator, ci sa-l lesi a merge cu pace la locul sau. Asa.” Vazand acestea,
supraveghetorul ii cere ceva din marfa adusa de la Lipsca, dar neplacandu-i nimic,
Damian ii ofera al patrulea „baider ros de lana”. Cand va ajunge la Iasi, negustorul
urmeaza sa mai faca „o dare catra sfanta Paraschiva si catra parintele Mardare”, apoi sa
dea ceva si nasului sau, aga Buscan, dupa care se va putea odihni pana cand va trebui sa
se insoare, deoarece „inca sunt holtei”. Ascultatorii sunt puternic impresionati de cele
aflate si se manifesta zgomotos, inchinand ulcelele cu vin in onoarea „cinstitului
negustor”. Atrasa de veselia generala, Ancuta aduce „placinte cu poalele-n brau”, iar
negustorul ii prinde hangitei „o zgardarita de margele” si o saruta pe amandoi obrajii.

 Specificul limbajului artistic

Specificul limbajului artistic al lui Mihail Sadoveanu consta in imbinarea epicului
cu liricul, a povestirii cu geniul sau poetic. Asa cum afirma George Calinescu,
Sadoveanu a creat o limba limpede, armonioasa si pura, in care se impleteste graiul
popular al taranilor cu fraza vechilor cronici, o limba capabila sa redea poezia
sentimentelor omenesti, frumusetile tainice ale naturii, pastrand farmecul atmosferei
acelor vremuri vechi.

Registrul stilistic
Registrul stilistic se defineste printr-o bogatie de mijloace lingvistice. Arhaismele
(razas, jupan, zgardita, iarmaroc), regionalismele, cuvintele si expresiile populare
(sandrama, lesie, giubea, baider, fanar) sunt folosite cu naturalete de catre personajele
povestirii, prin intermediul carora scriitorul creeaza o limba literara admirabila si
accesibila, ramanand fidel declaratiei sale din discursul rostit la Academie, aceea ca
„taranul roman a fost principalul meu erou”.

Figurile de stil
Figurile de stil apar cu moderatie, dand astfel stilului sobrietate. Metafora lipseste
aproape de tot, iar epitetele si comparatiile au rol caracterizator, particularizand trasaturi
ale personajelor. Astfel, Damian Cristisor „se arata vesel si prietinos”, iar Ancuta
gangureste „ca o hulubita”. Prin eufonie, muzicalitatea frazelor, oralitatea exprimarii,
Sadoveanu creeaza trairi tulburatoare in sufletele ascultatorilor. Fiind o specie a genului
epic, o naratiune de mica dimensiune, in care se povesteste, cu subiectivism, o singura

30
intamplare de sine statatoare incadrata intr-o naratiune mai ampla (Hanu Ancutei) si la
care participa personaje putine, palid conturate opera „Cealalta Ancuta” de Mihail
Sadoveanu este o povestire in rama. Referindu-se la volumul Hanu Ancutei, Tudor
Vianu considera ca povestitorii lui Sadoveanu „vin din vremuri memoriale si-si gasesc
bucuria in evocarea lor, traind ceea ce povestesc, transformand acele timpuri intr-un
izvor de nostalgii si de priviri melancolice”.

Moara cu noroc
de Ioan Slavici
-nuvela -

Tema si viziunea despre lume

Nuvela este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune
constituita pe baza unui singur plan narativ, cu o intriga bine structurata, in care
accentul nu este pus pe desfasurarea actiunii, ci pe caracterizarea personajelor, caractere
complexe, deja formate.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi
de Ion Creanga, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu- Ioan Slavici este cunoscut in
literatura romana atat prin romanul „Mara”, cat si prin nuvelistica sa. Una dintre cele
mai importante opere ale sale ramane nuvela „Moara cu noroc”.
Opera se incadreaza in specia literara nuvela, prin caracteristicile acestei specii
literare. O prima trasatura a nuvelei o constituie existenta reperelor de timp si de spatiu
care incadreaza exact actiunea, fiind precise: perioada de inceput a secolului al XIX-lea,
intr-un loc numit Moara cu noroc, din zona satelor ardelenesti.
O a doua trasatura a nuvelei este reprezentata de complexitatea personajelor, care
sunt caractere puternice, deja formate: Ghita, personajul principal, este initial un om
puternic, care stie exact ce vrea, dorind sa plece din sat pentru a oferi o viata mai buna
familiei, iar Lica, personajul antagonist, are o personalitate si o influenta extrem de
puternica si nimeni nu i se poate opune.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema,
relatiile spatiale si temporale, actiunea, relatia dintre incipit si final.
Tema acestei nuvele este dezumanizarea provocata de setea de inavu-tire. Ea este
ilustrata prin modul de actiune a personajului principal care, cinstit initial, devine din ce
in ce mai atras de mirajul banilor si in final ajunge sa se degradeze moral. Dezumanizarea
sa este urmarita in amanunt, Slavici considerand necesar sa prezinte cititorului si urmarile
setei de inavutire. Fiind un moralist convins, scriitorul isi pedepseste personajul care
incalcase normele vietii satului si pe cele morale.
Relatiile spatiale si temporale sunt bine precizate, actiunea avand loc in perioada
de inceput a secolului al XIX-lea, in Ardeal, intr-un loc numit Moara cu noroc. Slavici
evidentiaza semnificatia acestui spatiu, inca de la inceput, prin descrierea drumului pe
care il urmeaza Ghita, la plecarea din sat, pentru a ajuge in locul respectiv. Mai intai,
personajul trebuie sa urce niste dealuri, asa cum o va face si pe scara sociala si pe cea
materiala in nuvela, iar apoi sa coboare intr-o vale, acolo unde se afla si Moara cu noroc,
la fel cum va cobori si el pe cea mai joasa treapta a degradarii morale. Locul este pustiu,
pentru ca lasa in urma satele, adica orice urma de civilizatie si se dovedeste a fi un spatiu
malefic, al raului, generat de patima pentru bani a personajului principal.

31
 Actiunea operei este reprezentata de o perioada din viata lui Ghita, initial cizmar
sarac, intr-un sat in care nu are nicio prespectiva de a-si schimba in bine viata. El ia in
arenda Moara cu noroc, un loc aflat la o raspantie de drumuri, intr-o vale pustie, unde se
muta impreuna cu intreaga familie. O perioada, lucrurile merg foarte bine, el fiind
apreciat de toti calatorii ce treceau pe acolo, ca un carciumar destoinic. Ulterior insa,
odata cu sosirea lui Lica Samadaul, viata lui Ghita se schimba. Lica are nevoie de un om
de incredere la carciuma, dar Ghita nu accepta sa devina sluga lui. Lica insa intelege ca
slabiciunea acestui om puternic fizic si moral o constituie banii si profita pentru a-l
ademeni sa ramana la Moara cu noroc. Treptat, Ghita se degradeaza, ajungand sa depuna
pentru Lica, marturie falsa la tribunal. Abia cand constata ca isi pune in primejdie familia
si ca nu mai poate trai linistit, se hotaraste sa il dea pe Lica pe mana jandarmului Pintea,
care il urmarea de multa vreme pe acesta. O trimite pe soacra sa si pe copii la rude, de
Paste si ramane cu Ana, cu Lica si oamenii lui la carciuma. La un moment dat, din
dorinta de a-l prinde cu Pintea pe Lica, o lasa pe Ana singura cu acesta, fara sa o
avertizeze. Ana, convinsa ca Ghita de mult nu o mai iubeste, pentru ca se departase de ea,
il accepta pe Lica. Ghita se intoarce la moara, intelegand ce gresala a facut, o omoara cu
un cutit, cautand pretexte pentru propria vinovatie. Lica se intoarce si el la han,
observand ca isi uitase acolo braul cu banii de care nu se despartea niciodata. Ordona ca
Ghita sa fie impuscat de Raut, unul dintre oamenii sai si apoi cere sa fie incendiat hanul
si fuge. Jandarmul Pintea il urmareste, iar Lica, pentru a nu fi prins, se sinucide, izbindu-
se cu capul de trunchiul unui stejar batran. A doua zi, se intorc de la rude mama Anei si
copiii, care nu vor afla niciodata adevarul despre tragedia care a avut loc.
In aceasta nuvela, exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este
reprezentat de dialogul dintre Ghita si soacra sa, cu privire la dorinta acestuia de a pleca
din sat si a avea un trai mai bun. Incipitul contine un avertisment, prin intermediul caruia
se subliniaza intelepciunea oamenilor din popor: „nu bogatia, ci linistea colibei te face
fericit”. Finalul include tot vorbele batranei, care sugereaza ca ea ii avertizase pe fiica si
ginerele sau sa nu plece din sat si ca acum ei pierisera: „Simteam eu ca n-are sa iasa
bine.”
Statutul social al personajului principal este initial cel de cizmar sarac, ulterior,
dupa ce ia in arenda Moara cu noroc, acela de circiumar.
Statutul psihologic subliniaza un caracter puternic la inceput, cand il infrunta pe
Lica Samadaul, dar slab ulterior, dupa ce Ghita se dezumanizeaza din cauza banilor.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, Ghita este
initial un om cinstit, gospodar, harnic, muncitor, un tata si un sot exemplar, care face
totul pentru familia sa. Odata cu venirea lui Lica la Moara cu noroc, Ghita se schimba
fundamental, indepartandu-se de familie si ascunzand Anei adevarul.
Trasatura dominanta de caracter este patima pentru bani, care ii va distruge
familia si ii va scurta destinul. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o
constituie prima intalnire cu Lica. Desi Ghita intelege cat de periculos este acesta, cum
manipuleaza oamenii, fiind ca un stapan al locurilor, nu poate pleca de la moara, pentru a
se intoarce in satul sau, pentru ca este ispitit de bogatia pe care ar putea-o castiga in scurt
timp.
O alta scena semnificativa este infruntarea cu Lica Samadaul, cand acesta ii cere
carciumarului cheile de la sertarul cu bani si isi ia de acolo o suma mare, motivand ca
altfel isi va face „rand de alt om la Moara cu noroc.” Din nou Ghita accepta umilinta,
doar pentru ca voia bani multi, cat mai multi si era dispus sa faca orice pentru acest lucru.

