Capitalismul postmodern şi starea de excepţie

În raportul anual american asupra terorismului, ţările Europei de Est ocupă un loc nu numai
important, ci şi strategic. Într-adevăr, în ciuda taliei lor militare modeste, toate aceste ţări sunt
considerate, cu România în frunte, adevăraţi aliaţi în lupta împotriva aceste teribile ameninţări.
Însă nu toate statele europene au o atitudine pro-americană. Dimpotrivă, părinţii acestei vechi şi
noi Comunităţi – cu Franţa şi Germania în frunte – au dat mereu de înţeles noilor sau viitorilor
lor parteneri că proiectul european nu se reduce la o simplă oportunitate economică ci şi un
spaţiu politic particular care solicită din partea actorilor lui o anume maturitate şi, prin urmare, o
anume viziune pe termen lung, care depăşeşte orice oportunism mai mult sau mai puţin
determinat.

Europa occidentală n-a reuşit să regleze afacerea dezagregării fostei Iugoslavii. Spectrul
apocaliptic al vechiului Saraievo şi reactivarea vechilor automatisme geopolitice – mai mult sau
mai puţin refulate (care au “reglat”, adesea, economia relaţiilor franco-germane, între altele) – a
paralizat-o de-a dreptul. În plus, adevăratele soluţii – precum cea a dezvoltării durabile, propusă
de europeni – cer întotdeauna un “oarecare” timp.

Statele Unite au fost lovite în chiar inima lor de către terorismul islamic, lucru care a dus la
decretarea stării de excepţie (military order) la două zile după teribilele atentate din 11
septembrie 2001. Istoria europeană s-a confruntat cu numeroase asemenea “stări de război”,
“stări de asediu” sau “de urgenţă”, mai ales începând cu Revoluţia franceză, dar şi după acesta.
Decretul napoleonian din 24 decembrie 1811, de exemplu, prevedea trei stări constituţionale
posibile: starea “normală” – cea de pace -, când autorităţile civile şi cele militare acţionează de o
manieră autonomă. A doua stare - cea de război – presupune (încă) o strânsă colaborare între cele
două autorităţi, în vederea scopului lor comun – victoria asupra duşmanului. În starea de asediu,
în schimb, singura autoritate abilitată să acţioneze rămâne cea a armatei. De altfel, posibilitatea
unei suspendări a constituţiei era deja prevăzută în chiar… constituţia din anul al VIII-lea al
Revoluţiei franceze. La fel de cunoscut este, de asemenea, decretul hitlerist din 28 februarie
1933, care a suspendat articolele constituţiei de la Weimar privitoare la libertăţile individuale.
Din acel moment, Germania a fost guvernată (inclusiv pe întreaga perioadă a celui de-al doilea
război mondial) după rigorile unei stări de excepţie.

Există două sensuri ale stării de excepţie: anarhismul – adică nedeterminarea oricărui principiu
determinat – propriu terorismului – care nu respectă nici o lege în afară de fără-de-legea purei
violenţe şi nihilismul – în acelaşi timp “empiric” şi “raţional” – implicat de aceste două cazuri de
excepţie care se reflectă în mod reciproc în oglindă şi care antrenează o mişcare de regresie către
un punct zero al oricărei determinări posibile.

Nihilismul nu este o excepţie oarecare, devenită (prin felul revendicării sale) violentă, ci
reprezintă violenţa pură. Ceea ce nu este deloc cazul cu prima stare de excepţie, în care “lipsa”
de determinaţie n-are nimic de-a face cu universalitatea ideală şi concretă a cetăţeanului modern.
Dimpotrivă, ea desemnează doar singularitatea reală a individului sau a statului – fie el o
excepţie (teroristul) sau excepţional (statul jandarm). Dar dacă cunoaştem mai bine statutul
actual al singularităţilor de excepţie – acela al teroriştilor (care dispar – ca orice singular - în
chiar momentul apariţiei lor sinucigaşe) – ignorăm, cel mai adesea, pe acela al universalităţilor
de excepţie (sau, mai degrabă, excepţionale) – cel propriu jandarmilor sui generis.

