TEMA NR.

1
1. Ca viitor profesor de specialitate, precizați cum puteți îmbina, la o temă, elementele formale
cu cele informale și/sau nonformale.
Existenta celor trei forme de educatie, si anume: formala, nonformala si informala cu
caracteristicile si particularitatile lor, cu elementele de similaritate dar si de diferentiere, cu
avantajele dar si cu limitele lor poate ocaziona intrebari referitoare la felul cum ar trebui sa se
articuleze cele trei modalitati pentru ca efectele lor educative asupra elevilor sa se soldeze cu
eficienta maxima.
Acest deziderat nu este posibil, insa, daca nu se cunosc interdependentele dintre cele trei
forme, pe de o parte, iar pe de alta parte, daca nu se concep strategii adecvate care sa puna in
valoare potentialul educational al fiecarei modalitati cu consecintele benefice rezultate dintr-o
asemenea situatie.
Asa cum s-a vazut, educatia formala este indispensabila pentru ca, pe de o parte, contribuie
decisiv la formarea personalitatii elevilor, la formarea culturii generale a acestora, pentru ca
asigura calificarile necesare bunei functionari a economiei si a productiei.
Neputindu-se ignora rolul educatiei formale, atunci pot aparea intrebari referitoare la menirea
celorlalte doua forme care, in nici un caz, nu trebuie contrapuse celei dintai, indiferent de
considerentele avute in vedere atunci cand se opteaza pentru o asemenea viziune.
Ca nota generala, daca se are in vedere relatia dintre educatia formala si educatia nonformala, se
poate mentiona ca aceasta din urma, poate indeplini doua functii, fie ca este vorba de o functie de
completare a educatiei formale, fie ca este vorba de o functie ilustrativa.
Intr-adevar, oricata varietate si diversitate ar proba educatia formala prin intermediul curriculum-
ului prescris, este aproape imposibil ca ea sa acopere toata problematica educativa care sa faca
obiectul activitatii de instruire si de formare in care sunt antrenate tinerele generatii. In aceasta
situatie, prin specificul sau, educatia nonformala poate avea un rol complementar putand sa
suplineasca minusurile pe care, dintr-un motiv sau altul, educatia formala nu le-a avut in vedere,
fie din cauza unor deficiente de proiectare curriculara, fie din motive de spatiu si timp, fie ca este
vorba de anumite categorii de specialisti pe care nu ii avea disponibili etc.
Cum usor se poate anticipa, aceasta functie complementara a educatiei nonformale nu se
realizeaza in mod automat, nu se realizeaza de la sine, ci se realizeaza numai in conditiile in care
responsabilii care gestioneaza educatia nonformala sunt foarte bine informati in legatura cu
valorile pe care le vehiculeaza educatia formala, cu tipurile de convingeri si atitudini care se
doresc formate la nivelul elevilor care fac obiectul activitatii de instruire si formare. Odata
identificate aceste aspecte, ulterior se pot concepe strategii in cadrul educatiei nonformale, prin
intermediul carora sa se completeze golurile sau lacunele care au fost generate de catre educatia
formala, de cele mai multe ori intr-o maniera neintentionata. Daca aceste strategii sunt bine
concepute la nivelul educatiei nonformale este usor de anticipat ca efectele educative asupra
elevilor vor fi benefice, acestia putand sa-si amplifice sfera de cunoastere, sa-si formeze o serie
de convingeri si atitudini cu rol mare in dezvoltarea ulterioara a personalitatii etc.
Exemplele care vin sa sustina aceasta idee sunt usor de gasit si sunt la indemana oricarui
educator. De exemplu, de multe ori, educatia formala nu poate onora toate exigentele care
vizeaza formarea anumitor laturi ale educatiei, cum ar fi: educatia artistica, educatia civica etc.,
dar educatia nonformala poate completa aceste lacune, daca prin mijloacele pe care le are la
dispozitie (institutii de cultura si arta, mijloace mass-media etc.) concepe programe care sa aiba
un rol complementar fata de oferta educationala pusa la dispozitia elevilor de catre educatia
formala.