32
 In relatie cu Ana, personajul principal se dovedeste a fi la inceput un sot
exemplar, care isi manifesta cu orice prilej iubirea pentru sotia sa, mai tanara, lipsita de
experienta vietii, pe care o ocroteste ca pe un copil. Treptat, se indeparteaza de ea, pe de-
o parte pentru ca nu doreste sa ii marturiseasca adevarul si sa fie nevoit sa plece de la
Moara cu noroc, pe de alta parte, pentru a o proteja. In finalul operei, Ghita practic isi
arunca sotia in bratele lui Lica, fiind convins ca astfel il va prinde, dar nu-i explica
acesteia nimic din ceea ce se intampla, fiind nevoit mai tarziu sa o ucida.
In relatie cu Lica, Ghita dovedeste initial o tarie de caracter extra-ordinara, pentru
ca nu se lasa umilit si ii dovedeste acestuia ca este un om pu-ternic. Ulterior insa, dupa ce
Samadaul afla care este punctul vulnerabil al car-ciumarului, Ghita decade moral,
acceptand compromis dupa compromis, nu-mai de dragul de mai putea ramane la Moara
cu noroc, pentru a face bani.
In opinia mea, viziunea despre lume a scriitorului in aceasta nuvela este magistral
subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Inca din incipit este scoasa
in evidenta mentalitatea autorului, care se suprapune peste cea a colectivitatii: „Omul sa
fie multumit cu saracia sa, caci daca-i vorba, nu bogatia, ci linistea colibei te face fericit”.
Explica apoi, pe parcursul nuvelei, care sunt consecintele neascultarii vorbelor celor
batrani si intelepti, iar in final, isi pedepseste exemplar personajele, in concordanta cu
greselile lor. Atat Ghita, cat si Ana au incalcat normele morale ale societatii din care
faceau parte, asadar trebuie sa isi asume consecintele faptelor lor. Viziunea lui Slavici
despre lume este subliniata si in final, prin intermediul vocii batranei: „Simteam eu ca n-
are sa iasa bine, dar asa le-a fost dat.” Astfel, se accentueaza conceptia ca omul sta sub
semnul destinului implacabil, al fatalitatii, ca o forta supranaturala decide dinainte ceea
ce i se va intampla.
Nuvela „Moara cu noroc” ramane una dintre cele mai reprezentative opere ale lui
Ioan Slavici si ale literaturii secolului al XIX-lea. Din ea transpare spiritul moralizator al
scriitorului, care ii marcheaza toate nuvelele: in viata, omul trebuie sa aiba simtul
masurii, echilibru si stapanire de sine.
Padurea spanzuratilor
de Liviu Rebreanu
roman realist de analiza psihologica

Romanele realiste fac obiectul a ceea ce am putea numi un contract implicit cu

cititorul: ceea ce se spune este adevarat și, totuși, este o opera ficționala și totul e
inventat. Iata un aspect care poate sa para paradoxal, dar care cuprinde esența
romanului realist: ceea ce citesc s-ar fi putut intampla. Acest lucru permite o
identificare foarte puternica a lectorului cu personajul principal, pentru puținii care iși
regasesc propriile emoții. din acest considerent romanul realist este foarte precis in ceea
ce privește termenii, contextul istoric și social, descrierile și portretele care servesc
chiar la inserția istoricului prin metafora.
Romanul psihologic obiectiv/de analiza are drept obiect investigarea detaliata a
vietii interioare, observarea psihologica, iar drept subiect are cazurile de constiinta. Este
scris la persoana a III-a (perspectiva narativa obiectiva), pentru ca pune accent pe
descrierea starilor sufletesti, a problemelor de constiinta sau chiar patrunderea in zonele
obscure ale inconstientului.
Romanul Padurea spanzuratilor este si o drama de constiinta a omului pus fata
in fata cu o istorie necrutatoare. Pe fundalul evenimentelor tragice din Primul Razboi
33
Mondial, tanarul Apostol Bologa – roman din Transilvania integrata pe atunci in
Imperiul Austro-Ungar, traieste o experienta cu implicatii existentiale; in limitele ei
notiunile: viata, moarte, iubire, datorie, Dumnezeu, suferinta si izbavire isi schimba
continutul.

Rebreanu isi realizeaza eroul prezentandu-i viata la nivelul a doua timpuri:

- trecutul infatisat prin retrospectiva asupra copilariei si adolescentei personajului
- prezentul cuprinzand partea ultima a vietii, aceea in care – mustrat launtric de partea
de vina pe care o avea in condamnarea lui Svoboda – Bologa se indreapta si el spre
spanzuratoare.

  „Padurea spanzuratilor este construita in intregime pe schema unei obsesii, dirijand

destinul eroului din adancimile subconstientului” (Tudor Vianu).

Geneza romanului
„Padurea spanzuratilor s-a nascut dintr-o fotografie pe care mi-a aratat-o un
prieten, la sfarsitul anului 1918. Fotografia reprezenta o padure plina de Cehi spanzurati
in dosul frontului austriac dinspre Italia. Fotografia m-a impresionat puternic si m-a
urmarit multa vreme. Auzisem ca executii similare au suferit si multi romani. Mi se
povestise ca chiar la Bistrita, deci in tara mea, au fost spanzurati mai multi preoti si
tarani romani bucovineni.
Aveam o nuvela proaspata, Catastrofa, al carui erou, roman si ofiter in armata
austriaca, e adus de imprejurari sa lupte contra armatelor romanesti. Sub impresia
fotografiei cu cehii spanzurati, m-am hotarat sa reiau pe eroul meu
din Catastrofa pentru un roman, care sa se cheme Padurea spanzuratilor. Cateva luni
mai tarziu, am aflat ca un frate al meu, despre care familia mea credea ca ar fi prizonier
undeva prin Rusia, ca acel frate al meu, student devenit ofiter artilerist in armata
austriaca, adus sa lupte pe frontul romanesc impotriva romanilor, a incercat sa treaca la
romani; a fost insa prins, condamnat si executat prin streang, inca din Mai 1917. Nu se
stia nici localitatea unde a fost executat, necum imprejurarile sau oarecari amanunte.Am
inceput sa scriu romanul de vreo patru ori, cate treizeci pana la cincizeci de pagini.
Simteam insa ca n-am gasit nici ritmul, nici atmosfera. In schimb, in vreme ce scriam,
in linistea apasata, am inceput sa percep niste batai usoare in fereastra mea, delicate ca
ale unor degete imateriale. Deschideam, cercetam intunerecul. Nu era nimeni si
nimic… Cand insa bataile acestea misterioase s-au repetat nopti de-a randul, insistent –
fiindca sunt, repet, credincios si superstitios – mi-am zis ca nu poate fi decat sufletul
fratelui meu, care cere ingrijirea crestineasca ce nu i-a fost de sigur acordata.
  Si atunci am pornit sa caut si sa gasesc negresit, orice ar fi, mormantul fratelui
spanzurat. Si, dupa multe cercetari si destule peripetii, l-am descoperit in sfarsit la
Ghimes, intr-o livada, la marginea fostei frontiere. L-am desgropat apoi si osemintele
le-am mutat dincoace de paraul care fusese granita, pe pamantul vechi romanesc, asa
cum ceruse el in ultimele momente si cum nu i se admisese.
  Si de atunci am putut scrie linistit la Padurea spanzuratilor. Au incetat bataile
misterioase in geam, am gasit un inceput care m-a multumit si o semnificatie pentru
eroul romanului… Fara tragedia fratelui meu, Padurea spanzuratilor sau n-ar fi iesit
deloc, sau ar fi avut o infatisare anemica, livreasca, precum au toate cartile ticluite din
cap, la birou, lipsite de seva vie si invioratoare pe care numai experienta vietii o
zamisleste in sufletul creatorului…”                   (Liviu Rebreanu, Marturisiri, 1932)
34
Tema romanului
   Tema romanului o constituie evocarea realista si obiectiva a Primului Razboi
Mondial, in care accentul cade pe conditia tragica a intelectualului ardelean care
este silit sa lupte sub steag strain impotriva propriului neam; Padurea
spanzuratilor este „monografia incertitudinii chinuitoare" (G. Calinescu).
Rebreanu este in acest roman „un analist al starilor de constiinta, al invalmaselilor
de ganduri, al obsesiilor tiranice". (Tudor Vianu)

Subiectul romanului
   Apostol Bologa, locotenent roman in armata austro-ungara in timpul Primului
Razboi Mondial, face parte din Curtea Martiala care-l condamna la moarte prin
spanzurare pe ofiterul ceh Svoboda pentru ca incercase sa dezerteze la rusi. Caracterizat
ca un om al datoriei, care se implica pana si in "bunul mers" al executiei, Bologa este
prezentat retrospectiv, luminandu-i-se astfel resorturile sufletesti care au condus, in
final, la propria-i moarte.
  Fiu al unui avocat roman, luptator pentru cauza nationala, din orasul
transilvanean Parva, Apostol Bologa este educat de un tata sobru si o mama religioasa,
aceasta din urma avand o influenta considerabila: copilul isi gaseste un suport sufletesc
in credinta in Dumnezeu. Cand - liceean fiind - isi pierde tatal, credinta i se prabuseste
"ca o cladire veche cu temelii ca radacinile stejarului". Mai tarziu, ca student la
filosofie, isi cauta un reazem in ideea datoriei. 
  Cand izbucneste razboiul, se inroleaza ca voluntar pentru a-i face pe plac
logodnicei sale Marta; lupta pe diferite fronturi, dar atunci cand este mutat pe frontul
romanesc, intreaga fiinta i se revolta, constiinta apartenentei etnice i se trezeste si
hotararea de a dezerta este pusa in aplicare. Prins de o patrula, este judecat si executat.
Pe un plan mai profund, drama lui Bologa este o parabola despre eroare, pedeapsa si
izbavire, intre cele trei repere existentiale fiind lungul drum al framantarilor si al
suferintelor; eroarea omului (determinata, de fapt, de marea eroare a destinului istoric)
izvoraste din convingerea ca personalitatea umana nu se poate realiza plenar decat in
cadrul respectarii datoriei; in aceeasi clipa, incepe insa si pedeapsa care se manifesta
sub forma remuscarilor si a nevoii de izbavire, a contradictiei dintre dragostea de viata
si moartea vazuta ca mijloc de instaurare a adevarului absolut. Prin moarte, Bologa
inceteaza de a mai fi o identitate, el devine Omul care dobandeste Adevarul cu pretul a
ceea ce avea mai bun.
Conflictul interior al protagonistului
Unul dintre cele mai convingatoare puncte de vedere asupra romanului Padurea
spanzuratilor il ofera Nicolae Manolescu intr-o carte devenita lucrare de referinta
pentru romanul romanesc. Criticul considera ca adevaratul conflict al romanului este
acela dintre „nevoia de optiune personala si neputinta de a rezista unor imperative
exterioare constiintei". Personajul este „incapabil a discerne intre propriile dorinte si
dorintele straine. Crizele lui se datoreaza descoperirii acestei confuzii". In crizele sale,
Apostol Bologa are de fiecare data „revelatia unui fals profund care i-a fundat existenta:
se arunca atunci intr-o alta solutie de viata care i se pare momentan adevarata, dar care
se dovedeste ulterior la fel de falsa". Este adevarat ca exista trei imperative care strivesc
in Apostol Bologa libertatea de optiune (datoria fata de stat, ideea nationala si credinta),
in fond, cum criticul insusi subliniaza, „un trio represiv". In aceasta situatie, drama lui
Apostol Bologa consta in faptul ca, dupa ce cauta un acord cu „aceste instante
35
supraindividuale, descopera ca a fost manipulat" (Arca lui Noe. Eseu despre romanul
romanesc). In aceasta situatie, personajul cauta, mai putin declarat, solutia unei
eliberari, un liman de statornicie care se va dobandi in ultima instanta prin contopirea sa
cu intregul, odata cu inlaturarea limitelor diferentiatoare (orgoliul individualitatii ori
numele).

