1

D.N. MAMIN-SIBIRIAK
AUR

EDITURA PENTRU LITERATURA UNIVERSALĂ

București - 1963

Traducere de Alice Gabrielescu și Eugen Sârbu

„Când scriitorul simte și trăiește alături de popor, opera sa

capătă frumusețe și vigoare”.
M. Gorki – Scrisoare către Mamin-Sibiriak (1912).

În anul 1883, revista Delo, publicând primul roman al lui Mamin-

Sibiriak, Milioanele lui Privalov, vestea Rusiei nașterea unui scriitor
talentat, Mamin-Sibiriak avea să devină un adevărat cronicar al
Uralului, cântărețul întinsurilor nemărginite ale patriei sale; tot el
va fi însă și acuzatorul cumplit al „haitei de fiare veșnic nesățioase
ce-și juca dansul macabru și dezgustător, nevoind să știe de nimic
altceva decât de propriul ei interes și câștig”. 1
Uralul este leagănul scriitorului. Uralul l-a crescut, l-a format pe
viitorul său cronicar, oferindu-i în același timp tabloul
atotcuprinzător al prefacerilor prin care trecea întreaga Rusie în
perioada acumulării primitive a capitalului. Rânduielile patriarhale
dispăreau treptat, făcând loc tot mai mult marelui capital ce
pătrundea în toate domeniile vieții.
„După 1861, scrie V. I. Lenin, sub influența capitalismului
mondial, această Rusie veche, patriarhală a început să se
destrame... Se construiau intens căi ferate, fabrici și uzine datorită
«muncii ieftine» a țăranilor ruinați. În Rusia se dezvolta marele
capital financiar, marele comerț și marea industrie”.2
Uralul, supranumit cândva, pe drept cuvânt, „tezaurul Rusiei”
pentru bogățiile lui imense, oferea un vast tablou al prefacerilor ce
aveau loc în Rusia la sfârșitul veacului al XlX-lea.

1
D. N. Mamin-Sibiriak, Milioanele lui Privalov, ed, „Cartea Rusă”, pag.
355.
2
V. I. Lenin, Opere, vol. 16, E.S.P.L.P., 1957, pag. 328.

2
 În această epocă avea să se formeze și să se afirme Mamin-
Sibiriak, în a cărui operă își vor găsi oglindirea aceste prefaceri
istorice.
Ca o recunoaștere a profunzimii cu care Mamin-Sibiriak a știut
să redea, în mod veridic, viața Uralului în toată plenitudinea ei,
Lenin, în lucrarea sa Dezvoltarea capitalismului în Rusia, citând una
din lucrările scriitorului, face o apreciere generală a creației lui
Mamin-Sibiriak: „În operele acestui scriitor, scrie V. I. Lenin, iese în
relief felul de trai specific din Ural, care se apropie de cel dinainte
de reformă și care se caracterizează prin lipsa de drepturi, prin
starea de înapoiere și starea de oprimare a populației legate de
uzine, prin «desfrâul naiv și inocent» al «domnilor», prin
inexistența acelei pături mijlocii de oameni (raznocinți, intelectuali)
care este atât de caracteristică pentru dezvoltarea capitalistă a
tuturor țărilor, inclusiv Rusia”. 1
*
Dmitri Narkisovici Mamin-Sibiriak s-a născut în localitatea Visimo
la 7 noiembrie 1852, în familia modestă a preotului uzinei. Situat în
inima industrială a Uralului, locul de naștere avea să joace un rol
important în formarea viitorului scriitor, Uralul oferind tabloul unor
ascuțite contradicții sociale.
După terminarea școlii de pe lângă uzină, Mamin-Sibiriak se
înscrie la seminarul teologic din Ekaterinburg (1860-1868), apoi
urmează cursurile seminarului teologic din Perm (1868-1572).
Subliniem în mod deosebit această a doua perioadă, întrucât la
Perm luase ființă un centru de propagandă revoluționară; aici, în
biblioteca ilegală a seminarului, Mamin-Sibiriak va face cunoștință
cu operele literaturii democratice a „anilor șaizeci”. Astfel, Herzen
și Cemâșevski, Dobroliubov și Pisarev, Nekrasov și Șcedrin,
Pomialovski și Reșetnikov vor influența formarea concepției despre
lume a viitorului scriitor.
În 1872, părăsind studiile teologice, Mamin-Sibiriak se înscrie la
Academia medico-chirurgicală din Petersburg; peste câtva timp, îl
vom găsi student la Facultatea de științe juridice. În cele din urmă,
sănătatea șubredă și lipsurile materiale îl vor sili să părăsească
studiile. În 1877 se întoarce în Uralul natal, dedicându-se cu
exclusivitate activității literare.

1
V. I. Lenin, Opere, vol. 3, ed. Politică, 1961, pag. 482.

3
 Mamin-Sibiriak a început să scrie din anii studenției, dovedindu-
se încă de pe atunci un scriitor foarte fecund și multilateral.
Reportaje, schițe, povestiri, romane, povestiri pentru copii – iată
câteva din roadele activității sale scriitoricești, care aveau să ofere
cititorilor o imagine vie, atotcuprinzătoare a Uralului din a doua
jumătate a veacului trecut.
*
Concepția despre lume a lui Mamin-Sibiriak s-a format sub
înrâurirea mai multor factori diferiți. Legătura cu masele
muncitoare din uzinele și fabricile Uralului, influența literaturii
clasice ruse (copil fiind, citise din biblioteca tatălui său operele lui
Pușkin și Gogol, Aksakov și Goncearov, Krâlov și Kolțov etc.), ideile
democratice ale deceniului al optulea, cărora li se adaugă luptele
sociale și lupta de idei – toate acestea au jucat un rol hotărâtor în
formarea multilaterală a scriitorului.
Mamin-Sibiriak s-a apropiat de muncitorii marilor uzine din Ural,
a trăit alături de ei cunoscându-le viața, bucuriile și necazurile.
Călătorește prin tot Uralul oprindu-se în centrele industriale,
studiază tehnica producției, discută cu muncitorii, le studiază viața
și munca. Iată ce-i scrie Mamin-Sibiriak fratelui său, care voia să
se dedice scrisului: „...Adu-ți aminte, frate, de Anteu și de bogatârii
ruși, care, atingând pământul, își înzeceau puterile. Acesta este un
mare adevăr.”
Scriitorii clasici, pe care Mamin-Sibiriak îi va numi „marii lui
învățători”, vor influența direct formarea viitorului scriitor. Marea
forță de generalizare, măiestria artistică, umanismul – iată ce
aprecia, în primul rând, Mamin-Sibiriak în creația clasicilor.
În sfârșit, ideile democraților revoluționari vor face din scriitor un
dușman înverșunat al exploatării și un apărător al culturii, al
libertății. Prin concepțiile sale, Mamin-Sibiriak aparține acelui grup
de democrați pe care Lenin i-a caracterizat prin următoarele
trăsături: „...O ură aprigă împotriva iobăgiei și a tot ce a produs ea
în domeniul economic, social și «juridic»... apără cu înflăcărare
învățământul, autoadministrarea, libertatea... apără interesele
maselor populare, mai ales ale țăranilor.”1
Este adevărat că legătura lui Mamin-Sibiriak cu masele
muncitoare ale Uralului a influențat foarte mult formarea concepției

1
V. I. Lenin, Opere, vol. 2, ed. Politică, 1960, pag. 513.

4
despre lume a scriitorului. Nu trebuie să pierdem însă din vedere
faptul că aceste pături ale maselor muncitoare, cu care Mamin-
Sibiriak a venit în contact și pe care le-a studiat, nu constituiau, pe
vremea aceea, forța cea mai conștientă. Ele credeau în instaurarea
unei lumi drepte, protestul lor împotriva nedreptăților sociale era
viu, dar căile de transformare revoluționară a vieții le erau încă
străine. Marxismul nu pătrunsese în mijlocul maselor din Ural.
Acest lucru va constitui, desigur, și cauza limitelor ideologice ale
scriitorului.
Mamin-Sibiriak a fost considerat multă vreme, de către unii
critici, scriitor narodnic. Aceste afirmații nu erau întemeiate pe o
analiză serioasă a operei scriitorului, ele sprijinindu-se pe unele
aspecte neesențiale ale activității sale. În realitate, însă, Mamin-
Sibiriak, prin toată activitatea sa, a fost departe de doctrina
narodnicilor, opera sa reflectând o realitate ce infirmă tezele
narodnice despre dezvoltarea Rusiei.
Totuși el nu va depăși anumite limite. În ciuda eforturilor pe care
le face de a înțelege noua concepție revoluționară (s-au găsit în
manuscrisele scriitorului conspecte din Capitalul lui Marx), Mamin-
Sibiriak a rămas, în ceea ce privește concepția sa despre lume,
departe de marxism, situându-se până la sfârșitul vieții pe o poziție
general-democratică.
Sub influența acelorași factori își formează Mamin-Sibiriak și
concepțiile sale estetice. Scriitor realist, el militează pentru o artă
adevărată, ridicându-se împotriva acelor curente care căutau să
transpună literatura în sfere „superioare”, opunând-o realității.
Considerând că principalul dușman al artei este formalismul,
scriitorul se ridică în apărarea unei arte bogate în idei, a unei arte
„care să ne lumineze viața ca un far”; iată ce spune Seleznev, eroul
romanului autobiografic Din viața lui Pepko: „...Ține minte,
literatura e sfântă... să iubești adevărul, să nu minți, să nu dai
piatră seacă în loc de pâine. Nu ne trebuie un adevăr formal, ci acel
adevăr care sălășluiește în inimi...”
Apărând linia democratică în literatură, Mamin-Sibiriak cerea
scriitorilor să slujească adevărul, să slujească milioanele de
asupriți. Pentru scriitor literatura trebuie să constituie un factor
activ în lupta împotriva „răului și nedreptății”. „În jurul nostru, scrie
Mamin-Sibiriak în romanul său Viespar în munți, mai este prea
multă răutate, se săvârșesc prea multe nedreptăți... cu care ne

5
luptăm pe măsura puterilor; doar pentru luptă am inventat arma
noastră, literatura”.
Mamin-Sibiriak era convins că țelul principal al literaturii este
slujirea poporului. Semnificative în acest sens sunt rândurile
trimise de scriitor fratelui său care îi reproșase „lipsa de finisaj” în
unele lucrări: „După tine, scrie Mamin-Sibiriak, scriitorul trebuie să
scrie în așa fel, ca lucrările sale să poată fi citite cu plăcere numai
de omul salonului, sau de acei burghezi, care sunt atrași de salon.
Cu alte cuvinte, noi trebuie să slujim vițelului de aur, nobilimii,
funcționărimii, pseudointelectualității etc. Dar acestor oameni...
prea mulți le slujesc, iar tu poți să-ți satisfaci gustul citind operele
lui Markevici, Salias, Avseenko... etc. Acolo nu-l vei întâlni însă pe
mujic, iar noi o să rămânem cu mujicul nostru.”
Mamin-Sibiriak a fost până la sfârșitul vieții fidel principiilor sale
estetice, opera sa constituind un exemplu de slujire credincioasă a
literaturii realiste.
*
Reforma din 1861 nu a ușurat cu nimic situația muncitorilor din
Ural. Condițiile semifeudale în care se afla industria Uralului vor
persista, atrăgând după ele nemulțumirea mereu crescândă a
maselor muncitoare din această regiune. Uralul, deseori, era
zguduit de răscoale, ce demonstrau existența unor forțe
impresionante. În răscoala lui Pugaciov în primele rânduri se aflau
muncitorii din Ural, care, ocupând uzinele, pregăteau arme pentru
răsculați – iată doar una din manifestările de protest ale maselor
muncitoare din Uralul acelei vremi.
„Eliberarea” din 1861, legând tot mai mult pe țărani de uzine, i-a
proletarizat, îngroșând cu ei armata șomerilor. Răscoale, greve –
împotriva salariului de mizerie și condițiilor inumane de muncă –
încă neorganizate, dar care de multe ori au adus unele
îmbunătățiri, iată cum protestau masele Uralului împotriva formelor
pe care le lua acumularea primitivă a capitalului.
Mamin-Sibiriak a înțeles toate aceste procese care aveau loc în
Ural și le-a zugrăvit în opera sa, creând o adevărată cronică-
epopee a Uralului din acea perioadă.
După cum am mai spus, scriitorul nu a împărtășit niciodată
teama narodnicilor în fața capitalismului, sau speranțele lor utopice
în ceea ce privește ocolirea de către Rusia a etapei de dezvoltare
burghezo-capitalistă. Pătrundea capitalul străin și, o dată cu el,

6
Rusia era împânzită de „binefăcători”. „Aceștia erau tâlhari civilizați
de talie mondială, scria Mamin-Sibiriak în romanul său Fără nume.
Ei au împărțit cu boierul rus disprețul față de negustorul rus,
disprețul față de tot ce-i rusesc, în afară de banii rusești”. Capitalul
era acel „volan care punea în mișcare toate roțile Europei... a cărui
influență se simțea pretutindeni și de care nu puteai scăpa oriunde
te-ai fi ascuns”. Această forță cuprinsese cu tentaculele ei viața
economică a Rusiei.
În anul 1883 apare romanul Milioanele lui Privalov – o
încununare a activității de până acum a lui Mamin-Sibiriak. Scriind
reportaje, schițe, povestiri, în care apăreau doar crâmpeie din viața
Uralului, scriitorul pregătea marele său roman-cronică ce avea să
prezinte Uralul în toată complexitatea lui. Milioanele lui Privalov nu
reprezintă numai un început de cronică a Uralului, dar și o etapă de
cotitură în ceea ce privește profunzimea cu care scriitorul va
zugrăvi prefacerile prin care trecea acest ținut al Rusiei. Multe din
aspectele înfățișate de Mamin-Sibiriak în acest roman vor sta la
baza principalelor probleme pe care scriitorul le va dezbate în
întreaga sa creație. Pătrunderea capitalului în Ural, influența
acestui proces asupra vieții diferitelor clase și grupuri sociale,
destrămarea familiei patriarhale în noile condiții – sunt numai
câteva din problemele tratate de roman. Totul se supune goanei
după înavuțire, a patimii de a strânge cât mai mult, distrugând tot
ce e viu în om.
Este important de remarcat că în roman se caută soluții pentru
schimbarea vieții sociale. Strădaniile lui Privalov de a „răscumpăra
vina strămoșilor”, prin ușurarea traiului muncitorilor, sunt
semnificative în acest sens. Autorul se arată însă sceptic față de
căutările lui Privalov ca, de altfel, și față de „filozofia” idealistului
Loskutov. Fără a da o soluție, simțim totuși la scriitor, în acest
roman, ca și în celelalte opere ale sale, înțelegerea necesității unor
schimbări, convins fiind că menținerea stării de lucruri existente
era imposibilă.
Mergând pe linia inaugurată de romanul Milioanele lui Privalov,
Mamin-Sibiriak scrie o serie de romane care, în afară de faptul că
prezintă noi aspecte din viața Uralului, constituie o confirmare a
cunoașterii tot mai profunde de către scriitor a celor mai diverse
probleme, fie de ordin social-economic, fie privind psihologia
copilului. Un viespar în munți (1884), Un noroc nebun (1884),

7
Torentul (1886), Trei sfârșituri (1890), Aur (1892), Pâinea (1895),
basme și povestiri pentru copii (mai ales în ultima perioadă de
creație), iată rezultatul prodigioasei activități scriitoricești a lui
Mamin-Sibiriak, desfășurate într-o perioadă foarte scurtă.
Demascarea parazitismului stăpânilor, jefuitori sălbatici ai
bogățiilor Uralului, rupți de popor, lacomi, lipsiți de scrupule,
pervertiți (Viespar în munți), decăderea moravurilor și destrămarea
familiei burgheze ca rezultat al setei de înavuțire (Un noroc nebun),
tragedia masei țărănești în condițiile pătrunderii capitalului în
lumea satului rusesc (Pâinea), viața căutătorilor de aur sub toate
aspectele, cu toate contradicțiile ei (Aur) sunt doar câteva dintre
temele ce se află în atenția scriitorului.
Lui Mamin-Sibiriak i s-a reproșat de multe ori faptul că tratează
în operele sale mereu aceleași probleme, toate privind Uralul.
Creația sa era socotită „limitată”, nesemnificativă, netipică. Mamin-
Sibiriak era considerat un „scriitor regional”. Nu înțelegeau acei
critici (Skabicevski, C. A. Soloviov, Andreevici, M. P. Nevedomski)
că Mamin-Sibiriak a surprins tocmai aspectele cele mai
semnificative ale vieții Uralului, tipice pentru întreaga Rusie. Nu
este de mirare că presa burgheză trecea cu vederea opera
scriitorului care devenise acuzatorul unei lumi putrede.
Tipurile create de Mamin-Sibiriak sunt extrem de variate:
capitaliști de toate nuanțele și de toate gradele, ruși sau străini,
lipsiți de scrupule, călcând în picioare cele mai elementare precepte
morale atunci când e vorba de bani; reprezentanți timizi, dar
îndârjiți ai vechilor orânduieli patriarhale, care, neputând să se
adapteze, pier sfărâmați de puterea necruțătoare a capitalului;
muncitori, țărani simpli, cinstiți, în general „pașnici”, dar capabili să
pună în acțiune energii nebănuite atunci când cuțitul le-a ajuns la
os; o galerie impresionantă de chipuri de femei de la Lușa,
Niurocika, Niușka până la „împărăteasa” Raisa Pavlovna, „leoaica”
ce-și apără puterea cu prețul oricăror sacrificii – iată câteva din
tipurile întâlnite în creația lui Mamin-Sibiriak.
Dragostea și simpatia scriitorului se îndreaptă întotdeauna către
omul simplu, către muncitorul și țăranul rus; desigur că el nu
reprezintă figura centrală a operei scriitorului, însă atunci când
apare, este întotdeauna opus afaceriștilor, speculanților, într-un
cuvânt, celor care reprezintă vârfurile societății exploatatoare.
În martie 1891, Mamin-Sibiriak părăsește Uralul, stabilindu-se

8
definitiv la Petersburg. Tema Uralului va continua să-l preocupe și
aici. La Petersburg va scrie Mamin-Sibiriak romanul Pâinea,
povestirea Sprâncenele Ohoniei și romanul Aur.
Viața căutătorilor de aur (organizarea lor în arteluri, considerate
de narodnici „nuclee” ale viitoarei societăți socialiste) l-a preocupat
pe scriitor încă din tinerețe, această temă fiind tratată în multe din
povestirile sale: Bătrânul, Noaptea de aur, Primii studenți etc.
Romanul Aur, apărut în anul 1892, este ultima verigă a acestui
lanț, constituind o sinteză a tuturor încercărilor scriitorului de a
zugrăvi viața căutătorilor de aur din Ural.
Minele de aur din Balciugovo, unde se petrece acțiunea
romanului, aparținuseră, pe vremuri, statului; aurul din aceste
mine se extrăgea cu ajutorul muncii gratuite a ocnașilor. În
deceniul al șaptelea al veacului trecut, minele din Balciugovo trec în
proprietatea companiei exploatărilor aurifere „General Mansvetov
et Co”. Cine era acest general care conducea afaceri de milioane,
de unde apăruse el, nimeni nu știa, nimeni nu-l cunoștea.
Generalul era o ființă nevăzută.
Situația lucrătorilor de la minele de aur nu se schimbase mai cu
nimic. După reformă, ei deveniseră niște „ocnași plătiți” cu un
salariu de mizerie; ei „nu aveau nici măcar imaș propriu, nici
locurile de casă nu le aparțineau, putând fi folosite numai atâta
timp cât compania nu avea nevoie de ele”.
Cine erau „căutătorii de aur”, foștii ocnași, iar acum muncitori
„liberi” ai companiei aurifere? Iată cum îi descrie Mamin-Sibiriak:
„...o adunătură de căutători jerpeliți. Zdrențe și numai zdrențe, mai
ales pe trupul femeilor, care păreau făcute și ele din cârpe. Fețele
bărbaților erau scofâlcite, înrăite. Din fiecare ruptură a
îmbrăcăminții răzbea sărăcia lucie, atât de obișnuită la minele de
aur.”
Minele își extind activitalea. Se dau în exploatare noi terenuri
aurifere. „Căutătorii”, cuprinși de febra aurului, iau în arendă
terenuri încă neexploatate, sperând să scape de „blestemata de
sărăcie”.
Printre căutătorii de aur întâlnim tot felul de oameni; foști
muncitori din uzine, țărani, aventurieri veniți din toate colțurile
Rusiei, atrași de bogățiile Uralului. Toți sunt cuprinși de „frigurile
galbene” care mătură tot ce întâlnesc în cale; rânduielile
patriarhale lasă locul noilor relații, puterea miraculoasă a aurului

9
pune stăpânire pe om, făcând din el o adevărată fiară.
În fața cititorului se perindă o întreagă galerie de tipuri zugrăvite
cu mare forță și măiestrie: Rodion Potapovici Zâkov, fostul ocnaș,
care, devenind sluga credincioasă a companiei aurifere, nu mai e în
stare să înțeleagă ce se întâmplă în jurul său; Kișkin, figura
centrală a romanului, omul care în goana după aur devine odios;
bătrâna Lukeria, altădată apărătoare înflăcărată a rânduielilor
patriarhale, devine rapace ca o pasăre de pradă; achizitorul
Iastrebov „binefăcătorul” căutătorilor de aur – iată numai câțiva
reprezentanți ai bogatei galerii de personaje create de Mamin-
Sibiriak în romanul său.
Prezentarea eroilor în acțiune, dezvăluirea gradată a caracterului
lor este unul din procedeele esențiale folosite de scriitor. Chipul lui
Kișkin ni se dezvăluie treptat, pe tot parcursul drumului străbătut
de personaj în roman; același lucru îl putem afirma despre modul
de a o prezenta pe Lukeria, sau pe alți eroi din roman.
Viața eroilor romanului este tragică. Goana după aur seamănă
vrajbă între ei, transformându-i în criminali. Kișkin este ucis pentru
a fi prădat, Lukeria arde o dată cu casa, lângă banii pe care
încearcă să-i salveze, Matiușka se spânzură în închisoare,
Karaciunski se sinucide, încercând să-și salveze onoarea, Zâkov
înnebunește ș.a.m.d.
De ce tocmai oameni simpli ca Matiușka, Lukeria sau fiul ei Piotr,
spre care, după cum am arătat, se îndrepta întreaga simpatie a
scriitorului, aleargă înnebuniți după aur ajungând până la crimă?
Care este, la urma urmelor, poziția lui Mamin-Sibiriak? Cred că
următoarea frază, rostită de Zâkov, constituie un răspuns la
această întrebare: „Judecându-l pe hoț, judecă-l și de ce fură”.
Mizeria, exploatarea cruntă i-au aruncat pe acești oameni în
ghearele aurului. O dată cuprinși de febra goanei după aur, devin
sclavii lui, decad, ajungând până în pragul crimei, pe care unii din
ei îl trec fără să șovăie. Nimeni nu va găsi însă salvarea în aur, toți
devenind victimele forței lui implacabile.
În romanul Aur, Mamin-Sibiriak demonstrează în chip magistral
falsitatea teoriilor narodnice. În artelurile, descrise de scriitor, nu
numai că nu poate fi vorba de apărarea unor interese comune, de
solidaritatea membrilor acestor arteluri, dar nici măcar de o
„conviețuire pașnică”. În ele domnesc legile economiei capitaliste,
fiecare artei generează exploatatori.

10
 În roman apar și acele forțe care se ridică împotriva intensificării
exploatării. „De jur împrejur era numai aur, iar la mijloc sărăcie
lucie”. Nemulțumirile creșteau, se înmulțeau jalbele, se naștea
acea „ură organică a muncitorilor liberi față de autorități”. Țăranii
cereau pământ, muncitorii cereau mărirea salariilor. La mina din
Fotianka au loc adevărate răzmerițe. Mamin-Sibiriak a reușit să
cuprindă nemulțumirea mereu crescândă a maselor muncitoare,
care deveneau tot mai unite în fața exploatării capitaliste. Este
adevărat că scriitorul nu a văzut calea revoluționară a eliberării de
asuprire, dar a înțeles unde zace acea forță de temut ce amenință
chiar și pe cei „puternici”. Iată cum descrie Mamin-Sibiriak primirea
pe care o fac muncitorii lui Onikov, noul administrator al companiei
aurifere: „Scârba!... Cine găsise acest cuvânt de ocară, cine îl
rostise cel dintâi, nimeni nu știa, dar fusese rostit și toți simțiră
dintr-o dată o plăcută ușurare... Toate severele măsuri și reforme
ale noului administrator-șef fură îngropate sub acest unic cuvânt și
după asta, nimănui nu-i mai fu frică de el, nimeni nu-l mai luă în
seamă... Oamenii rămân cum sunt. Vremelnic ar putea să sufere
unii din ei, dar, în pofida lor, va rămâne în ființă tot ceea ce nu
poate pieri, acel adevăr general care se acumulase, se așezase,
concentrându-se de un lung șir de ani sub apăsarea ocnei, sub
apăsarea muncii de ocnași din întreprinderile statului, ca și sub
apăsarea condițiilor vieții lor de lupi.”
Ar putea da naștere la nedumeriri felul în care Mamin-Sibiriak a
zugrăvit figura fostului administrator-șef, Karaciunski. A vrut oare
scriitorul să ne prezinte un „stăpân” înțelept, bun, uman, harnic cu
„supușii”? Nicidecum! Karaciunski este reprezentantul fazei inițiale
a dezvoltării capitalismului, când, după cum el însuși afirmă,
capitalismul își mai plătea satisfacerea poftelor. Onikov și toți
ceilalți care vor urma nu vor mai avea nici măcar această
„calitate”... „Există boieri adevărați și boieri parveniți, ciocoi...
afirmă Karaciunski. Un boier adevărat își plătește poftele sale, iar
ciocoiul se înfruptă, apoi o ia la fugă.” Karaciunski se socoate „un
boier adevărat, care-și plătește poftele...” Înainte de a se sinucide,
el își asigură materialicește amanta.
Aur este unul din romanele mari ale lui Mamin-Sibiriak, în care
realismul, măiestria artistică au atins o treaptă superioară,
maturizarea scriitorului fiind evidentă sub toate aspectele. Totuși,
există anumite laturi, în care autorul, lăsându-se parcă furat de

11
repeziciunea cu care se succed faptele, nemaiavând timp să le
discearnă, a plătit un oarecare tribut naturalismului. Dacă
majoritatea crimelor care se petrec în roman sunt într-un fel
justificate de „febra aurului”, cruzimea lui Kojin care-și maltratează
nevasta, răstignind-o pe zid, nu poate fi prin nimic explicată.
Scriitorul consacră de asemenea pagini întregi cruzimii cu care
cârciumarul Ermoșka își omoară în bătăi soția. Toate acestea sunt
însă numai episoade care nu umbresc marea valoare realist-critică
a romanului.
Și în acest roman, ca și în celelalte opere, Mamin-Sibiriak se
dovedește a fi un excelent cunoscător al modalităților de expresie a
limbii ruse. Fiecare detaliu, fiecare gest al unui erou este completat
în mod fericit de limbajul personajului respectiv, care îl deosebește
de ceilalți, îl individualizează.
Romanul Aur are un deznodământ tragic: „căutătorii” sfârșesc
prin a pieri în goana lor nebună după aur, alții își vor găsi sfârșitul
la ocnă.
„Și toate acestea, scrie Mamin-Sibiriak, voind parcă să
întrevadă, cândva, în viitor, o schimbare a situației existente, se
petreceau într-o localitate, unde, în condițiile unei chibzuite
gospodăriri, ar putea să prospere o populație de sute de mii de
locuitori...”
*
Faptul că unele din romanele lui Mamin-Sibiriak au un
deznodământ tragic și că, în general, în opera sa întâlnim puține
personaje pozitive a determinat pe unii critici să-l considere pe
scriitor un „admirator” al aspectelor întunecate, sumbre ale vieții
rusești, un incurabil pesimist, care nu vede nimic în afara luptei
sălbatice pentru existență. Această părere, însă, este infirmată de
însăși opera scriitorului, de întreaga sa activitate literară.
Mamin-Sibiriak nu a fost un pesimist. El a înțeles inevitabilitatea
dezvoltării capitaliste a Rusiei, în același timp însă a văzut
imperfecțiunea acestei noi orânduiri, mai mult, putreziciunea lumii
burgheze. Meritul lui Mamin-Sibiriak este cu atât mai mare, cu cât
în aceasta perioadă literatura burgheză se străduia să
„demonstreze” o unitate perfectă de interese ale burgheziei și
muncitorimii. Apologeții burgheziei afirmau, fără niciun fel de
scrupule, că bunăstarea muncitorilor depinde de „înflorirea”
uzinelor și fabricilor, de veniturile fabricanților. Scriitorii burghezi,

12
încercând să ilustreze aceste afirmații (P. D. Boborâkin, V. I.
Nemirovici-Dancenko etc.), au zugrăvit pe marii fabricanți ca pe
niște binefăcători, de talentul cărora depindea soarta Rusiei. Alături
de ei pășeau muncitorii mulțumiți, pentru că bunăstarea le era
asigurată... Ei înlocuiau adevăratele contradicții ale societății
capitaliste cu așa-zisele „neînțelegeri” între burghezia „cultă” și cea
„incultă”, transformându-se în apărători zeloși ai capitalismului
„luminat”, „cult”.
Mamin-Sibiriak nu a fost un pesimist. El a zugrăvit nimicnicia,
putreziciunea, parazitismul lumii capitaliste, dar a știut să
întrevadă și vlăstare sănătoase, puternice ale viitorului. Este ade-
vărat că „imperfecțiunea vieții noastre rusești, scria Mamin-
Sibiriak, e calul de bătaie al tuturor autorilor ruși. Aceasta însă este
numai latura negativă a vieții, dar trebuie să existe și o latură
pozitivă. Altfel n-ai avea pentru ce să trăiești, să respiri, să
gândești.”
„Latura pozitivă a vieții” scriitorul a căutat-o, aflând-o în viața
omului simplu, în viața muncitorului și țăranului rus. Ar fi exagerat
să insistăm asupra acestui aspect al creației scriitorului, date fiind
limitele sale. Cu toate acestea, anunțând prezența rară a eroului
pozitiv în opera lui Mamin-Sibiriak, trebuie să subliniem că, ori de
câte ori apare, el este un om simplu: muncitor la minele de aur,
ostaș în armata lui Pugaciov, sau adevărata femeie rusă.
Mamin-Sibiriak a iubit Rusia. Întreaga creație a scriitorului este
pătrunsă de dragostea pentru natura patriei, pentru omul care, prin
munca lui, este capabil să făurească adevărate minuni. Și Mamin-
Sibiriak credea în viitorul Rusiei, pe care îl întrevedea parcă în
valurile marelui fluviu Volga. „Istoria milenară a Rusiei, notează
scriitorul, nu a supus încă giganticul fluviu. Viitorul Volgăi este
înainte, când malurile ei pitorești se vor acoperi de orașe, uzine,
fabrici și sate înfloritoare. Acest gând ți-l sugerează, fără să vrei,
însăși Volga, care prin fiecare val vorbește despre viață, despre
mișcare, despre muncă. Poate nu este departe vremea când toate
acestea se vor înfăptui și nu avem temei să ne îndoim de realizarea
acestui vis”.
În creația lui Mamin-Sibiriak, natura nu constituie, pur și simplu,
fundalul pe care se desfășoară acțiunea; natura este vie, trăiește și
acționează împreună cu eroii. Peisajele Uralului se transformă sub
pana scriitorului în adevărate capodopere picturale. Mamin-Sibiriak

13
a reușit, ca nimeni altul, să zugrăvească bogatele păduri ale
Uralului, munții gătiți, ca de sărbătoare, stâncile străvechi, apele ce
se rostogolesc sălbatic prin îngrămădirea de roci multicolore, ca
apoi să se odihnească în albiile largi, săpate de veacuri.
Unii critici burghezi, făcând o analogie între opera scriitorului rus
și opera lui Zola, au scos în evidență numai anumite laturi ale
creației scriitorului, reducând, în ultimă instanță, realismul lui
Mamin-Sibiriak la naturalism. Skabicevski, de pildă, l-a numit pe
Mamin-Sibiriak „un Zola al Rusiei”. Există, desigur, asemănări între
cei doi scriitori. În general, însă, analogia nu poate fi științific
argumentată, ea nerezistând criticii. Spre deosebire de Mamin-
Sibiriak, la scriitorul francez, în afara condițiilor sociale – care la
scriitorul rus apar ca determinante – omul se mai află sub imperiul
eredității, el este purtătorul unui blestem strămoșesc, este încă
sclavul instinctelor.
Înfățișând aspectele economice, sociale, dezvăluind caracterul
eroilor acestor evenimente, Mamin-Sibiriak își exprimă ura
împotriva asupritorilor și dragostea față de victimele acestor feroci
„stăpâni ai vieții”, care transformă în aur lacrimile, suferințele și
sângele truditorilor înrobiți.
S-a scris, de asemenea, că Mamin-Sibiriak poate fi asemuit mai
mult cu Balzac. Într-adevăr, se poate face această analogie privind,
bineînțeles, numai anumite laturi ale creației celor doi scriitori:
construcția stufoasă a romanelor, varietatea tipurilor, încercarea de
a urmări destinele unor eroi pe o perioadă mai îndelungată,
conflictele puternice, complexitatea subiectelor etc. Trebuie
precizat însă că în timp ce Balzac a zugrăvit Franța în epoca în care
capitalismul ajunsese o realitate statornicită, Mamin-Sibiriak este
printre puținii scriitori care au surprins Rusia tocmai în perioada
acumulării primitive a capitalului, în perioada nașterii
capitalismului.

Dmitri Narkisovici Mamin-Sibiriak a încetat din viață la 15

noiembrie 1912. A doua zi Pravda scria: „Epoca acumulării
primitive a capitalului a găsit în scriitorul decedat un talent
reprezentativ. Cine vrea să cunoască istoria relațiilor care au
existat în Ural între cele două clase – populația muncitoare și
jefuitorii Uralului – acela va găsi în opera lui Mamin-Sibiriak o
ilustrare vie la paginile aride ale istoriei. În Povestiri din Ural, în

14
Viespar în munți, în Milioanele lui Privalov, în Aur veți vedea cum în
jurul aurului se comit adevărate crime; se sfarmă vechile relații
patriarhale și nu se cruță nici viața, nici știința, nici cultura”.
Opera sa a găsit înalta apreciere a lui Lenin. Mari scriitori ruși ca
Saltâkov-Scedrin, Gleb Uspenski, Cehov, Leskov au prețuit în mod
deosebit măiestria artistică a lui Mamin-Sibiriak. Iar Gorki,
numindu-l „învățătorul nostru”, îi va scrie: „Când scriitorul simte și
trăiește alături de popor, opera sa capătă frumusețe și vigoare. Ați
trăit, ați creat alături de popor, reușind să ne dezvăluiți întreaga
față a vieții rusești, necunoscută nouă până la dumneavoastră...
Patria are pentru ce să vă fie recunoscătoare...”

Nicolae Roșianu

Dedicată Marusiei

Partea întâi

I
Grăbit nevoie-mare, Kișkin părea puțin caraghios prin felul cum
pășea, repezindu-și înainte picioarele prea scurte. Mohorâta
dimineață de iarnă îl prinsese dincolo de uzina din Balciugovo, pe
drumul ce ducea la Fotianka. Un ger slab îi înviora sângele bătrân,
iar ninsoarea molcomă așternea un covor pufos pe șleahul
bătătorit. Drumețul era însă mult împiedicat în mers de pâslarii ce i
se roseseră peste iarnă și către care arunca din când în când priviri
de dispreț, rostind cu glas tare, parcă dându-și curaj:
— Uf, că rău s-au mai destrămat armonicile astea de pâslă... Ei,
dar ai avut și vremea ta, Androane, când îți făceai vânt de la uzină
la Fotianka tras de o perechiușă proprie de cai, sau călare pe un
buiestraș. Ce te mai semețeai atunci...
Vorbele ar fi părut nelalocul lor din gura unui om cu capul cărunt
și fața zbârcită, dacă nu le-ar fi îndreptățit ochii mici, vicleni, care
nu se lăsau să îmbătrânească. Scund și puțintel la trup, Kișkin era
cunoscut la minele de aur sub numele de Cucui; i se spunea așa,
mai înainte, numai pe la spate, dar acum și în față.
„Numai de l-aș găsi pe Rodka acasă...” se gândea el, tot
dondănind din gură și iuțindu-și pasul.
Drumul de la uzina din Balciugovo ținea la început malul râului

15
Balciugovka, apoi o lua pieptiș pe un deal împădurit – i se spunea
creasta Kraiuhin – de pe muchia căreia se deschidea înaintea
ochilor o priveliște minunată cuprinzând uzina, cursul râului și
minele aurifere din jurul așezării omenești. Kișkin se opri în vârful
dealului și privi îndărăt, într-acolo unde se mistuiau în ceața
plumburie a iernii clădirile uzinei. Tot înconjurul era învăluit de
giulgiul alb al zăpezii, brăzdate în lung și-n lat de cărările galbene
ale exploatărilor. Pe creasta Kraiuhin albeața giulgiului o
împestrițau niște pete ciudate, de culoare brună-roșietică, de parcă
pământul se acoperise acolo de bube: erau gropile căutătorilor de
aur. Cele mai multe dintre ele fuseseră părăsite ca neproductive
sau epuizate, pe lângă unele însă fumegau focuri, acestea se aflau,
așadar, în plină activitate.
— Ian te uită cum au scurmat ticăloșii pământul! izbucni cu glas
tare Kișkin, cuprinzând cu un ochi experimentat umflăturile de
pământ. Caută aur, cică... He-he!... Unde n-ai pus – nu căuta... Cu
aur umblăm, răbdări prăjite mâncăm.
Kișkin își potrivi mai bine scurta veche, îmblănită, cu fața din
postav cenușiu ros, și o porni la vale, cu pașii lui mărunței, tot mai
repede, ca și cum îl împingea cineva de la spate.
De partea cealaltă a crestei Kraiuhin începeau minele: Pervinka,
Uglovaia, Șișkarevskaia, Podaruevskaia, Rubliha și Spaso-
Kolcedanskaia. În jurul minelor, pe o mare întindere se ridicau
grămezi înalte de rocă sterilă, mormane de cuarț de culoarea
ruginii, stive de bârne, precum și tot felul de construcții: magazii,
cazărmi, gherete de paznici și corpuri mari de clădiri. Dintre toate,
lucra numai mina Spaso-Kolcedanskaia, deasupra căreia fumega
uriașul coș de cărămidă. Undeva, ascunsă privirilor, pufăia o
mașină cu aburi. Minele părăsite se înfățișau cât se poate de jalnic
– coșurile se aplecaseră puțin pe o parte, toate construcțiile se
năruiau și putrezeau. Kișkin cuprinse cu privirea toată această
priveliște, își miji ochii mici și zâmbi.
— Numai una de sămânță a mai rămas... mormăi el,
îndreptându-se spre singura mină în funcțiune. Ei, e vreun suflet de
creștin pe undeva? Rodion Potapâci mai e aici?
Din gheretă apăru un cap zbârlit, zgâi mirat ochii la Kișkin și
răspunse agale:
— O fost, dar s-o epuijat...
— Of, trăsni-l-ar...! blestemă Kișkin.

16
 — Du-te la Fotianka, acolo îl găsești, îl sfătui capul.
— Ușor de spus: la Fotianka... Trebuie s-o întinzi trei verste
până acolo. Uf, drac bătrân... nu-și găsește astâmpăr!
— În zori Kodihon Potapâci o coborât în mină, o pus patru
explozii cu diomită, apoi s-o dus la Fotianka. Acolo căutătorii
termină să spele marginile și el îi zorește...
Kișkin scoase o tabacheră din coajă de mesteacăn, luă o priză
zdravănă de tutun și privi încă o dată minele. „Aoleu, mulți bănișori
a îngropat aici compania, vreo trei sute de miișoare, ba poate și
mai mult! Halal locșor de procopseală! Pentru trei sute de mii n-au
scos din toate minele nici zece funturi de aur! Da, hazlie-i gluma,
n-am ce zice... De, bănișorii n-au ochi să plângă; n-ai decât să-i
îngropi, dacă ai prea mulți!”
De la mină, drumul o lua din nou de-a lungul malului
Balciugovkăi, prea puțin acoperit cu sălcii desfrunzite. Pe toată
valea râului se întindeau „exploatările de stat” – cum li se spunea
pe vremuri minelor de aur – cariere enorme, căscate și halde
nesfârșite de pământ steril, ca niște diguri gigantice. Munca
gratuită a ocnașilor nu fusese precupețită și tot pământul, pe o
întindere de zece verste, era scurmat de parcă trecuse prin el o
cârtiță uriașă. Lui Kișkin îi scăpă un oftat când își aduse aminte de
timpurile de altădată, când statul exploata minele, când, uite, aici
clocotea munca aprigă, iar el se plimba tras de propriii săi cai.
Acum totul din jur se pustiise, era tot atât de pustiu ca și în
buzunarele sale... Doar ici, colo, câțiva căutători de aur mai
adunau fărâmiturile rămase de la vechile exploatări de stat.
După trei verste de drum, Kișkin începu să simtă oboseala.
Asudase tare, ca un cal lăturaș robaci. Pădurea parcă se dădu la o
parte, descoperind un imens câmp de zăpadă ce se proptea, în
fund, într-un val înalt de pamânt, stăvilar ridicat de ocnași. Acolo
era vestitul zăcământ de la Fotianka, descoperit de el, Andron
Kișkin, o mină care dăduse statului mai mult de o sută de puduri de
aur. În depărtare, pe creasta dealului, se vedeau, înșirându-se
pestrițe, casele așezării Fotianka. Însă drumul bătrânului nu era
într-acolo, ci spre stăvilar. Îndărătul acestuia, pe ambele maluri ale
râului, își făcuseră locuri de lucru căutătorii de aur. Ei spălau
bordurile, adică marginile necercetate ale zăcămintelor; la acestea
se putea lucra numai pe timp de iarnă, când apa nu inunda
abatajele. Supraveghea aceste lucrări Rodion Potapâci Zâkov, cel

17
mai bătrân prim-maistru de la întreaga exploatare minieră din
Balciugovo. Uneori el rămânea aici și peste noapte, în bordeiul
săpat în malul stăvilarului, de pe înălțimea căruia putea vedea totul
până la depărtare de o verstă. Bătrânul avea casa lui în preajma
uzinei din Balciugovo, însă nu locuia în ea mai niciodată, folosindu-
se mai bucuros de căsuțele pădurarilor, de bordeie și barăci.
— Oho, duhul pădurii e acasă! rânji Kișkin observând lângă
bordei un fuior albastru de fum.
Recunoscu de departe făptura înaltă, adusă din spate a lui
Zâkov, moșmonind pe lângă focul aprins. Bătrânul era cu capul gol,
iar în spate ținea un cojoc mânjit de lutul galben din mină. O barbă
căruntă, răsfirată îi acoperea tot pieptul. Zărindu-l pe Kișkin, care
venea spre el, bătrânul își încreți fruntea lată. Deasupra focului,
într-un ceaunaș, fierbeau cartofi. Ușița înnegrită de fum a
bordeiului era întredeschisă pentru a aerisi vizuina aceea de cârtiță.
— Pace-n tabără! strigă vesel Kișkin, apropiindu-se de focșor.
— Bucuroși de oaspeți! răspunse Zâkov, cercetând nu prea
binevoitor pe musafirul neașteptat. Da’ncotro ți-ai târât cu
noaptea-n cap picioarele? Stai jos, dacă ai venit...
— Am venit cu o treabă, Rodion Potapâci. Și nu cu una de
lepădat. Da... Tu, aici, îi zorești pe căutători? Pe ticăloșii ăștia, care
numai nițel să-i lași de capul lor...
— Toți-s buni! răspunse Zâkov ursuz. Vrei cartofi?
— Să-i coci în spuză, sunt mai gustoși copți decât fierți.
— Ia te uită ce năzuros... Te-ai dedat cu răsfățul de pe când
prindeai grăsime pe seama statului!
— Ehei, n-a mai rămas nici pic din cea grăsime de la stat,
Rodion Potapâci!... Cât vezi pe mine atâta-i, nimic n-am lăsat
acasă.
— Nu minți. Nu-mi place... Ține-ți poveștile pentru alții, pe mine
scutește-mă.
Kișkin îl privi cu o undă de imputare pe bătrânul aspru și lăsă
capul în jos. „Da, ăstuia îi vine la-ndemână să se grozăvească
acum față de el, are și slujbă, și leafă, și casa îi e plină cu de
toate”. Zâkov luă în tăcere cu o andrea de lemn un cartof fierbinte
și-l întinse musafirului. Mâncare nu prea râvnită acasă, în schimb la
pădure nici că se poate mai bună; cartoful fumega ispititor, iar el,
Kișkin, bătuse drum lung, ce-i drept. Curăță cartoful de coajă,
presără pe el sare din belșug și-l dădu pe gât aproape dintr-o

18
înghițitură. Zâkov, păstrând mereu tăcerea, îi întinse încă unul.
— Păi, aici, la tine, Rodion Potapâci, e bine de tot! zise înveselit
Kișkin, cuprinzând cu privirea tabloul desfășurat dinaintea ochilor.
Și ai mulți căutători?
— Or fi cam treizeci...
La vreo cincizeci de stânjeni de bordei începeau lucrările.
Malurile Balciugovkăi parcă ruginiseră de atâta lut săpat și de
atâtea nisipuri scoase. Munca se efectua în două gropi, din care,
fiind vremea prielnică de iarnă, stratul aurifer se scotea prin abataj.
Deasupra fiecărei gropi era fixat un scripete de lemn, nu prea
mare, cu ajutorul căruia se putea mânui o cadă cu nisip sau cu
steril, două inele de armătură sau „frigări”. Vagonetarii încărcau pe
loc în roabe nisipurile extrase, le duceau pe niște scânduri de lemn
puse cap la cap pe gheață în chip de cărare și le goleau ceva mai
departe, unde se vedea un șir de bancuri de lemn pentru spălare.
Bărbații lucrau la abataj, la scripeți și la transport, iar femeile și
fetele spălau nisipurile. Din depărtare tabloul apărea pestriț, iar
pentru vreme de iarnă de-a dreptul ciudat.
— Ia te uită, spală cu apă rece ca gheața, observa Kișkin pe un
ton de om hârșit în munca de extracție a aurului. Ce-ar fi să pui un
cazan pe foc și să faci spălarea cu apă călduță, că doar nisipurile
sunt înghețate bocnă...
— Ce te pricepi tu?! îi tăie vorba Zâkov. Mai întâi că nisipurile se
scot de la doi stânjeni, unde pământul nu-i înghețat, iar în al doilea
rând, la Fotianka nisipurile sunt fărâmicioase... Cum le stropești cu
apă, se și desfac, ca crupele. Aici nisipurile sunt din granule mari,
le clătești doar un pic... Da’ ce te pricepi tu, Cucuiule!
— Păi, am zis și eu așa, fiindcă veni vorba, și numaidecât ți-a
sărit muștarul.
— Dar nici tu nu trăncăni prostii, mai cu seamă despre ceea ce
nu cunoști. Ei, pentru ce ai venit? Spune, că aici n-am timp de
palavre cu tine...
— Este o trebușoară de făcut, Rodion Potapâci. Ai auzit poate că
se vorbește despre terenul statului de la Kedrovo?
— Ei?
— Apoi a și venit hotărârea... De la întâi mai va fi deschis
tuturor. Oricine vrea lucrează. Nici vorbă, trebuie făcute cereri și
altele. Deunăzi am fost la administrația minelor și am citit hârtia.
În primul moment, Zâkov nu crezu vestea, ci doar îl cercetă cu

19
priviri ascuțite pe Kișkin – nu cumva minte șobolanul bătrân?
Vorbise însă cu atâta siguranță, încât nu putea dăinui nicio
îndoială. Știrea adusă îl impresionă pe maistrul-șef care bolborosi
tulburat:
— D’apoi cum asta... ha?... Dar exploatările din Balciugovo cum
rămân?
— Cele din Balciugovo rămân cum au fost: au doar cincizeci de
verste pătrate. Ajunge și pentru o sută de ani... Ar fi prea, prea de
tot să mai pună laba și pe terenurile de la Kedrovo; acolo sunt
patru sute de mii de deseatine... Și ce mai locuri! Pe râul
Suhodoika, pe Ipatiha, pe Malinovka – peste tot e aur. Toate
straturile aurifere au purces din dealul Kalenaia, prin urmare aici
apar filoanele... Și statul a făcut pe acolo explorări, sub șișturile de
la Maiakov, pe terenurile incendiate ale lui Filka, pe câmpul
Kolpakovo, la izvorul de la Kedrovo. Locuri fără margini...
— Știut lucru, în pământurile de la Kedrovo e aur nesecat, dar și
tu trăncănești de pomană; aurul din Kedrovo cere cap, de jur
împrejur sunt mlaștini, uneori apa vine mare, iar dedesubt, peste
tot – piatră. Aurul din Kedrovo trebuie să știi cum să-l scoți. Da’
nu-i numai atât. Răul este că la Kedrovo au să tabere toți vânătorii
de aur de la oraș și au să înceapă să atragă muncitorii de la
exploatările din Balciugovo. Acum la noi toată lumea stă locului,
cum stă cașa în cană, dar la o adică au să apuce care încotro...
Numai să le faci semn... Oameni afurisiți.
— Păi, tocmai de asta am venit să stau de vorbă cu tine, Rodion
Potapâci, începu Kișkin cu șovăială în glas. Uite, să vezi cum stau
lucrurile. Eu am fost pe vremuri la explorările acelea ale statului,
ei, și atunci am pus ochii pe un locușor; turla lui Pronka se
numește. Mi s-au arătat semne bune... Uite, acolo e bine de izbit o
cerere.
— Ei și?
— Apoi eu, în privința tovărășiei... Și poate că ai primi și tu...
Pentru asta am venit la tine... De aur sunt sigur.
Zâkov se ridică dintr-un salt și-l țintui pe ademenitor cu o privire
cruntă.
— Oare nu cumva ți-ai pierdut mințile, Cucuiule? Eu să merg să
caut aur și să abat lumea de la exploatările din Balciugovo?...
Eu?... Cu tine?!... Ha-ha-ha...
— Dacă nu mergi tu, vor merge alții... Eu ție ți-am vrut binele,

20
Rodion Potapâci. Cât despre exploatările din Balciugovo, ele n-au
să plângă nici după mine, nici după tine... Tu zici că eu nu înțeleg
nimic, da’ eu poate că înțeleg ceva mai mult decât tine în daravera
asta. Terenurile de la Balciugovo stau alături de cele de la Kedrovo,
căutătorii liberi au să ceară locuri de exploatare chiar în hotar și
vor începe să cumpere aurul vostru din Balciugovo, iar de înscris –
au să-l înscrie în registrele lor. Nici dracul nu i-ar putea dovedi...
Uite, așa stau lucrurile!
— Mda, cam ai dreptate, încuviință abătut Zâkov. Vor sustrage
aurul nostru tot soiul de căutători. Asta fără doar și poate. Numai
semn să le faci... Acum și nu poți să-i păzești nici cu focul, nici
ziua-n amiaza mare, darămite atunci! Numai că mă gândesc,
adăugă el, poate minți; tu mereu minți...
— Las’că-i vedea tu cum mint!
Se lăsă o tăcere grea. Ceaunașul cu cartofi se golise. De câteva
ori Kișkin își aținti ochii lui mici, ca de viezure la Zâkov, tot
molfăind din buze, părând că mai vrea să spună ceva.
— Și ce era odată pe aici, Rodion Potapâci! grăi el în sfârșit,
parcă oftând, parcă trăgând aer în piept. Uneori te fură gândul,
oare n-a fost un vis... Astea-s exploatări? Astea-s lucrări?
— Ce să-ți mai tot aduci aminte de ce-a fost, ca baba de laptele
de anțărț!
— Ba nu, o să-mi aduc aminte mereu!... Cine a descoperit
zăcământul de aur de la Fotianka? Eu... da! S-a scos aur din mina
asta preț de un milion și jumătate de ruble, iar eu, uite-mă-s, sărac
și singur cuc...
Kișkin se lovi cu pumnul în piept și lacrimi zgârcite de om bătrân
i se rostogoliră pe obraji. Era ceva atât de neașteptat pentru
Zâkov, încât bolborosi stingherit:
— Ei, ți-ajunge... Ce-ți veni acum să-ți aduci aminte?!...
— Da... scânci Kișkin de câteva ori. Da... Ușor de zis: ți-
ajunge!... Dar nimeni nu mă-ntreabă ce trai duc... da. Eu îmi șterg
lacrimile cu pumnul, iar alții huzuresc... Să-i luăm, de-o pildă, chiar
pe inginerii de mine: au casele lor, se plimbă pe trăpași, iar eu,
vezi, bat drumurile pe aste două picioare slăbănoage. Și de ce,
Rodion Potapâci? Pentru că n-am știut să fur la timp... De asta.
— Las’că ai învârtit și tu unele afaceri, ce mai încoace-încolo!
— Ei, și cu ce m-am ales? Îți băgau în palmă trei bumăști de
câte o sută de ruble, iară dumnealor furau zece mii fără să le pese!

