UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI

FACULTATEA DE ECONOMIE SI ADMINISTRAREA AFACERILOR

SPECIALIZAREA ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

Conducător ştiințific,
Prof. univ. dr. Florin OPREA
Absolvent,
NISTOR Vlad-Constantin

Iaşi, 2022
 UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI
FACULTATEA DE ECONOMIE SI ADMINISTRAREA AFACERILOR
SPECIALIZAREA ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

Suveranitatea națională şi implicațiile acesteia în

context european

Conducător ştiințific,
Prof. univ. dr. Florin OPREA
Absolvent,
NISTOR Vlad-Constantin

Iaşi, 2022
Cuprins

Cuprins ........................................................................................................................................... 3

Introducere .................................................................................................................................... 4

Capitolul 1 ...................................................................................................................................... 5
Concepte și abordări privind suveranitatea și efectele acesteia ................................................ 5
1.1 Concepte privind suveranitatea ........................................................................................ 5
1.2 Abordări ale suveranității şi evoluția acestora ................................................................ 16

Capitolul 2 .................................................................................................................................... 29
Suveranitate națională vs. funcționalitate unională în context european .............................. 29
2.1 Abordări comparative ale reglementarii constituționale a suveranității .............................. 29
2.2 Transformări privind suveranitatea în contextul integrării europene .................................. 33

Capitolul 3 .................................................................................................................................... 40
Tendințe actuale privind suveranitatea în contextul colaborării statale ............................... 40
3.1 Implicații ale globalizării asupra statelor-națiune ............................................................... 40
3.2 Brexit-ul – o analiză din perspectiva suveranității .............................................................. 43

Concluzii ....................................................................................................................................... 52

Bibliografie ................................................................................................................................... 55

3
Introducere

Problematica suveranităţii naţioanle nu este deloc una de tip istoric, ci ea suscită un interes
peren pentru statele-naţiune, mai ales în contextul în care globalizarea şi extinderea pieţelor obligă
practic la colaborare, în unele cazuri foarte accentuată, cum este situaţia integrării supra-naţionale
în Uniunea Europeană.
Importanţa studierii modului în care suveranitatea naţională este afectată ori se transformă
într-un asemenea context se referă atât la cetăţenii membri ai statelor în cauză, cât şi la decidentii
implicaţi, fie la nivel naţional, fie supranaţional.
Obiectivul principal al lucrării de faţă este de a identifica modul în care în zilele noastre
suveranitatea se manifestă în contextul colaborării statelor şi integrării lor, cu accent pe
evidenţierea raporturilor cu procesul decizional (intren sau supranaţional) şi a efectelor produse
de diferitele sale accepţiuni/interpretări. În acest scop, pe lângă fixarea reperelor teoretice
implicate, am optat pentru aducerea în discuţie a unui studiu de caz relevant, şi anume al Brexit-
ului, utilizând ca metode principale de lucru cercetarea documentară, metoda istorică, metoda
comparativă, metodele deductivă şi inductivă, precum şi metoda teleologică.
Întrebările fundamentale ale studiului au fost: Ce înseamnă suveranitatea Uniunii Europene
formată din 27 de state suverane? Cum poate fi tradusă într-o realitate complexă construită prin
tratate succesive, fără a greși construcția fiecărui stat membru, formată din propria sa istorie și
mentalitatea sa particulară? Ne îndreptăm către o realitate sau o utopie? Toate acestea sunt
întrebări la care răspunsurile sunt dificile de găsit în vremurile actuale, mai ales pentru că, dacă
suveranitatea europeană nu poate fi echivalată cu suveranitatea națională întrucât Uniunea
Europeană nu este un stat, ea o consolidează pe de altă parte pe cea a statelor membre făcându-le
să avanseze în proiectul european comun.
Principalele concluzii ale lucrării indică faptul că aprecierea suveranităţii naţionale a
suferit în timp transformări substanţiale, că aceasta trebuie exercitată în contextul colaborării
statale doar în mod altruist, că integrarea europeană trebuie susţinută printr-un transfer mai
accentuat de suveranitate, respectiv că acest transfer nu reprezintă, în nici un caz, „o pierdere” de
identitate naţională. În opinia noastră, o Europă puternică este o Europă Unită, în care statele
membre să reușească să își găsească echilibrul intre a accepta o suveranitate europeană și a o păstra
pe cea națională. Proiectul Europa trebuie sa fie continuat pentru a se asigura ca ultimii șaptezeci
de ani de relativă utopie nu sunt o excepție în istoria ei, ci o regulă.

4
Capitolul 1

Concepte și abordări privind suveranitatea și efectele acesteia

Suveranitatea poate fi explicata prin acel drept fundamental de a dispune de autoritatea

politica suprema de către un popor asupra unei regiuni, a unei populații sau asupra lor înșiși.
Aceasta presupune că fiecare popor sau regiune să fie libera în a-și hotărî soarta, respectiv a fi
independenți.
Suveranitatea a apărut în dreptul internațional o data cu apariția statelor, fiind recunoscută
pentru prima dată în cadrul „Tratatelor de la Westfalia” din anul 1648. Acestea s-au semnat în
urma „Războiului de 30 de ani”, război ce s-a desfășurat intre catolici și protestanți (luterani),
urmând ca la finalul acestuia cele doua religii să fie privite că doua religii distincte și recunoscute
în cadrul Sfanțului Imperiu Roman.

1.1 Concepte privind suveranitatea

În dreptul internațional modern, a apărut și ideea de suveranitate națională, pe lângă cea a

statului. Aceasta „suveranitate națională” presupune dreptul fiecărui popor la autodeterminare
întru realizarea unei națiuni. În acest sens fiecare popor și ulterior fiecare națiune are dreptul să-și
aleagă organizarea juridică a statului si relațiile diplomatice cu alte state. Suveranitatea unei națiuni
este asigurată de structura politico-socio-economică a sa, astfel încât suveranitatea națională poate
fi înțeleasă ca fiind un principiu democratic folosit în urma conștientizării a unui popor a
intereselor sale o dată cu realizarea națiunii.
Totuși, acest principiu nu obligă fiecare națiune să devină suverană, ci doar prezintă o calitate
nouă a suveranității statului. Astfel, dreptul statului de a fi suveran într-o anumită perioadă istorică
devine dreptul poporului de a deveni o națiune suverană și care ulterior să aleagă daca va crea
propriul stat sau va adera la un alt stat sau la o conglomerare statală mai mare.
După cum se poate observa mai sus, ideea de suveranitate este una aplicabilă mai multor
categorii (persoane, popoare, state) ceea ce a făcut ca suveranitatea să fie considerată un deziderat
încă din cele mai vechi timpuri. În acest sens istoria este grăitoare: de la primele orașe-stat din
Mesopotamia până în Evul Mediu și Epoca Renascentistă unde s-a început a se scrie și documenta
ideile despre acest subiect. Astfel, suveranitatea însemna mai degrabă un nivel al puterii, termenul
exprimând în sine ca fiind o putere care nu-i permite altei puteri să fie mai puternice decât prima.
În „Cutumiarul de Beauvais” scris de jurisconsultul francez Philippe de Beaumanoir, autorul nota:

5
„fiecare baron este suveran în baronia sa; regele este însă suveran peste toți în baronia sa”.1 Din
această secvență se poate înțelege o relație de vasalitate dintre baron și monarh, chiar dacă
majoritatea baronilor din Franța Evului Mediu considerau a avea o putere similară sau chiar egală
cu puterea monarhului.
Suveranitatea națională se sprijină pe ideea ca aceasta aparține poporului, dar nu fiecărui
individ în parte, ci unui concept abstract numit națiune. Națiunea nu reprezintă doar pe cei care
trăiesc pe un anumit teritoriu, ci pe toți indivizii, din trecut, prezent și viitor. Statutul juridic al
Națiunii este Constituția și are voință proprie. Totuși, această voință nu poate fi exprimată direct
ci prin reprezentanții ei. Mandatul acordat acestora este național și reprezentativ, național în sensul
că are o formă colectivă, respectiv reprezentativ în sensul ca cel care ajunge alesul Națiunii are
puteri discreționare. Doctrina suveranității naționale prezinta totuși niște dezavantaje, dintre care
se remarcă faptul ca pe baza ei suveranitatea este confiscată de către parlament, realizându-se un
transfer de putere către o elită relativ mică la număr și greu de controlat.
Atunci când J. Bodin, in secolul al XVI-lea a definit suveranitatea, el a asimilat-o republicii.
Suveranitatea este considerată o bază a unității statului, fiind indivizibilă, inalienabilă și
imprescriptibilă. Suveranitatea populară sugerează ca poporul este titularul suveranității. Poporul
reprezintă totalitatea indivizilor de pe un anumit teritoriu. O suveranitate populară este rezultată
din adunarea cotelor-părți egale ale fiecărui cetățean, iar suveranitatea poporului este suma
voințelor indivizilor.2 Reprezentanților poporului doar li se încredințează prin drept de vot
suveranitatea, ei având rolul de a o exercita, aleșii fiind doar simpli delegați ai poporului. De aici,
înțelegem ca poporul este titularul suveranității, iar suveranitatea nu poate fi alienată, democrația
trebuind sa se realizeze direct, dar și că exprimarea voinței fiecărui individ prin drept de vot
constituie un drept fundamental.
O altă consemnare a aparținut gânditorului iluminist Rousseau, încă din secolul al XVII-lea,
care a afirmat că suveranul în sine este altceva decât o ființă colectivă, respectiv e alcătuit din
persoane particulare numite în mod colectiv după popor. Alți autori care au dezvoltat ideea
suveranității populare mai sunt Thomas Hobbes și John Locke care au afirmat printre altele că:
 puterea publică trebuie să vină de la cetățeni și să fie reprezentată în stat de persoane
alese democratic;
 suveranitatea populară trebuie să fie înscrisă într-o lege fundamentală, într-o
constituție sau un document oficial de drepturi;

1
Institutul de Cercetări Juridice, Optimizarea capacităţilor de implementare a ordinii juridice comunitare în ordinea
juridică naţională, Poriect IDEI, online la 1 (icj.ro)
2
Deleanu, I., Instituții si proceduri constituționale, Editura C.H. Beck, București, 2006, p. 372
6
  trebuie să existe separația puterilor în stat;
 dacă cetățenii consideră că reprezentanții aleși nu își apară interesele în mod corect,
atunci cetățenii au voie și sunt îndreptățiți să-i înlocuiască pe cei care ocupa
funcțiile reprezentative;
 tot sistemul reprezentat de „suveranitatea populară” trebuie organizat într-un cadru
democratic stabil și complet, care să asigure libertatea individuală pentru
organizarea funcționării statului.
După cum se poate observa mai sus, ideea de suveranitate populară a fost la fel de bine studiată
și dezvoltată precum suveranitatea națională. Astfel, legitimitatea statului, a legii si a celor ce
conduc destinele acestuia au ca fundament consimțământul și încrederea celor guvernați.
Suveranitatea populara poate fi explicată ca fiind un principiu esențial al republicilor moderne,
chiar și în unele monarhii. Cetățenii trebuie să încheie între ei contracte sociale (Rousseau),
renunțând voluntar la o cota parte din libertatea lor pentru protecția integrității cauzată de
pericolele rezultate din libertatea altora. În același timp, Hobbes considera că bărbații erau mai
înclinați spre violență, în timp ce Rousseau îi considera mai înclinați spre cooperare și bunătate;
ambii gânditori cad de acord că pentru a exista o ordine socială aceasta trebuie să rezulte dintr-un
proces în cadrul căruia cetățenii să aibă libertăți și obligații egale, iar acest fapt îi leagă pe cei doi
de conceptul de „suveranitate populară”.
Europa, ca structură interguvernamentală și supranațională, produce conflicte importante
asupra puterii de a decide în ultimă instanță. Ne putem imagina o suveranitate europeană care să
coexiste cu suzeranitățile naționale? Ce metamorfoze ale conceptului de suveranitate ar fi de natură
să țină cont de aceste evoluții? Ar trebui să concepem o „suveranitate complexă” sau măcar una
comună? Prin dezgroparea unei genealogii a modernității politice care provine de la Montesquieu
și federaliștii americani, este posibil să se apere modelul de reconciliere dintre suveranitate și
federație, la distanță de modelul lui Rousseau al suveranității indivizibile și absolute.
De la Tratatul de la Maastricht, atacurile la suveranitatea statelor s-au multiplicat. Mulți
gânditori suveranişti deplâng slăbirea suveranității statelor naționale și instituirea unei guvernări
europene care introduce contradicții în aranjamentele constituționale naționale. Pentru că dacă
Constituțiile - precum Constituția Franței - pot fi revizuite de îndată ce Tratatul de la Maastricht și
următoarele afectează condițiile esențiale de exercitare a suveranității naționale, legea nu mai este
atunci expresia voinței generale. Dacă Uniunea Europeană produce acte legislative care prevalează
asupra legilor adoptate de parlamentele naționale, poporul nu mai pare suveran. Mai mult,

7
integrarea europeană ar duce la ruperea cu principiul sacru al contractualismului – acela al
consimțământului liber al indivizilor la orice putere exercitată asupra lor.
Trebuie răspuns la acest argument puternic pentru că departe de a nega această realizare a
modernității politice, este necesară teoretizarea unui concept de suveranitate compatibil atât cu
forma politică dezirabilă a Uniunii Europene, cât și cu cea a statelor sale membre. Întrebarea, pusă
de mult timp, nu este încă rezolvată. De fapt, este vorba nu de a renunța la conceptul de
suveranitate, ci de a-l adapta la schimbările de situație. Pentru că dificultatea fundamentală în
Europa este absența puterii constitutive, care ar trebui să garanteze eficacitatea suveranității
poporului. Pentru mulți filozofi și politologi, această deficiență subminează legitimitatea
instituțiilor europene și întărește riscul guvernării prin tehnostructură. Putem concepe analogia
unui proces constitutiv în condițiile care guvernează Uniunea? Ne putem imagina, dincolo de
aspirația la independență sau putere, o suveranitate europeană care să fie și expresia voinței
generale?
Fără îndoială, trebuie să renunțăm la o metafizică unitară a suveranității care disprețuiește
orice concepție gradualistă sau diferențială. În sensul în care o vom înțelege, suveranitatea este un
set de aptitudini sau un pachet de drepturi. Câțiva juriști germani, citați de anumiți constituționaliști
francezi, s-au străduit să teoretizeze aceste distincții. Că suveranitatea să intre în era împărtășirii
presupune convertirea ei în competențe sau împărțirea ei în funcții: este vorba de a concepe puterea
publică mai mult decât suveranitatea în sensul clasic. În urma Tratatului de la Maastricht, Consiliul
Constituțional s-a pronunțat în acest sens acceptând limitarea exercițiului competențelor care intră
anterior în sfera libertății statului. Se autorizează „transferurile de competențe” necesare pentru
constituirea Uniunii Economice și Monetare; nu există nici un abandon de neiertat, nici o renunțare
irevocabilă, nici o înstrăinare definitivă, deoarece suveranitatea, așa cum sa raportat deja într-o
deliberare din 1985 referitoare la Protocolul 6 la CEDO.
În cazul transferurilor către Uniunea Europeană, întrebarea pe care Consiliul Constituțional
trebuie să o adreseze este dacă transferul de competențe „esențiale” pentru exercitarea suveranității
naționale a fost autorizat prin tratat. Răspunsul este negativ, fără a fi explicat conținutul acestor
prerogative inalienabile: „condițiile esențiale pentru exercitarea suveranității naționale” sunt în
fiecare caz stipulate de Consiliu. Chiar dacă cetățenii trebuie să-și vadă întotdeauna drepturile și
libertățile garantate în „respectul instituțiilor” și „continuitatea vieții națiunii”, „esența”
suveranității nu poate fi determinată a priori. Chiar dacă pare mai dificil să transferi competențe
considerate tradițional suverane (legate de apărare, securitate sau monedă), nimic nu o împiedică
dacă se mențin mecanismele de control. În acest caz, existența unui drept de veto în Consiliul

8
European în care chestiunile referitoare la aceste subiecte sensibile sunt decise în unanimitate,
împreună cu dreptul de ieșire, permite transferul fără modificarea ireversibilă a suveranității. În
mod corelativ, problema ierarhiei normelor este regândită: căci dacă în teoria democratică clasică,
a spune că legea este expresia voinței poporului suveran presupune că este supremă în toate
sensurile termenului, este posibil să se concepe că adevăratul suveran nu este poporul legiuitor, ci
poporul constitutiv. Potrivit lui Michel Troper, „în măsura în care i se atribuie voinței sale esențiale
de a consacra și garanta drepturile fundamentale, atunci Constituția poate bine organiza relațiile
dintre norme, după o astfel de modalitate, și nu există nicio dificultate în a concepe că X poate fi
mai mare decât Y în unele sensuri ale cuvântului și Y mai mare decât X în alt sens.”3
Contractul social european reconfigurează suveranitatea poporului. Din punct de vedere
istoric, conceptul modern de suveranitate este asociat cu istoria formării statelor-națiune și a
marilor monarhii centralizate care au apărut din feudalism, dorind să-și afirme puterea independent
de orice autoritate externă, papală sau imperială. Teoretic, este legat de discuții despre suprema
potestas și atribuirea acesteia „statului”. Scrise după masacrul de Sfântul Bartolomeu în contextul
războaielor de religie, cele șase cărți ale republicii (1596) ale lui Bodin răspund nevoii de a înființa
un stat puternic, capabil să liniștească și să răspundă „barbariei” războaielor civile. Conceptul de
suveranitate apare atunci când existența statului este asociată cu supremația unei autorități care are
dreptul unic de a legifera, adică de a conferi legitimitatea acestora legilor, de a le modifica sau de
a le abroga. A părăsi lumea suzeranității pentru a intra în universul politic al suveranității
echivalează cu renunțarea la primatul relațiilor personale care caracterizau feudalismul; acum,
„puterea absolută și perpetuă” a republicii monopolizează funcția de protecție fără a recunoaște
vreo autoritate deasupra ei (cu excepția celei a legilor divine și naturale). Puterea este exercitată
asupra comunității politice de către o autoritate de stat dotată cu anumite prerogative sau „mărci”
care definesc conceptul acesteia: dreptul de a face, modifica și abroga legi, dreptul de a declara
război și pace, dreptul de a numi principalii funcționari publici, dreptul de hotărâre definitivă,
dreptul la grațiere, dreptul de a bate monede.
Prin definirea Suveranului ca o „persoană” artificială înzestrată cu capacitatea de a vorbi și de
a acționa în numele alegătorilor săi, Hobbes formalizează procesul prin care voințele individuale
se unesc într-un mod „real” și nu doar formal, în virtutea unui acord punctual. . Spre deosebire de
Bodin, el pune astfel consimțământul subiecților la sursa puterii politice. Ficțiune asumată, pactul
care concretizează această „autorizare” dă naștere unei suveranități care este suportul predicatelor