Constructia personajului principal

   Prin romanul  Padurea spanzuratilor se face un pas remarcabil in directia
modernizarii romanului psihologic. Drama lui Apostol Bologa este declansata de criza
psihologica, personajul apare ca subiect traitor si observator al propriilor stari de
constiinta si subconstiinta obsesiva. Monologul interior al eroului si autoanaliza("«Am
pierdut pe Dumnezeu», ii fulgera prin minte"), cuvintele personajului ce se constituie in
marturisiri ale propriilor conceptii("Lege, datorie, juramant ...sunt valabile numai pana
in clipa cand iti impun o crima fata de constiinta ta, nici o datorie din lume n-are dreptul
sa calce in picioare sufletul omului"), caracterizarea facuta direct de catre
narator("Apostol Bologa se facu rosu de luare-aminte si privirea i se lipise pe fata
condamnatului. isi auzea bataile inimii ca niste ciocane."), introspectiainvalmaselilor de
ganduri si obsesii ce nasc situatii dramatice, prin repetarea unor cuvinte cu valoare de
simbol(datoria, lumina din privirea condamnatului, legea, iubirea),
precum si armonizarea naturii mohorate, reci, sumbre cu zbuciumul dramatic din
constiinta personajului.
Indirect, prin retrospectie si flash-back sunt relevate elemente biografice, care
motiveaza evolutia personajului. Apostol Bologa este fiul aprigului avocat Iosif Bologa,
ce fusese doi ani intemnitat - ca semnatar al Memorandumului - si al Mariei, care avea
pentru copilul ei "o dragoste idolatra" si al carui suflet era "plin de credinta in
Dumnezeu". Venit din inchisoare, tatal vrea sa faca din fiul lui "un om si un caracter" si
il povatuieste ca, pentru a dobandi stima oamenilor, dar mai ales pe a lui insusi, trebuie
sa stabileasca un echilibru intre constiinta sa si lumea din afara, avand grija ca sufletul
sa fie tot una cu gandul, gandul cu vorba si vorba cu fapta, iar "ca barbat sa-ti faci
datoria si sa nu uiti niciodata ca esti roman!" Avand aceasta structura educationala,
copilul evolueaza cu o baza de principii ce pareau solide,primuldezechilibru
interior producandu-se la moartea tatalui sau, cand are sentimentul ca "Am pierdut pe
Dumnezeu". Bologa se inroleaza in armata austro-ungara dintr-un orgoliu juvenil,
avand opinia ca "numai razboiul e adevaratul generator de energii", fiind singura
modalitate de selectie a valorilor umane: "razboiul este [...] cel mai eficace element de
selectiune. Numai in fata mortii pricepe omul pretul vietii si numai primejdia ii oteleste
sufletul".
Statul, datoria si razboiul, repetate obsesiv, sunt cuvinte cu valoare de simbol pentru
conceptia eroului si principalele lui coordonate de constiinta. Prima zguduire a
conceptiilor sale despre viata, ce pareau atat de solide, are loc atunci cand este surprins
de privirea dispretuitoare de moarte a condamnatului ceh si el nu intelege lumina din
ochii acestuia.
Ca student la Facultatea de Filozofie, isi formase cateva principii asupra vietii,
eticii, considerand ca "omul singur nu e cu nimic mai mult decat un vierme" si ca numai
"colectivitatea organizata devine o forta constructiva". in contactul direct cu lumea
eterogena a frontului -cehi, rusi, polonezi, unguri, romani, nemti- toate aceste principii
se rastoarna total, devenind convins de valoarea unica a omului in univers: "nimic nu e
mai presus de om" sau "omul este centrul universului [...], omul e Dumnezeu!"
36
   Conceptiile despre viata - "Constiinta sa-ti dicteze datoria, nu legile"- precum
si despre datoria fata de stat - "Eu nu afirm ca statul nostru e bun! [...], dar cata vreme
exista, trebuie sa ne facem datoria..."-se vor schimba fundamental. Dupa ce fusese ranit,
intr-un dialogpurtat cu Varga in tren, Bologa sustine ideea ca legea si datoriasunt
valabile "numai pana in clipa cand iti impun o crima fata de constiinta ta" si ca nici o
datorie nu are dreptul "sa calce in picioare sufletul omului".
Vestea ca divizia lor se muta pe frontul din Ardeal si ca va fi nevoit sa lupte
impotriva romanilor duce la prabusirea definitiva a constiintei personajului, mai ales
ca incercarea de a obtine mutarea pe alt front este respinsa cu fermitate de generalul
Karg, chiar daca doborarea reflectorului rusesc fusese un merit militar deosebit. Devine
periculos de sincer pentru un ofiter al statului Austro-Ungar si-i destainuieste
generalului Karg ca in sufletul sau "s-a prabusit o lume", exprimandu-si nadejdea ca
omul ar trebui sa-si stapaneasca pornirile, astfel ca "sa nu faca niciodata inima ce nu
vrea creierul si mai cu seama creierul sa nu faca ce sfasie inima!"
Plecat acasa in convalescenta, Apostol rupe logodna cu Marta si, intors pe front,
sta in gazda la groparul Vidor si se indragosteste puternic de fata acestuia, Ilona, cu care
se si logodeste. Bologa dezerteaza intr-o noapte, trecand linia frontului chiar prin
sectorul ungurului Varga, care-l suspecta demult si care are acum prilejul sa-l aresteze,
gasind asupra lui si "harta cu pozitiile frontului". Refuza cu incapatanare sa fie aparat
de Klapka, simtindu-si sufletul inundat de iubire, deoarece numai "prin iubire cunosti
pe Dumnezeu si te inalti pana la ceruri...". Moartea nu-l infricoseaza, ba se intreaba
chiar "daca dincolo de moarte nu e adevarata viata?" intreaga sa fiinta e cuprinsa de
iubirea totala, fata de oameni si de Dumnezeu, caci "cu iubirea in suflet poti trece
pragul mortii" si cine are fericirea sa o simta "traieste in eternitate...".
Apostol Bologa moare ca un erou al neamului sau, din dragoste pentru tara sa,
pentru libertate si adevar, pentru triumful valorilor morale ale omenirii, in timp ce ii
rasuna in ureche glasul preotului: "Primeste, Doamne, sufletul robului tau Apostol...
Apostol... Apostol...".
Eugen Lovinescu apreciaza ca romanul Padurea spanzuratilor este o proza psihologica
"in sensul analizei evolutive a unui singur caz de constiinta, un studiu metodic,
alimentat de fapte precise si de coincidente, impins dincolo de tesatura logica, in
adancurile inconstientului".

Constructia romanului
    Structural, romanul este alcatuit din patru carti, fiecare avand cate 11 capitole,
cu exceptia ultimei, care are doar 8 capitole, fapt ce a fost interpretat de critica literara
prin aceea ca viata tanarului Bologa s-a sfarsit prea curand si intr-un mod nefiresc.
Romanul are doua planuri distincte, care evolueaza paralel, dar se interconditioneaza,
unul al tragediei razboiului, altul al dramei psihologice a personajului principal.
Ca si in romanul "Ion", constructia este circulara si simetrica, romanul "Padurea
spanzuratilor" incepe si se termina cu imaginea spanzuratorii si cu privirea luminoasa,
incarcata de iubire a condamnatului. Compozitional, romanul ilustreaza
cateva simboluri sugestive pentru ideatica romanului, care se constituie in adevarate
obsesii cu rol de accente psihologicepe parcursul intregului roman:imaginea
spanzuratorii(de 20 de ori), cuvantul "datorie " (de 9 ori), iar lumina din ochii
condamnatului devine laitmotiv. Atmosfera dezolanta a peisajului de toamna
mohorata, cu cer rece, in care campia este neagra, arborii sunt desfrunziti, iar ploaia,
vantul, intunericul, cimitirul, precum si sarma ghimpata constituie manifestari ale
37
naturii aflate in concordanta cu starile sufletesti ale personajelor (elemente ale
naturalismului).

Perspectiva narativa
   Perspectiva narativa este cea „heterodiegetica”, naratiunea fiind realizata la
persoana a III-a cu „autor extradiegetic”,naratorul necorespunzand de fapt personajului
implicat. Dupa studiile de teorie critica tiparul narativ este deci cel auctorial cu
focalizare interna – fixa, naratorul stiind atat cat personajul central. Dar procedeul
rebrenian consta in „a nara ceea ce personajele insesi vad si simt” iar perceperea lumii
romanesti este nuantata din perspectiva unuia dintre actori. Ceea ce duce la concluzia ca
incercand sa concilieze vocea auctoriala cu cea actoriala, naratorul a obtinut un tipar
narativ hibrid, cel actorial extern indirect. Noua tehnica consta intr-o anumita
interiorizare a viziunii, impreseia de obiectiv tine de felul cum orizonturile subiective
ale personajelor se intersecteaza, producand viziunea fara ajutorul autorului. E un alt tip
de obiectivitate obtinut prin inlocuirea cu ceea ce personajele insesi pot vedea si
intelege in limitele campului lor de observatie.