21
Pentru că tot eu îi acopeream, cu mâinile mele... Să-mi fi tăiat pe-
atunci cineva mâinile, și încă era puțin. Am fost un tâmpit... Ar
trebui să fiu scuipat între ochi pentru una ca asta, în apă să fiu
înecat, de tâmpit ce-am fost! Când am descoperit mina de aur de
la Fotianka, se extrăgea acolo un zolotnic 1 și jumătate la o sută de
puduri, ceea ce, cu lucru cu tot, costa statul mult-mult șase grivne 2
iar administratorul Florov încărca atâta cheltuielile că sălta
zolotnicul la trei ruble. Înseamnă că de la fiecare zolotnic băga în
buzunar câte două ruble și patruzeci de copeici, iac-așa, pe daiboj.
Și câte falsuri s-au mai făcut... Cu mâna mea treceam în registre
toate cheltuielile: unde lucrau zece lucrători – scriam o sută, unde
se scoteau o sută de stânjeni cubi de pământ – scriam o mie... Tot
eu ticluiam lefurile pentru așa-ziși funcționari, care nici nu se
născuseră încă. Iar Florov îmi tot spunea: „Așteaptă, Andron
Evstratâci, ne socotim noi pe urmă; o mână, zicea el, spală pe
alta...” Chiar că m-a spălat. Acum el se scaldă în lapte și miere, iar
eu, uite ce probă de eleganță am ajuns. Doar copeica cerșetorului
să mi-o întinzi...
— Dar unde ți-e casa? Dar toate lucrurile din casă? Dar banii?
Unde-s? se năpusti cu înverșunare Zâkov asupra lui. Trebuia să ți
se taie mâinile când ai început să joci cărți, când te-ai pus să sugi
Maderă și să te ții de toate prostiile... În a cui casă s-a umflat acum
ca o ploșniță crâșmarul Ermoșka? Ia spune, ai?...
— A fost și asta, încuviință Kișkin. Cam cinci miișoare am irosit
la cărți, am băut și Maderă... A fost. Dar Florov pierdea la joc într-o
singură seară câte douăzeci de mii. Îți amintești de exploatarea cea
veche de la Vâlomki, o mai lucraseră înaintea noastră lecruții, dar
noi am înscris-o ca nouă, și numai pentru ea a plătit statul, așa se
spune, patruzeci de mii de rublișoare bani peșin. Când a venit
revizorul, noi am răscolit fundul și grămezile vechi de steril, am
presărat pe deasupra nisip, și totul a mers de minune. Fie vorba
între noi, și revizorul a plecat de la Vâlomki ca un șoricel ieșit din
sacul cu făină – și de piciorușe i se lipise, și de codiță, și de
mustăți. Ehei, ce să mai vorbim?!...
— Da, cine-o pomeni de trecut – să-i scoți ochii. A fost, nu mai
e...

1
Zolotnik - măsură veche rusească = 4¼ gr. (n. t.)
2
Grivna – monedă de 10 copeici (n.t.)

22
 II

Zâkov simțea că nu degeaba Kișkin i se vâră în suflet și

trăncănește „ce nu s-ar cuveni” despre vremurile de demult, de
aceea, tăcea cu buzele strâns lipite. Era un bătrân dârz și ursuz,
care nu suferea vorbe de clacă.
— Eh, frate, nu mai am timp! îl opri el pe musafir, ridicându-se.
La noi acuma se face spălarea... Uite că vine omul cu cana.
Pe malul drept al Balciugovkăi se întindea un dâmb stâncos
cunoscut sub numele de culmea Ulianov. Sus, pe dâmb, șerpuia
drumul spre exploatările din Balciugovo. Pe atunci se făceau lucrări
de exploatare și dincolo de culmea Ulianov. Pe acest drum venea
călare slujbașul însărcinat să strângă aurul căutătorilor. Zâkov își
descheie cojocul, ca să-și potrivească brâul, și Kișkin observă că
avea ceva umflat pe sub cămașa lui de cit.
— Dar ce ți-ai pus sub cămașă, Rodion Potapâci?
— Păi, diomită... Iarna o port pe trup, că diomitei nu-i prea
place frigul.
— Și dacă, într-un ceas rău, cumva...
— Explodează? Voia domnului... Numai că sunt dedat cu asta. Și
când mă culc să dorm, țin diomită sub pat.
Kișkin se feri totuși din preajma bătrânului împănat cu dinamită.
„Mare trăsnit!” se gândi el, privindu-i cămașa burdușită.
— Atunci, cum rămâne cu turla lui Pronka? întrebă Kișkin, când
porniră amândoi de la bordei înspre exploatările căutătorilor.
— Nu-i de mintea noastră asemenea treabă, asta-i tot ce pot să-
ți spun! răspunse ursuz bătrânul, pășind prin zăpada răscolită și
murdară. Se vor găsi și fără noi amatori pentru aurul tău... Du-te
la Ermoșka.
— Lui Ermoșka i-ajunge cât are, se lăfăiește hoțul în casa mea.
Apropierea maistrului ursuz făcu pe căutători să se aștearnă mai
vârtos pe lucru, măcar că erau oameni liberi și munceau de
bunăvoia lor.
— Uf, râmătorilor! bombăni Zâkov, uitându-se în primul puț
rotund. Dacă-l strivește cumva pe vreunul? Mă băgați în bucluc; n-
o să-mi văd capul de cât trebuie să răspund pentru voi.
După regulament, pentru preîntâmpinarea accidentelor, fiecare
groapă trebuia consolidată cu bârne de lemn, de felul acelora care

23
sunt coborâte în mine; însă iarna, când pământul este înghețat,
sunt îngăduite cam peste tot, la explorări, și puțurile rotunde
nesusținute, așa-zise „fluiere”. Desigur, muncitorii riscă, dar
acesta-i felul de a fi al omului, își pune viața în joc numai să nu
facă un pas mai mult. Așa mergea treaba și aici. Totuși, Zâkov ar fi
putut sili pe muncitori să întocmească susținerile, însă toți erau
atât de rufoși, obosiți și flămânzi, încât nici pe bătrânul maistru nu-
l lăsa inima... Se mărginea să bombăne. Vremea de iarnă la
exploatări îi strunește și-i zorește pe oameni: de muncit, n-au
unde, dar de mâncat, iarnă, vară, trebuie să mănânce.
De la abataje, Zâkov trecu la mesele de spălat și dădu poruncă
să vină cu toții acolo. Mesele erau închise cu lacăte și mai erau și
sigilate cu ceară – asta ca nu cumva căutătorii să fure aurul
companiei. Femeile terminaseră de spălat nisipul, și bărbații se
apucară de separarea aurului. Mai lucrau numai câteva femei, cele
care pompau apă pe mese. Zâkov, rămas în picioare, urmărea cu
multă băgare de seamă munca separatorilor; aceștia, după ce
clătiră nisipurile pe jgheabul de lemn, cu niște lopățele, luară în
mână perii mici și trecură la separarea nisipului steril de șlic,
scoteau adică „nisipul metalifer”. Șlicul este acel nisip negru care
se formează din minereul de fier; la spălare, el se depune
împreună cu aurul la „capul” mesei.
Kișkin privea cu adâncă milă mulțimea de căutători jerpeliți: rău
mai era năpăstuită această lume. Zdrențe și numai zdrențe, mai
ales pe trupul femeilor, care păreau făcute și ele din cârpe. Fețele
bărbaților erau scofâlcite, înrăite. Din fiecare ruptură a
îmbrăcămintei răzbea sărăcia lucie, atât de obișnuită la minele de
aur.
În timp ce Zâkov urmărea cu atenție separarea, Kișkin se
apropie de un bătrân cu nasul mare, vulturesc și cu fața ciupită de
vărsat.
— Noroc, Turka... Te pomenești că nici nu mă mai cunoști?
Turka se uită la Kișkin cu ochii lui stinși, înlăcrimați, apoi molfăi
nepăsător din buzele uscate:
— Cine nu te cunoaște, Andron Evstratâci... Într-o vreme, lumea
da căciula de pământ în fața ta, ca dinaintea unui boier. Ai trăit,
zic, mai demult, ca un pașă...
— Ascultă, Turka, n-ai lucrat tu ca maistru pe timpul lui Frolov,
atunci când se exploata mina cea veche de la Vâlomki? întrebă

24
Kișkin cu vocea scăzută.
— Parcă nu, Andron Evstratâci... La Fotianka am fost ca maistru,
asta țin minte, dar la exploatarea cea veche, parcă n-am fost.
— Bine, bine, da’ pe alții care au lucrat acolo îi ții minte?
— Cum să nu... și pe-ai noștri de la Fotianka, și pe cei din
Balciugovo. Păi, pe atunci, Andron Evstratâci...
Bătrânul Turka se învioră de îndată ce-și aminti de timpurile
trecute, însă Kișkin i-l arătă din ochi pe Zâkov: cu alte cuvinte nu-i
momentul să-ți dezlegi limba, moșule... Bătrânul maistru, care
adunase pe o lopățică de fier aurul spălat, îl cântări în palmă și-l
prețălui:
— Să tot fie un zolotnic și un sfert...
Apoi vărsă aurul într-o cană de fier adusă de slujbaș, și după ce
mai trase o înjurătură pe seama căutătorilor, o porni încet spre
bordei. Pe Kișkin bătrânul sau îl uitase, sau se lipsise să-și mai ia
rămas bun de la el.
— Halal muncă! pufni Kișkin, când Zâkov se depărtase vreo zece
stânjeni. Mai mare daraua decât ocaua...
Atunci se porniră să vorbească toți odată. Mai ales se frământau
femeile, care își și făcuseră socoteala că la cele trei arteluri le va
veni să capete de la birou mai puțin de două ruble – două ruble
pentru douăzeci de suflete!... Nu scoteau, nici măcar câte o grivnă
de fiecare.
— Cu cât îl predați biroului? întrebă Kișkin.
— O rublă și șase grivne zolotnicul, Andron Evstratâci. Obijduită-
i munca noastră. Nu câștigi destul nici pentru sațiul gurii, dar câte
haine rupem, câte încălțări. Bătaie de joc, nu alta...
Slujbașul cu cana descălecă, apoi, răsucindu-și o țigară din
hârtie cenușie, se puse la taifas cu o muncitoare, o fetișcană cu
fața ciupită de vărsat și cu nasul cârn, care, de față cu cei din artel,
se sfia să fie drăguță cu un om străin și doar își arăta șăgalnic dinții
albi. Dar când slujbașul vru s-o cuprindă de mijloc, răsună dinspre
abataj o vorbă aspră:
— Mă, câine al companiei, lasă joaca ori îți rup medaliile...
— Da’ tu de ce latri? mârâi slujbașul. Îți pare rău de ceea ce nu-i
al tău...
Mujicul care se luase la harță cu slujbașul ieșise chiar atunci din
puț. Purta o cămașă roșie, murdărită de lutul proaspăt galben-
aprins, și o pereche de pantaloni largi și peticiți. Șapca de piele

25
dată pe ceafă îi dădea un aer voinicos.
— Aha, tu ești, Matiușka... se amestecă în vorbă Kișkin. Și de ce
te-ai supărat?
— Nu-mi plac slugoii, Andron Evstnatâci... Nu-s destule fete la
uzina din Balciugovo? N-are decât să se țină de ele, da’ pe ale
noastre de la Fotianka să le lase în pace.
— Chiar așa, de ce te-ai legat de fată? îl încolțiră pe slujbaș și
femeile. Pleacă la fetișcanele tale de la Balciugovo, alea nu-s prea
mofturoase... Ia te uită, bădăranul!...
— Vai de capul vostru, ocnașilor! îi ocărî slujbașul, așezându-se
în șa. Plânge pușcăria după voi, dăngaților... Las’ că vă spun eu la
birou cum întăriți puțurile...
— N-ai decât! Păi noi cu bădărani de-alde tine o să le întărim!
răspunse pentru toți Matiușka. Hai, cară-te, Mihei Pavlâci, drum
bun și călătorie sprâncenată!
Între căutătorii din Balciugovo și cei de la Fotianka mocnea o ură
veche trecută din generație în generație. Un alt motiv de
neînțelegere era și ura organică a muncitorilor liberi față de
autorități în general, iar fața de companie – în special. Când
slujbașul plecă, Kișkin aruncă o mustrare:
— Și ce-ți arăți tu colții, Matiușka, înainte de vreme? Așteaptă să
mai prinzi putere...
— Curând se urnesc apele, Andron Evstratâci, așa că nu prea
mi-e frică, răspunse Matiușka. Se vorbește că terenurile din
Kedrovo vor fi date la liber... Fă iute cerere, că locul ți-l arăt eu.
— Șterge-ți cașul de la gură, i-o reteză Kișkin. Nu mă-nvăța tu
pe mine, ci întreabă-mă.
— Asta așa-i, întări Turka. Andron Evstratâci are mâna ușoară
pentru aur. Dar ia zi, despre Kedrovo ce se aude?
— Nu știu, n-am aflat nimic... Da’ ce-i?
— Am vorbit și eu așa... Câte nu trăncănește fără rost lumea.
Mai deunăzi se lăudau la crâșmă cei de la târg...
Kișkin se așeză pe o grămadă de steril și vreme de un ceas
urmări lucrul căutătorilor. Îți era milă și să te uiți la ei, cum se
omorau degeaba... Ce mai zăcământ e și ăsta, dacă nu se scoate
din el nici cincisprezece unități de aur la o sută de puduri de nisip.
Uite, așa se zbat oamenii, pentru că nu au alt loc unde să se
pripășească, iar de băut și de mâncat nu se pot lipsi. Pândind o
clipă prielnică, Kișkin îl chemă pe Turka făcându-i un semn tainic.

26
De ochii celorlalți, bătrânul se întoarse cu spatele, zăbovi puțin,
apoi se opri din muncă.
— Încotro te cari? îl întrebă Kișkin, făcârtd pe niznaiul.
— Ia, acasă, la Fotianka... Mi-am frânt șalele, mai am și treburi
gospodărești, aici au s-o scoată ei la capăt și singuri.
— Ei, atunci ia-mă cu tine; și eu am treabă la Fotianka, zise
Kișkin, ridicându-se de jos. Rămâneți cu bine, fraților...
Drumul trecea la început pe marginea exploatării, apoi printr-o
pădurice. Fotianka, cu ale sale două sute de căsuțe înnegrite, se
așternea pe malul stâng, puțin ridicat, al râului Balciugovka, gâtuit
aici de creasta Ulianov. În jurul satului – numai pădure; nici
ogoare, nici pășuni. Privind din depărtare Fotianka, te cuprindea o
tristețe care creștea pe măsură ce te apropiai. După felul cum erau
așezate casele, care pe unde se nimerise prin desișul pădurii,
înțelegeai că era o așezare veche. Dinspre râu înainta un mic
promontoriu de nisip, de pe care domina, firește, în întreaga ei
splendoare, o cârciumă. Turka și Kișkin, printr-o înțelegere tacită,
cotiră drept într-acolo. Pe prispă, ședeau o seamă de oameni din
aceia care nu-și găsesc loc mai bun decât la cârciumă. Doi sau trei
îl recunoscură pe Kișkin și-și scoaseră din cap căciulile rupte.
— Proptiți cârciuma, ca nu cumva, doamne ferește, să se
prăvale? glumi Kișkin.
Tejghetar era acolo unul Frol, un flăcău rumen la față. Cârciuma
o ținea Ermoșka din Balciugovo, iar Frol lucra în numele lui. Kișkin
se așeză pe pervazul ferestrei și ceru o litruță de votcă. Numai
văzând păhărelele, Turka se muie dintr-o dată și cu o mână
tremurândă luă țoiul umplut.
— Fii sănătos o sută de ani, Evstratâci! rosti moșul, dând votca
pe gât cu lăcomie.
— N-am fost de mult pe aici... glăsui gânditor Kișkin, cercetând
din ochi pe tejghetar. Cum merge vânzarea, Frol?
— Asta-i vânzare? O nimica toată, Andron Evstratâci. Cine să
bea pe aici... Hei, când s-or urni apele, om mai prinde și noi
putere. De la omul gol, ca de la un sfânt – n-ai ce să iei.
— Ia dă-ne să mestecăm ceva... Priceput cum era, Frol, după ce
servi gustarea, se depărtă până în celălalt capăt al tejghelei:
înțelegea că cei doi au de vorbit împreună.
— Uite ce te întreb, prietene, începu vorba Kișkin punând mâna
pe umărul lui Turka, cine mai e în viață dintre bătrânii de la

27
Fotianka, cei care au lucrat la stat?... Adică îndată după eliberare.
— Sunt și în viață, cum să nu... căuta să-și aducă aminte Turka.
Mulți au murit, dar mai sunt unii în viață.
— Aș avea nevoie mai ales de foștii maiștri, apoi de cei ce-au
stat ca paznici.
— Sunt și din ăștia: Nikifor Lujonâi, Piotr Vasilici, Goloveșka, pe
urmă Luciok, Lekandra...
— Așa, foarte bine! se bucură Kișkin. Vezi, trebuie să stau de
vorbă cu fiecare...
— Se poate și asta... Dar pentru ce anume, Andron Evstratâci?
— Am o treabă... Da’ să-ncep cu tine. Dacă, de pildă îți vor lua
interogatoriu, ai să arăți tot, tot cum s-a lucrat pe atunci?
— Ce anume să arăt?
— Ce te-o întreba judecătorul de instrucție...
Mâna noduroasă a lui Turka, întinsă spre paharul din nou
umplut, se frânse parcă. Numai auzind de judecătorul de instrucție,
omul se buimăcise cu totul.
— Nu cumva te-ai speriat? hohoti Kișkin. Doar nu te dau pe tine
în judecată, te aduc numai ca martor...
— Da’ dacă, bunăoară, judecătorul de instrucție mă pune să
iscălesc v’o hârtie?! Nu, Andron Evstratâci, ai născocit tu ceva
necurat... Iaca, taman parcă m-a pocnit cineva sub genunchi.
— Of, cap nătâng ce ești! Uite cu cine mi-am găsit să stau de
vorbă...
Oricât se zbătu Kișkin, nu putu ajunge la niciun rezultat. Turka
parcă înlemnise și nu făcea decât să dea din cap în semn că nu
vrea. Celor de la minele de aur le clocea în sânge o teamă
neînvinsă față de orice nasture de uniformă – moștenire grea de pe
„vremea statului”.
— Nu, cu tine, cum văd, n-o scot la nici un capăt! încheie cu
necaz Kișkin.
— Vorbește mai bine cu Piotr Vasilici! El îi știutor de carte. Iară
noi suntem oameni cu mintea întunecată, ne e frică și de-un ciot...
De la cârciumă, Kișkin se îndreptă spre Piotr Vasilici, care se
întâmplase să fie în ziua aceea acasă. Era un bărbat sfrijit la trup,
chior de un ochi, cel mai gălăgios om la toate adunările. Avea cea
mai bună casă din Fotianka, singura casă nouă, ba încă și cu poartă
nouă. Îl primi pe musafir după cuviință și tot timpul îl cercetă cu
singurul ochi ce-i rămăsese. Când Kișkin lămuri de ce anume ar

28
avea nevoie, Piotr Vasilici își dădu îndată seama ce se pune la cale.
— Mai încape vorbă?! D-apoi sunt gata să merg chiar și acum la
judecătorul de instrucție, o ținea el întruna cu înflăcărare. O să arăt
eu toate, așa cum s-au petrecut... Or arăta și alții, n-avea grijă!
Înțeleg eu bine pentru ce ai nevoie de asta... Ehei, am priceput de
îndată!...
— Apăi, dac-ai priceput, ține-ți gura!... Nu mai e chip să rabd
obida... Of, of, rău mă frige!
— Adicătelea, vrei să-ți scoți focul de la inimă, Andron
Evstratâci?
— Asta cum o vrea dumnezeu! Ori m-aleg c-un braț de fân, ori
cu furca în coastă!
Piotr Vasilici se stăpâni până la urmă și nu-l iscodi prea mult pe
Kișkin – el plătește, lui îi cântă lăutarii. Iar Kișkin, pentru a-l
câștiga cu totul de partea sa pe vicleanul mujic, îi povesti noutatea
în legătură cu terenurile aurifere de la Kedrovo. De mirare, Piotr
Vasilici își făcu semnul crucii.
— Să fie oare adevărat, dragul meu? Ai? Doamne dumnezeule...
că bine ar fi să mai răsuflăm și noi în voie, că doar cumpania asta
e mormânt curat! Ne îngroapă pe toți de vii... Of, dragul meu, dacă
ai ști ce vorbuliță ai rostit! Și zici că ai citit cu ochii tăi hârtia aia?
Hârtia – chiar de la stăpânire? Cu pajură?
— Mai adevărată nici nu poate fi...
— Măi, măi, măi, ce-o să se întâmple! Mare zarvă o să se iște...
Ascultă-mă pe mine... Norodul e sleit din pricina jugului
cumpaniei, iar de-acum înainte, ehei! lucrează unde poftești.
— Dar bagă de seamă: e secret.
— Da’ se poate?! Mă știi că-mi pun lacăt la gură! Cât despre
socoteala ceea cu exploatările statului, Andron Evstratâci, să n-ai
nicio grijă: să mă duci chiar și în fața ministrului – oi arăta totul
întocmai, ca-n palmă. Asta fără doar și poate... La mine cuvântu-i
cuvânt. O să-i înduplec și pe alții. Ce vrei, oamenii îs proști, se tem
și de umbra lor, nu înțeleg că-i spre binele lor! Las’ pe mine... pe
toți am să-i aduc: și pe Lujionâi, și pe Luciok, și pe Turka. Of, ce
vorbuliță ai rostit... Să vezi când o afla căpcăunul de Rodivon,
cumplit are să se mânie!
— Apoi c-a și aflat. Am trecut pe la el în drum spre tine...
— Și, cum? Nu s-a făcut foc și pară? Hai? Că doar pentru el
asta-i moarte cu zile. Ar fi ca un dulău pus în lanț: nu poate nici să

29
stea, nici să iasă din curte. Nu i-o fi venit la socoteală, hai?... Și-mi
mai e și rubedenie din partea mamei, dar nu-mi pasă. Asta o pri-
vește pe mămăica; ea a legat prietenie cu el. Ha-ha... Of, drăguță
Andron Evstratâci, să-ți spun drept: pentru a doua oară fericești
Fotianka noastră, prima dată când ai descoperit zăcământul de
aur, iar acum, prin vorbulița asta a ta de aur.
Se despărțiră ca doi buni prieteni. Piotr Vasilici se repezi să-l
conducă până la poartă pe musafirul scump și rămase vreme
îndelungată locului; stătea și-și făcea cruce, copleșit de o mare
bucurie. „De, la drept vorbind, multe necazuri a mai îndurat
Fotianka noastră, ar fi timpul să mai răsufle un pic. Cât chin a fost
cu munca la stat, și vine apoi, colac peste pupăză, cumpania asta
care i-a înjugat pe toți în așa fel că se înăbușă. Au ajuns oamenii la
capătul puterilor...”
La rândul său, Kișkin se întorcea și el acasă plin de bucurie și
fericit, deși cu gânduri și simțiri de alt soi.

III

Uzina din Balciugovo era despărțită prin cursul râului

Balciugovka în două părți inegale, celei din dreapta i se spunea
Nagornaia1, celei din stânga Nizmennaia sau prescurtat: Nizî2.
Denumirea de fabrică se păstrase din timpuri străvechi, când la
Nagornaia nu era decât o fabrică de spirt, unde toate muncile se
îndeplineau de ocnași. Mai târziu, o dată cu descoperirea
zăcămintelor de aur, Balciugovka fusese zăgăzuită, iar lângă
stăvilar se construise așa-zisa moară pentru spălarea nisipului
aurifer, care cu timpul s-a transformat în uzină. O altă moară
pentru spălarea nisipului fu amenajată la Fotianka – locul de
așezare pentru cei care își ispășiseră osânda. De aceea, localitatea
a fost cunoscută multă vreme sub denumirea de „moara de la
Fotianka”.
Nagornaia, unde se găsea uzina Balciugovo, era un adevărat
cuib de ocnași, aceștia se țineau departe de locuitorii din Nizî,
unde, o dată cu descoperirea zăcămintelor, fuseseră încartiruite
trei contingente de recruți. Atât exploatările de aur, cât și distilarea

1
Nagornaia – de pe deal (n.t.)
2
Nizmennaia sau Nizî – din vale (n.t.)

30
alcoolului, efectuată de ocnași, erau conduse de către militari cu
vechime, cu ajutorul bâtei și muștruluielii cazone. Pe atunci, întreg
departamentul minier era militarizat. Ocnașii stabiliți la Nagornaia,
aduși aici din toate colțurile Rusiei iobage, s-au ferit multă vreme
de lecruți, culeși din trei gubernii din Ural. Această înstrăinare se
păstrase mai cu seamă în porecle: „ocnașii” din Nagornaia și
„prăpădiții” din Nizî. Din timpurile de altădată mai rămăseseră pe
locul fostei ocne „curtea bețivilor”, unde se ridicase uzina, ruinele
închisorii de piatră, „biroul bețivilor” și biserica de piatră, construită
de ocnași în stilul lui Rastrelli1. Cei din Nagornaia se mândreau mai
cu seamă cu biserica lor, deoarece la Nizî nu era biserică și
„prăpădiții” trebuiau să vină la Nagornaia să se roage lui
dumnezeu. Uzina de la Balciugovo cuprindea peste zece mii de
locuitori.
Casa lui Zâkov era așezată în apropiere de biserică. Era o izbă
mare din bârne, cu creastă înaltă, cu trei ferestre nu prea mari, la
care nu puteai ajunge de jos cu mâna. Poarta era veche, cu
streașină, sculptată cu înflorituri încărcate. Izba era durată în stil
velicorus, deoarece și bătrânul Zâkov era originar din Rusia. Când
și din ce pricină nimerise la ocnă, nimeni nu știa – bătrânului nu-i
plăcea să vorbească despre trecut, cum nu le plăcea nici celorlalți
bătrâni ocnași. De altfel, la uzina din Balciugovo nu rămăseseră din
aceștia decât vreo douăzeci de inși, iar la Fotianka – tot pe atâția.
Mult mai rezistente s-au dovedit a fi femeile ocnașe – erau la
Nagornaia vreo cincizeci, bătrâne, desigur, și toate căsătorite.
Bărbații îndurau închisoarea mai greu, dar e drept că rar se
întâmpla să nimerească la ocnă de tineri, pe când femeile veniseră
toate în floarea vârstei. Prima nevastă a lui Zâkov fusese și ea
ocnașă. Murise de timpuriu, lăsând în urma ei un singur fecior –
Iakov, care se apropia acum de șaizeci de ani. Bătrânul Zâkov își
ridicase izba pe timpul când mai trăia prima lui nevastă, de care își
aducea aminte totdeauna cu deosebit respect.
Pe cea de-a doua soție o luase chiar din Nagornaia – era o fată
de ocnașă. Zâkov fusese cu vreo douăzeci de ani mai în vârstă
decât ea, totuși femeia era acum stoarsă de puteri, pe când el se
ținea încă dârz. Nu se știe de ce, bătrânul nu prea o avea la inimă

1
Rastrelli Vartolomei Vartolomeevici (1700-1771), arhitect; creatorul
stilului baroc rus (n. t.)

31
pe cea de-a doua nevastă, și nu pierdea niciun prilej s-o
pomenească în fața ei pe cea dintâi: „Asta s-a întâmplat pe vremea
când era încă în viață Marfa Timofeevna”, sau: „Tare îi mai plăceau
răposatei Marfa Timofeevna blinele din aluat dospit”. La început,
Ustinia Markovna, cea de-a doua nevastă, se supăra foc din pricina
acestor aduceri aminte și într-un ceas rău i-o reteză scurt:
— Ți-a povestit oare Marfa Timofeevna a ta cum o duceau din
închisoare la „biroul bețivilor”, la directorul Anton Lazarâci?
Zâkov se făcu alb ca varul și prinse a tremura, gata-gata s-o
ucidă pe nevastă-sa, și de bună seamă c-ar fi ucis-o, dacă n-ar fi
fost împiedicat la timp. Dar niciodată nu i-a iertat Ustiniei
Markovna acele vorbe și se purta de-atunci aspru de tot cu ea.
Legăturile lui cu rudele nevestei erau de asemenea destul de
încordate; Zâkov făcea excepție numai pentru soacră-sa, pe care o
respecta, poate numai fiindcă fusese prietenă și tovarășă de ocnă
cu prima lui soție. Bătrânul venea rar pe-acasă, după cum am mai
spus. Pleca spre ai săi sâmbătă seara, când se întrerupeau toate
lucrările, și toți trebuiau atunci să meargă la baia de aburi. Noaptea
de sâmbătă spre duminică o petrecea acasă, iar duminică seara
pleca din nou la postul său, deoarece luni dimineața el desfășura o
activitate de mare importanță: trebuia să pornească toate lucrările
pe timp de o săptămână, iar muncitorii nu ieșeau toți la lucru, unii
mai sărbătoreau „duminica mică”, așa cum i se zicea zilei de luni la
exploatările de aur.
În casa lui Zâkov seara de sâmbătă era întotdeauna așteptată cu
o teamă apăsătoare. Se încorda de cu ziuă întreaga familie, care nu
era deloc mică: fiul său, Iakov, cu cei doi copii ai lui, două fiice
nemăritate și un ginere luat în casă, cu soția și copiii lor. Bătrânul
trăia în izba din față, nu lipsită de un anumit confort: pe jos erau
așternute preșuri țesute în casă din cârpe, pe pereți se lipiseră
tapete ieftine, cuptorul era ascuns după o perdea de cit; pe de
lături se vedeau divanul de lemn de mesteacăn făcut la Balciugovo,
și câteva scaune din același material, iar pe pereți tablouri
litografiate. Într-un colț trona un dulap misterios de lemn, încuiat
totdeauna cu lacăt. După credința neclintită a întregii familii și a
tuturor vecinilor, în dulap erau închise comori neprețuite, ținând
seama că Rodion Potapâci a „ținut” postul de maistru miner
aproape patruzeci de ani; alții, la un asemenea post, agoniseau
averi în răstimp de doi-trei ani.

32
 Răspunderea și grija familiei le aveau Ustinia Markovna și fiul cel
mai mare – Iakov. De cum punea piciorul pe scărița ce ducea în
cerdac, Zâkov obișnuia să întrebe:
— Da’ unde-i flăcăul?
Iakov Rodionovici încărunțise, chelise, era tată de copii, dar nu-
și pierduse porecla. Întreaga uzină îi zicea Iașa Flăcăul. Era un om
blajin și totodată încăpățânat ca un catâr. Nevastă-sa murise de
mult, lăsând o fată – Natașa și un băiețel – Petea. Iașa Flăcăul nu
putea să hotărască nimic în casă, nici chiar pentru propriii lui copii;
totul atârna de bunic, iar acesta nu-i privea cu ochi buni nici pe fiul
său, nici pe Ustinia Markovna. Din întreaga familie, Rodion Potapâci
ținea numai la fata mezină, Fedosia, care avea între optsprezece și
douăzeci de ani, vârstă de fată stătută, după mentalitatea celor din
Balciugovo; de cum împlinea douăzeci de ani, fata era socotită
bătrână. Prima lui fiică, Maria, cu cinci ani mai mare decât Fedosia,
chiar așa o pățise: până la douăzeci de ani au cerut-o mulți flăcăi,
dar Rodion Potapâci îi purica pe toți: „Ăsta nu-i bun, ălălalt nici
atâta, iar al treilea nici două parale nu face.” Maria se și socotea că
a rămas fată bătrână. Rodion mai avea încă o fiică – Tatiana, cea
mai mare, care nu mai intra însă în număr, deoarece fugise de-
acasă și se măritase cu un „prăpădit” din Nizî, pe nume Mâlnikov.
Făcuse o adevărată mésalliance1, din pricina căreia fiica
neascultătoare fusese ștearsă din familie pentru totdeauna.
Trecuseră douăzeci de ani, în care timp Rodion Potapâci nu mai
amintise niciodată de ea, nici numele nu i-l mai rostise, și nimeni
din familie nu îndrăznea să sufle o vorbă în fața lui despre Tatiana.
Dar inima de mamă sângera la gândul fiicei neascultătoare. Ustinia
Markovna mergea în mare taină – nu cumva să afle bărbatu-său –
de două ori pe an la Tatiana, deși duca ei mai mult o îndurera,
deoarece fiica nesupusă trăia greu de tot – bărbatul se nimerise a fi
un om abraș, iar la beție – mare zurbagiu, și an cu an se deda la
votcă tot mai des și mai mult.
Tatiana năștea aproape în fiecare an câte un plod; spre norocul
ei, cei mai mulți mureau, în viață rămăseseră numai șase, Oksia,
fiica cea mai mare, ajunsese de mult la vârsta de măritiș. Când era
cu chef, Mâkrikov nu scăpa prilejul să-i facă în fel și chip sânge rău
„scumpului său socru”, și, de regulă, pricinuia scandaluri lui Rodion

1
Mezalianţa (fr.) (n. t.).

33
Potapâci de vreo zece ori pe an. Prokopi, ginerele care fusese luat
în casă, era un om blajin și harnic, pricepându-se să rămână cu
totul neobservat în casa socrului. Îl lega familia care se înmulțea
repede – avea până acum trei copii. Prokopi lucra ca finisor la uzina
de spălat nisip aurifer și primea doar douăsprezece ruble. Rodion
Potapâci se prefăcea, nu se știe de ce, că nici nu-l vede pe
preasupusul ginere, iar acesta, la rândul său, se străduia cât putea
să nu dea ochi cu bătrânul. Întreaga familie a lui Rodion Potapâci
se înghesuia într-o singură izbă din fundul curții, care devenise un
adevărat furnicar. Precumpănirea elementului feminin imprima
familiei un caracter deosebit: veșnic surorile se ciondăneau, iar
Ustinia Markovna veșnic le împăca, văitându-se de soarta ei
nenorocită și, în cazuri extreme, amenințându-le că se va plânge
capului familiei. Bineînțeles, nu mergea niciodată până acolo, dar
amenințarea își atingea totuși ținta dorită. Ustinia Markovna
socotea drept cea mai mare nenorocire din viața ei faptul că
născuse numai fete și niciun fecior. De aceea, credea ea, bărbatu-
său nu ținea la dânsa. Uite, „ocnașa” Marfa Timofeevna născuse
numai un copil și acela băiat...
În ultima săptămână se întâmplase în casa Zâkovilor un mare
bucluc, din pricina căruia sâmbăta aceea se arăta ca o zi fatală. Și
anume, Fedosia, fiica preferată, fugise de-acasă, tot așa cum
făcuse la timpul ei și Tatiana, cu deosebirea că aceasta din urmă se
cununase, iar Fedosia plecase într-o familie de rascolnici, ca simplă
concubină. Cam la vreo șase verste de la uzina din Balciugovo, se
formase de pe urma revărsărilor râului un lac destul de mare – i se
spunea Taibola – iar în preajma lui se stabilise o așezare de
rascolnici, purtând aceeași denumire ca și lacul. Fiind vecini, între
cei din Balciugovo și Taibola se legaseră raporturi de prietenie, dar
nu prea strânse, iar căsătoriile puteau fi numărate pe degete.
Caracteristic pentru cei din Taibola era și faptul că, deși trăiau într-
o zonă de zăcăminte de aur, nu se îndeletniceau cu căutarea
aurului. Pentru rascolnici aurul reprezenta noțiuni adânc nesuferite:
ocnă, recrutare și, îndeobște, robie.
Fedosia fugise într-o familie destul de înstărită; dar la faptul că
arătase nesupunere se mai adăuga și alunecarea spre schizmă,
deoarece cu un rascolnic căsătoria nu era în regulă, ci un
concubinaj. Toate acestea o năuciseră în așa hal pe Ustinia
Markovna, încât, în loc să-l înștiințeze fără întârziere pe bărbatu-

34
său la Fotianka, își pusese în gând s-o aducă înapoi pe Fedosia prin
mijloace obișnuite de familie, aceasta până ce nu se întindea prea
mult zvonul, care ar fi putut să-l doboare pe bătrân. Ustinia
Markovna mersese singură la Taibola, însă, cu toate lacrimile și
amenințările ei, nu fusese lăsată nici măcar s-o vadă pe fii-sa.
Nenorocitei mame parcă i se întunecase mintea. Umbla năucă
prin casă și bolborosea fără șir:
— Acuși vine taica de la mină și ne sucește gâtul!... Ne ucide pe
toți... Of, uite moartea deasupra capetelor noastre!...
Și ceilalți, de altfel, își pierduseră cumpătul. Le venea cu atât
mai greu, cu cât nu-l vestiseră de la început pe bătrân. Iar
sâmbăta se apropia cu iuțeală... Vineri se întruni consiliul
extraordinar de familie, din pricina căruia ginerele Prokopi nici nu
se dusese la lucru.
— De ce să ne facem atâta sânge rău, fără niciun rost, căuta s-o
potolească pe mamă-sa, Anna, fiica cea măritată. De ce să
răspundem noi, muierile? Ce putere are o muiere? Bărbații trebuie
să răspundă.
— Ia te uită la ea! se zborși Iașa. Tocmai muierile trebuie să
aibă grijă de fete, ca să-și păstreze toate cele... Nu-i așa, Prokopi?
Ca întotdeauna Prokopi se ferea să dea vreun răspuns. Nu se
știe cum, vorbele lui se brodeau toate în așa fel că reieșea din ele
și da și nu. Șovăiala lui avu darul să-l scoată din sărite pe Iașa. Da’
ce înseamnă asta la urma urmelor, pentru tot și pentru toate
numai el să pătimească, iar ceilalți se dau toți la o parte când cade
vreo belea. Cu o îndoită îndârjire se năpusti asupra cumnatului său.
— Așa sunteți voi, ginerii! se oțărî el. Ce vă pasă? Poate să
crească și iarbă în izbă, numai voi să fiți lăsați în pace...
— Păi, eu... ce te legi de mine?... se miră Prokopi. Eu n-am
cuvânt în casa asta; câtă vreme mă ține Rodion Potapâci, zic
bogdaproste. Tu ești feciorul lui, Iakov Rodionovici, ai mult mai
mult drept... Firește, nu fiecare se poate apropia de tata-socru; tu
da, tu ești inimos.
Era un șiretlic, chibzuit cu viclenie, din partea mult
prealiniștitului Prokopi, care cunoștea punctul slab al lui Iașa.
Acesta se înfurie pe dată, bineînțeles, îi ocări pe toți și declară
ritos:
— Sunteți niște proști cu toții, asta e!... Vezi bine, ați băgat-o pe
mânecă, dar eu nu mă tem de tata câtuși de puțin... Nici cât negru

35
sub unghie nu mi-e frică și iau totul asupra mea. N-ar strica să
chibzuim cu cap asupra celor întâmplate cu Fedosia; cică un mire
nu i se potrivește, altul – nu face două parale, ei, și n-a mai putut
răbda fata! Trebuie să judecăm omenește... Uite, Maria, din pricina
tătucăi, a rămas fată bătrână, iar Fenia1 a cumpănit toate: om viu,
vrea să-și trăiască viața. Iac-așa am să-i lămuresc lucrurile, fără
ocolișuri, părintelui nostru... Mie nu-mi pasă, nu mă tem de el nici
atâtica!
— Mai întâi de toate, ai face bine să te duci și tu la Taibola, îl
sfătui cu șovăială în glas Ustinia Markovna. Poate o îndupleci... Nu
ți-e străină Fenia: ți-e soră după tată.
— Mă duc și la Taibola! se înfierbântă Iașa, fluturându-și brațele.
Îi strâng eu în chingi pe rascolnicii ăia... „Să ne-o dați înapoi pe
Fedosia!” Și cu asta, basta... Cu mine, frate, nu le merge.
Mai făcu o vreme pe grozavul, apoi spre seară se potoli văzând
cu ochii, și doar se scărpina la ceafă. Merse la cârciumă, stătu
multă vreme printre oameni, iar acasă veni abia la vremea cinei.
Curaj îi rămăsese prea puțin, așa ca dormi prost și se trezi cu
noaptea în cap. Ustinia Markovna se sculase înaintea tuturor din
casă și putu să vadă cum creștea frica în Iașa. Venea ceasul cel
greu. Mama nu spunea nimic, numai ofta din rărunchi. După ce-și
bău ceaiul, Iașa dădu de veste:
— Ei, maică, Ustinia Markovna, binecuvântează... Mă duc îndată
la Taibola s-o scot pe Fenia din bucluc.
— Să-ți ajute dumnezeu, Iașa... Bagă de seamă, tata vine de
cum sună sirena.
În clipe de grea cumpănă, Iașa căpăta o înfățișare cât se poate
de solemnă; de astă dată, la însărcinarea lui grea se adăuga și
problema siguranței proprii. Având toate acestea în vedere, Iașa
puse tăcut șaua pe cal și plecă să îndeplinească fapta eroică.
Ustinia Markovna se repezi la poartă, ieși în uliță și făcu semne de
binecuvântare în urma lui.
Drumul la Taibola străbatea tot Nizî; Iașa fu nevoit astfel să
treacă prin fața izbei lui Mâlnikov, așezată chiar lângă șleaul care
ducea la oraș.
Abia se revărsaseră zorile, totuși Mâlnikov stătea în fața porții și
privea cum vine Iașa. Mâlnikov era un bărbat de statură mijlocie,

1
Fenia – diminutiv de la Fedosia (n. t.).

36
cu o chică zbârlită, o bărbuță roșcată ca un ghem de câlți și cu
niște ochi „veninoși”. Lui Iașa nu-i plăcea să aibă de-a face cu
acest ginere, care de obicei își bătea joc de el, dar nici nu-i veni la
îndemână să treacă pe alături, fără să se oprească.
— Încotro ai purces cu noaptea-n cap, dragă cumnățele? întrebă
Mâlnikov, dându-i binețe.
La fereastra izbei coșcovite, gata-gata să se prăbușească, se ivi
chipul istovit al Tatianei, iar mai apoi – căpșoarele copiilor.
— Apăi, merg și eu la târg cu treburi, minți Iașa, dar atât de
stângaci, că se fâstâci.
— Ei las-o, nu înșira brașoave dacă nu te pricepi! i-o reteză
Mâlnikov. Mai degrabă te duci în ospeție la ginerele cu care v-a
blagoslovit cel-de-sus? Ha-ha... Of, trăsni-v-ar... v-ați mai
procopsit cu un ginere! Atâta știți, să vă faceți de rușine neamurile.
Dar, mă rog, scumpul meu socru saltă de bucurie, hai?
— Ce să mai vorbim?! Mare belea... Nu știm cum să i-o spunem
și când te gândești că diseară vine acasă. Mămuca a fost deunăzi la
Taibola; cum s-a dus, așa s-a întors, iar acum m-a trimis pe
mine... Poate oi face-o eu pe Fenia să se întoarcă acasă.
— He-he!... Nu ți-ai găsit proștii... Fata-i ca o floare, crezi c-o
lasă să plece mehenghii ăia de credință veche? Și nici tu nu ești în
stare să faci cu meșteșug treaba asta... nu. Vezi, eu o am pe
Oksia, un buștean pus pe picioare; aș da-o din casă și cu mâinile și
cu picioarele, pot s-o și taie ca pe-o vită, da’ nu mi-o ia nimeni. Iar
voi vă plângeți că Fenia s-a rostuit și ea cum a dus-o capul...
— Ei, n-ar fi mare lucru că a fugit, Taras Matveici, dar vezi că
ăia-s de credință veche.
Mâlnikov rămase pe gânduri, se scărpina la ceafă, apoi rosti:
— Aici da, ai dreptate, Iașa... Nu-i acuma nici muiere, nici fată,
nici nevastă de soldat Fenia noastră... Ei, arză-i focul să-i arză de
rascolnici!... Ascultă, Iașa, ia dă-te puțin înainte în șa...
Fără să mai aștepte poftire, Mâlnikov îl împinse pe Iașa, cu șa cu
tot, înspre coama calului, se săltă și se lăsă cu burta pe crupa lui,
apoi se așeză la spatele călărețului.
— Da’ tu încotro? se miră Iașa.
— Cum, adică, încotro? Mergem amândoi la Taibola... Tu singur
n-ai s-o scoți la capăt, da' eu, frate, o smulg din ghearele lor. Hei,
Oksia, șapca! Trap...
La chemare, se ivi o fată de statură mijlocie, cu fața ciupită de

37
vărsat și pomeții ieșiți în afară. Era Oksia. Îl privi pe sub sprâncene
pe Iașa și întinse șapca.
— Ei, tu, buturugă, bagă de seamă! o amenință tatăl. Până-n
seară să sfârșești treaba...
Oksia rânji cu gura până la urechi, dând la iveală două șiruri de
dinți albi. Iar iubitorul tată, îndepărtându-se în pasul calului,
întoarse capul, o amenință pe Oksia cu pumnul și pufni:
— Și rabdă pământul un buștean ca ăsta?... Hai?...