3
Troper, M., „Teoria constituțională și dreptul constituțional pozitiv”, în „Suveranitatea statului și ierarhia
normelor”, Cahiers du Conseil Constitutionnel, nr. 9, februarie 2001.
9
sale. Suveranitatea este deținătoarea tuturor „mărcilor” care îi sunt proprietăți: este prin convenție
una, indivizibilă, inalienabilă și absolută. Aceste „semne” sunt deduse din experimentul gândirii
de a le înlătura unul câte unul, cu prețul dizolvării Republicii și al revenirii insultate la starea de
război a tuturor împotriva tuturor. Raționamentul este ad absurdum: în absența unui suveran
capabil să-și impună legea ca ultimă soluție, anarhia ar duce la război civil. În mod clar, nu toată
suveranitatea statului este democratică. Îi revine lui Rousseau, în urma „monarhomacilor”
protestanți anti absolutiști, să fi rupt schema verticală a suveranității. Desigur, autorul Contractului
Social menține ideea de suveranitate absolută, indivizibilă, inalienabilă, fără limite externe. Dar
originalitatea ei constă în afirmația că nu există suveranitate decât a poporului: toată suveranitatea
legitimă este republicană. Rousseau orchestrează reaproprierea de către comunitatea politică a
bunurilor de care indivizii scapă prin ficțiunea pactului. În loc ca terțul hobbesian să vorbească și
să acționeze în numele mulțimii, chiar dacă înseamnă a o reduce la tăcere, acum „corpul compus
din voci” îi ia locul. Rămânând formal identică cu formularea hobbesiană a lui Deci, suveranitatea
rousseauistă își schimbă sensul; își propune să protejeze nu numai securitatea, ci și libertatea.
Rousseau face din înstrăinarea totală a fiecăruia cu toate drepturile sale față de întreaga comunitate
mijlocul de a institui suveranitatea ca relație imanentă a poporului față de sine. Contribuțiile lui
Rousseau la teoria republicană a suveranității sunt decisive. Pentru a evita arbitrariul care ar
amenința libertatea, actele care leagă supușii trebuie să fie legi, iar aceste legi să fie ratificate de
poporul suveran, adică de cetățenii adunați în adunare regulată. Așadar, o Republică este
imposibilă într-un stat mare, deoarece participarea fiecărui cetățean la exercițiul suveranității ar
deveni prea slabă acolo: „Din care rezultă că, cu cât Statul este mai mare, cu atât libertatea se
diminuează.
Din cauza acestei restricții, paradigma Contractului Social a fost adoptată într-o formă
modificată în timpul Revoluției Franceze. Prin transferarea suveranității monarhului asupra
națiunii, revoluționarii îl deosebesc pe deținătorul anonim al puterii supreme de deținătorii ei
efectivi, reprezentanții, care o exercită doar în numele său. Articolul 3 din Declarația drepturilor
omului și al cetățeanului din 1789 atribuie suveranitatea unei totalități abstracte, politizate și nu
pur și simplu singularizate de cultura și istoria ei. Potrivit constituenților, „națiunea” este originea
legitimității legilor – sediul „voinței generale” pe care Rousseau o numea mai degrabă „oameni”.
Dar introducerea reprezentării modifică profund teoria suveranității populare a lui Rousseau.
În primul rând, constrângerile exercitării puterii implică faptul că suveranitatea trebuie delegată:
constituit ca corp politic, poporul unui stat mare nu poate delibera și decide direct asupra treburilor
publice. Renunțând la mecanismele democrației directe (adunări de cetățeni, mandate imperative,

10
referendumuri), Republicile secolului al XIX-lea au luat act de schimbările de suveranitate.
Desigur, ele mențin proprietățile conceptului: puterea legislativă nu poate fi împărțită
(suveranitatea este indivizibilă); mandatul reprezentanților trebuie să fie limitat și limitat în timp
(suveranitatea este inalienabilă); națiunea nu poate delega definitiv exercițiul suveranității
(suveranitatea este imprescriptibilă). Rămâne că aceste principii trebuie confrunte cu realitatea
exercitării suveranității. Chiar și după introducerea votului universal, statele naționale răspund
foarte rar la conceptul „pur” de suveranitate republicană definit anterior. Posteritatea democratică
a lui Rousseau reconsideră anumite teze cruciale ale teoriei sale, în special distincția dintre suveran
și legiuitor sau critica reprezentării. Mai presus de toate, democrațiile reprezentative suferă o
evoluție majoră: dacă legile sunt ipotetic expresia voinței generale, ele sunt cel mai adesea
rezultatul unor proiecte de lege guvernamentale. Întocmite de juriști și experți, legile mărturisesc
o derive executivă observabilă în toate democrațiile occidentale – care, în termeni rousseauști,
corespunde procesului firesc de corupție și uzurpare a organelor politice. Vom califica drept
„moniste” teoriile suveranității care urmăresc să conceapă monopolul dreptului de a face legea și
de a o aplica, precum și drepturile de a bate bani, de a percepe viața sau taxe, de a numi magistrații
principali. , să decidă asupra războiului și asupra stării de excepție. În aceste teorii, suveranitatea
nu se reduce neapărat la o formă de dominație, care ar ascunde sub autodeterminarea nobilă a
popoarelor voința de a controla populațiile. Nu ascunde sub discursul iren al dreptului purtat de
statul modern dorința de a-și însuși puterea publică – de parcă suveranitatea asupra unui teritoriu
ar fi asimilată proprietății exclusive a treburilor publice. Dar în aceste concepții monopoliste,
suveranitatea nu tolerează împărtășirea. O suveranitate împărtășită nu ar sta la baza vreunei
stabilități politice – ar da naștere doar la construcții șubrede, la clădiri nebunești după expresia
hobbesiană. După Hobbes, Rousseau respinge ideea unor părți ale suveranității. Cei pe care îi
numește „politicieni” moderni ar fi distorsionat autoritatea suverană și ar fi confundat „partidele”
cu „emanațiile”.
Trebuie să preferăm acestor teorii moniste teoriile „gradualiste” sau „diferențialiste” ale
suveranității, care o interpretează ca un mănunchi de drepturi capabile, în anumite condiții, să fie
disociate. Pentru că teoriile moniste, în special rousseauiste, ridică riscul mistificării: poporul
suveran ar putea fi doar o ficțiune menită să întemeieze ordinea juridică, nu o entitate concretă
capabilă să-și exprime în mod democratic voința. A concepe poporul ca o individualitate înzestrată
cu o voință („voința generală” distinctă de „voința tuturor”) riscă să ascundă dificultatea majoră
care constă pentru un popor în a se pune de acord asupra a ceea ce el concepe ca fiind „bun comun”.
Multe aporii sunt incluse în acest eșec al idealului de autonomie, fapt dovedit de trecerea de la

11
principiul unanimității la regula majorității. Prin urmare, modestia este esențială: dacă
suveranitatea este „calitatea unui organ care nu are superior”, ea trebuie definită mai sobru ca
ansamblul puterilor și competențelor care pot fi exercitate de autoritățile publice.
Această definiție nu este nouă; mai degrabă, implică revenirea la teoriile pe care Rousseau
însuși le respinsese. Astfel, filosoful Jean Barbeyrac, inspirat parțial de Locke, a susținut că
„suveranitatea conține un ansamblu de diferite drepturi sau diferite puteri distincte (…); nimic nu
îi împiedică să fie complet separați unul de celălalt, fie în mâinile unor oameni diferiți. În mod
similar, Burlamaqui a făcut din suveranitate „un ansamblu de drepturi diverse și mai multe puteri
distincte, dar conferite pentru același scop, adică pentru binele societății”4. Pentru filozoful
genevan, indivizibilitatea suveranității nu implică unitatea organică a exercitării acesteia: așa cum
văzuse Montesquieu, puterile pot fi exercitate de organe distincte. Ruptura de modelul absolutist
al suveranității are loc atunci când conceptul de delegare îl înlocuiește pe cel de alienare și când
suveranul nu se mai distinge în mod esențial de guvern. Acest model de suveranitate partajată
fundamentează scrierile federaliștilor americani, care îi conferă scrisorile sale de noblețe. În 1787,
federaliștii americani au reconfigurat conceptul de suveranitate în lumina cererii de limitare a
puterilor. Dorind să facă distincția între federație și imperiu, ei au renunțat la paradigma
hobbesiană sau rousseauistă. De acum înainte nu mai există niciun motiv să se considere că
suveranitatea este absolută, indivizibilă și inalienabilă, sau că legea este expresia voinței generale.
Voința poporului cere, dimpotrivă, ca suveranitatea să fie împărțită, iar puterea legislativă să se
ocupe de diversitatea de opinii și de interese concurente.
Adoptarea modelului hamiltonian înseamnă pentru Uniunea Europeană să se confrunte cu o
dilemă. Brexit-ul, în special, mărturisește rezistența statelor naționale dornice să scape de
supremația ordinii juridice europene și să recâștige controlul asupra vieții lor democratice. Dacă
Parlamentul Westminster este suveran, nicio Curte sau niciun organism supranațional nu poate da
ordine autorității legislative. Argumentul nu corespunde tezei federaliștilor, pentru care conflictele
între jurisdicții sunt rezolvate prin faptul că Curtea Federală de Justiție acționează ca o instanță
supremă. În caz de contradicție a legilor între nivelul federal și cel local, puterea de interpretare și
decizie în ultimă instanță trebuie să revină Curții Supreme Federale, fără ca suveranitatea Uniunii
să fie asemănătoare cu cea a unui stat unitar. , deoarece nu se presupune nicio superioritate a puterii
judecătorești asupra puterii legislative. Majoritatea susținătorilor „Leave”, ostili primatului
dreptului european și CJUE, pretind, la rândul lor, suveranitatea deplină și deplină, în maniera

4
Jean-Jacques Burlamaqui, Principiile dreptului politic (Amsterdam, 1751), reed. Caen, Caen University Press,
1984, p. 88.
12
antifederaliștilor. Se tem, în felul lor, de constituirea unui stat unitar. Procedând astfel, ei trece însă
cu vederea faptul că, spre deosebire de Constituția Părinților Fondatori, Tratatul de la Lisabona
prevede tocmai acest „drept de a pleca” care distinge în profunzime între federația europeană și
federația americană – prima având întotdeauna a rămâne imperfect sau „mixt”.
Fără a susține o imitație servilă (contextele istorice la distanță de două secole și în situații
politice fundamental diferite o interzic în mod evident), este deci oportun să tragem lecții din
modelul hamiltonian care îi inspiră și pe federaliștii italieni: Luigi Einaudi, Altiero Spinelli și
Mario Albertini. Precedentul american – mai degrabă decât versiunea sa actuală, profund coruptă
– mărturisește cel puțin că federalismul nu este în mod inerent antidemocratic. Dacă poporul nu
este chemat să se guverneze singur, ci doar să-și aleagă reprezentanții sau chiar judecătorii, ei
constituie singura sursă de legitimitate. Modelul constituțional de control și echilibru poate fi apoi
combinat cu teoria republicană: prin separarea jurisdicției federale și a jurisdicției naționale,
sistemul american întărește controlul democratic. Ca atare, ceea ce era valabil la momentul
Convenției de la Philadelphia din 1787 este încă valabil pentru Europa contemporană: datorită
controalelor și echilibrelor dintre puterile rivale, suveranitatea poporului nu este abolită; dar nu se
exercită niciodată imediat. O putere judiciară care exercită controlul constituțional, un executiv
puternic și un legislativ echilibrat sunt condițiile republicii moderne, care nu mai are nimic de-a
face cu democrația greacă sau romană. Acesta este modelul de guvernare limitată pe care
intenționa să-l adopte filosoful Mario Albertini pentru a construi Statele Unite ale Europei. Acesta
este încă cel mai bun regim pentru Europa.
În acest spirit, nu mai este nevoie să plasam suveranitatea la o impostură, sau la discursul de
autolegitimare al deținătorilor ei care doresc să revendice impersonalitatea și imparțialitatea
puterii. Nici nu este nevoie să decretăm, cu Kelsen, sfârșitul suveranității sau să o facem o simplă
ficțiune, destinată să-și asume funcția de unificare a sistemului juridic. Fără îndoială, suveranitatea
poate apărea ca o ipostază sau un totem, un adevărat obstacol epistemologic dacă este vorba de
conceperea dreptului internațional. Dar acest lucru nu este suficient pentru a desființa existența lui
ca concept și nici mai ales funcția sa în filosofia politică și juridică. Departe de a fi atotputernic,
statul este supus legii; el este obligat ca persoană de dreptul internațional. În acest sens,
suveranitatea nu este în declin din cauza tratatelor; este sursa limitărilor inerente tratatelor.
Înțelegerea suveranității ca un pachet de drepturi sau competențe face posibilă și rezolvarea
problemei decisive a relației dintre suveranitate și federație. Această concepție presupune în primul
rând să infirme teoriile care minimizează importanța evoluțiilor în curs. Unii juriști insistă asupra
faptului că statele membre ale Uniunii păstrează ultimul cuvânt sau competența competenței, prin

13
aceea că rămân „stăpânii tratatelor”. Aceasta face posibilă, în ochii lor, evitarea aberației juridice
a suveranității împărtășite și păstrarea modelului clasic de monopol de stat: suveranitatea rămâne
astfel „intactă în puritatea esenței sale, doar puterile cuprinse în ea ar fi afectate în proza
exerciţiului lor concret”5. Cu toate acestea, paradigma împărtășirii suveranității înțeleasă ca putere
publică pare mai promițătoare. Eliberându-se de fetișul suveranității absolute și depășind viziunea
unitară și metafizică a conceptului, filozofii, politologii și juriștii pot depăși anumite aporii; pot
concepe mai bine modalitățile de împărțire a competențelor în cadrul unei federații. Pentru că ceea
ce contează cel mai mult este că autoritatea supranațională nu poate limita protecția drepturilor
fundamentale sau împiedica dreptul popoarelor la autodeterminare. Statul-națiune trebuie să
continue să joace „împărțirea sa constituțională a garantării drepturilor și libertății”. Trebuie să-și
păstreze cota de suveranitate: monopolul violenței legitime, puterea neexclusivă de impozitare și
redistribuire etc. Astfel, pe aceste criterii, vom putea aviza sau modifica distribuția actuală a
competențelor dintre Uniune și State; competențe rezervate statelor; competențe exclusive ale
Uniunii (cu privire la Uniunea Vamală, Comercială și Monetară); iar pentru restul competențe
partajate. În cazul Uniunii, puterea normativă și coercitivă supranațională trebuie să poată coexista
cu cea a statelor membre, permițându-le să se bucure de un nucleu ireductibil de suveranitate.
Exemplul clasic este cel al procedurii „opt out” oferit statelor membre în temeiul Tratatului de la
Maastricht, privind uniunea economică și monetară sau politica de justiție și afaceri interne.
În acest sens, nu mai este nevoie să ne indignăm de oximoronul suveranității împărtășite și
nici de contradicția insolubilă dintre suveranitate și federație. Nu are rost să deplângem „marea
seară utopică” a Statelor Unite ale Europei, un preludiu la „diminețile palide devreme” ale părăsirii
Uniunii. „Federația statelor naționale” și „suveranitatea partajată” nu sunt lipsite de consistență
conceptuală sau de ieșire politică pe motiv că suveranitatea juridică este, prin definiție, una și
indivizibilă. De remarcat că integrarea europeană modifică atributele statului: suveranitatea este
de acum încolo „pusă în comun” și supusă autorității CJUE. Concepția exclusivă a suveranității
teoretizată de Léon Duguit sau Carré de Malberg, care a echivalat statul federal cu un stat unitar,
trebuie abandonată. Departe de a întruchipa supremația puterii de stat și indivizibilitatea
prerogativelor sale suverane, suveranitatea poate fi divizată. Repartizarea competențelor trebuie
concepută astfel încât distribuirea sau delegarea competențelor acceptate de statele membre și de
autoritățile europene să fie echilibrată și benefică pentru toate părțile. Poate privilegia obiectele
puterii (chestiunile în cauză sau jurisdicțiile) mai degrabă decât funcțiile statului în sine.

5
Julien Barroche, „État-Europe et retour : les impensés d’un rapport dialectique”, Editura Incidence, numărul 10,
2014, p. 113-153, aici p. 125.
14
 Luând în serios principiul subsidiarității, fără a acorda atenție ambiguităților sale actuale,
precum și „metoda deschisă de coordonare” care din anul 2000 a permis armonizarea legislativă
între statele membre pe bază de stimulente, se poate teoretiza o suveranitate ale cărei competențe
sunt considerate ca funcții. Subsidiaritatea prevede că alocarea autorității politice, pentru a fi
optimă, trebuie să respecte o condiție de eficientă: organul de decizie relevant trebuie să fie cel
mai apropiat de cetățeni; unitatea centralizată de energie este chemată doar să reglementeze, să
prescrie sau să interzică acolo unde este mai eficientă decât unitățile pe care le guvernează. Acest
principiu poate fi aplicat în unanimitate (într-o confederație) sau cu majoritate calificată (într-o
federație). Voința federală se prezintă apoi ca un analog al voinței generale: ea rezultă dintr-un
proces de vot care, atunci când sunt îndeplinite anumite condiții decisive, face posibilă vizarea
interesului general european.
Suveranului monarhic hobbesian convertit de Rousseau într-un suveran popular, integrarea
europeană i-a substituit o altă figură, fără îndoială mai prozaică, mai degrabă inspirată de
Montesquieu și de federaliștii americani: aceea a unei repartizări a puterilor care reînnoiește,
accentuându-le, dificultățile de echilibrul de competențe între stat și teritorii.
Definirea conceptului de suveranitate asociat acestei puneri în comun presupune ruperea
idolului: suveranitatea este fragmentată în competențe, diseminată în pluralitatea deținătorilor săi,
fără a fi redusă la un catalog arbitrar de capacități; trebuie conceput ca un pachet de drepturi.
Modelul teologico-politic se clătină: suveranitatea politică nu mai este un concept teologic
secularizat, care menține iluzia supremației și autonomiei absolute. Departe de a concepe un
Suveran capabil să organizeze toate domeniile vieții sociale, economice, culturale și religioase,
trebuie să admitem că majestas nu mai este necesară. Promisiunea de protecție nu mai poate veni
de la un Dumnezeu muritor care singur poate oferi cursul pentru orientarea în siguranță a corpului
politic. Acest lucru nu împiedică niciun conflict de competențe: faptul că, Curtea din Luxemburg
a fost nevoită să reamintească acest lucru în mai 2020, afirmând că era „singura competentă” să
constate că un act al unei instituții europene era sau nu contrar dreptului european o dovedește.
Faptul rămâne că Uniunea a putut să reafirme cine este suveran.