O scrisoare pierduta
De Ion Luca Caragiale
- comedie

Particularitatile de constructie a personajului

Comedia este specia genului dramatic, in versuri sau in proza, ce se
particularizeaza prin folosirea categoriei estetice a comicului, categorie bazata pe
contrastul dintre esenta si aparenta (dintre ceea ce sunt personajele in realitate si ceea ce
vor sa para), fapt care starneste risul.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea, alaturi de
Ioan Slavici, Ion Creanga si Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale este cunoscut in
literatura romana atat prin proza, reprezentata de schite, momente si nuvele, cat si prin
opera dramatica, incluzand comediile „O scrisoare pierduta”, „Conu Leonida fata cu
reactiunea”, „O noapte frutunoasa”, „D’ale carnavalului” si drama „Napasta”.
In opinia mea, tema comediei “O scrisoare pierduta” este cea sociala, cu
implicatii politice. Pot spune ca tema acestui text dramatic se reflecta in constructia si
in atitudinea personajului Zoe, autorul utilizand cu finete tipurile de comic, pentru a
sublinia aceste aspecte. Referitor la comicul de nume, apelativul „coana” si diminutivul
„Joitica” evidentiaza atitudinea duplicitara a Zoei: lui Pristanda ii permite sa i se adreseze
astfel, in schimb, pentru cei din jur ea pare o persoana onorabila. Se observa ca in cazul
ei, autorul nu foloseste comicul de limbaj. Ea este caracterizata prin comicul de
caracter, fiind incadrata ca tip uman in tipul adulterinei, al femeii voluntare, al cochetei.
Comicul de situatie este obtinut, in cazul acestui personaj, prin pierderea si regasirea
succesiva a scrisorii, prin discutiile dintre Zoe si Tipatescu avand ca subiect pierderea
scrisorii.
Statutul social al lui Zoe este subliniat in indicatiile scenice de la inceputul piesei:
„Zoe, sotia celui de mai sus”, parand ca autorul nu acorda o importanta prea mare acestui
personaj, ales sa fie ultimul in aceasta lista. Dar, tocmai acest statut ii creeaza un zbucium
permanent pe parcursul desfasurarii actiunii. Criticul literar Serban Cioculescu este de
38
parere ca, in aceasta piesa, numai Zoe traieste cu adevarat o drama. Compromiterea
publica, pentru o femeie din secolul al XIX-lea, care a ajuns la o pozitie sociala si
materiala remarcabila, prin casatoria cu un barbat „zaharisit” si care are un amant in plina
ascensiune, ar fi insemnat distrugerea ei definitiva.
Statutul psihologic subliniaza o femeie cu un caracter extrem de puternic, hotarata
sa zdrobeasca pe oricine s-ar impotrivi planurilor ei. Ea manipuleaza toate personajele
masculine, in incercarea de a obtine ceea ce isi doreste, anume linistea sufleteasca pe care
o avea inainte sa piarda scrisoarea.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele acesteia. Este o femeie
voluntara, care intotdeauna stie ce vrea si care nu se lasa invinsa de niciun obstacol ivit in
cale. Desi apare ultima, in lista de personaje, pentru a sublinia rolul neinsemnat pe care il
aveau femeile in viata politica, in vremea respectiva, ea dovedeste contrariul: are un rol
determinant, manipuland dupa propria dorinta, pe toti barbatii implicati in jocurile
politice din piesa. Face orice pentru a-si atinge scopul: se lamenteaza, porunceste,
lacrimeaza teatral sau da ordine, totul pentru a obtine scrisoarea pierduta si, odata cu ea,
onoarea.
Trasatura sa dominanta de caracter este luciditatea. Prima ei replica din piesa
este „Sunt nenorocita, Fanica”, iar pana la finalul operei este infatisata intr-o permanenta
stare de surescitare, de disperare. Cu toate acestea, Zoe este mereu lucida. O prima
scena semnificativa care pune in evidenta aceasta trasatura este cea a discutiei cu
Tipatescu, in care se incearca gasirea unei solutii care sa-i scape din situatia
compromitatoare in care se afla. Zoe numeste principiile lui Tipatescu „nimicuri
politice”, detasandu-se perfect de emotii si cautand lucid cea mai buna cale de a pastra in
continuare tot ceea ce a dobandit prin casatoria cu Trahanache, fara a se compromite in
fata societatii. O alta scena semnificativa este cea cea in care il trimite pe Pristanda sa
mearga la Catavencu si „sa-i cumpere scrisoarea cu orice pret”, acest lucru demonstrand
o perfecta adaptare la situatie, spre deosebire de impulsivul Tipatescu, hotarat sa il tina in
continuare arestat pe oponentul sau politic.
Patru elemente de structura si compozitie ale textului dramatic ales,
semnificative pentru tipologia personajului sunt: actiunea, conflictul, relatiile
temporale si spatiale, finalul.
Actiunea este simpla. Zoe nu este prezenta in expozitiune, ci este inclusa in scena
care subliniaza intriga. Tipatescu, prefectul judetului, trimite o scrisoare de dragoste
amantei sale, Zoe, sotia bunului sau prieten, Zaharia Trahanache. Catavencu detine
aceasta scrisoare, pe care o foloseste ca arma de santaj politic. Evenimentele se precipita
si se succed intr-un ritm alert. Trahanache vede in scrisoarea aflata la Catavencu doar un
fals josnic, Tipatescu ordona lui Pristanda sa il aresteze pe Catavencu, pentru a recupera
scrisoarea, dar Zoe ii cere politistului sa il elibereze imediat, pentru a negocia cu el
conditiile redobandirii documentului. Deznodamantul este fericit, ca in orice comedie,
Zoe dobandind scrisoarea, pe care i-o inapoiaza cetateanul turmentat.
Un element esential in constructia subiectului dramatic este conflictul, ce consta in
confruntarea dintre doua sau mai multe personaje cu idei, opinii diferite. In piesa „O
scrisoare pierduta” exista un numar semnificativ de conflicte, unul dintre acestea, este cel
dintre Zoe si Catavencu. La fel de important, dar de intensitate mai mare este cel dintre
Zoe si Tipatescu, Zoe fiind hotarata sa lupte chiar impotriva amantului ei, pentru
redobandirea linistii sufletesti.

39
 Relatiile temporale si spatiale nu fixeaza actiunea cu precizie. Aceasta se
desfasoara „in capitala unui judet de munte, in zilele noastre”, dupa cum precizeaza
autorul. Toate evenimentele care compun actiunea se deruleaza pe parcursul a trei zile, la
finalul campaniei electorale si in perioada desfasurarii alegerilor. Actiunile personajelor
sunt puse in evidenta prin fixarea ca reper spatial a locuintei lui Stefan Tipatescu,
amantul Zoei. Discutiile dintre cei doi, hotararea Zoei de a il elibera pe Catavencu,
discutia cu acesta, discutia acesteia cu Dandanache, toate au loc in casa prefectului, acolo
unde Zoe este ca la ea acasa. Si confuzia pe care o face Dandanache, privind identitatea
lui Tipatescu si a lui Trahanache: „(Aratand spre Tipatescu) Dumneaei...sotia dumitale.”,
subliniaza tot aceasta idee.
Finalul subliniaza din nou importanta personajului feminin in structura textului. In
legatura cu finalul piesei, critica literara remarca: „Veselia tuturor personajelor din final
este semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul
existentei lor, singura reactie finala la aceasta absenta a lor este veselia inconstienta.”
(Ion Constantinescu). Finalul o aduce din nou pe Zoe in prim-plan: dupa ce cetateanul
turmentat ii restituise scrisoarea, Catavencu trebuie sa se supuna dorintelor Zoei,
nemaiavand documentul cu care sa o santajeze. Ea este cea care il va ierta, cu
generozitate, dar il va obliga sa organizeze petrecerea de dupa alegerile pe care acesta le
pierduse catastrofal. Catavencu o numeste „un inger”, iar cetateanul turmentat „o dama
buna”.
Referitor la constructia personajelor lui Caragiale, critica literara subliniaza:
„Veselia inepta a personajelor din finalul tuturor celor patru piese comice este semnul
exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor,
singura reactie finala la aceasta absenta a lor este veselia inconstienta.
Tema si viziunea despre lume
Comedia este specia genului dramatic, in versuri sau in proza, ce se
particularizeaza prin folosirea categoriei estetice a comicului, categorie bazata pe
contrastul dintre esenta si aparenta (dintre ceea ce sunt personajele in realitate si ceea ce
vor sa para), fapt care starneste risul.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea, alaturi de
Ioan Slavici, Ion Creanga si Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale este cunoscut in
literatura romana atat prin proza, reprezentata de schite, momente si nuvele, cat si prin
opera dramatica, incluzand comediile „O scrisoare pierduta”, „Conu Leonida fata cu
reactiunea”, „O noapte frutunoasa”, „D’ale carnavalului” si drama „Napasta”.
„O scrisoare pierduta” se incadreaza in specia literara comedie, avand toate
caracteristicile acestei specii literare. O prima trasatura o constituie prezenta tipurilor
de comic: de nume, de limbaj, de caracter, de situatie, de moravuri.
Comicul de nume deriva din numele alese de catre autor, care fac trimitere la
caracterul personajului, starnind rasul cititorului sau al spectatorului. Numele lui
Pristanda provine din substantivul „pristanda”- joc moldovenesc ce consta in a bate pasul
pe loc; prenumele „Zaharia” provine din verbul „a se zaharisi”, adica „a imbatrani”, iar
numele „Trahanache” deriva din substantivul „trahana”-coca moale usor de modelat.
Numele lui Catavencu deriva atat din substantivul „cata”-femeie rea, barfitoare, cat si din
substantivul „cataveica”-haina cu doua fete. Apelativele „coana” si „conu” evidentiaza
atitudinea duplicitara a lui Tipatescu si a Zoei: lui Pristanda ii permit sa li se adreseze
astfel, in schimb, pentru cei din jur ei par niste persoane onorabile. Prenumele „Agamita”
este ales in contrast cu „Agamemnon”, numele eorului grec, pentru a sublinia diferentele
40
majore dintre cei ce le poarta, iar „Dandanache” provine de la „dandana”, incuractura,
boacana, insotit de sufixul „ache”, sugerand imbatranirea.
Comicul de limbaj este pus in evidenta prin ticuri verbale: „ai putintica rabdare”,
„Stimabile, onorabile”, „Curat ca un caine”, „Curat murdar”, prin confuzii paronimice:
„renumeratie”, prin necunoasterea sensului unor termeni: „capitalisti”, „falitii nostri”,
prin cacofonii: „Va sa zica ca nu le are”, nonsensuri: „Sa se revizuiasca primesc, dar sa
nu se schimbe nimica, sa nu se revizuiasca primesc, dar sa se schimbe pe ici pe colo, prin
punctele esentiale”, ”Iubesc tradarea, dar ii urasc pe tradatori”, pronuntarea incorecta a
unor cuvinte: „bampir”, „famelie”, „printi-puri”, truisme (adevaruri evidente): „o
societate care nu merge inainte, sta pe loc”, „o societate fara printipuri, va sa zica ca nu le
are”.
Comicul de caracter deriva din incadrarea personajelor in anumite tipuri umane,
prin scoaterea in evidenta a trasaturilor dominante de caracter: Zoe-tipul adulterinei, al
femeii voluntare, al cochetei, Trahanache-tipul incornoratului, Tipatescu-tipul junelui-
prim, al amorezului, al cuceritorului, Catavencu- tipul demagogului, Farfuridi si
Branzovenescu-tipul prostului fudul, cetatenul turmentat-tipul alegatorului nehotarat,
Dandanache-tipul canaliei, Pristanda-tipul slugarnicului.
Comicul de situatie este obtinut prin pierderea si regasirea succesiva a scrisorii,
prin arestarea abuziva a lui Catavencu, prin discutiile dintre Zoe si Tipatescu avand ca
subiect pierderea scrisorii, prin discutiile dintre prefect si Trahanache, avand acelasi
subiect, prin scena numararii steagurilor, cea a numararii voturilor, prin rasturnarile
bruste de situatie si introducerea elementului-surpriza Agamemnon Dandanache.
Comicul de moravuri vizeaza satirizarea moravurilor epocii respective: triunghiul
conjugal, adulterul (Trahanache-Zoe-Tipatescu), santajul politic (ame-nintarea cu
publicarea scrisorii daca nu sunt votati in alegeri: Catavencu si Dan-danache), abuzul de
putere (Tipatescu), furtul din avutul statului si slugarnicia (Pris-tanda), demagogia
politica (Catavencu, Farfuridi), falsificarea alegerilor.
O a doua trasatura a comediei o reprezinta modul de constructie a finalului, care
intotdeauna este fericit. Scrisoarea este gasita din nou de catre cetateanul turmentat si
oferita destinatarului, adica Zoei, astfel incat Catavencu nu il mai poate santaja pe
Tipatescu. Lupta politica dintre cele doua partide ia sfarsit, deoarece cel ce castiga
alegerile nu este niciunul dintre cei doi candidati propusi, ci un al treilea, Agamita
Dandanache, trimis de la centru. Astfel, membrii partidului de guver-namant si cei ai
opozitiei se imbratiseaza, se felicita reciproc si toate conflictele sunt stinse si uitate, ca in
orice comedie.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: actiunea,
conflictul, elemente de compozitie, relatii temporale si spatiale.
Actiunea este simpla: Tipatescu, prefectul judetului, trimite o scrisoare de
dragoste amantei sale, Zoe, sotia bunului sau prieten, Zaharia Trahanache. Aceasta o
pierde. Este gasita de catre cetateanul turmentat, de la care o fura Catavencu, liderul
opozitiei si adversarul politic al lui Tipatescu. Acesta il santajeaza pe prefect si doreste
voturile sale, precum si cele ale membrilor partidului de guvernamant, pentru a fi ales
deputat. In caz contrar va face publica scrisoarea in ziarul al carui director este.
Scrisoarea este din nou pierduta si gasita tot de catre cetateanul turmentat, care o
inapoiaza destinatarului.
Expozitiunea face cunoscuta lectorului doua personaje: Stefan Tipatescu,
prefectul judetului si Ghita Pristanda, „politaiul orasului”, care discuta despre un ar-ticol
41
din ziarul „Racnetul Carpatilor”. Din aceasta scena se poate deduce rivalitatea politica
dintre Tipatescu, reprezentantul partidului de guvernamant si Catavencu, directorul
ziarului, reprezentantul partidului de opozitie.
Intriga este continuta in episodul in care politaiul Pristanda ii povesteste
prefectului despre discutia pe care a ascultat-o pe furis, catarat pe ulucile casei lui
Catavencu, despre scrisoarea pe care acesta gasit-o si care urma sa-i aduca voturile
necesare castigarii alegerilor. Pristanda ii spune prefectului ca nu a reusit sa auda despre
ce scrisoare este vorba.
Aceasta veriga lipsa este facuta cunoscuta cititorului, in cadrul desfasurarii
actiunii, in actul al II-lea cand Trahanache, presedintele organizatiei locale a partidului
de guvernamant si prietenul prefectului, ii aduce acestuia vestea ca a avut o intrevedere
cu Catavencu si a aflat ca acesta detine „o scrisoare de amor in toata regula”, adresata de
Tipatescu sotiei lui Trahanache, Zoe. Evenimentele se precipita si se succed intr-un ritm
alert. Trahanache vede in scrisoarea aflata la Catavencu doar un fals josnic, Tipatescu
ordona lui Pristanda sa il aresteze pe Catavencu, pentru a recupera scrisoarea, dar Zoe ii
cere politistului sa il elibereze imediat, pentru a negocia cu el conditiile redobandirii
documentului. Catavencu solicita, in schimbul scrisorii, sa-i fie sprijinita candidatura ca
deputat. De la Bucuresti, soseste o depesa, care anunta obligatia colegiului al II-lea de a-l
alege „cu orice, pret, dar cu orice pret” pe Agamemnon Dandanache, un candidat
necunoscut, care urmeaza sa soseasca de la Bucuresti.
Punctul culminant este reprezentat de discursurile candidatilor Farfuridi si
Catavencu. Incercarile acestuia din urma de a dezvalui alegatorilor imoralitatea
prefectului si a Zoei sunt zadarnicite de Ghita Pristanda si de oamenii sai, care provoaca
o incaierare.
Deznodamantul este fericit, ca in orice comedie. Catavencu pierde scrisoarea, pe
care o gaseste din nou cetateanul turmentat, care i-o inapoiaza Zoei, Dandanache este ales
deputat, iar Zoe ii cere lui Catavencu, pe care il iertase, sa conduca manifestatia publica
si banchetul organizate in cinstea proaspatului deputat.
Un element esential in constructia subiectului dramatic este conflictul, ce consta in
confruntarea dintre doua sau mai multe personaje cu idei, opinii diferite. In piesa „O
scrisoare pierduta” exista in primul rand un conflict principal, generat de lupta pentru
putere dintre reprezentantii celor doua partide politice: partidul de guvernamant,
reprezentat prin Tipatescu, Trahanache, Frafuridi si Branzovenescu si partidul din
opozitie, reprezentat de Catavencu, Ionescu si Popescu. Conflictul secundar este
reprezentat de suspiciunile lui Farfuridi si cele ale lui Branzovenescu, privitoare la
posibila tradare politica a prefectului Tipatescu.
Relatiile temporale si spatiale nu fixeaza actiunea cu precizie. Aceasta se
desfasoara „in capitala unui judet de munte, in zilele noastre”, dupa cum precizeaza
autorul. Toate evenimentele care compun actiunea se deruleaza pe parcursul a trei zile, la
finalul campaniei electorale si in perioada desfasurarii alegerilor.
Unul dintre personajele care au o importanta deosebita in aceasta opera este Zoe.
Chiar daca prima ei replica din piesa este „Sunt nenorocita, Fanica” si pana la finalul
operei este infatisata intr-o permanenta stare de surescitare, de disperare, Zoe este lucida,
luciditatea fiind trasatura sa dominanta de caracter. O prima scena semnificativa care
pune in evidenta aceasta trasatura este cea a discutiei cu Tipatescu, in care se incearca
gasirea unei solutii care sa-i scape din situatia compromitatoare in care se afla. Zoe
numeste principiile lui Tipatescu „nimicuri politice”, detasandu-se perfect de emotii si