IV

Până la Taibola erau vreo cinci verste, și drumul trecea numai

prin pădure, o pădure mare de pini seculari, care se păstrase fără
ciuntiri pe timpul „ocnei de stat”, cum îi spunea Mâlnikov, deoarece
exploatările miniere de aur se întinseseră de partea cealaltă a
uzinei Balciugovo. Drumul era pe aici mult umblat, mergeau
oamenii și cu caii, și pe jos, spre oraș și înapoi, „fără hodină”, și
mai ales la vremea aceea, când iarna era pe sfârșite și spre oraș se
îndreptau în lanț transporturile de lemne, de fân și diferite produse
de la țară. Mâlnikov îi cunoștea mai pe toți cei ce-i întâlneau și nu
scăpa prilejul să pălăvrăgească puțin.
— Ehei, Iașenka, le arătăm noi rascolnicilor, o să le meargă
fulgii!... repeta el întruna cu lăudăroșenie, tot sucindu-se pe
spinarea calului. Le-o întoarcem cu susul în jos întreaga lor
credință veche... Le-om da de cheltuială, cât s-o putea mai mult!
Noroc că ai dat peste mine, Iașa, singur n-ai fi scos-o la capăt cu
ei... Hei, ian te uită: n-o fi Cucuiul nostru, ăla care o întinde la oraș
pe propria-i infanterie? Chiar el e...
Îl ajunseră din urmă pe Kișkin cam pe locul de unde începea să
se zărească Taibola, la punctul din care pădurea de pini parcă se da
în laturi, lăsând întreagă vederii priveliștea lacului. Kișkin se opri,
așteptând pe cei doi cumnați care veneau călare.
— Respectele mele, Andron Evstratâci! strigă Mâlnikov de
departe, săltându-și șapca. Privește, rogu-te, cum Taras Matveici
se plimbă pe caii lui socru-su...
— Nu cumva mergeți la nuntă? glumi rânjind Kișkin. Știa, de
bună seamă, despre fuga Feniei.
— Nenorocire cumplită și nicidecum nuntă, Andron Evstratâci! se
plânse Iașa, clătinând din cap. Vine către seară tata de la Fotianka

38
și ne mănâncă de vii pe toți...
— Las’că are dumnezeu grijă de voi, Iașa, îl consolă Kișkin. Așa
e ursita oricărei fete: oricât ai hrăni-o, ea tot o străină-i în casa ta.
Ascultați, prietenilor, am de vorbit cu voi, dar în taină: e vorba
despre ceva de mare însemnătate. Și eu merg până la Taibola, iar
de acolo – acasă; în drum, o să mă abat pe la tine, Taras.
— Ai să fii bine venit, Andron Evstratâci... Nu cumva te zbați
pentru turla lui Pronka?...
— Tacă-ți fleanca, Taras! se răsti Kișkin. Cât despre turla lui
Pronka, va fi vorba și despre asta... Of, gură spartă ce ești! Cu
tine nu face omul treabă...
— Caută numai să faci rost de parale, Andron Evstratâci, că eu
am să-ți pun la picioare averi, nu glumă! se lăudă Mâlnikov. Acum
trei ani am umblat după conuri de Kedrovo, și am trecut și pe la
turla lui Pronka... Strașnic locșor e ăla!
Chiar la intrarea în Taibola, pe partea stângă a drumului, se
zărea ca o căciulă verde vechiul cimitir al rascolnicilor. Aici drumul
se bifurca: din șleau se despărțea spre stânga o cărăruie îngustă,
pe care trebuiau să apuce cei doi călăreți. La răscruce își luară
rămas bun de la Kișkin, și Mâlnikov rosti cu dispreț în urma lui:
— Un neisprăvit și Kișkin ăsta. Zi-i „cucui” și pace!... Și mai
poftește și el aur! Ha-ha... Și-a găsit și cine să-i spună unde-i
ascuns. E adevărat că știu un locșor... of, ce mai locșor, Iașa!... Ia
uită-te, păi ăsta, care se fudulește pe buiestrașul lui, e crâșmarul
Ermoșka, nu-i așa? Chiar el e... Mare hoțoman, ce să mai vorbim.
Gonește la târg cu aurul furat...
Așezarea rascolnicilor începea îndată după cimitir. Cea de a treia
casă de la capăt aparținea Kojinilor, tăbăcari de meserie. Aveau o
izbă veche, înaltă, durată din lemn de esență tare, despărțită de
lac prin grădina de zarzavat. Chiar pe mal se afla tăbăcăria – o
clădire joasă de piatră, din care se împrăștia o duhoare grea prin
toată așezarea. Malul lacului era înțesat, pe o distanță de vreo cinci
verste, cu feluritele clădiri și acareturi ale rascolnicilor, întrerupte
pe la mijloc de două mari spații. Aici ochiul întâlnea siluetele
plăcute a două mânăstiri mari ale sectei, una de călugări, cealaltă
de călugărițe, construite încă prin deceniul al patrulea. Priveliștea
dinspre cimitir spre lac era, vara, foarte atrăgătoare, și cei de la
Taibola nu puteau să-și închipuie nimic mai frumos.
— Cârmește! strigă Mâlnikov, când ajunseră în dreptul izbei

39
Kojinilor. Au sosit musafirii mult doriți.
Poarta la Kojini era totdeauna zăvorâtă, după obiceiul
rascolnicilor, și oaspeții fură nevoiți să bată în geam. Curând apăru
la fereastră un chip sever de bătrână.
— A zburat pasărea măiastră și a scăpat o pană de aur, iar noi i-
am găsit urma și am ajuns la tine, bunicuțo Maremiana, prinse a
sporovai Mâlnikov, când ferestruica fu dată în lături.
— Poftiți, bucuroși de oaspeți, îi chemă înăuntru bătrâna,
trăgând de șnurul fixat la zăvorul porții. Dacă ați sosit cu gânduri
bune, fiți bineveniți...
Curtea era acoperită în întregime și peste tot domnea o
curățenie cum rar poți vedea în izbele drept-credincioșilor. Iașa,
fără să scoată un cuvânt, legă calul de un stâlp, își potrivi șuba și
porni spre cerdac. Mâlnikov se și găsea în izbă. Iașa începu, în
puterea obișnuinței, să se închine la icoane, dar Maremiana îl opri:
— Închină-te acasă la tine, dragul meu, iar icoanele noastre
lasă-le în pace... Luați loc, musafiri dragi.
Pereții izbei erau căptușiți cu tapete, după moda de la oraș; pe
jos, peste tot erau întinse lăicere; cuptorul sta ascuns după o
perdea de cit. Ferestrele și ușile erau vopsite, iar în loc de lavițe se
puseseră scaune. De la izba din față spre cea din fund ducea o
săliță lungă, încălzită.
— Ei, să te auzim, ce taci ca un buștean? îl îmboldi Mâlnikov pe
Iașa.
Acesta clipea mereu, își netezea chelia și nu îndrăznea nici să
ridice ochii la bătrâna care stătea în picioare în mijlocul izbei.
— Am vrea s-o vedem pe surioara noastră, pe Fedosia
Rodionovna... spuse în cele din urmă Iașa, simțind cum îl trec
nădușelile.
— Că doar nu suntem străini, bunicuțo Maremiana, se băgă în
vorbă Mâlnikov.
— Dar pentru ce aveți nevoie de ea? întrebă bătrâna.
Era îmbrăcată ca pe vremuri: purta un sarafan albastru-închis,
croit în clini și o cămașă albă din pânză de casă. O basma de
culoare întunecată îi acoperea capul.
— Am venit cu gânduri bune, bunicuțo Maremiana, răspunse
Mâlnikov, vânturându-și brațul. Într-un cuvânt, suntem neamuri...
Că doar n-avem de gând s-o mâncăm friptă pe surioara Fedosia.
— Bine. Dacă aveți gânduri bune, nu mai zic nimic, se învoi

40
bătrâna și ieși pe o ușiță mică.
— Ce ursoaică... spuse Mâlnikov, arătând cu ochii înspre ușa prin
care ieșise baba. Așteaptă o țâră, când oi începe să vorbesc cu ea
așa cum trebuie, n-o să știe pe ce lume se află, o să înghețe de
bucurie!
Intră Fenia, o fată înaltă și zveltă, părând a se rușina de
năframa ei de stambă roșie, legată pe cap ca la neveste. Slăbise
mult în zilele din urmă și privea la frate-său și la cumnat cu o
teamă în ochii ei mari, cenușii, adumbriți de gene lungi.
— Bună ziua, frățioare Iakov Rodionâci, rosti ea pe un ton
supus, plecându-se de mijloc. Bună ziua și dumitale, Taras
Matveici...
— Uite ce este, Fenia, prinse a vorbi Iașa, astăzi se înapoiază
tata de la Fotianka și ne așteaptă pe toți moartea cu zile din pricina
ta... Vezi, așa stau lucrurile, surioară dragă. Mămucăi i-au secat
ochii de lacrimi... Mi-a poruncit să-ți aduc salutări.
— E om aspru socru-meu, Rodion Potapâci, întregi Mâlnikov. Va
pune o rezoluție, să te ții...
— Ce să mă fac, frățioare Iakov Rodionâci... șopti Fenia cu
lacrimi în ochi. Am un singur păcat și-l vede toată lumea; mai
departe, cum va găsi de cuviință tata... Akinfi Nazarâci, soțul meu,
răspunde pentru mine. Tare rău îmi pare de mărimea...
Fenia izbucni în plâns și-și acoperi fața cu mâinile. În săliță se
auzeau șoapte pe după ușă, apoi se ivi și dumnealui, Akinfi
Nazarâci, un tânăr voinic și chipeș, îmbrăcat după moda
orășenească, cu veston de postav și pantaloni lungi.
— Uite ce este, domnii mei, prinse a vorbi el, trecând în fața
nevesti-si, asta nu-i o treabă pentru femei să „discute chestiuni”...
Fedosia Rodionovna are bărbat, el este acela care își ia pe umeri
toată răspunderea. Așa să-i și spuneți tatălui Rodion Potapâci... Noi
nu fugim de răspundere... Păcatul e al nostru...
— Io-te măi, numai încearcă tu să-i vorbești lui socru-tău,
căpățânosule! zise Mâlnikov și începu să râdă. Îți arată el ție...
— Ba am să-i vorbesc, chiar foarte serios, răspunse cu toată
hotărârea Akinfi Nazarâci. Fedosia Rodionovna nu este nici prima,
nici ultima care a făcut ce-a făcut.
— Dar nu-i vorba numai de fugă, Akinfi Nazarâci, interveni Iașa,
asta de, se întâmplă des... Dar ce ne facem cu credința? Iată ce nu
va putea îndura taică-meu.

41
 — Și ce-i cu credința? Toți ne rugăm unui singur dumnezeu, toți
avem păcate și toți suntem robii domnului... Și iarăși vă spun că nu
e prima Fedosia Rodionovna care se va împărtăși cu toată
cucernicia din străvechea credință. La Miatelevi soția a fost tot o
drept-credincioasă, luată de la oraș; la Nikonovi – e una de la voi,
chiar din Balciugovo. Parcă puține sunt! Dar fiindcă ne-am luat de
vorbă, de ce discutăm ca la tribunal... Măicuță, Fenia, ia încropiți o
gustare și ceva băuturică pentru rudele noastre. Cinstea e
totdeauna mai presus decât necinstea... Nu-i așa, Taras?
— Șmecher mai ești tu, Akinfi Nazarâci! se miră fericit Mâlnikov.
Ai nimerit, cum s-ar zice, drept la țintă... Doi din mine n-are să
facă el. Când am furat-o pe Tatiana mea de la Rodion Potapâci, am
făcut acest păcat, dar mi-am urmat linia cu toată severitatea. Nu,
frățioare, cu mine nu-i de glumit. Pân’ aici...
Gustarea și băutura apăruseră pe masă ca prin farmec: și votcă,
și vișinată, și vin de Tenerif, și varză, și ciupercuțe, și castraveciori.
— Poftiți, domnii mei! îi îndemnă Akinfi Nazarâci. Ei, da, gâtul
trebuie și el uns... Să cinstim câte un păhărel, iar dacă nu vă
displace, mai încercăm unul.
Învoindu-se să bea primul pahar, Iașa oftă din greu, ca și cum
își vindea conștiința. „Of, ce-o să mai pățească de la taică-său...
Dar totuna e: doi din el n-o să facă. Îi pare rău și de Fenia, și nici
de mânia cumplită a părintelui nu va scapa. În schimb Mâlnikov,
nimerind la acel ospăț gratuit, se simțea în al șaptelea cer... Tare-i
mai plăcea să se cinstească într-o bună tovărășie...
— Dar unde-i bunicuța Maremiana? nu-i mai slăbea el pe ceilalți.
Vreau musai să ciocnesc un păhărel cu ea, fiindcă o iubesc... Fenia,
ad-o pe bunicuța!...
Bătrâna începu cu mofturi, după cum cerea bunăcuviința, apoi
veni, ba mai și duse la buze un păhărel.
— Și ce ne facem acum? întrebă Iașa după al treilea pahar. Ne-a
fiert fără apă Fenia...
— De ce ți-e scris nu scapi! răspunse Akinfi Nazarâci cu veselie
în glas. Ei, va tuna și va fulgera unchiașul, va stârni colb – și atâta
tot... Mai greșește omul și nu orice greșeală se scrie la răboj. Parcă
puține dintre femeile noastre de credință veche fug cu drept-
credincioși? În cazul de față nimic nu poate face cu anasâna, frate.
Nu mai sunt vremurile de altădată, Iakov Rodionovici. Te mai iei și
după capul tău...

42
 — Nici vorbă, așa este, încuviință Iașa care începuse să se
cherchelească. Și eu m-am încontrat cu taică-meu... El e tare
supus companiei la care lucrează, iar cu mine dimpotrivă: până și
azi, la bătrânețe, mă socotește tot un neisprăvit... Și nu o dată mă
răzbate obida.
— Da’ tu cere-i partea ta și pun’te pe gospodărie proprie, Iașa, îl
sfătui Mâlnikov. Slavă domnului, ar cam fi timpul să trăiești și după
capul tău... Eu de mult m-aș fi lipsit de așa viață. Sunt stăpân pe
mine și nu țin socoteală de nimeni. Uite, ăsta mi-s eu, Taras
Mâlnikov!
— Ia mai taci, că-ți umblă gura ca o meliță, îi tăie vorba bătrâna
Maremiana. Nu la orice ceartă sai cu parul, uneori scoți mai mult
prin bună înțelegere. Nu zic bine, cuscre, că doar îmi ești rudă
apropiată acum?
— Ce fel de cuscru mai sunt și eu, bunicuțo Maremiana, când
Rodion Potapâci mă socotește neam de gradul numai bun de
scuipat. Din parte-mi, dumnezeu cu el... Nu-i doresc niciun rău.
Cât privește băutura, putem să cinstim un păhărel oricând... Hai,
Iașa, păhărelul de care gazdei nu-i pare rău e al nostru.
Cu fiecare pahar băut, musafirii deveneau tot mai guralivi. Lui
Iașa prinseră să i se lipească dulce pleoapele; se simțea din ce în
ce mai bine.
— Ei, ș-apoi, n-are decât să se înapoieze taică-meu de la
Fotianka... se semeți el făcând și mișcarea potrivită spuselor sale.
Ei, și când s-o înapoia, am să-i spun verde în față: uite-așa și așa,
am fost la Kojini, am văzut-o pe surioara Fedosia Rodionovna și
așa mai departe... Pe urmă n-are decât să mă facă bucăți...
— Mai întâi se va răfui cu muierile, spunea Mâlnikov, chicotind
pe înfundate. Ce le mai așteaptă pe bietele femei, of, rău o s-o mai
pață! Iar tu, Iașa, hai la mine, rămâi peste noapte la Taras
Mâlnikov. Nu va îndrăzni nimeni să te atingă nici cu un deget. Uite,
așa să potrivim lucrurile, Iașa!
Când socoti că musafirii au tras destul la măsea, bunicuța
Maremiana le făcu vânt fără fasoane. „Păi de, ajunge, au stat, au
băut, e vremea să-și vadă de drum, mai ales că sunt așteptați
acasă”.
Iașa încalecă cu greu, iar Mâlnikov, care se săltase pe jumătate
pe crupa calului, se răzgândi deodată, se întoarse, îl luă pe Akinfi
Nazarâci la o parte și prinse a-i vorbi în șoaptă:

43
 — Las’ că le descurc eu pe toate, cumnate... Cu mine, frate, nu-i
merge lui Rodion Potapâci... Îl strunesc eu... Iar tu, Akinfi
Nazarâci, fii bun și fă-te, într-o bună zi, cu o pielicică de vițel: tu ai
multe, iar eu îmi voi face niște cizmulițe. Ehei, dacă ai ști ce bine le
meșterește Oksia mea...
— Bine, bine... se învoi „tânărul căsătorit”. Ți-oi dărui două piei.
Ți le aduc personal.
În sfârșit, scăpară de musafiri. Fenia plângea amarnic. „Ce-o să
mai fie când va veni părintele cel sever?... Iar bețivanii ăștia au
făcut-o de rușine... La ce-au mai venit, că nu-i nimic de capul lor;
amândoi au minte de copil.”
— Lasă, nu te mai necăji atâta, căuta să-și aline cu blândețe
soția Akinfi Nazarâci. Moscovei nu-i pasă de lacrimile tale...
Rubedenii sunt de tot felul, cât despre ale noastre... se vede că așa
ne-a fost norocul.
Iașa și Mâlnikov se înapoiau acasă într-o stare sufletească
minunată, ca de sărbătoare: ba, după ce trecură de cimitir, se
porniră să și cânte:

Hei! să vezi cum ghinăraru

Pe zapciu mi-l instruia
În Siberia-a-a!

Pe șleau îi întrecu alt călăreț: cârciumarul, care se înapoia de la

oraș. Cu el venea și Erakov, finisor de la exploatările miniere.
Amândoi erau cu chef.
— Ian te uită ce mai hulubași! exclamă Ermoșka, ajungând în
dreptul celor doi cumnați. De unde vă aduce dumnezeu? Ați prins
oleacă de umezeală?...
— Și ție-ți pare rău?! se rățoi Mâlnikov. Hulubași, ha? Da’tu...
dop de crâșmă – asta ești!
Lui Ermoșka îi era pe plac să-l agațe cineva și, ca să întoarcă
gluma, șfichiui calul veselilor cumnați, încât amândoi fură cât pe ce
să se dea peste cap, cu șa cu tot. Neînsemnatul incident avu darul
să-i învioreze un pic și prinseră din nou să cânte cât îi ținea gura
despre generalul siberian. Dar pe măsură ce se apropiau de uzina
din Balciugovo, Iașa începea să-și vină în fire: aburul beției i se
risipi ca prin farmec. Începu să-și ducă tot mai des, tot mai des,
mâna la ceafă...

44
 — Cât să fie oare ceasul acum? întrebă el.
— Păi, trebuie să sune de ora trei... Boierii beau ceai acum.
Ascultă, prietene, hai mai întâi pe la mine, iar de acolo... Știi, am
să te conduc eu. Ți-e frică rău de taică-tău?
— Aoleu... Ar putea să mă și bată.
— Nu mai spune?!
— Ăsta-i adevărul adevărat.
Iașa se lăsă din nou pradă descurajării și fu bucuros să amâne
măcar cu un ceas fatalitatea de neocolit. Față de taică-su –
despotul – păstra în sufletul său un fel de groază... Dar iată că
apăru și uzina din Balciugovo și șleaul larg cu izba dărăpănată a lui
Taras.
— Ian te uită, ia vezi, Iașa! strigă Mâlnikov, ițindu-se de după
spinarea acestuia. Cine șade lângă poarta mea?
— Da, da, e cineva acolo.
— Păi, ăsta e Cucuiul... Zău așa! Ei, bată-l să-l bată...
În poarta lui Taras ședea într-adevăr Kișkin, iar alături de el
Oksia. Bătrânul se cam întrecuse cu gluma și o înghiontea destul
de galant pe domnișoara de lângă el. Oksia se hlizise la început,
dezvelindu-și șirurile de dinți albi, dar, când Kișkin nimeri cu cotul
într-un loc ferit, fata, cu repeziciunea unei maimuțe, îl lovi din
răsputeri cu pumnul în burtă. Din pricina acestei drăgălășenii,
bătrânul scoase un muget, apucându-se cu manile de pântec, iar
Oksia, înveselită de-a binelea, îl mai plesni o dată și peste ceafă,
apoi o zbughi în casă.
— Ha-ha-ha! se puse pe râs papà Mâlnikov, apropiindu-se de
vatra lui tocmai în acest moment tragic. Bravo, Oksia, l-ai primit cu
cinste pe Andron Evstratâci... Ian te uită cum a prins să zburde, să
știi că asta nu-i a bună! Io-te drăcoaica de Oksia, ce bine l-a mai
atins...

În casa Zâkovilor domnea groaza așteptării, a întoarcerii

bătrânului de la Fotianka. Ustinia Markovna nu mai simțea decât
atâta: că îi amorțește limba și i se taie picioarele la gândul că va
trebui să dea ochi cu bărbatul ei. Ce-i va spune soțului turbat de
mânie, când ea singură e vinovată de toate, ea, care n-o păzise
cum trebuie pe fiică-sa? Avusese încredere în conștiința ei de

45
fată... Maria, fata bătrână, și Anna, cea măritată, firește nu vor fi
chemate să răspundă. Ultima nădejde, dar foarte slabă, a bătrânei
era la bărbați – la Iașa, fiul vitreg, și la Prokopi, ginerele. Tot
timpul privea prin fereastră să vadă dacă nu vine Iașa. Iată că a
început să se întunece, înseamnă că se apropie ora șase, iar la
șapte va suna sirena uzinei. Către orele opt va veni Rodion
Potapâci și îndată va întreba de Fenia lui.
Cel mai mic zgomot de pe uliță o făcea pe Ustinia Markovna să
tresară.
— Măcar Prokopi de-ar veni mai repede, gândea cu voce tare
bătrâna, care începuse să aibă îndoieli că Iașa ar fi făcut vreo
ispravă.
Iată, șuieră și sirena uzinei. Sub fereastră răsună tropăitul
muncitorilor care se întorceau zoriți de la lucru – toți se grăbeau să
ajungă mai repede pe la casele lor și să-și facă baia de aburi. Iată-l
și pe ginerele Prokopi.
— Iașa încă n-a venit, îi spuse în șoaptă Ustinia Markovna. A
plecat dis-de-dimineață... Și parcă ce avea de făcut la Taibola atâta
vreme?... Mă bate gândul să nu se fi abătut pe la crâșma lui
Ermoșka...
Prokopi nu răspunse nimic. Îmbucă lângă cuptor din plăcinta cu
varză, făcută cu o zi înainte, și dădu să iasă.
— Unde te duci, Prokopi? îl strigă Ustinia Markovna, cuprinsă de
groază.
— Mă duc să-l caut pe Iașa, răspunse acesta, privind într-un
ungher. Ce ne facem fără dânsul? Într-alt loc decât la crâșmă n-are
unde să fie.
Atât soacra, cât și nevastă-sa înțelegeau foarte bine că Prokopi
vrea să se lepede de păcatul cumnatei și să lipsească de acasă cât
timp Rodion Potapâci le va judeca pe femei și se va răfui cu ele,
dar nu spuseră niciun cuvânt: la ce bun, că doar e ginere... Fiecare
cu ale lui.
— D’apoi bine, astăzi n-ai de gând să mergi la baie? strigă Maria,
fata bătrână, când Prokopi ajunse în prag.
— Am destul timp și pentru baie, răspunse Prokopi. Las’să se
îmbăieze tata mai întâi.
„Ziua îmbăierii” în casa Zâkovilor își avea rânduielile bine
stabilite: înainte vreme, când nu era încă ginere în casă, la baie
mergeau întâi bătrânii, ca să se bucure de primul abur, cel mai

46
bun; după ei venea Iașa cu nevastă-sa, iar la urmă – copiii, adică
fetele, care îndeobște nu erau socotite drept oameni întregi. Când
se măritase Anna, „primul abur” fusese trecut ginerelui, apoi
mergeau la baie bâtrânii. Prokopi, lipsindu-se acum de primul abur,
arăta că nu-i deloc om dintr-o bucată, ceea ce și voia Maria să
arate prin întrebarea pusă. Fata zâmbi cu amărăciune când se auzi
ușa trântită în urma lui și bodogăni:
— Și ăsta se cheamă că-i bărbat... Ne-a lăsat în plata domnului
pe noi, muierile. Parcă așa face un adevărat bărbat?
— Taci, Maria! se răsti la ea maică-sa. Ar fi mai bine să-ți găsești
un logodnic și s-o faci pe deșteapta cu el. Azi nu prea poți cere
multe de la un ginere, iar Prokopi al nostru nu supără o muscă.
— Nici vorbă, pentru tine nu se află om mai bun ca Prokopi,
bombăni Maria.
— Ia să nu-ți mai aud gura! strigă la ea maică-sa. Prea ți s-au
lungit colții...
După fuga Feniei, Maria se înăsprise mult și se lega mereu de
maică-sa, lucru care nu se pomenea mai înainte.
Vremea se scurgea repede, și Ustinia Markovna își pierduse de
tot cumpătul: nu mai era nicio scăpare. Să fi fost o altă zi, poate
trecea cineva pe la ei și Rodion Potapâci s-ar fi stăpânit de față cu
oameni străini. Acum însă nu putea fi vorba de așa ceva: cui i-ar
trece prin gând să umble pe la casele oamenilor în ziua când toți
fac baie. Pentru orice împrejurare, bătrâna aprinse candela în fața
icoanei maicii îndurerate și bătu trei mătănii până la pământ.
Rodion Potapâci veni cu o jumătate de oră mai devreme decât
era așteptat. Îl adusese de la Fotianka o căruță găsită în drum.
— Da’ unde-i Fenia? întrebă el, ca de obicei, în timp ce urca
treptele cerdacului.
— S-a dus pe la vecini, răspunse Ustinia Markovna, mai mult
moartă de frică decât vie.
— Și-a și găsit când...
Bătrânul intră în izbă, își dezbrăcă blana; puse în ungherul cu
icoanele cana de fier cu aur, scoase din sân dinamita învelită în
hârtie și abia după aceea își făcu rugăciunea.
— Și din ce pricină, mă rog, arde candela? întrebă el.
— Păi mâine e duminică, Rodion Potapâci... Baia am încălzit-o,
poți să te duci chiar acum.
— Dar Prokopi când a avut timp să facă baie?

47
 — El o să facă mai târziu, și-a găsit ceva de lucru acum.
— Nu urmați rânduielile?! răcni bătrânul și lovi cu piciorul în
pământ. Tu, bagă de seamă, prea îngădui multe...
Rodion simțise îndată că ceva nu-i în regulă și se uită
amenințător la bătrâna care tremura în fața lui, apoi voi să spună
ceva, dar tocmai în acel moment greu răsună sub fereastră
cântecul bețivanilor:

Hei! să vezi cum ghinăraru

Pe zapciu mi-l instruia
În Siberia-a-a!

Ustinia Markovna înlemni locului: recunoscuse glasul lui Iașa,

beat. N-avu nici timpul să-și vină în fire, căci vocile bețivilor se și
auziră în curte, apoi răsună în cerdac tropăitul greoi al picioarelor
dibuind drumul.
— Doamne sfinte, te pomenești că și Taras e cu el! gemu Ustinia
Markovna și se repezi pe dată spre ușă să-i gonească pe amândoi.
Era prea târziu. Se iviră în prag Taras și Iașa, îndemnându-se între
ei și ținându-se de pervaz.
— Părintelui nostru... mulți ani trăiască... bâigui Mâlnikov,
trudindu-se să-și scoată șapca din cap. Iaca, noi... eu și Iașa, va să
zică... Tu de ce taci, Iașa?...
Rodion Potapâci împietrise parcă: nu se aștepta la asemenea
necuviință și îndrăzneală din partea lui Iașa, și nici din partea
ginerelui. Beți criță și se vâră cu râturile lor băloase drept în izbă...
Presimțirea că ceva nu merge bine îl opri pe Rodion Potapâci să ia
cuvenitele măsuri, deși era gata să-și pună în mișcare pumnii.
— Așa că noi, va să zică, venim de la Taibola... lămuri
Mâlnikov, vânturându-și șapca prin fața nasului. Vă aducem
salutări din partea Fedosiei Rodionovna.
— Care Fedosia Rodionovna? întrebă bătrânul, simțind că i
se face părul măciucă. Ce-i cu voi, ați turbat, bezmeticilor?
Când oi pune...
— Nu prea, nu prea... tată... spuse deodată Iașa, luându-și
inima în dinți. Nu-i nici vina mea și nici a lui Taras, dacă
Fenia, hm... a fugit, care va să zică, la Taibola. Am căutat s-o
tragem acasă, dar ea – nici gând... Într-un cuvânt, o toantă.
În clipa aceea Ustinia Markovna, nemaiputând răbda, căzu

48
grămadă la picioarele soțului fioros și începu să bocească:
— Văleu, ce-am făcut noi!... Fenia a fugit la Taibola... după
Akinka Kojin, ăla de credință veche... De trei zile a plecat...
Zâkov se clătină, se trase de barbă și se prăbuși pe laviță.
Bătrâna se târî până la el și bocind întruna i se agăță de un
picior, el însă o împinse cu putere.
— Da’ ce, ați înnebunit aici cu toții fără mine? răcni cu
glas răgușit. Nu-i venea totuși să creadă ce auzise. Acum
vă... Ieși afară, Iașka... Să nu te mai prind pe aici!
— Mai domol, tătucule, că... începu obraznic Iașa.
— Cu-um?!
— Așa cum ai auzit... Destul ți-ai bătut joc de mine. Chiar
prea destul... A venit vremea să trăiesc și eu după cum mă
taie capul... Dă-mi partea mea și am terminat. Cumpără-mi
casă, cal, văcuță, să-mi pornesc și eu o gospodărie, iar mai
departe m-oi descurca singur...
— Bine zici, Iașa!... îl încurajă Mâlnikov. Niște vecini de-ai
mei vând un loc de casă, o mândrețe... Îl chiteam pentru
mine, dar dacă-i vorba așa, fie, ți-l las...
Bătrânul se smuci din loc, îl apucă pe Iașa cu mâna
stângă, pe ginere cu cea dreaptă și le făcu vânt pe ușă
afară...
— Ia vezi, nu te prea... strigă Mâlnikov din tindă. Ian te
uită, d’ăștia-mi ești... Las’ că avem noi ac și de cojocul
tău!... Hai, Iașa, cu mine...
În clipa aceea se năpusti din izba din fund Natașa, îl
apucă de mână pe taică-său și rămase agățată de el.
— Tătucă, dragul meu!... Mi-e frică!... Tătucă! Nu te duce!
— Iaca, vezi... rosti Iașa cu un geamăt supus, ca un om
prins în capcană. Zi, ce mă fac eu acu, Taras? Natașka, dă-
mi pace, prostuțo...
— Tătucă, scumpule...
Iașa simți cum îl părăsesc puterile: uitase cu totul de
Natașa și de fiul său, Petea. Unde se va duce cu ei, dacă
tatăl îl dă afară din casă... Ziua, când femeile vârstnice
trebăluiau prin izbă, Natașa nu robotea împreună cu ele, ci
avea numai grijă de frățiorul ei, ședea cuminte într-un
colțișor, așa cum se și cuvenea unei orfane, și tot aștepta
întoarcerea lui taică-său. Când în izba din față se iscă

49
scandalul, fata simți că încep să-i tremure mâinile și
picioarele.
— Ajunge, Natașka... lasă-l... căuta s-o dea la o parte
Mâlnikov. Nu-l mai înspăimânta și tu pe taică-tu... Vezi cum
a dat înapoi... Iașa, da’ ce înseamnă asta? Abia ai început și
te-ai speriat de părinți...
— Las’ că nici tu nu ești mai breaz, îl dojeni Iașa pe
ortacul său. Atâta știi, să trăncănești în vânt... Du-te de
vorbește cu socru-tău, să te văd.
Mâlnikov pufăi cu dispreț înspre bicisnicul Iașa, apoi
deschise cu îndrăzneală ușa ce da în izba din față. Acolo
începuse judecata. Rodion Potapâci tot mai ședea pe laviță,
iar Ustinia Markovna, în genunchi, povestea de-a fir-a-păr
toată pătărania. Când o podidea plânsul, bătrânul se
încrunta fioros și bătea cu piciorul în podea. Apariția lui
Mâlnikov întrerupse această explicație între soți.
— Tu... tu ce cauți? îl întrebă amenințător bătrânul.
— Păi, am venit cu o treabă, Rodion Potapâci... Vezi, tu îl
dai pe ușă afară pe Taras Mâlnikov, el totuși vine la tine cu
gânduri bune, cu vorbe bune.
— Spune mai repede dacă ai ceva de spus, de nu – cară-
te, bețivule...
— Spun, și să știi că nu-i un fleac, Rodion Potapâci! Numai
că ar fi de dorit ca scumpa noastră soacră Ustinia Markovna
să iasă puțin afară. Partea femeiască nu trebuie nici măcar
să audă așa ceva...
Zâkov făcu un semn din ochi și scumpa soacră pieri din
vedere, binecuvântându-și de astă dată ginerele rătăcit și
netrebnic.
— Pe scurt, iaca despre ce-i vorba, Rodion Potapâci... A
fost Cucuiul pe la tine, la Fotianka?
— Și dacă a fost?...
— Te-a descusut despre vremea de altădată și despre
exploatările de stat?
— E un om de nimic. A trăncănit vrute și nevrute...
— Ei, ascultă atunci... Uite, tu îl socoți pe Taras drept un
nătărău și nu vrei să-l vezi în casa ta...
— Nu vorbi prostii, bezmeticule!... Nu-mi place.
— Un denunț scrie Cucuiul, asta e! slobozi Taras, ca din

50
pușcă. Despre exploatările de stat, cum se fura aurul acolo.
Scrie despre toate lucrăturile. Astăzi a umblat să mă tragă și
pe mine de partea lui... Că vezi, pe vremea aia eram curelar
la Fotianka și așa m-a și scris. Vrea să-i toarne pe anjineri,
fin’că tare se simte obijduit acum, ei huzuresc, da’ el îi
gaură de covrig. Auzi, te-a împins și pe tine printre martorii
principali, și pe maiștrii de la Fotianka, și pe ăi de la
Balciugovo, vrea să-i bage pe toți într-un sac. Uite ce om
este el, care va să zică, Cucuiul. Chiar așa și spunea: „Îi torn
pe toți la Siberia”.
— Nu prea te înțeleg, Taras, rosti cu asprime bătrânul. Ia
șezi și povestește ca lumea...
— Mâlnikov se așeză la masă înfoindu-se și istorisi totul
pe rând: cum s-au dus el și Iașa la Taibola, cum l-au ajuns
din urmă pe Kișkin și cum acesta, mai apoi, i-a așteptat
lângă izba lui Taras.
— La început a luat-o pe departe, povestea Mâlnikov. A
vorbit despre terenurile de stat de la Kedrovo, care, cică, vor
fi scoase la liber și va putea lucra acolo oricine... Știut lucru,
căuta să mă ispitească, până ce mi s-a băgat pe sub piele.
„Tu, Taras Matveici, ai fost curelar la Fotianka? Păi atunci ai
putea să arăți, de te-oi pune martor, cum furau anjinerii
aurul...” Și dă-i, și dă-i cu gura. „Aurul, zicea, îl cumpărau de
la căutători cu o rublă și douăzeci de copeici zolotnicul, iar
la stat îl înregistram cu patru și chiar cu cinci ruble”. Și dă-i,
și dă-i înainte... „Și cumpania, zicea el, asta de acum, oi
încondeia-o cum nu se poate mai bine, că mie mi-e totuna,
și așa sunt curățat”. Ca să vezi cine-i Cucuiul ăsta! Veninos,
cum altu’ nu-i...
— Ei, și mai ce?
— Păi, asta-i tot... Iar dacă o fi ceva de făcut cu surioara
Fedosia Rodionovna, și în privința asta pot să corespund.
— Ei, pentru asemenea treabă nu te-ajunge mintea! Cară-
te!...
— Și asta-i tot?
— Prea de ajuns pentru un cap sec ca al tău... Cucuiul e un
tâmpit că se ia de gât cu un terchea-berchea ca tine!...
— Eh, bune rubedenii mi-a mai hărăzit dumnezeu! înjură
Mâlnikov trântind ușa.

51
 După ce îl dădu afară pe scumpul său ginere, bătrânul
măsură multă vreme odaia dintr-un colț în altul, apoi
porunci să fie chemat Iakov. Acesta ședea în izba din fund
alături de Natașa, care tot îl mai ținea pe taică-său de mână.
— Și, mă rog, ce-s hachițele astea... ai?! și întâmpină
amenințător Rodion Potapâci odrasla răzvrătită... Cine-i
stăpân aici?... Ce fel de vorbe ai rostit mai adineauri în fața
tatălui tău? Cu cine te-ai înhăitat?... Și de ce te holbezi la
mine și taci ca un buștean?
— Tătucă, eu nu ies din cuvântul tău, rosti cu îndărătnicie
Iașa, ferindu-se în lături când taică-său se apropia prea
mult de el. Vreau însă partea mea...
— Ce fel de parte, cap de dovleac ce ești?... Te dau afară
în drum în ce mă-ta te-o făcut, asta ți-o fi partea. Îi porni cu
traista prin lume, cu copii cu tot...
— Apoi, cum va fi voia lui dumnezeu... Oameni, poate mai
ceva decât noi, au fost uneori nevoiți să umble cu traista.
Iar cât privește partea mea, cum or judeca bătrânii plășii,
așa să fie.
Rodion Potapâci îl plivi cu groază pe răzvrătitul său fiu,
vru să spună ceva, dar dădu numai din mână și se lăsă sleit
de puteri pe laviță.
— Ar fi timpul să-mi încropesc și eu un colțișor al meu, își
urmă vorba Iașa. Iaca, la primăvară se dau la liber
terenurile aurifere de la Kedrovo și n-ar trebui să scap
asemenea prilej... Toată lumea se va năpusti într-acolo, așa
încât ne-am înțeles și noi.
— Cu-um?...
— Ne-am înțeles, zic. Avem artelul nostru: adică, ginerele
Taras Matveici, eu, Kișkin...
— Halal artel! pufni batjocoritor Rodion Potapâci. N-ar
strica, nătărăilor, să vă bage pe toți într-un sac și-n gârlă cu
voi... Ha-ha-ha!...
Bătrânul rareori zâmbea, dar să râdă în hohote – Iașa nu-l
mai văzuse. Și fu cuprins pe loc de spaimă, o înfricoșare
cumplită, ca niciodată, simțind în același timp cum i se taie
picioarele. Rodion Potapâci îl privea și hohotea întruna.
Ascunsă pe după cuptor, Ustinia Markovna făcea cruci
repezi: și-a ieșit din minți bătrânul...

52
 — Și zici: artel? Ai? întrebă Rodion Potapâci, oprindu-se să
răsufle. Terenurile de la Kedrovo se dau la liber? Vreți s-
ajungeți bogătași... ai?...
— Apoi, asta cum va da dumnezeu, fiecare cu norocul lui...
— Bine, îți dau eu terenurile de la Kedrovo! Marș și pune-ți
o haină mai ca lumea...
Când Iașa, arătându-se supus ca totdeauna, ieși din izbă,
de după cuptor se ivi chipul speriat al Ustiniei Markovna.
— Și cu Fenia cum rămâne?... șopti ea cu buzele albite de
spaimă. Ascultă-mă, nu mai am lacrimi să plâng...
Bătrânul se uită la nevastă-sa, se întoarse apoi spre
icoană și ridicând mâna rosti:
— Blestemul meu să cadă asupra ei...
Ustinia Markovna încremeni. Se aștepta din partea soțului
mâniat la orice, numai la blestem – nu. În prima clipă nici
nu-și dădu seama de ceea ce se întâmplase, iar când văzu că
bărbatu-său își îmbracă șuba și iese, se repezi în urma lui.
— Rodion Potapâci, vino-ți în fire!... Scumpul meu...
Dar bătrânul cobora înainte scara, iar în urma lui pășea
supus Iașa.