15
 Figura 1.1. Evoluția suveranității. De la stat-națiune la uniune.

Sursa: autorul

În figura de mai sus am realizat o analogie privind evoluția conceptului de suveranitate. Etapa
I este dedicată statelor-națiune care dețineau, fiecare, suveranitatea sa. În etapa a II-a se poate
observa cum dacă fiecare stat renunță la o mică parte din suveranitatea sa se poate forma un stat
mai mare și mai important care să le reprezinte pe primele. Un exemplu în acest sens poate fi
Unirea Principatelor Române de la 1859 când atât Moldova, cât și Țara Românească au ales să
renunțe la o cota parte din suveranitatea lor inițială cu scopul de a deveni un stat mai puternic și
mai vizibil in lume. Etapa a III-a este caracteristică prezentului, când mai multe state aleg să
formeze uniuni sau alianțe și să-și încredințeze suveranitatea lor pentru a se adapta cat mai bine
lumii actuale și pentru a avea un cuvânt cât mai greu de spus în evoluțiile de pe mapamond.

1.2 Abordări ale suveranității şi evoluția acestora

În cele ce urmează am ales să merg pe o prezentare a patru perioade istorice: Antichitatea,

Evul Mediu, Epoca Modernă și prezentul. Consider că în acest fel se poate sumariza și în același
timp înțelege mai ușor cum a evoluat termenul de „suveranitate” de-a lungul veacurilor, respectiv
cum a fost utilizat in practică în fiecare perioadă.
Antichitatea
Suveranitatea a existat încă din primele organizări tribale ale primilor oameni de pe Terra,
chiar daca respectivii nu cunoșteau acest termen si nici nu îl foloseau în cursul existenței lor. De-
16
a lungul timpului, o data cu dezvoltarea grupurilor în mici așezări omenești autonome și suverane
apoi în orașe-stat și ulterior în regiuni, respectiv state propriu-zise, noțiunea de suveranitate s-a
dezvoltat și a început să fie fixată în conștiința oamenilor ca un obiectiv suprem la care trebuia să
ajungă fiecare organizație din cele enumerate pe devreme.
Prima abordare mai serioasă a ideii de suveranitate a fost întâlnită în Grecia Antică. În
spiritul clasic al filozofiei grecești, suveranitatea a fost unul din domeniile la care s-a reflectat cel
mai mult pentru a ajunge la o înțelegere cat mai profundă a acestui termen.
Grecia Antică, prin poziția geografică prezenta mari avantaje. Era locuită de oameni din
aceeași rasă, vorbeau aceeași limbă si aveau tradiții si religii comune. Grecii erau oameni curajoși,
și prezentau un geniu și un gust artistic mult superior altor popoare din acele timpuri, încât până
la ascensiunea Romei, toată civilizația lumii antice gravita in jurul Greciei.
Totuși, de ce statele grecești erau în mod constant în război între ele? De ce in interiorul
zidurilor orașelor era un război aproape perpetuu pentru putere, existau conspirații și rebeliuni dacă
la graniță erau alte războaie cu regiunile vecine? Toate aceste întrebări au un singur răspuns simplu
și concis: pentru ca grecii, în loc sa fie o singură națiune, erau o mulțime de state mărunte, dar
suverane. În același timp, unii greci au avut mereu aspirații de unire a micilor regiuni. O
oportunitate aproape perfectă a fost oferită de „Războiul persan” dar au irosit șansa de a forma o
uniune statală, în continuare suverană față de celelalte imperii din jur (Imperiul Roman, Imperiul
Tracic, Sciții, Imperiul Persan). La fel se întâmpla și în cazul confederațiilor sau alianțelor, după
ce pericolul exterior trece, tot ansamblul se destramă in bucăți mici. Grecii nu au crezut în acest
ideal preferând să-și păstreze mica suveranitate asupra teritoriilor controlate de fiecare parte, deși
întotdeauna statele mai mici au fost agresate și deciziile lor influențate de către cele mai mari. De-
a lungul istoriei zbuciumate a Greciei Antice au existat mai multe confederații de scurtă durată,
niciun oraș sau regiune nefiind hotărâte să renunțe la suveranitatea populara pe care o aveau. Un
caz concret a fost Teba și Sparta care au avut mai multe alianțe de-a lungul timpului care se
dizolvau imediat ce nu mai aveau un interes comun în viitorul apropiat. Putem face o paralela in
epoca moderna, când Occidentul format din Franța și statele germane ar fi putut fi aliate cu
Imperiul Britanic în Războiul de Independență American, urmând ca după acesta mica alianța
occidentală să revină la năravurile inițiale și să continue războaiele între ele. Revenind la Grecia
Antică, dacă Atena ar fi câștigat Războiul din Peloponesia, ideea panelenismului s-ar fi putut
dezvolta într-un mod adecvat pentru ca noul stat elen să fie suveran, independent și mult mai bine
ancorat in vâltoarea vremurilor. Dar, o data cu victoria Spartei, ideea de unui „mega-stat elen” a
dispărut, sistemul oligarhic din Sparta tratând aliații mai slabi (Corint, Megara) precum învinșii

17
(Atena). Astfel se poate observa cum mai multe state mici dar suverane nu pot rezista pe termen
lung, cheia suveranității fiind dată de existența unui stat care să asculte de dorințele poporului.

Evul Mediu
În Evul Mediu existau două dimensiuni ale suveranității statului: una filozofică,
dimensiune care se concentrează pe baza conceptului de autoritate suverană; respectiv o
dimensiune politica care se angajează cu forma pe care o ia autoritatea si anume, statul.
În secolul al XIV-lea, există un conflict între autoritățile politice: nici Biserica, nici Statul
(statele) nu exercită de facto o autoritate politică deplină asupra lumii; dar o fac într-o măsură
limitată. Există un vid politic care este perceput în toată Europa și este parte integrantă a unei crize
politice care se profilează, care se va transforma într-o schimbare epocală a ordinii mondiale în
timpul secolului al XVII-lea. În acest vid, orașele-stat exercită o creștere de putere. Ele sunt
paradigma autorității politice chiar dacă lupta internă între diversele facțiuni este adesea mai mult
o chestiune de interese private decât o chestiune de interes public. Un exemplu elocvent de oraș-
stat în care se dau lupte între fracțiunile concurente este Florența medievală, unde facțiunile pro-
papiste și pro-împărat nu găsesc motive de pace.
În noiembrie 1301, Dante, celebrul poet, pleacă la Roma ca trimis diplomatic al Florenței
pentru a negocia un acord de pace cu Papa Bonifaciu. Convorbirile de pace eșuează lamentabil,
deoarece Papa nu este interesat de un armistițiu. Câteva luni mai târziu, Papa mărșăluiește în
Florența cu trupele sale pentru a restabili facțiunea pro-papală. Dante este judecat și condamnat în
lipsă la 27 ianuarie 1302. El este condamnat pentru trădare și abuz de fonduri publice. Va trebui
să trăiască în exil pentru tot restul vieții. Dante este unul dintre cei mai pricepuți comentatori
politici ai acestei perioade. Scrierile și experiența sa de viață mărturisesc un interes profund pentru
autoritatea politică și justiția vremii.
Relația dintre lege și autoritatea politică este foarte importantă în Europa medievală.
Dezbaterea la acel moment este încapsulată în conceptul juridic de „arbitrium”. „Liberum
Arbitrium” sau „liberul arbitru” nu înseamnă exercitarea unei puteri suverane complet nelimitate.
Principiile legale sunt acolo pentru a fi aplicate, dar cine le interpretează are o marja nestabilită
despre cum ar trebui sa decidă pentru a le aplica cel mai bine. Nicio autoritate politică nu ar putea
face asta conform înțelegerii medievale a dreptului. Pentru magistrații medievali, dreptul nu putea
fi niciodată redus la legislația unei puteri suverane centralizate, deoarece nu exista o astfel de
putere.
Cristalizarea ideii de suveranitate a fost un fenomen complex care a început nu cu Bodin
sau Hobbes în secolul al XVI-lea, ci cu reintroducerea dreptului roman în creștinătatea latină la
18
sfârșitul al XI-lea. Dreptul roman clasic, desigur, susținea că împăratul se bucura de „imperium”
sau „potestas suprem” – adică de autoritatea de a legifera, de a comanda și de a judeca – ajungând
chiar până acolo încât să afirme că „prințul [împăratul] nu este obligat să respecte legea” . Din
această perspectivă, voința conducătorului a fost considerată absolută; după cum a spus celebrul
jurist roman clasic Ulpian: „ceea ce îi place prințului are forță de lege”.
În timp ce mișcarea conciliară din secolul al XIV-lea avea să dilueze mai târziu
suveranitatea papală într-o oarecare măsură și, în timp ce ea va migra în zona temporal într-o formă
oarecum modificată, conceptul de suveranitate – nu de suveranitate modernă, desigur, dar totuși
de suveranitate – a fost decisiv reintrodus în gândirea și practica politică europeană până la sfârșitul
secolului al XII-lea.
În 1231, Frederic al II-lea a promulgat o nouă constituție imperială, Liber Augustulis, în
care a oficializat această pretenție de imperium universal. Frederic a afirmat că, în calitate de
succesor al împăraților romani din antichitate, el a moștenit autoritatea temporală supremă pe care
predecesorii săi au primit-o inițial de la poporul roman. Oricare ar fi capacitatea lui Frederick de
a da un efect practic acestei pretenții de imperium, este clar că cel târziu până la mijlocul secolului
al XIII-lea conceptul de suveranitate temporală se cristalizase pe deplin în imaginația colectivă a
creștinătății latine. În timp ce dreptul roman a conferit în mod explicit împăratului suveranitatea
temporală deplină, realitățile politice ale creștinătății latine medievale târzii erau de așa natură
încât și alte autorități puteau pretinde că sunt suverane. Încă din secolul al XI-lea, regii și prinții
începuseră să-și proclame suveranitatea luând titlul de împărat și adoptându-i atributele. Aceste
pretenții au fost recunoscute (în grade diferite) în practica politică a epocii. Poate mai important,
totuși, li s-a acordat și o greutate juridică și o precizie crescândă atât în dreptul canonic, cât și în
cel civil.
În timp ce dreptul roman a conferit în mod explicit împărțirea suveranității temporale
deplină, realități politice ale creștinătății latine medievale târât erau de așa natură și alte autorități
puteau pretinde că suverane. Încă din secolul al XI-lea, regii și prinții începuseră să-și proclame
suveranitatea luând titlul de împărat și adoptându-i atributele. Aceste pretenții au fost recunoscute
(în grade diferite) în practica politică a epocii. Poate mai important, totuși, li s-a acordat și o
greutate juridică și o precizie crescândă atât în dreptul canonic, cât și în cel civil.
În al doilea rând, în creștinătatea latină medievală târzie, suveranitatea era învestită nu unei
persoane („prințul”), nici măcar într-o funcție („coroana”), ci în comunitatea politică ca o
corporație („poporul” ). În epoca modernă timpurie, desigur, unul dintre elementele definitorii ale
ideii de suveranitate a fost faptul că aceasta era moștenită în persoana prințului. În timpul epocii

19
medievale târzii, totuși, autoritatea suverană făcea parte din pachetul de drepturi deținute de
persoana fictivă a corporației politice. Ar putea fi exercitat de un prinț, desigur, dar numai în
calitatea sa de întruchipare a entității nemuritoare a populus. Absolutismul modern timpuriu, care
a conferit prințului o suveranitate necalificată, a fost un fenomen post-medieval pe care medievalii
de mai târziu nu l-ar fi înțeles și nici nu l-ar fi susținut.
În al treilea rând, și într-un sens similar, suveranitatea medievală târzie a implicat sau a
conotat autoritate temporală supremă, mai degrabă decât absolută. În termeni practici, aceasta
însemna că, în timp ce prințul era cea mai înaltă autoritate politică într-o anumită jurisdicție,
puterea sa nu era nici nelimitată, nici neconstrânsă. Printre constrângerile impuse suveranității se
numărau ius divinium, ius naturale, ius gentium, dreptul pozitiv, rațiunea, obiceiul, natura funcției
„coroanei” și drepturile celor guvernați, toate acestea punând limite istorice specifice asupra voința
suverană a prințului. Acest lucru este în contrast marcat cu monarhii absolutiști ai epocii moderne
timpurii care erau văzuți ca fiind mai presus de orice lege și obicei și a căror voință (voluntas) era
de fapt considerată a constitui drept.
În cele din urmă, de spre deosebire de sistemul modern de stat, societatea de state din Evul
Mediu Târziu a fost organizată în parte cel puțin în jurul principiului „inegalității suverane”. Prin
aceasta, vreau să spun că în Evul Mediu târziu nu exista o normă de recunoaștere automată,
reciprocă, a pretențiilor de suveranitate, așa cum era în epoca modernă. Acestea trebuiau negociate
de la caz la caz. Și, ca parte a acestei dinamici, un tip de stat (regatul) a fost considerat a fi un loc
de suveranitate mai istoric și/sau natural decât toate celelalte. În practică, aceasta însemna că
regatele aveau cele mai legitime pretenții la suveranitate și, prin urmare, erau mai probabil să fie
recunoscute ca state suverane de către alte state. Principatele, comunele și ligile (celelalte tipuri de
stat care formau sistemul) au fost văzute ca pretendenți legitimi ai autorității suverane, dar ceva
mai puțin decât regatele. Astfel, au avut mai multe dificultăți în a-și asigura recunoașterea
pretențiilor lor de suveranitate și, ca urmare, au fost expuși în mod constant amenințării absorbției
sau subordonării de către autoritățile de nivel superior.

Epoca Modernă
Lungul secol al XIX-lea a cunoscut multe schimbări, inclusiv neîncrederea crescândă în
autoritatea monarhilor și a instituțiilor religioase și mai mult interes pentru individualism, libertate
și raționalitate. Aceste idealuri politice liberale (obiective pentru perfecțiune) au acordat în general
o mare importanță oamenilor ca sursă de putere politică. O expresie a acestui lucru a fost conceptul
de suveranitate populară, convingerea că puterea unui stat provine din consimțământul poporului.

20
Potrivit acestor idei, un guvern este legitim doar dacă reprezintă nevoile și ideile oamenilor care
sunt guvernați.
Într-o monarhie absolută, suveranitatea este în mâinile regelui sau reginei. Cu alte cuvinte,
statul este orice spune monarhul că este. Suveranitatea populară, pe de altă parte, vede statul ca pe
o organizație politică care face posibilă stăpânirea unui anumit teritoriu. Oamenii din acest tip de
stat nu sunt de obicei pasivi ca subiecți, ci mai degrabă sunt cetățeni, cu drepturi politice reale. În
loc să se supună pasiv conducătorului, cetățenii ar putea juca un rol activ în procesul politic.
Aceasta însemna că suveranitatea populară a încurajat și recunoașterea drepturilor individului, dar
si pe cele individuale.
Totuși, nu trebuie să confundăm suveranitatea cu egalitatea sau drepturile civile. Deși
cetățenii aveau drepturi, asta nu însemna neapărat că toți cetățenii au aceleași drepturi în practică
sau că toată lumea dintr-o societate poate fi considerată cetățean. Capacitatea unei persoane de a
participa la guvernare – și de a se guverna pe sine – depindea adesea de clasa, rasa și genul lor. De
obicei, în Europa și în coloniile europene, numai bărbații albi proprietari de pământ erau cu
adevărat independenți. Oamenii cuceriți din colonii nu au devenit cetățeni. În mod similar,
oamenilor înrobiți, oamenilor din clasa muncitoare și femeilor nu li se acordau aceleași tipuri de
drepturi. Cu alte cuvinte, suveranitatea personală și autonomia erau luxuri oferite unui segment
foarte mic al societății.
De fapt, în multe privințe, obținerea suveranității pentru unii a dus la pierderea libertății
pentru alții. De exemplu, în mai multe democrații suverane precum Statele Unite, sclavia era încă
legală, înfloritoare și importantă pentru economie. Spre exemplu, in Statele Unite, fiecare persoană
înrobită era socotită ca trei cincimi dintr-un cetățean cu drepturi depline în scopul determinării
reprezentării (dreptului de vot) și a impozitării. În acest caz, includerea oamenilor sclavi a fost
văzută ca fiind compatibilă cu suveranitatea populară pentru alți oameni. Sclavia este deja
fundamental dezumanizantă, dar a avea umanitatea degradată din punct de vedere matematic este
unul dintre cele mai literale și flagrante exemple de inegalitate din istorie.
Același lucru este valabil și pentru majoritatea copiilor. Familiile din clasele mijlocii și
superioare din Europa și America au ajuns să se bucure de noi valori ale dragostei și inocenței
familiale. A-ți educa copiii în loc să-i pui la muncă a fost un privilegiu. În locuri precum Japonia,
copiii erau văzuți ca fiind deosebit de vulnerabili și au existat multe programe guvernamentale
menite să protejeze copiii în această fază fragilă a vieții. Totuși, dacă nu făceai parte din mica clasă
privilegiată sau din Japonia, era altă poveste. Sub sclavie și colonialism, copiii au fost separați cu
forța de părinți. Copiii sclavi erau vânduți, iar copiii indigeni erau uneori trimiși departe de

21
familiile lor. În mediile coloniale, mulți copii erau văzuți ca subiecții stăpânilor coloniali, iar
condițiile de muncă puteau fi destul de dure. Fie prin muncă prin contract sau prin muncă salariată,
copiii din America Latină, Africa sub-sahariană, Orientul Mijlociu și India au continuat să
muncească în plantații, fabrici și mine. Ei lucrau adesea ca servitori casnici. În alte părți ale lumii,
precum în China, valorile clasice precum ascultarea și munca grea au continuat să modeleze viața
copiilor.
Femeile au fost deseori excluse atunci când a venit vorba de suveranitatea personală. Unii
gânditori ai Iluminismului încă vedeau femeile ca fiind inferioare bărbaților, în timp ce alții
împingeau pentru egalitatea femeilor. Cu toate acestea, femeile au fost diferite în funcție de rasă,
clasă și regiune. Femeile din clasa muncitoare, femeile de culoare și subiecții coloniali nu au avut
acces la aceste noi oportunități sociale și educaționale. În majoritatea locurilor, femeile din clasele
inferioare și-au asumat noi roluri din nevoi economice. Multe mame singure au fost nevoite să
muncească pentru a-și întreține familiile. Să nu uităm că toate aceste schimbări culturale și sociale
au vizat mult mai mult decât o singură problemă. Mai degrabă, întreaga relație a oamenilor cu
statul era modificată. Unii au descoperit că statul le dă acum libertatea de a-și controla viața și
trupurile, în timp ce alții au constatat că au mai puțin control. De exemplu, femeile au fost din ce
în ce mai apreciate ca fiind responsabile pentru creșterea următoarei generații de cetățeni. Pentru
a-și educa copiii și a asigura participarea lor politică deplină, mamele trebuiau educate și ele.
Maternitatea a devenit un act politic! Acest lucru a creat noi oportunități pentru femei, dar a
însemnat și că decizia unei femei de a avea copii nu era neapărat a ei.
Și copiii au ajuns să fie controlați mai mult – parțial prin școli. Școlile au încercat să
promoveze sănătatea copiilor și să-i protejeze de abuzuri, dar și să le controleze activitatea zilnică.
În Canada, Australia și Statele Unite, guvernele au forțat adesea copiii indigeni să intre în școli-
internat. Scopul a fost de a schimba comportamentele pe care coloniștii le-au considerat
problematice. De obicei, asta însemna să-i facă să adopte tradițiile și obiceiurile europene și să-și
uite propriile lor tradiții. În mod similar, în India britanică, școala a fost utilizata pentru a insufla
valorile europene elevilor, cu scopul de a-i obișnui cu viitoarea viață în cadrul Imperiului Britanic.
Deci, în timp ce ideile iluministe despre cetățenie, suveranitate și autonomie au schimbat
fața globului, este important să ne amintim că aceste schimbări au fost foarte inegale. În perioada
modernă și în secolul al XXI-lea, diferite grupuri de oameni au fost incluse și excluse din aceste
valori. Cu toate acestea, aceste idei despre suveranitatea personală au continuat să influențeze
multe instituții politice până în prezent. Astfel, in prezent in cadrul Uniunii Europene se vorbește

