M1.1 – APLICAȚIA NR.

Cum învață elevii vs cum predau profesorii.

Utilizarea timpului liber ridică probleme delicate în societatea actuală din cauza

progresului continuu şi transformărilor economice şi tehnologice radicale. Predominanţa
activităţilor în cadre formale este crescândă fie datorită schimbărilor efectuate în programa
curriculară (de exemplu: clasa pregătitoare), fie datorită „obsesiei” abordării interdisciplinare a
curriculei specifice societăţii informaţionale actuale încă „timpurii” de către sistemul nostru de
învăţământ care, departe de a-l generaliza sub acest context particular de abordare a subiectului,
nu este pregătit pentru aglomerarea conţinutului învăţământului chiar dacă reforma şi-a propus o
flexibilizare a acestuia.
De curând a crescut interesul cadrelor didactice pentru programe educaţionale alternative
în educaţia nonformală, cum ar fi: educaţia outdoor sau educaţia în aer liber, învăţarea prin
aventură sau activităţi extraşcolare cu caracter interdisciplinar. Provocarea pe care o ridică
practicarea acestor activităţi şi integrarea lor în programă este dacă, evident, devin realizabile şi
pot fi desfăşurate de către toţi elevii, fără să se suprapună cu pregătirea lor pentru examene sau
testări naţionale.
Este adevărat că programele şcolare au fost actualizate şi există două coloane,
„competenţe” şi „conţinuturi”, iar cadrul didactic începător poate avea pârghii de care să se
sprijine în structurarea proiectării didactice. Întrebarea este: Dacă programele şcolare îi pregătesc
pe aceştia pentru planificarea activităţilor în aer liber, care ar fi competenţele care ar trebui
menţionate ca puncte target pentru un an şcolar? Se face referire strict la programele şcolare,
fără a se lua în considerare planificarea calendaristică în care, desigur, fiecare cadru didactic are
planificate și activitățile specifice educației nonformale pentru fiecare clasă pe care o îndrumă.
Dacă studiem problemele şi competenţele pe care le solicită aceste activităţi: spirit
explorativ, spirit de iniţiativă, autodeterminare, gândire reflexivă şi spirit de decizie ş.a., acestea
presupun demersuri complementare educaţiei formale. Ministerul Educaţiei Naţionale în 2004 a
elaborat o strategie privind dezvoltarea activităţilor educative şcolare şi extraşcolare,
recunoscând contribuţia lor în desăvârşirea personalităţii copilului şi integrării lui sociale,
accentuându-se valenţele lor pozitive pentru menţinerea unei stări fizice şi psihice optime,
contribuind totodată la îmbunătăţirea calităţii vieţii. Ceea ce nu s-a specificat este dacă
obiectivele acestor activităţi sunt realizabile ca timp şi efort. Pentru că, dacă facem o scurtă
incursiune a literaturii de specialitate despre activităţile desfăşurate în grădiniţe, vom vedea că
programa permite desfăşurarea activităţilor în aer liber, pe când la celelalte niveluri, trepte ale
sistemului de învăţământ, chiar dacă programa ar permite flexibilizarea conţinuturilor, li se
creează prea puţine ocazii în practicarea lor, de exemplu programul cu săptămâna ,,școala altfel”.
În altă ordine de idei, departe de a contura o reformă masivă de structură şi procesualitate
internă a sistemului nostru de învăţământ, ar trebui să ne axăm pe dezvoltarea unei culturi de
petrecere a timpului liber prin educaţia pentru cunoaşterea mediului, educaţia pentru conservarea
resurselor, educaţia pentru aventură, camping şcolar, în detrimentul unor distracţii facile sau
exacerbării orelor prelungite la meditaţii ale elevilor la domiciliu sau orelor de după-masă
prelungite petrecute de cei mici în şcoli, oferindu-le oportunităţi de petrecere a timpului liber
prin parteneriate cu ONG-uri. Aşadar, dacă analizăm etimologic, outdoor (scoate la aer)
înseamnă că fie creăm condiţii şi ocazii de experienţă şi practică a lor, fie renunţăm a crea
curente şi educaţii noi, pe care ori nu le preluăm corespunzător structurii actuale a
învăţământului, ori nu le promovăm suficient prin programe, ci doar prin conferinţe naţionale, o
abundenţă de lucrări şi materiale redactate care pot fi accesibile online, fără să fim atenţi la
adevărata implicaţie pentru dezvoltarea multiplelor abilităţi viitorilor învăţăcei ai comunităţii
sociale.
Dacă aruncăm o privire în mediul online, nu suntem stăpânii acestei întrebări. Richard
Louv (2005) a scris o carte în această direcţie, intitulată „Ultimul copil al pădurii”, care pe lângă
problemele ridicate de natură ecologică şi a îndepărtării omului de natură, pledează, precum
susţinea J.J. Rousseau, pentru educaţia timpurie a omului în conformitate cu natura şi cu valorile
nobile ale societăţii în care trăieşte.
Educaţia outdoor este o formă de educaţie care se bazează pe învățarea în aer liber.
Realizând o sinteză a lucrărilor şi studiilor de specialitate, observăm câteva caracteristici cheie
ale acestui tip de educaţie care aduce mari beneficii elevilor și dezvoltării lor armonioase.