VI

Ieșind în uliță, Rodion Potapâci coti la dreapta, înspre

biserică. Iașa îl urma smerit la distanța hotărâtă de
bunacuviință. De la biserică bătrânul coborî dealul spre
stăvilar, lângă care stăteau cocoțate clădirile de lemn pentru
concasoare și instalațiile de spălare a minereului. La
dreapta, îndată după stăvilar, se înălța casa boierească, viu
luminată; într-acolo coti Rodion Potapâci. Era destul de
târziu, aproape nouă seara, însă cazul nu suferea amânare
și bătrânul intră hotărât pe poarta larg deschisă pătrunzând
în curtea spațioasă.
— Stepan Romanici este acasă? întrebă el cu asprime pe
Ganka, feciorul care stătea în pridvor.
— Dumnealui are musafiri... răspunse acesta cu obrăznicia
caracteristică lacheilor și, cu propria-i persoană de lacheu,
se propti în ușă.
— Nătărăule! îi azvârli ocara bătrânul, și-l împinse la o

53
parte. Tu, Iașka, să mă-aștepți aici.
Casa boierească din Nizî fusese construită demult, pe
timpul exploatărilor de stat, după modelul construcțiilor
standardizate în vremea lui Arakceev: cu fronton, coloane
albe, mezanin, galerie și cu intrarea principală prin curte. De
jur împrejur o încingea un brâu de construcții anexe:
bucătăria, încăperile pentru servitori, pentru vizitii și altele.
Clădiri erau multe, dar și mai multe erau neajunsurile,
Stanislav Raimundovici Karaciunski, administratorul-șef al
exploatărilor aurifere de la Balciugovo, era un celibatar
bătrân. Muncitorii îl botezaseră Stepan Romanâci. Făcea
serviciul la exploatările de aici cam de vreo doisprezece ani
și după atâta vreme nu mai era socotit străin.
În antreul spațios musafirii erau de obicei întâmpinați de
câțiva câini de vânătoare, și Rodion Potapâci, de fiecare
dată, nu-și putea ascunde neplăcerea; îndeobște avea un fel
de scârbă organică față de orice fel de câine. Spre norocul
lui se ivi în antreu camerista, purtând un șorț alb, cochet și
alungă câinii care săriseră să-l adulmece pe noul venit.
— Dumnealui are musafiri... îi comunică fata în șoaptă, ca
și feciorul. Anjinerii Onikov și Stamm de la ocolul silvic...
Hohotele de râs tinerești răzbind din birou nu trădau
preocupări grave, astfel că Zâkov porunci să fie anunțat.
— Am venit cu treburi „sărioase”... Așa să-i spui, o
povățui el cu obișnuitul său aer impunător. N-am să-l țin
mult de vorbă...
Camerista mai privi o dată la musafirul venit atât de
târziu, strânse din umeri și porni spre birou. Curând se
auziră pașii iuți și ușori ai stăpânului casei. Era un bătrân
înalt, vioi, foarte frumos la față, care pășea săltăreț, parcă
dansând, așa cum umblă polonezii-filfizoni. Părul ondulat,
alb ca zăpada, era pieptănat în sus, fără cărare, iar barba lui
minunată, argintie, care-i acoperea tot pieptul, se reliefa cu
deosebit efect pe haina neagră de catifea. Karaciunski era
un fante îndrăzneț, adevărat idol al femeilor măritate și un
om vesel, cum rar întâlnești. Zâmbea întotdeauna, mereu
glumea și tot așa glumind, o dusese toată viața. Au mai
rămas prea puțini astfel de oameni fericiți...
— Ei, ce s-a mai întâmplat, moșule? întrebă cu veselie în

54
glas Karaciunski, bătându-l pe Zâkov ușurel pe umăr. Nu
cumva s-a surpat mina?
— Ne apără puterea crucii! gemu Rodion Potapâci și-și
făcu și semnul închinării. Spui uneori, Stepan Romanâci,
câte o vorbă...
— Da, trebuie să ne așteptăm la așa ceva: la mina Spaso-
Kolcedanskaia au dat de șobolani, asta înseamnă că și apa-i
pe aproape. Îți aduci aminte cum s-a surpat mina lui
Șișkariov? Ei, cu asta se va întâmpla la fel..
— Poate că o să fie și așa, dar nu se cade să vorbești de
mai înainte, Stepan Romanâci, rosti dojenitor bătrânul. Cu
asta nu se glumește...
— De ce?
— Păi așa... Nu-i place ei, minei, când cineva vorbește
despre ea așa, fără rost. Lucrul ăsta mi s-a adeverit, și nu o
dată... Și nici când vine cineva străin să vadă cum se
lucrează și, mai cu seamă, când vreun musafir începe să
laude – nu-i nimic mai rău ca asta.
— Poate el să deoache mina?... prinse a râde Karaciunski.
Ei, s-o lăsăm în plata domnului...
Zâkov se muta de pe un picior pe altul, privind pieziș la
camerista care rămăsese în sală. Karaciunski îi făcu fetei
semn să plece.
— Ascultă, moșule, poate luăm un ceai? propuse el vesel.
De ce să stăm pe sală... Intră.
— Of, că numai de ceai nu-mi arde mie, Stepan
Romanâci...
Cercetând cu privirea încă o dată de jur împrejur, bătrânul
rosti cu o voce scăzută în care se simțeau lacrimile:
— Am venit să mă rog la bunătatea ta, Stepan Romanâci...
Să nu mă lași, să-mi fii ca un tată bun! Toată nădejdea mi-
am pus-o în tine...
Rostind ultimele cuvinte, se prăbuși la picioarele lui
Karaciunski. Pe acesta, gestul neașteptat al bătrânului îl
zăpăci.
— Moșule, ce faci... Moșule, nu trebuie! bâigui ad-
ministratorul, străduindu-se să-l ridice de jos pe Rodion
Potapâci. Cum se poate una ca asta?...
— Mi-am adus flăcăul cu mine, Stepan Romanâci... L-am

55
scăpat din mână: nu-i chip s-o scot la capăt cu el. Așa că
eu... Să-mi fii ca un tată bun...
— Care flăcău, moșule?
— Păi, dezmățatul de Iașka al meu...
— Aha, da... Și ce-aș putea să-i fac?
— Îndură-te, Stepan Romanâci, pentru dumnezeu,
poruncește să-i dea ticălosului douăzeci și cinci de vergi în
grajduri... El așteaptă în curte.
Karaciunski se dădu un pas înapoi, tot încercând să-și
amintească dacă nu cumva are Zâkov și un alt fiu.
— Dar flăcăul tău are părul alb, nu-i așa? Trebuie să aibă
vreo șaizeci de ani...
— Asta-i și nenorocirea, că a albit, dar stăruie în prostii...
Trebuie să-i scoatem gărgăunii din cap. Dă poruncă să fie
dus la grajduri...
Zâkov căzu din nou la picioarele lui Karaciunski, iar
acesta, nemaiputând să se stăpânească, izbucni în hohote
de râs. Cum se poate așa ceva? „Flăcăul” are șaizeci de ani
și acum, na! – să-l bată cu vergile... Auzind hohotele de râs,
se iviră din birou Onikov, inginerul de mine, un tânăr în
uniformă, cu înfățișare ștearsă, și Stamm, șeful ocolului
silvic, slab și cu nasul mare.
— Poftim, dacă ați mai văzut așa ceva?! se adresă
acestora Karaciunski, făcând sforțări desperate să nu
izbucnească din nou în hohote de râs. Vrea să-l bată pe
flăcău, iar flăcăul are șaizeci de ani... Nu, moșule, așa ceva
nu se cade. Mai bine cheamă-l aici, poate vă împac eu
cumva.
— Nu, lasă asta, Stepan Romanici: nu merită el,
nemernicul, să fie chemat în odăile boierești. E un netrebnic.
Și zici, nu se poate, Stepan Romanici?
— N-am niciun drept să fac așa ceva, și nici nimeni altul.
— Bine, eu tot îl bat, la canțelaria plășii. Nu mai e chin de
răbdat, prea își face de cap!
Oaspeții lui Karaciunski schimbau între ei priviri, dar nu
îndrăzneau să râdă, din respect pentru „veteranul
exploatărilor”, deși lui Onikov i se zbârcea nasul și-i tremura
buza de sus, cu mustățile ei aurii, cu tot.
— Uite ce este, moșule, scoate-ți șuba și hai să bem un

56
ceai, spuse Karaciunski. Și eu am de vorbit cu tine.
Pentru Rodion Potapâci era un adevărat chin să bea ceai
în casa boierească, dar neîndrăznind să refuze, își scoase
supus blana. Karaciunski îl conduse de-a dreptul în
sufragerie. Cu cizmele lui mari, bătrânul călca pe podeaua
cernită cu multă băgare de seamă, de parcă îi era frică să nu
verse ceva. Sufrageria mai era și deosebit de luxos
mobilată: pereții fuseseră căptușiți cu stejar, bufetul de
stejar masiv avea ornamente sculptate, ca și toată mobila
cealaltă, blidarul, scaunele și feluritele măsuțe. Ceaiul îl
servea însuși stăpânul casei. Zâkov se așeză pe o margine
de scaun și se îndreptă de spate.
— Povestește mai întâi, moșule, ce ți s-a întâmplat cu fiul
tău, prinse a vorbi Karaciunski, străduindu-se să mai
îndulcească efectul râsului atât de nepotrivit de adineauri.
Ce jignire ți-a adus?
— Păi, din pricinii apucăturilor lui... răspunse cu asprime
Rodion Potapâci, încruntându-și sprâncenele cărunte. Numai
din pricina asta.
Turnându-și ceaiul în farfurioară, bătrânul povesti fără
grabă toate isprăvile lui Iașa, cum a venit beat împreună cu
Mâlnikov, cum și-a arătat colții și a cerut partea lui.
— Și mai ales m-a scos din fire cu terenurile de la
Kedrovo, își încheie Rodion Potapâci istorisirea. Vrea,
împreună cu un ginere al meu și cu Kișkin, să înjghebeze un
artel de căutători de aur.
— Kișkin? Acela care vrea să pornească procesul?
— Tocmai aveam de gând să vă povestesc totul de-a fir-a-
păr, Stepan Romanâci, fiindcă Kișkin vrea să mă pună
martor... A trecut într-o zi pe la mine. A venit la Fotianka și
a încercat să mă descoasă despre ce-a fost pe vremuri, dar
eu l-am simțit că nu-ntreabă de florile mărului și nu i-am
spus nimic. Șiret, câinele!
— Și eu abia astăzi am aflat, moșule, când, văd bine, au
ajuns veștile și la surd. Uite, Onikov a auzit la uzină... Toată
lumea pălăvrăgește despre Kișkin.
— Un om de nimic! hotărî Zâkov. Și nimic n-o să se aleagă
din toată zbaterea lui. Atâta vreme a trecut de-atunci! Parcă
mulți au mai rămas dintre acei care au muncit la stat și după

57
eliberare? S-or mai găsi la Fotianka vreo doi-trei, la
Balciugovo vreo zece.
— Dar dacă te vor întreba sub jurământ?
— Nu știu nimic, Stepan Romanâci... Uite, dacă am lua
chiar starea de lucruri de acum: eu sunt maistru și la mină,
și la Fotianka, iar canțelariile își văd de treabă fără
amestecul meu. Și altădată mergea la fel ca și azi. Același
lucru... Afară de asta, Kișkin mă tot speria cu lucrările la
liber pe terenurile de la Kedrovo. „Când căutătorii de aur,
zicea el, o să împresoare exploatările voastre, o să cumpere
aur de la voi, dar o să-l treacă în registrele lor!” Și aici, de,
cam are dreptate, Stepan Romanâci. De beleaua asta nu
scapi.
— Nicio grijă, toate astea-s fleacuri... căuta s-o dea pe
glumă Karaciunski. Micii proprietari de mine vor cumpăra
aur de la noi, iar noi – de la dânșii. Sporim prețul și-i dăm
peste cap.
— Numai să avem de unde-l spori, Stepan Romanici,
observă cu asprime în glas Zâkov. Lor oricât aur le-ai da, tot
vor lua... De un singur lucru nu mă dumiresc, ce păzesc șefii
ăi mari? Pentru ce sunt orânduite departamentele? Că doar
terenurile erau ale statului și acum, poftim, le dă la liber! Ce
fel de ordine este asta?... Căutătorii de aur au să scurme
terenurile de la Kedrovo, au să care tot aurul, apoi au să
lase totul în plata domnului. Păcat de bunul statului!
— Și de ce-ți faci atâtea griji pentru avutul altuia, moșule?
spuse pe un ton glumeț Karaciunski, lovindu-l cu blândețe
peste umăr pe Rodion Potapâci. Îi va rămâne și statului
destul de pe urma mea și a ta...
Gluma îl atinse pe Rodion Potapâci unde-l durea mai mult;
necăjit, aruncă spre stăpânul său prea vesel o privire
mustrătoare.
— Cum se poate una ca asta, Stepan Romanâci?...
bombăni el. Doar mâncăm cu toții pâine de la stat. Înainte
de toate – statul... De s-ar scula din pământ șefii de
odinioară ai uzinelor și ar vedea rânduielile de azi –
„Doamne, ar zice ei, ce se petrece aici?” Nu le-ar veni să dea
crezare ochilor... Dar ce să mai vorbim?! Bunăoară,
răposatul Ivan Gherasimâci, tatăl lui Alexandr Ivanovici

58
(bătrânul arătă din ochi pe Onikov), nici nu pornea bine la
exploatări, uite, din casa asta, că și începeau cei de la
Fotianka să tremure de frică... Iar când sosea – toți stăteau
smirnă, nici nu suflau. Ivan Gherasimâci își arunca ochii de
vultur spre ei, și unde mi se așterneau cu toții pe muncă!
Înainte de începerea lucrului se aduceau câte două care de
nuiele, nici nu se pornea munca fără asta... Așa șefi zic și
eu, Stepan Romanâci! D-apoi inginerul Teleatnikov?... Ăla
bătea cu mâna lui: își făcea o dată vânt și când mi ți-l
pocnea, pe câte unul peste bot... Avea el o vorbă: „Ia vedeți,
să-mi zbârnâie treaba, nu să meargă!” Grozav le mai era
frică tuturora de Teleatnikov. Într-o bună zi, registratorul
Mokrușin – pe atunci mai existau registratori – om bătrân,
cu părul alb, îi rămăseseră numai două săptămâni până să
iasă la pensie, ei, și a dat peste el păcatul de a băut, și așa
beat cum era a dat cu ochii de el Teleatnikov. „Ia poftește,
zice, moșule, la mine...” Asta, care va să zică, i-o spune
Teleatnikov. Lui Mokrușin, firește, i s-a făcut inima cât un
purice. S-a dus, iar Teleatnikov îi spune: „Alege din două
una, ori te dau afară din slujbă și-ți pierzi pensia, ori să-ți
trag douăzeci și cinci”. Bătrânul a început să plângă, i-a
căzut la picioare, s-a târât în genunchi. Altul s-ar fi îndurat,
dar Teleatnikov a făcut ce a vrut – l-a snopit în bătaie pe
slujbaș... Numai că Mokrușin tot n-a ajuns să-și primească
pensia: și-a dat duhul peste trei zile. Iată ce șefi au fost,
Stepan Romanâci! Nici pe tatăl lor drept nu-l cruțau când
era vorba de interesele statului. Ca niște părinți erau. Păi,
dacă ar afla ce se pune la cale cu terenurile de la Kedrovo,
s-ar răsuci în mormintele lor.
Karaciunski asculta și râdea înveselit: îl amuza în-
totdeauna acest fanatic apărător al intereselor statului de la
exploatările miniere. Bătrânul trăia cu totul în trecut, în acel
trecut cumplit, când aurul statului se dobândea cu ajutorul
vergilor. Onikov nu găsi nimic de zis. Neamțul Stamm sparse
tăcerea, dându-și cu mult sânge rece o părere:
— Da, trebui vezut noi, moșule...
— Da’ ce stau eu atâta, își dădu deodată seama Rodion
Potapâci. M-așteaptă flăcăul afară.
— Lasă, moșule, luă Karaciunski apărarea lui Iașa. Parcă

59
puține se întâmplă în lume: mai iartă omul câteodată...
— Asta nici în ruptul capului, Stepan Romanâci!... Aș mai
avea încă o vorbă să-ți spun...
Karaciunski îl petrecu pe bătrân până în antreu și acolo
maistrul îi împărtăși durerea casei în urma fugii Feniei.
— Care-i asta? căuta să-și aducă aminte Karaciunski.
Aveai una cu niște ochi cenușii...
— Chiar aceea, Stepan Romanâci... E cea mai mică în
familia mea, mezina. Țineam la ea ca la ochii din cap.
— Da, adevărat, neplăcută întâmplare... tărăgăna
răspunsul Karaciunski, prinzându-și între dinți o șuviță din
barbă.
— Și ce-i de făcut acum?
— Hm... da... Într-adevăr, ce-i de făcut? chibzuia
Karaciunski, aruncându-și privirile în tavan; povestea
aceasta romantică îi trezise curiozitatea. Vorbind drept,
acum nu mai este nimic de făcut... Când a plecat Fenia?
— Sunt trei zile... Uite, am vrut să te rog, Stepan
Romanâci, fii așa de bun, pentru numele lui dumnezeu, fă să
se întoarcă fata acasă... Dacă pe flăcău n-ai vrut să mi-l
înmoi cu vergile, aibă-te dumnezeu în pază, da’ pe fată – fă-
o să se întoarcă. Am slujit la exploatări cu credință vreme de
șaizeci de ani, nu merit eu atâta lucru? Și unui câine în lanț,
și lui îi arunci un oscior...
— Of, cum de nu înțelegi că nu pot să fac nimic!... se
tângui Karaciunski. Crede-mă, moșule, pentru tine aș face
tot ce mi-ar sta în putință.
— Pe flăcău îl snopesc eu singur la canțelarie, cât privește
pe fată, dacă s-ar putea să fie întoarsă acasă... Că vezi,
Kojinii sunt de altă credință, ăsta-i răul cel mare! Greu păcat
mi-aș lua pe suflet dacă las treaba așa...
— Ei bine, ai s-o aduci acasă și ce va fi mai departe? Cu
asta n-o faci la loc cum a fost, și rămâne așa, nici fată, nici
femeie măritată.
— Noi, ăștia de rând, avem o zicală de-a noastră, Stepan
Romanâci: nu se spurcă marea, dac-a lăpăit din ea o
potaie... Ș-apoi, ea-i de vină că n-a știut să trăiască așa cum
îi e dat unei fete.
— Câți ani are?

60
 — Păi, a împlinit de Ispas optsprezece.
— N-o poți face să se întoarcă: e majoră...
— Cum vine asta?! Cum așa, eu, tatăl ei bun și n-o pot
face să se întoarcă acasă? Majoră va fi la douăzeci și unu de
ani, nu acuma... Nu, atâta îngăduință nu-i bună, Stepan
Romanâci.
— Fie, aș putea să trec pe la Taibola, propuse Karaciunski,
ca să-l îmbuneze într-un fel pe bătrân. Dar teamă mi-e că
mă duc degeaba... Mai bine să-l chem pe Kojin aici, îl cunosc
puțin.
Zâkov dădu din mână a lehamite.
— De mai trăia Ivan Gherasimâci, zise el, oftând, din
pământ mi-ar fi scos fata! S-au dus, s-au dus vremurile
acelea... Iartă vorbele unui om prost, Stepan Romanâci.
După cum văd, o să trebuiască s-o aduc prin administrația
plășii.
— Cu sila nu pot să fac nimic, încercă să-l convingă
Karaciunski.
Bătrânul plecă încredințat că administratorul nu voia să-i
facă nici atâta bine. „Păi, e șef peste toate zăcămintele din
Balciugovo și nu poate să poruncească un rând de vergi lui
Iașka?...” Zâkov îl găsi pe rătăcitul său fiu la intrare. Se
așezase pe ultima treaptă a scării, își pusese capul pe brațe
și adormise ca un prunc nevinovat. Tatăl sau îl trezi cu un
ghiont și-i spuse cât putu mai aspru:
— Scoală, ocnașule! Las’ că-ți arăt eu ție mâine la
canțelarie, ți-arat eu terenurile de la Kedrovo...

VII

Societatea pentru exploatări aurifere „General Mansvetov

et Co” avea o influență colosală și împuterniciri cu totul
excepționale. Cine era acest general Mansvetov, de unde
apăruse, pe ce căi pătrunsese într-o afacere atât de mare –
poate că nu știa nici administratorul-șef Karaciunski.
Generalul era o ființă nevăzută, deși în numele lui se
încheiau afaceri de milioane. Compania apăruse pe ruinele
exploatărilor de stat desființate, moștenind întreaga lor
structură de organizare, cadrele de funcționari și de

61
muncitori și un teritoriu de cincizeci de verste pătrate.
Trecerea uriașelor exploatări în proprietate particulară fu-
sese făcută cu o singură clauză restrictivă, și anume:
compania trebuia să exploateze în special aurul din filoane,
acoperind daunele inerente unei întreprinderi atât de
riscante cu veniturile din aurul aluvionar. Mai plătea și un
impozit în beneficiul statului, de la fiecare pud realizat, dar
ce anume impozit – nici asta n-o știa nimeni, așa cum
nimeni nu-l cunoștea pe generalul Mansvetov, care nu
venise niciodată, nici măcar în treacăt, pe la exploatările
sale.
Terenurile aurifere de la Balciugovo erau presărate cu aur
și dădeau dividende de milioane. Deocamdată se făcuseră
prospecțiuni pe mai puțin de jumătate din terenuri, iar
restul constituia o rezervă. Ciudat era că în aceste terenuri,
pe lângă proprietățile statului fuseseră cuprinse și loturile
țărănești, aparținând locuitorilor din Taibola. Avantajul
principal al acestor exploatări consta în faptul că aici, la
uzina din Balciugovo și la Fotianka, era asigurat un număr
de peste zece mii de locuitori putând munci în industria
extractivă. Acești locuitori nu aveau, nici măcar imaș
propriu, nici locurile de casă nu erau ale lor – le foloseau
doar condiționat: până în momentul când compania va avea
nevoie de ele pentru exploatări. Această situație cu totul
neobișnuită crease relații încordate între companie și
populația locală. Lipsa totală de pământ propriu îi lăsa pe
locuitori la cheremul companiei, adică ea putea face cu ei tot
ce dorea, aceasta cu atât mai mult, cu cât întreaga
populație, din tată în fiu, se îndeletnicea cu extracția
aurului, muncă ce le intrase în sânge, cum s-ar spune.
Muncitorii de la minele aurifere sunt deosebiți de alții, și
oriunde ar lucra, vor visa numai aur și numai câștiguri
ușoare. Acesta era frâul cu care puteau fi ținuți muncitorii
de la mine, iar Karaciunski se pricepea de minune să-l
folosească: ademenea pe muncitori cu lucrări pe echipe,
ceea ce le dădea o oarecare independență, dar mai cu
seamă le trezea nădejdea, nicicând împlinită, de a se
îmbogăți ușor și repede. Cu abilitatea unui adevărat
diplomat, știa în felul acesta să ocolească cele mai delicate

62
probleme, deși stârnea astfel critica severă a câtorva
fanatici apărători ai intereselor companiei, cum era, de
pildă, Zâkov, cel mai în vârstă prim-maistru de la exploatări.
Este adevărat că populația ducea de multă vreme cu
compania o luptă dârză pentru pământ: se înaintau jalbe și
petiții, se trimiteau împuterniciți în cele mai felurite unghere
ale mașinii administrative, totuși anii treceau, iar hotărârea
așteptată cu privire la pământ nu mai venea. Când se ridica
vreo problemă de plăți restante se punea îndată pe tapet
chestiunea parcelării. Mijlocitorul de pace își sleia puterile
vorbind, dar nu putea să facă nimic: locuitorii rămâneau la
părerea lor, compania – la a sa. Iar restanțele creșteau an
de an, deoarece oamenii se zbateau în sărăcie lucie și nu
puteau plăti, oricât de mult se deprinseseră cu tot felul de
lipsuri. La adunările obștii făcea gălăgie mai ales tineretul,
generația care se ridicase după eliberarea părinților din
iobăgie.
Karaciunski venise în postul de administrator-șef al
exploatărilor de la Balciugovo în acel moment critic când se
făcea trecerea lor de la stat în mâinile companiei. Uriașa
întreprindere fusese adusă de către inginerii de mine ai
statului la o totală dezorganizare, și noul administrator
fusese nevoit să le acopere în fel și chip păcatele, pentru a
evita izbucnirea unui scandal. Din principiu, Karaciunski era
dușmanul oricăror represalii și prefera jumătățile de măsuri,
concesiile și tranzacțiile, și numai astfel se și putea menține
o întreprindere atât de complexă. Înfățișarea lui
Karaciunski, ca și modul său de comportare îl arătau ca pe
cel mai obișnuit bon vivant1 și mare afemeiat, astfel că
nimeni de la exploatări nu credea că administratorul s-ar
pricepe cât de cât la lucrări miniere și nici măcar că
muncește vreodată. Dar o astfel de părere era greșită.
Karaciunski își cunoștea desăvârșit meseria și avea talentul
înnăscut de a munci neobservat de nimeni. Există astfel de
oameni care o viață întreagă mișcă munții din loc și totuși
sunt luați drept niște pierde-vară. Care era secretul
administratorului? El niciodată nu se plângea că are de lucru

1
„Om de viață”, aci în sens de chefliu (fr.) (n. t.)

63
până peste cap, așa cum obișnuiesc atâția alții, apoi, știa să-
și organizeze bine timpul și, mai ales, se arăta totdeauna cât
se poate de vesel și nepăsător. Nici Rodion Potapâci nu-l
înțelegea pe principalul său șef și dacă îi purta tot respectul,
asta se datora numai tradiției, el n-ar fi putut să nu respecte
conducerea. Bătrânul nu și-a dat seama cât de neplăcut a
fost pentru Karaciunski să afle despre uneltirile lui Kișkin;
pentru administrator, cele ce se puneau la cale erau mult
mai primejdioase decât putea bănui Rodion Potapâci. La
orizont se isca pe neașteptate una din acele furtuni la care
nimeni nu se gândește la început ca la ceva serios, așa cum
unele boli foarte grave pornesc de la o zgârietură mică sau
de la o bubuliță neînsemnată.
După plecarea bătrânului Zâkov, Karaciunski măsură
multă vreme în lung și-n lat sufrageria, fluierând o melodie
veselă, de operetă.
— Îl cunoști pe ăla... pe Kișkin? se adresă el deodată lui
Onikov.
— Am auzit ceva despre el... răspunse cu nepăsare
tânărul. Mi se pare că l-am și văzut pe undeva: unul, așa,
pipernicit și stafidit. Da, da... Când mai era tata în serviciul
uzinei din Balciugovo, eu, fiind încă un băiețandru, îl
necăjeam strigându-l: „Cucui”. Era porecla lui... Da, așa
arată: pipernicit, neînsemnat și... ticălos...
Karaciunski scoase un sunet nearticulat, apoi prinse din
nou să fluiere. Stamm ședea acolo de trei ceasuri încheiate,
și tăcea de te scotea din sărite. Prezența lui avea
întotdeauna darul să-l exaspereze pe Karaciunski, uneori îi
isca o furie abia stăpânită. Dacă i-ar fi stat în putință, i-ar fi
alungat de-a doua zi, atât pe Stamm cât și pe țingăul de
Onikov, ca pe niște oameni cu totul nefolositori la uzină, dar
erau impuși de către protectori cu mare influență. Onikov
avea relații de temut în lumea minelor, iar Stamm venise
trimis de însuși Mansvetov, cu care se și înrudea pe departe.
— Dar dumneata ce crezi, Karl Ivanâci? se adresă
Karaciunski neamțului.
— Tșe cred eu? răspunse neamțul cu întrebare la
întrebare. Eu cred noi vom treit și vom vezut...
„Ce pacoste pe capul meu nătărăii ăștia doi!” se gândea

64
Karaciunski înciudat, continuând să măsoare încăperea în
lat și-n lung.
A doua zi dimineață, administratorul-șef trimise la Taibola
după Kojin: îl ruga printr-un bilețel să vină la dânsul
împreună cu nevastă-sa, având de vorbit ceva însemnat. Un
timp oarecare Kojin îi livrase curele pentru fabrica de spălat
nisipul aurifer, încât îl cunoștea bine. Trimisul se și
înapoiase când Karaciunski abia își isprăvea cu tot dichisul
toaleta de dimineață, care îi răpea cel puțin o oră. Zilnic
făcea la sculare o baie rece, își potrivea cu foarfeca barba,
se masa cu diferite preparate cosmetice, își lustruia unghiile
și-și studia cu atenție chipul trandafiriu în oglindă.
— Vin amândoi îndată, îl vesti Ganka, feciorul trimis la
Taibola.
Într-adevăr, pe când Karaciunski își bea ceașca de cacao
de dimineață, la conacul boieresc se opri un docar nou-nouț,
cu coș împletit. Kojin își mâna singur căluțul sprinten,
împodobit cu hamuri bătute în alămuri. Fenia, grozav de
sfiită de prima ei vizită cu soțul la uzina din Balciugovo, își
trăsese pe frunte basmaua nouă de lână, mai, mai să-și
acopere ochii. După ce legă calul de un stâlp din curte, Kojin
se îndreptă cu soția sa spre cerdac, unde aștepta Ganka.
Karaciunski îi întâmpină în antreu, apoi îi conduse în birou.
Fenia se fâstâci de tot și nu îndrăznea nici să ridice ochii
spre el.
— Ieri a fost la mine Rodion Potapâci, începu a vorbi
Karaciunski, intrând numaidecât în subiect. E tare necăjit și
m-a rugat... Într-un cuvânt, trebuie să vă împăcați cu el. Nu
m-aș fi amestecat în treaba asta, dacă nu i-aș purta respect
lui Rodion Potapâci... E un bătrân atât de venerabil, unic în
felul său.
— Bine, noi suntem oricând gata să ne împăcăm...
răspunse cu vioiciune Kojin, scuturându-și părul pomădat.
Numai că n-o să iasă nimic, Stepan Romanâci: socru-meu e
un om ca stânca, nimic nu-l poate clinti dintr-ale lui.
— Totuși trebuie să vă împăcați... Bătrânul e zdrobit de
durere.
— Și ne-am împăca foarte bine, dacă nu ne-ar învrăjbi
credința noastră, Stepan Romanâci... Aici e toată

65
nenorocirea. Parcă eu aș fi răpit-o pe Fenia, dacă n-ar fi fost
la mijloc credința noastră veche?
— Da... asta, într-adevăr... Și atunci ce-i de făcut, Akinfi
Nazarâci? Bătrânul a amenințat că va deschide proces...
— Păi, ce-o da dumnezeu, răspunse pe un ton hotărât
Kojin. După chibzuiala mea, cam așa stau lucrurile: desigur,
tata-socru se simte jignit, dar nici cu judecata nu îndrepți
lucrurile... Va da domnul și se va potoli.
Fenia, care nu scosese încă niciun cuvânt, deodată nu se
mai putu stăpâni și izbucni în hohote de plâns. Karaciunski îi
aduse el însuși un pahar cu apă rece și chiar un flacon de
parfum cu miros puternic.
— Lasă, toate se vor îndrepta încetul cu încetul, căuta s-o
liniștească Karaciunski, admirând fără să vrea chipul ei
tânăr și frumos.
Dar durerea tinerei femei era atât de adâncă, ochii ei
plânși se uitau la Karaciunski cu atâta naivitate rugătoare,
încât acesta se înduioșa și făgădui:
— Bine, am să mă străduiesc să rezolv toate cum s-o
putea mai bine... fac asta pentru dumneata, Fedosia
Rodionovna.
— Nu-i mulțumești lui Stepan Romanâci? spuse Kojin
făcându-i semn cu cotul nevestei sale, care își pierduse de
tot cumpătul. Dumnealui ne poate fi de mare folos...
— Lasă, nu trebuie... se feri Karaciunski de mulțumiri,
când Fenia făcu mișcarea să-i sărute mâna. Pentru o femeie
atât de frumoasă se poate face totul și fără mulțumiri.
În timp ce Kojinii plecau, Karaciunski rămase la fereastră
și-i petrecu din ochi până ce ieșiră pe poartă. Fluierând o
melodie de operetă și bătând darabana cu degetele în geam,
gândurile sale își urmau cursul: „De ce femeia e întotdeauna
mai grațioasă decât bărbatul, și unde stă oare ascunsă taina
acestui de neînvins farmec feminin? Chiar numai această
Fenia, cât e de frumoasă... O văzuse și în casa tatălui ei, dar
nu-i dăduse atunci atenție. Cum de se naște oare o făptură
atât de gingașă la un Rodion Potapâci?!... Ciudat lucru!... Și
mai ciudat este că o frumusețe atât de proaspătă, dulce,
înmiresmată încape pe mâna unui bădăran de-alde Kojin. E
pur și simplu nedrept. În mintea lui Karaciunski încolțeau

66
gânduri pline de gelozie în privința Feniei, ceea ce îl făcu să
scoată și un oftat. Uite, părul i-a încărunțit, dar inima îi e
tânără, și cât de tânără încă... Parcă oameni de-alde Kojin
înțeleg cum trebuie iubită o femeie atât de drăguță?”
Karaciunski strâmbă din buze și pocni tare din degete.
Pentru a-și schimba puțin gândurile, plecă apoi la fabrica
de spălat nisipul aurifer, care funcționa și în zilele de
sărbătoare, deoarece rămăsese în urma cu spălatul. Din
timpul iernii se adunase mult de lucru. Toată curtea era
plină de grămezi de cuarț aurifer extras de muncitori.
Fabrica nu prididea să-l fărâmițeze și să-l spele, iar
muncitorii erau nevoiți să-și aștepte rândul cu lunile, ceea
ce isca murmure și nemulțumiri. Aspectul fabricii de spălat
lăsa mult de dorit. Pe locul fostei fabrici de spirt, unde
lucraseră deținuții, se înălțau acum două mici construcții de
lemn. În una din ele funcționau concasoarele, iar în cealaltă,
de-a lungul unor jgheaburi acoperite cu foi de aramă
amalgamată cu mercur, se făcea spălarea cuarțului
fărâmițat. În prima clădire funcționa o mașinuță cu aburi,
deoarece apa din iazul uzinei n-ar fi ajuns nici până la
mijlocul iernii. Ambianța întreagă a nenorocitei fabrici n-
avea nimic impunător, ba era cât se poate de jalnică. Atâta
sărăcie îl exaspera de fiecare dată pe Karaciunski, și el visa
în locul ei ceva grandios. Dar ce putea face, dacă erau
nevoiți să o ducă de azi pe mâine; compania nu cerea decât
dividende și nu vroia să știe de nimic altceva. Afară de
aceasta, baza reală a zăcămintelor din Balciugovo nu consta
în aurul de filon, ci în cel aluvionar.
Karaciunski găsi la fabrică totul în ordine. Mașina cu aburi
funcționa, pisăloagele concasoarelor bubuiau, iar alături se
efectua spălarea. Numărul total de muncitori „puși în
circulație” în fabrică abia se ridica la cincizeci de oameni
lucrând în două schimburi: unul de noapte, altul de zi. În
„curtea bețivilor”, Karaciunski examină grămezile de cuarț
extrase de căutătorii de aur și doar clătină din cap. Nu
vedea nimic mai acătării, cu excepția unei grămăjoare de pe
creasta Ulianov, dincolo de Fotianka. Spre mirarea sa, Kara-
ciunski dădu cu ochii acolo de Rodion Potapâci. Bătrânul
stătea copăcel lângă o grămadă de cuarț și examina cu

67
atenție bucată cu bucată.
— Ei, moșule, ce noutăți mai sunt?
— De, mai nimic, căutătorii muncesc pentru o pâine și s-
aleg cu apă... răspunse ursuz Zâkov, aruncând bucățile de
cuarț în grămadă.
Karaciunski cercetă această grămadă și înțelese că
bătrânul nu voia să trădeze descoperirea făcută. Un căutător
din Fotianka găsise pe creasta Ulianov un filon bun.
Din „curtea bețivilor” trecură amândoi în clădirea
concasoarelor. Karaciunski porunci să fie fărâmițată de față
cu el grămada de cuarț care-i stârnise interesul. Rodion
Potapâci se încruntase și tăcea. Cuarțul fu adus într-un
vagonet purtat cu mâna și turnat în concasor. Karaciunski se
așezase pe un banc, aprinsese o țigară și asculta zgomotul
făcut de pisăloage. La alte exploatări din Ural, pretutindeni,
fărâmițarea cuarțului se făcea în kollergang și numai la
uzina din Balciugovo mai rămăsese concasorul-piuă; nu se
știe de ce, conducerea nu vroia să instaleze un kollergang.
— Iată ce voiam să-ți spun, Rodion Potapâci, deschise
vorba Karaciunski, după o pauză îndelungată. Am trimis
după Kojin... A fost astăzi la mine împreună cu soția și se
învoiește să se împace, adică să-ți ceară iertare.
Zâkov se sperie parcă și privi o bucată de vreme la
administrator, ca și cum n-ar fi înțeles ce-i spunea, apoi
dădu cu silă din mână și spuse:
— Prea târziu, Stepan Romanâci... Eu... eu am aruncat
blestemul meu asupra Feniei.
— Dar ce înseamnă: a arunca blestemul?
— Apoi, m-am așezat în fața icoanelor și am blestemat-o.
Acuma, va să zică, totul s-a sfârșit... Dacă vine Fenia acasă,
atunci o iert.
— Ei, asta-i treaba voastră, spuse cu nepăsare
Karaciunski. Eu m-am ținut de cuvânt... Așa obișnuiesc.
Concasoarele erau puse în legătură cu instalațiile de
spălare, iar cuarțul fărâmițat era dus numaidecât de șuvoiul
de apă în complexul de jgheaburi de lemn. Întregul sistem
de foi de aramă amalgamate era acoperit cu obloane de
lemn – asta pentru a preveni furtul. Încărcătura spălată
dădu rezultate strălucite. Finisorul Erakov, însărcinat cu

68
ridicarea aurului spălat, prezentă pe o lopațică de fier
aproape un zolotnic de aur amalgamat, de culoare cenușie,
ca de cositor.
— Din douăzeci de puduri de cuarț? socoti Karaciunski. Nu
e rău deloc... Cine a găsit filonul?
— Păi, e un artel întreg care a scurmat pe creasta Ulianov
vreme de aproape un an, răspunse nelămurit Zâkov.
— Toți sunt din Fotianka... A apărut la suprafață un cuib,
iată și aurul, adăugă Erakov.
Descoperirea îl bucură pe Karaciunski. Se va putea săpa
acolo o mină nouă, va fi ceva de mare efect atât în
rapoartele ce le va înainta uzinei, cât și la plimbările de
paradă ale vizitatorilor care veneau curioși pe la exploatări.
Se va înregistra că extragerea aurului din filoane
progresează și așa mai departe.
Administratorul-șef se înapoie acasă fluierând, dar buna
dispoziție îi fu tulburată de întâlnirea pe pod cu un grup de
funcționari de la biroul uzinei. Biroul era punctul său cel mai
slab, acolo el se simțea cu totul neputincios. Numărul
tuturor funcționarilor însuma cam vreo sută de oameni.
Acest număr putea fi însă redus la jumătate. Și dimpotrivă,
statul de personal creștea mereu, deoarece în fiecare an
soseau de la Petersburg noi și noi slujbași, cărora el trebuia
să le creeze posturi și să le născocească ocupații. Veneau ca
niște lăcuste, toți grozav de lacomi de bani, deși nici nu se
pricepeau, nici nu voiau să facă nimic. Acești domni erau
trimiși din Petersburg de către diferite persoane cu multă
influență, având relații strânse cu compania. Fiecare din
acele înalte personagii era asaltat de rude sărace – tineri
care promiteau mult – și de un cârd întreg de „victime”
nevoite să dispară undeva, cât mai departe. Astfel, lui
Karaciunski i se prezentau inși de diferite vârste, garnisiți cu
scrisori de recomandație dintre cele mai mișcătoare. Și ce
nume purtau oamenii aceștia, aproape că erau descendenți
direcți ai lui Sineus și Truvor!1 Pe unul îl chema chiar de

1
Sineus şi Truvor – după vechile cronici, căpetenii ale varegilor, care
împreuna cu fratele lor, Riurik, au întemeiat primele cnezate ruseşti (pe la
mijlocul secolului al IX-lea) (n. r).

69
Montmorency1. În sinea lui, Karaciunski își denumea biroul
său „azil”, și-l socotea un mare rău, deoarece înghițea zeci
de mii de ruble.
„Mă vor devora acești Montmorency”, murmură el,
silindu-se în zadar să-și aducă aminte de ceva plăcut, ceva
care totuși stăruia vag în imaginația sa.

VIII

În timp ce Rodion Potapâci era plecat la fabrică, cei de-

acasă găsiseră un mijloc de scăpare, la care până atunci nu
se gândise nimeni.
Iașa se puse din nou pe chefuit împreună cu Mâlnikov, și
dintre bărbați rămase acasă doar Prokopi. Ideea cu băbuța
Lukeria îi venise Mariei.
— Numai ea îl poate potoli pe tătuca, spusese fata către
mamă-sa, care își pierduse cu totul capul. Băbuța Lukeria e
tare isteață, va ști ea cum să pună rânduială în încurcătura
asta.
— Gândește-te, Mariușka, și-a blestemat propriul său
copil, gemea Ustinia Markovna, podidind-o lacrimile. Nu i-a
fost milă de sângele din sângele lui...
— Las’că știe băbuța Lukeria ce-i de făcut... Cât stă tătuca
la fabrică, Prokopi să tragă o fugă până la Fotianka.
Prokopi porni călare într-acolo. După numai două ore fu
înapoi. Băbuța Lukeria venise și ea călare, cu toate că avea
destui ani peste șaizeci. Bătrâna era încă tare. Purta iarna o
căciulă bărbătească de biber și pantaloni, întocmai ca un
bărbat. Înaltă, voinică, vădea o frumusețe bătrânească,
înfloritoare în felul ei. Fața îi era încă uimitor de proaspătă,
iar ochii cenușii priveau cu un amestec de blândețe și
severitate. Își zicea „rusiană”, deosebindu-se de femeile din
Balciugovo, urâte și cu pomeții ieșiți în afară. Piotr Vasilici,
fiul ei, nu semăna nici pe departe cu dânsa.
— Ei, să auzim, ce s-a întâmplat aici la voi? întrebă cu

1
De Montmorency – veche familie nobiliară din Franţa; întemeietorul
acestei familii a fost contemporan cu Hugo Capet (938-996), primul rege
al Franţei din dinastia Capeţienilor (n. r).

70
asprime în glas băbuța Lukeria. Ia ascultă, Ustinia
Markovna, nu mai boci... Da, mare pocinog v-a făcut Fenia!
Și când te gândești că fata era, pare-se, blândă ca o
mielușică. Dar păcatul nu umblă prin pădure, ci printre
oameni.
O dată cu venirea băbuței Lukeria, toți ai casei se
învioraseră și așteptau doar atât: să se întoarcă fiorosul
tată. Ustinia Markovna se temea ca nu cumva el să se ducă
drept la Fotianka, fără să mai treacă pe acasă, însă, un om
întâlnit pe drum îi spusese lui Prokopi că bătrânul fusese
văzut la fabrică. Rodion Potapâci veni acasă abia pe
înserate.
Când în ușă îl întâmpină băbuța Lukeria, bătrânul înțelese
totul.
— Ia poftește aici, voievoade, spuse blajin bătrâna. Ei,
vezi, a trebuit să vin eu în ospeție la tine...
— Bună seara, bunicuțo. Adevărat, nu ne-am văzut cam de
mult.
— Fudul te-ai mai făcut, Rodion Potapâci... Mereu te afli în
treabă pe lângă stăvilarul de lângă noi, dar nu catadicsești
să te abați și pe la Fotianka, să vezi cum o mai duce o
bătrână ca mine.
— Mereu n-am vreme... De mult mă tot bătea gândul să
mă abat, dar de fiecare dată s-a ivit câte-o pricină care mă
împiedica...
— La tine toate au pricinile lor... Dar eu, cum vezi, mi-am
călcat pe inimă și am venit. Ospătează-ți musafira...
— Nu prea ți-ai ales timp potrivit pentru ospeție...
— Uite ce am să-ți spun, Rodion Potapâci, prinse a vorbi
bătrâna cu toată seriozitatea, am de vorbit cu tine... Ce ți-a
trăsnit prin cap? N-o laud pe Fenia pentru ceea ce-a făcut,
dar cu atât mai puțin pe tine. Mintea unei fete – știi tu: până
trece pragul... Dar ce ți-a venit s-o blestemi?... Fă-o de două
parale, bagă frica în ea, mai varsă-ți focul și cu asta, basta!
— Ce să mai vorbim acuma, bunicuțo?! Cine mai strânge
apa vărsată!...
— Ascultă aici, căpățânosule, când vorbește omul cu tine.
Treabă-i asta ca un părinte să-și blesteme odrasla? Tu și
numai tu ești vinovat că n-ai măritat-o mai devreme. Uite, ai

71
nenorocit-o pe Maria, de a rămas fată bătrână din pricina
mândriei tale. Eu atâta îți spun: dacă nu ți-a ajuns mintea
ta, acu să mă asculți pe mine. Nu-i mare scofală să blestemi,
tu ca mâine mori, dar Fenia ramâne. Ea are o viață întreagă
de trăit. Ți-am spus limpede – numai tu ești de vină! Ei, și-
acum, de ce taci?
— Pe Tatiana n-am blestemat-o, cu toate că mi-a ieșit din
cuvânt, căuta să se dezvinovățească bătrânul. Și o vezi doar,
acum își plânge zilele...
— Nici aici n-ai cu ce te lăuda: ai face mai bine s-o ajuți pe
Tatiana. Muierea se zbate, e sleită de puteri, iar tu nici că te
lepezi de mândria ta. Ce să mai lungim vorba... Hei, Prokopi,
ia du-te la părintele Akaki și adu-l încoace, da să nu uite s-
aducă și sfânta cruce cu el, că trebuie să rostească
rugăciunea de dezlegare de blestem. Nu se cade să-l
mâniem atâta pe domnul dumnezeul nostru... Nu ne putem
duce povara păcatelor noastre, darmite să mai blestemăm și
pe alții!
Rodion Potapâci era bucuros că se ivise băbuța Lukeria pe
care o respecta mult. Din mândrie nu l-ar fi chemat el pe
popă, deși peste noapte avusese timp să se reculeagă, și
înțelesese că s-a purtat urât. În așteptarea popii, băbuța
Lukeria mai avu timpul să-l probozească bine de tot pe
Rodion Potapâci, aruncând toată vina asupra lui.
Preotul, părintele Akaki, era tânăr de tot, fusese numit de
curând în parohia din Balciugovo și nici părul nu-i crescuse
încă destul de lung. Era puțin fâstâcit în fața unui caz atât
de rar ca acesta, cu dezlegare de blestem. După ce răsfoi
trebnicul, porunci să se aprindă lumânări în fața icoanei, își
puse patrafirul și prinse a citi din trebnic rugăciunile
întocmite pentru astfel de împrejurări. Băbuța Lukeria îl
făcu pe Rodion Potapâci să îngenuncheze și tot timpul nu-și
mai dezlipi de el privirea ei severă. Ustinia Markovna stătea
lângă sobă și plângea amarnic, de parcă asculta prohodul
Feniei.
Când ceremonia luă sfârșit și toată lumea sărută crucea,
părintele Akaki rosti o scurtă predică despre iubirea față de
aproapele, despre iertarea jignirilor aduse, despre
nețărmurita îndurare a domnului.