42
cautand lucid cea mai buna cale de a pastra in continuare tot ceea ce a dobandit prin
casatoria cu Trahanache, fara a se compromite in fata societatii.
O alta scena semnificativa este cea cea in care il trimite pe Pristanda sa mearga la
Catavencu si „sa-i cumpere scrisoarea cu orice pret”, acest lucru demons-trand o perfecta
adaptare la situatie, spre deosebire de impulsivul Tipatescu, hotarat sa il tina in
continuare arestat pe oponentul sau politic.
Relatia acestui personaj cu celelalte personaje din opera sintetizeaza pozitia sa
importanta in derularea evenimentelor. In relatie cu Trahanache, Zoe se dovedeste a fi
un abil manipulant: „Eu te votez, eu cu barbatul meu!”, „la drept vorbind, Joitica a
staruit mai mult.” Prin casatoria cu acesta, ea o obtinut avere, pozitie sociala inalta,
puterea de a influenta viata politica si sociala din judet. In relatie cu Tipatescu, Zoe isi
evidentiaza firea pragmatica. Ea este indignata de atitudinea lui, respinge propunerea
acestuia de a fugi in lume si se hotaraste sa lupte impotriva tuturor, daca telul sau este
amenintat, chiar si impotriva lui Tipatescu.
In opinia mea, deznodamantul comediei evidentiaza conceptia despre viata a
autorului. Alegerile sunt castigate de un personaj-surpriza, Agamita Dandanache, pe
care insusi Caragiale il numeste „mai prost decat Farfuridi si mai canalie decat
Tipatescu”, iar cel care tine discursul final este Catavencu, tocmai cel ce isi santajase
oponentul politic.
In legatura cu finalul piesei, critica literara remarca: „Veselia tuturor personajelor
din final este semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza
nonsensul existentei lor, singura reactie finala la aceasta absenta a lor este veselia
inconstienta.” (Ion Constantinescu).

JOCUL IELELOR
de Camil Petrescu
- drama moderna de idei
- drama moderna psihologica
- drama moderna de constiinta

    Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu (1894-1957) este cel care,
prin opera lui, fundamenteaza principiul sincronismului, altfel spus, contribuie Ia
sincronizarea literaturii romane cu literatura europeana (europenizarea literaturii
romane), prin aducerea unor noi principii estetice (autenticitatea, substantialitatea,
relativismul) si prin crearea personajului intelectual lucid si analitic, in opozitie
evidenta cu ideile samanatoriste ale vremii, care promovau "o duzina de eroi
plangareti". Camil Petrescu opineaza ca literatura trebuie sa ilustreze "probleme de
constiinta", pentru care este neaparata nevoie de un mediu social in cadrul caruia
acestea sa se poata manifesta.
Camil Petrescu propune o creatie literara autentica, bazata pe experienta traita a
autorului si reflectata in propria constiinta: "Sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce
aud, ceea ce inregistreaza simturile mele, ceea ce gandesc eu... Aceasta-i singura
realitate pe care o pot povesti...     Din mine insumi, eu nu pot iesi... Orice as face eu nu
pot descrie decat propriile mele senzatii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest
decat la persoana intai.
Camil Petrescu este un autor analitic atat in romane, cat si in piesele de teatru,
construind personaje framantate de idealuri ce raman la stadiul de teorie, traind in

43
lumea ideilor pure, imposibil de aplicat in realitatea concreta. Conceptia lui Camil
Petrescu despre drama umana evidentiaza ideea ca "o drama nu poate fi intemeiata pe
indivizi de serie, ci axata pe personalitati puternice, a caror vedere imbratiseaza zone
pline de contraziceri", ca personajele nu sunt caractere, ci cazuri de constiinta,
personalitati plenare, singurele care pot trai existenta ca paradox: "Cata luciditate, atata
existenta si deci atata drama’’.
    Prima forma artistica a dramei "Jocul ielelor" dateaza din 1916, dupa care Camil
Petrescu a realizat mai multe variante, piesa fiind publicata abia in 1947, in volumul de
"Teatru". El insusi adept convins al absolutului, nu a fost de acord cu nici o viziune
regizorala de punere in scena a spectacolului, aspiratia sa de perfectiune impiedicand
astfel reprezentarea acestei piese atata timp cat a trait.
Tema o constituie drama de constiinta a personajului principal, izvorata dintr-un
conflict complex si puternic in planul ideilor absolute, pe care, dintr-un orgoliu
nemasurat, eroul se incapataneaza sa le aplice in realitatea concreta cu care sunt
incompatibile. Destinul nefericit al personajului este determinat de luciditatea prin care-
si asuma esecurile, de opacitatea fata de orice solutie reala, de refuzul de a abandona
lumea ideilor pure, de obstinatia aplicarii in societatea concreta a conceptului utopic de
dreptate absoluta.

Semnificatia titlului
    Titlul ilustreaza crezul artistic al lui Camil Petrescu, sintetizat de el in motoul
volumului de versuri: "Jocul ideilor e jocul ielelor". Gelu Ruscanu este incatusat al
idealului de dreptate absoluta care este o iluzie, o utopie. Omul care vede idei absolute
este mistuit launtric de jocul lor halucinant si pedepsit, intocmai cum cel care are
curajul sa priveasca dansul ielelor moare sau innebuneste, oricum, devine neom. Setea
de absolut si lumea ideilor pure care au pus stapanire pe protagonist sunt ilustrate de
replica lui Penciulescu, singurul care descifreaza conceptia idealista a lui Gelu Ruscanu,
care "nu vede lucruri", ci "vede numai idei". Ruscanu confirma - "Eu vad ideile..." - dar
Penciulescu il priveste lung si-l avertizeaza ca drama incepe atunci cand ideile au
disparut: "cata vreme le vezi... totul e in ordine... Cand au disparut... dupa ce le-ai vazut,
abia atunci e grav... incepe drama...". Penciulescu explica in continuare in ce consta
pericolul pentru cei care vad idei, asemanand urmarile nefaste cu cete suferite de cei
care au vazut ielele: "Cine a vazut ideile devine neom, ce vrei?..: Trece flacaul prin
padure, aude o muzica nepamanteasca si vede in luminis, in lumina lunii, ielele goale si
despletite, jucand hora. Ramane inmarmurit, pironit pamantului, cu ochii la ele. Ele
dispar si el ramane neom. Ori cu fata stramba, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea
aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului. Nu mai poate cobori pe pamant. Asa sunt
ielele... pedepsesc. ..Nule place sa fie vazute goale de muritori".

Structura dramei
    Piesa "Jocul ielelor" de Camil Petrescu este structurata in trei acte, fiecare dintre
ele fiind alcatuit din tablouri si scene. Pe prima pagina a piesei, pe care sunt scrise
personajele, Camil Petrescu defineste opera ca fiind "o drama a absolutului", precizand
totodata timpul si locul unde se petrec evenimentele, "mai 1914", in Bucuresti.
    Relatiile spatiale sunt complexe, manifestandu-se in aceasta drama atat spatiul
real si deschis al evenimentelor ce se petrec in Bucuresti, precum si spatiul inchis,
psihologic al protagonistului. Relatiile temporale reliefeaza, in principal, perspectiva
continua, cronologica a evenimentelor care duc la destinul tragic al personajului. Se
44
distinge totodata si o discontinuitate temporala, generata de alternanta evenimentelor,
marcate de flash-back.