22
de suveranitate ca termen concret, ancorat in realitatea cotidiana si anume: suveranitatea sanitară,
economică, referitoare la siguranță și securitate, suveranitatea numerică, respectiv cea climatică.
Pandemia de Covid-19 a demonstrat capacitatea de a menține și proteja un sistem de
sănătate eficient este o chestiune de securitate și că Uniunea Europeană și statele sale membre nu
sunt încă în măsură să mențină autonomia europeană în acest domeniu.
Deși UE poate conta pe o cooperare internațională eficientă pentru a-și rezolva problemele
de sănătate, ea concurează totuși cu principalii săi rivali pentru resursele limitate și tehnologiile
cheie. Instituțiile multilaterale precum Organizația Mondială a Sănătății (OMS) și Organizația
Mondială a Comerțului (OMC) nu pot garanta o astfel de cooperare în configurația lor actuală. De
la începutul pandemiei, statele membre ale UE și-au dat seama că, în ciuda puterii lor economice,
nu pot furniza suficient echipament medical de protecție în perioade de criză. În plus, sistemele de
asistență medicală variază foarte mult în țările europene, ceea ce face cooperarea și convergența
dificile — iar europenii și mai vulnerabili. Ca răspuns, Uniunea Europeana și statele sale membre
au făcut progrese uriașe într-un timp relativ scurt pentru a-și spori capacitatea de a-și proteja
suveranitatea în materie de sănătate. UE a început deja să-și folosească puterea de reglementare
pentru a-și îmbunătăți capacitatea de a răspunde la crizele de sănătate și pentru a diversifica
lanțurile de aprovizionare pentru produse medicale esențiale și echipamente de protecție de bază.
În discursul său privind starea Uniunii din septembrie 2020, președintele Comisiei
Europene, Ursula von der Leyen, a propus consolidarea Agenției Europene pentru Medicamente,
începând să constituie stocuri strategice de medicamente și alte echipamente sanitare la nivelul UE
și să creeze o versiune europeană a BARDA (Biomedical). Advanced Research and Development
Authority, agenția de cercetare din SUA, pentru a stimula cercetarea și dezvoltarea în domeniul
sănătății în Europa. Cu toate acestea, rămân multe de făcut și este timpul să ne întrebăm dacă UE
are nevoie de mai multe competențe în domeniul sănătății.
Interdependența economică complexă care a apărut în epoca globalizării a creat multiple
dependențe asimetrice care au limitat libertatea europeană de acțiune. Într-adevăr, UE rămâne
foarte dependentă de lanțurile globale de aprovizionare, în special în sectoare cheie din China, cum
ar fi autovehiculele și electronicele. Cu toate acestea, după cum a demonstrat criza Covid-19,
aceste lanțuri sunt vulnerabile la perturbări cauzate atât de dezastrele naturale, cât și de actele
umane. UE depinde de resursele naturale limitate pentru energie și de litiu, cobalt sau metale din
pământuri rare pentru fabricarea produselor industriale de înaltă tehnologie. Și această dependență
va crește doar dacă dorește să-și atingă obiectivele climatice. Rusia, China, Statele Unite și altele
au încercat cu toții să-și folosească controlul asupra acestor resurse pentru a obține concesii

23
geopolitice, cu succes însă limitat. UE depinde, de asemenea, de menținerea unor condiții de
concurență echitabile pentru ca companiile sale să rămână competitive pe piața internațională. Cu
toate acestea, principalii săi parteneri comerciali, în special China, își subvenționează în mare
măsură propriii campioni naționali, facilitându-le accesul la credit și denaturând astfel concurența.
În cele din urmă, UE folosește sistemul financiar internațional pentru a-și plasa economiile,
pentru a-și canaliza investițiile și pentru a-și finanța deficitele publice. Dar principalii săi parteneri,
în special Statele Unite și, probabil, în curând China, își folosesc controlul asimetric și capacitatea
de a aplica sancțiuni pentru a-și promova interesele geopolitice.
Prima strategie europeană de a face față acestor tipuri de dependențe a fost încercarea de a
reproduce pe cât posibil sistemul european de guvernanță economică la nivel global. Organizații
precum Fondul Monetar Internațional (FMI), Banca Mondială și OMC ar trebui să reglementeze
exploatarea avantajului asimetric. Dar, în prezent, acest sistem este în dezordine. Disputa dintre
Statele Unite și China a pus OMC în pericol de dezintegrare (cadru de soluționare a litigiilor este
deja inoperant). Între timp, chinezii și rușii sunt ocupați să construiască instituții financiare
alternative și rețele de siguranță, cum ar fi New Development Bank, Asian Infrastructure
Investment Bank și cele legate de Belt and Road Initiative. Aceste mecanisme joacă roluri similare,
dar fără toate condițiile și reglementările incomode care caracterizează sistemul existent. Acest
model face ca tranzacțiile financiare cu China și Rusia să fie mult mai atractive pentru multe
regimuri din întreaga lume.
Prin urmare, UE și statele sale membre depun diferite eforturi pentru a consolida sistemul
de guvernanță globală. În special, ei caută să încheie o alianță liberă cu țări care au aceleași idei,
precum Japonia, Australia, Coreea de Sud și chiar India, care ar putea forma un caucus democratic.
Aceste intenții pot avea un anumit efect. Dar, având în vedere că China, Rusia, Turcia și uneori
chiar și Statele Unite se abate din ce în ce mai mult de la acest sistem, pare o prostie să te bazezi
pe guvernanța globală pentru a continua să protejeze suveranitatea economică europeană. Aceasta
implică faptul că efortul fundamental al unui program de suveranitate economică trebuie să fie
reducerea dependențelor asimetrice de puterile externe fără a recurge la protecționism sau chiar a
limita semnificativ comerțul internațional și activitățile de investiții. Comisia Europeană a
recunoscut deja această necesitate pentru un echilibru între o mai mare autonomie și deschidere în
efortul său de a promova „autonomia strategică deschisă”. Dar aceste dependențe sunt multe și
este o sarcină fără sfârșit.
Cel mai sacru aspect al suveranității este capacitatea de a apăra națiunea împotriva
amenințărilor externe. De la sfârșitul Războiului Rece, majoritatea statelor membre UE nu s-au

24
simțit cu adevărat amenințate în acest sens. Împreună, au fost printre cele mai puternice state
militare din lume și s-au adăpostit în spatele protecției Statelor Unite. Dar odată cu afirmarea
Chinei, renașterea Rusiei, o Americă care privește mai mult către Indo-Pacific și o multitudine de
amenințări asimetrice din partea altor puteri și actori nestatali, ei se confruntă acum cu noi
vulnerabilități de securitate, împotriva cărora nu se confruntă. au capacitatea de a se apăra. În toate
circumstanțele, securitatea va rămâne o competență a statelor membre, iar acestea din urmă vor
continua să dețină marea majoritate a capacităților de securitate. De asemenea, europenii vor
continua să-și dorească cooperarea și asistența SUA în acest domeniu atâta timp cât aceasta va fi
oferită. Dar a devenit clar că cooperarea și coordonarea la nivel european joacă un rol din ce în ce
mai important în consolidarea capacităților statelor membre și reducerea dependenței de Statele
Unite.
Aceste abilități sunt din ce în ce mai necesare. Dincolo de fragilitățile tradiționale, Rusia a
dezvoltat modalități inovatoare de a transforma interdependența asimetrică în vulnerabilități de
securitate. Așa-numitele eforturi „hibride” variază de la atacuri cibernetice asupra sistemelor
informaționale critice, până la perturbarea serviciilor esențiale (cum ar fi furnizarea de energie sau
serviciile financiare), până la erodarea încrederii publicului în instituțiile guvernamentale și
adâncirea diviziunilor sociale. Aceste tehnici nu sunt, desigur, noi, dar economia digitalizată a UE
și societatea sa din ce în ce mai deschisă și interconectată au oferit mult mai multe puncte de atac
decât în trecut. Amenințările hibride vizează adesea zone mai extinse decât un singur stat membru
și pot submina unitatea UE sau pot destabiliza mediul său imediat, prin dezinformare, interferență
în alegeri și utilizarea de proxy pentru a diviza companiile.
În ciuda acestor probleme, la nivel conceptual, securitatea este cel mai dezvoltat aspect al
agendei de suveranitate. Dezbaterea îndelungată privind apărarea europeană și autonomia
strategică a dus la „procesul Busola strategică”, care are ca scop clarificarea modului în care pot
fi implementate principalele priorități definite în strategia globală a UE și ce capacități ar trebui să
ofere. Exercițiul a început anul trecut cu o analiză comună a amenințărilor; prima astfel de
încercare la nivel european. Proiectul Busolă strategică ar putea contribui într-adevăr la
dezvoltarea unei culturi europene comune de securitate, de care este extrem de necesară, și ar putea
contribui la reducerea decalajului dintre realitatea provocărilor de securitate și dezvoltarea
capacităților europene.
Într-o lume din ce în ce mai digitală, întrebarea cine deține tehnologiile viitorului, cine le
produce și cine stabilește standardele și reglementează utilizarea lor a devenit centrală pentru
competiția geopolitică. Națiunile din întreaga lume încearcă să modeleze evoluția noilor tehnologii

25
și să își însușească beneficiile – atât economice, cât și geopolitice – care decurg din această eră a
schimbărilor tehnologice rapide. Dacă europenii doresc să culeagă aceste beneficii, să se asigure
că politica lor rămâne lipsită de dezinformarea divizoare și să decidă cine le poate cunoaște
informațiile cele mai personale, ei vor trebui să se alăture acestei lupte. Pentru a face acest lucru,
ei trebuie să depășească mai multe provocări. Multe state membre ale Uniunii Europene au
companii tehnologice de talie mondială, o forță de muncă bine educată și o capacitate puternică de
cercetare și dezvoltare. Dar aceștia s-au străduit să transforme aceste active în influență
geopolitică. Europa, așa cum a spus sociologul Anthony Giddens, „se găsește cuprinsă între Statele
Unite și China, cu o Rusia răuvoitoare din punct de vedere numeric de partea ei”.
Problemele digitale sunt un subiect fierbinte la Bruxelles, de la „Legea privind serviciile
digitale” până la eforturile de a stabili o economie europeană a datelor. Este clar că o mare parte a
răspunsului constă în îmbunătățirea mediului în cadrul pieței unice europene pentru inovare și
antreprenoriat, prin promovarea, de exemplu, a piețelor de capital care ar putea sprijini mai bine
start-up-urile. Și dincolo de aceste probleme interne deja dificile, europenii au nevoie de o strategie
pentru a concura cu restul lumii. Dar nu este clar dacă există o poziție europeană cu privire la
problemele de suveranitate digitală sau chiar dacă majoritatea statelor membre ale UE își doresc
una. Diferențele de abordare și poziție cu privire la aspectele de reglementare, cum ar fi
reglementarea conținutului, ca să nu mai vorbim de competiția intra-europeană pentru locuri de
muncă de înaltă tehnologie, înseamnă că UE se află într-un dezavantaj în competiția geopolitică
cu actori politici mai coerenți, cum ar fi China și Statele Unite. Având în vedere comportamentul
altor țări, este clar că europenii trebuie să se gândească acum la cum să adapteze piața unică la
noile realități digitale și să-și folosească puterea de reglementare pentru a modela mediul
internațional. GDPR (General Data Protection Regulation) oferă un model în acest sens: a forțat
companiile din întreaga lume să respecte practicile europene de confidențialitate și a încurajat
adoptarea unor reglementări similare în alte jurisdicții, inclusiv în diverse părți ale Statelor Unite.
UE este extrem de vulnerabilă la impactul crizei climatice. Europenii nu vor suferi doar
consecințele directe, sub forma unor fenomene meteorologice extreme, penuria de apă și pierderea
biodiversității, ci și consecințele indirecte, cu conflicte și migrații sporite în vecinătatea lor. În
2017, fenomenele meteorologice extreme au costat aproape 14 miliarde de euro. Această sumă ar
putea crește la 120 de miliarde de euro cu o creștere suplimentară a temperaturii cu 1 °C. Proiectul
COACCH ,  pentru Co-designing the Assessment of Climate Change costs, finanțat de UE,
estimează că costul economic al creșterii nivelului mării doar în Europa va fi de 135 până la 145

26
de miliarde de euro în anii 2050. Această cifră va ajunge la 450 până la 650 de miliarde de euro în
anii 2080 dacă până atunci nu a existat o schimbare a practicilor.
În ciuda acestor costuri locale uriașe, schimbările climatice reprezintă o problemă globală
și, din nou, UE depinde de alții pentru a-și susține agenda ecologică. Întrucât Europa produce mai
puțin de 10% din emisiile globale de gaze cu efect de seră, trebuie să depășească granițele sale cu
Pactul verde european, pe care Comisia Europeană l-a propus în decembrie 2019. În prezent,
jucători precum China pot profita de angajamentul Europei de decarbonizare — prin producând
bunuri mai ieftine și mai puțin neutre din punct de vedere al carbonului decât concurenții lor
europeni — în timp ce pătrundeau pe piața europeană. Pe scurt, în absența presiunii europene, nu
este clar că majoritatea celorlalte puteri vor urma exemplul UE și își vor reduce emisiile. Așadar,
singura modalitate prin care Europa își poate atinge obiectivele de decarbonizare este să iasă din
granițele sale. Este puțin probabil ca UE să poată determina marii emițători să își asume
angajamentele necesare de reducere a emisiilor în cadrul acestei negocieri globale, cu excepția
cazului în care este pregătită să activeze și să desfășoare alte instrumente ale puterii sale. Acesta
este ceea ce a determinat Comisia Europeană să lanseze ideea unui Mecanism de ajustare a
frontierei de carbon, pentru a încuraja importul de bunuri cu un consum mai puțin de carbon și
pentru a sprijini competitivitatea UE pentru implementarea Pactului ecologic european. Acest
mecanism reprezintă o provocare destul de fundamentală pentru partenerii săi comerciali (în
special China), care îl vor considera protecționist. În special la capătul inferior al lanțului valoric,
unde marjele de profit nu sunt deosebit de mari. Într-adevăr, bunurile manufacturate din China și-
ar putea pierde avantajul comparativ de preț (și, prin urmare, atractivitatea), ceea ce ar încuraja
industria europeană să se aprovizioneze cu parteneri mai ecologici. Noua administrație Biden ar
putea deschide, de asemenea, calea pentru formarea unui „club climatic” și introducerea în comun
a ajustării frontierei de carbon.
Fiecare dintre aceste cinci agende de suveranitate reprezintă o provocare uriașă pentru UE
și statele sale membre. Împreună, ele implică nevoia de a revendica suveranitatea strategică și de
a regândi întregul model de globalizare care a stat la baza politicii externe europene în ultimele
decenii. Globalizarea a dus, de asemenea, la dependențe asimetrice de mai multe țări, de exemplu,
China pentru echipamente de bază, Statele Unite ale Americii pentru accesul la piețele financiare
în dolari și Rusia pentru energie, care uneori le exploatează în scopuri geopolitice. Acesta nu este
un sfat pentru protecționism sau decuplare — ar fi culmea nebuniei să credem că căutarea
suveranității strategice justifică o retragere în izolaționism. În același timp, simpla rezistență în
fața unei astfel de competiții nu este suficientă. Europenii au nevoie de un program proactiv de

27
suveranitate capabil să proiecteze puterea europeană și să evalueze aceste dezechilibre, să le reducă
și să le protejeze.
Prin urmare, europenii trebuie să consolideze în mod clar puterea instituțiilor internaționale
de a menține piețele deschise, protejându-se în același timp și păstrând capacitatea de a se apăra
împotriva constrângerii economice. Prin urmare, UE trebuie să înceapă să-și vadă capacitatea
normativă ca un instrument geopolitic care o poate ajuta să se protejeze de vulnerabilitățile create
de globalizare și dependențele asimetrice. Este momentul potrivit pentru a face asta. Pandemia de
Covid-19 a contribuit la crearea unui moment european și a făcut ideea de suveranitate concretă și
urgentă pentru public, precum și pentru factorii de decizie. Acesta a demonstrat cu o claritate
perfectă cum, într-o lume interdependentă, suveranitatea strategică europeană este vulnerabilă la
evenimentele care au loc în cele mai îndepărtate regiuni ale globului.

28
Capitolul 2

Suveranitate națională vs. funcționalitate unională în context

european

Pe plan european, în ultimii zeci de ani conceptul de suveranitate a suferit mai multe
modificări. Desigur, el în sine, semnifică același lucru, dar o dată cu evoluția statelor și a politicii
inter-statale bazate pe un proces de globalizare, suveranitatea contemporană este ilustrată diferit
față de cum era privită cu câteva secole în urmă.

2.1 Abordări comparative ale reglementarii constituționale a suveranității

Fiecare stat național european are consemnat în Legea Fundamentală sau Constituția sa
faptul ca este suveran si independent. În cazul de față mă voi concentra strict pe prima parte. Astfel,
în contextul integrării europene în cadrul Uniunii, fiecare stat trebuie să renunțe la anumite aspecte
ce pot fi considerate suverane pentru a putea facilita o politică inter-statală de succes, dar și pentru
a se putea realiza anumite legături comerciale, de securitate, de libertate a circulației bunurilor,
persoanelor și informațiilor s.a. între aceste state.
Conform Constituției României: „România este stat național, suveran și independent,
unitar şi indivizibil.; Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin
organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin
referendum.”6 După cum se poate observa, în cazul României, termenul „suveranitate” este întâlnit
încă din primul articol, astfel, putem înțelege ca este un termen definitoriu al caracterului statului
român în relațiile cu alte state. Continuând, articolul doi începe chiar cu o fraza dedicată acestui
termen. Din el se poate înțelege ca suveranitatea statului român este o suveranitate populară, ea
aparținând poporului român, deci fiecăruia dintre noi. Totuși, noi ca indivizi nu o afișăm și o
reprezentăm direct, ci ea este exercitată prin intermediul autorităților reprezentate de anumite
persoane alese în cadrul unor scrutinuri libere, corecte și democratice, dar și prin referendum; deși
acest ultim caz a fost destul de puțin utilizat în ultimii 30 de ani în România pentru a rezolva
chestiuni ce țin de suveranitate sau de binele mers și bunele intenții ale aleșilor ce reprezintă
interesele poporului român.