72
 — Asta-i puțin, părinte, pune-i canon, stărui băbuța
Lukeria. Trebuie să-l faci să simtă că-și ispășește păcatul...
Preotul se învoi și cu asta, și-i hotărî vinovatului câte zece
mătănii pe zi, vreme de patruzeci de zile.
— Iar acum să stăm de vorbă și despre ceea ce ne roade
pe noi toți, hotărî băbuța Lukeria. Șezi, părinte Akaki, și
luminează mințile noastre întunecate...
Părintele Akaki știa ce aveau să-l întrebe, în schimb, nu
știa ce sfat să dea. Firește, putea fi silită Fenia să se
întoarcă acasă, dar la ce rezultat s-ar ajunge, spunea el: „Ca
azi se înapoiază, ca mâine fuge din nou. Nu era mai bine
oare s-o lase deocamdată acolo unde se află și să se facă
încercarea de a-l influența pe soțul ei? Poate s-ar lepăda de
credința lui de dragul tinerei neveste și ar trece la
dreptcredincioși.”
— Nu, asta-i zadarnic, părinte, hotărî băbuța Lukeria. El,
Akinfi Nazarâci, e drept, s-ar putea să nu se împotrivească,
dar bătrâna Maremiana n-are să încuviințeze una ca asta... E
o adevărată ursoaică și ține cu încăpățânare la vechea ei
credință... N-o să iasă nimic din asta, dar Fenia trebuie
musai întoarsă... Lucrul de căpetenie este că ea s-a lepădat
de legea creștinească în care a fost crescută, când în tot
neamul nostru n-au fost dintotdeauna decât drept-
credincioși. Fenia încă nu-i coaptă la minte, de aceea s-a și
încrezut.
— Cu sila nu-i poți face pe oameni să fie de o credință sau
alta, fu de părere preotul Akaki. Această întâmplare îmi este
și mie foarte neplăcută, dar, intervenind, să nu facem și mai
rău. Sunt oameni tineri și pot greși. După cele întâmplate,
Fedosia Rodionovna se va simți în familia ei mai rău decât o
străină...
— O iau la mine și-i bag mințile în cap, hotărî băbuța. Nu
se poate să lăsăm să se prăpădească un suflet de creștină...
Am s-o fac mielușică.
— Fii ca o mamă pentru ea... se rugă Ustinia Markovna,
făcându-i o plecăciune până la pământ. Eu sunt
neputincioasă, nu mă pricep, iar Rodion Potapâci va fi mai
aspru decât trebuie. Mai bine ia-ți tu sarcina asta...
— La mine are să se liniștească, au să-i iasă gărgăunii din

73
cap...
Părintele Akaki stătu atât cât cerea bunăcuviința, bău
ceaiul și plecă acasă. După ce îl conduse până la prag,
Rodion Potapâci se înapoie și rosti:
— Pare de treabă popa ăsta, da’ tare-i tânăr...
— Ferice de el că e și tânăr și deștept. Și cât de respectuos
și de modest se poartă... Ei, dragii mei prieteni, prea am
zăbovit mult la voi, spuse apoi băbuța Lukeria. S-a întunecat
de-a binelea... Ar fi timpul să mă întorc acasă: e cale lungă.
Oi merge și eu hai-de-ha, hai-de-ha...
— Da’ nu cumva ai venit călare? întrebă cu asprime
Rodion Potapâci.
— Păi, nu mă mai țin picioarele să umblu pe jos: de mult
mi-am făcut partea mea de umblet...
Bătrâna se duse în izba din fund să-și ia rămas bun de la
fete, apoi își puse căciula și începu a-i saluta pe cei din jurul
ei.
— Și de ce atâta grabă, mă rog? întrebă Rodion Potapâci,
căruia îi părea rău s-o lase pe bătrână să plece. Ar fi mai
bine, bunicuțo, să rămâi peste noapte la noi, altfel, pe
întuneric, mai nimerești în cine știe ce groapă...
— Nu pot rămâne cu niciun chip... Nu mi-e inima liniștită,
când mă gândesc la cele ce se petrec la noi, la Fotianka. Lui
Piotr Vasilici al meu prea a început să-i placă în vremea din
urmă votca. S-a înhăitat cu Mâlnikov și cu Kișkin... Proastă
treabă!
— Vor să caute împreună aur. Ehei, n-are cine să le
înmoaie oasele, bunicuțo! Da’ ia ascultă, Lukeria: așteaptă
puțintel până mă îmbrac, că vreau să te petrec până-n
dealul Kraiuhin. Nu prea mă simt în apele mele, poate aerul
proaspăt mi-ar face bine...
— Îi și drăguț din partea ta, se învoi băbuța, făcând cu
ochiul Ustiniei Markovoia. Poate-i și primejdios, mai știi? –
să umblu singură pe drumuri în așa vremuri, unde mai pui
că azi e și duminică... Beau amarnic pe aici oamenii,
chefuiesc toți de mama focului. Data trecută mergeam tot
așa călare, când deodată îmi vine în față o ceată de flăcăi de
la voi, din Balciugova. Tinerei de tot, dar piliți bine... M-au
cunoscut, netrebnicii, și au început să mă ia în râs: „Tpru,

74
stai, bunicuțo...” Atunci i-am atins cu nagaica, iar ei mi-au
trântit o vorbă, nici nu se poate mai urâtă, ba au încercat să
mă tragă jos din șa.
— Câini s-au făcut oamenii pe aici, bunicuțo...
Rodion Potapâci se îmbrăcă, luă cu el toate cele de
trebuință, se închină la icoane și, fără să-și ia rămas bun de
la cei din casă, ieși afară. Prokopi ajută pe bătrână să
încalece.
— Vezi, trebuie să te iei după zicală: gâsca nu poate fi
tovarăș cu porcul... glumea băbuța Lukeria, ieșind pe poartă.
Noaptea era întunecoasă și ulița – luminată ici, colo de
scânteiuțele răzlețe de la ferestre. Fabrica se profila ca un
schelet negru, iar coșul ei înalt de fier părea un catarg de
corabie. De departe privea cu ochi de lup cârciuma lui
Ermoșka: lângă ușa ei ardea o lampă cu reflector de oglindă.
Mogâldețe negre intrau și ieșeau, iar prin ușa ce se
deschidea mereu, răzbatea larma nedeslușită a glasurilor de
oameni beți.
— Ptiu!... scuipă Rodion Potapâci, căutând să nu privească
înspre locul afurisit. Uite, bunicuțo, ce-am ajuns să vedem:
nu mai ies oamenii din crâșmă... Zi și noapte stau la
Ermoșka.
— Of, ce să mai vorbim, Rodion Potapâci! Și la noi, la
Fotianka, benchetuiesc bărbații fără potol... Ce-o să mai fie,
cum ne vom duce mai departe viața? S-au scrântit oamenii
de-a binelea. Nu mai știu de loc de frică.
— Nu i-aș mai vedea! răspunse cu amărăciune Rodion
Potapâci, pășind prin mijlocul drumului alături de cal.
Neobrăzați... Și nu-i nimic mai rău ca zilele de luni. Nu i-aș
mai vedea în ce hal au să vină mâine la lucru bețivanii ăștia.
Vai de ei... se împleticesc ca niște muște otrăvite. Cu râtul
buhăit, cu ochii umflați... ptiu!...
Ajungând în dreptul cârciumii tăcură amândoi de parcă
străbateau un loc ciumat. Rodion Potapâci își aruncă ochii
de câteva ori spre ușă și mai scuipă o dată. Întristarea lui
deznădăjduită stărui în tot lungul întregii ulițe până pieri
ochiul crâșmei.
— Îți mai aduci aminte de locul ista?... rosti încetișor
băbuța Lukeria, arătând cu capul înspre „biroul bețivilor”,

75
care se contura ca o pată neagră. Multe lacrimi am vărsat
noi, ocnașii, aici...
Bătrânul scutură din cap și nu răspunse nimic.
— Când au mânat convoiul nostru din Rusia încoace, își
urmă vorba bătrâna cu glas și mai scăzut, ca și cum i-ar fi
fost teamă să nu trezească umbrele de ocnași ce pluteau pe
acolo, după ce am trecut prin Taibola și am ajuns în sfârșit
în Balciugovo, răposata surioară, Marfa Timofeevna, a privit
de jur împrejur și mi-a șoptit: „Lușa1, aici ni-i moartea”. La
noi, în Rusia, habar n-avea nimeni ce-i aia ocnă; daca
întrebai pe unii, te speriau cu vorba: „Las’ că te-or duce în
Siberia, vei afla acolo ce-i aia...” Și mie mi-a sărit inima din
loc când am zărit fabrica, totuși i-am răspuns încetișor
Marfei Timofeevna: „Privește, prostuțo, uite, biserică... Dacă
vom muri, încaltea are cine să ne-ngroape!” De proaste
eram proaste, totuși pricepeam că nu stă ea biserica fără
popă... Și tare ne-am mai bucurat din pricina acestei biserici
din Balciugovo, de parcă ne-am văzut mama, și întreg
convoiul nostru a simțit la fel... Știut este că noi muierile ne
înfricoșăm mai ușor: chipurile, uite, care va să zică, unde-i
ocna. Din post în post ne duseseră vreme cam de jumătate
de an, așa că îndurasem destule pe drum, și ne gândeam că
la ocnă va fi de zece ori mai rău.
Tot vorbind, ajunseseră pe nesimțite dincolo de sat. Cerul
prindea să se însenineze. Norii, iarna, plutesc jos. Acum se
dădură parcă în lături, lăsând să se vadă steluțele
licăritoare. O liniște adâncă stăruia de jur împrejur. Dealul
Kraiuhin părea întreg mâncat de viermi. Rodion Potapâci
pășea alături de cal, legănându-și ritmic brațul drept.
— Ne-au adus, țin minte ca acuma, pe înserate... vorbea
înainte băbuța Lukeria. Cazarma bărbaților era de piatră, iar
a noastră, a femeilor – de lemn, îngrădită cu un gard de
nuiele. Au adus convoiul în curte și ne-au aliniat; răposatul
Anton Lazarâci ieșise îndată în cerdac, își pusese palma
streașină la ochi și ne tot cerceta și zâmbea. La ferestrele
cazărmii se îmbulzeau deținutele: erau curioase să vadă
lume nouă. La o margine, cea din stânga, stăteam eu, iar

1
Luşa – diminutiv de la Lukeria (n. t.).

76
Marfa Timofeevna se tot lipea de mine: în convoi dânsa era
cea mai tânără și tare mai era frumoasă. Ei, și Anton
Lazarâci...
— Taci, pentru dumnezeu! Taci... gemu Rodion Potapâci.
— Ce-a fost a trecut, ce-ți mai frămânți mintea...
Răposatul, Anton Lazarâci, nu cu asta să fie pomenit, a fost
un mare dezmățat. Cărunt, pleșuv, mâinile îi tremurau, dar
nu lăsa să-i scape niciuna... Femeilor măritate le dădea
pace, fiindcă, zicea: „Și eu sunt însurat, nu-i bine să
obijduiești nevasta altuia”. Dacă n-ar fi avut năravul ista,
nici că ne-ar fi trebuit un director mai de treabă: era om tare
bun la suflet, temător de dumnezeu... În fiece duminică
stătea la biserică în fruntea tuturor, și, când se ruga, uite
așa îi curgeau lacrimile... Dar stai și te gândești că nevastă-
sa era doar femeie tânără... Of, păcatele noastre, păcate!
— Un destrăbălat!... izbucni cu asprime Rodion Potapâci.
Câine a fost, ca un câine a sfârșit-o!
— Așa s-a prăpădit, nu altfel, se învoi băbuța Lukeria,
îndemnând calul care își încetinise mersul. O fată, ocnașă, s-
a nimerit să fie îndărătnică și era cât pe ce să-l înjunghie, o
cercheză... Ei, și vine el pe urmă în cazarmă și tot nouă ni se
plânge: „Uite, zice, cercheza aia era cât pe ce să mă sfârtece
cu cuțitul, iar eu sunt om cu familie...” Și plângea cu hohote.
Taman peste trei zile după întâmplarea asta i-au făcut de
petrecanie, sărăcuțul.
— Buzun l-a înjunghiat... Un evadat de la ocna noastră.
Rătăcea pe lângă Balciugovo.
— Atunci de ce dădeau vina pe călăul Nikitușka?
— Își răcea lumea gura de pomană...
Tăcură. Începea urcușul pe dealul Kraiuhin. Calul își
întindea gâtul și răsufla din greu. Rodion Potapâci îi apucă
într-o mână coama să nu rămână în urmă.
— Spun unii că l-au văzut nu demult pe Nikitușka în oraș,
zise bătrâna. Umblă cu cerșitul pe la negustori... Of, of, of!...
Și înainte vreme de câtă cinste se bucura: „Nikita Stepanâci,
tătucule... binefăcătorul nostru...” Iar el nu-și încăpea în
piele.
— Nu se mai trezea din beție... Îl purtau de la o ocnă la
alta, iar el nici nu-și dădea seama.

77
 — Venea uneori și pe la noi, la cazarmă... Intra, se uita de
jur împrejur, apoi spunea: „Ei, finelor, unde-i considerația
ce-mi datorați? Să văd cum îl respectați pe nașul vostru...”
Își zicea naș. Muierile îl lingușeau, ca să le cruțe pe ele și pe
bărbații lor, când venea la Balciugovo să execute vreo
pedeapsă. Te apuca groaza când te uitai la el, beat ca un
porc...
— Tu, Lukeria, mereu îți aduci aminte de ocnă, o
întrerupse Rodion Potapâci, iar eu chibzuiese asupra
rânduielilor de acum... Îmi pun mintea la caznă, da’ nu
pricep nimic... cum și ce fel?! Mai înainte, ocna era ocnă,
cătănia – cătănie, într-un cuvânt, era vremea statului... Iar
acum ce-i?... Nu numai că n-ai dreptul să-i judeci pe alții,
dar și acasă la tine ești ca o măsea găunoasă în gura... Ce-o
să fie mai târziu?...
— La exploatări, peste tot rânduielile au rămas aceleași.
Rodion Potapâci, numai oamenii s-au schimbat, sunt slabi
de înger, n-au tragere de inimă. Pricina cea mai de seamă
este că nu mai au credință... Intri în biserică și nu vezi decât
femei bătrâne. S-au păcătoșit oamenii.
Tot sporovăind ajunseseră la cumpăna de unde începea
coborâșul de pe dealul Kraiuhin; de acolo începeau și
exploatările. Când calul băbuței Lukeria ajunse în dreptul
gheretei paznicului de la mina Spaso-Kolcedanskaia,
bătrâna spuse:
— Ei, rămâi cu bine, Rodion Potapâci... Va să zică, scoate-
o pe Fenia din Taibola și ad-o la Fotianka; potolim noi fata,
când va fi adusă la mine.
Rodion Potapâci voi să spună ceva, slobozi doar un
geamăt și-și întoarse capul în altă parte: pe față i se
prelingeau lacrimi. Băbuța Lukeria înțelese foarte bine
durerea lui mută: „Of, de-ar fi trăit Marfa Timofeevna, nu
lăsa ea să ajungă lucrurile aici...”

IX

Venirea neașteptată a lui Rodion Potapâci la mină, luni

dimineață, nu miră pe nimeni; muncitorii se deprinseseră de
multă vreme cu astfel de surprize. Toți nutreau un adânc

78
respect pentru acest bătrân aspru, care își cunoștea meseria
până în cele mai mici amănunte, și nu era cu putință să-l
înșeli cu nimic, nici cu ceva cât de neînsemnat. Orice muncă
în cadrul exploatărilor Rodion Potapâci o învățase pe pielea
lui, „vedea la doi metri sub pământ”, cum spuneau
muncitorii despre el. De altfel, respectul nu-i împiedica să-l
batjocorească atunci când nu era de față, numindu-l
căpcăun, hapsân și cum le mai venea la gură. Duminica celor
din Balciugovo pătrunsese cu urmările ei și în mine: paznicul
Mutovka, cel care ședea în ghereta de la intrarea în mină,
abia de-și putea ține deschiși ochii lui miopi; mecanicului
Semionâci – un flăcău spilcuit – i se împleticea limba, iar
vagonetarii de la mine se legănau pe picioare ca niște vite
atinse de ciumă.
— Da’ ce? Ați căpiat cu toții aici? răcni bătrânul la oamenii
mahmuri. Ce bucurie v-a pălit, diavolilor? Unde-i ajutorul de
maistru?
Luciok, ajutorul de maistru, un bătrân cu părul alb, era
beat mort; își alesese un locșor călduț pe după cazane și
dormea dus. Asta îl înfurie de-a binelea pe Rodion Potapâci
și începu a beșteli de mama focului toată banda de bețivi.
Trezindu-se, Luciok se apucă să facă scandal, ceea ce i se
întâmpla deseori când se îmbăta.
— Ia, nu te prea... se rățoi el din culcușul lui. Slavă ție,
doamne, nu mai sunt timpurile ocnei, când se scoteau trei
piei de pe om! Asta-i!...
— Of, nelegiuiților!... Și cine răspunde dacă voi, păcătoșii,
surpați mina?...
— Asta se știe, tu răspunzi, conveni Luciok. Nu primești tu
simbrie cincizeci de ruble? Ei, care va să zică, vei fi vinovat
pentru toate... De la mine, cu numai douăzeci de ruble, nu
prea au ce-mi lua.
— Mai faci și gură, rât bălos ce ești!
— Și totdeauna oi face.
Turbând de mânie, Rodion Potapâci îl trase cu mâna lui pe
Luciok de după cazane, îi îndesă căciula pe capul tehui de
băutură și-i făcu vânt afară din raza fabricii, poruncind
totodată să i se arunce boarfele în drum.
— N-ai decât să mergi și să te plângi împotriva mea,

79
jigodie! îi striga bătrânul din urmă robului răzvrătit. Găsesc
în locul tău douăzeci ca tine...
— Inga măi! Ptiu! se auzea din întuneric glasul lui Luciok.
Ian te uită cum și-a dat drumul... Ehei, frățioare, s-a dus
vremea aia!
Comedia asta, cu alungarea lui Luciok din serviciu, se
repeta de vreo trei-patru ori pe an, din pricina îndărătniciei
lui când era beat. Câteva zile după o astfel de întâmplare,
Luciok nu ieșea din crâșma lui Ermoșka, apoi venea la
Rodion Potapâci cu cenușă pe cap. Urma împăcarea cu
nestrămutata condiție că așa ceva se întâmplă „pentru
ultima oară”. Toți știau că și de astă dată cearta se va sfârși
cu împăcarea, deoarece Rodion Potapâci nu putea trăi fără
Luciok și în nimeni altul n-avea atâta încredere, iar Luciok
specula situația aceasta. De n-ar fi avut patima beției, omul
ar fi fost maistru de mult, poate chiar maistru-șef. Mai rar
puteai întâlni pe cineva care să-și cunoască meseria atât de
bine, de aceea, în cazuri grele, Rodion Potapâci se sfătuia
numai cu el, ca unul care, când era vorba de minerit, n-avea
nicio considerație pentru părerile inginerilor de mine și nici
chiar pentru ale lui Karaciunski. Luciok era înzestrat cu o
deosebită îndrăzneală, care îi lipsea maistrului său,
cumpănea în pripă și se făcea luntre și punte când era
nevoie să ducă un lucru la bun sfârșit.
Rodion Potapâci ar fi trebuit după asta să coboare în mină
și să inspecteze lucrările, dar simți deodată că-l părăsesc
puterile, ceea ce nu i se mai întâmplase încă. Nu fusese
bolnav niciodată de-a lungul întregii sale vieți, iar acum
stătea locului și doar clătina din cap cu amărăciune. Cearta
neînsemnată cu bețivul de Luciok îl zdruncinase pe bătrân și
abia mai putu să ajungă la micul birou ce și-l orânduise
după un paravan despărțitor, într-un colț din sala mașinilor.
Cheia de la birou o avea întotdeauna asupra sa. Uneori
rămânea acolo și peste noapte, ghemuit pe o laviță de lemn
năclăită de unsoare. Bătrânul maistru aprinse o lumânare de
seu și se așeză la masă. Prin ferestruica ce tremura din
pricina trepidațiilor mașinii cu aburi, noaptea apărea ca o
pată neagră; sub dușumea, care trepida de asemeni, se
scurgea, gâlgâind și șuruind, apa ridicată din mină; se auzea

80
cum fornăia pompa și bubuiau roțile dințate de fontă. Toate
erau la fel ca totdeauna, de când se ținea minte Rodion
Potapâci la exploatări, numai el nu mai era același. Gândul îi
înfățișa bătrânețea neputincioasă, jalnică, într-o formă atât
de vie și neîndurătoare, încât fu cuprins de teamă. Ce-o fi
oare cu el?...
Își propti coatele pe masă, își sprijini capul în mâini și
căzu pe gânduri. Neplăcerile din familie, întâlnirea cu
băbuța Lukeria îi răscoliseră tot amarul adunat de-a lungul
întregii sale grele vieți.
Rodion Potapâci se născuse și crescuse ca argat boieresc
în gubernia Tula. Băiețandru fiind, îndeplinise slujba de
fecior în casa moșierului, iar ajungând la vârsta de
șaisprezece ani nimeri, spre nenorocirea lui, printre slugile
care urmau vânătoarea boierească. La o goană de lupi nu-i
intrase în voie cu ceva boierului și acesta se năpusti asupra
lui cu harapnicul ridicat... Crâncenul episod de la vânătoarea
boierească își găsise sfârșitul la uzina din Balciugovo, unde
Rodion Potapâci fu adus în lanțuri pentru a-și ispăși
pedeapsa. Dar ocna la exploatări se dovedi a fi pentru el
salvatoare; mai înțelept decât îl arăta vârsta, sârguincios și
cinstit, se desprinse de la bun început din gloata deținuților.
Pe atunci, director al ocnei era acel Anton Lazarâci despre
care vorbise băbuța Lukeria. Șefului îi plăcu mult tânărul
Zikov și făcu astfel ca munca silnică în cei zece ani de
condamnare să devină pentru osânditul acesta nu ocnă, ci o
muncă obișnuită de miner, cu deosebirea că trebuia să
doarmă noaptea la închisoare. Rodion Potapâci îndrăgi
munca lui nouă și i se dărui cu trup și suflet. Și câte nu se
mai întâmplaseră de atunci! Stranii se perindau amintirile,
de parcă totul nu fusese decât un vis. Munca se desfășura în
ritm clocotitor, mai ales că truda ocnașilor nu costa nimic.
Pe de o parte funcționa fabrica de spirt, unde lucrau ocnașii,
pe de altă parte erau minele de aur. Uzina de la Balciugovo
părea o tabără ostășească, oamenii se sculau și se culcau în
bătăile tobei, prânzeau și se odihneau după bătăile tobei, ba
și la biserică se duceau în aceleași răpăieli. Plecau la muncă
încolonați pe companii și plutoane, în pas cadențat.
Întâlnirea cu vreun nacealnic era prilej pentru toți să se

81
întindă ca o coardă și să execute comanda „drepți, pentru
onor înainte”, fie chiar și în timpul lucrului. În piața dintre
ocnă și „biroul bețivilor”, în zilele de sărbătoare se făcea
instrucție militară adevărată cu recruții boboci și tot acolo
se aduceau la îndeplinire cele mai crunte pedepse corporale.
Pe de o parte intra în funcție „nașul” Nikitușka, iar pe de
altă parte „ulița verde”1 soldățească. În fiecare duminică era
pus să treacă prin groaznica „uliță” câte un vinovat, iar ca
efectul să fie mai puternic aduceau la un astfel de spectacol
și populația, chiar și din Fotianka. În afară de conducerea
ocnei și de comandamentul militar al recruților, la dispoziția
ofițerilor de la exploatări se mai aflau două batalioane de
cazaci având misiunea specială de a aplica pedepse la locul
de muncă; asta era o treabă internă a întreprinderilor, în
vreme ce „nașul” Nikitușika și „ulița verde” erau „pedepse
de paradă”, având mai cu seamă scopul de a baga oamenilor
frica în oase. Când o echipă de muncitori pleca undeva la
exploatări, în urma lor pornea, o dată cu alimentele, și un
car cu nuiele, deși se puteau găsi destule vergi și acolo unde
erau folosite. Comandamentul minelor își făcea următoarea
socoteală: mai întâi de toate trebuie organizată pedeapsa;
munca va merge apoi de la sine.
În primii doi ani Rodion Potapâci lucrase la fabrica de
spirt, unde toată munca o executau numai deținuții; intrând
apoi în categoria celor pe cale de a se îndrepta, fu trimis la
exploatările aurifere. Cât timp a funcționat fabrica de spirt,
aici lucrau deținuții, iar la exploatările aurifere erau trimiși
numai cei ce-și ispășeau partea a doua a pedepsei. Rodion
Potapâci găsise uzina din Balciugovo la începuturile ei mică
de tot. Până atunci se populase numai partea de sus –
Nagornaia, iar așezarea Nizî luă naștere sub ochii lui, când
fură aduși la exploatările aurifere trei contingente de recruți
odată. Fotianka a devenit apoi centrul principal al foștilor
ocnași colonizați treptat. Aici, la exploatările aurifere,
Rodion Potapâci a trecut prin toate formele de muncă,
începând ca vagonetar, cărând sterilul la halde. Sumedenie
1
„Uliţa verde” – pedeapsă corporală în armata Rusiei ¡obăgiste. Cel
condamnat, cu mâinile legate la spate, trecea printre două rânduri de
soldaţi care-l biciuiau cu vergi sau cu nuiele verzi (n. r.).

82
de halde de acestea se afla în jurul uzinei din Balciugovo! Te
apucă groaza gândindu-te câtă muncă au depus deținuții la
aceste lucrări, adevărate cazne egiptene. Oamenii nu erau
cruțați; la exploatări se proceda cu „mâna de lucru masivă”,
adică erau trimiși în mine mii de muncitori odată. Aurul,
realizat prin această muncă gratuită, constituia astfel
pentru stat un dividend net. Curând, Rodion Potapâci izbuti
să ajungă, din simplu muncitor, șef de echipă. Își însușise
bine munca, iar conducerea prețuia fanatica lui vrednicie.
Numai într-un rând fusese cât pe ce să se abată din drumul
bun, atunci când o întâlnise pe Marfa Timofeevna, prima lui
nevastă. Fata abia fusese adusă din Rusia când Anton
Lazarâci își și puse ochii pe ea. Frumoasa ocnașă avea
numai nouăsprezece ani și nimerise la ocnă venind direct
din odaia slugilor de pe o moșie boierească, având vina, cum
menționa, tabelul însoțitor, de a fi furat niște zahăr. Soră-sa
Lukeria venise împreună cu dânsa și figura în tabel cu un
furt de miere. Cine știe a cui mână își exercitase pe seama
soartei celor două surori facultatea de a fi spiritual. Obligate
să-și ispășească pedeapsa de trei ani, ambele intrară apoi în
categoria deținuților colonizați și fură repartizate la
Fotianka. Anton Lazarâci o poreclise pe Marfa Timofeevna
„zaharica” și chiar a treia zi trimise să fie adusă la el într-o
„chestiune secretă”. Soră-sa Lukeria scăpă de această
„chestiune secretă” numai fiindcă Anton Lazarâci a fost
înjunghiat la timp.
— O soră are zahăr, cealaltă – miere, glumea uneori
directorul, dar eu mă prăpădesc după zahăr...
Rodion Potapâci lucra pe atunci la ocnă, și nu o dată îi fu
dat să vadă cum Marfa Timofeevna ieșea dimineața din casa
directorului cu fața scăldată de lacrimi. Să fi fost pricina
aceste lacrimi de fată sau numai frumusețea ei, nu știm, dar
iată că tânărul începu a cădea tot mai des pe gânduri...
Schimbarea lui fu observată și de Anton Lazarâci care îl
întreba mereu:
— Ce-i cu tine, Rodion?... Parcă nu ți-s boii acasă...
— Nu mă simt bine, Anton Lazarâci, răspundea el
posomorât, căutând să nu i se uite în față acestui asupritor
de ocnașe.

83
 Dar în suflet i se strecurase adânc un gând care nu-i da
pace și aștepta numai prilejul să-l „curățe” pe nesățiosul
director. Noroc că un alt ocnaș, Buzun, i-o luă înainte; îl
înjunghie pe Anton Lazarâci, pentru că nu-i dăduse cândva
rația cuvenită. Parcă i se ridică o stâncă de pe umeri. Marfa
Timofeevna fu apoi trecută la Fotianka, unde Rodion
Potapâci făcu îndată cunoștință cu ea și o luă de nevastă.
Erau acolo multe osândite și toate se rostuiseră: toate erau
măritate, își întemeiaseră familii, înmulțind populația
Fotiankăi și a Nagornaiei. Trebuie spus că printre ocnașe nu
se afla nicio femeie de moravuri ușoare.
Rodion Potapâci începu frumos și cu multă dragoste viața
cu tânăra-i soție și niciodată nu i-a pomenit, nici cu o
vorbuliță, de trecutul ei: păcatul silnic nu intră la socoteală.
Dar Marfa Timofeevna rămase în tot timpul căsniciei adânc
întristată, cu sufletul înnegurat, și abia înaintea morții îi
mărturisi soțului ce vierme i-a ros fără încetare inima.
— Nu mai eram fată când m-am măritat cu tine... șopteau
buzele livide. N-a fost vina mea, dar n-am putut să uit asta.
Cu cât te purtai mai blând cu mine, cu atât mă cuprindea
mai mult groaza. Tăceam, dar inima îmi sângera.
— Marfa, pentru dumnezeu, ce cuvinte rostești...
— Singură m-am osândit, Rodion Potapâci, și asta a fost
pentru mine mai amarnică pedeapsă decât ocna. Iată, ți-am
născut un fecioraș și mi-e rușine și de el. Nu m-ai dojenit cu
vreun cuvânt rău, m-ai iubit, iar eu mereu mă gândeam cât
de frumos ne-am fi trăit viața de nu era la mijloc soarta mea
nenorocită.
Marfa Timofeevna a murit tânără; zăcea în sicriu
frumoasă, albă, ca de ceară. O dată cu moartea ei se stinse
din viața lui Rodion Potapâci ultima rază de bucurie, iar
sprâncenele i se încruntară pentru totdeauna. Își luă o a
doua nevastă, dar fericirea nu mai reveni; cum zice
proverbul: răposatul nu așteaptă la poartă, dar ce-i al lui, nu
lasă. Drept amintire de pe urma iubitei sale soții, îi
rămăsese ușuraticul Iașa...
Viața lui Rodion Potapâci se scursese zi de zi în muncă
aspră. Înghețase, parcă o dată pentru totdeauna, în munca
de la exploatări și nu-și mai revenea. Îi era greu – tăcea, îi

84
era bine – tăcea; până la urmă se transformase într-o
mașină vie. Numai o dată, în tot timpul serviciului, și-a
călcat pe conștiință, și anume în deceniul al șaselea, când în
Urali venise un agent provocator. În ciuda severității
regimului militar, muncitorii izbuteau să fure aur în timpul
lucrului. Așa se petrecea pretutindeni, și la exploatările
aurifere particulare, și la cele de stat. Se iveau la țanc
achizitori, și câțiva din aceștia pătrunseseră și în cercul
vicios al ocnei de la Balciugovo. Agentul provocator reușise
să cumpere aur de la câțiva ocnași, dar Rodion Potapâci di-
bui ce hram poartă ipochimenul și dădu îndată zvon pe căi
lăturalnice, voind astfel să prevină și să salveze zeci de
oameni credulii. Îi fusese milă de oameni... Și într-adevăr,
fabrica de la Balciugovo a suferit mai puțin atunci, în schimb
la alte exploatări aurifere se dezlănțuise o adevărată urgie.
Sute de oameni fuseseră trecuți prin „ulița verde”, deportați
în Siberia de est, condamnați la muncă silnică pe viață. E
drept că nimeni din cei de la minele din Balciugovo n-a aflat
vreodată cine îl dibuise cel dintâi pe agentul provocator.
Rodion Potapâci tăcea mâlc, ca și cum n-ar fi avut nici în clin
nici în mânecă cu toate astea. Tot atunci scăpase ca prin
minune și Kișkin, căci era și el amestecat în furturile de aur:
prevenit cu o singură oră mai târziu, „Cucuiul” ar fi zburat și
el în Siberia răsăriteană, după ce ar fi trecut prin „ulița
verde”.
„Las’ că îi pomenesc eu într-o bună zi ticălosului despre
agentul provocator, se gândi Rodion Potapâci, aducându-și
aminte de scandalul ce-l urzea Kișkin. Trebuia să-i fi pus
zăbala când a venit deunăzi la Fotianka, dar nu mi-a trecut
prin gând... Nu-i nimica, dau eu de el altă dată.”
Muncise Rodion Potapâci peste treizeci și cinci de ani la
stat, ca ocnaș și colonist, până venise eliberarea. Nu
înțelesese deloc acest ucaz, nu-i intra în cap și pace, ba
chiar se zăpăcise de-a binelea când ocna fu desființată,
fabrica de spirt închisă, iar exploatările aurifere ale statului
lichidate. Gândul că acum fiecare muncitor trebuia să fie
plătit îl scotea din fire, pur și simplu. „Cum se poate una ca
asta, atâția oameni în mine și, poftim, plătește fiecăruia, dar
ce-i va rămâne statului?” Exploatările, trecute pe bază de

85
muncă liber angajată, lipsite de strunire militară, decăzură
repede, iar pentru aurul realizat în noile condiții, în pofida
că exista inventarul și erau încropite amenajări și instalații,
statul suporta un preț de cost de cinci ori mai mare decât
valoarea aurului la bursă. Un scurt răstimp, întreprinderile
compromise se înviorară de pe urma terenului aurifer,
extrem de bogat, descoperit la Fotianka de către Kișkin, și
care dădu în decurs de trei ani peste o sută de puduri de
aur. Mai târziu, însă, se ajunse la situația de râs, când prețul
de cost pentru un zolotnic de aur se ridică la douăzeci și
șapte de ruble, în timp ce valoarea lui nominală era de
numai patru ruble. Nu mai puțină inimă rea își făcea Rodion
Potapâci și pentru atitudinea nepăsătoare a inginerilor din
mine.
Cinci ani de zile întreprinderile de la Balciugovo au ființat
numai pe hârtie, când apăru deodată generalul Mansvetov și
compania. O singură mină se menținea atunci cu chiu, cu vai
și pe alocuri scurmau căutători de aur. Trecerea terenurilor
aurifere în exploatarea companiei făcu să se învioreze brusc
treburile, și se însufleți totodată și Rodion Potapâci,
dăruindu-se cu toată inimoasa lui credință de iobag noii
direcțiuni. Prima beție a eliberării trecuse și se putu vedea
că populația de la terenurile aurifere devine din punct de
vedere economic deplin dependentă de companie. De
altminteri, această populație provenea din deținuți
colonizați aici de stat, și cele câteva generații următoare se
îndeletniciseră pe de-a-ntregul cu munca la exploatările
aurifere. Numai la Nizî foștii „lecruți” făcuseră încercări
desperate s-o scoată la capăt pe alte căi, prin mijloace
proprii; iată de ce acolo înfloriseră o bucată de vreme
meserii ca dulgheria și cizmăria. Nagornaia și Fotianka,
aceste vechi cuiburi de ocnași, rămăseseră credincioase însă
muncii la minele de aur și nu se lăsau atrase de câștiguri de
altă natură.
O dată cu înscăunarea companiei la exploatările din
Balciugovo, Rodion Potapâci se liniști; nu mai existau, ce-i
drept, lanțurile ocnei și ale regimului militarizat, în schimb,
un întreg sistem de fire nevăzute punea treptat stăpânire pe
viața populației, înlănțuind-o tot mai strâns. Muncitorul

86
miner nu avea nicio altă cale de a-și câștiga existența decât
intrând în sistemul companiei. Dovada cea mai bună o
prezentau cei din localitatea Nizî. Nu exista vreo
constrângere din afară, ca altădată, înainte de eliberare, dar
muncitorii „liberi” nu știau cum să folosească această
libertate de fiare încolțite, fiind nevoiți în cele din urmă să-și
angajeze forța de muncă la companie, în cele mai
păgubitoare condiții, conform liniei de organizare a acestei
întreprinderi: nici să mănânce muncitorul pe săturate, nici
să moară de foame.
Punerea în exploatare liberă a terenurilor de la Kedrovo
avea să dea peste cap, în scurtă vreme, toate orânduielile
statornicite și nimeni nu întrezărea atât de limpede viitorul
ca Rodion Potapâci, acest lup bătrân și mult încercat de la
exploatările aurifere.

Partea a doua

În fiecare dimineață se adunau în fața crâșmei lui

Ermoșka o droaie de muncitori. De departe, toată acea
sărăcime a minelor aurifere părea o grămadă de zdrențe vii.
Soarele prindea a încălzi ca în toiul lui april și toți așteptau
ceasul hotărâtor când vor porni apele primăverii. Numai de-
ar porni apele, și ei ar avea de lucru... Doar atât așteptau
oamenii aceia, să pornească apele...
Ermoșka își instalase cârciuma în căsuța lui proprie, pe
jumătate de piatră, terminată și transformată în urmă cu
vreo doi ani. Parterul era ocupat de cârciumă și de o
prăvălie unde se vindeau mărunțișuri, articole de podoabă și
țesături mai ordinare de tot felul, așadar, omul înjghebase
un negoț în toată legea. Casa se afla în colțul din fața fabricii
de spălat nisipul aurifer. Aparținuse înainte vreme lui Kișkin.
La capătul uliței se ridicau, ca o pată roșie, zidurile de
cărămidă ale fostei închisori, iar alături – o clădire uriașă
din bârne, căzută într-o rână, fostul „birou al bețivilor”. Pe
locul actualei fabrici de spălat nisipul aurifer se afla
odinioară fabrica de spirt, unde lucraseră ocnașii, dar care a

87
ars între timp, după eliberare. Rămăsese numai „biroul
bețivilor” și curtea împrejmuită cu un zid de piatră; în
pătratul ei dăinuiau cazărmile joase, tot de piatră, ale fostei
ocne. Aceste două monumente de pe timpurile bune de
altădată îi stăteau ca un ghimpe în ochi lui Ermoșka. Din
odaia lui de la etaj, le privea îndelung și repeta cu oftaturi:
— Ce mai gospodărie se pierde în vânt... Ce nu s-ar putea
face aici, de-ar încăpea pe mâinile mele! Îmi pare c-aș da
totul...
Ermoșka era un bărbat de statură mijlocie, ciolănos, lat în
spete, cu un cap colțuroș și ochi cenușii, bulbucați,
neobișnuit de depărtați unul de altul, ca la capre. Un nas
turtit și moale părea lipit de pe un alt obraz. O bărbuță rară,
în smocuri, îi dădea un aspect ciufulit, așa cum arată un om
stârnit din pat. Ermoșka era tipul cârciumarului rus,
șmecher și lingușitor, obraznic, dar știind să se plece la
nevoie. Intrase și el în rândul oamenilor datorită nevestei
sale Daria, care la vremea ei avusese „situația de cameristă”
la bătrânul Onikov, pe timpul cumplitei stăpâniri a acestuia.
Ermoșka servise la el ca fecior, cum era Ganka acum.
Bătrânul Onikov, văduv, se distra din plictiseală cu fru-
moasele fete iobage, iar Daria figurase printre cele din
urmă. Orfană și de tată și de mamă, nimerise în casa
boierească datorită frumuseții sale, dar n-ar fi știut să
profite de situație, dacă nu se întâmpla să fie și Ermoșka
acolo. Onikov murise fără veste, nu se știe cum, și, mai
ciudat lucru, nu i s-a găsit în casă niciun ban. Gura lumii
pusese moartea năprasnică a lui Onikov în seama lui
Ermoșka, învinuindu-l de a-și fi însușit, cu acest prilej, și
avutul stăpânului. Ermoșka o luă pe Daria de nevastă, își
înjghebă îndată o gospodărie proprie, așa cum se și cuvine
să facă un țăran cu stare, iar mai târziu deschise cârciuma și
prăvălia. Daria trăia oropsită rău: Ermoșka îi făcea zile fripte
pentru faima proastă cu care se alesese din casa lui Onikov.
Sărmana femeie umbla prin odăile ei ca o umbră și începea
să tremure toată când auzea pașii bărbatului. Ermoșka n-o
bătea de față cu lumea, așa cum făceau alți bărbați, dar o
chinuia încet și necruțător, ca pe o vită de la care nu mai ai
niciun folos.

88
 „De-aș muri mai repede...” ofta mereu Daria.
Copii n-aveau și Ermoșka râvnea să-și întemeieze, după
moartea Dariei, o adevărată familie și tocmai își pusese
ochii pe Fenia Zâkova. Într-un fel își propune omul și altfel
dispune soarta. Aflând Ermoșka despre Fenia că a fugit de-
acasă își desfăcu larg brațele și se tângui:
— Vai, Fedosia Rodionovna, n-ai putut să aștepți și tu
puțintel, până murea Daria mea...
Chiar și Dariei îi părea rău de această întorsătură; de
multă vreme se simțea de prisos, și ar fi dat cu voie bună
locul ei unei soții tinere și iubite.
— Eu te țin încătușat, Ermolai Semionâci, îl căina ea pe
soțul său, vorbind despre ea așa cum se vorbește de
răposați. Tocmai bine era de te însurai cu Fenia lui Zâkov...
Tare-i curățică fata. Of, nu vine moartea să mă ia...
— Da’ ce, nu mai sunt mirese? obiecta Ermoșka, ținând
isonul nevesti-si. Cum se vor împlini patruzeci de zile de la
moartea ta, mă și-nsor...
— La noi, la Balciugovo sunt fete de măritat câte vrei,
Ermolai Semionâci. Alege-ți-o pe oricare, pe cea mai bună
dintre ele.
— Iau una de la Taibola, sau chitesc eu o fată de la oraș...
Slavă ție doamne, că doar nu-s bărbat de lepădat, nici așa ca
să-mi ascund obrazul prin unghere.
— Să nu iei una bogată, caut-o să aibă mai puține
mofturi... Mai bine o orfană, Ermolai Semionâci, fiindcă tu
ești acu om cu oleacă de ani în spate, ba vei mai fi și văduv.
Fetele bogate nu se prea dau în vânt după astfel de miri...
— Bine zici, Daria... dă-ți și tu mai repede duhul, că trece
vremea de pomană. Până piei tu, o să ies cu totul din vârsta
mirilor...
— Of, curând oi da ortul popii, Ermolai Semionâci... Mi-e
milă să mă uit cum te canonești cu mine.
Daria încerca în toate chipurile să moară, dar nu izbutea
deloc. Umbla desculță prin zăpadă, lua buruieni otrăvitoare,
stătea flămândă, dar nimic nu ajuta. Ermoșka o bătea numai
când era beat, și i-ar fi venit de hac de mult, dacă nu l-ar fi
oprit frica de răspundere. Afară de asta avea și un soi de
presimțire tulbure că Daria este destinul lui, de care nu poți

89
fugi nici cu cel mai bun cal. Resemnarea Dariei ajunse până
acolo, că începuse să-i aleagă ea mireasa pentru cazul când
va muri, și pe tema asta se purtau deseori în casa lui
Ermoșka discuții cât se poate de serioase. Era o pereche
ciudată, ce-i drept.
Ermoșka aștepta apele primăverii cu aceeași nerăbdare ca
și căutătorii de aur din Balciugovo, deoarece deverul cel
mare al cârciumii îl aducea sezonul verii, când munca la
exploatări era în toi. Cunoștea și fabrica, și Fotianka, așa
cum își cunoștea cele cinci degete: care dintre mujici a
scăpătat, care s-a îmbogățit, care o duce nici prea bine, nici
prea rău. Un statistician n-ar fi putut să furnizeze informații
mai temeinice și amănunțite despre „enoriașii” săi, cum îi
poreclise Ermoșka pe căutătorii de aur. Pe cei din Nizî, adică
pe „prăpădiții” ăia de dulgheri și cizmari nu-i prea avea la
inimă; acolo domnea sărăcia lucie, pe când în „parohia” sa:
nu-i, nu-i, și deodată surâde cuiva norocul.
— Ia faceți bine și luați-o din loc, robii domnului! striga
uneori Ermoșka de după tejghea către mulțimea veșnic
gălăgioasă a căutătorilor de aur.
— Binefăcătorule, pentru tine doar ne străduim!
răspundeau glasurile bețivilor. Nicio lingură nu ne-ajunge la
gură fără să treacă pe la tine... Ne ai pe toți în mână.
— Râdeți, râdeți, dar ce v-ați fi făcut fără mine? Ai?...
— Aici ai dreptate, nici vorbă, tătucule...
Derbedeul de Mâlnikov îl sâcâia cel mai mult pe Ermoșka.
Venea zilnic la cârciumă și se înghesuia printre oameni fără
nevoie. Avea obiceiul să se lege de fiecare, îi asmuțea, se
certa și mânca bătaie destul de des, dar asta nu-l clintea din
ale lui.
— Ai face mai bine să te duci acasă, Taras, căuta să-l
înduplece Ermoșka. Acasă, desigur, te așteaptă nevasta cu
brațele deschise. Iar în drum te-ai mai opri pe la socru-tău
să bei un ceai. Bogat mai e drăguțul de el.
— Da’ tu, de ce mă pizmuiești? Să știi, merg chiar acum și-
oi bea un ceai, ba încă două!
— Nu cumva te mănâncă spinarea?...
Când Mâlnikov era cu chef, făcea pe mândrul, grozăvindu-
se ca nimeni altul. Se lovea cu pumnul în piept și răcnea de

90
se auzea de la un capăt al uliței la celălalt: „Așteptați puțin,
vă arăt eu tuturor ce om este Taras Mâlnikov și-i da așa
înainte. Mușteriii nelipsiți ai cârciumii se prăpădeau de râs
bătându-și joc de el, iar uneori îl cinsteau cu un păhăruț de
votcă.
— Așteptați, fraților, nu vă rămân eu dator... îi încredința
Mâlnikov. Răzbesc eu, n-aveți grijă... Să mă vad numai pus
pe picioare, că pe urmă vă întorc banii până la o copeică.
După paște Mâlnikov începu să vină des la cârciumă
însoțit de Iașa și Kișkin. Cerea de la bun început jumătate
de oca și o bea împreună cu ceilalți, trași câteșitrei într-un
ungher. Legau în șoaptă convorbiri tainice, prietenoase și
îndeobște simțeau nevoia să se izoleze. Într-o bună zi
Mâlnikov se apropie legănându-se de tejghea și mai ceru
băutură.
— Ce bucurie te-a pălit, mă rog, că ți-ai desfăcut băierile
pungii? Ai primit cumva o moștenire?...
— Da’ pe tine ce te doare?... Ehei... Nimeni nu poate să-i
poruncească lui Taras Mâlnikov: eu mi-s mare, eu mi-s mic.
Degeaba, Ermolai Semionâci, mă iei tu acum peste picior și
aici că sunt un derbedeu și nimic mai mult...
— Voi, cei din Nizî, sunteți toți o apă: ia, niște coate-goale.
Pe dos de v-aș întoarce și tot n-aș găsi o para chioară...
— Și ce-ai spune dacă, de par izamplu, aș avea acasă un
purcoi de bani, ha, Ermolai Semionâci? Păi, tu cel dintâi ai
da căciula de pământ în fața mea și m-ai unge cu vorba, așa
și pe dincolo... Da’ dacă m-oi înțoli cu o șubă de raton, mi-oi
prinde ceas de argint cu două, hî, capace, un fular de lânică
și mă voi prezentui la tine, uite-așa, de-al dracului... Cam
ce-ai zice?
— De, pe om îl primești după haină, Taras... Dacă te
îmbogățești, să nu ne uiți. Poți să știi norocul omului?!
— Vai de tine, pui de nâpârcă!... Păi eu poate cumpăr
toată uzina din Balciugovo și-o întorc cu susu-n jos... Uite,
așa om sunt eu...
— Nu mă speria înainte de vreme, că s-ar putea să te
visez bogat... Ș-apoi, totdeauna când croncănesc ciorile, se
strică vremea.
Asemenea scene se desfășurau prea des ca să le mai ia

91
cineva în seamă, cu tot dinadinsul. Mâlnikov nu se bucura de
încrederea nimănui și lumea se mira de unde lua el banii
pentru beții.
La micul grup se alăturase mai târziu și Dăngatul Mina,
unul din ocnașii bătrâni din Balciugovo, dintre care abia mai
rămăseseră vreo zece. Era un unchiaș tăcut, chel, cu fruntea
înaltă și ochii mult adânciți în fundul capului. La cârciumă
venea altă dată rareori și atunci ședea retras undeva într-un
colț. Apoi prinseră a veni căutătorii de aur din Fotianka:
chipeșul Matiușka, bătrânul Turka și însuși Piotr Vasilievici.
Mâlnikov îi ospăta pe toți și umbla prin cârciumă fudul
nevoie mare. Scepticii de la exploatări priveau la început cu
ochi bănuitori această tovărășie, apoi dintr-o dată începură
s-o ia în seamă. Cineva răspândi zvonul că punga și-o
desfăcuse Kișkin; în vederea inaugurării terenului aurifer de
la Kedrovo, recrutase un artel pentru explorări într-un loc pe
râul Muteașka, unde Mina Dăngatul descoperise aur încă din
timpul când exploatările aparțineau statului, dar a păstrat
taina în așteptarea unui moment prielnic. Până și Ermoșka
începu să le dea crezare, molipsit și el de febra aurului care
îi cuprinsese pe toți. Astfel, aduse de câteva ori vorba
despre aceasta cu Kișkin.
— Anton Evstratâci, ia-mă și pe mine în cumpanie.
— Nu-i de nasul tău... răspundea hotărât Kișkin.
— Oricum, tot mie o să-mi predați aurul, îndrăzni o dată
Ermoșka, făcând cu ochiul.
— Asta cum o vrea dumnezeu... Una e – să predai aurul,
alta – să-l explorezi. Ai mâna grea, Ermolai Semionâci.
— Da’ a lui Mâlnikov e ușoară?
— Puf – așa e mâna lui.
Tratativele tovărășiei în curs de constituire nu prezentau
nicio taină pentru nimeni, deoarece despre Muteașka se
vorbea de multă vreme că adăpostește comori nesecate și
toată lumea râvnea să pună mâna pe un locșor acolo, de
îndată ce terenurile de la Kedrovo vor fi declarate libere. Se
iviră curând și speculanți ai zăcămintelor de pe Muteașka:
mineri care umblau prin cârciumi, prin piețe și peste tot
unde se aduna lumea și ofereau, prin șoapte și semne
tainice, perspectiva îmbogățirii în schimbul „unei bumăști

92
roșii”1. Se înfiripă astfel pe seama faimoaselor zăcăminte o
adevărată bursă de speculanți. Misterioși specialiști în a îm-
bogăți pe alții comunicau, în mare taină, existența unei
vâlcele sau a unui izvoraș, unde aurul îl aduni cu lopata. Se
ticluiseră și o serie de legende despre zăcământul de la
Muteașka; una din ele dezvăluia că aurul de acolo se află
sub legământ, care nu poate fi rupt decât de o fecioară
neprihănită, iar bărbaților, acest aur nu le e dat a-l găsi. Se
povestea despre niște ocnași fugiți din ocnele de la
Balciugovo, care, ascunzându-se în terenurile de la Kedrovo,
dăduseră cei dintâi de Muteașka și, fără să fi avut alte
unelte decât o troacă obișnuită, spălaseră atâta aur cât
puteau duce în traistele lor, și cum, apoi, acești fugari,
încărcați cu aur, fuseseră pândiți și omorâți la Taibola.
Astfel, rămăsese necunoscut locul unde stă ascuns aurul la
Muteașka. Oamenii lesne crezători ascultau înfrigurați
aceste povestiri și tot mai mult erau cuprinși de dorința de a
se îmbogăți peste noapte. Curând, cunoscătorii parcelei
Muteașka nu se mai mulțumiră cu o „hârtie roșie” și se
încumetau să ceară bancnote de 25 de ruble. Cu asta se
îndeletnicea și chiorul Piotr Vasilici, însă nu la Balciugovo, ci
la oraș. Dar mai bine ca toți se descurca în treburile acestea
Mâlnikov, care apoi risipea pe băutură banii căpătați pe
seama prostiei. Toată lumea știa despre el că nu-i decât un
pișicher și n-are habar în materie de exploatare de mine
aurifere, dar setea de aur era atât de mare, încât dădeau
crezare acestui om de nimic, care promitea marea cu sarea.
Deși, chiar și vorba lui Mâlnikov era neserioasă, ba chiar
prostească.
— Apoi cum oi face eu... Uite-așa, o să-mi mulțumiți toată
viața, până la mormânt... Am mâna ușoară pentru aur: asta
se cere mai întâi și-ntâi... Da... Toate le pot organiza cât se
poate de bine.
Patima aurului plutea în aer, iar Mâlnikov ducea cu vorba
oameni însutit mai deștepți decât el, ca, de pildă, același
Ermoșka: și el dădu pehlivanului o bancnotă roșie. Iar
Mâlnikov, chiar a doua zi îl luă în râs acolo, în cârciuma lui,

1
Bancnotă de 10 ruble (n. t.).

93
de față cu toți.
— Ai să-mi mulțumești, Ermolai Semionâci! striga el. Iar
hârtia ta roșie va merge pentru pomenirea sufletului meu...
Scoate-o din gura lupului, când Egori i-a dat-o!
Toată cârciuma se strica de râs; de rușine, Ermoșka fugi
sus la el, după ce-l scuipă pe Mâlnikov drept între ochi.
Centrul speculațiilor mereu în creștere era chiar cârciuma
aceasta, unde, bineînțeles, lumea se aduna nu numai ca să
asculte poveștile despre aur, așadar, stăpânul ei primise
ceea ce merita.
Pe lângă localnici, la cârciuma lui Ermoșka veneau din
oraș, în fiecare zi, trăsuri misterioase. De sub poclitul lor se
ivea câte un târgoveț întreprinzător, sau vreunul dintre
negustorii mai prizăriți din oraș, care, din șiretenie,
cumpăra mai întâi ceva din prăvălie, și abia după aceea intra
în vorbă, ca din întâmplare, cu căutătorii de aur adunați
ciotcă pe lângă cârciumă.
— Nu cumva aveți nevoie de o echipă? îl întrebau aceștia.
Pentru săpat vreun puț...
— Nu, noi nu obișnuim să ne ocupăm cu așa ceva, încerca
să-i încurce cu răspunsul șmecherul de orășean. Eu vin cu
treburi de-ale mele...
Ermoșka, ascuns sus la el, îi urmărea prin geam pe
musafirii din oraș și-i înjura cât îi poftea inima.
— Ia te uită ce proști!... Daria, vino de vezi ce mutră
caraghioasă face Zatâkin; îl cunosc, are o prăvălie în târgul
Șcepnoi. Ha-ha, desigur, i-a venit și lui pofta să se-nfrupte
din aurul de la Balciugovo... Uită-te, Mâlnikov se apropie de
el! Iii, măi câine, anti-hristule!... Of-of-of! Asta e, sunt niște
proști târgoveții ăștia... Da’ Mâlnikov, Mâlnikov de la primul
cuvânt i-a cerut o bumașcă de 25, văd după mutra lui. Nu
mai are pic de conștiință omul...
Târgovețul, trebuind, de ochii lumii, să execute întreg
ceremonialul statornicit, se lăsa dus în cârciumă și, în
schimbul unei jumătăți de oca de votcă, primea informațiile
cele mai exacte despre locul unde va găsi fără greș aur.
— Ei, da’ ce să mai vorbim: pune la bătaie una de un
sfert!... se înfoia Mâlnikov, luându-și vânt. Poate trăi aurul
fără votcă? Limpezim sfertul – și, uite și aurul...