A doua functie pe care o are educatia nonformala este cea ilustrativa, care, de asemenea, se poate
solda cu efecte benefice asupra elevilor si care nu mai opereaza cu scopul de a suplini sau
acoperi minusurile generate inevitabil de educatia formala. Mai concret, prin intermediul acestei
functii, educatia nonformala vine cu nuantari, cu explicitari suplimentare, cu ilustrari de
relevanta maxima, care imbunatatesc procesul de intelegere a unor teme, subiecte, chestiuni, pe
care educatia formala le-a avut in vedere, dar asupra carora nu a putut sa insiste mai mult.
In ceea ce priveste legaturile dintre educatia formala si cea informala, trebuie facuta precizarea
ca aceasta din urma se poate raporta diferit la cea dintai, ceea ce inseamna ca in anumite situatii
poate sa o sustina, iar in altele, daca nu se au in vedere precautiile necesare, s-o bruieze, si in
consecinta, s-o afecteze intr-o anumita masura.
Daca se are in vedere succesiunea in timp se poate afirma pe buna dreptate ca educatia
informala precede si continua educatia formala, ceea ce inseamna o dubla pozitionare fata de
aceasta forma a educatiei. Mai concret, daca educatia informala o precede pe cea formala, atunci
inseamna ca, in realizarea acesteia din urma, trebuie sa se valorifice aspectele relevante,
semnificative, existente la nivelul educatiei informale. Altfel spus, educatia informala, prin
anumite aspecte ale ei, se poate constitui intr-o baza de pornire, intr-o premiza favorabila pentru
realizarea educatiei formale. Dimpotriva, negarea acesteia sau ignorarea mai mult sau mai putin
constienta poate aduce deservicii si crea dificultati la nivelul educatiei formale, iar lucrul acesta
este usor de explicat in sensul ca se ignora achizitii pe care elevii deja le poseda si care pot fi
valorificate in instruirea care urmeaza.
Faptul ca educatia informala o continua sau o urmeaza pe cea formala genereaza o serie de
consecinte care, de asemenea, trebuiesc cunoscute de catre toate persoanele care au competente
si responsabilitati in organizarea activitatilor instructiv-educative.
In cadrul acestei pozitionari trebuie pornit de la ideea ca in receptarea mesajelor de natura
educativa provenite prin intermediul educatiei informale este eficient sa se utilizeze grile si
criterii de selectie pe care elevii si le-au format in timp, in cadrul activitatilor desfasurate in
perimetrul educatiei formale.
Din aceasta dubla pozitionare decurg doua consecinte de natura pedagogica extrem de
semnificative in sensul ca, pe de o parte, elementele semnificative specifice educatiei informale
sunt mai usor incorporate si valorificate de catre educatia formala, iar pe de alta parte, prin
utilizarea criteriilor si a grilelor de selectie oferite de educatia formala, se realizeaza o receptare
mai eficienta a influentelor oferite prin intermediul educatiei informale, renuntandu-se la toate
mesajele a caror valoare educativa este indoielnica.
Date fiind avantajele dar si limitele fiecarei forme de educatie in parte, problema care se pune
este aceea de a le articula corect astfel incat influentele lor de natura educativa sa se soldeze cu
eficienta maxima.
Ioan Nicola mentioneaza urmatoarele functii ale educatiei: functia de selectare si de
transmitere a valorilor de la societate la individ; functia de dezvoltare constienta a potentialului
biopsihic al omului; functia de pregatire a omului pentru integrarea activa în viata sociala.
Analiza functiilor educatiei scoate în evidenta complexitatea si importanta acesteia. Într-o
societate democratica, educatia trebuie sa fie în centrul vietii sociale, deoarece educatia
reprezinta un factor de progres si echilibru socio - cultural.