6
Constituția României: http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?den=act2_1&par1=1
29
 Continuând, ajungem la țara vecină și considerată de unii „o țară soră” a României și anume
Republica Moldova. Conform Constituției Republicii Moldova: „Republica Moldova este un stat
suveran și independent, unitar şi indivizibil.; Suveranitatea națională aparține poporului Republicii
Moldova, care o exercită în mod direct și prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de
Constituție.”7 Se poate constata faptul că cele doua fraze se aseamănă relativ mult cu cele din
Constituția României, cel mai probabil autoritățile moldovene inspirând-se de la noi, dat fiind
faptul că România a adoptat actuala Constituție în anul 1991, iar Republica Moldova abia în anul
1994, deși independența i-a fost recunoscută în 1992. În cazul Republicii Moldova, suveranitatea
statului este o suveranitate populară și este exercitată de către organele alese prin alegeri
demografice.
De altfel, poate mai expresivă în a înțelege termenul de suveranitate în concepția
moldovenilor, este Declarația suveranității Republicii Sovietice Socialiste Moldova. Aceasta a fost
proclamată in 23.06.1990 în urma colapsului Blocului Estic în frunte cu URSS alias Uniunea
Republicilor Sovietice Socialiste. În acest sens, conform declarației mai devreme amintită: ”1.
Republica Sovietică Socialistă Moldova este un stat suveran. Suveranitatea R.S.S. Moldova este
condiția firească și necesară a existenței statalității Moldovei.; 2. Izvorul și purtătorul suveranității
este poporul. Suveranitatea este exercitată în interesul întregului popor de către organul
reprezentativ suprem al puterii de stat a republicii. Nici o parte a poporului, nici un grup de
cetățeni, nici un partid politic sau o organizație obștească, nici o altă formațiune, nici o persoană
particulară nu poate să-și asume dreptul de a exercita suveranitatea.”8 După cum putem vedea, în
declarația de mai sus problema suveranității este atinsă și explicată mult mai eficient decât în
Constituție. În acest sens, încă de la primele momente ale creării statului modern Republica
Moldova, problema suveranității a fost una din principalele chestiuni aduse în discuție. Poporul,
deci națiunea moldovenească este cea care este suverană, dar care exercită acest principiu prin
autoritățile specifice. În plus, este subliniat faptul ca doar poporul ca întreg poate exercita
suveranitatea, acest lucru fiind interzis doar unor anumite categorii.
Mergând spre vest, Austria este o țară membră a Uniunii Europene, încă din 1995 și una
din cele mai bogate țări ale lumii. În Constituția Republicii Austria suveranitatea țării este precizată
precum în citatul următor: „Austria este republică democrată. Suveranitatea sa emană de la
popor.”9 În cadrul Constituției, suveranitatea este notată la articolul 1, acest fapt denotând

7
Constituția Republicii Moldova: https://www.parlament.md/CadrulLegal/Constitution/tabid/151/language/ro-
RO/Default.aspx
8
Declarația suveranității RSSM: https://www.constcourt.md/pageview.php?l=ro&id=275&idc=11&t=/Prezentare-
generala/Premise-istorice/Declaratia-suveranitatii/
9
Constituția Republicii Austria: https://constitutii.files.wordpress.com/2013/02/austria.pdf
30
importanța data respectării acestui principiu de către poporul și autoritățile austriece. Este
accentuat faptul ca Austria este o republică, iar suveranitatea este de tip popular. Astfel, deși
Austria este împărțită in landuri autonome (Burgenland, Carintia, Austria Inferioară, Austria
Superioară, Salzburg, Stiria, Tirol, Vorarlberg și Viena), care, deși poate unii au un nivel de trai
mai ridicat decât alții, preferă să rămână în componența statului austriac, păstrând-si astfel un nivel
înalt de suveranitate. Tot in Constituția Austriei, la articoul 116a este notată ideea conform căreia
localitățile se pot asocia intre ele, în cadrul unor asociații și în baza unor acorduri, fără însă a
periclita administrarea suverană a statului, chiar dacă respectivele asociații de localități se vor
autoadministra.
Rămânând tot pe filiera germanofilă, în Legea Fundamentala a Republicii Federale
Germania se poate observa că suveranitatea statului este definită precum: „Constituția stabilește
trăsăturile de bază ale statului: garantarea libertăților prin recunoașterea inviolabilității demnității
umane ca un drept la autodeterminare individuală ce se impune puterilor statului; [...] suveranitatea
emană de la popor, ea se exercită de popor prin alegeri și plebiscite și prin organe speciale învestite
cu puteri legislative, executive și judiciare.”10 Se evidențiază faptul ca Germania este un stat de
drept, al cărei suveranitate este emisă de către popor, dar este îndeplinită de către organe
administrative alese liber prin plebiscite, astfel încât suveranitatea Germaniei să poată fi respectată
și de către locuitorii săi, dar și de către alte state.
De asemenea, o alta țara care și-a pus de-a lungul timpului amprenta pe dezvoltarea
democrației europene și a contribuit la emanciparea unor popoare este Franța. În acest caz, în
Constituția Republicii Franceze, principiului suveranității îi este dedicat un întreg articol (titlul 1,
articolul 3): „Suveranitatea națională aparține poporului care o exercită prin reprezentanții săi și
pe calea referendumului. Nicio parte a poporului şi nicio persoană fizică nu își pot atribui
exercitarea suveranității. Votul poate fi direct sau indirect, conform Constituției. Acesta este
întotdeauna universal, egal și secret. Toți cetățenii francezi majori de ambele sexe, care se bucură
de drepturi civile şi politice, pot vota în condițiile prevăzute de lege.”11 După cum se poate observa
în secvența anterioară, suveranitatea statului îi revine poporului, dar care o poate exercita doar prin
votarea unor reprezentanți sau prin referendum. Se mai face referire și la faptul ca toți cetățenii
majori pot vota, având drepturi civile și politice egale, în Franța fiind prezentă o suveranitate
populară.

10
Constitutia Republicii Federale Germania: https://constitutii.files.wordpress.com/2013/02/germania.pdf
11
Constitutia Republicii Franceze: https://constitutii.files.wordpress.com/2013/02/franta.pdf
31
 Rămânând tot pe filiera latină, in Legea Fundamentală a Italiei, prevederea privind
suveranitatea statului poate fi găsită încă din articolul 1: „Suveranitatea aparține poporului și este
exercitată de către acesta în formele și limitele prevăzute de Constituție.”12 Astfel, secvența citată
anterior sugerează ca Italia prezintă o suveranitate populară, suveranitatea aparținând poporului
italian, popor care o exercită în anumite limite și forme legale, precum cea conform căreia
suveranitatea nu e exprimată de popor ci de reprezentanți aleși prin vot democratic și corect.
În plus, merită menționate statele scandinave, state care au avut deseori de-a lungul istoriei
probleme privind respectarea suveranității lor statale de către diverși actori ai lumii geo-politice
ale acelor vremuri. Spre exemplu, în cazul Finlandei, termenul de suveranitate este specificat clar
în articolul 1 („Finlanda este o republică suverană.”13), dar este explicat cum se produce în articolul
2 („În Finlanda, puterea de stat emană de la popor, care este reprezentat de Parlament.”14). Așadar,
este mai mult decât sugestivă opinia statului finlandez pe tema suveranității: acesta consideră că
suveranitatea aparține poporului, iar poporul emite puterea de stat prin reprezentanții aleși.
Exceptând tarile precizate mai sus, merita observată și poziția Rusiei cu privire la conceptul
de suveranitate. În acest sens, întâlnim în Constituția rusă următoarea secvența: “Purtătorul
suveranității și singura sursă de putere în Federația Rusă va fi poporul său multinațional. Poporul
își exercită puterea direct, dar și prin organele puterii de stat și ale autoguvernării locale. Expresia
supremă directă a puterii poporului vor fi referendumurile și alegerile libere.”15 Astfel, se poate
observa ca suveranitatea Rusiei este o suveranitate populară, fiecare individ având o cotă-parte din
suveranitate, dar pe care nu o exercită decât prin reprezentanții aleși prin alegeri libere și
referendumuri.
Nu în ultimul rând, trebuie menționată și poziția Turciei, o țară care a început procesul
integrării în blocul european. În Legea Fundamentală a Turciei suveranitatea este prezentată ca:
“Suveranitatea aparține Națiunii fără nicio restricție sau condiție. Națiunea turcă își exercită
suveranitatea prin organele abilitate, conform principiilor stabilite în Constituție. Exercitarea
suveranității nu va fi delegată prin niciun mijloc niciunui individ, grup sau clasă. Nicio persoană
sau organ nu poate exercita nicio autoritate de stat care nu emană din Constituție.”16 După cum se
poate observa, în Turcia suveranitatea este una de tip național, diferită față de restul țărilor unde
suveranitatea era una populară. Astfel, națiunea turcă, luată ca întreg deține suveranitatea statului,
dar pe care o exercită doar prin reprezentanți aleși conform Constituției.

12
Constitutia Republicii Italia: https://constitutii.files.wordpress.com/2013/01/italia.pdf
13
Constitutia Republicii Finlanda: https://constitutii.files.wordpress.com/2013/02/finlanda.pdf
14
Idem
15
Constituția Federației Ruse: https://constitutii.files.wordpress.com/2013/01/2008-en.pdf
16
Constituția Turciei: https://constitutii.files.wordpress.com/2013/01/turkey_2011.pdf
32
 2.2 Transformări privind suveranitatea în contextul integrării europene

Uniunea Europeana reprezintă o uniune a statelor suverane europene și a fost constituită

sub forma unei organizații internaționale cu autoritate suprastatală. Aceasta poseda o personalitate
juridică solidă internațională, putând fi considerată un subiect de drept internațional, se poate
observa că suveranitatea țărilor membre s-a diminuat considerabil.
Uniunea Europeana, având personalitate juridica, poate încheia tratate, întreține relații cu
alte state sau organizații, ea reprezentând unul din pilonii societății internaționale globale cu o
politica exterioara și de securitate comuna, în timp ce hotărârile luate trebuie respectate și executate
de statele sale membre. Astfel, statele membre își păstrează suveranitatea, rămânând subiecte de
drept internațional, deși capacitatea de a acționa la nivel global s-a restrâns fata de momentul de
dinainte de a fi membri UE. Raporturile dintre UE și țările membre au un statut special, fiind de
subordonare impusă celor din urmă. Astfel, Uniunea Europeană își asumă anumite angajamente în
numele lor, orice tratat care este luat la nivelul Uniunii obligă statele, iar coexistența lor pe plan
internațional presupune o politică externă comună care se stabilește de către toate statele împreună.
Creionând cadrul instituțional al U.E. – competențele pe care ea le are și valoarea actelor
acesteia, putem să stabilim care este poziția tarilor membre în acest context, respectiv să creionam
imaginea ei pe un plan mai larg, să conchidem în mod implicit în ce constă, în prezent suveranitatea
statelor membre; în acest sens, să evaluăm statutul de subiect de drept internațional a acestora.
Uniunea Europeana nu poate exista fără statele membre, acestea reprezentând elementul
fundamental al Uniunii; iar faptul că Uniunea exprimă opera statelor fondatoare este atestat prin
secvența „căreia statele membre îi atribuie competențe pentru realizarea obiectivelor lor
comune"17. Prin urmare, toate deciziile se discută și se iau cu acordul tuturor statelor membre,
votul prin unanimitate fiind cel care contează; orice tratat intrând în vigoare în urma ratificării lui
de către toate statele semnatare, respectând Constituția lor. În acest fel, deși, după cum am afirmat
mai sus statele membre prezintă o suveranitate mai mică, acest principiu le este respectat în
continuare, în ciuda faptului ca sunt membre ale Uniunii.
Existența Uniunii se bazează pe cea a statelor membre; instituțiile ei de bază – Consiliul
European și Parlamentul, sunt constituite din șefii de stat sau de guverne ale tarilor membre,
respectiv aleșii din statele membre, exprimând ideea conform căreia U.E. se compune din state
suverane. Astfel, suveranitatea statelor membre ale Uniunii, deși este cu mult mai necesară, este,
în același timp, și mai împovărată de angajamente și prezintă o amprenta mai redusă, în ceea ce
privește calitățile lor de suveranitate decât reprezentând o uniune statală, iar atributele suprastatale

17
Tratatul de la Maastricht: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=celex%3A11992M%2FTXT
33
pe care le-a dobândit prin transferul de suveranitate de la tarile membre, conduc la o clară limitare
a suveranității acestora din urmă.
Acțiunea externă a Uniunii prezintă întreaga paletă de situații (politica comercială comună,
cooperarea cu alte state, politica externă, ajutorul umanitar etc.) în care Uniunea Europeană
acționează în calitate de titular; în acest sens, stabilindu-se cine o reprezintă, că are atribuții de a
încheia și parafa tratate ş.a. Prin urmare, sfera largă de atribuții ale U.E. reduce incontestabil din
suveranitatea statelor membre; și chiar dacă principiul de suveranitate cuprinde trăsăturile de
exclusivitate, indivizibilitate și inalienabilitate, în raport cu Uniunea, partea rezervata al unui stat
membru este substanțial redusă.
Uniunea Europeană are toate pârghiile necesare pentru o guvernare în folosul întregii
organizații, prezentând instituții legislative, executive pentru organizarea aplicării hotărârilor luate
și judecătorești cu scopul de a controla și sancționa neconformarea față de acestea. La acest
ansamblu instituțional propriu, se adaugă integrându-se, instituțiile naționale deja existente, pe
care le pun la dispoziție statele membre, iar toate acestea sunt articulate într-un ansamblu bine
legat spre a funcționa într-un mod sincronizat și eficient. Zona de comandă al acestui ansamblu
instituțional îl constituie desigur domeniul comunitar (care creează reglementările și modul de
finalizare a măsurilor), verifică și sancționează abaterile, iar executarea se asigură la nivelul
instituțiilor statelor membre, direcționate şi prinse în acest mecanism de la care nu se pot sustrage.
În ceea ce privește poziția desemnată statelor membre de către U.E., sub raportul modului de
distribuire a competențelor, situația este categorică. Tratatul asupra Uniunii Europene – după cum
a fost modificat la Lisabona, are meritul unei reglementări îndestulătoare și destul de amănunțite
a problemei; prevăzând-se că statele membre se mențin și că vor avea competențe într-un domeniu
anumit.
Totuși, Uniunea Europeană prezintă competențe exclusive în domeniile care țin de uniunea
vamală, în materie de concurență, politică monetară și comercială comună, conservarea resurselor
naturale și pescuitului. U.E. are, de asemenea, o competență exclusivă și întru încheierea unui
acord internațional în cazul în care aceasta parafare este prevăzută de un act legislativ al ori este
necesară pentru a permite Uniunii să își exercite competențele interne, respectiv în măsura în care
aceasta ar putea aducea atingere dispozițiilor comune sau ar putea modifica modul de punere în
aplicare a acestora. În domenii în care i-a fost acordata competentă exclusivă, doar Uniunea poate
hotărî și adopta acte cu forță juridică obligatorie. În schimb, U.E. prezintă competentă partajată cu
țările membre pentru alte domenii (coeziunea economică, socială și teritorială, piața internă,

34
agricultură și pescuit, protecția mediului, energia etc.), toate acestea stabilindu-se pe baza
principiului subsidiarității.
Criteriul pe baza căruia se face diferențierea competențelor U.E., de autoritatea statelor
membre, filosofia acestuia, cuprinde un semn de mobilitate și de precaritate: exceptând ceea ce
rămâne statelor membre (o sferă cu o descriere în termeni impreciși și susceptibili de a reține din
ce în ce mai puțin), orice alte competențe revin sau pot reveni Uniunii Europene, ale căror teluri
sunt greu de evaluat și limitat. Din perspectiva realizării normelor juridice – a celor comune şi a
efectelor acestora asupra legislațiilor tarilor membre, fiindcă sistemele de reguli juridice constituie
baza statalității și chiar dacă nu este încă un stat, Uniunea prezinta atribute care țin, în mod normal,
de autoritatea statelor; de aceea, un sistem juridic îi este necesar pentru îndeplinirea îndatoririlor
sale. Pentru îndeplinirea obiectivelor U.E. (, libera circulație a bunurilor, capitalurilor, serviciilor,
a forței de muncă și a persoanelor, stabilirea unei piețe comune), crearea unei uniuni economice și
monetare (existenta unei singure monede) și îndeplinirea politicilor și a activităților comune,
statele membre au renunțat la o parte din suveranitatea lor, cedându-le Comunității; de aici, și
nevoia de a dispune de un sistem legal pentru definirea obligațiilor și competențelor care revin
instituțiilor și tarilor membre.
La baza întregii legislații comunitare, sunt tratatele insitutive. Întreaga ordine juridică este
conturată în limitele prevederilor pe care acestea le cuprind şi în sensul finalității acestora.
Tratatele care urmează să fie încheiate de către instituții, sunt supuse unui control preventiv, care
permite Consiliului Europei, Comisiei Europene, Parlamentului European şi oricărui stat membru
să ceară un aviz al Curții de Justiție a Uniunii Europene. De asemenea, acordurile încheiate anterior
de tarile membre între ele nu mai rămân valabile, decât în cazul în care masurile luate în cadrul lor
sunt în concordanta cu tratatele comunitare. Acestea au prioritate și în fața acordurilor stabilite
ulterior de statele membre cu state terțe; tratatele Uniunii Europene nu cedează decât în fața
acordurilor stabilite de tarile membre cu statele terțe, înaintea intrării lor în vigoare. În mod
corelativ, exista și obligațiile statelor membre. Astfel, acordurile internaționale leagă Uniunea
Europeană şi statele membre („leagă instituțiile U.E. și statele membre”18 – art. 228); tratatul
încheiat de Uniunea Europeană se integrează în ordinea comunitară şi, în consecință, atât
instituțiile ei, cât și statele membre trebuie să se supună acestor tratate.
În domeniul libertății, securității și justiției, Uniunea Europeana asigură absența
controalelor asupra persoanelor si bunurilor la frontierele interne și pune la dispoziție o politică

18
Tratatul de instituire a Comunității Europene din 25.03.1957: https://lege5.ro/gratuit/heztsnrx/art-228-dispozitii-
generale-si-finale-tratat?dp=gq3dgojzhe3tg
35
comună în ceea ce privește dreptul la azil, al imigrării și al controlului si supravegherii frontierelor
externe, care se bazează pe solidaritatea între țările membre; promovând principiul recunoașterii
reciproce a deciziilor juridice. Comisia face evaluări permanente a aplicării acestor măsuri de către
autoritățile naționale; instituindu-se un comitet în materie de securitate internă si se adoptă măsuri
pentru prevenirea și combaterea terorismului. Uniunea Europeană prezintă şi o cooperare intensă
judiciară și în plan civil și în plan penal, inclusiv crearea unui parchet european. Mai exact, este
vorba despre un proces de apropiere a legislației și procedurilor penale, de cooperare judiciară
complementara, respectiv de uniformizare a legislațiilor statelor membre în acest domeniu.
Toate aceste forme de cooperare se hotărăsc pe baza unor acorduri cu participarea statelor
membre, fiind rarisim momentul când un stat membru încearcă sa se sustragă de la ele. În anumite
cazuri, Uniunea Europeana încheie tratate în numele statelor membre; un exemplu in acest caz
fiind „Acordul privind extrădarea” și „Acordul privind asistența judiciară” parafat în 2003 între
Uniunea Europeană si Statele Unite ale Americii, prin care, deși Uniunea Europeanî este parte
participantă în cadrul celor doua tratate amintite mai sus, obligațiile decurgând din acestea revin
numai țărilor membre ale Uniunii Europene, stipulându-se clar că statele execută obligațiile
asumate față de Statele Unite ale Americii.
În plus, statele membre mențin relații externe cu Uniunea Europeana, precum și în cazul
oricărei alte organizații, conduse conform dreptului internațional, dar au, în plus, și relații
instituționalizate - conduse de dreptul comunitar (care este dreptul principal intern al Uniunii
Europene); țările membre se raportează așadar, la două ordini juridice. Din cauza participării lor
într-o organizație internațională, precum U.E., cu caracter suprastatal, țările membre ale Uniunii
Europene și-au luat o serie de responsabilități cu repercusiuni asupra întinderii suveranității lor de
stat. Este important de reținut că nu este vorba de o simplă asumare de către țările membre a unor
îndatoriri obișnuite, ci de o convenție a lor care reduce într-un mod foarte extins din suveranitate
şi le aduce la un nivel de state cu suveranitate limitată, chiar dacă moral, aceasta ar putea redeveni
completă (în cazul ieșirii din Uniunea Europeană).
De altfel, statele membre coexistă cu Uniunea Europeana în viața continentală. Aceasta a
devenit, alături de țările sale membre, un subiect de drept internațional, deși este prezentată ca o
asociere de state, ea este o uniune de state constituită cu proprietăți statale, o entitate mult mai
strânsă, complexă și mai solida, cu o pondere mai mare în raporturile cu țările membre, dar și cu
o autoritate dezvoltată în viața internațională, Uniunea Europeană având alte dimensiuni, respectiv
un impact general mult mai mare; statele membre fiind subordonate Uniunii Europene și rămânând
în umbra sa.