Constructia subiectului
    Actiunea actului I se petrece in biroul directorului de la redactia ziarului
"Dreptatea sociala", decorul fiind minutios descris de dramaturg. Sache, paginatorul
gazetei si Dascu, masinistul-sef sunt ingrijorati ca nu exista nici un fel de articol pentru
numarul de a doua zi, in afara de cel pe care-1 lasase "tovarasul director" inainte de a
pleca la Iasi, unde pleda intr-un proces al ceferistilor de la Pascani. Vizita
responsabilului "Internationalei a doua" produce agitatie in redactie, deoarece el venea
la ziar pe data de 18 a fiecarei luni si anunta ca va izbucni revolutia.         Desi la
inceput agentii de la Siguranta il urmarisera si-i facusera cazier, acum toti radeau de el
si nimeni nu-i mai dadea nici o atentie. Administratorul Praida si secretarul general de
redactie Penciulescu se bucura cand afla ca venise "nebunul de Kiriac", pentru ca plicul
cu instructiuni pentru desfasurarea revolutiei continea totdeauna si o suma importanta
de bani, cu care se puteau plati salariile redactorilor.

    Pe de alta parte, Penciulescu este ingrijorat ca erau supravegheati de un agent de la

Siguranta Statului si ca in ziarul guvernului se scria ca gazeta lor, care traieste "din
fonduri suspecte", dezlantuise o campanie de presa impotriva actualului ministru al
justitiei, fapt ce nu va mai fi tolerat de catre guvern, care va lua "masuri drastice".
Articolele referitoare la atacul politic pe care "Dreptatea sociala" il declansase
impotriva ministrului de justitie Serban Saru-Sinesti facuse sa creasca tirajul ziarului,
de unde reiese ca opinia publica era interesata de integritatea morala a membrilor
guvernului.
    Tocmai cand Penciulescu ii explica lui Dascu de ce ii spune "Saint-Just" lui Gelu
Ruscanu, nume care s-ar traduce "Sfantul Dreptate", soseste in redactie directorul
ziarului. in mod cu totul inedit pentru o opera dramatica, Camil Petrescu face, prin
caracterizare directa, un portret fizic detaliat personajului Gelu Ruscanu, din care reies
si trasaturi morale. Spre surprinderea tuturor, Gelu il intampina zambind pe agentul de
la Siguranta, explicandu-le ca acest domn Stefanescu avea insarcinarea sa-1 fileze pe el,
dar ca facusera amandoi o intelegere: ca sa nu se mai tina dupa el, Gelu ii dicta raportul
privind deplasarile pe care le efectua, iar in timpul acesta omul isi vedea de treburile lui,
ca de pilda "sasi munceasca via". Penciulescu isi exprima temerea ca guvernul ar putea
sa le insceneze vreo frauda, intrucat campania de presa pe care o dezlantuisera
impotriva ministrului Justitiei ii enervase pe liberali, cu care nu era de glumit. Gelu
Ruscanu sustine cu fermitate implinirea dreptatii, ca actualul ministru trebuie sa
ispaseasca pentru ca savarsise "ceva atat de nelegiuit", refuzand totusi sa le destainuie
fapta acestuia, dar accentuand ca in orice alta tara el ar fi primit pedeapsa capitala.
     Ziaristii sunt preocupati de cazul lui Petre Boruga, un muncitor aflat de sapte ani in
inchisoare, fiind condamnat la cinci ani pentru greva si la zece ani pentru ca palmuise
un procuror. Elena Boruga, sotia lui, riu mai voia sa-l viziteze la temnita, pentru ca traia
in concubinaj cu alt barbat, care avea grija de ea si de fiul lor -si caruia ii era
recunoscatoare ca datorita lui nu murisera de foame. Femeia refuza sa se mai prefaca si
sa-l minta in continuare pe Boruga si atunci Praida o roaga sa lase macar copilul sa
mearga la inchisoare ca sa-si vada tatal, caruia ii vor spune ca ea este bolnava.
    Gelu Ruscanu ii dezvaluie lui Penciulescu secretul documentului care va
determina guvernul sa-l demita pe ministrul Justitiei, Serban Saru-Sinesti. Era vorba de
45
o scrisoare de dragoste semnata de Maria Sinesti, sotia ministrului si adresata lui Gelu
Ruscanu. intamplarea povestita in scrisoare avusese loc cu sapte-opt ani in urma, -flash-
back- la doi ani de la casatoria Mariei cu Serban. Avand o casa mare, "boiereasca",
Maria luase la ea pe o batrana, doamna Manitti o prietena de-a bunicii ei, care nu mai
voise sa traiasca la mosie, unde ramasese singura. Batrana, care avea nevoie si de
ingrijire medicala, fusese instalata la parterul casei, unde se aflau  birourile  si 
sufrageria,   familia  Sinesti  locuind   la  etaj.
    Doamna Manitti a facut un testament, prin care isi lasa toata averea
lichida, "aproape un milion de lei in napoleoni de aur", unui spital din Turnul Magurele,
bijuteriile revenindu-i doamnei Maria Sinesti, pe care, de altfel, o informase cinstit
despre aceste intentii. Testamentul si bijuteriile erau tinute de batrana intr-o caseta de
otel, inchisa, la randul ei, intr-un scrin de stejar. Batrana a murit brusc intr-o noapte, se
pare ca din cauza unui atac de angina pectorala, de fata fiind numai Serban Saru-
Sinesti, deoarece asistenta care o ingrijea tocmai in noaptea aceea plecase in oras. Era
posibil ca batrana sa fi murit "inabusita cu perna", deoarece imediat dupa deces Sinesti
ceruse sotiei lui cheia de la caseta, dar Maria refuzase. Atunci Sinesti "a devenit bestial,
a brutalizat-o", apoi a luat caseta batranei si a inlocuit-o cu alta, in care a pus cateva
bijuterii si cateva zeci de mii de lei. Testamentul a fost distrus, asa ca Serban Saru-
Sinesti "s-a ales cu aproape un milion de lei aur". Toate aceste fapte erau relatate in
scrisoarea Mariei Sinesti, care devenise amanta lui Gelu pentru ca, in urma celor
intamplate, ea ajunsese sa-si urasca sotul. Gelu intentionase "sa salvez aceasta femeie",
s-o desparta de Sinesti si s-o ia de sotie, dar ea nu vrusese sa-si paraseasca sotul din
cauza copiilor, pe care nu ar mai fi avut voie sa-i vada.

 Demonstrație - drama

Drama este cea mai raspandita specie a genului dramatic, in versuri sau in proza,
cu un continut grav, uneori cu elemente tragice, reflectand o mare varietate de aspecte:
sociale, istorice, mitologice, psihologice etc. Avand tendința de a reflecta intreaga
complexitate a vieții reale, drama este mult mai puțin supusa convențiilor decat
tragedia, folosind atat personajele bine individualizate, cat si pe cele tipice, un limbaj
solemn ce alterneaza cu cel familiar, recurgand chiar la elemente comice. Componenta
esențiala a acestei specii literare este conflictul - care este foarte puternic, adesea intre
forte apropiate sau chiar egale – in desfasurarea caruia se contureaza personalitatea
eroilor dramatici.
Camil Petrescu, prin piesele sale de teatru, aduce o importanta contribuție la
dezvoltarea dramei de idei in perioada interbelica.
“Jocul ielelor” a fost redactata in mai multe versiuni, incepand din 1916 si fiind
definitivata in 1946. Personajul principal, Gelu Ruscanu, asemeni tuturor eroilor lui
Camil Petrescu, exprima impactul intelectualului cu lumea inconjuratoare.
Insetat de dreptate, Gelu Ruscanu, directorul ziarului socialist “Dreptatea sociala”,
hotaraște sa publice o scrisoare pe care o primise de la fosta lui amanta, Maria Sinesti,
și-n care femeia povestea, cu lux de amanunte, cum soțul ei, ministrul justitiei, a ucis-o
pe batrana Manitti si i-a distrus testamentul, pentru a ramane el singurul moștenitor al
acesteia. Fiind convins ca dreptatea trebuie sa fie absoluta, chiar daca asta inseamna sa
fie si inumana uneori, Ruscanu este dispus sa sacrifice femeia iubita, pentru a-l face pe
ministrul justiției, Serban Saru Sinesti sa plateasca pentru crimele sale. Nici intervenția
Mariei si nici destainuirea matușii Irena, care I-a povestit ca tatal lui a facut o
46
delapidare și ca Sinesti inca mai pastreaza dovada furtului, nu l-au putut clinti din
hotararea lui de a publica scrisoarea. Saru Sinesti este dispus sa distruga dovada
delapidarii, in schimbul tacerii lui Gelu. De la el, Ruscanu afla ca tatal sau nu a murit
intr-un accident, asa cum credea, ci s-a sinucis din cauza unei actrițe de duzina.
Gelu este nevoit sa renunțe la ideea publicarii scrisorii, caci ministrul justiției
adusese in discuție eliberarea lui Petre Boruga, “un deținut politic grav bolnav”.
Dragostea, care dupa parerea lui ar trebui sa fie vesnica și absoluta, il dezamagește
profund, lasandu-i rani adanci.
Cand imaginea tatalui sau este complet distrusa și cand intreg esafodajul de idei pe
care și-l facuse despre lume se prabusește, nu mai ramane decat sinuciderea. Gelu iși ia
viata cu pistolul pe care Maria il lasase in biroul cu cateva zile inainte, sub privirile
inspaimantate ale femeii. Astfel, Gelu Ruscanu repeta destinul tatalui sau.
El este, asa cum a spus Penciulescu, un om care a vazut “jocul ielelor”, ramanand
cu nostalgia absolutului: “Cine a vazut ideile, devine neom, ce vrei? Trece flacaul prin
padure, aude o muzica nepamanteasca si vede in luminis, in lumina lunii, ielele goale si
despletite, jucand hora. Ramane inmarmurit, pironit pamantului, cu ochii la ele. Ele
dispar si el ramane neom. Ori cu fata stramba, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea
aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului. Nu mai poate cobori pe pamant.”

Caracterizat pe cale directa, in didascalii, el este “un barbat ca de douazeci si

sapte –douazeci si opt de ani, cu o frumusete mai curand feminina, cu un soi de
melancolie in privire, chiar cand face acte de energie. Are nervozitatea instabila a
animalelor de rasa. Priveste totdeauna drept in ochi pe cel cu care vorbeste si asta ii da
o autoritate neobisnuita. Destul de elegant imbracat, desi fara preocupari anume.” Este
un om puternic, sincer, care nu are nimic de ascuns si, de aceea, isi poate privi
interlocutorii drept in ochi. Este un intelectual, cu aspiratii superioare fata de cele ale
oamenilor de rand. Crezul lui cel mai puternic este ca dreptatea trebuie sa fie absoluta,
chiar daca este absoluta: “ Cum ar putea sa fie dreptatea, daca nu e absoluta?” “Daca
lupt pentru o cauza, aceasta este dreptatea insasi!”
Ceea ce oamenii numesc iubire, pe el nu-l multumeste, caci dragostea nu este “o
contabilitate de zile in care iubesti si zile in care n-ai iubit, ca pe urma sa inchei bilantul
si sa vezi daca ai iubit sau nu”. Pentru el “ iubirea e un tot sau nu e nimic”.
Tot pe cale directa, Ruscanu este caracterizat de celelalte personaje: Maria spune
ca “mintea asta draceasca mi-a fost mereu dusmana” si-i cere sa faca un gest “ca sa mai
cred ca esti om, si nu o cauza”. In scrisoarea sa, femeia ii spune ca el a reprezentat “un
rasarit nou de soare” in viata ei. Matusa Irena incearca sa-i explice ca el nu este cu
nimic mai presus decat ceilalti si ca aspiratiile si dorintele sale sunt utopice: “ Te-ai
gasit tocmai tu sa indrepti lumea? Esti tu mai cu mot decat toti ceilalti?”. Penciulescu
spune ca Gelu “nu vede lucruri, vede idei”.