2. Cum poate influența grupul de prieteni educația elevilor? Exemplificați! În calitate de

viitori profesori, propuneți modalități concrete pentru eliminarea influențelor negative ale
grupului de prieteni asupra formării elevilor.
Omul este o fiinţă bio-psiho-socială. De modul în care se integrează în grupurile sociale, în care
stabileşte relaţii interpersonale, de modul în care comunică cu cei din jurul său depinde sănătatea
lui mintală şi nu numai. De aceea grupul (grupurile) de prieteni în care este integrat copilul
constituie un element-cheie care stă la baza dezvoltării armonioase a acestuia. Relaţiile care apar
între copiii de aceeaşi vârstă oferă o şansă uriaşă de a învăţa reguli de comportament social,
norme culturale şi valori promovate de mediul în care este integrat, dezvoltarea unei stime
crescute faţă de propria persoană. Copiii interacţionează în scopul atingerii unor obiective
comune, au aceleaşi preocupări. De obicei, atunci când realizează împreună o activitate sunt
foarte motivaţi şi entuziasmaţi. Regulile grupului sunt foarte rigide, stricte (în special în anii mai
mici ai copilăriei), în cazul în care copiii nu se conformează acestora, ei sunt excluşi din colectiv.
Spre deosebire de adulţi, în general, membrii grupurilor de copii sunt mai neiertători în ceea ce
priveşte abaterile de la regulă, fapt care îl ajută pe copil să îşi formeze un set de principii,
morale. Competiţia care se naşte între copii, îi împinge la stabilirea unor ierarhii
„de popularitate”. Aceste ierarhii au o contribuţie importantă la formarea unei imagini pozitive
sau negative faţă de propria persoană, ceea ce atrage după sine creşterea sau scăderea eficienţei
în activităţile pe care le vor desfăşura în viitor. Preocuparea copilului pentru cei din jurul său nu
este întotdeauna la fel de mare. Ea cunoaşte o evoluţie spectaculoasă începând de la vârsta
corespunzătoare grădiniţei şi atinge punctul culminant în perioada liceului.
Încă de la naştere, copilul este înconjurat de diferite persoane familiare care îi oferă securitate şi
căldură afectivă, însă primele contacte sociale autentice apar abia după câţiva ani. Acestea
debutează cu iniţierea de activităţi comune desfăşurate alături de alţi copii de aceeaşi vârstă.
Gândirea centrată predominant pe propria persoană (egocentrismul) reprezintă o caracteristică a
preşcolarilor, iar acest lucru îi împiedică să poată înţelege că alţii pot avea sentimente, gânduri şi
dorinţe diferite de ale lor. De aceea, o observare mai atentă a conversaţiilor ce au loc între copiii
de această vârstă, poate scoate în evidenţă faptul că practic ei realizează monologuri, deşi lasă
impresia că discută unul cu celălalt. Tot la vârsta preşcolarităţii, se poate observa cum copiii se
grăbesc să îi numească prieteni pe ceilalţi copii cu care vin în contact, deoarece se joacă
împreună cu ei sau se află în vecinătatea lor. Conflictele care se creează sunt generate de obicei
de revendicarea unor drepturi „Eu vreau să stau lângă mama!”, „Eu vreau jucăria aceea!”, însă pe
cât de repede apar, la fel de repede dispar.