36
 În România, exceptând Ministerul Afacerilor Externe - instituția clasică care este întâlnita
în toate statele lumii si care are ca obiect de activitate relațiile externe, dintre țara în care
funcționează și restul țărilor de pe mapamond, a funcționat, până de curând (până după aderarea
României la Uniunea Europeană în anul 2007), Ministerul Integrării Europene, iar actualmente
există Departamentul pentru Afaceri Europene; această instituție coexistând cu cea a Ministerului
Afacerilor Externe și care își îndeplinesc împreună atribuțiile și activitățile în acest domeniu.
În prezent, în cadrul Uniunii Europene inexistența unui sistem fiscal integrat și unitar face
ca sistemele fiscale naționale să se transforme în generatoare de concurentă fiscală. Ținând cont
de diferențele dintre organizarea sistemelor de impozitare și nivelul cotelor de impunere, unul din
telurile primordiale ale Uniunii Europene este de a rezolva problema armonizării fiscale.
Problema armonizării fiscale în cadrul Uniunii Europene a crescut în importanță mai ales
în urma aderării noilor state membre, ale căror autorități fiscale sfidează recomandările Comisiei
Europene în ceea ce privește impozitele, mai exact în domeniul impozitării directe. Prima data,
Franța a introdus taxa pe valoare adăugată în 1954. Ulterior, în 1967, țăile membre ale CEE au
decis să înlocuiască tiparele lor naționale de impozitare cu un sistem comun de TVA. Acest
moment a declanșat implementarea taxei pe valoare adăugată în aproximativ 140 de tțări de pe tot
mapamondul.
Cu toate că armonizarea fiscală la nivelul Uniunii Europene a fost prevăzută de Tratatele
Uniunii Europene și atingerea ei era un obiectiv imediat, procesul armonizării tuturor sistemelor
fiscale naționale s-a desfășurat cu dificultate, dintre obstacolele determinante remarcându-se
obiectivele politicilor fiscale ale Comunității Europene, fiind distincte față de cele ale țărilor
membre. Comunitatea dorește înfăptuirea unei uniuni economice și monetare, pe când țările
membre tind a-și asigura resursele monetare necesare îndeplinirii răspunderilor naționale și
acoperirilor cheltuielilor publice.
În Uniunea Europeană, nivelul TVA este diferit, acest lucru conducând la o diferență de
competivitate între statele membre și aduce o lipsă de coerentă fiscală la nivelul Uniunii. Spre
exemplu, valoarea TVA fluctuează între un minim de 17% în Luxemburg, respectiv valoarea
maximă de 27% înregistrată în Ungaria.

37
 Graficul 2.1. Cotele de TVA aplicate în statele membre ale UE
30
25
20
15
10
5
0
1

LU MT DE CY RO AT BG EE FR SK BE ES LV LT
NL CZ IT SI IE PL PT FI EL HR DK SE HU

Sursa: Prelucrare pe baza datelor furnizate de https://www.asd-int.com/ro/ratele-de-tva-

aplicabile-de-la-data-de-1-ianuarie-2022/
Armonizarea fiscală prezintă următoarele avantaje: eliminarea dificultăților fiscale din
calea activităților transfrontaliere, reducerea nivelului evaziunii fiscale și prevenirea dublei
impozitări în cazul operațiunilor intracomunitare. În același timp, o menținere a concurenței fiscale
permite statelor creșterea competitivității naționale și a competitivității Uniunii Europene,
atragerea investițiilor străine și evoluția celor prezente, cat si creșterea performanței politicilor
fiscale naționale.
De asemenea, piața unică, înființată la 1 ianuarie 1993, a eliminat controalele de la
frontierele statelor membre pentru facilitarea comerțului intracomunitar. Întreprinzătorii înscriși
în scopuri de TVA pot să aplice o cotă zero de TVA pentru vânzările lor către alți întreprinzători
înregistrați în scopuri de TVA în alte țări membre. Taxa pe valoare adăugată ar trebui plătită în
statul membru în care sunt cumpărate și consumate bunurile. Frauda privind taxa pe valoare
adăugată a intrat în vizorul public la finele anilor 1990 ai secolului trecut când, prin tranzacții
de tip carusel, au fost cauzate pierderi mari de TVA. O tranzacție de tip carusel înseamnă o
tranzacție unde mărfurile erau tranzacționate în cerc, astfel în cadrul acestor tranzacții, de fiecare
dată, nu se plătea taxa pe valoare adăugată la oficiul financiar, deși beneficiarul obținuse deja
rambursarea de TVA. Statul achita în acest mod, de mai multe ori, sume de impozit pe care el nu
le obținuse.
Atitudinea fiscala asupra tranzacțiilor și convențiilor legate de acestea reprezintă pentru
întreprinderile economice o acuitate deosebită. Administrația, ca şi firmele au aici un interes
deosebit pentru o aplicare practica si simplă a regulilor fiscale.
În cadrul luptei împotriva fraudei TVA, blocul UE a adoptat instrumente juridice cu scop
unional, proces care a durat mult din cauza multor incidente în cadrul negocierilor, mai ales în

38
ceea ce privește definirea fraudei în cazul veniturilor și a categoriilor de venituri incluse. În 2011,
Comisia Europeană a emis o declarație privind protecția intereselor monetare ale Uniunii Europene
prin care trebuiau întreprinse măsuri de drept penal și cercetări administrative.
Astfel, a fost emisă o directivă cu scopul de a proteja interesele financiare ale UE,
argumentând că Uniunea Europeană are datoria de a apară banii cetățenilor într-un mod cat mai
eficient, utilizând toate modalitățile oferite de Tratatul privind Uniunea Europeană.
După multe negocieri, în iulie 2017, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a fost publicată
Directiva 2017/1371 în privința combaterii fraudelor îndreptate contra intereselor monetare ale
Uniunii Europene prin toate mijloacele de drept penal reglementate 19. O data cu această directivă
și a unui regulament pentru Parchetul European, acesta a devenit un organ competent să
investigheze infracțiunile comise împotriva intereselor financiare ale UE pe tot teritoriul Uniunii.
Totuși, directiva de mai sus nu a putut fi adoptată de către toate statele membre ale UE,
doar 20 dintre acestea aplicând-o. Chiar și așa, s-a constituit primul organism de cooperare în lupta
contra fraudei TVA conform materiei dreptului penal european și cel procesual penal.
De asemenea, merită menționat conflictul din Ucraina, Ucraina care a început procesul de
integrare europeana, din cauza asta fiind invadată de Rusia. Războiul din Ucraina este rezultatul
înțelegerii greșite a lumii de către Rusia și al percepției noastre greșite cu privire la Rusia.
Convingerea Moscovei ca ea urma pe lista revoluțiilor colorate a făcut-o să reacționeze exagerat
în Ucraina, iar dorința Occidentului de a considera Moscova un posibil partener l-a făcut să treacă
cu vederea măsura în care diferențele dintre Est si Vest sunt ireconciliabile. Soarta Ucrainei
înseamnă mult mai mult decât destinul unei foste republici sovietice, ea ține de destinul Rusiei, de
Europa și de dreptul universal la autodeterminare națională. Iată motivul pentru care Rusia e
dispusă să riște atât de mult – să suporte sancțiuni, privațiuni economice și izolarea diplomatică -,
pentru a-și menține controlul asupra Ucrainei.

19
Directiva (UE) 2017/1371 a Parlamentului European şi a Consiliului privind combaterea fraudelor îndreptate
împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, JOUE nr. L 198 din 28 iulie 2017, pp. 29-
41.
39
Capitolul 3

Tendințe actuale privind suveranitatea în contextul colaborării

statale
3.1 Implicații ale globalizării asupra statelor-națiune

Pe măsură ce procesul de globalizare economică se desfășoară începând cu anii 1960,

comerțul internațional și fluxurile de capital au crescut enorm. Astfel, poate nu este fără precedent
faptul ca această creștere i-a determinat pe unii să susțină că suveranitatea statului-națiune este
amenințată atât de impetuos. La un miting de campanie din aprilie 2016, candidatul de atunci la
președinția Statelor Unite ale Americii, Donald J. Trump, a afirmat că „statul-națiune rămâne
adevărata fundație a fericirii și armoniei” și a jurat că „nu se mai predă [n.r. Statele Unite ale
Americii ] la cântecul fals al globalismului”20. Aceste secvențe se referă la globalizarea în cadrul
căruia, conform președintelui SUA, Donald Trump, extinderea conexiunilor sociale, în care orice
persoană, indiferent de locația sa spațială (și, prin urmare, adesea transcendentă a geografiei sale
teritoriale) are o capacitate cu un spectru larg de a se implica cu orice altă persoană din lume.
Globalizarea economică este re-spațializarea conexiunii umane în ceea ce privește
activitatea economică de la nivel local sau național pana la nivel planetar. Există un proces de
integrare către o economie globală unică, comună. De asemenea, suveranitatea statului, așa cum
este clarificat de Oxford English Dictionary, este autoritatea supremă, sau absolută și independentă
a unui stat asupra comunităților sale, în special în ceea ce privește crearea independentă a politicii.
Îndoielile președintelui Donald Trump cu privire la puterea Statelor Unite ale Americii sunt
întemeiate, dar nu cele mai corect în contextul global actual. În timp ce procesul de globalizare
economică a erodat unele aspecte ale suveranității statului prin impunerea unor limitări de politică
instituțională ca mijloc de creștere, nu există nicio dovadă că principiul de stat-națiune autonom
va dispărea sub presiunea ulterioară a integrării pieței, doar îi va scădea autoritatea in cadrul
sistemului internațional contemporan.
Țările care au încurajat globalizarea economică au făcut concesii în ceea ce privește
autoritatea lor politică prin procesul de intrare în instituțiile de guvernare globală (Uniunea
Europeana, NATO, ONU, OSCE) și prin reducerea barierelor de intrare în economiile lor interne.
În perioada 1978 până la începutul anilor 2000, a avut un proces de reformă economică drastică în
China, guvernul de la Beijing a întreprins o serie de măsuri strategice pentru a încuraja creșterea

20
https://thehill.com/policy/national-security/277879-trump-warns-against-false-song-of-globalism/
40
economică. Recunoscând nevoia lor de investiții străine directe pentru a crea locuri de muncă,
pentru a injecta capital în economie și pentru schimburi străine, Beijingul a oferit corporațiilor
străine multinaționale (MNC) scutiri de taxe, acces special la inputuri de producție și un mediu de
reglementare relaxat ca primă instanță, pas pentru a slăbi controlul direct pe piața chineză și a ceda
suveranitatea. Prin aderarea sa la Organizația Mondială a Comerțului în 2001, Beijingul a eliberat
și mai mult din controlul direct asupra politicilor comerciale, deoarece a acceptat standardele
occidentale care stipulează că guvernele nu trebuie să reglementeze firmele străine chiar dacă
acestea sunt superioare firmelor naționale și trebuie să trateze toate companiile străine în mod egal,
indiferent de țara de origine.
Statele sunt, de asemenea, limitate în capacitatea lor de a interveni pe piețele interne, în
special în ceea ce privește interacțiunile cu industria națională; în plus, li se cere să recunoască și
să protejeze drepturile de proprietate intelectuală ale companiilor străine. Punând constrângeri
politice serioase si obligatorii pentru guvernul chinez, acest mediu instituțional a semnalat
investitorilor străini că țara (n.r. China) era deschisă pentru afaceri și dispusă să accepte
standardele internaționale. De la perioada sa de reformă de la începutul anilor 2000, numărul
firmelor finanțate din străinătate în China a crescut rapid – peste 6%; între 2004 și 2006 urmând a
ajunge la peste 500.000 de entități. Corporațiile străine multinaționale angajează peste 24 de
milioane de cetățeni chinezi și reprezintă aproape jumătate din cei mai mari exportatori ai Chinei.
Dincolo de reducerea limitelor de intrare a economiilor locale in circuitul internațional,
prin adoptarea standardelor și normelor internaționale, statele au renunțat, de asemenea, la
suveranitate în eforturile de a aduna investiții străine prin reduceri de reglementări, birocrație și
impozite. Din 1970 până în 2000, numărul companiilor multinaționale a crescut cu peste 850%. În
2000, cele mai mari 100 de companii din total reprezentau peste patru procente din produsul intern
brut global și tocmai în acest sens CMN-urile pot negocia singure cu statele național sau cu
organizațiile internaționale. Pe măsură ce creșterea capitalurilor este încurajată prin procesele de
globalizare economică și de integrare pe piață, veniturile uriașe și accesul vast pe piață al CMN-
urilor sugerează riscul relocării forței de muncă și a capitalului din statele cu politică fiscală
neatrăgătoare către tarile care oferă cea mai mare rată potențială a rentabilității investiției.
Gânditorii globalismului din primul val, precum Susan Strange, au prezis o astfel de
mișcare a veniturilor corporative către jurisdicții cu impozite reduse. De fapt, globalizarea
economică a fost considerată un proces care va duce la o pierdere agregată a veniturilor fiscale
globale. Acest lucru ar determina, la rândul său, reduceri ale cheltuielilor din sectorul public și
perpetuarea retragerii statului, deoarece mișcarea continuă a corporațiilor multinaționale către baze

41
de impozitare scăzute ar forța statele să ajusteze politica internă pentru a rămâne competitive,
creând astfel o „cursă spre jos” pe termen lung. scenariu fiscal. Există atât o tendință observabilă
de reducere a ratei impozitului pe profit începând cu anii 1980 în Europa, cât și dovezi că firmele
multinaționale au capitalizat țările cu impozite reduse și capacitatea lor de a se mobiliza pentru a
maximiza profiturile totale. În 2011, corporația de tehnologie Apple a evitat taxe de 10 miliarde
de dolari Statele Unite ale Americii printr-un acord de împărțire a costurilor între sediul său central
american și o filială irlandeză. În Irlanda, Apple a reușit să evite impozitele corporative în totalitate
ca nerezident. Fără această prevedere, Irlanda – care găzduiește doar 1% din baza de clienți a
Apple – ar fi avut foarte puțină putere de licitare pentru înființarea unei filiale și relocarea
ulterioară a 4% din angajații Apple, sau aproximativ 1.000 de locuri de munca.
Presiunile ulterioare din partea sistemului economic internațional de a integra in piața libera
economia locala, nu vor eroda suveranitatea statului într-o asemenea măsură încât
conceptualizarea statului-națiune ar trebui pusă sub semnul întrebării, deoarece potențialul de
expansiune a firmelor și de dezvoltare capitalistă există doar într-un cadru global de state naționale
integrate economic. Normele și instituțiile promovate de globalizarea economică, inclusiv
Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) și Organizația Mondială a
Comerțului (OMC), sunt datorate statelor naționale pentru puterea și legitimitatea lor. După cum
este dictat de dreptul internațional, statele pot fi ele însele membre ale organizațiilor
guvernamentale internaționale care distribuie bunuri publice care permit activități comerciale
sigure (protejate prin brevet), care includ și cea de protecție a drepturilor de proprietate
intelectuală. Mai mult decât atât, obiectivele corporațiilor multinaționale sunt în mod intrinsec
comerciale. În cadrul angajamentului său în China, scopul principal al Microsoft a fost
maximizarea profiturilor. Globalizarea economică, prin creșterea mobilității capitalului, a facilitat
accesul inițial al Microsoft pe piața chineză, ceea ce a dus la contracte în valoare de aproape 2
miliarde de dolari SUA în 2005 și 2006. Corporațiile multinaționale au, astfel, miza în menținerea
status quo-ului. În timp ce aceste firme pot depăși granițele suveranității în unele cazuri, ele depind
în cele din urmă de conceptul de stat-națiune ca entitate suverană recunoscută.
Menținerea principiului de stat-națiune se datorează, în plus, consolidării puterii statului
prin creșterea cheltuielilor sociale, ca răspuns la creșterea veniturilor din impozitul pe profit și din
PIB. De la începutul anilor 1990 până cel puțin în 2008, scăderea ratelor impozitului pe profit a
corespuns cu o pondere în creștere a raporturilor impozit/PIB cu un sfert de punct în Uniunea
Europeană. Statele membre ale Uniunii Europene au strâns cu succes suficiente investiții străine
pentru a compensa mai mult decât pierderile inițiale ale veniturilor fiscale asociate cu cote mai

42
mici de impozitare. În aceeași perioadă, investițiile în asigurări sociale în statele europene cu
apartenență istorică la Uniunea Europeana au crescut. În conformitate cu gândirea globalizării al
treilea val, globalizarea economică a avut astfel un efect transformator asupra politicii statului.
Acest lucru sugerează că statele au răspuns la deplasarea unor industrii – cauzată de globalizarea
economică – cu programe sociale într-un efort de a atenua povara personală pe care o trăiesc
cetățenii. Cheltuielile publice sunt prin definiție în contradicție cu teoria retragerii statului din
economie; reafirmă statutul statului ca având o acoperire totală și este mai degrabă reprezentativ
pentru o consolidare a puterii statului. Cheltuielile sporite de bunăstare ca reacție la globalizare
servesc ca exemplu de afirmare a statelor la conceptele existente de suveranitate.
Suveranitatea statului este erodată în măsura în care instituțiile impun constrângeri de
alegere a politicilor economice, iar competiția pentru investiții poate face statele să fie obligate de
preferințele comerciale ale companiilor multinaționale. Cu toate acestea, conceptul de stat-națiune
suveran rămâne, în parte, din cauza statutului său instituțional încorporat și a reafirmării sale a
puterii prin cheltuielile sociale. În timp ce integrarea globală poate sprijini ideea președintelui
american Donald J. Trump de a diminua autoritatea statului, portretizarea globalizării economice
ca fiind negativă este pur politică.