94
 Muncitorii simpli, care nu aveau darul „oratoriei”, ca
Mâlnikov, se mulțumeau cu mai puțin: pruneau mâna pe
mici avansuri de la amatorii târgoveți și se înscriau deodată
în câteva echipe de explorare, iar banii, firește, se duceau
pe băutură, pe loc. Nimeni nu se gândea să-și cumpere și el
o haină nouă sau măcar o pereche de cizme. Toate
speranțele și nevoile erau lăsate în seama viitorului, mai
bine zis în seama terenurilor de la Kedrovo.
— Ian te uită, s-au îngrămădit ca un stol de corbi în jurul
cârciumii! rânjea răutăcios Ermoșka. Curat bandă de
tâlhari... Trebuie să umbli printre ei cu ochii-n patru.
O mare vâlvă iscă apariția la cârciumă a cunoscutului
achizitor de aur furat, târgovețul Iastrebov. Era un bărbat
înalt, spătos, prezentabil, cu fața cruntă. Avea sprâncene
stufoase, împreunate, iar ochii de șoim îi erau așezați în
fundul găvanelor; adevărată pasăre de pradă. O barbă lată și
deasă cu fire argintii îi dădea înfățișarea de negustor ajuns.
Purta o șubă de raton și o căciulă de castor.
— Lui Nikita Iakovlici, binefăcătorul!... se auzeau glasurile
de linge-blide slugarnici. Nu binevoiți un locșor mai
călduț?...
— Ia, nu vă mai izmeniți! răspundea aspru Iastrebov,
cuprinzând cu o privire disprețuitoare drojdia minelor de
aur. Dar cătați-vă unul mai prost ca mine, că eu, ehei! prea
bine vă cunosc... Câți oameni înșelați voi, diavolilor!
Se urcă sus la Ermoșka și stătu mult timp de vorbă cu
acesta. Ermoșka și Iastrebov erau binecunoscuți ca
achizitori de aur furat de la exploatările din Balciugovo.
Toată lumea știa, toata lumea vorbea, nimeni însă nu putea
dovedi nimic, erau oameni iscusiți care se pricepeau să
astupe orice urmă. De altfel, de câte ori Iastrebov era beat –
și bea întruna – îl bătea pe Ermoșka pe umăr și-i spunea:
— He-he, Ermoșka, plânge pușcăria după noi!...
— Nu mai sunt acele vremuri, Nikita Iakovlici, răspundea
slugarnic cârciumarul, care nutrea pentru Iastrebov un
nemărginit respect.

II

95
 Mâlnikov aproape nu mai locuia acasă. De dimineață, încă
nedezmeticit bine după beția din ajun, croia cu chiu, cu vai
„lecțiile” pentru atelierul său, înjura pe Oksia care conducea
toată munca, apoi pleca și nu se mai întorcea până noaptea
târziu.
Izba lui Mâlnikov era cea mai prăpădită din sat, semăna
cu o ciupercă veștejită. Un colț îi intrase în pământ,
acoperișul putrezise, poarta luneca într-o rână, iar
dependințele din curte deveneau, una câte una, lemne de
foc. Pe scurt, casa se dărâma de jur împrejur și la prima
vedere părea nelocuită. De altminteri, la Nizî aflai destule
astfel de gospodării, în plină ruină; mai mult ca în altă parte,
domnea acolo sărăcia cea mai strigătoare la cer. Asta din
pricină că Nagornaia, unde se stabiliseră ocnașii după
ispășirea pedepselor, rămăsese credincioasă meseriei
străvechi de minerit, ca și Fotianka, unde se grupaseră
coloniștii deportați. Pe când la Nizî, populația sa de „lecruți”
se lăsase ispitită să trăiască „pe picioare proprii”; într-un
timp foarte scurt, se dezvoltaseră aici două ramuri de
meserii: dulgheria și cizmăria. Deși, la Balciugovo, munca
meșterilor se bucura de o faimă proastă, biruise la Nizî
dorința de a scăpa de hoinăreala unui căutător de aur și de
umblatul pe la exploatări. Piața pentru desfacerea mărfii
lucrate era în primul rând orașul, de unde produsele
meșteșugarilor din Nizî se împrăștiau în câteva județe, ba și
mai departe. Sute de familii se îndeletniceau cu aceeași
meserie și în modul cel mai conștiincios se concurau, adică
își reduceau prețul mărfii. Astfel, în timp ce negustorii din
oraș se îmbogățeau, cei din Nizî sărăceau, ajungându-le
acum funia la par. Izba lui Mâlnikov putea servi drept cel
mai grăitor exemplu al unei astfel de sărăciri
meșteșugărești, iar viața lui, drept cea mai bună ilustrare a
situației generale.
Taras Mâlnikov era copil de trupă. Tatăl său, adus cu unul
din contingentele de recruți la uzina din Balciugovo,
trebuise pentru cine știe ce vină să treacă prin „ulița verde”
de câteva mii de vergi. N-a rezistat pedepsei și a murit în
căruciorul în care erau trași până la capătul „uliței” cei
bătuți, ajunși la sfârșitul puterilor. Pe acest drum, pedepsiții

96
mergeau la început legați de patul unei arme militare, iar
când nu mai erau în stare să meargă – îi duceau cu
căruciorul, și bătaia continua. Se știa din experiență că unui
pedepsit îi era de ajuns să bea apă după execuție – și se
curăța. La fel i se întâmplase și lui Mâlnikov; în familie, cel
puțin, se păstrase credința că din asta a murit el. De pe
urma acestui tată rămăsese micul Taras, care se pomeni
copil de trupă și trecu prin toată școala grea a vieții în
batalionul local, iar când ajunse mai măricel, fu trimis la
exploatările de aur. Aici, el știu să se învârtească de la bun
început, fiind repartizat la atelierul de curelărie, unde
munca nu era grea, și traiul tot timpul la căldurică.
Eliberarea îl izbăvi pe Taras de armată și de munca
obligatorie la exploatări. Se stabili îndată la Nizî, își
cumpără o izbă și se apucă de dulgherie. Unui om singur nu-
i trebuiau multe, astfel, Taras își încropi o gospodărie bună,
cum se și cuvenea unui adevărat bărbat. Această perioadă
de bunăstare fu tocmai vremea rând se casatori cu Tatiana,
pe care o furase din casa bogată a Zâkovilor.
Urmă apoi o cotitură bruscă. La sfârșitul deceniului al
șaptelea, când începu războiul cu Hiva 1 crescu deodată
cererea pentru cizme din Balciugovo, și Taras părăsi
meseria de dulgher. Își făcuse și o altă socoteală: la munca
de dulgherie trebuia să tragă la greu de unul singur, pe când
la cizmărie îl puteau ajuta și nevasta, și copiii care se
ridicau. Așa se și întâmplă: Taras chibzuise bine. Întreaga
familie fu înhămată la o muncă grea, iar pe măsură ce copiii
creșteau, tatăl începu să tragă tot mai des chiulul de la
muncă, petrecându-și timpul liber cu plăcutele discuții din
cârciuma lui Ermoșka. Îi ușura viața cu deosebire fata cea
dintâi născută, Oksia, care se făcuse mare între timp, cârnă
și urâtă, dar voinică și zdravănă la trup ca un buștean. Era o
ființă supusă și cu o răbdare fără seamăn. Nevasta lui Taras,
Tatiana, în urma muncii, sărăciei și a nașterilor dese, își
sleise de tot puterile și acum trebăluia mai mult prin casă,

1
Este vorba de expediţia din 1873 a trupelor ruseşti împotriva banatului
Hivei (în prezent regiunea care intră în componenţa R.S.S. Uzbecă) (n.
r.).

97
iar toată munca din atelier o preluase Oksia, sub a cărei
directă supraveghere mai lucrau doi frați încă nevârstnici.
— Oare cui îi semeni, Oksia, se căina adesea Tatiana,
cercetându-și din ochi fata. Pot să jur că asemenea femei
butucănoase nu s-au mai pomenit în neamul nostru.
Adevărat butuc și pace!
— Așa m-a făcut dumnezeu, mămucă, răspundea fata, fără
să-și îndrepte spatele de la muncă. Asta sunt, așa cum mă
vezi...
— Of, Oksia, Oksia, ce mă fac cu tine?! se văita Tatiana.
Alte fete s-au rostuit, s-au măritat repede, iar tu ai să rămâi
fată bătrână... Cui îi trebuie una ca tine, o pocită!
— Mi-o da dumnezeu noroc, m-oi mărita și eu, mamă...
Slavă domnului, nu-s mai rea decât altele!
— Of, toanto, of, ce mai toantă...
Mai ciudat era că Oksiei, care prin munca ei întreținea
toată familia, i se imputau, pe lângă urâțenie, și fiece
îmbucătură de pâine, fiece cârpă de îmbrăcat. Deosebit de
isteț în acest sens era însuși Taras. De fiecare dată când lua
în primire de la Oksia lucrul, nu uita s-o pocnească drept în
față cu ce nimerea: cu vreo cizmă, cu vreun calapod de
lemn, ba uneori și cu sula.
— Pâine știi să crapi, ticăloaso! înjura el. Cum nu crapi și
tu odată!
Zi cu zi încărca tot mai mult lucrul pe seama fetei supuse,
iar când ea nu prididea să-l facă, o bătea cu cureaua sau o
trăgea de păr. Oksia nu se tânguia, nu plângea, și tocmai
asta îl făcea pe Taras să turbeze.
— Of, ce nesimțită... se minuna el, după ce obosea
bătând-o. Ori o înveți, ori n-o înveți – tot acolo ieși.
Spre fericirea Oksiei, Taras nu prea avea vreme să se
ocupe cu instruirea ei, iar în lipsa lui, fata gusta din plin
liniștea. La ce se gândea – nu știa nimeni, și nimeni nu-și
dădea osteneala să afle; Oksia muncea fără să-și dezdoaie
spatele și tăcea mereu. Plăcerea ei cea mai mare era să iasă
la poartă și să privească în stradă. Era în stare să stea
astfel, în pragul porții, și trei ore în șir, tot timpul rânjind și
dezvelindu-și dinții albi. Flăcăii își bateau joc de dânsa ca de
o toantă fără pereche, și se dedau la glume grosolane: ba

98
aruncau în ea cu noroi, ba îi băgau smoală de cizme în păr,
ba o ungeau toată cu funingine. Oksia se apăra cu
desperare, ca o maimuță, dar nici atunci nu se plângea, de
parcă toate așa trebuiau să fie.
În felul acesta se scurgea viața familiei Mâlnikov, când, pe
neașteptate, casa fu năpădită de banii turbați, storși de
Taras de la oameni ageamii, cu ajutorul „oratoriei” sale.
Odată, spre seară, aduse musafiri în cocioaba lui – un
eveniment nemaiîntâmplat. Împreună cu el veniră: Kișkin,
Iașa, Piotr Vasilici din Fotianka și Mina Dăngatul.
— Poftiți, vă rog, invita Taras. Aici vom putea mult mai
bine să ne purtăm discuțiile; la crâșmă, vezi-nu vezi, trage
cineva cu urechea și mai află și alții... Oamenii de azi – niște
potlogari. Hei, Oksia, ia-o la picior, la Ermoșka! Fă rost de un
sfert de votcă... și vezi; un pas aici, altul acolo. Domnilor, să
nu vă uitați la ea: e proastă ca noaptea. Se poate vorbi orice
de față cu dânsa – perete, nimic nu înțelege.
Oksia își puse basmaua pe cap și se năpusti spre ușă.
— Ei, tu, buștean de mesteacăn! o opri taică-su. Pe loc
repaus: toanto, întâi ascultă... După ce cumperi votca, dai pe
la băcănie și cumperi un funt de salam.
Asta era prea de tot, neînchipuit de caraghios, și Oksia
pufni într-un râs cu hohote. „Ce-i ăla salam? Ce mai
scornește și tătucul ăsta, zău!”
— Păi, nu-i proastă ca noaptea? repetă Taras, adresându-
se de data asta musafirilor.
— Dar ce mai casă ai și tu, Taras! se miră Kișkin, neștiind
unde să se așeze. „Palat”, nu altceva!
— Ei și dumneata, Andron Evstratâci... mai așteaptă puțin
și le facem pe toate, dă dumnezeu.
Piotr Vasilici tăcea grav, cercetând din ochi sărăcia lucie
din casa lui Taras. Îi părea rău că se lăsase adus aici: se
făcea de râs. Urma însă să aibă loc o convorbire importantă,
pe care Mâlnikov o amânase mereu; astăzi, Mina Dăngatul
trebuia să le povestească o istorie încâlcită despre
Muteașka. Mina era o căzătură de moșneag, numai piele și
oase, cu ochii aproape stinși. Porecla și-o căpătase de pe
urma stigmatizării cu fier înroșit la tâmple. Pe pielea
îmbătrânită, zbârcită și gălbejită stăruiau încă cele două

99
litere, care însemnau: ocnaș deportat. Astfel de stigmatizați
mai erau puțini la uzina din Balciugovo: bătrânii mureau
repede. Mina fusese argat boieresc în gubernia Reazan și
nimerise la ocnă pentru uciderea vătafului. Asta se
petrecuse atât de demult, încât nici făptașul nu mai putea
să-și aducă bine aminte pentru ce a ucis. La el trecutul se
ștersese cu totul din memorie, copleșit fiind de atâția ani
grei de muncă silnică.
Când Oksia aduse votca și salamul, tare ca piatra,
discuțiile se înviorară numaidecât. Cu toții cinstiră câte un
păhărel, însă din salam își tăiau felii numai Kișkin și gazda.
Oksia stătea lângă cuptor și abia putea să-și țină râsul:
pentru prima oară vedea cum se mănâncă salamul și
privind, scuipă de vreo două-trei ori.
— Acum, Mina, povestește-ne de la început, spuse Taras,
așezându-l pe bătrân în capul mesei. Cum mergeau treburile
pe la voi?... Doar erai și tu în partidă, când statul avea puțuri
pe Muteașka?
— Eram, cum să nu, încuviință Mina, molfăind din gura-i
fără dinți. A fost o partidă mare...
— Asta, pe timpul lui Razov? se informă Piotr Vasilici,
păstrând o atitudine gravă, neobișnuită.
— Nu-i tăia vorba! îl opri Taras. Moșneagul e bătrân de
tot, acuși se încurcă... Ia, bunelule, mai dă un păhărel peste
cap!
— A fost o partidă mare... își urmă vorba Mina, molfăind
fiecare cuvânt. Ne-au mânat la muncă ferecați în lanțuri, iar
de-a lungul râului Muteașka locurile sunt mlăștinoase...
păduri... Cazacii veneau în urma noastră cu nagaicile
ridicate... Era curată caznă, nu muncă. S-a stârnit o vreme
tare proastă și pâinea a prins umezeală... Eram lihniți de
foame, uzi până la piele... Ei, și atunci ne-a ajuns din urmă
Razov și îndată a început să ne biciuiască. Nu se putea lipsi
de plăcerea asta. Hain om a mai fost! Ei, și am îndurat noi
multe chinuri o lună întreagă, cât am stat pe lângă
Muteașka, și iată că într-o bună zi cazacii au dat peste un
schimnic. Trăia acolo în pădure, întru mântuirea sufletului...
Cazacii l-au prins și l-au adus la noi. Era alb ca neaua și i se
hâțâna întruna capul. Razov a dat poruncă să fie biciuit și

100
el... Ei, și a îndurat schimnicul pedeapsa, iar după aceea s-a
închinat și l-a binecuvântat pe Razov... „Drăguțule, zice, mi-
e milă de tine, nu din voia ta faci așa păcate”. Razov s-a
apucat din nou să-l croiască. De data asta schimnicul n-a
ținut: s-a simțit rău de tot. Chiar și pe Razov a prins să-l
mustre cugetul și l-a lăsat în pace pe urmă... În ăst-timp noi
ne vedeam de treabă, săpam puțuri, iar schimnicul zăcea
sub un brăduț și se uita la noi. A privit cât a privit, apoi m-a
chemat pe mine. „De ce, zice el, scormoniți pământul
degeaba?... Se găsește aur și aici, dar nu-i de voi. N-o să
dați de el cu mâinile voastre scârnave...” „Dar cum,
altminteri, zic eu, s-ar putea găsi, moșule?” „Păi, trebuie să-
i știi clenciul, spune el, fiindcă în locul ăsta s-a pus un
legământ strașnic. Tu te apropii de aur, iar aurul se ferește
din calea ta... Aici trebuie, zice, mai întâi și întâi, o fecioară
neprihănită, care să facă ocolul locului de trei ori, la
revărsatul zorilor, apoi, unde să săpați puțul, tot ea trebuie
să arate...” Ei, și de unde era să luăm atunci o fecioară
neprihănită, când din partidă făceau parte numai ocnași
păziți de cazaci?! Și iac’ așa n-am putut pune mâna pe aur.
Ne-a fugit de sub ochi... Când spălam nisipul, parcă
strălucea, iar când începeam să-l limpezim – ia-l de unde
nu-i! Și am plecat cu buzele umflate...
— Da’ ia povestește-ne despre porc, moșule, îi aduse
aminte Taras. Spune-ne de-a fir-a-păr cum a fost...
— Tot schimnicul a istorisit și asta... urmă Mina, răsuflând
greu. El era de loc din Taibola, de credință veche... Ei, și în
vremuri apuse, încă înainte de Pugaci1, cică un mujic umbla
pe terenurile de la Kedrovo și căuta. Și cum a ajuns la
Muteașka, a început să sape undeva pe deal un puț, și ce
crezi, frățioare?... Deodată cazmaua, zbang!... Mujicul s-a și
speriat... Apoi, și-a luat inima-n dinți și a dezgropat o bucată
mare de aur curat, cam de vreo două puduri. De dezgropat a
dezgropat el aurul, dar s-a înfricoșat și mai tare... Mai întâi
că bucata aceea de aur era leit un porc: și rât părea să aibă,
și picioare – ce mai vorbă, porc întreg. În al doilea rând, ce
1
Este vorba de Pugaciov, Emelian Ivanovâci (apr. 1742-1775) –
conducător al uneia dintre cele mai mari răscoale ţărăneşti din Rusia
împotriva jugului feudal (n. r.).

101
era să se facă el cu asemenea bucățoi? Pe atunci se luau
măsuri strașnic de severe în privința asta... Primul mujic
care a găsit la Balciugovo aur, auzi, nacealnicii l-au ucis în
bătăi... Ei, și țăranului de la Taibola i s-a făcut frică...
— Măi, da’ mare nătărău! oftă abătut Piotr Vasilici.
Dumnezeu îi trimite așa noroc, iar el se sperie...
— Nu-i lua omului vorba din gură! i-o reteză Taras. Lasă-l
să isprăvească.
— Și i s-a făcut mujicului frică, o frică de moarte, nu
altceva... Dacă s-ar încumeta să vândă bucata de aur – îl vor
prinde, s-o lase acolo în voia domnului – păcat de ea, iar
dacă ar aduce la cunoștința nacealnicilor că a găsit-o – apoi,
ăștia ar preface întreaga Taibola în ocnă, așa cum s-a
întâmplat odată la uzina din Balciugovo. Trei nopți n-a închis
mujicul ochii: s-a gândit, s-a frământat și la urmă, iată ce i-a
venit în minte: să îngroape la loc bucata de aur, acolo, în
puț, unde a găsit-o. A îngropat-o, apoi a fugit acasă la
Taibola și a tăcut până în ceasul morții. Când i-a venit
sorocul să-și dea duhul, a povestit totul feciorului său și l-a
pus să jure că și el va tăcea până la moarte. Feciorul lui a
tăcut și numai înainte de a muri a spus nepotului toată
povestea și tot cu legământ să tacă, așa cum făcuse și
bunicul.
— Of, ce mai neghiob a fost și mujicul ăla!... exclamă
Kișkin. Spuneți și voi dacă nu era neghiob?
— Și încă ce neghiob! Dumnezeu i-a trimis așa noroc, iar
el l-a îngropat din nou în pământ... Mișelul merita să i se
taie brațele până la coate, iar pe el – în apă. Ce nătărău, ce
prostălău...
— Să-i sucești gâtul și-i puțin! întări Taras din partea lui.
Păi de mi-ar cădea mie așa pleașcă, îndată aș duce aurul în
ascuns lui Iastrebov, la oraș, și pe urmă n-au decât să mă
caute... Mare tont a mai fost mujicul ăla!
Toți comesenii se porniră cu sudălmi furioase asupra
mujicului care îngropase porcul de aur, ba și asupra lui Mina
Dăngatul, care se sperie de-a binelea când oamenii tăbărâră
pe el.
— Ia stați, fraților, că doar nu sunt eu cel cu pricina! se
ruga moșul, ghemuindu-se într-un colț.

102
 — Of, mare neghiob!... Trebuia fript de viu... Ce neghiob,
ce mai neghiob!
Până și liniștitul Iașa înjura laolaltă cu ceilalți, își vântura
brațele, se năpustea cu pumnii strânși asupra lui Mina.
Fețele tuturor se înroșiseră ca sfecla din pricina rachiului
băut și a întărâtării.
— Las’că o să găsim noi bucata aia de aur, strigă
Mâlnikov, și la Iastrebov cu ea... Ha-ha-ha! Bine ticluit... Nu-
i poți găsi niciun cusur. Nu-i așa, Piotr Vasilici? Dragul
meu... Noi doar suntem neamuri după bunicile noastre.
— Ce mai neamuri: veri de-alde du-te dracului!
— Mă, nu grohăi așa când e vorba de neamuri. Marfa
Timofeevna, prima nevastă a lui Rodion Potapâci, a fost soră
bună cu maică-ta, Lukeria Timofeevna. Înseamnă că suntem
rude... Da’ bine l-a mai strunit Lukeria Timofeevna pe
Rodion Potapâci. L-a potolit cât ai zice pește, că altfel nu
scăpa Iașka de bătaie la canțelaria plășii... Da, așa femeie
zic și eu!
— Ascultați, fraților, trebuie să ne înțelegem asupra
treburilor noastre, nu-i slăbea Kișkin. Ziua de întâi bate la
ușă, trebuie să înjghebăm o echipă...
— Chiar așa, facem o echipă, înscrie-ne pe toți! răcneau
glasurile bețivilor. Punem noi mâna pe Muteașka... Apoi
găsim și boțul ăla de aur, porcul ăla, cum s-ar zice.
— Eu depun declarația pe numele meu... propuse Kișkin.
— Nici vorbă că pe numele tău, că printre noi numai tu
ești știutor de carte.
— Iar eu oi lua-o pe Oksia, poate că ea va găsi porcul,
propuse Mâlnikov. O fi o proastă fără pereche, da-i fată
mare...
— Am putea aduce pentru cazul ăsta și pe sora mea
Maria... se oferi Iașa, prinzând curaj. Fără doar și poate că-i
fecioară. Poate că amândouă vor găsi locul mai repede. Iar
tu, Andron Evstratâci, lucru de căpetenie, nu cumva să
greșești cu hârtia aia, fiindcă hârtia doar e lucrul cel mai de
seamă.
— Las’ pe mine, nu stric eu treaba! îi încredința Kișkin.
Mai târziu se stârni în cocioabă o gălăgie atât de mare,
încât nimeni nu mai putea înțelege nimic. Oksia avusese

103
timp să dea fuga după al doilea clondir de votcă, iar ca
gustare adusese niște pește sărat. În timp ce comesenii
beau votca, ea izbuti să șterpelească o jumătate de pește și
îl împărți între frați și mamă, care se cuibăriseră în tinda
neîncălzită.
— Acum s-au cherchelit de-a binelea... lămuri scurt fata,
înfulecând cu lăcomie din peștele sărat. Iar tătuca e gata să
se cațere pe pereți...
— Da’ ce, parcă numai pe Muteașka e aur? striga
Mâlnikov, legănându-se pe picioare. Aur găsești cât vrei și
pe lângă Hudenkaia, Malinovka, Gheneralka, apoi vin la
rând: Svistunia, Ledeanka, capul Mileaev, Subodoika,
șisturile Maiakov. Pretutindeni – grămezi de aur...
Pradă înflăcărării, Mâlnikov uitase cu totul că acestea
erau locurile cu care îi înșela pe amatorii de la oraș,
asigurâdu-i că fusese el însuși peste tot și pretutindeni
găsise semne neîndoielnice.
— Ia, mai slăbește-ne cu minciunile tale! îi reteză vorbăria
Piotr Vasilici.
Dăngatul Mina, beat turtă, zăcea de mult sub masă. Fu
găsit acolo abia a doua zi dimineață, când Oksia se apucă de
lucru. Trezit, bătrânul nu putu multă vreme să înțeleagă
cum de nimerise în acel loc și molfăia tăcut din gura-i
văduvită de dinți. După beție, capul îi vâjâia ca un clopot
spart.

III

Pornirea apelor primăverii nu produsese obișnuita

însuflețire la exploatări. Muncitorii așteptau cu nerăbdare
ziua de întâi mai, când trebuiau să fie luate în stăpânire
terenurile aurifere de la Kedrovo. Marii proprietari de mine
de aur alcătuiseră, prin împuterniciții lor, echipe bune de
muncitori mineri, iar plevuștile de la uzina din Balciugovo se
înghesuiau să caute aur pe cont propriu. Prețul pentru
brațele de muncă se urcase brusc, deoarece pretutindeni era
nevoie de mineri încercați. În timp ce aceștia își mâncau
avansurile primite, ieșeau la lucru pe terenurile societății
numai sărăcimea și drojdia de la exploatări, împinse de

104
nevoi. Dar nici pe aceștia nu te puteai bizui, deoarece nu
așteptau decât ziua de întâi mai ca să plece. Rodion
Potapâci își smulgea părul din cap, cuprins de deznădejde.
— Nu-i nimic, lasă-i să se agite... căuta să-l liniștească
administratorul Karaciunski. Cel puțin acum nu vor mai fi
plângeri că noi le stoarcem puterile, că plătim prost și-i
nedreptățim. N-avea grijă că tot la noi vor veni, crede-mă...
— Da, dar ce timp prețios pierdem!... se tânguia Rodion
Potapâci. Că doar anul trecut pe vremea asta gemea uzina
de lume... Numai câți căutători de aur aveam aici, iar acum
și ei aleargă dincolo, cu limbile de-un cot. N-auzi vorbindu-
se decât despre terenurile de la Kedrovo. Rămânem fără
muncitori, Stepan Romanici.
— Fleacuri... Vor încerca și vor renunța, crede-mă. În orice
caz nu văd deocamdată nimic alarmant...
Ca să-l mai îmbune pe bătrân, Karaciunski adăugă:
— Căutătorii vor încerca, firește, să șterpelească aurul
găsit la noile exploatări, iar noi îl vom achiziționa. Proaspeții
proprietari de mine își vor îngropa banii ce-i au de prisos în
parcelele de la Kedrovo, iar muncitorii tot la noi vor reveni.
Numai Iastrebov va scăpa teafăr și va cumpăra aur de pe-
aici, așa cum a făcut și mai înainte.
— Ăsta scapă teafăr, nici vorbă... Să-l spânzuri și tot îi
puțin... Acum s-a înfiripat între el și crâșmarul Ermoșka o
prietenie la toartă, că nici cu apă nu-i desparți. O mână
spală pe alta. Dar să vezi ce-i acum la Fotianka: a turbat
lumea de-a binelea! Toți din Balciugovo au tăbărât la
Fotianka... De-ai sta să-i asculți pe fiecare – numai în palate
se văd. Kișkin a intrat și el în horă, iar Iastrebov a dat pe
aici de vreo trei ori... Vor să sfâșie terenurile de la Kedrovo
ca pe-o pâine caldă. Mă uit la ei și mă înspăimânt: uite pe ce
vremuri m-a lăsat dumnezeu să trăiesc. Nu mi-ar mai vedea
ochii...
— Dar Fenia ta ce mai face?
Lui Rodion Potapâci nu-i erau pe plac asemenea întrebări,
și de fiecare dată tăcea posac. Karaciunski îl observa cu un
zâmbet în ochi și tăcea și el.
— Am pus eu ordine... răspunse scurt bătrânul maistru,
coborând ochii. Îmi era rușine s-o aduc acasă, așa că i-am

105
găsit adăpost în Fotianka, la o rudă. Băbuța Lukeria... mi-e
cumnată după prima mea nevastă. Și așa, la dânsa am
rânduit-o pe Fenia până una alta...
— Și pe urmă?
— Pe urmă, ce-o da dumnezeu.
După un răstimp, bătrânul întregi:
— Cumnată-mea, adică băbuța Lukeria, e o femeie dintr-o
bucată, în schimb fecioru-său...
— Piotr Vasilici? întrebă Karaciunski, care avea pentru
numele proprii o memorie minunată.
— Chiar el... Mi-e neam, dar să spun drept: e un pui de
năpârcă. Mai întâi, s-a înhăitat cu Kișkin, apoi l-a luat în
gazdă pe Iastrebov... Acum, la Fotianka, toată zavera de la
ei pornește...
Ca s-o scoată pe Fenia din Taibola fusese folosit un
șiretlic, curată strategie militară. Mai întâi de toate, băbuța
Lukeria Timofeevna se dusese în persoană la Kojini și
declarase că Rodion Potapâci se învoiește să-și ierte fiica,
dar cu condiția ca ea să vină să-și recunoască greșeala.
— Nici vorbă, bătrânul se va arăta aspru, o lămurea
băbuța pe bătrâna Maremiana, își va descărca năduful...
Poate îi va trage și un pui de bătaie. Dar inima de părinte nu
ține supărarea. Asta, cred, o știi și tu, că doar ai copii.
— Dar dacă o zăvorăște în casă? își arăta îndoiala bătrâna
rascolnică, cercetând neîncrezătoare pe solul viclean.
— S-o zăvora-ască? se minuna băbuța Lukeria. Păi, ce
mare scofală ar mai ieși din asta? Au avut o fată, n-au știut
s-o păzească, acu prinde iepurele... Mai e și alta, la
Balciugovo oamenii îs dați dracului, o dată te trezești că ți-a
uns poarta cu catran... Flăcăii lor dau cu barda în dumnezeu.
Or spune: „Pe de-alde noi n-a vrut să ne ia, a fugit cu un
rascolnic”. Poți să știi ce zace în mintea lor?
— Asta cam așa-i, bine zici, băbuțo Lukerie... se lăsa cu
greu convinsă Maremiana. Oricui i se poate întâmpla.
— Eu doar nu silesc pe nimeni, am venit fiindcă mă doare
inima de voi... Și Fenia, cred, n-are trai dulce când știe că
părinții o privesc mai rău ca străinii. Doar Fenia e sânge din
sângele lor și sângele apă nu se face.
— Apoi fă bine și ajută-ne, băbuțo...

106
 Văzând că a înduplecat-o pe bătrână, Lukeria plecă.
Vreme de o săptămână se tot gândiră Kojinii ce să facă.
Akinfi Nazarâci se împotrivea s-o lase pe nevastă-sa să
plece singură, dar hotărârea îi slăbi în fața lacrimilor soaței
sale. N-avu încotro, înhămă calul și la lăsarea serii, ca să nu-
i vadă lumea, o porni la părinți ca să se împace. Aleseseră
dinadins ziua de sâmbătă, ca să-l găsească acasă pe Rodion
Potapâci. Kojin o dădu jos pe nevastă-sa lângă biserică, o
sărută pentru ultima oară și o lăsă să plece, apoi rămase s-o
aștepte acolo. Îi dădură și lacrimi în ochi, când văzu pe
Fenia îndepărtându-se iute de lângă dânsul și pierind în
întuneric; parcă îi presimțea inima o nenorocire.
Rodion Potapâci era într-adevăr acasă și el însuși îi
deschise ușa fiicei rătăcite. Nu scoase nicio vorbă cât timp
Fenia se târî bocind și plângând la picioarele lui. Apoi, doar
porunci lui Prokop să înhame calul. Când totul fu gata, o
scoase pe fiică-sa afară și o așeză lângă el în sania
țărănească, ieși din curte, dar nu cârmi la dreapta, unde
aștepta Akinfi, ci la stânga. Fenia tresări ca o pasăre prinsă
în laț, dar bătrânul se răsti la ea amenințător și îndemnă
calul. Înțelesese că o aștepta Kojin undeva prin apropiere și
ocolise locul de pândă presupus, luând-o printr-o uliță lătu-
ralnică; prin fața ochilor Feniei se perindară apoi „biroul
bețivilor”, cârciuma lui Ermoșka și ultimele cocioabe ale
satului Nagornaia.
— Tătucule, dragule, încotro mă duci? întrebă plângând
fata.
— Las’ că afli tu încotro...
Înghețată de spaimă, Fenia nu se mai împotrivi, nici nu
mai plânse. Văzu trecând pe dinaintea ei dealul lui Kraiuhin,
minele, întinsa porțiune defrișată și răscolită de pe
terenurile statului, apoi o pădurice tânară, crescută pe
movilele de steril scos din mină și pe surpături. Abia când
prinseră a licări în față luminile de la Fotianka, Fenia pricepu
unde o duce taică-său și se bucură în sinea ei: o vedea
rareori pe băbuța Lukeria, dar se deprinsese s-o respecte.
Sania traversă râul Balciugovka, trecând peste podul vechi,
urcă spre vârful dealului, unde se afla cârciuma lui Frolka, și
se opri lângă casa lui Piotr Vasilici. La auzul tropotului de cal

107
apăru la ferestruică chipul băbuței Lukeria. Bătrâna ieși în
cerdac să-i întâmpine pe musafirii scumpi și o duse pe Fenia
de-a dreptul în izba din fund, unde locuia dânsa.
— Tu rămâi aici, pasăre măiastră, până oi sta oleacă de
vorbă cu taică-tău, spuse ea trăgând pentru orice
întâmplare zăvorașul de fier de la ușă.
Rodion Potapâci rămăsese în izba din față despărțită
printr-un zid de cărămidă în două încăperi – în cea dintâi se
afla un cuptor, cealaltă era odaia de musafiri.
— Ei, oaspete drag, poftește în odaia de musafiri, îi făcu
semn băbuța Lukeria. Alături să ne așezăm și-n tihnă de
vorbă să stăm...
— Păi ce mai avem de vorbit? Mă dau legat fără condiții...
Dar unde ți-e tartorul chior?
— Of, nu mă mai întreba... Toata ziulica stă la crâșmă cu
cumpania lui; se împlinește o lună de când ține asta și nu-i
văd capătul. Dumnezeu știe ce-o să iasă... Astăzi a venit
ginere-tău, Taras Matveici, cu Kișkin, și au întins-o toți
îndată la Frolka: atâta știu ei – crâșma. Cât despre Fenia, să
n-ai nicio grijă: mă descurc eu într-un fel.
— Mai întâi de toate dezbrac-o de hainele lor... Când o
văd, simt că mă înjunghie un cuțit în inimă. Iar dacă i-or da
cumva de urmă cei din Taibola, or năvăli aici și nu te-or lăsa
în pace, dă-mi de știre acasă sau la baraj; cât ai clipi le-oi
arăta eu cum să ia calea întoarsă.
— Fiecare la casa lui e împărat, Rodion Potapâci... Ne-om
descurca și fără tine. Cu ce să te ospătez, cumnățele?...
Votcă doar nu obișnuiești.
— N-am luat-o în gură de când mama m-o făcut, nici nu
știu a ce aduce la gust, iar acum e prea târziu să încep... Ei,
va să zică așa, cumnațico, îndrumeaz-o pe fiica mea rătăcită
cum te-o îndemna dumnezeu și o să-ți întorc eu binele ce-mi
faci. De-i avea vreo nevoie, să-mi spui. Iar acum, atâta-i tot,
rămâi cu bine...
Băbuța Lukeria nu căută să-l mai oprească; se dumerise
că musafirului îi era teamă să nu dea ochi cu Piotr Vasilici și
Kișkin. Îl petrecu până dincolo de poartă.
— Oi veni eu altă dată... spuse bătrânul cu voce înăbușită,
așezându-se în sanie. Acu mi-e greu... Nu-s în stare nici să

108
vorbesc despre „ea”. Cu bine...
Așa rămase Fenia la Fotianka. Două-trei zile, băbuța
Lukeria se prefăcu a n-o băga în seamă: intra în izbă, își
vedea de cine știe ce treburi bătrânești de-ale ei, iar Feniei
nu-i arunca măcar o privire.
— Bunicuțo, draga mea, mă cuprinde groaza... izbucnea
Fenia, de câte ori bătrâna era gata să iasă din izbă.
— Apăi, ce ți se poate întâmpla mai groaznic decât ceea ce
ți-ai făcut tu singură...
Fenia plânse amarnic, când frate-său, Iașa, îi aduse din
Balciugovo straiele ei de fată. Scoțându-și sarafanul în
clinuri, portul obișnuit al femeilor de credință veche, și care
îi fusese dăruit de bătrâna Maremiana, ea își luă parcă
rămas bun pe vecie de la viața trăită la Taibola. Of, mare
durere și amărăciune simțea în sufletul ei, mai cu seamă
când își aducea aminte de vorbele drăgăstoase ale lui Akinfi
Nazarâci... Unde o fi el acum, prietenul drag inimii sale? I se
va aduce rochia de dar ca de la o înecată. Băbuța Lukeria îi
înțelese durerea și, încruntându-se, o mustră:
— Mai bine ai boci pentru sufletul tău păcătos,
flușturatico... Ia să-mi scoți prostiile astea din cap! Nu
degeaba se spune despre voi, fetele: cum a trecut pragul, a
și uitat de rușine...
— Măcar de i-aș fi spus un cuvânt de mulțumire, plângea
Fenia... pentru bunătatea lui, pentru vorbele lui de
dragoste...
— Las’că știm noi ce preț au vorbele lor de dragoste!
bodogănea bătrâna, păturind rochia de dar... Ce le pasă că
prăpădesc un suflet de creștină, ei atâta știu – să
dobândească ceea ce vor! N-avea grijă, își găsește el
alinarea la vreo păgână de-a lor. Ce, lipsesc cumva fete?
Marfă din asta se găsește berechet! Auzi, să nu-mi mai
bocești, că te pun să bați mătănii.
Fenia încercase să-l vadă pe Iașa ca să trimită prin acesta
o vorbă bună lui Akinfi Nazarâci, dar Lukeria n-o lăsă și o
zăvorî din nou în izba din fund. Fenia se prăpădea de durere,
se simțea îngropată de vie la Fotianka.
Băbuța Lukeria își ducea singură traiul, încât acum, când
venea timpul să meargă la culcare, se bucura să-i mai aline

109
Feniei durerea povestindu-i despre viața de altădată, viața
din timpul iobăgiei: cum trăiseră ea și soră-sa Marfa
Timofeevna la curtea boierului, cum acesta obijduia
slujnicele iobage și cum Marfa Timofeevna nu putuse îndura
pângărirea și dăduse foc conacului boieresc.
— Numai câtă rușine, of, câtă rușine am îndurat noi, fetele
din curtea boierească! se înălța din întuneric glasul băbuței.
Astăzi una, mâine alta... Nici vorbă că nu ne supuneam de
bunăvoie, dar când ne-au mânat la ocnă, la Balciugovo, iată
că și răposatul Anton Lazarâci a prins să-și facă gustul cu
noi. Păcatul silnic n-are pedeapsă; ș-apoi, la ce ne puteam
aștepta noi, niște ocnașe? Totuși, când am fost libere să ne
rostuim la casele noastre, vezi și tu ce femei de ispravă ne-
am ales, nu poți spune un cuvințel rău despre niciuna. Și nici
pomeneală să se fi lăsat ademenită vreuna din noi la altă
credință... De îndurat – am îndurat de toate, dar așa ceva nu
s-a pomenit. Nu uitam de dumnezeu și mergeam la biserica
noastră, a drept-credincioșilor... Toată vremea ispășirii în
ocnă, atâta bucurie am avut noi – biserica. Biserica noastră
pravoslavnică ne-a fost ca o mamă bună. Atâta timp ne
simțeam trăind, cât ne rugam și plângeam acolo. Uite, așa s-
a întâmplat... Oamenii ruși sunt tari în credință, nu ca ăștia
de aici.
Fenia asculta cu multă luare-aminte vorbele ei domoale și
se simțea copleșită de groaznica durere din trecut, care o
adusese pe bunicuța din îndepărtata Rusie aici, la ocnă.
Auzise din fragedă copilărie toate aceste istorisiri, acum,
însă, povestirea Lukeriei urmărea un scop anume: o învinuia
ocolit pe Fenia de trădare față de biserica pravoslavnică.
Privită astfel, fapta ei o înfricoșă, mai cu seamă când băbuța
Lukeria rosti:
— Da’ cum nu te-ai gândit, Fenia, că dacă ai naște un
copil, Maremiana l-ar duce la bătrânii și bătrânele ei să-l
boteze? Păi, ăla-i botez adevărat? Ar prăpădi Maremiana un
suflet de înger – atât s-ar alege din botezul lor. Și cu ce
păcat ți-ai încărca tu sufletul!... Mai greșește uneori o fată –
că știi doar cum sunt oamenii la noi, la exploatări! – naște
un copil, dar și-l botează după legea creștinească... Cum și-o
îndura rușinea ei, numai ea va ști, dar sufletul copilului e