Prin urmare, deşi la vârsta preşcolarităţii apar primele contacte sociale, acestea se dovedesc a fi
superficiale şi rezultă doar în urma interesului comun manifestat faţă de o anumită activitate. De
aceea, noţiuni ca „prieten” sau „prietenie” nu au o semnificaţie prea mare pentru preşcolar, iar
grupul de prieteni nu exercită o influenţă importantă în educaţia lui. Intrarea în şcoală reprezintă
pentru fiecare copil, un pas hotărâtor în ceea ce priveşte viaţa socială. Dacă până acum prietenii
nu constituiau altceva decât nişte indivizi cu care interacţiona în anumite situaţii, din acest
moment începe să se dezvolte sentimentul de apartenenţă la grup, iar şcolarul începe să fie
interesat tot mai mult de părerea celuilalt. Evoluţia gândirii duce la scăderea egocentrismului
care îl caracteriza pe preşcolar. De pe la vârsta de 8 ani, copilul începe să îi vadă pe ceilalţi ca
fiind altfel decât el, că pot avea dispoziţii sau trăsături de personalitate diferite de ale sale. Dacă
până la această vârstă copilul îi caracteriza pe ceilalţi colegi ca fiind „fata cu părul galben” sau
„băiatul care m-a lovit”, de acum el începe să îi descrie în termeni psihologici (prietenos”, „rău”,
„cuminte” etc). Noţiunea de „prieten” începe să dobândească dimensiuni noi la această
vârstă, mult mai adecvate.
Prietenii nu mai sunt văzuţi ca fiind „cineva care-mi place” sau „cineva cu care mă joc”, ci au un
rol mult mai însemnat: prietenii sunt persoane care îi ajută la greu, persoane cu care îşi
împărtăşesc dorinţele, sentimentele, gândurile ascunse etc.La baza acestor relaţii stă umorul,
căldura, armonia, momentele de divertisment, recompensele etc. De acum, copiii se comportă
frumos cu prietenii lor nu fiindcă, „aşa trebuie”, ci pentru că, dacă nu s-ar comporta astfel, ar
risca să le piardă prietenia, iar acest lucru începe să doară. Din punct de vedere al apartenenţei
sexuale, în clasele primare se remarcă o omogenitate a grupurilor: acestea sunt alcătuite numai
din băieţi şi numai din fete. În general grupurile de fete sunt mai mici (fiecare elevă având 2-3
„cele mai bune prietene”) şi sunt susţinute în general de confesiuni reciproce, destăinuirea
şi păstrarea secretelor etc. Pe de altă parte, grupurile de băieţi sunt în general mai mari, iar
coeziunea acestora este susţinută de activităţile desfăşurate în comun (de obicei, jocurile
sportive). Perioada preadolescentei şi a adolescenţei este considerată, pe de o parte, ca
fiind „vârsta de aur”, iar, pe de altă parte, perioada cea mai dificilă din punctul de vedere al
relaţiei părinte-copil. Grupul de prieteni începe să capete acum rolul cel mai important pe care îl
va juca vreodată; la această vârstă, tinerii cu cât devin mai autonomi faţă de părinţi, cu atât devin
mai dependenţi faţă de grup, iar această dependenţă se poate observa prin „împrumutarea”
valorilor şi gusturilor în materie de îmbrăcăminte, muzică etc.
Adolescenţii au o sensibilitate crescută faţă de părerile pe care le au ceilalţi despre ei şi de multe
ori interpretează atitudinile acestora la limita extremă („îmi zâmbeşte, înseamnă că mă iubeşte”,
„mă ignoră, înseamnă că mă urăşte”). Această preocupare majoră pentru opinia celuilalt justifică
timpul îndelungat pe care îl petrec în faţa oglinzii pentru a-şi aranja ţinuta, părul sau pentru a se
machia. De aceea, este ironic să observi uneori o adolescentă şi un adolescent care se duc la
 întâlnire găndindu-se cât de mult vor fi admiraţi, însă atunci când întâlnirea are loc, fiecare va fi
mai preocupat de el însuşi decât de felul cum arată celălalt.