3.2 Brexit-ul – o analiză din perspectiva suveranității

23 iunie 2016 a fost ziua care ar putea rămâne în istorie ca fiind începutul destrămării
Uniunii Europene. Aceasta a fost ziua in care Marea Britanie s-a hotărât – contrar recomandării
tuturor principalelor partide politice, a guvernatorului Băncii Angliei, a noua din zece economiști,
a președintelui Statelor Unite, a liderilor tuturor țărilor europene, a șefilor de sindicate, a marilor
industriași, a Fondului Monetar Internațional, a lui Stephen Hawking, a secretarului general al
NATO, a foștilor șefi ai MI5 si MI6 și a lui David Beckham – să părăsească Uniunea Europeană
în urma unui vot de 52% pro și 48% contra, devenind primul stat membru care a luat această
măsură. După mai bine de patru decenii de căsnicie furtunoasă, relația dintre Marea Britanie și
Europa a intrat în proceduri de divorț îndelungate.
Brexitul a fost procesul de retragere a Regatului Marii Britanii și Irlandei de Nord din
Uniunea Europeană. Marea Britanie a fost membră U.E. timp de 47 de ani, din 1973. Procesul de
retragere s-a încheiat oficial la data de 23 ianuarie 2020. Brexitul a fost susținut de eurosceptici și
contestat de proeuropeni, iar presiunile pe aceasta temă au dus ca in iunie 2016 sa aibă loc un
referendum dedicat rezolvării acestei chestiuni. Referendumul a trecut, iar în urma sa a început

43
procesul de retragere a Marii Britanii din Uniunea Europeană care a fost caracterizat de mai multe
runde de negocieri ale acordurilor comerciale și inter-statale, negocieri începute de Theresa May
și finalizate de Boris Johnson. Aceste negocieri au durat destul de mult, culminând cu demisia
guvernului May.
În primul rând, foarte puțini miniștri britanici sau deputați conservatori păreau să înțeleagă
modul în care funcționează sau negociază UE. După 40 de ani în cadrul Uniunii, acest lucru este
surprinzător; dar pare a fi un punct de principiu de a nu înțelege, nici de a lua sfaturi de la cei care
o fac.
În al doilea rând, guvernul a lăsat deoparte interesele economice ale Marii Britanii, cu
excepția pescuitului, în interesul a ceea ce ei declară a fi „suveranitate”, o chestiune văzută ca fiind
destul de diferită de interesul național în ansamblu.
În al treilea rând, definiția lor a „suveranității” a făcut eșecul inevitabil. Este o definiție mai
apropiată de cea folosită de Coreea de Nord decât de cea a oricărei alte națiuni occidentale cu
comerț liber. Suveranitatea reală înseamnă protejarea intereselor unei țări, nu doar a granițelor și
legile acesteia, iar prin această măsură fiecare formă de Brexit oferită acum reduce suveranitatea
Marii Britanii, iar un Brexit „fără acord” îi dăunează cel mai mult.
Al doilea punct a fost analizat adecvat de către alții. Guvernul May nu a acceptat niciodată
realitatea economică și de afaceri, conform căreia o piață internă de 60 de milioane este prea mică
pentru a construi afaceri de top, în timp ce o piață internă de 500 de milioane face posibile astfel
de afaceri. Interesele de afaceri, în special, au fost retrogradate ferm la partea de final a listei de
către negociatorii britanici – spre surprinderea părții UE și, într-adevăr, a afacerilor britanice în
sine. Cu toate acestea, protestele lor au fost reduse, poate pentru că vor avea nevoie de fiecare
bănuț din sprijinul Trezoreriei pe care îl pot obține pentru a rezista furtunii care va veni. Prin
urmare, mă voi concentra pe primele două.
Este corect să recunoaștem eforturile extraordinare ale tuturor celor care au fost implicați
în negocierea celor 600 de pagini de texte detaliate despre retragerea Marii Britanii din Uniunea
Europeana. Numărul de probleme care trebuiau soluționate a fost masiv, iar amploarea muncii
pentru a realiza acest lucru până la termenul limită a fost enormă. Desigur, să fi stabilit un termen
limită greu de 31 decembrie și apoi să te abții de la a negocia multe dintre detalii până atât de
târziu, a făcut sarcina și mai grea. Pe lângă natura prim-ministrului de a nu lua decizii până când
acestea devin inevitabile, atât el, cât și deputații conservatori s-au păstrat în mod constant la
convingerea că Uniunea Europeana face doar concesii, doar reduce acorduri, în ultimul moment,
așa că este esențial să ținem cu toții. probleme cheie până la final.

44
 Aceasta a fost o greșeală fundamentală, neînțelegând atât scopul Uniunii Europene, cât și
metodele acesteia. UE este un urias lent și, deși în ceea ce privește comerțul, Comisia are
competența exclusivă și, prin urmare, o oarecare libertate de negociere, trebuie totuși să poată
vinde rezultatul statelor membre, dintre care multe au interese politice serioase în joc. Orice
înțelegere comercială trebuie, așadar, realizată prin construirea minuțioasă a componentelor în
timp, găsirea de acorduri în contextul unui pachet global echilibrat asupra căruia să existe un
consens între negociatori, astfel încât să poată fi vândut ambelor state membre, si Parlamentului
European din partea Uniunii Europene, și alegătorilor naționali din Regatul Unit.21 Vor exista
întotdeauna zone dificile de dezacord, dar acestea nu pot fi rezolvate toate și nici o înțelegere nu
poate fi încheiată doar în ultimul moment; este un proces de construire a consensului, nu de luptă
până la moarte. David Cameron a făcut aceeași greșeală când a încercat să respingă Consiliul
European asupra unui text în 2011 și a eșuat lamentabil. În special, proiectul de lege privind piața
internă a fost un spectaculos propriu-zis. A renunța la „Acordul de retragere” și a propune
încălcarea dreptului internațional a subminat singurul lucru care ar fi putut atenua poziția de
negociere a UE - încrederea. Subminând-o, premierul a făcut mult mai dificil pentru negociatorii
săi să obțină concesii, și nu doar cu privire la mecanismul de aplicare. UE există ca o comunitate
de drept, ceva ce Marea Britanie l-a apărat mereu cu fermitate în trecut, așa că a juca rapid și liber
cu ea la plecare este considerată o intenție de rea-credință.
Dar acest lucru tocmai a întărit o problemă mai fundamentală: că Regatul Unit și-a stabilit
liniile roșii într-un loc care a încălcat cele două chestiuni fundamentale asupra cărora Uniunea
Europeana nu s-ar putea și nu s-ar putea clinti - integritatea pieței unice și păstrarea pieței unice.
Susținătorii Brexit au semnat un acord, „Acordul de Vinerea Mare” și au făcut acest lucru pe motiv
că „suveranitatea” a cerut acest lucru. În realitate, în numele principiului suveranității nu se poate
face așa ceva. Aceasta este politică pură. Definiția suveranității oferită de susținătorii Brexitului a
fost întotdeauna miezul problemei. Cel mai mare eșec al campaniei “Remain”, mai exact campania
pro-europeana și anti-Brexit, este faptul că ei cu greu s-au angajat în, și cu atât mai puțin au câștigat
această bătălie.
Comerțul transfrontalier înseamnă reglementarea transfrontalieră și, cu cât se vrea a se face
mai mult comerț, cu atât va fi nevoie de mai multe reglementari. Acest lucru este valabil atât pentru
servicii și date, cât și pentru bunuri. „Suveranitatea” în acest context înseamnă a avea control nu
numai asupra reglementării pe piața internă, ci și pe piețele pe care se vor vinde produsele și de pe

21
Fuerea, Brexit – Limitele negocierilor dintre Uniunea Europeană și Marea Britanie în revista Public Law Review,
nr. 4/2016
45
care vor fi cumpărate altele. În anii 1960, Marea Britanie a experimentat în mod viu dezavantajele
de a nu avea control asupra pieței europene și de a avea o piață internă prea mică pentru
producătorii săi. EFTA nu a oferit ceea ce era necesar, așa că doar apartenența la Comunitatea
Economica Europeana ar permite Marii Britanii să-și apere în mod eficient interesele economice
naționale. A fost mai puțin un caz de a renunța la suveranitatea decât, prin împărțirea ei, de a
extinde suveranitatea britanica în Europa continentală. Este o suveranitate mai subțire, mai puțin
absolută decât varietatea nord-coreeană, dar mai eficientă în protejarea intereselor britanice,
deoarece oferă o influență mult mai mare asupra formei reglementării pe piața britanica principală,
precum și asupra poziției Europei în afacerile internaționale - o problemă care contează din ce în
ce mai mult. Aceasta a oferit un drept de veto asupra ambelor chestiuni. Adică nu vei merge
întotdeauna pe propriul tău drum, dar poți împiedica vecinii tăi să meargă pe calea greșită. În cele
din urmă, suveranitatea reală înseamnă a avea un loc la masă, o voce în dezbatere și un vot asupra
rezultatului. Britanicii au renunțat la toate acestea. Le-a rămas o suveranitate de hârtie care sună
bine, dar nu are efect.
Si totuși contează? Susținătorii Brexitului susțin că străinii vor trebui să asculte oricum
Marea Britanie, iar costurile de membru impuse Marii Britanii – bugetului statului britanic în
numerar și mai ales prin cerința liberei circulații – au depășit beneficiile. Dar calculul de numerar
a exclus costurile separării, care sunt permanente, nu unice; iar realitatea este că pentru a crește,
Marea Britanie are nevoie de o aprovizionare regulată de imigranți, iar dacă aceștia nu vin din
Europa, vor veni din altă parte. În ceea ce privește ascultarea, partenerii Marii Britanii vor face
întotdeauna asta, dar în afaceri și comerț contează dimensiunea și cu cât ești mai mare, cu atât ei
ascultă mai mult si afacerile vor avea un final mult mai bun.
De asemenea, susținătorii Brexit au argumentat că afirmarea lor de suveranitate reflectă
interesele naționale. Dar acest lucru expune problema că înțelegerea lor asupra interesului național
britanic este identică cu interesul lor politic de partid. Faptul că Scoția și Irlanda de Nord aveau
nevoie ambele de aderarea la Uniunea Europeana pentru ca Regatul Unit să lucreze pentru ele a
fost exclus din acest calcul. Definiția suveranității de către cei care erau pro-Brexit va reveni,
așadar, să-i muște atunci când – așa cum am văzut deja – ei susțin că interesele Scoției impun ca
aceasta să rămână în cadrul Marii Britanii. Interesul politic de partid al SNP dictează altfel și, prin
urmare, folosind propriul argument, susținătorii Brexit vor declara că suveranitatea scoțiană cere
separarea de o națiune engleză care nu le dă niciun cuvânt de spus în deciziile fundamentale.
Regatul Unit a întmpinat provocari continue începand cu rezultatul referendumului si pana
la ieșirea efectivă din UE. Marea Britanie a trebuit să-și negocieze asigurarea accesului către

46
piețele comericale, abordarea drepturilor europenilor rezidenți în Regat, stabilirea graniți
irlandeze, menținerea unitară a Regatului, dar și de-a face față unui președinte american din ce în
ce mai antagonist. Pentru majoritatea oamenilor din Uniunea Europeană și pentru o mare parte din
numărul oponentilor britanici ai Brexitului, decizia de a părăsi UE a fost o alegere gresită.22
Această interpretare pune un accent extrem de important pe rolul Marii Britanii în cadrul Uniunii
pre-Brexit. Cât despre Theresa May, în urma Brexitului, ea a ramas doar cu o Anglie mai fragilă
și săracă, cu o Țara Galilor care schipoatează lângă ea, cu Scoția și Irlanda de Nord care ar dori să
ramână în continuare membre ale Uniunii. Totuși, țara a votat ieșirea din UE și a ales calea mai
grea, amenințătoare și inflexbilă de ieșire, în loc să se retragă pragmatic și moderat, făcănd anumite
compromisuri în timpul discuțiilor cu Uniunea Europeană. Referitor la argumentele susținătorilor
Brexitului, aceștia consideră că principalele puncte slabe ale Uniunii sunt: piața unică (conceptul
nu mai este popular, precum globalizarea. Alegătorii vor ca guvernele lor să se lupte pentru a
împiedica șomajul datorat „plecării” locurilor de muncă, relocarea marilor companii în țări unde
taxele și salariile sunt mai mici.); zona euro (moneda unică urma să fie una singură pentru toate
țările din UE, acest fapt fiind considerat o pierdere importantă a suveranității statului britanic în
fața altor țări); libera circulație necondiționată (o idee foarte bună dacă frontiera externă este
securizată corespunzător, dacă țările vecine împărtășesc mai mult sau mai puțin aceleași standarde
de viață, iar dacă poliția și justiția pot funcționa și colabora în mod eficient, respectiv pot ignora
vechile granițe naționale. În Europa, nici una dintre aceste condiții nu este îndeplinită.).
În urma Brexitului, Marea Britanie a trebuit sa treacă printr-un proces de renovare, de
adaptare la noile condiții geopolitice și de trai. Perioada de tranziție încheiată la 31 decembrie
2020 a adus un acord privind comerțul post-Brexit și viitoarele relații UE-Marea Britanie, Acordul
de Comerț și Cooperare. Discuțiile între cele două au început la 2 martie 2020, urmând ca la 24
decembrie 2020 să fie încheiate negocierile. Acordul s-a aplicat cu titlu tranzitoriu de la 1 ianuarie
2021, urmând, să fie ratificat la 1 mai 2021, nu înainte de a se semna și un acord privind securitatea
informațiilor.
Cu toate acestea, Marea Britanie a fost aproape și de o ieșire din Uniunea European fără
semnarea unui acord privind comerțul, cooperarea și securitatea. Acest fapt a fost numit “No Deal”
și a apărut în momentul când Boris Johnson a spus că Marea Britanie va părăsi UE pe 31 octombrie
2019, indiferent de costuri. Cum era și normal, au apărut reacții negative, iar cea mai potrivită

22
A.I. Iancu, Gh. Iancu, Implicațiile juridice, politice și economice ale Brexit-ului, în revista Drepturile Omului, nr.
21/2016
47
consider că ar fi: “A non-deal Brexit may still be more costly than Covid-19.”23, secvența arătând
cât de mare ar fi prețul plătit de britanici în cazul în care se retrag fără acord din Uniune. De altfel,
Boris Johnson a afirmat că va merge pe un “Deal Australian” și anume ca toate schimburile
comerciale ar urma să se desfășoare respectând regulile stabilite de Organizația Mondială a
Comerțului. Totuși, acesta a fost avertizat de omologul sau australian, Malcolm Turnbull, citez
“But Australians would not regard our trade relationship with Europe as being a satisfactory one.
There are very big barriers to Australian exports of agriculture products in particular and a lot of
friction in the system in terms of services.”24Astfel, este de înțeles de ce ambele tabere, dar cu
precădere cea britanică a ales până la urmă varianta favorabilă și astfel au semnat toate acordurile
necesare unei bune colaborări.
Acordul de Comerț si Cooperare permite accesul fără tarife și fără cote pe piețele celuilalt
pentru bunuri, dar nu și servicii, și acoperă, de asemenea, concurența viitoare, drepturile de pescuit
și cooperarea în anumite chestiuni precum securitatea. Nemaifiind sub incidența regulilor Uniunii
privind comerțul si libera circulație, Regatul Unit si-a introdus propriile politici privind comerțul
și imigrația, la fel cum ar putea face Uniunea Europeană în cazul cetățenilor britanici, dar și privind
călătoriile, afacerile și persoanele. De asemenea, cetățenii UE care locuiesc deja în Marea Britanie,
respectiv britanicii rezidenți pe continent au dreptul să rămână pe termen nelimitat.
Ieșirea Regatului Unit din cadrul pieței unice și a uniunii vamale a UE a adus perturbări
accentuate în comerț, mai ales pentru exporturile Regatului Unit către UE, din cauza noilor reguli
de la frontieră și a birocrației. În Marea Britanie, un exod de muncitori europeni și regulile mai
stricte de imigrare au contribuit la lipsa de oameni pentru a ocupa locurile de muncă, cele mai
afectate fiind serviciile îndeplinite de imigranți.
Totuși, impactul Brexitului asupra crizei în ceea ce privește importurile de bunuri,
distribuția s.a. a fost uneori dificil de distins de cel al pandemiei de coronavirus. Începând cu
ianuarie 2022, Regatul Unit a început să introducă unele controale la importul mărfurilor UE, după
ce a amânat în mod repetat impunerea controalelor la frontieră, invocând probleme legate de lanțul
de aprovizionare. De asemenea, un alt dezavantaj al Brexitului este că guvernul condus de Boris
Johnson fințează regiunile britanice cu 40% mai puțin decât pe vremea când Regatul Unit era