110
izbăvit. Și dacă s-ar fi întâmplat să naști și cinci copii?...
— Bunicuță, scumpo, eu credeam că... Tare mă mai
iubește Akinfi Nazarâci, poate ca ar fi trecut el la credința
noastră. Mă gândeam la asta zi și noapte...
— Dar Maremiana? Nu, drăguțo, cât trăiește bătrâna, să-ți
iei gândul de la asta. Zadarnic, a înțepenit bătrâna în
credința ei veche.
— Dar dacă moare Maremiana, bunicuțo? Că doar n-o trăi
ea două vieți...
— Atunci se schimbă vorba... Numai că bătrânii știu una:
ce naște din pisică... Ai dat prea repede ascultare vorbelor
drăgăstoase ale lui Akinfi Nazarâci...
În fiecare seară se închegau astfel de convorbiri tihnite,
prietenoase, și Fenia se simțea tot mai mult pătrunsă de
gândul că bunicuța Lukeria are dreptate. Pe de altă parte,
însă, o atrăgea casa de la Taibola cu o putere de neînvins: să
se prefacă în pasăre și să zboare într-acolo... Măcar o
singură dată s-arunce ochii înăuntru, să vadă ce se petrece!
Abia peste o săptămână află Kojin unde a fost ascunsă
Fenia și veni călare la Fotianka. La început, de ochii lumii,
intră în cârciumă, prefăcându-se că vrea să caute și el aur
pe terenurile de la Kedrovo. Stătu de vorbă cu mai mulți
oameni, apoi trimise după Piotr Vasilici. Acesta nu se lăsă
mult așteptat și, de cum îl văzu pe Kojin, pricepu de ce
venise. Nu se dădu însă de gol și preț de vreun ceas îi bătu
acestuia în strună, căutând parcă să se înțeleagă cu el în
privința aurului.
— Hai la mine, Akinfi Nazarâci, îl pofti în cele din urmă pe
tânărul rascolnic care se fâstâcise de-a binelea: poate acasă
vom cădea mai lesne la învoială.
Kojin își lăsă calul la cârciumă și o luară amândoi pe jos.
— Uite ce este, dragă prietene, deschise vorba Piotr
Vasilici, pentru ce ai venit, te privește, numai ia seama, totul
să se petreacă fără zarvă, cuviincios. În casă, maică-mea
poruncește: te lasă, ori nu te lasă. Asta s-o știi...
— Mai blând ca un mielușel am să stau, Piotr Vasilici! Și
binele ce mi-l faci nu-l voi uita!...
— Bun și asta, dar cu făgăduiala așteaptă, să ieșim la
mal... Și să-ți mai spun o vorbă: tare mă tem c-ai venit

111
degeaba. Mă bate gândul că maică-mea a întors-o pe Fenia
după mâna ei... Muierile se pricep la asta: încep să roadă cu
vorbe blânde, iar când te iau cu lacrimi – e mai rău de cum
ți-ar da cu parul.
Piotr Vasilici intră el mai întâi și o vesti pe maică-sa.
Băbuța Lukeria tresări toată, dar după o scurtă chibzuială
porunci să fie chemat Kojin în casă. Acesta intră cu un aer
atât de deznădăjduit și smerit, încât până și băbuței Lukeria,
față de care era un străin, i se făcu milă de el. Kojin dădu
binețe, se așeză pe laviță și prinse a vorbi cum că venise,
chipurile, la Fotianka să tocmească lucrători în vederea
preluării unei parcele.
— Uite ce este, Akinfi Nazarâci, mai lasă încolo aurul tău,
i-o tăie scurt băbuța Lukeria. Ți s-a făcut dor s-o vezi pe
Fenia? Așa spune... Unui copac drept nu-i e teamă de vânt.
O chem îndată.
Kojin înmărmuri: nu se aștepta să se petreacă lucrurile
atât de simplu. Până ce Lukeria se întoarse din izba din fund
cu Fenia, trecu o veșnicie. Piotr Vasilici aștepta neclintit
lângă cuptor, iar Kojin ședea pe laviță, cu capul în piept.
Când scârțâi ușa, acesta tresări din tot trupul. Fenia rămase
în prag nemișcată.
— Fenia... șopti bărbatul, făcând un pas în întâmpinarea
ei.
— Nu te apropia, Akinfi Nazarâci... îl opri Fenia. Ce vrei de
la mine?
Kojin se opri, se uită țintă la ea și spuse:
— Un singur lucru am vrut să te întreb, Fedosia
Rodionovna, ai ajuns aici de bunăvoie sau silită?
— Aici am ajuns silită, dar acu stau de bunăvoie, Akinfi
Nazarâci. Îți mulțumesc pentru dragoste și alinare, dar la
Taibola nu merg decât...
Se opri, trase aer în piept și adăugă:
— Vreau ca totul să fie după credința noastră...
Cuvintele ei căzură ca un trăsnet pe capul lui Kojin. Se
lăsă pe laviță, își îngropa fața în palme și izbucni în
plânsete. Piotr Vasilici icni spre băbuța Lukeria, care stătea
într-un colț cu ochii în pământ. Fenia se albi la față ca varul,
totuși nu făcu niciun pas. În izbă nu se auzeau decât

112
hohotele de plâns ale lui Kojin. Încă o clipă și Fenia s-ar fi
repezit la el, dar chiar atunci Akinfi se ridică de pe laviță, se
îndreptă de spate și vorbi:
— Dumnezeu să te judece, Fedosia Rodionovna... Altceva
plănuisem, altceva năzuisem, mi-ai zdrobit viața.
— De ce îi tulburi sufletul? îi luă vorba din gură Lukeria.
Are și ea grijă de soarta ei...
Kojin privi la bătrână, se lovi cu pumnul în piept și gemu:
— Bunicuțo, nu se cade ca eu să te învăț, dar îți iei o mare
răspundere...
— Bine, mai vorbim noi îndată... Fenia, du-te în odaia ta.
Convorbirea fu destul de scurtă: băbuța Lukeria o ținea pe
a ei, Kojin pe a lui. Tânărul nu se rușina de lacrimile ce-i
curgeau fără oprire și de la o vreme tăcu, ațintind doar pe
bătrână cu niște ochi înspăimântători.
— După cum se vede, n-avem ce vorbi, hotărî el luându-și
rămas bun. Așa mi-a fost scris, să-mi fie zdrobită viața
pentru o nimica toată.
Când Kojin ieși din izbă, băbuța Lukeria oftă din greu:
— Daa, bun bărbat! De nu era bătrâna Maremiana...

IV

Kișkin nu-și pierdea timpul de pomană: se ținea de două

treburi în același timp. În primul rând termină lungul denunț
privitor la fosta administrație de stat a exploatărilor de la
Balciugovo; lucrase la el, cu multă migală, vreme de trei ani.
Trebuia adunat materialul faptic, pe care să-l fundamenteze
cu date cifrice, să-l ilustreze cu depunerile martorilor și să
tragă concluzii; toate acestea le îndeplinise conștiincios, cu
răbdarea unui om împătimit. În al doilea rând trebuia
pregătit totul în vederea declarației pentru câteva parcele
din terenurile de la Kedrovo. Aceasta cerea și timp și
pricepere.
Odinioară, Kișkin avusese casa lui proprie și o gospodărie
în toată regula, dar acum era nevoit să se înghesuie într-o
cămăruță luată cu chirie, unde îngrămădise tot felul de
vechituri. Hrăpăreț din fire, Kișkin căra mereu în chilia lui
tot ce putea dobândi într-un fel sau altul – un ziar vechi,

113
luat cu milogeală, pentru a-l citi, de la careva dintre
slujbașii societății, un cârlig de fier găsit pe drum, diferite
mostre de rocă și multe altele. Într-un colțișor stătea sacrul
dulăpaș de lemn, în care se afla materialul pentru denunț.
Noapte de noapte, ardea îndelung în această cămăruță o
lampă de tablă, la lumina căreia Kișkin așternea pe hârtie
nefericita lui poveste din vremea când exploatările erau ale
statului. În acest denunț se concentrase întreaga sa viață. Îl
transcrisese timp de câteva luni, caligrafiind cu litere
înghesuite, caracteristice oamenilor bătrâni, rând după
rând, așa cum un păianjen își țese pânza. Când această
lucrare fu terminată, Kișkin își făcu smerit semnul crucii:
descărcase în sfârșit tot ce-l apăsa pe suflet, tot ce-i
pricinuise atâta suferință de când scăpătase.
— Las’ că le fac eu bucata! chicotea el cu glas tare, plin de
venin și astupându-și gura cu palma. Ce-i acum Kișkin, un
nimic! Pulbere!... Cel din urmă om!... Hi-hi-hi!... Și deodată,
tocmai acest Kișkin îi va pocni pe toți... fără excepție! Ehei,
scumpilor, ajunge: ați huzurit, v-ați lăfăit – trebuie să dați și
socoteală. Pesemne, ei cred că totul s-a șters, a intrat în
lumea lui „a fost odată”, când colo – na, o mică surpriză...
Poftește la țuhaus, cutărică! Hi-hi... Voi vă plimbați în
calești, iar Kișkin umblă pe jos. Voi locuiți în palate, iar
Kișkin putrezește într-o vizuină... Aveți puțintică răbdare, vă
scot pe toți la apă limpede! O să-l țineți minte pe Kișkin!
O noapte întreagă nu închise ochii bătrânul denunțător,
tot măsurând cu pașii odăița, vorbind tare și chicotind în așa
fel, încât văduva, gazda lui, își zicea cu teamă că mintea
chiriașului a pornit-o razna.
Luându-și opera făcută sul, Kișkin purcese pe jos spre
oraș, pâna la care, de la uzina din Balciugovo, era cale de
vreo douăsprezece verste. Drumul trecea prin Taibola.
Kișkin pășea atât de vioi, de parcă întinerise cu douăzeci de
ani, și tot zâmbea, strângând la piept plângerea scrisă de
mâna lui. „Aici e, drăguța de ea... Se va stârni un tărăboi de
toată frumusețea. Mult ar da pentru această hârtiuță acei
care acum nici nu bănuiesc măcar că ea există. «Care-i
acela Kișkin?...» Ha-ha, uite-l, ăsta e: om bun ca pâinea
caldă, bătrâior, sărmănelul... Merge pe jos și vă aduce un

114
dar.”
Kișkin cunoștea bine orașul și se îndreptă direct spre
locuința procurorului. Îl obligară să aștepte în antreu.
Procurorul, un domn în vârstă, grav, îl primi cu o adâncă
nepăsare, împinse plângerea pe birou și spuse că o va
cerceta.
— Nu face nimic, am să aștept, înălțimea ta, răspunse cu
un aer smerit Kișkin, savurând atitudinea, cu totul alta, ce-o
va avea față de el, în viitorul cel mai apropiat, chiar și ștabul
ăsta cu cin mare. De, sunt un om neînsemnat... Voi aștepta.
De la procuror, Kișkin porni la direcția minelor, așa zisa
„masă de aur”, unde pe vremuri se încheiau afaceri
grandioase. Odinioară, visul cel mai scump al lui Kișkin
fusese să ajungă în acest tărâm al făgăduinței, dar n-a
izbutit: de cincizeci de ani „masa de aur” încăpuse pe
mâinile unei familii din lumea minieră, și un om străin n-
avea ce căuta acolo. Da, era un locșor tare călduț! ...În
tranzacțiile miniere domnea familia Kablukovilor; Ilia
Fedotâci, fratele mai mare, deținea postul de secretar pe
lângă cancelaria directorului minelor, iar Andrei Fedotâci,
fratele mai mic, era șef de birou la „secția aurului”. Pe lângă
ei se aciuaseră nenumărate rubedenii. Frații Kablukov erau
gemeni, iar diferența de vârstă dintre ei numai de câteva
ore. Toată puterea o dețineau acolo ei doi; inginerii de la
mine și diferiți alți șefi nu serveau decât pentru decor.
— Ce mai faci, Andron Evstratâci? îl întrebă mezinul
Kablukov, cu care Kișkin, în vremurile lui de bogăție, fusese
prieten, ba mai mult, era cât pe ce să se însoare cu sora
acestuia, firește, cu scopul tainic de a pătrunde măcar pe
această cale în cercul mult râvnit. Te mai țin picioarele?
— Păi, uite, am de gând să caut aur pe terenurile de la
Kedrovo.
— Ai cumva bani de pierdut?
— Pentru lacrimile mele de om singuratic, poate că-mi va
trimite dumnezeu un pic de noroc.
— Aha, ajută-i, doamne, vițelului să-i vină de hac lupului.
Depune declarația, iar atribuirea va fi îndată gata. Aranjăm
noi toate în numele vechii prietenii...
— Las’că știu eu cât face prietenia voastră...

115
 Andrei Fedotâci era un om blajin și vesel, îi plăcea să
glumească și stârnea astfel în sufletul lui Kișkin o invidie
ascunsă: „Te cred că-ți arde de glumă, când ai depuse la
bancă vreo cincizeci de miare!” Ilia Fedotâci, fratele mai
mare, era, dimpotrivă, un om tare ursuz și nu-i plăcea să
pălăvrăgească fără rost. Om de afaceri, care cunoștea toate
chichițele complicatei gospodării miniere, el deținea puterea
principală. Îl primea totdeauna pe Kișkin foarte rece, de
data asta, însă, îl duse într-o încăpere alăturată și-l întrebă
sever:
— Da’ bine, Androșka, ai turbat oare?
— Ce s-a întâmplat?
— Știi tu ce... Și crezi că noi nu știm? N-ai grijă, știm totul.
N-ar strica să te lași de denunțuri.
— Nu ți-a venit ceva la socoteală?...
— Și tu de ce, mă rog, te-ai bucura, Androșka? Știi
proverbul: De tăceai, filozof rămâneai! Așa și cu afacerea
asta. Tu nici nu te-ai dumerit bine ce faci, că am și aflat
totul. Ești un om de nimic, asta-i!
Kișkin se uita la Ilia Fedotâci și zâmbea pe sub mustață:
„Deștept bărbat, a ghicit înaintea tuturor... Pe unul ca el nu-
l legi la gard!”
— Uite ce este, Ilia Fedotâci, prinse a vorbi Kișkin cu toată
seriozitatea, acum e prea târziu să mai vorbim despre asta.
Vin direct de la procuror.
— Nemernicule!
— Da, nemernic... Așa m-am născut, n-ai ce-mi face.
Înainte vreme eu mă țineam de voi, iar acum o să vă țineți
voi de mine, și cum o să vă mai țineți încă... Iar până una-
alta, vreau să fac o declarație pentru niște parcele la
Kedrovo.
— Nu-ți vom da, i-o tăie scurt Ilia Fedotâci.
— Ba o să-mi dați... răspunse Kișkin tot atât de scurt și
rânji ironic. Ș-apoi, mai știi, pot să fiu și eu de folos... Nici n-
aș fi venit la tine, dacă nu era puterea de partea mea. Păcat
că nu m-am dumerit mai demult...
Ilia Fedotâci privi uluit la Kișkin: în fața lui stătea într-
adevăr parcă un alt om. Marele afacerist din lumea minelor
chibzui câteva clipe, strânse din umeri și hotărî:

116
 — Naiba să te ia, depune declarația...
Această victorie, atât de puțin însemnată, fu pentru Kișkin
un semn prevestitor al renașterii lui: însuși Ilia Fedotâci o
băgase pe mânecă și asta însemna ceva.
Revenind la uzina din Balciuigovo, Kișkin se apucă de
treabă.
Sfârșitul lunii aprilie se nimerise cald și senin. Lucrările
companiei erau în toi, mai cu seamă la Fotianka, unde de-a
lungul ambelor maluri ale râului Balciugovka se găseau
terenuri aurifere foarte bogate. În vederea zilei de întâi mai,
echipele minerilor se concentrau la Fotianka, fiindcă de
acolo și până la hotarul terenurilor de la Kedrovo era foarte
aproape, numai vreo douăsprezece verste. Cel dintâi apăru
la Fotianka achiziționarul Iastrebov și ocupă o locuință în
cea mai bună casă, și anume a lui Piotr Vasilici. Băbuța
Lukeria nu voise la început să-l primească, de teamă să nu-l
supere pe Rodion Potapâci, dar Piotr Vasilici, ahtiat de bani,
tăbărî cu atâta strășnicie asupra mamei sale, încât bătrâna
se clătină.
— Ce, am ajuns robii lui Rodion Potapâci al tău? striga
Piotr Vasilici. Dacă unuia îi e bine, trebuie și altora să le fie
bine... El, ca și câinele grădinarului: nici mie, nici ție. S-a
vândut trup și suflet companiei și nu vrea să știe de nimic...
Au sărăcit oamenii de tot, ia, drept pildă, Fotianka noastră.
Și cine, mă rog, stabilește prețurile? Încă n-a câștigat
nimeni de la el măcar o para pe deasupra...
— Dacă nu și-ar toca oamenii banii prin crâșme!...
— Crâșma n-are de-a face cu asta, mamă... Oamenii se
simt doborâți, n-au scăpare, așa că se adună și ei la crâșmă,
doar-doar va face cinste careva pe ultimii bani. Totuna e: ce-
au avut și ce-au pierdut... Să ne luăm pe noi bunăoară: de ce
să-i facem voile lui Rodion Potapâci, când tu vei primi de la
Iastrebov, în fiecare lună, cam cincisprezece ruble. Ai să mai
găsești vreodată așa chilipir?... Terenurile de la Kedrovo n-
au să se dea în exploatare a doua oară.
Bătrâna se înduplecă: la Fotianka banii erau tare scumpi.
Iastrebov plăti într-adevăr cincisprezece ruble pe lună și
mai spuse că numai din când în când va veni să stea la ei.
Sosise în trăsura lui proprie, la care erau înhămați trei cai,

117
producând o adâncă impresie asupra celor din Fotianka, de
parcă venirea lui deschidea o eră nouă în istoria acestui cuib
de ocnași bătuți de soartă. Iastrebov se purta ca un ade-
vărat boier și arunca banii în dreapta și-n stânga.
— Ei, bunicuțo, om trăi și-om huzuri! zicea el vesel,
orânduindu-și lucrurile în odaia de musafiri.
— Da’ eu iaca ce ți-oi spune, Nikita Iakovlici, răspunse
bătrâna, de trăit, să trăiești și să fii sănătos, numai că mă
cam tem...
— Și de ce te-ai speriat înainte de vreme, bunicuțo?
— Păi, ai să începi să cumperi aur... Și ne vor osândi și pe
noi.
Iastrebov izbucni în râs.
— Nu, nu-mi stă în obicei să fac ceea ce nu se cuvine,
bunicuțo, o liniști el. N-am decât o lege pentru toți: de
îndrăznește să vină la mine vreun muncitor cu aur furat –
basta! Să nu-l mai prind pe-aici... Sunt neînduplecat în de-
alde astea, bunicuțo.
— Tocmai asta zic, drăguțule, bagă de seamă...
— Suntem cu ochii în patru, bunicuțo, la lucrurile prost
păzite, glumi Iastrebov, ba o și bătu ușurel peste umăr pe
bătrână. Nu-ți fie teamă, îndrăznește și du o viață mai
veselă – te-or spânzura mai repede...
— Păi, văd eu, numai pentru câte aud de la tine și-i destul
ca să mă spânzure...
Firea veselă a locatarului primejdios îi fu pe plac bătrânei
și ea nu se mai sinchisi de Rodion Potapâci.
Pe Kișkin îl amăra cel mai mult instalarea lui Iastrebov în
casa lui Piotr Vasilici. El plănuise să orânduiască în această
izbă principala reședință a echipei, iar acum fu nevoit să
ocupe o încăpere simplă, baia de abur, deoarece în izba din
fund stăteau Lukeria și Fenia.
— Treabă-i asta, Piotr Vasilici? bombănea Kișkin. Ce ziceai
tu înainte: „Așezați-vă în izba mea ca la voi acasă”, „la mine
stați în voie”, și când colo, l-ai băgat pe Iastrebov în locul
nostru.
— Of, Andron Evstratâci, păi nu eu l-am băgat, ci mămuca,
se dezvinovățea Piotr Vasilici, fără pic de rușine.
— Cel puțin nu-mi mai turna minciuna drept în față, că te

118
îneci cu ea...
Astfel baia deveni centrul principal de adunare al viitorilor
milionari și tot acolo fu adus utilajul de mină necesar pentru
explorare: masă de spălat minereul acționată manual,
pompă, scoabe, lopeți, târnăcoape, troaca și multe altele.
Kișkin ridicase din vreme actele de identitate ale oamenilor
din echipa lui și le prezentase, așa cum cerea legea, la
administrația plășii. Toți i se supuneau orbește lui Kișkin, ca
unui șef.
Ajunul zilei de întâi mai se scurse ca într-un vârtej. Toată
Fotianka fu în picioare dis-de-dimineață, iar de la uzina din
Balciugovo soseau echipele, una după alta. Proprietarii
minelor de aur veneau separat, în trăsuri proprii cu doi cai.
Până în preajma prânzului se formă în jurul cârciumii lui
Frolka o întreagă tabără. Kișkin se înghesuia printre oameni
și era atent la toată larma din jurul lui.
— Asta tu ne-o făcuși, blestematule!... dădea vina Kișkin
pe Mâlnikov, luat cu asalt din toate părțile. Uite câtă lume ai
înșelat...
— E păcatul meu, nu zic ba, Andron Evstratâci, da’ în oraș
banii se câștigă lesne... Las’ să se distreze și ei.
Mai spre amiază sosi însuși Ermoșka, se învârti prin
cârciumă, apoi plecă la Iastrebov și multă vreme discutară
între patru ochi, cu ușa bine încuiată. Către seară, toată
Fotianka deveni dintr-o dată pustie; treizeci de echipe
porniră toate odată spre terenurile din Kedrovo, pe singurul
drum care de la Fotianka ducea la cordonul din Meledin. Era
o adevărată expediție, de parcă înainta o armată.
Proprietarii de mine de aur mergeau călări, căci pe drumul
desfundat de primăvară nu puteau trece vehiculele, iar
muncitorii umblau pe jos. Echipa lui Kișkin porni printre cele
din urmă. Îi întârziase Mâlnikov, dispărut tocmai când nu
trebuia, și abia dăduseră de el. De la o vreme începuse să
facă pe șmecherul.
— Mă, vârcolacule, bagă de seamă!... îl amenință Kișkin,
care își luase rolul de conducător. În pădure Nikola e
singurul dumnezeu. Socoteala e scurtă – câteva alice!
Echipa era alcătuită din șapte oameni: Kișkin, Piotr
Vasilici, Mâlnikov, Iașa, Mina Dăngatul, Turka și Matiușka.

119
Muncitor cu adevărat era numai Matiușka, poate și Piotr
Vasilici și Mâlnikov, dar ceilalți erau de umplutură. De
altminteri, munca de explorare cerea mai ales să fii
îndemânatic, așa că bătrânii puteau să facă față aproape ca
și tinerii. Călăuză era Mina Dăngatul, iar ceilalți doar îl
controlau. În coada echipei mergea Oksia, luată cu
încuviințarea tuturor, ca purtătoare de noroc. Era singura
femeie din toate echipele de explorare, și faptul îi revolta
vădit pe adevărații bărbați, ca Matiușka, bunăoară, care se
prefăcea că nici n-o vede pe Oksia.
— Tu, moșule, vezi să nu dai greș, îl ruga Kișkin pe Mina
Dăngatul. Că locul de care spui nu e nici el tânăr... Poate că
l-ai și uitat.
— De ce să-l uit?! se supăra Mina. Cum trecem de
Ledeanka, îndată la dreapta se face un drum spre cordonul
din Meledin, iar noi vom coti la stânga, spre muntele
Kalionaia...
— Parcă vorbiseși de plaiul Mileaev?
— Vai, frățioare, ce greu pricepi! Păi, tocmai aici este
plaiul Mileaev, că vezi – Muteașka se varsă în Meleda chiar
la poalele muntelui Kalionaia.
— Bagă de seamă, bătrâne, să nu greșești...
Kișkin nu mai avea astâmpăr și cerceta cu ochi bănuitori
pe oricine îi ieșea în cale.
— Dar unde o fi Iastrebov? își aduse aminte deodată. Tii,
domnule... Te pomenești că ne ajunge din urmă și se ține de
noi.
— O fi rămas să mai bea ceai cu Ermoșka... zise cu
jumătate de gură Piotr Vasilici.
Terenurile de la Kedrovo ocupau o suprafață foarte
întinsă, vreo patru sute de mii de deseatine, și erau tăiate în
două, de la un capăt la altul, de râul Meleda, care se vărsa în
Balciugokva la douăzeci de verste mai jos de Fotianka.
Întreaga parcelă se compunea din păduri dese și mlaștini de
netrecut. Singurul punct locuit era cordonul de pe malul
Meledei, o fâșie de uscat, unde și iarna și vara își făcea
veacul un pădurar.
În Meleda se vărsau un șir de pâraie mocirloase,
Muteașka, Gheneralka, Ledeanka, Svistunea și Suhodoika.

120
Apa stătută de mlaștină se scurgea prin pâraiele acestea în
Meleda. Îndeobște, locurile erau sălbatice, oamenii veneau
pe aici numai toamna, pentru a aduna conurile din pădurile
de cedru. În cursul superior al pâraielor Suhodoika și
Ledeanka se croia un drumeag denumit fundătura Maiakov;
fusese construit încă de pe vremea exploatărilor de stat și
era cea mai proastă porțiune de drum, deoarece punțile
putreziseră de mult, și oamenii și caii erau nevoiți să
înfrunte noroiul vâscos, în care pluteau bârnele căzute.
Despre fundătura Maiakov se povesteau lucruri ciudate: te
înșela ispitindu-ți ochii și abătându-ți pașii într-acolo, dacă
te pierdeai cumva cu firea. Înainte de fundătura Maiakov
echipele făcură primul popas, iar o parte din oameni porniră
pe jos, de-a lungul pârâului Suhodoika, pentru a-și alege
parcelele.
— Asta-i isprava ta... glumi Kișkin arătând lui Mâlnikov
cărarea proaspăt bătătorită de pe malul pârâului. Las’ c-or
veni oamenii să-ți mulțumească!
Întunericul prinse echipa lui Kișkin pe la fundătura
Maiakov și oamenii fură nevoiți să străbată pe întuneric o
porțiune de teren înspăimântătoare. Îi venea greu, cu
deosebire, nefericitei Oksia; fata se poticnea mereu în
întuneric și de câteva ori fu cât pe-aci să se lungească în
noroi. Mâlnikov se târa în urma ei și, la hopurile mai grele, o
împingea din spate cu coada lopeții.
— Hăis, tu, vaca domnului... Cum dă dumnezeu să se
nască asemenea dobitoc?! bodogănea el.
La capătul fundăturii Maiakov, unde drumeagul cotea spre
cordon, echipa se opri să se sfătuiască. De aici până la
muntele Kalionaia, trebuiau să meargă de-a curmezișul
pădurii.
— Vezi, Mina, să nu greșești! strigau din întuneric vocile.
Nu cumva să ne pomenim tocmai la Malinovka...
Malinovka era un afluent din dreapta râului Muteașka, și
despre râulețul acesta umblau zvonuri proaste. Când echipa
se afundă în pădure, se petrecu ceva, care, vrând-nevrând, îi
răscoli pe toți.
— Tătucă, a trecut un om călare, dădu de veste Oksia,
arătând locul de unde drumul cotise spre cordon. S-a oprit,

121
s-a uitat și a plecat.
— Și-ncotro a plecat, momâie?
— Păi, într-acoace...
Și lui Kișkin îi dădu prin gând că cineva urmărește de la
oarecare distanță echipa.

Această noapte de întâi mai a rămas de pomină în analele

exploatărilor aurului: terenurile de la Kedrovo erau luate cu
asalt, ca un pământ cu comori. Numărul echipelor de pe
cursul Meledei și afluenților săi trecea de o sută, și tot
cuprinsul gemea de lume. Fix la ora douăsprezece noaptea
se puseră toți să sape gropile și să bată stâlpii în vederea
declarațiilor. Forfota cea mai mare era la poalele muntelui
Kalionaia, unde, în afară de echipa lui Kișkin, se îngrămădiră
și alte câteva. Aici apăru și Iastrebov, și crâșmarul Ermoșka,
și târgovețul Zatâkin, și încă alți câțiva inși, necunoscuți de
nimeni, veniți din oraș. Toți doreau să pună mâna pe un
locșor mai bun pe Muteașka, despre care Mâlnikov
răspândise cele mai fantastice zvonuri. Pe vârful Mileaev, pe
care Kișkin și-l propusese pentru declarație, se isca o
adevărată luptă. Când ajunse el cu echipa la locul râvnit, pe
vârful Mileaev se și profilau stâlpii târgovețului Zatâkin, care
reușise să le-o ia înainte tuturor celorlalți.
— Tăiați stâlpii, băieți! comandă Kișkin, vânturându-și
brațele. S-au pus înainte de ora douăsprezece... Nu-i după
lege!
— Minți, tu ți-ai dat ceasul în urmă! strigă Zatâkin,
arătând ceasul său de argint. Să nu te atingi de stâlpii mei...
Se stârni zarvă și hărmălaie... Fără multă codeală,
Matiușka smulse unul din stâlpii lui Zatâkin și înfipse în locul
acela un stâlp de-al său. Oamenii lui Zatâkin se năpustiră
asupra lui Matiușka. Se produse o adevărată încăierare,
țipau toți, dar mai puternic răsuna glasul lui Mâlnikov:
— Văleu, doamne, m-au omorât!... Fraților, lăsa-ți-mă în
plata domnului!...
Întunericul mărea zăpăceala. Oamenii nu-și recunoșteau
coechipierii, iar liniștea pădurii răsuna de vociferări

122
furioase, sudălmi și urlete. Și iată că apăru Iastrebov călare.
— Ce vă bateți aici? strigă el. Cărați-vă de pe locul meu,
proștilor!...
— Da, mă rog, de când e al tău? se răsti Kișkin, cu vocea
răgușită de strigăte și înjurături. Cară-te până nu-i târziu...
Iastrebov ridică nagaica asupra lui Kișkin, dar se opri la
timp.
— Hai, lovește! urlă Kișkin, înaintând. Hai... Nu mi-e
frică... Dă!... Îndrăznește să-ți arăți josnicia de față cu
martori...
— Nu vreau! îi reteză scurt vorba Iastrebov. Voi puneți
stâlpii pe locul meu. Prin urmare, vă arăt eu...
— Nu mai spune?!
— Păi, așa e... Eu mi-am luat locul la vârful Mileaev, chiar
de la poalele muntelui Kalionaia: exact cinci verste, atât cât
permite legea.
— Andron Evstratâci, să știi că Ermoșka a întins-o la
Fotianka cu declarația, iar Iastrebov face tărăboi anume
pentru a ne ține în loc, îi suflă la ureche Mâlnikov. Știu eu ce
spun... El trebuia să fie aici, și nu-l văd nicăieri.
Kișkin încremeni: așadar, Iastrebov îi păcălise,
trimițându-l pe Ermoșka să înscrie declarația înaintea tu-
turor. Da, s-a lăsat prostit, ce mai!...
— Uite ce, Mâlnikov, ia-ți valea și tu la Fotianka, șopti
Kișkin. Poate că ajungi înaintea ăluia... Și vezi, nu cumva să
te abați din drum la fundătura Maiakov, unde-i cotitura spre
cordon.
— De, ce să-ți spun?... Mi-e cam frică singur. Poate...
Matiușka...
— Îți arăt eu ție, vârcolacule, pe Matiușka! amenință
Kișkin. Ia-ți picioarele la spinare, haide!
— Dar cum rămâne cu Oksia?
— Duceți-vă dracului și tu, și Oksia ta...
Când soarele răsări, își revărsă darnic lumina peste
echipele adunate grămăjoare, fiecare în jurul focului său.
După încăierarea din timpul nopții toți erau obosiți. Se
culcaseră să doarmă, și numai stăpânii rămăseseră treji, lor
nu le ardea de somn. Se urmăreau cu multă băgare de
seamă unul pe altul, ca niște păsări de pradă adunate

123
deasupra hoitului. Kișkin ședea la focul lui și cu glas scăzut
vorbea cu Mina Dăngatul.
— Și unde zici că erau puțurile făcute de stat? îl descosea
el.
— Uite colo, chiar sub deal...
— Și schimnicul zăcea acolo sub brăduleț?...
— Acolo... Acu nici nu mai recunoști locurile. Când om da
de puțurile statului...
— Ei, da’ despre porc ce crezi? întreba Kișkin, tot în
șoaptă. Unde l-a însemnat bătrânelul?...
— Păi, anume unde, n-a spus, numai a dat așa din mână
spre Muteașka...
— Spre Muteașka?... Și cu ajutorul fecioarei, zicea,
căutați?
— Asta a spus-o despre oricare aur...
— Da’ anume despre porc n-a spus, că și el era de aur?...
— S-ar putea să fi spus... E o mlaștină aici, în spatele
dealului Kalionaia, acolo s-o fi petrecut toată pătărania aia.
— Păi cum, ziceai că omul a îngropat porcul în pădure?
— Așa am zis? Ei, înseamnă că-i în pădure...
Oksia dormea încă, strânsă ghem pe lângă foc. Kișkin abia
izbuti s-o trezească.
— Scoală-te, mamzelă... Hai, că pun mâna acuși pe un
ciomag și încep să-ți fac curte.
— Dă-mi pace! gemu Oksia, împingându-l pe Kișkin cu
piciorul. Nici să mor nu mă lăsați...
Cu prețul unor sforțări supraomenești izbuti Kișkin să
ridice în picioare pe prea puțin politicoasa domnișoară.
Oksia nu înțelegea nimic și se uita la chinuitorul ei cu niște
priviri sălbatice. Kișkin o apucă de mână și o trase după el.
Mina Dăngatul o luă în urma lor. Nimeni din echipă nu-i auzi
plecând, în afară de Piotr Vasilici care se prefăcea că
doarme. Acesta se purta cam ciudat în ultima vreme, și în
timpul încăierării tăcuse mâlc, de parcă luase apă-n gură.
Diplomatul din Fotianka ajunsese la convingerea că din
toată strădania lor n-are să iasă nimic. Pe de altă parte, nu
credea nicio vorbă din gura lui Kișkin și, când îl văzu că o
duce pe Oksia cu el, porni pe furiș în urma lor ca să
urmărească totul.

124
 „Se vede treaba, vrea să ia numai el porcul, spumega de
furie Piotr Vasilici, croindu-și drum prin desiș. Ca să vezi, ce
ticălos!... Chișleagul pentru toți, iar smântâna numai pentru
unii... Păi, frate, așteaptă numai, și-o să vezi că n-ai dat de
proști!”
În același timp, însă, îi venea și să râdă văzând cum o
trăgea Kișkin pe Oksia prin pădure, ca pe un porc de ureche.
Mina Dăngatul îl purtă la început pe Kișkin pe la fostele
lucrări de explorare ale statului, acum prăbușite și acoperite
de brădet, apoi îi arătă locul unde zăcuse sub brad bătrânul
schimnic și, în sfârșit, îl duse la Muteașka.
— Om al dracului!... înjura Piotr Vasilici. Vrea să înhațe
aurul el singur...
Era nevoit să facă ocoluri mari ca să nu-l observe Kișkin,
pe care Mina Dăngatul îl ducea, cu pasul său bătrânesc,
măsurat, tot înainte. Piotr Vasilici obosi repede, asudă tot.
În sfârșit, Mina se opri la marginea unei mlaștini mici și
rotunde, care se scurgea în Muteașka printr-un mic pârâu
ruginiu.
— Hai, caută!... o împinse Kișkin pe Oksia, care tot nu
înțelegea ce vor de la ea. Hai, ce te-ai proptit locului ca o
buturugă?...
— Ce-s eu, cotei?! se răsti Oksia, acoperindu-și gura mare
cu palma. Caută singur...
— Uf, căpățână seacă... ascultă cât ți se spune cu
binișorul! se răsti Kișkin, fluturându-și amenințător brațele.
Că altfel, să știi, la mine vorba-i scurtă...
Pe neașteptate, Oksia pufni în râs drept în obrazul lui
Kișkin, iar când acesta ridică mâna să dea în ea, îl împinse în
piept cu atâta putere, încât bătrânul zbură de-a berbeleacul
în iarbă. Piotr Vasilici își acoperi repede gura cu palma, ca
să nu izbucnească și el în hohote, dar în clipa aceea auzi,
aproape de tot, un râs puternic. Privi îndărăt și încremeni: în
spatele lui stătea Iastrebov și râdea cu poftă, ținându-se cu
mâinile de burtă.
— Măi, ce mai proști, ce mai proști!... spunea printre
hohote Iastrebov, clătinând din cap. Halal deștepți!... Unul
vrea să fie mai șmecher decât altul! Zi și tu dacă nu sunteți
proști?!

125
 — Ia vezi-ți de drum, Nikita Iakovlici! răspunse Piotr
Vasilici înțepat. Om fi noi proști, da’ tu, deșteptule, ce te
bagi?
— Ți-e teamă să nu dau de porcul vostru?
— Asta nu mai e treabă de mintea ta...
Hohotele de râs din pădure îl făcură pe Kișkin s-o apuce
din nou pe Oksia de mână și s-o tragă în desiș. Mina
Dăngatul rămăsese pironit locului și se închina de zor.
— Cu noi e sfânta cruce! bolborosea el, închizând ochii.
Când fură din nou împreună, Kișkin îl cercetă în șoaptă pe
bătrân:
— Auzit-ai cum mai hohotea necuratul?!
— Nu-i vine lui la socoteală... Nu degeaba spunea
schimnicul că aurul e blestemat. De aia și hohotea el...
— M-au trecut fiorii...
Iastrebov și Piotr Vasilici rămăseseră pe loc.
— Le știu eu pe toate, dragii mei, începu Iastrebov,
bătându-l pe Piotr Vasilici pe umăr. Născociri și aiureli
muierești, iar voi le credeți... Eu am auzit înaintea voastră
despre porc, am râs – și atâta tot. N-ai pus – nu căuta... Iar
tu, Piotr Vasilici, dacă ai oleacă de minte, porcul de aur îl vei
afla la tine acasă... Degeaba te-ai băgat în echipa asta a
voastră! Nimic n-o să iasă, atâta c-o să vă pierdeți timpul și
o să vă mâncați părăluțele...
Scărpinându-se în cap, Piotr Vasilici se gândea la fel, dar
îi era rușine să-și recunoască prostia în fața unui străin.
— Și, mă rog, ce fel de porc ar fi cel de-acasă, Nikita
Iakovlici?
— Păi, uite ce fel... Tu să nu te rupi de cumpania ta, asta e
una, și noi să ne prefacem că ne-am certat, asta e alta. Ai
înțeles acum?...
— Parcă am înțeles și parcă nu...
— Bine, bine... Nu face pe prostul. Crezi că aș fi stat eu de
vorbă cu altul despre astfel de treburi?
Povestea cu Oksia făcu ocolul tuturor explorărilor. Cine o
răspândise – asta n-a aflat nimeni, dar se vorbea de Oksia în
fel și chip, și pe plaiul Mileaev, și în celelalte șantiere. Isteții
muncitori de la exploatări, bucuroși de prilejul de râs,
născoceau cele mai năstrușnice variante.

126
 — El, adică Kișkin, a legat-o pe Oksia cu funia și dă-i s-o
tragă ca pe-o oaie... Iar Mina Dăngatul mergea în urma ei și
tot o împingea de la spate. „Caută, Oksiuha, auzi...” Mari
nătărăi! O aduc ei la mlaștină, iar Cucuiul dă comanda:
„Amușină, Oksiuha!” Halal vrăjitori! Iar Oksiuha, proastă
cum e, se pune în patru labe și pornește; Cucuiul trage de
funie, iar Mina bolmojește descântece... Și ar fi găsit
negreșit Oksiuha, dacă el n-ar fi stricat toată treaba.
Adulmeca bine de tot Oksiuha porcul de aur, când deodată
s-a pornit să hohotească necuratul...
Cel mai mult îl sâcâia pe Kișkin Piotr Vasilici, supărat foc
că nu fusese luat și el la căutarea porcului de aur.
— Mde, nu-i frumos, Andron Evstratâci! Eram una cu toții,
dar când a fost vorba de îmbogățire, te-ai învârtit să rămâi
singur. De puneai mânia pe porc, dus erai! Asta-i delicatețea
ta, frățioare...
— Slăbește-mă, spurcăciune! se oțărî, în sfârșit, Kișkin.
Ce-ai căscat gura cât o șură?... Parcă mare lucru poți găsi cu
de-alde voi, proștilor!
Oamenii, deși își băteau joc de pățania Oksiei, credeau
totuși, în adâncul sufletului lor, că porcul de aur se află pe
undeva, și legenda schimnicului se răspândea tot mai mult.
Ce folos ar fi avut bătrânelul să amăgească omul așa, pe
degeaba? Ehei, pe timpul explorărilor statului câte nu s-au
întâmplat, deși, ce-i drept, mujicul care găsise porcul s-a
dovedit un mare prost!
Centrul lucrărilor de explorare era plaiul Mileaev, unde se
desfășura o muncă înfrigurată, în ciuda neînțelegerilor ce se
iviseră la un moment dat. Tot pe plaiul Mileaev se
statorniciră și echipele care făcuseră explorări pe Muteașka
și afluenții ei – Hudenkaia și Malinovka, precum și pe Meleda
și Gheneralka. Era un loc foarte plăcut, nu degeaba purta
denumirea de Mileaev1. Muntele Kalionaia se profila înaintea
ochilor ca o căciulă mițoasă verde, de pe care cobora o
pantă împădurită până la Meleda, în locul unde aceasta se
varsă în Muteașka. În câteva zile crescuseră pe plaiul
Mileaev zeci de colibe ale căutătorilor de aur, încropite ca

1
De la milâi – plăcut, atrăgător (n. t.).

127
vai de lume din coajă de mesteacăn, coajă de brad și cetină.
Acest centru de adunare prezenta seara un tablou
neobișnuit – pestriț și viu; peste tot ardeau focuri și se
auzea larmă neîncetată de voci omenești. Din pădure
răsunau lovituri de topor, undeva zdrăngănea o balalaică,
iar muncitorii mai tineri cântau cântece. Echipele care se
învrăjbeau la început se înfrățiseră de mult: să se certe
stăpânii, că muncitorii n-aveau ce împărți. Dacă totuși ceva
despărțea masa muncitorilor, era vrajba adusă de-acasă.
Ocnașii din Fotianka și balciugovii din Nagornaia se simțeau
adevărați stăpâni ai mineritului, cu el se născuseră, cu el
crescuseră; alături de ei, prăpădiții de tâmplari și cizmari
din Nizî erau niște otrepe vrednice de milă, ei nu știau
măcar să pună mâna, cum se cuvine, pe târnăcop și cazma,
apoi nici nu erau obișnuiți cu munca grea la săpat. Foștii
ocnași și urmașii lor îi tratau cu disprețul cuvenit și făceau
să se simtă în toate superioritatea lor de muncitori. Din
pricina aceasta se iscau mereu încăierări, ciorovăieli, luare
în derâdere.
— Prăpădiții ăștia parcă umblă în cârje, râdea Matiușka,
cel mai bun muncitor de pe plaiul Mileaev. La azilul de
bătrâni, acolo-i cel mai potrivit loc pentru ei!... Poftim, s-au
lăcomit la aur. Cu sula și cu dalta să scormonească
pământul...
În echipa lui Kișkin intrase și Iașa Flăcăul, dar și aici era
tot mutălăul de acasă. Muncitorii nu dădeau un ban pe el, iar
Kișkin îl privea de sus. Matiușka legase prietenie numai cu
bătrânul Turka și cu ai săi de la Fotianka. Ei își aveau
discuțiile lor. Se strângeau în jurul focului – artelul lor
întreg – și tăifăsuiau îndelung.
— Noi vom găsi aur, iar stăpânii îl vor înhăța, cârtea
Matiușka, atins și el de setea unei îmbogățiri ușoare. N-ai
putere să muncești cât ar vrea ei... Așa-i în toate; pricina –
banii.
Odată, seara, când Matiușka ședea ca de obicei lângă foc
și turuia pe tema lui favorită, despre bani, o întâmplare
tulbură întregul grup, și pe Matiușka mai mult decât pe toți.
— Ehei, dacă s-ar putea face rost, ori de unde ar fi, de
vreo trei sute de ruble! spunea acesta cu glas tare, sub

128
stăpânirea unui vis de neîmplinit. Îndată mi-aș lua o parcelă
și aș începe să lucrez pentru mine... Nu-s cine știe ce bani,
da’ o să mor și n-o să-i am vreodată!
— Apoi, asta e tare adevărat... încuviință trist Turka,
șezând chincit în fața focului. Cu neamul te naști, da’ cu
banii te întâlnești. Cine are norocul să-i întâlnească... Să-l
luăm, de pildă, pe Ermoșka, ăsta scuipă pe trei sute de
ruble!
În jurul lor se țesea întunericul și numai văpaia tre-
murătoare a focului lumina stins un cerc îngust. Foșnetul
unei tufe din apropiere îi făcu pe toți să tresară. Matiușka
trase o buturugă aprinsă și lumină tufa – îndărătul ei văzură
pe Oksia stând zăpăcită și rușinată. Fata se furișase cu
multă băgare de seamă și tot timpul trăsese cu urechea la
cele vorbite, până ce o dăduse de gol o creangă uscată, care
trosnise sub piciorul ei.
— Măi, pocitură, ce faci aici? se năpusti la ea Matiușka.
— Nu vezi, trage cu urechea, sări cineva dintre muncitori.
Tâmpită-tâmpită, da’ la asta se pricepe...
— Fă-i vânt, Matiușka, ducă-se învârtindu-se!... Zărghita
dracului...
Matiușka o apucă pe Oksia de umeri, o răsuci, și când îi
dădu un picior în spate, fata zbură la vreo trei stânjeni de
acolo. Gestul fusese însoțit de hohotele de râs ale tuturor.
— Bravo, Matiușka! Ai acordat atenție domnișoarei... Nu
degeaba te mănâncă ea din ochi. Cum s-ar zice – i s-a făcut
dor câinelui de băț.
Oksia se ridică de jos cu greu, făcu vreo câțiva pași la o
parte, se trânti în iarbă și începu să plângă amarnic. Bătută
fusese ea de mică, acum însă era cu totul altceva. Din clipa
când îl zărise pentru prima oară pe Matiușkia, în ziua când
echipa pornea din Fotianka, se petrecuse cu Oksia ceva
neobișnuit. Tot timpul cât au mers pe drum și tot timpul cât
s-au aflat pe vârful Mileaev ea nu l-a mai slăbit din ochi. Îl
privea și parcă înțepenea toată... Restul lumii nu mai exista
pentru ea. Sufletul Oksiei se deschidea, luminat de o flacără
lăuntrică, de acea bucurie, căreia îi e teamă să-și
recunoască vrăjita ei prezență. Ceva asemănător simțise ea
numai în copilărie, atunci când în miezul nopții întunecoase

129
începea să bată clopotul pentru slujba de înviere și când
locul liniștei adânci din ajun îl lua bucuria sărbătorilor de
paște.