Acest statut ideal din punct de vedere juridic este la fel de prezent în atenţia (juridică) a acelor
ţări din Europa orientală – cu România în frunte - care au recunoscut lipsa de determinare
(juridică) a soldaţilor americani din punct de vedere al propriei lor justiţii (naţionale,
determinate). A fi, aşadar, american relevă de însăşi excepţia de la regula naţională – care, din
acest punct de vedere, se transformă într-o simplă… excepţie –, ceea ce revine, implicit, la a
spune că a fi american presupune a fi universal. “Calitatea” juridică a acestor soldaţi este
suspendată în pura nedeterminare a idealităţii lor, de vreme ce Statele Unite pretind celorlalte
state – devenite nişte simple excepţii în raport cu “universalitatea” lor, excepţională – să facă din
proprii lor soldaţi nişte excepţii, de a-i recunoaşte, aşadar, ca fiind exceptaţi de la legile lor.
În acest context, statutul teoretic şi practic al drepturilor fundamentale în ţările din Europa
orientală rămâne cumva suspendat între două alternative. Prima (inspirată de primul sens al stării
de excepţie) depinde de alegerea între două posibilităţi subiacente: o teorie conform căreia
excepţia ar trebui să ţină mereu de o violenţă universală supra-adăugată dreptului, respectiv, o
practică analogă după care excepţia ar avea mereu nevoie de o violenţă concretă excepţională,
indusă în Europa orientală prin “revoluţiile de masă” (precum cele din 1989). A doua alternativă
depinde, dimpotrivă, de o cu totul altă teorie şi practică juridică, după care starea de excepţie nu
mai relevă de o ruptură – fie ea revoluţionară sau teroristă – în continuitatea istoriei naţionale sau
internaţionale, ci de o decizie liberă în raport cu orice lege determinată.

Dacă Statele Unite invocă astăzi evenimentele externe (de excepţie) pentru a impune o stare de
excepţie internă, vechile ţări comuniste au invocat întotdeauna inversul, şi anume, evenimentele
lor interne – de excepţie (prima societate fără clase etc.) – pentru a impune a stare de excepţie
externă. Căci toate aceste ţări, al căror sistem comunist era o excepţie în raport cu capitalismul,
aveau nevoie, totuşi, de o anume recunoaştere internaţională. Ca şi astăzi, când aceleaşi ţări post-
comuniste au nevoie de o recunoaştere internaţională, şi anume, în aceeaşi calitate de ţări de
excepţie, îndelung marcate de sistemul comunist.

În cazul României, după sosirea sovieticilor în 1944, ţara a intrat în procesul de democratizare
prin dictatură şi, deci, printr-o stare de excepţie care a durat câteva decenii. Preţul acestui proces
este, acum, cunoscut şi recunoscut: mai bine de 250.000 de bărbaţi şi femei – reprezentând,
practic, întreaga elită profesională şi politică a ţării – au murit între 1949 şi 1965 în gulagurile
comuniste. După 1965, regimul juridic al stării de excepţie a fost camuflat prin fuziunea formală
şi administrativă dintre Partidul comunist şi Statul român şi prin militarizarea progresivă a
economiei naţionale. Aşadar, sub ameninţarea iminentă a imperialismului occidental, comuniştii
au guvernat întotdeauna sub regimul unei stări de excepţie.

Este uşor să ne imaginăm că o asemenea stare anomică prelungită, care a durat mai bine de 50 de
ani, a lăsat urme adânci în teoria şi, mai ales, în practica drepturilor fundamentale. Căci
autoritatea care a impus prin violenţă era nu numai liberă de orice determinaţie juridică ci şi
total străină forţei intrinseci a oricărei legii. Este şi motivul pentru care autoritatea politică a fost
– şi rămâne încă – absorbită de puterea executivă. Efectul acestei stranii sinteze este încă prezent
în societatea românească post-comunistă şi se manifestă mai ales corupţia generalizată: există
legi, dar nimeni nu se gândeşte să le respecte (executivul inclusiv).

Confuzia dintre legislativ şi executiv rămâne la ordinea zilei chiar în perioada de aderare la
Comunitatea Europeană de vreme ce majoritatea legilor româneşti sunt redactate şi impuse de
guvern, care asumă invariabil responsabilităţile juridice sub forma ordonanţelor de urgenţă.
Acquis-ul comunitar, îndelung negociat în Occident, este asumat în România sub regimul al unei
urgenţe sau al unei stări de excepţii perpetue. Am putea spune că, Comunitatea Europeană relevă
(pentru electoratul român) de o excepţie devenită… regulă. Şi totuşi, departe de a se limita la
moştenirea comunismului, reverberaţiile unui trecut pre-modern, precum acela al României (ca,
de altfel, şi al altor ţări europene orientale) descinde din timpuri încă şi mai îndepărtate. Căci
dacă România şi Bulgaria rămân ultimele ţări care bat la porţile Europei aceasta se datorează,
poate, şi efectelor tardive ale secularizării puterii eterne – Biserica – de puterea temporală –
Statul -, aşa cum a putut ea surveni în cadrul ortodoxiei orientale. Prin secularizare se înţelege
separaţia instituţională dintre Biserică şi Stat, ca efect al unei diferenţieri de ordin pur spaţial
între cele două. Sensului topo-logic al secularizării trebuie să-i adăugăm unul crono-logic, un
sens implicat în însăşi etimologia latinului saecularis - care îl implică pe saeculum, cuvânt cu
evidentă semnificaţie temporală.