După cum am văzut, o dată cu intrarea în şcoală (şi mai precis, începând de pe la vârsta de 8 ani)
grupul devine un factor tot mai important în viaţa copilului. Părinţii, de obicei, devin conştienţi
de acest aspect, însă reacţiile pe care le au sunt diferite şi uneori pot fi neinspirate:
 unii neglijează importanţa grupului, iar, când copilul vine acasă supărat că a fost „penalizat” de
ceilalţi membri, ei îl „consolează”: „Mare lucru! Pentru atâta eşti necăjit? Acestea nu sunt
probleme!”
 alţii manifestă gelozie „Cum adică? Pentru tine contează mai mult ce zic
prietenii tăi, decât ce îţi spun eu?”
 o altă categorie de părinţi încearcă să forţeze integrarea copilului în grup: „De ce nu vreţi să vă
jucaţi cu copilul meu? Primiţi-1 şi pe el în echipă, că dacă nu, vă arăt eu vouă! „
De aceea, considerăm că este util ca părintele să înţeleagă faptul că, în anumite momente ale
vieţii, grupul de prieteni poate exercita o influenţă mai mare decât a lui şi că este util să
manifeste respect faţă de decizia copilului. De asemenea, e bine ca părintele să înţeleagă
„tragedia” pe care o trăieşte copilul când, de exemplu, nu a fost invitat la o zi de naştere sau nu a
fost ales în echipa preferată. El nu poate să compenseze golul apărut, însă poate fi alături de copil
şi îl poate ajuta să îşi formeze strategii de recâştigare a popularităţii şi a acceptării sale de către
grup.

3. Identificați modalități concrete în vederea creșterii rezultatelor școlare

prin optimizarea relațiilor școală –instituții complementare școlii
Dezvoltarea programului de implicare a familiilor şi comunităţii, sporirea numărului de
familii implicate la şcoală şi acasă, creşterea succesului elevilor reprezintă obiective de viitor
recomandate fiecărei şcoli din the National Network of Partnerships Schools (NNPS),
SUA. Şcoala are responsabilitatea de a personaliza programele de parteneriat prin adaptarea la
nevoile identificate şi scopurile urmărite.
Strategii corespunzătoare fiecărui tip de părinte pot fi asumate de şcoli pentru realizarea
unor parteneriate eficiente şcoală - familie. Strategiile sunt orientate spre următoarele elemente
de bază: dezvoltarea unei viziuni cu privire la implicarea părinţilor, creşterea vizibilităţii şi a
accesibilităţii echipei şcolare prin crearea contactelor şcoală - părinţi, valorizare şi atenţie la
cerinţele părinţilor, conectare la aspecte considerate importante de către părinţi şi cu care aceştia
au afinităţi, prin conştientizarea aspectelor familiare, grijă pentru calitatea comunicării dintre
şcoală şi părinţi, acordare de timp şi spaţiu părinţilor pentru a participa la activităţile şcolii.
Creşterea gradului de implicare a părinţilor în şcolile din Rwanda are în vedere
următoarele recomandări: organizarea unor campanii de conştientizare pentru informarea tuturor
factorilor de decizie în educaţie asupra rolurilor specifice şi complementare, asupra obligaţiei de
a susţine implicarea părinţilor, dezvoltarea unor parteneriate eficiente şcoală - familie -
comunitate, iniţierea şi promovarea unor activităţi extra-curriculare care să ofere părinţilor
oportunitatea de a contribui cu propriile abilităţi, stabilirea în şcoli a unor centre de informare
pentru părinţi, implicarea copiilor în reţeaua părinte - şcoală, realizarea unui studiu pentru
evaluarea resurselor părinţilor, în ideea creării unui plan concret şi specific pentru includerea
părinţilor ca parteneri ai şcolii.
Părinţii şi profesorii sunt parteneri cu aşteptări diferite. În viitor, şcolile trebuie să acorde
o mai mare atenţie dezvoltării parteneriatelor cu părinţii şi comunitatea, prin crearea unor
programe de cooperare şi susţinere din partea unor instituţii de profil. De asemenea, studiile arată
că este necesară o interacţiune şi în cadru mai puţin formalizat pentru clădirea relaţiilor de
încredere şi onestitate.