Personajul se autocaracterizeaza: “Mi-a murit credinta in mine insumi.” “ Azi nu

sunt decat o biata epava… toate resorturile sunt rupte-n mine”.
Este lucid, inteligent, orgolios, incapatanat si are puterea sa-si asume cu demnitate
erorile: intransigenta fata de greselile celor din jur, convingerea ca judecatile lui sunt
infailibile, nerecunostinta filiala, absenta religiozitatii: “In atotputernicia Lui Dumnezeu
nu am crezut”.
Pe cale indirecta, Gelu este caracterizat prin limbaj, fapte, framantari sufletesti.
Toate acestea dovedesc ca este un personaj complex, care-si pune probleme grave. El
47
intra-n conflict cu colegii de la redactie din pricina convingerilor sale, relatiile cu
Sinesti sunt tensionate, iar pe Maria vrea s-o sacrifice.
Gelu Ruscanu este din aceeasi familie cu Stefan Gheorghidiu, cu Pietro Gralla sau
Andrei Pietraru.
Conflictele piesei, interioare sau exterioare, sunt foarte puternice. Cel mai
important conflict exterior este cel dintre Saru Sinesti si Ruscanu, din care, invingator
iese ministrul justitiei, fiind mai bine ancorat in realitate si netraind in lumea ideilor.
Conflictul din sufletul si constiinta lui Gelu este unul interior, concretizandu-se in
opozitia dintre lumea aspra, plina de compromisuri si mizerie, in care oameni ca
pianistul Lipovici se sinucid din lipsa de hrana si cei ca Dumitrache sunt nevoiti sa
munceasca si la varsta pensiei, pentru a-si ajuta rudele bolnave si lumea utopica a lui
Gelu, lumea ideilor pure, in care dragostea e eterna si dreptatea absoluta. Aceasta lume
este insa foarte fragila si in permanent pericol de distrugere la contactul cu realitatea. In
cele din urma, acest univers ideal, creat de Gelu, se prabuseste, tragand dupa sine chiar
prabusirea eroului, care decide sa se ridice de la masa vietii.
Piesa este structurata in trei acte si douasprezece tablouri, care, la randul lor, sunt
impartite-n scene, cea mai mica unitate compozitionala fiind replica.
Dupa cum insusi autorul afirma, aceasta lucrare este “o drama a absolutului”, al
carei personaj principal este strafulgerat de absolut, drama nascandu-se din necesitatea
de a recunoaste ca inteligenta construieste frecvent sisteme utopice, neconcordante cu
realitatea.

Argumentare – text aparținand genului dramatic

• Genul dramatic cuprinde totalitatea creatiilor dramatice. Acesta este unul dintre
cele trei genuri literare importante (alaturi de liric si epic) in care se realizeaza
obiectivarea eului creator, prin intermediul personajelor, fiind prezente totodata
actiunea si dialogul.
• Fragmentul citat face parte operei literare ......... , de .......... si apartine genului
dramatic, deoarece aceasta este scrisa pentru a fi jucata pe scena, modul de
expunere este dialogul, iar structura operei dramatice se compune din acte, scene,
tablouri.
• Precizarea „actul......”, „scena........” arata organizarea textului pe acte, diviziunile
principale in desfasurarea actiunii si scene, subdiviziuni ce marcheaza intrarea
sau iesirea unui personaj. Modul de expunere este dialogul, la inceputul fiecarei
replici este pus numele personajului care o rosteste si, ca semn de punctuatie,
doua puncte.
• Personajele care apar in actul al..........., scena............sunt....…………..., care.....
…......
• Dintre personajele prezente in fragment, se remarca, prin atitudine, limbaj si
reactii.......... . El/ea este prezentat(a) prin indicatiile scenice facute cu autor si
transformate in adevarate fise de caracterizare directa:............ . Astfel, i se
precizeaza cea mai importanta trasatura de caracter, .......................
• Personajul este caracterizat insa si indirect, prin atitudinea............fata
de.......................caruia/careia................. .

48
 • In concluzie, acest text apartine genului dramatic, deoarece prezinta
caracteristicile specifice: organizarea in acte si scene, aparitia personajelor,
dialogul, ca mod de expunere, si indicatiile scenice.

Argumentare – text apartinand genului epic/unei opere epice.

• Fragmentul citat face parte din opera literara......,de......... si apartine genului epic,
deoarece autorul isi transmite indirect gandurile si sentimentele, prin intermediul
actiunii si al personajelor; de asemenea, sunt prezente modurile de expunere si
conflictele.
• Actiunea este simpla, cuprinzand in acest
fragment..............(momentul/momentele subiectului prezent(e) in fragment).
Astfel, aflam ca…………………………………..............
• Din punct de vedere spatial, cititorul poate intui imaginea unui decor rural/urban
etc, ce are in prim-plan ca reper.............. Temporal, exista cateva detalii
specifice:.........../nu exista.
• Personajul / personajele prezente in fragmentul in discutie sunt:..........
• ..........este personajul principal/secundar, fiind caracterizat in mod direct (de catre
narator / de catre alte personaje / prin autocaracterizare) / indirect (prin fapte /
comportament / limbaj / vestimentatie / relatii cu alte personaje).Exemple...........
• In prezentarea epica, modurile de expunere folosite sunt: naratiunea /
descrierea /dialogul / monologul. Naratiunea are rolul de a prezenta evenimentele
in ordinea cronologica a desfasurarii lor, prin inlantuire /alternativ (prin trecerea
de la o secventa narativa la alta) / prin insertie. Dialogul da dinamism actiunii si
constituie un mijloc de caracterizare indirecta. Descrierea infatiseaza peisaje sau
contureaza portrete, iar monologul prezinta trairile interioare ale personajelor.
• Relatarea este obiectiva / subiectiva, cu marci auctoriale specifice, de persoana I /
a III-a singular / plural.
• Toate acestea sunt caracteristicile unui discurs narativ obiectiv / subiectiv,
fragmentul citat valorificand atributele specifice genului epic.

Argumentare – text apartinand unei opere descriptive

• Fragmentul citat face parte din opera literara..........,scrisa de........... si este un text
descriptiv, deoarece are ca mod de expunere descrierea, infatiseaza un aspect din
natura / un portret, valorifica imagini artistice si figuri de stil si realizeaza
observatii cu privire la ipostazele prezentate.
49
 • Textul valorifica modul de expunere descriptiv, intrucat alterneaza o suita de
imagini vizuale / auditive / olfactive etc, centrate pe verbe statice / dinamice,
alternativ si pe grupuri nominale (substantive,
adjective):..........................................................................................
• De asemenea, este infatisat un aspect particular specific al....................,
fragmentul devenind un tablou al anotimpului...................si al ....................
• Sunt valorificate figuri de stil, pentru ca prezentarea sa fie cat mai sugestiva
pentru cititor: epitete(...........................) / personificari (.........................) /
metafore (............................), comparatii (............................) / enumeratii
(..................) / inversiuni (.....................) etc.
• Epitetul / metafora / comparatia etc......…....este foarte sugestiv(a), redand
imaginea.…………....
• Se realizeaza observatii, reflectii, trairi cu privire la ipostazele prezentate,
detaliile contribuind la veridicitatea imaginilor surprinse:................................
• Toate aceste elemente sunt argumentele necesare pentru a considera ca
fragmentul citat din opera literara.............................,de....................este o
descriere.

Caracterizare - personaj literar

• ............…...este personajul principal al acestui fragment. El este permanent

prezent in expunerea autorului, naratiunea avand ca pretext............. .
• Portretul fizic al personajului este/nu este foarte bine conturat. Astfel, prin
caracterizare directa facuta de narator/alte personaje/de catre el insusi, aflam
ca.................. .

• Portretul moral reuneste caracteristici variate prezentate direct/deduse

indirect din succesiunea faptelor. Astfel, personajul este caracterizat direct de
catre narator/de catre alte personaje/de catre el insusi ca fiind..................... .

• Prin caracterizare indirecta, aflam ca.................da dovada de.....................,

deoarece................. (vezi comportament, atitudine, limbaj, relatia cu alte
personaje etc.).

• Asadar,.................. este un personaj reprezentativ pentru creatia

lui....................., care doreste sa transmita si cititorului o stare de admiratie,
simpatie, fata de tipul de personaj creat.

50
 Eseu „Viata micilor vietuitoare”

Pentru elaborarea eseului cu privire la tema „Viata micilor vietuitoare” am ales sa

abordez schita „Caprioara„ de E.Garleanu.
Schita este o opera epica, o naratiune in proza de mici dimensiuni, in care se
relateaza o singura intamplare semnificativa din viata unor personaje. Actiunea se
desfasoara intr un interval de timp scurt, cel mult o zi, si intr-un spatiu restrans.
Eu consider ca modul in care viata micilor vietuitoare este descrisa in operele
literare accesibile copiilor atrage atentia asupra fragilitatii, gingasiei sentimentelor
materne si instinctului de protejare nutrit de mama fata de pui sau, jertfindu-se in locul
lui. Astfel aceste texte atrag atentia asupra vietii pline de pericole, asupra sensibilitatii
acestor mici vietuitoare si asupra iubirii materne. Lectura acestor texte le trezeste
copiilor dorinta de a observa mai atent viata din natura si creste interesul pentru
conoasterea vietuitoarelor contribuind la dezvoltarea spiritului de observatie. Prin forma
lor artistica schitele lui Garleanu contribuie si la dezvoltarea sentimentelor estetice ale
copiilor, autorul convertind un instinct din lumea animalelor intr-o puternica dragoste
materna capabila chiar de sacrificiu suprem.
In primul rand, prin modurile de expunere naratiune si descriere le este prezentat
copiilor tabloul natural, calm, plin de gingasie si frumusete in care se nasc micile
vietuitoare, dar si pericolele la care sunt expuse. Tabloul este construit pe fondul unei
naturi grandioase „ pe muschiul gros, cald ca o blana a pamantului, caprioara sta jos
langa iedul ei. Aceasta si-a intins capul cu botul mic , catifelat si umed pe spatele
mamei lui, si cu ochii inchisi se lasa dezmierdat. Caprioara ii linge si limba ei subtire
aluneca usor pe blana moale, matasoasa a iedului”. Este o scena a familiei plina de
duiosie si gratie, elemente sugerate prin epitete duble, triple si o comparatie. Amana
linistea si impacarea pentru a scoate si mai bine in relief lupta staruitoare din sufletul
de fugarnica a caprioarei, care de fapt nu mai pare sa fie un animal ci o mama
adevarata, coplesita de mila pentru fiinta frageda careia i-a dat viata, pe care a hranit-o
cu laptele ei, cea de care trebuie sa se desparta.
Detasat de textul schitei, acest fragment ne duce cu gandul la o fiinta umana, la
mama, la eterna noastra mama.
Acesta este momentul in care puiul de caprioara trebuie sa constientizeze faptul
ca de acum inainte va trebui sa se descurce singur. „Un muget inabusit de dureri puse
capat framantarii launtrice si invingandu-si dragostea materna, caprioara se hotara sa si
duca puiul la „tarcurile de stanca din zari unde va fi in afara de orice pericol. Acolo pe
muchiile prapastiilor era imparatia caprelor peste care stapaneau fara nici o grija , si
acolo l ar fi stiut langa dansa.
Atmosfera linistita de pana aici se dinamizeaza , drumul pana la tarcuri o
impune, singura ei arma de aparare o constituie miscarea rapida „fuga fulgeratoare”,
„salturile indraznete” prin locuri pline de primejdie si iedul trebuie sa faca dovada ca
are forta acestor miscari. Iedul „se tine voiniceste„ si „se avanta ca o sageata”.
In al doilea rand, prin intermediul acestor texte, copiii descopera ce inseamna
iubirea unei mame pentru puiul ei, constientizand rolul pe care aceasta il are in viata lor.
Amenintarea pandeste peste tot: lupul sta la panda, caprioara simte, „conteneste fuga,
paseste incet”. Momentul culminant este descris cu maiestrie dar cu economie de
mijloace stilistice pentru ca sacrificiul sa nu devina patetic. Finalul este magistral,
incheind o evocare narativa prin ochii caprioarei muribunde, in care imaginea realitatii