Ortodoxia istorică va fi în mod aproape fatal destinată să devină o religie de Stat. Începând cu
ţarul Petru cel Mare, clerul ortodox – reformat după moda occidentală – beneficiase deja de cele
mai înalte ranguri militare. În timpul regimurilor comuniste (atee, în principiu), preoţii au fost
plătiţi – precum în România, de exemplu – ca funcţionari ai Statului (de unde şi o anume
familiaritate, implicită, dintre ortodoxia instituţională şi protestantism). De aceea, deşi aflat pe
poziţii de repliere în faţa atacurilor ateismului comunist, clerul ortodox (şi nu numai) a profitat
de pensii pe măsura unor asemenea înalte ranguri civile.

Secularizarea Bisericii şi Statului nu a fost atât o victorie exterioară a lumii laice împotriva lumii
confesionale de vreme ce laicitatea însăşi să vădeşte a fi împlinirea unei doctrine teologice ce
operase - deja - separaţia dintre lucrurile terestre şi cele celeste în chiar Persoana lui Iisus
Hristos. O asemenea perspectivă (inspirată de existenţa celor două voinţe în Persoana lui Hristos
Iisus) nu mai presupune o simplă fenomenalizare a eternităţii ca timp ci o veritabilă co-existenţă
a timpului şi eternităţii într-o istorie umană şi divină în acelaşi timp. Occidentul creştin pare să fi
dezvoltat o fenomenologie topo-logică destul de originală a acestei diferenţe, asumând o dublă
analogie: aceea dintre timpul istoric şi exterioritatea spaţiului public instituţional, pe de-o parte,
şi, pe de altă parte, aceea dintre eternitatea destinală şi interioritatea spaţiului privat confesional -
excepţie a spaţiului public.

Odată cu modernitatea occidentală, religia instituţională a devenit o simplă afacere privată –

definită ca o excepţie în raport cu afacerile publice: res publica – astfel încât, creştinismul a
putut induce în schimb, o laicitate exterioară apropriată – definită ca o excepţie în raport cu
conştiinţa religioasă -, ale cărei contururi vor fi desenate pe măsura universalităţii şi, apoi, a
mondialităţii sale. De asemenea, starea de excepţie care priveşte instituţia religioasă s-a convertit
într-o auctoritas laică, punct originar şi originant al oricărei suveranităţi juridice. O examinare a
istoriei occidentale ne arată că evenimente politice dintre cele mai importante demonstrează
posibilitatea de a surmonta schizofrenia sui generis care există încă între caracterul public al
instituţiilor şi caracterul privat al convingerilor. Politicul relevă mai degrabă de pasajul dintre
acestea două şi, în consecinţă, de frontiera lor comună – fie ea o baricadă sau, dimpotrivă, o
masă rotundă. Caracterul a-topic – fără dimensiune – al frontierei acestui pasaj îşi găseşte
analogul în caracterul vid - ne-locuit, chiar dacă mărginit - al spaţiului publice. Instituţiile – fie
ele moderne sau post-moderne – nu se situează în piaţă ci în jurul ei. Instituţiile au, de altfel,
propria lor interioritate, în calitate lor de spaţii auto-nome. În cele din urmă, în calitatea ei de ne-
loc propriu pasajului anti-nomic dintre public şi privat, agora nu este locul instituirii ci, mai
degrabă, acela al de-stituirii. Tocmai de aceea, cetăţeanul occidental va fi, la rândul său, divizat
între un exterior – spaţiul public – şi un interior – spaţiul privat (fi el confesional sau nu).
Individuaţia sa se va petrece, astfel, mereu la această frontieră. Chiar dacă viaţa lui privată va fi
doar un analog spaţial şi, ca atare, încă exterior al unei interiorităţi care îi scapă.

Tot ceea ce se poate avansa, acum, în favoarea unei viitoare direcţii de cercetare revine la
importanţa pe care acest ultim drept – un drept secund în raport cu toate drepturile primare - ar
putea-o avea în spaţiul de joc nedeterminat al legilor, singurul capabil să dea un ne-loc studiului
liber al legilor tocmai pentru a le dezactiva. Căci singur jocul liber al legilor - şi, deci,
schimbarea lor prin dezbatere politică - poate să încurajeze o asemenea atitudine. Este ceea ce,
pentru moment, lipseşte mai mult în Europa de Est.