Studiul asupra parteneriatului părinţi-profesori pentru dezvoltarea abilităţilor de lectură
ale copiilor supradotaţi din Noua Zeelandă a atras atenţia asupra tensiunilor dintre nevoile
individuale ale copiilor şi acceptarea lor socială, deoarece în multe situaţii, potenţialul lor
cognitiv intră în conflict cu integrarea socială. Pentru a nu fi respinşi sau excluşi de co-vârstnici,
copiii îşi schimbă vocabularul, nu mai folosesc concepte avansate sau judecăţi complexe. Pentru
ca părinţii să nu mai fie nevoiţi să ascundă profesorilor înzestrările deosebite ale propriilor copii
din cauza prejudecăţilor sau a convenienţelor sociale se recomandă tratarea diferenţiată a acestor
copii. Astfel, colaborarea cu părinţii devine crucială, deoarece şcoala recunoaşte şi valorizează
potenţialul copiilor. Pe lângă sugestii foarte aplicate, referitoare la abilităţile de lectură, practicile
şcolare din Suedia oferă o extindere a perspectivei referitoare la implicarea părinţilor în cadrul
consiliilor locale din şcoli.
Comunicarea ar putea fi îmbunătăţită dacă părinţii se simt respectaţi şi valorizaţi.
Abordarea copiilor şi părinţilor ca participanţi responsabili şi oferirea de suport cresc şansele ca
aceştia să fie apreciativi şi responsivi. Şcoala a luat în considerare cele două principii de acţiune.
Astfel că în lucrul cu părinţii, şcoala recomandă planificarea activităţilor de aşa manieră astfel
încât să îi motiveze să participe, prin faptul că se ţine cont de orarul acestora de lucru, de timpul
disponibil sau de anumite condiţii speciale. Misiunea şcolii este de a facilita implicarea părinţilor
prin înlăturarea barierelor ce ţin de: timp, angajamente profesionale, sarcini domestice, limbaj
(un limbaj prea complicat poate fi descurajator sau neînţeles), limbă (în cazul părinţilor care nu
sunt vorbitori nativi). Unii dintre părinţi se simt anxioşi în comunicarea cu şcoala pe baza
propriilor experienţe din copilărie, alţii se tem să nu deschidă subiecte care să le afecteze ulterior
copilul, unii simt că sunt depăşiţi din punct de vedere academic, chiar jenaţi din acest motiv sau
din cauza schimbărilor din mediul educaţional (tehnologie, curriculum, evaluare, etc.). Şcoala
este responsabilă de acordarea unui suport adecvat pentru ca părinţii să depăşească aceste
contexte defavorizante.
Familiile rome au nevoie să perceapă că există un viitor al participării şi nu al excluderii
pentru copiii lor, astfel încât să conştientizeze pe deplin valoarea şcolii şi a educaţiei. Provocarea
merge mult dincolo de şcoala efectivă, implică întreaga societate şi rolul pe care romii îl joacă.
Oricum, şcoala poate avea un rol, în acest proces, prin a face primul pas în stabilirea relaţiilor cu
familiile, care pot reprezenta baza recunoaşterii reciproce, a încrederii şi respectului. Implicarea
familiilor în activităţile şcolare reprezintă elementul fundamental al procesului de şcolarizare al
copiilor romi. Primul pas în a găsi un teren comun de lucru este acela al recunoaşterii şi al
înţelegerii întregului mediu al copilului. Respectul pentru lumea copilului ar însemna, în primul
rând, recunoaşterea culturii din care acesta provine ca fiind diferită, dar nu inferioară celei
majoritare şi utilizarea ei ca bază în educaţie. În acest fel, coexistenţa culturilor variate poate
reprezenta o acţiune fezabilă pentru şcoală. Aceasta nu înseamnă ca şcoala să îşi asume întreaga
responsabilitate pentru educaţia copiilor romi. Nici părinţilor nu li se cere asta. Şcoala este şi
trebuie să rămână un agent în procesul de aculturaţie care nu poate face altceva decât să aducă
minorităţile mai aproape de cultura majorităţii. Scopul urmărit este acela de a realiza programe
educaţionale care integrează familia şi copiii.