51
se stinge treptat, ultima fiind aceea a iedului care se topeste in adancul padurii fiind un
simbolul salvarii.
„Prabusita in sange, la pamant, sub coltii fiarei, caprioara simte durerea ...”
Limbajul folosit de E. Garleanu este cu totul potrivit fondului de idei, ca expresii
plastice si epitete sugestive. Stilul este concis si reda cu precizie ideea, fiind totusi
bogat in epitete si comparatii.
In concluzie, aceste texte cu referire la lumea micilor vietuitoare au o insemnata
valoare instructiva si educativa. Ele constituie un mijloc de cunoastere a vietii
animalelor, pasarilor, insectelor si chiar a plantelor, redate intr-o forma literara
accesibila.

52
 Eseu argumentativ pe tema „ Copilaria”

Eu consider ca perioada copilarieei este cea mai importanta perioada din viata
omului, atat datorita faptului ca este cea in care desprindem cele mai importante
invataminte ale vietii, cat si datorita faptului ca o pastram vie pe parcursul celorlalte
perioade ale vietii, neuitand-o niciodata si pastrarea ca pe o amintire sfanta in sufletul
nostru.
In primul rand, sa nu uitam ca perioada copilariei este cea in care incepem sa
cunoastem lumea, luand contact cu tot ce se afla in jurul nostru, invatam lucruri noi,
reguli si tot ceea ce este important pentru viitorul nostru. Este perioada in care ne
formam personalitatea invatand care sunt valorile vietii pe care trebuie sa le pastram in
constiinta noastra, folosindu-ne de ele si incercand sa le dezvoltam pentru ca mai tarziu
la randul nostru sa le transmitem mai departe.
Ion Creanga in „Amintiri din copilarie” povesteste istoria copilariei sale, traita
sau vazuta de el pana la varsta maturitatii. Este o copilarie din mediul taranesc traita in
satul Humulesti. Isi largeste sfera de sensibilitate si intelegerea, se implica sufleteste si
se formeaza ca om.
I.L.Caragiale in cele doua schite „ Vizita” si „Dl Goe” prezinta portretul
copilului apartinand unei familii instarite si urmarile unei educatii gresite, cei doi eroi
fiind ridiculizati de marele dramaturg.
Barbu Stefanescu Delavrancea, evoca si el in schitele „Bunica si Bunicul”
atmosfera de basm a copilariei prin descrieerea celor doi bunici care ne dau intotdeauna
senzatia de iubire si ocrotire.
Asadar, copiii invata din aceste texte cum sa respecte reguli, cum sa devina in
viitor oameni de valoare.
In al doilea rand, prin aceste povesti si povestiri, copii descopera ca nu toti au
parte de o copilarie fericita si invata ce este dispretul, indiferenta, descurajarea,
egoismul si ingamfarea care nu fac parte din lumea copilariei.
Drama copilului sarman, intr-o societate nedreapta se ilustreaza in „Fetita cu
chibriturile” de Hans Cristian Andersen, in care eroina fara nume este reprezentativa
pentru toti copiii sarmani care traiesc intr o societatea dominanata de exploatare sociala.
In „Dumbrava minunata” a lui Mihail Sadoveanu se prezinta copilul printr-o
impletire a realului cu fantasticul. Lizuca adoarme in dumbrava din padure si se viseaza
in lumea basmelor, transferandu-si necazurile din viata reala. Toate acestea il formeaza
pe micul cititor, ii dezvolta imaginatia si gestul estetic.
In consecinta, din aceste texte, copiii invata cum sa se comporte in societate, cum
sa se comporte cu semenii lor si devin mai sensibili fata de colegii lor aflati in suferinta.
In concluzie, felul in care sunt prezentate povestile si povestirile despre copilarie
de catre marii scriitori ii fac pe copii sa invete cum sa se comporte, sa distinga binele de
rau, sa se joace impreuna cu toti copiii indiferent de rang social si de etnie.
In plus, datorita studierii textelor care au ca tema copilaria, vor invata ca desi ei
cresc si devin adulti si mai apoi batrani, spiritul si sufletul va ramane ancorat in
copilarie, facandu-i sa-si doreasca in continuare sa se joace, sa iubeasca si sa aiba trairi
speciale ca cele de la varsta copilariei.

53
 Eseu tema pe anotimpurilor

Eu consider ca felul in care succesiunea anotimpurilor este descrisa in operele

literare accesibile copiilor atrage atentia unui fenomen esential pentru intelegerea
viziunii despre lume a acestora referitor la trecerea timpului. Astfel, textele care au ca
tematica anotimpurile ii familiarizeaza pe copii cu perioadele referitoare la
transformarile care se petrec in natura.
In primul rand, datorita limbajului figurat al textelor lirice, copiii pot reprezenta
aspectele naturii specifice fiecarui anotimp descoperind frumusetea fiecaruia dintre ele
pentru fiecare etapa de transformare. De exemplu, primavara natura se trezeste la viata,
veselia fiind conturata nu doar vizual ci si auditiv ca in poezia “ La Pasti” de George
Cosbuc: “Prin pomi e ciripit si cant, / Vazduhu-i plin de-un rosu soare, / Si salciile-n
alba floare”. Epitetele cromatice amintesc de simbolistica martisorului vestind victoria
luminii asupra intunericului si bucuria vietii reinnoite.
Vara intreg pamantul pulseaza de viata. Pe malul raului, eul liric admira peisajul
si mediteaza la trecerea timpului (Pastelul “Malul Siretului” Vasile Alecsandri).
Aceeasi apa “care se schimba-n valurele pe prundisul lunecos ”adoarme“ la bolboace
sapand malul „nisipos”, sugerand ca viata are atat perioade mai line cat si perioade mai
zbuciumate.
Toamna este descrisa si definita metaforic de George Toparceanu in Rapsodii de
Toamna, zana melopeelor, spaima florilor are o haina cu trena lunga de culoarea
vantului cu care matura totul in viata ei, sugerand distrugerea vegetatiei de ploaie, frig
si vant.
Iarna aduce noi podoabe cu care infrumuseteaza lumea. Pastelul Iarna al lui
Alecsandri exprima admiratia eului liric pentru transformarile din natura. Fulgii care
zboara “ca un roi de fluturi albi” devin, ajunsi pe pamant, o haina argintie care imbraca
“mandra tara”.
Asadar, constienti de transformarile din natura, specifice fiecarui anotimp pe care
il observa repetandu-se in fiecare an, copiii percep fenomenul trecerii timpului nu ca pe
o pierdere, ci ca o transfigurare: iarna devine primavara, aceasta devine vara care se
ofileste si devine toamna si care amorteste din nou iarna. Frumusetea naturii in fiecare
anotimp ii va face sa inteleaga mai tarziu frumusetea fiecarei etape a vietii.
In al doilea rand, prin aceste texte, copiii descopera activitatile umane si
animaliere specifice fiecarui anotimp, familiarizandu-se cu etapele muncii agricole si cu
viata animalelor. Diminetile zilelor de primavara folosite pentru munca campului sunt
pline de farmec. Personificat, “Soarele dulce cu lumina si caldura” apare “Pe orizontul
aurit, / Sorbind roua diminetii de pe campul inverzit” pe care oamenii muncesc. ( V.
Alecsandri “ Dimineata”)
Ploaia, simbol al fertilitatii, conditioneaza vara legarea rodului si coacerea lenta
bucurand eul liric: “Vine ploaia bine face! / Spicul plin de acum se coace! / Spicului
racoarea-i place! / Vine ploaia bine face!”( G.Cosbuc “Vine ploaia!”. Nu doar oamenii
muncesc toata vara din zori pana-n seara, ci si micile vietuitoare. Albinele harnice
aduna mierea, asemeni aceluia din “Iscoada“ de V. Alecsandri : “A gasit toata gradina /
Inflorita .../ Cu o fraga de dulceata”.
Furnicile descopera mereu ceva bun de dus la musuroi ca rezerva pentru iarna:
“Maruntica de faptura , / Duse harnica la gura / O farama de ceva / Care-acasa trebuia /
Asezat in magazine / Pentru iarna ce-o sa vie” (T.Arghezi “O furnica”). Toamna este
anotimpul recoltelor in care primim roadele muncii de vara: “ Mere, pere / In panere, /
54
Prune bune / Si alune / Si gutui amarui / Cu puf galben ca de pui”. (Demostene Botez,
„Toamna”). Greierul, antropomorfizat, se ingrijoreaza ca nu si-a facut provizii pentru
vremea rea: “ Cri-cri-cri, / Toamna gri / Nu credeam c-o sa mai vii / Inainte de
Craciun / Ca puteam si eu sa adun / o graunta cat de mica…( G.Toparceanu - “Balada
unui greier mic”).
Iarna cand natura este amortita, omul cade pe ganduri langa foc si se odihneste
reparandu-si uneltele pentru primavera care va veni (V. Alecsandri). Copii se bucura de
zapada la sanius (G.Cosbuc – „Iarna pe ulita”).
In consecinta, prin aceste texte, copiii inteleg ca omul se implica in viata naturii
de unde isi ia hrana. El este, astfel, esential legat de natura pe care trebuie s-o respecte
si s-o exploateze ratioanal, sa o protejeze si s-o conserve.
In concluzie, felul in care sunt prezentate anotimpurile in literatura ii ajuta pe
copii sa inteleaga transformarile din lumea in care traiesc. Astfel, ei pot apoi sa le
anticipeze si sa le adapteze mai usor intelegand trecerea timpului ca pe o oportunitate
bucurandu-se de schimbarile aduse. De asemenea, invatand aceste poezii, copiii vor
intelege depedenta omului de mediul in care traiesc si responsabilitatea lor de a-l pastra
functional. In plus, datorita expresivitatii textelor despre anotimpuri, vor invata sa
aprecieze frumusetea naturii, trezindu-le sentimente inaltatoare pentru sufletul
omenesc.

55
56