 oferă posibilitatea contactului direct cu natura în acelaşi timp fiind şi o modalitate extrem
de benefică pentru schimbarea atitudinilor şi comportamentelor faţă de mediu;
 reprezintă o puternică sursă de experienţe de învăţare – în cadrul unui mediu relexant,
liber, procesul de educare devine puternic şi de natură să schimbe comportamente
sociale;
 facilitează procesul de învăţare al elevilor care întâmpină dificultăţi în acest sens – unii
elevi care au un nivel scăzut de performanţă şcolară pot deveni mai motivaţi;
 dezvoltă spiritul de echipă;
 oferă nenumărate beneficii fizice, emoţionale, mentale ce asigură bunăstarea elevului.

Există o serie de programe de educaţie outdoor care pot fi utile: programe axate pe sănătate
şi pe educaţie fizică, pe ştiinţa mediului, etc. Spre exemplu un program de educaţie outdoor axat
pe educaţie fizică şi sport ar putea duce la scăderea numărului de elevi cu obezitate (programul ar
include exerciţii fizice, plimbări în aer liber, discuţii cu elevi, specialişti, organizarea şi
desfăşurarea unor activităţi practic-gospodăreşti – stabilirea unor meniuri sănătoase, etc.).
Un program de educaţie outdoor axat pe ştiinţa mediului va avea ca efect informarea
elevilor cu privire la problemele de mediu din comunitatea lor, conştientizarea cu privire la
impactul pe care acţiunile lor le au asupra mediului (se pot organiza diferite activităţi relevante în
abordarea problemei identificate în funcţie de creativitatea cadrului didactic).
Un aspect important al educaţiei outdoor este acela că poate contribui la creşterea nivelului
de bunăstare al copilului. Pe lângă nevoile de bază ale unei persoane, există şi o serie de nevoi la
care educaţia outdoor poate răspunde şi anume: nevoia de a fi respectat, de a fi inclus social, de a
fi activ şi responsabil, de a se simţi în siguranţă.
Toate nevoile precizate mai sus îşi au rolul şi locul lor în dezvoltarea personală a copilului,
dar aş situa pe prim plan nevoia de a fi inclus social – poate cea mai importantă caracteristică a
educaţiei outdoor, ea fiind o modalitate de succes, de a depăşi unele dificultăţi ale copilului
(psihice, fizice, sociale, emoţionale), copilul să fie inclus social, să simtă că aparţine unei
comunităţi. Mediul din interiorul celor 4 pereţi ai clasei este mai degrabă unul competitiv, în
timp ce, acel din afara clasei este unul care permite copiilor să se exprime, să relaţioneze cu
ceilalţi, să colaboreze.
Dintre formele de  educaţie formală, informală şi non-formală, educaţia outdoor se pliază
cel mai bine cu cea non-formală, întrucât ca şi aceasta, educaţia outdoor se bazează foarte mult
pe participarea activă şi oferă utilitate practică imediată cunoştinţelor învăţate.
În concluzie, atât educaţia non-formală cât şi educaţia outdoor pot fi integrate cu succes în
educaţia formală cu scopul de a maximiza efectele procesului de învăţământ.