23
Lse.ac.uk:
http://eprints.lse.ac.uk/106800/1/Covid19_2020_09_24_a_not_deal_brexit_may_still_be_more_costly.pdf
24
Declarația premierului australian Malcolm Turnbull: https://www.bbc.com/news/uk-politics-55272377
48
membru UE25. Cu toate acestea, Boris Johnson a anunțat crearea Fondului Regatului Unit care are
rolul de a fi succesorul fondurilor europene cu scopul de a contribui la prosperitatea Marii Britanii.
Concluzionând, principiul „reluării controlului asupra granițelor britanice, asupra
comerțului nostru și asupra banilor britanicilor, principiu susținut de pro-Brexiteri, este, prin
urmare, nu numai greșit, ci și conduce Regatul Unit într-o alee oarbă creată de el. Nu va fi nicio
surpriză când unii membri ai Uniunii decid să revină la idealul unional și să pășească înapoi pe
drumul principal spre o Uniune Europeana în adevăratul sens al cuvântului. Mai devreme sau mai
târziu, Anglia va trebui să urmeze, trăgându-și prețioasa suveranitate în urma ei.26
O alta țară în care s-a pus problema de mai multe ori, și chiar înaintea Regatului Unit
privind retragerea din Uniunea Europeană este Grecia. Aceasta s-a confruntat de mai multe ori cu
mari probleme economice, o dată cu adoptarea monedei euro în anul 2001. Apogeul a fost atins in
anul 2009 când criza economică din aceasta țară, coroborată cu efectele crizei economice mondiale
din 2008 aproape ca au pus țara elenă pe butuci. Atunci Uniunea Europeană a intervenit împreună
cu marile economii ale continentului (Germania, Franța ș.a.) și au impus un plan de redresare și
austeritate Greciei pentru a reveni pe linia de plutire. Atunci, datoria publică generală a fost de
129,7% din PIB și deficitul public general de 15,6% din PIB. Aceasta combinație, între cele doua,
a fost cea mai slabă din UE iar acest fapt a fost agravat de anunțul guvernului elen că deficitul
public general a fost subestimat anterior și a creat impresia unei țări nesigure, respectiv a indicat
profunzimea problemei grecești.
Este observabilă ideea că perspectiva macroeconomică a deficitelor regionale este doar o
parte din întreg, pe când perspectiva politică lipsește cu desăvârșire. Si asta din cauza faptului ca
uniunii economice europene îi lipsește uniunea politica, prin urmare, luarea deciziilor într-un mod
ferm și hotărât privind politica fiscală și economică la nivelul UE este greu de realizat. Așa fiind,
dincolo de greșelile autorităților grecești pentru ca nu au ținut pasul cu Pactul de Stabilitate si
Creștere27 , sursa problemei deficitului fiind astfel sistemică în esență.
În cazul realizării ieșirii Greciei din UE, adică a Grexitului, ar urma o devalorizare a
monedei naționale. Devalorizarea va crea condiția pentru redresarea competitivității echipa lui de
la Capital Economics implicațiile asupra depozitelor bancare grecești vor diminua puterea de

25
Finanțarea regiunilor britanice post-Brexit: https://www.news.ro/externe/guvernul-lui-boris-johnson-finanteaza-
dupa-brexit-regiunile-britanice-cu-40-mai-putin-decat-ue-arata-un-raport-parlamentar-
1922404427002022011520575651
26
Sumption, Brexit and the British Constitution: Reflections on the Last Three years and the Next Fifty în revista
The Political Quartely, nr. 1/2020
27
Pactul de Stabilitate și Creștere: https://www.bundesbank.de/en/statistics/public-finances/maastricht-deficit-and-
debt-level/maastricht-deficit-and-debt-level-793140
49
achiziție deponenților eleni mai ales pentru importurile de mărfuri și în cazul schimbului oricărei
valute28. În 2013, grupul țărilor din zona euro a hotărât să creeze noi condiții fiscale, astfel încât
contribuția deponenților neasigurați să nu se piardă în totalitate în cazul unui Grexit, limitând în
acest sens argumentul pierderii depozitelor grecești. Totuși, un beneficiu al ieșirii din zona euro ar
fi ca s-ar crea astfel condiții pentru îmbunătățirea completivității și consolidarea exporturilor în
timp ce puterea de cumpărare a deponenților eleni se va reduce și va afecta importurile și schimbul
valutar.
Pentru a doua perspectivă, luăm în considerare accesul Greciei pe piețele internaționale.
Țările care au surplusul primar își pot finanța cheltuielile prin venituri fiscale. În primul trimestru
al anului 2013, Grecia a avut un excedent de 0,97 miliarde EUR, ceea ce înseamnă că, în cazul
Grexit în acest moment, Grecia va putea susține cheltuieli publice fără a se împrumuta extern.
După Brexit și Grexit, următoarea criză cu care s-ar putea confrunta Uniunea Europeană
va fi Frexit. Aceasta ar fi cea mai rea dintre toate. Deși dramatică, tragedia greacă a avut o durată
limitată. Ca un cutremur, “divorțul” britanic nu va schimba neapărat existența și politica Uniunii
Europene. Dar din motive istorice și instituționale, Frexit ar fi o criză cataclismică. Una din țările
fondatoare ale Uniunii Europene, Franța riscă acum să-și sape singură groapa. Ruinele,
distrugerile, dramele și molozul celui de-al Doilea Război Mondial nu fuseseră complet curățate
când Franța a pus bazele pentru Uniunea Europeană. Prin uniunea economică, monetară și politică
realizată și din ce în ce mai solidă, țările bătrânului continent, conduse de doua națiuni care s-au
războit de multe ori în secolele al XIX-lea și al XX-lea, războiul și ura au devenit lucruri ale
trecutului. În acest sens, afirmația lui Jean Monnet este grăitoare: „Continuați, continuați: nu există
viitor pentru poporul Europei, altfel decât în unire.” Jean Monnet este considerat arhitectul Uniunii
Europene fiind partizanul unei Europe unite și pregătite pentru un viitor incert. În același mod,
francezii consideră, pe bună dreptate, că nu poate exista o Uniune Europeana fără propria lor
națiune glorioasă, această percepție dând viață concepției tradiționale a Franței despre o Europă
unită și, astfel, dă vitalitate idealurilor abstracte ale continentului. La venirea la putere in 1958,
Charles de Gaulle a insistat asupra necesității unei „Europe europene”.
Pe măsură ce se puneau bazele unei noi ordini europene, trecutul imperial al Franței a prins
țara din urma, iar aceasta a fost “invadată” de mase de imigranți musulmani din fostele colonii din
Africa de Nord (Maroc, Tunisia, Algeria). Aceștia aveau rolul de a ocupa locurile de muncă
neocupate și de a contribui la creșterea natalității națiunii franceze. Din această cauza, teza “marii

28
Studiul realizat de Roger Bootle: https://www.capitaleconomics.com/wp-content/uploads/2016/11/wolfson-prize-
submission.pdf
50
înlocuiri” a populației creștină de origine latină cu o populație musulmană de origine arabă, teza
inventată de eseistul Renaud Camus29 a devenit o bază a ideilor de extremă dreapta care s-au
concretizat prin apariția partidului Frontul Național.
De altfel, Frexitul se poate caracteriza prin: dezvoltarea și înființarea de noi instituții
supranaționale, scăderea economiei naționale, apariția de noi comunități de imigranți (cei mai
mulți sunt neintegrați în societate), dispariția vechilor industrii și locuri de muncă. Ca și în cazul
Brexitului, Frexit este în mod fundamental o criză de identitate națională. Incapacitatea guvernelor
conservatoare și socialiste de a remedia fisurile sociale și economice tot mai mari din societatea
franceză și de a reinventa modelul republican pentru secolul 21 a încurajat retragerea către
nativism și naționalism. În plus, este o criză pe care guvernul francez pare incapabil să o rezolve.
A doua zi după ce votul britanic a fost numărat, iar piețele de valori au luat o întorsătură bruscă,
președintele François Holland a mers în fața națiunii și a dezamăgit-o din nou. El a explicat că
„Europa nu poate continua ca înainte”, a explicat necesitatea de „întărire a zonei euro și a
guvernării democratice” și a îndemnat Europa să facă „saltul” necesar pentru a-și asigura viitorul;
respectiv că “Istoria ne bate la ușă”. În condițiile date, ascensiunea Frontului Național părea de
neoprit, astfel și la alegerile prezidențiale din 2017 cât și la cele din 2022, pe locul doi s-a aflat
candidata Frontului Național, Marine Le Pen. Ținând cont ca unul din obiectivele FN este
organizarea unui referendum privind retragerea Franței din UE, se poate observa cat de apreciată
este ideea unui Frexit în rândurile francezilor.

29
Eseul lui Reanud Camus: https://cortecs.org/wp-
content/uploads/2017/01/23.30_Grand_remplacement_Renaud_Camus_BLONDIN_MAMY_MARTIN_McGUIGA
N_SHAH_SPELO.pdf
51
Concluzii

Suveranitatea este un concept de baza a oricărui stat. Este termenul care apare în Constituția
unei țări, inclusiv a României, este termenul prezent în toate manualele de istorie, este termenul
care a fost motiv, argument sau justificare a nenumărate conflicte armate de-a lungul istoriei.
Suveranitatea face parte din terminologia juridică și politică și este întâlnită în tratatele de
drept și istorie scrise în toate limbile lumii. În dreptul internațional, cel mai des întâlnim referiri la
suveranitatea teritoriala a unui stat. Deși uneori criticată, ea continuă să fie baza sistemului juridic
contemporan, așa cum a fost de la nașterea dreptului internațional ca disciplină științifică.
Suveranitatea națională se referă la dreptul unei țări de a dispune suprem pe un anumit
spațiu, de a-și exercita prerogativele puterii publice pe un anumit teritoriu.
Noțiunea de suveranitate este de origine europeană, ca și ideea de stat și a fost adoptată
generalizat în dreptul internațional. Construită tradițional în paradigma dreptului internațional
interstatal, ea a fost destinată a regla și a pacifica relațiile dintre state și sa le asigure coexistența,
respectiv, a cunoscut modificări și ajustări pe măsura evoluției dreptului internațional. Ea este
contestată de către cei care vad în ea o noțiune perimata, incompatibilă cu realitățile societății
internaționale și cauza tuturor neajunsurilor dreptului internațional. În același timp, este noțiunea
considerată indispensabilă pentru independența popoarelor, baza edificiului ordinii juridice
internaționale. De-a lungul timpului, a cunoscut accepțiuni, conotații și tonalități diferite în funcție
de context și de obiectivele celor care o utilizează.
În prezent, în contextul Europei zilelor noastre, suveranitatea este în continuare o noțiune
ce suscită numeroase dezbateri. Este ea depășită și învechită, având în vedere construcția Uniunii
Europene? Este ea necesară? Aduce un plus de valoare statelor europene care fac parte din Uniune?
Este dificil de răspuns la toate aceste întrebări și doar timpul va dovedi daca unirea și construcția
europeană au fost factori de dezvoltare și evoluție favorabilă a celor implicați.
În lucrarea de față, am încercat să prezint câteva aspecte ale suveranității, atât din punct de
vedere istoric, cât mai ales din perspectiva actuală, personală, de cetățean român sau cetățean
european. Ca cetățean român, vad suveranitatea ca fiind națională, atribut de baza al unui stat. Ca
cetățean european, văd suveranitatea europeana ca un plus adus celor implicați, unirea statelor sub
umbrela Uniunii a dus la formarea unei suveranități europene puternice, capabila să joace un rol
important în lume în contextul globalizării și dezvoltării mapamondului. O Europă puternică este
un actor important pe scena lumii, egala Statelor Unite ale Americii sau țărilor din Asia și Orient.

52
Cetățenii europeni pot pierde suveranitatea națională, dar o câștigă pe cea europeană și astfel
câștigă o creștere a suveranității, inclusiv cea teritorială.
Uniunea Europeană este o construcție care s-a dovedit a fi, în cei 70 de ani de existență, un
proiect de succes. Statele membre s-au dezvoltat și au evoluat împreună. Au fost elaborate politici
comune în multe domenii (financiar, monetar, educațional, protecția mediului) și s-a încercat
armonizarea cât mai bună a intereselor divergente, toate având ca scop final bunăstarea cetățenilor
europeni. Ultimii ani s-au dovedit a fi însă grei pentru Europa. A fost 2014, cu invazia Rusiei și
anexarea Crimeii, urmată apoi de incredibila ruptură a Marii Britanii. Fenomenul „Brexit” cum a
fost numită cererea de ieșire a Marii Britanii a fost o premieră pentru Uniune, o premieră nedorită,
mult discutată și negociată. A fost o situație neprevăzută în actele de înființare ale Uniunii și care
a suscitat foarte multe discuții, controverse si poziții pro și contra.
Europa traversează în prezent o criza. Pe măsură ce generația de lideri care s-au străduit să
unifice un continent divizat în mod profund și nefiresc părăsesc scena politică, o serie de oameni
politici populiști și individualiști apar. Dacă Europa a avut altădată bărbați și femei ca Havel, Kohl,
Thatcher, Mitterrand și Walesa, azi se afirmă oameni precum Zeman, Corbyn, Orban, Kaczynski
și Le Pen. Credința în prosperitatea comună este în scădere și asta se remarcă din scăderea
accentuata a participării la vot la alegerile parlamentare europene. Europenii par să uite că cei mai
buni ani ai Europei sunt cei din timpul Uniunii. Înainte de crearea Uniunii Europene, continentul
a fost supus unor războaie agresive și genocid din motive ca religie sau onoare. De aceea, din punct
de vedere istoric, statele-națiune suverane și independente nu întrețin cu ușurință relații comerciale
si de cooperare reciproce, ci devin competitori pentru dominație și expansiune. Suveranitatea nu
se referă la a crea un super stat federal european, în care națiunile cedează puterea Brussellului,
așa cum statele americane o cedează Washingtonului, suveranitatea este de fapt o soluție pentru a
rezolva colectiv cele mai presante probleme ale Europei: controlul comun al granițelor externe și
o politică a azilului unitară pe tot continentul vor impune ordine fluxului de migranți, o politică
externă cu fostele colonii europene va ameliora condițiile economice din statele de la periferia
Europei. De asemenea, pentru țările „rebele” precum Polonia și Ungaria, supervizarea europeană
fermă prin acordarea de fonduri structurale, va asigura păstrarea democrației în țările respective.
Suveranitatea națională trebuie să fie înțeleasă ca fiind utilă păstrării valorilor fiecărui stat
membru, a păstrării tradițiilor și regulilor de conviețuire specifice, trebuie sa rămână o preocupare
a conducătorilor tărilor membre, dar nu trebuie sa depășească interesul major al Europei și anume
dezvoltarea, prosperitatea și bunăstarea cetățenilor europeni.

53
 Decizia Marii Britanii de a ieși din Uniunea Europeană, o mișcare fără precedent din partea
unui stat membru a declanșat destrămarea lentă a blocului european, dând curaj forțelor
naționaliste de pe tot continentul, de exemplu în Grecia coaliția de extremă stânga Syriza
contribuie la agravarea problemelor economice ale țării; în timp ce în Ungaria, Viktor Orban ar
dori instalarea unei „democrații iliberale”, în timp ce un partid neo-nazist împinge guvernul lui tot
mai mult spre extreme. Astfel, Europa pare a fi aproape de finalul celor șapte decenii de pace,
stabilitate, prosperitate, democrație și armonie socială. Astăzi Europa se destramă și trece prin
frământări mai mari decât tot ce a trăit până acum. Ideea europeană care implica valori umaniste
universale pierde teren și este dificil de preconizat ce va urma.
Anul 2022 a adus în prim-plan o criză neimaginabilă, invazia Ucrainei de către Rusia. În
acest sens, Brexitul rămâne în urmă ca fiind un episod dureros dar trecut, Europa fiind nevoită
acum să facă față acestei provocări majore. Un război la granițele Uniunii, un război care inevitabil
aduce în prim-plan dependența economică a acesteia față de Rusia și fragilitatea echilibrului
politic. Agresivitatea Rusiei a fost vizibilă prima dată în 2014 când aceasta a anexat Peninsula
Crimeea, dar ceea ce trăim în prezent depășește și cele mai pesimiste păreri. Securitatea Europei
este în prezent strâns legată de prezența NATO pe teritoriul bătrânului continent și suveranitatea
națională pare să fie cea mai mică problemă în fața amenințării ruse. Este momentul unei Europe
unite, a unei suveranități europene, astfel încât să putem vorbi de Europa și peste cincizeci de ani;
este momentul de coeziune politică, economică, militară și culturală.
Pentru orice cetățean european conștient de vremurile pe care le parcurge, implicat activ si
social in viața Uniunii, menținerea acesteia este singura măsură logică și de bun simț care poate fi
luată. Astfel, politicienii trebuie să aibă în vedere întărirea Uniunii, consolidarea democrațiilor
europene și gestionarea cât mai bună a crizei umanitare care are loc în prezent. Este nevoie de un
leadership european capabil sa se ridice la înălțimea timpurilor și să păstreze valorile europene
pentru a conferi adevăr spuselor marelui romancier Victor Hugo: „Va veni o zi când națiunile
europene fără sa-si piardă specificitatea si glorioasa individualitate se vor uni într-o unitate
superioara constituind fraternitatea europeana.”30

30
Hugo, V., “Euvres completes. Actes et Paroles”, I, Paris, 1882
54
Bibliografie

1. Bărbulescu, I.Gh., Rapan, D., Dicționarul explicativ trilingv al Uniunii Europene. Trilingual
Dictionary of the European Union. Dictionnaire explicatif trilingue de l’Union europeenne,
Iasi, Polirom 2009.
2. Barbulescu, I.Gh., Noua Europa. Identitate si Model European, Iași, Polirom, 2015.
3. Bieber, R., Implications of the Single Act for European Parliament, CMLR, nr. 4, 1986.
4. Bittner, J., Can Germany Be Honest About Its Refugee Problems?, New York Times, 12
februarie 2016
5. Bloodworth, J., Brexit: New labour should have listened to „racist” immigration concerns
years ago, IBTimes, 24 iunie 2016.
6. Boia, L., Mitul Democrației, București, Humanitas, 2020.
7. Boia, L., Sfârșitul Occidentului?, București, Humanitas, 2017.
8. Brucan, S., Dicționar de politologie, București, Nemira, 1993.
9. De Kaniv, N., Souveraineté et solidarité : un défi européen, Edition du Cerf, 2021
10. Fonseca Morillor, F., La Union Europea; genesis de Maastricht, Rev. De Inst. Europeas, nr.
1, 1992.
11. Hartley, T.C., Constitutional and Institutional Aspects of de Maastricht Agreement, ICLQ, nr.
1, 1993.
12. Kirchick, J., Sfârșitul Europei, Dictatori, demagogi si noul ev intunecat, Iasi, Polirom, 2018.
13. Kissinger, H., Diplomacy, New York, Simon & Schuster, 1994.
14. Macshane, D., Brexit: How Britain Will Leave Europe, Londra, I.B. Tauris, 2015.
15. Năstase, A., The Parlamentary Dimension of the European Integration, Romania Journal of
International Affairs, București, vol. 2, nr. 4, 1996.
16. Rosanvallon, P., Le Sacre du Citoyen, Paris, Gallimard, 1992, p. 211.
17. Sullivan, A., Union Due, The New Republic, 21 mai 2001.
18. Tamaș, S., Dicționar politic, București, Editura Academiei, 1993.

Pagini WEB
Cairn Info, https://www.cairn.info/
ECFR, https://ecfr.eu/
Robert-Schuman, https://www.robert-schuman.eu/en/
Blogs Lse, https://blogs.lse.ac.uk/brexit/

55