VI

Kișkin încerca să profite de clipele prețioase și, în afară de

declarația pentru vârful Mileaev, mai bătu stâlpi pe
Muteașka în trei locuri. Puțurile săpate de probă dăduseră
peste tot indici buni. Însă declarațiile erau doar primul pas.
Și repartizarea parcelelor declarate avea să i se facă
înaintea altora, după cum îi făgăduise Kablukov.
Nenorocirea consta în greutatea de a procura banii pentru
impozitele către stat, regulamentul exploatărilor de aur
particulare prevedea o taxă anuală, o rublă de fiecare
deseatină, ceea ce în medie reprezenta cam șaizeci sau o
sută de ruble de fiecare grup de șantier. Deși suma era o
nimica toată, Kișkin știa din experiență cât de greu capeți
chiar și trei ruble, atunci când îți arde pământul sub
picioare.
— Va veni o zi când vom avea și noi o pâine caldă, se
mângâia el, ori de câte ori îl purta gândul la izbânda
treburilor sale.
Tot ce putuse fi procurat, smuls prin rugăminți, îm-
prumutat sau pur și simplu cerșit – totul se cheltuise. Nu-i
mai rămânea decât o singură cale: să vândă una sau două
din declarații, ca astfel să-și acopere cheltuielile la
exploatările ce-i rămâneau. Deocamdată, Kișkin era nevoit
să lucreze cot la cot cu ceilalți muncitori, dar lui îi venea de
zece ori mai greu, pentru că nu era deprins cu munca grea,
și mai ales din pricina slabelor sale puteri de om bătrân.
Hoinărind peste zi prin pădure, bătrânul abia izbutea să se
târâie seara până la coliba sa. Muncitorii se trânteau
numaidecât să doarmă, dar Kișkin rămânea treaz, se
răsucea când pe o parte, când pe alta, și dădea pinteni
gândului. O, de i-ar surâde fericirea măcar acum, la
bătrânețe... Dreptatea doar există pe lume, iar el a îndurat
și a răbdat atâția ani mizeria cea mai amară și mai
umilitoare!... Numai să găsești de la bun început un locșor

130
norocos, să-ți dezmorțești mâinile, că apoi totul merge de la
sine: banii, ca și păsările, vin și pleacă în stoluri...
— Le-aș arăta eu tuturor cine-i Andron Kișkin! se gândea
el cu glas tare, ba chiar îi amenința pe toți cu pumnul, în
întuneric. Vor începe să se dea pe lângă mine... să se
lingușească... Nu, fraților, puneți-vă pofta-n cui!... Am fost
eu dobitoc mai înainte, a doua oară – s-avem iertare!
Adâncit în gândurile și socotelile sale, Kișkin uită cu
desăvârșire de denunțul făcut, și-apoi, nici n-avea timp să
se gândească la asta, acum când fiecare zi putea deveni
hotărâtoare.
Umbla mereu de-a lungul râului Muteașka și căuta noi
locuri bune pentru a le declara. Fiecare bucățică de pământ
liberă trezea în el un fel de teamă: „Dar dacă aurul stă
cumva pitit, uite, chiar aici?” De-ar putea, s-ar întinde peste
întreaga Meleda, cu toți afluenții ei, și n-ar ceda nimănui,
nici tatălui său drept, nici măcar un palmac. Când vedea
stâlpii vreunei parcele străine, invidia punea stăpânire pe el,
ca o febră. Iar locuri libere pe Muteașka nici nu mai
rămăseseră: în răstimpul a trei zile totul fusese acaparat,
petec cu petec. Până și acea mlaștină, la care îl dusese Mina
să caute porcul de aur, până și aceasta fusese însemnată de
către Iastrebov.
— Am agățat-o, așa ca să fie, explică acesta, întâlnindu-l
odată pe Kișkin. De ce să rămână mlaștina fără stăpân... Nu-
i așa, Andron Evstratâci?... Ne îmbogățim noi, după cum
văd, amândoi odată...
— Între un gânsac și un porc nu poate fi tovărășie, Nikita
Iakovlici!...
— Și cine, mă rog, e gânsacul, după părerea ta?
— Ei, asta cum o să-ți fie mai pe plac...
Kișkin simțea necontenit o bănuială în suflet față de
Iastrebov, iar acesta – aci se făcea nevăzut, aci se ivea
deodată pe plaiul Mileaev. Și totul la el era numai glumă și
haz: om bogat, firește că-i vine să zburde... Cu el apăreau
uneori cârciumarul Ermoșka, Zatâkin și alți căutători de aur
mai mărunței. Febra declarațiilor trecuse, și exploratorii
începură puțin câte puțin să se poarte mai prietenos. În
pădure e totdeauna altfel decât undeva în oraș – fiecare e

131
bucuros să dea de un suflet viu. Iar sufletul societății era
Iastrebov, om umblat și cu experiență, trecut prin ciur și
dârmon. Se strângeau toți în jurul lui, undeva pe lângă un
foc și tăifăsuiau.
— Nikita Iakovlici, tu ai să cumperi aurul nostru, făceau
haz pe seama lui Iastrebov. Asta-i lege.
— De-aș avea ce să cumpăr! se apăra Iastrebov, iute la
răspunsuri și bun de gură. Aur la voi – cât lapte la o
vrăbiuță... Mai degrabă aurul meu o să facă picioare spre
voi. Chiar Kișkin o să-l cumpere de la căutătorii mei... Nu-i
așa, Andron Evstratâci? Că doar tu, încă de pe vremea
statului, ai căpătat îndemmare...
— A fost și nu mai e, se oțăra Kișkin. Mai bine povestește
cum cumperi aurul în Balciugovo...
— Dar ai văzut tu că-l cumpăr? Ei vezi, asta e... Toți țipă
că eu cumpăr aur străin, dar nimeni n-a văzut. Prin urmare,
cine se crede deștept, acela mai bine să tacă.
Odată, Iastrebov veni puțin afumat. După ce-și făcu loc la
focul de lângă coliba lui Kișkin, tăcu un timp, scuturând din
capul lui mare și zâmbind întruna. Kișkin aținti îndelung
boiul lui robust, mutra lui de haiduc, apoi rosti cu
sinceritatea obișnuită în pădure:
— Mă uit la tine, Nikita Iakovlici, și mă minunez... Un cuțit
în mână și să ieși la drumul mare: curat tâlhar!
— Asta cam așa-i... ha-ha... râse Iastrebov. De n-ar fi
tâlhari, n-ar fi nici oameni cinstiți.
Cuprins de un fel de duioșie, Iastrebov îl strânse în brațe
pe Kișkin și-i zise cu o îndurerare prefăcută:
— Plânge pușcăria după noi, Andron Evstratâci... Toți
ajungem acolo, oricât ne-am zbate. Ei, dar la naiba cu asta...
Ehei, Andron Evstratâci! Să fie oare Iastrebov hoț? Hoață
este compania voastră din Balciugovo, care stoarce vlaga
poporului, hoți sunt inginerii și șobolanii de birou de-alde
tine, pe când eu dau pâine poporului... Compania nu plătește
nicio rublă și jumătate pentru un zolotnic, iar eu dau trei
ruble în cap.
— Așa că tu, cum s-ar zice, ai fi un fel de binefăcător?
— Acuma poți să-mi spui cum vrei, dar când Nikita
Iastrebov nu va mai fi pe lume, atunci mă veți numi și

132
binefăcător.
Această judecată tâlhărească îl făcu pe Kișkin să râdă cu
lacrimi. Se fura și pe vremea statului, numai că nimeni nu se
lăuda cu tâlhăria, iar Iastrebov până și binefăcător s-a
proclamat.
— M-ai făcut să râd bine, Nikita Iakovlici... Binefăcător,
zici?! Ha-ha... Nici mai mult, nici mai puțin – binefăcător!
Numai medalia pentru osârdie îți mai lipsește... Iar eu,
păcătosul, te luam drept tâlhar.
Iastrebov nu se supără, râdea împreună cu Kișkin.
— Dar de ce oare nu mai vine Mâlnikov? întreba de câteva
ori pe zi Kișkin pe Piotr Vasilici. Parcă s-a dus s-aducă
moartea!
Ar fi trebuit să se întoarcă a doua zi și încă nu se
întorsese. Trecură două zile pline, iar Mâlnikov tot nu venea.
— Apoi să mă duc eu... se oferi Piotr Vasilici, care căuta
un mijloc îndreptățit s-o ia din loc.
— Ba, mai pune-ți pofta-n cui, frate! se înfurie Kișkin.
Mâlnikov a dat bir cu fugiții, și acum vrei s-o ștergi și tu. Da’
aici cine rămâne?... Halal echipă, ce să zic...
— D’apoi nu trebuie să ne anunțăm la plasă? stărui Piotr
Vasilici. Noi om tot pune aici la stâlpi, iar Zatâkin și
Iastrebov vor înscrie în registrul plășii parcelele din
declarațiile noastre ca fiind ale lor... Asta nu-i treabă de
gospodar...
— Bine, zi-i înainte... mormăia Kișkin. Vă cunosc eu,
netrebnicilor! Lume, alta ce să zic!... Să așteptăm încă puțin
și pe urmă mă duc eu singur și le rânduiesc pe toate...
— Apoi tu, Andron Evstratâci, pe astea patruzeci de verste
ai să te târăști vreo două săptămâni. Picioarele tale sunt
scurtuțe, ți-o ieși sufletul din tine la jumătatea drumului...
Mâlnikov apăru peste trei zile, când nu-l aștepta nimeni,
în toiul nopții. Toți dormeau, îl sperie de moarte pe Piotr
Vasilici, când îl trase de picior în colibă. Om fricos, Piotr
Vasilici era cât pe-aci să răcnească: „Săriți, oameni buni!”
— Credeam că-i piciorul lui Andron Evstratâci, se
dezvinovățea Mâlnikov. Dacă vă potriviți la picioare...
— Da’ tu dezbrobodește-ți ochii mai întâi... Unde mi-ai
umblat, habăucule?

133
 — Of, nu mă mai întreba!...
Zgomotul îl trezi pe Kișkin. Ațâțară focul stins și Mâlnikov,
tot văitându-se și sclifosindu-se, se hotărî să lămurească
totul.
— Sosesc eu la Fotianka să înregistrez la plasă declarația,
povestea el pe un ton plângăreț, când colo Zatâkin
înregistrase tot plaiul Mileaev...
— Ce spui?! Auzi, nemernicul! Mare coțcar...
— Păi, dacă spun... Așa că a căzut și declarația noastră, și
cea a lui Iastrebov, că stâlpii lui Zatâkin sunt puși mai
departe decât stâlpii noștri; cât timp ne-am ciorovăit noi
aici, el a și băgat declarația. Ne aflăm acum între haturile
lui...
— Ei, astea-s gogorițe de-ale lui Zatâkin! spuse Kișkin. Ar
însemna că s-a întins peste cele cinci verste, ceea ce nu-i
după lege... îi scurtăm noi nasul, n-ai grijă. Ei... și mai
departe...
— Mai departe, iaca, am rămas fără picioare, asta s-a
întâmplat mai departe... Atâta am umblat prin apa
dezghețată că mi s-au betejit picioarele, ca la un cal care a
băut prea multă apă!
— Fugi, că minți! se îndoi Piotr Vasilici. Pesemne iar ți s-
au împotmolit țurloaiele în crâșma lui Ermoșka. Voi,
cizmarii, sunteți croiți toți după un calapod...
— O singură dată m-am abătut, asta-i drept. M-au tras
băieții înăuntru cu sila. Stăm noi așa, frățioare, la crâșmă,
cum s-ar zice, și deodată tronc judecătorul de instrucție... Ș-
apoi na! au venit îndată să mâie poporul la administrația
plășii și pe mine m-au agățat cel dintâi, că eram trecut la el
în hârtie. Și judecătorul de instrucție nu-i din ăia obișnuiți,
ci unul important așa se și numește, judecător de instrucție
important.
— Asta trebuie să fie în urma plângerii tale, după cum
înțeleg? spuse necăjit Piotr Vasilici, scărpinându-se în cap.
Bună plăcintă, fraților... Strașnică!
— Hai, zi mai departe, îl grăbea Kișkin pe Mâlnikov,
dându-și aere. Nu judecător de instrucție important, ci
judecător de instrucție pentru procese importante...
— Să-ți spun ceva, Andron Evstratâci, tu ai pornit treaba,

134
da’ numai dracu o s-o descurce... Când mi-au spus de asta,
adică de hârtie și de judecător, parcă mi-a tras cineva un
pumn în burtă, m-ai să mă înăbuș, nu alta. S-a îndurat
Ermoșka și mi-a mai turnat un păhăruț... Ei, m-am dus eu la
plasă, iar acolo – și primarul, și zapciul, și bătrâni de ai
noștri din Balciugovo, să fi fost vreo cinci. Îndată
judecătorul începe a vorbi către mine: „Dumneata ești Taras
Mâlnikov?” „Chiar eu, luminăția voastră”... „Poți să-ți
dovedești nevinovăția în cazul funcționarului în retragere
Andron Kișkin?” „Pot, să trăiți!...” „Dar unde-i Kișkin?” Aici
am sfeclit-o și i-am trântit: „Nu pot să știu, luminăția
voastră... Nu-l cunosc deloc, ci numai am aflat așa, din
auzite, că un Kișkin a fost funcționar la noi la exploatare.”
— Și cu asta ai dovedit că ești un mare prost! se înfurie
Kișkin. De ce te-ai speriat, cap nătâng ce ești? Că doar nu ia
nimeni pielea de pe om viu...
Piotr Vasilici tăcea, oftând din greu. Întreaga lui înfățișare
exprima un singur gând: „Am intrat la apă!...”
— Tu ascultă-mă, omule, mai departe! se rățoi Mâlnikov.
Judecătorul mi-a sărit drept la beregată... „Dumneata, Taras
Mâlnikov, ai fost curelar la exploatare și trebuie să ai
cunoștință că salariul se ordonanța pentru cinci curelari, iar
de primire iscăleai numai dumneata singur.” „Nu sunt supus
la așa ceva, luminăția voastră, pentru că eu mă aflu, cum s-
ar zice, om fără carte, dar cruci am pus – asta da...” Și iar a
început să întrebe, să mă sucească, să mă dea peste cap, iar
mie, de frică, mi s-au tăiat picioarele... Nici nu-mi amintesc
cum am plecat de acolo și am șters-o drept aici... ca un cerb
zburam!
— Și pentru ce ai mințit despre mine, Taras?...
— M-am speriat, Andron Evstratâci... Ba și încoace, cum
alergam, mi se părea că mă tot urmărește cineva. Să nu
ajung ziua de mâine...
Se vorbea cu jumătate de glas, ca să nu audă și alții din
jur. Mâlnikov repetă de cinci ori pățaniile lui, dar cu variante
și înflorituri.
— Tu de ce taci, Piotr Vasilici? întrebă Kișkin.
— D’apoi ce să mai spun, Andron Evstratâci? S-a dus pe
gârlă porcul nostru de aur, cum se vede, din pricina jalbei

135
tale... O să ne tragă acum pe la judecăți.
— Dar unde-i Oksia mea? întrebă în cele din urmă
Mâlnikov.
Căutară pe Oksia, dar ia-o de unde nu-i: dispăruse nu se
știe unde, de parcă o înghițise pământul.

VII

Lucrările societății Mansvetov et Co. se concentrară, în

vara aceea, în două sectoare: la gurile râului Meleda, la
confluența acestuia cu Balciugovka și pe creasta Ulianov. În
primul sector se exploata un vast zăcământ, Derniha,
deschis pentru exploatare la zi încă din iarnă, iar în cel de-al
doilea fusese începută o mină nouă – Rubliha. Ambele
zăcăminte fuseseră descoperite de căutători din Fotianka, și
compania, când își instalase lucrările, venise la de-a gata.
Deosebit de promițătoare era Rubliha, din care căutătorii,
săpând doar puțuri rotunde nesusținute, obținuseră aproape
o jumătate de pud de aur; acesta era filonul căruia
Karaciunski îi făcuse el însuși proba la uzină. Îl descoperise
bătrânul Krivușok din Fotianka, unul din primii ocnași
așezați în acele locuri. Era un om sărac lipit, care toată viața
se zbătuse ca peștele pe uscat. Filonul găsit de el îl îmbogăți
dintr-o dată. Erau zile când Krivușok încasa câte trei sute de
ruble. Bogăția aceasta neașteptată îl duse la pieire pe bietul
om în răstimp de numai câteva săptămâni. Ceea ce nu
izbutise să facă sărăcia, făcu bogăția; Krivușok băga
pachetul cu bumăști în carâmbul cizmei și petrecea de
dimineață până seara la cârciuma lui Frolka, locul de
adunare al tuturor căutătorilor de aur din Fotianka. Bătrânul
nu avea familie – îi muriseră toți. Să se mai însoare o dată
era prea târziu; omul, după ce se îmbăta, se tânguia amarnic
că această bogăție dăduse peste el abia acum, la bătrânețe,
ca o jignire, ca o ultimă bătaie de joc.
— De-aș fi găsit filonul mai devreme... se plângea
Krivușok. Pe nevastă mi-a istovit-o munca, feciorașii mi-au
murit pe rând, unul după altul, de foame... Ce-mi folosește
acum bănetul ăsta?...
În jurul lui Krivușok se strânseseră toți bețivanii ex-

136
ploatării, bând și tăifăsuind în crâșmă pe banii lui de
dimineață și până seara.
— Măcar durează-ți o izbă nouă, îl povățuia Frolka, altfel
ai să dai totul pe băutură, nici de mahmureală n-o să-ți
rămână. Și niște straie nu ți-ar strica...
— Sunt sfârșit, Frolușka, ce să mai apuc să trăiesc altfel?
răspundea Krivușok. Ce-mi trebuie izbă nouă, când nu mi-au
mai rămas zile, decât poate una, poate două... Și cu mine tot
n-o pot lua! Iar ca să mă grijesc de straie, cu atât mai puțin
se cade: toată viața mea am umblat peticit...
Krivușok sfârși mai curând decât credea. Fu găsit mort
lângă cârciumă. Bani n-avea asupra lui, iar gura lumii
șușotea că Frolka îl jefuise. Până la urmă, toată această
întâmplare rămase nelămurită. Krivușok fu înmormântat, iar
filonul și-l însuși compania și ridică aici mina Rubliha.
Supravegherea lucrărilor de la Derniha fusese dată în
seama lui Zâkov, bătrânul maistru, însă el se interesa prea
puțin de spălarea nisipului aurifer, deoarece îl atrăgea mai
mult mina nouă.
— Bagă de seamă, Rodion Potapâci, nu cumva să dăm
greș cu Rubliha asta, îl făcea atent Karaciunski. Să nu ni se
întâmple ca la Spaso-Kolcedanskaia...
— Dar de unde lua Krivușok aurul, Stepan Romanâci?...
Uite cum mi-a explicat răposatul, și nu o dată: „Vezi, zicea
el, filonul s-a dus ca un samovar, în adâncul pământulul...”
În vremea din urmă omul se ținea numai de petreceri și de
aceea puțul s-a prăbușit. Nu, acolo la fund e aur sigur, nu ca
pe creasta Kraiuhin...
Karaciunski avea o încredere oarbă în experiența lui
Zâkov, îl tulbura însă părerea contrarie a lui Luciok, care nu
voia nici să audă de Rubliha.
— O să ne păcălească Rubliha asta, repeta Luciok cu
încăpățânare.
— De ce crezi că o să ne păcălească?
— De aia... Nu-i locul bun de filon. E aur de cuib: ai dat de
un cuib, bine, dar altul poate că se află la douăzeci de
stânjeni... Asta nu se mai cheamă treabă, Stepan Romanâci!
Un filon adevărat se întinde... Poți să te bizui pe el, dar ăsta
e cu toane: azi te îmbogățește, apoi un an întreg te ține cu

137
rădăcini prăjite! Nu, nu-i bună socoteala...
Rubliha deveni mărul discordiei dintre cei doi bătrâni
maiștri. Fiecare o ținea pe-a lui, și mai ales Rodion Potapâci
care își pusese tot sufletul în mina cea nouă. Era în această
manifestare un soi de fanatism al omului pătruns de patima
mineritului până în măduva oaselor.
— Fii pe pace, Stepan Romanâci, îl încredința Zâkov. Îmi
pun capul că Rubliha n-o să ne facă de râs...
Asigurările lui îi aminteau lui Karaciunski de francezul
care fundamenta mișcarea de rotație a pământului pe
cuvântul său de onoare. El, însă, avea un plan al lui: noul
zăcământ de bază prezenta într-o lumină favorabilă, la
departamentul minelor, activitatea societății. Însemna că ea
se dezvoltă și înaintează cu pași repezi, și asta era
principalul. În cel mai rău caz, Rubliha putea să coste
societatea vreo optzeci de mii de ruble, pentru că mașinile și
alte utilaje de mină erau transportate de la creasta Kraiuhin,
iar la filonul Spaso-Kolcedanski, care se dovedea „steril”,
avea să se mai lucreze numai până în toamnă.
După planul alcătuit, lucrările de la Rubliha trebuiau să fie
de proporții mari. Puțul rotund nesusținut al lui Krivușok fu
lăsat mai la o parte, iar mina amplasată mai jos, pentru a
tăia filonul la douăzeci de stânjeni adâncime. În felul acesta
se rezolvau în același timp două probleme: apa se pompa la
orizontul limită și, în al doilea rând, lucrările puteau fi
efectuate concomitent în două direcții – în sus și în jos, în
funcție de profilul filonului. Practica arătase că toate
filoanele au un anumit unghi de înclinație, deci și filonul de
pe creasta Ulianov. Prin urmare, pe temeiul unui calcul
aproximativ, se putea da, la o adâncime determinată, de un
filon. În numai două săptămâni se ridicase pe creasta
Ulianov un corp de oase de lemn, fuseseră instalate
cazanele de aburi, mașina cu abur, și un coș înalt de fier
începu să scoată fum. Pentru funcționari fură înjghebate un
șir de birouri, unde, într-o cămăruță mică, se instală și
Rodion Potapâci; se trecu apoi la construcția de magazii
pentru diversele utilaje ale întreprinderii, șoproane, grajduri
– într-un cuvânt, fu întocmită întreaga gospodărie a unei
întreprinderi de exploatare. Creasta Ulianov se interpunea

138
între Rubliha și Fotianka, iar bătrânul Zâlcov era foarte
bucuros de asta, pentru că acum putea rămâne numai aici,
în pădure. Nici în zilele de sâmbătă nu mai pleca acasă, la
Balciugovo, doar din când în când se ducea la Derniha să
vadă cum lucrează „butara”. „Butara” era o mașină de tip
siberian pentru spălarea nisipului aurifer în cantități mari.
Corpul principal îl forma un cilindru de fier găurit, pus în
mișcare de o mașină cu abur. Nisipul aurifer se turna în
butară, asupra lui se dirija de sus un jet puternic de apă, și
spălarea se făcea repede, dar într-un zgomot infernal. O
astfel de butară prelucra ea singură, în răstimp de douăzeci
și patru de ore, zeci de mii de puduri de nisip. Însă inima lui
Rodion Potapâci nu ținea la Derniha aceasta, deși aurul
aluvionar era sigur și, după calculul aproximativ, trebuia să
dea, în timp de numai o vară, aproape douăzeci de puduri de
aur.
— La exploatările de la Fotianka au fost extrase peste o
sută de puduri, repeta Zâkov, de parcă voia să scadă din
meritele zăcămintelor din Derniha. Ei, dar când Rubliha va
lucra din plin, atunci alta va fi socoteala...
La vărsarea Meledei în Balciugovka terenul era jos și
noroios, ici, colo acoperit cu pădurice pipernicită de
mlaștină. Rodion Potapâci privea cu dispreț această „groapă
a diavolului”, comparând-o în gând cu frumoasa creastă
Ulianov. Apoi, aurul aluvionar nu era nici pe departe ca acela
de filon. Cine știe de ce, aurul aluvionar el nici nu-l
considera drept aur, poate din pricină că extragerea lui nu
prezenta nimic grandios și riscant, în timp ce aurul de filon
trebuia să-l iei cu pricepere, trebuia să te zbați ca să-l scoți
și nici nu se lăsa el pe mâna oricui.
În pătimașa atracție a bătrânului maistru pentru Rubliha
era ceva exagerat, aproape bolnăvicios, se părea că el
consacră acestor lucrări ultima lui energie. Când anume
dormea acest bătrân neastâmpărat – nu știa nimeni. În
orice clipă din zi sau din noapte putea fi întâlnit la mină,
unde stătea ca un uliu în așteptarea prăzii. Primii stânjeni în
adâncime fură forați cu o viteză uimitoare, mai departe însă
dădură de piatră, un strat gros care necesita diomită. Erau
primele intercalații de roci bazice de granit, iar filoanele se

139
amplasează de obicei la îmbinările acestor intercalații. Ro-
dion Potapâci ținea socoteala fiecărui pas de înaintare și
determinase de mult ziua când mina va ajunge la al
douăzecilea stânjen dorit și va traversa filonul. Zilnic, de
zeci de ori cobora pe scara mobilă în mină și supraveghea cu
atenție cum se execută lucrările de susținere, pentru a nu se
ivi vreo întrerupere. Deocamdată totul mărgea ca pe roate,
pentru că solul era stabil și niciun pericol nu amenința mina
că s-ar putea să se lase deodată într-o rână, așa cum se
întâmplă în straturile de nisip afânat sau de lut moale care
se tasează. Muncitorii, și ei, se molipsiseră, fără voie, de
energia bătrânului maistru și doreau să ajungă mai repede
la al douăzecilea stânjen.
Dacă totuși îl amăra ceva pe Zâkov, aceasta era numirea
tânărului inginer Onikov ca administrator principal al noilor
exploatări de aur de filon. E drept că bătrânul îl stima pe
Onikov „pentru tatăl său”, totuși asta nu-l împiedica să-l
țină drept un mucos și un cățelandru. Apoi, Onikov pornise
chiar de la început cât se poate de necorespunzător: „uite-l,
sosește cu mănuși albe și începe să facă ordine – asta-i așa,
asta-i așa și pe dincolo. Dar să coboare și el în mină măcar o
dată, doamne ferește!” Oricât de muștruluit era Rodion
Potapâci sub raportul respectului față de șefi de tot felul,
purtarea lui Onikov îl jignise adânc: simțea că tânărul
inginer nu are încredere în filonul acesta și dezaprobă
lucrările întreprinse.
— Vine, își fumează țigara, și asta-i toată munca lui, se
plângea Zâkov lui Karaciunski. Ehei, dacă erai dumneata
aici, Stepan Romanâci...
— Nu, îmi vine prea departe, apoi și lui Onikov trebuie să-i
dau să facă ceva. Unde l-aș putea pune... Organizați-vă într-
un fel și fără mine.
Rodion Potapâci ofta numai. Găsea totuși timp Ka-
raciunski să meargă la Derniha aproape în fiecare zi, iar de
acolo la Fotianka e o palmă de loc: nici măcar două verste.
Într-un cuvânt nu vrea, iar pe Onikov îl ține aici dinadins. Nu
era nimic de făcut; trebuia să se împace cu tânărul șef și să
facă după cum îi ordona el; noroc că nu se prea pricepea în
meserie.

140
 — O să înceapă să care musafiri, vara, aici la Rubliha –
asta-i tot ce va face! mormăia bătrânul, căruia orice om
străin venit la mină îi stârnea gelozie. Are câte-unul astfel
de ochi, încât nu trebuie să-l lași nici măcar pe aproape de
mină... Și nu prea îi place aurului de filon când se bagă
lumea așa, fără treabă, în abataj...
Mai mult ca de orice se temea Zâkov că Onikov va aduce
din oraș cucoane, iar printre ele se va găsi una mai trăsnită
care se va băga în mină: atunci puteai să pui cruce afacerii.
Și la ce altceva l-ar duce mintea pe Onikov care atâta știe să
mănânce și să bea?... Și Karaciunski are slăbiciune la femei,
numai că el le face pe toate mai acoperit.
Cam așa mergeau lucrurile. Se ajunsese cu săpatul la
stânjenul al doisprezecelea, când din Fotianka veni vătășelul
plașii și dădu de veste că maistrul Zâkov să meargă la
judecătorul de instrucție. Bătrânul rămase descumpănit.
— Asta pentru denunțul lui Kișkin? întrebă el.
— Se vede treaba... Mai întâi, judecătorul a stat vreo
săptămână la uzina Balciugovo, iar acum s-a mutat la
Fotianka și cheamă poporul de prin toate părțile. A răscolit,
pasămite, pe toți bătrânii...
Neașteptata citație îl neliniști și îl sperie pe Zâkov; mai
rău era că venise într-un moment nepotrivit: îi ardea
pământul sub picioare, nu-și vedea capul de treburi și era
silit să piardă un timp prețios cu interogatoriul.
— Judecătorul s-a oprit în casa lui Piotr Vasilici, dădea
lămuriri vătășelul. Și Iastrebov e acolo, și Kișkin. A ieșit o
încurcătură că nici dracu n-o mai desface. Și tocmai când
oamenii sunt la muncă, judecătorul îi cheamă la el...
Rodion Potapâci se îmbrăcă la nimereală și porni în urma
vătășelului. I se mai întâmplase să aibă boclucuri, însă
procesul pornit de Kișkin îl scârbea până-n fundul sufletului.
Cine n-are păcate în fața lui dumnezeu și cine e nevinovat
față de țar? Totuși, nu se poate să-i târâi pe toți prin
judecăți. Nici nu știu când străbătuse cele două verste până
la Fotianka. În fața izbei lui Piotr Vasilici se înșirau martorii
chemați de judecător. Era acolo și ajutorul de maistru
Luciok, și Mina Dăngatul, și Iașa, și Turka, și Mâlnikov –
într-un cuvânt, toată ceata. Toți, se vedea de la o poștă, se

141
simțeau stânjeniți. Rodion Potapâci dădu scurt din cap și
intră de-a dreptul în izbă. Urcând scara spre cerdac se
întâlni față-n față cu Fenia, care, cu o farfurie în mână,
zbura în pivniță după castraveți.
— Tătucule!... strigă fata și se opri.
Rodion Potapâci trecu încet pe lângă ea, fără să răspundă
măcar prin vreo mișcare la acest strigăt.
Judecătorul de instrucție ședea în casa mare, curată și
bea votcă cu Iastrebov, care îi explica amănunțit
terminologia exploatărilor aurifere – ce este zăcământ,
profil, bordurile zăcământului, galeriile orizontale,
abatajele, puțurile și așa mai departe. Judecătorul era un
bărbat în vârstă, chel, cu o bărbuță roșcată și cu ochi de
culoare închisă, inteligenți. Privea cercetător obrazul mare
al lui Iastrebov și, în tact cu explicațiile primite, își clătina
capul chelit înainte de vreme.
„Mare lucru ai să înveți de la un hoț...” se gândi Zâkov,
urmărind de departe scena aceasta.
În prag stăteau Mâlnikov și Piotr Vasilici acoperind cu
spatele pe Kișkin, care ședea pe scaun lângă ușă. Vătășelul
își croi drum înainte și raportă judecătorului că l-a adus pe
martor.
— Aha, foarte bine... se învioră judecătorul, înghițind la
repezeală gustarea. Aduceți-l încoace.
Iastrebov se ridică să iasă din cameră, însă judecătorul îl
opri cu o mișcare a capului. Rodion Potapâci, intrând
înăuntru, se închină înaintea icoanelor, apoi făcu o
plecăciune adâncă judecătorului.
— Dumneata ești Rodion Zâkov?
— Întocmai...
Începu obișnuitul interogatoriu de anchetă, la care Zâkov
răspundea repede și scurt, militărește.
— Când a fost descoperit zăcământul de la Fotianka,
dumneata lucrai ca maistru principal?
— Întocmai... Eu sunt de patruzeci de ani maistru
principal.
— Aha... rosti judecătorul, cuprinzându-l cu o privire
scurtă. Cu atât mai bine... Dumneata, prin urmare, ai făcut
serviciu pe vremea administratorului Frolov și a ajutorului

142
său Gornostaev. Spune, când a avut loc spălarea profilului
de stat de la Vâlomki?
Iastrebov făcu un gest de nerăbdare și-i suflă:
— Exploatarea.
— Ei da, când a avut loc exploatarea profilului de la
Vâlomki? repetă judecătorul.
— Nu-mi pot aminti anul, înălțimea voastră, atât pot
spune că a fost înainte de eliberare, răspunse fără zăbavă
Zâkov.
— Dumneata erai atunci în serviciu? Da? Și acest profil a
fost exploatat când erai acolo? Foarte bine... Poate-ți
amintești cum, pe timpul administratorului Frolov, au fost
amplasate în acest profil lucrări noi?...
Rodion Potapâci se aștepta la această întrebare, de aceea,
după ce aruncă o privire piezișă spre Kișkin, răspunse pe un
ton cât se poate de nepăsător:
— Ce fel de lucrări noi puteau fi, când întregul zăcământ
fusese epuizat? Căutătorii, bineînțeles, mai continuau cu
spălarea bordurilor, dar cum apăreau lucrările acestea în
scripte – nu era în căderea noastră să aflăm: cu biroul, eu n-
am avut și nu am nici acum vreo legătură...
Judecătorul se uită întrebător la Kișkin. Acesta, sucindu-
se în scaun și cătând cu un aer vinovat la Zâkov, rosti:
— Înălțimea voastră, Rodion Potapâci, adică maistrul prim
Zâkov, trebuie să știe cum erau trecute la plată lucrările de
la Vâlomki. Doar de la el veneau notele de raport zilnice.
— Să nu-mi umbli cu șoalda, Cucuiule! își descărcă pe
neașteptate năduful Rodion Potapâci, scuturându-și capul
său mare. Parcă eu m-am amestecat în treburile voastre de
conțopiști? Tu ședeai pe-atunci la birou și scriai – tu să dai
lămuriri...
— Dumneata trebuie să răspunzi numai la întrebările
mele, observă cu severitate judecătorul de instrucție.
— Dar dacă eu pot să dovedesc, sub prestare de jurământ,
împotriva omului ăstuia, câte-ceva în chestiunea aurului,
lucruri petrecute încă de pe vremea când venea controlul
statului? replică Rodion Potapâci, cu buzele tremurând de
emoție.
— Aceasta nu ține de ancheta noastră... observă

143
judecătorul, notând repede ceva pe o foaie de hârtie.
— Întrebați-l sub jurământ, domnule judecător, îndemna
Kișkin rânjind. Atunci va arăta tot adevărul despre profilul
de la Vâlomki...
— Aceasta mă privește pe mine, răspunse judecătorul
continuând să noteze. Domnule Zâkov, dumneata nu vrei,
prin urmare, să răspunzi la întrebarea mea?
— Înălțimea voastră, nu știu nimic din toate treburile
acestea... începu să vorbească Zâkov și chiar se lovi cu
pumnul în piept. Din răutate sunt clevetit aici, tocmai de
către acest Kișkin... Sunt un om neînsemnat. O viață
întreagă am trăit în pădure, pe șantier, iar ceea ce făceau ei
acolo, la birou, n-aveam de unde să știu. Și-apoi, asta a fost
demult... Chiar dacă am știut, am uitat.
— Prin urmare, ai știut, dar ai uitat?
Prins asupra cuvântului, Rodion Potapâci își mută încet
greutatea corpului de pe un picior pe altul, mușcându-și
buzele.
— Poți fi sigur că în această chestiune eu dispun de
depozițiile exacte ale altor martori, observă veninos
judecătorul de instrucție. Dumneata, însă, trebuie să fi
cunoscut mai îndeaproape cum se executau lucrările...
Căutători au fost la Vâlomki?
— Nu-mi amintesc, înălțimea voastră...
— În acest caz îți voi reaminti eu: căutătorii lucrau și
căpătau pentru un zolotnic o rublă și douăzeci de copeici, iar
conducerea exploatărilor din Balciugovo preda aurul la
visteria statului, cu cinci ruble de zolotnic, ba și mai mult,
adică după calculul mediu al lucrărilor.
— Nu căutătorii, ci lucrătorii, înălțimea voastră...
— E același lucru, doar cuvintele diferă...
Întrebările, judecătorul și le controla după expresia de pe
fețele lui Iastrebov și Kișkin, care nu-și luau ochii de la
Rodion Potapâci. Din dosar, judecătorul își dăduse seama că
Zâkov este martorul principal și de aceea îl strângea cu ușa,
cu multă stăruință, scoțând din el cuvânt după cuvânt.
Trebuiau dovedite două lucruri: că vechea conducere
admitea la Vâlomki căutători, fapt din care decurgea
achiziționarea aurului de la acești căutători și înregistrarea

144
lui ca fiind aur propriu, stabilindu-se prețuri arbitrare, de
trei și de patru ori mai mari decât acelea plătite căutătorilor,
și apoi, repararea profilului vechi epuizat al statului și
înregistrarea lui ca profil nou.
Mai departe urmau alte infracțiuni: ordonanțarea
salariilor pentru funcționari inexistenți, ordonanțarea
plăților zilierilor inexistenți ș.a.m.d.
Martorii adunați ajunseseră să piardă două săptămâni
într-o vreme când munca era în toi, ceea ce stârnea
murmurul general și nemulțumiri surde; în același timp,
toată lumea îl învinovățea pe Kișkin, care pornise toată
această daraveră.
— Îi sucim gâtul, șobolanului bătrân! înjurau căutătorii.
Uite ce timp prețios se pierde, și nimeni nu se gândește la
asta!
Cercetat în calitate de martor, Piotr Vasilici tăgădui tot
ceea ce promisese să arate, lucru care îl amărî nespus de
mult pe Kișkin...
— Cum vine asta, Piotr Vasilici? îl dojeni Kișkin. Când e la
o adică, tu repede în tufe...
— Apoi, ce știu eu, Andron Evstratâci? N-am aici în clin,
nici în mânecă...
— Lasă, lasă... om vedea ce ai să cânți când ți se va cere
să depui jurământul.
Mâlnikov apărea ca element comic – de fiecare dată își
schimba depoziția, făcând și pe judecător să zâmbească.
Venea întotdeauna cherchelit și înainte de orice declara:
— Domnule judecător, obrazul mi-e curat... nu sunt mânjit
cu nimic, iar cum că împotriva conștiinței – nu, la mine asta
nu se există. Așa om îi Taras Mâlnikov...
Cu toată zăpăceala și depozițiile voit încâlcite ale
martorilor, înaintea ochilor judecătorului începuse să se
contureze un vast tablou a tot felul de abuzuri și al celui mai
ordinar jaf. Faptele – chiar numai cele adunate – erau prea
de-ajuns pentru un proces de proporții colosale, și mereu
apăreau amănunte noi. Numai pe Zâkov, care susținea
morțiș că nu știe nimic, judecătorul nu izbuti să-l facă să
vorbească. Îi scăpa astfel din mână martorul cel mai de
seamă și judecătorul ajunse la capătul puterilor, fără a-l

145
aduce la o recunoaștere sinceră. Observând că pe bătrân îl
apasă timpul pierdut fără rost, judecătorul începu să-l
cheme mai în fiecare zi.
— Înălțimea voastră, lăsați-mă în plata domnului! izbucni,
în cele din urmă, bătrânul maistru. La mine arde pământul
sub picioare de treburi, iar eu mă vântur pe aici de florile
mărului!
— Singur ești de vină că tărăgănezi cercetările...
În vremea asta, de pe parcela Kedrovo soseau știri din
cele mai tulburătoare: oamenii dădeau de aur peste tot.
Despre Muteașka se povesteau adevărate minuni; veneau
apoi la rând: Malinovka, Gheneralka, Svistunia, Ledeanka; se
înregistraseră sute de declarații, și peste tot oamenii găseau
aur. Toate știrile și noutățile se concentrau bineînțeles la
cârciuma lui Frolka, unde căutătorii poposeau îndată după
înregistrarea declarațiilor. În zilele de sărbătoare cârciuma
era un adevărat infern, pentru că la Fotianka se aduna lume
din toate părțile. Satul, pe cale de ruinare, învie dintr-o
dată: nu era izbă care să nu țină chiriași, să nu coacă pâine
sau să fabrice unelte pentru cei de la zăcăminte. Bani
frumoși câștigau mai ales femeile din Fotianka, dând de
mâncare lumii venite de prin alte părți. Într-un cuvânt, se
petrecu o transformare miraculoasă a vechiului cuib de
ocnași, de parcă trecuse peste așezare un val de aer
proaspăt. Bărbații se adunau în arteluri, cumpărau merinde,
pregăteau unelte pentru a deveni și ei căutători pe
exploatările noi, libere. Se miza nebunește pe munca în cont
propriu. Totuși, în modul acesta ai fi putut continua să
extragă aur numai vreo doi-trei bogătași, de-alde Iastrebov;
ceilalți aveau să-și cedeze, desigur, parcelele, iar aceasta
frământa masa muncitoare, ațâțându-i patima goanei după
aur și setea de îmbogățire ușoară.

VIII

Cea mai bănoasă afacere îi căzu izbei înstărite a lui Piotr

Vasilici, unde erau găzduiți „boierii”: Iastrebov și
judecătorul de instrucție. La început, băbuța Lukeria se
simțise stingherită de această cartiruire, dar prinse repede

146
gust, când, pentru orice fleac, începură să curgă banișorii,
bani boierești, ușurei: și pentru cartiruire, și pentru
samovare, și pentru merinde, și pentru fânul cailor, și
pentru alte multe servicii mărunte. De data aceasta,
dezghețată Fenia se dovedi la locul cel mai potrivit, abia pri-
didea s-o ajute pe bătrână. Fata îngrijea de samovare,
aducea merinde din beci, deretica prin odăi și îi servea pe
boieri.
— Așa, porumbițo, dă-ți osteneală... spunea mulțumită
băbuța Lukeria. Tu ai picioare iuți, tinere...
O viață întreagă trăise băbuța Lukeria fără să vadă, vorba
ei, cum arată banii. Și de unde, mă rog, bani la o muiere,
care și-a trăit veacul în casă, omorându-se cu gospodăria și
copiii. Răposatul bărbatu-su durase izbă bună, își
înjghebase o gospodărie cu vite și cu toate cele de
trebuință, încât, în condițiile de la Fotianka, ei treceau drept
o familie de oameni înstăriți. Este adevărat că băbuța
Lukeria avea puse deoparte, pentru ceasul morții, vreo
cincisprezece ruble, ascunse prin diferite colțuri, dar atât.
Iar acum, năvăliră banii peste ea dintr-o dată... Deși tare din
fire, bătrâna fu cuprinsă de lăcomia omului bătrân. Începu
să i se pară că e încă puțin ceea ce câștigă, că trebuie folosit
mai din plin acest noroc de scurtă durată. Nu trecea zi ca ea
să nu pună deoparte o rublă sau două. Mai ales îi plăcea
când i se dădeau bani de argint; o viață întreagă trăise pe
bani de aramă, iar acum începuseră să curgă bănișorii de
argint. Cu o bucurie de copil, băbuța Lukeria îi tot număra, îi
ascundea și iar îi scotea să-i mai numere o dată. Această
transformare se petrecu repede; în răstimp de numai câteva
săptămâni băbuța învățase de minune cine, când și cât dă și
ce putea face ca să ia mai mult. Bătrâna observă că boierii
dau cu mai multă dărnicie bani Feniei și începu să
potrivească astfel ca să-i servească ea. Că de, una tinerică e
mai plăcută la vedere bărbaților: mai fac o glumă, mai râd și
nu se mai uită la o jumătate de rublă. La început Fenia se
împotrivea, se rușina, dar pe urmă începu să se obișnuiască,
bucuroasă că măcar astfel putea să-i intre în voie bunicuței.
— Ce te sfiești, proasto? o dăscălea bătrâna. Nu vezi ce de
bănet au... Și-apoi, nici nu pierzi mare lucru dacă mai fac și

147
ei, câteodată, vreo glumă.
Fenia nu era lacomă de bani și dădea bucuroasă bunicuței
tot ce primea.
Întâlnirea cu tatăl ei o tulbură nespus de mult; în prima
clipă i se răscolise în suflet toată frica din copilărie în fața
părintelui aprig, dar acest simțământ, brusc aprins, se potoli
tot atât de repede, fiind înlocuit cu un soi de nepăsare. „Ce
să-i faci, străină îi par, străină să fiu...” se gândea cu
amărăciune Fenia. Mai înainte o chinuia gândul că mănâncă
pâinea bunicuței, dar acum se schimbaseră lucrurile: ea își
muncea destul partea ei și bunicuța îi făgădui chiar să-i
cumpere un cit în culori vesele pentru o rochie.
— Dă-ți silință, drăguțo, am să-ți cumpăr și o basma, o
îndemna cu viclenie bătrâna, folosindu-se de naivitatea
Feniei. Altfel, de unde să avem noi, muierile, bani... Că în
scumpul meu fecior, Piotr Vasilici, slabă nădejde, caută s-
apuce numai pentru el, numai la el se gândește... Tare mai
suntem oropsite noi, muierile!
Dar socotelile băbuței Lukeria erau cât pe ce să dea greș.
Într-o duminică, veni la Fotianka s-o vadă pe Fenia sora ei
Maria. Prinzând o clipă prielnică, ea începu s-o descoasă pe
Fenia.
— Uite, vorbește lumea că tare vesel trai duceți aici, nu ca
acasă, la noi: stai, stai, de-ți vine să-ți iei lumea-n cap, nu
alta... Prokopi se duce la uzina lui, Anna mereu cu copiii,
mămuca tot oftează sau se tânguie, iar eu dau din colț în
colț ca o năucă... Când te gândești la alții, te apucă și ciuda,
zău așa!...
— De câte ori a fost tătuca pe aici, vorbi Fenia, o dată nu
s-a uitat la mine... Mai rău ca o străină îi sunt.
— Și acasă vine rar acum... I-a căzut tronc la inimă mina
cea nouă, și stă acolo și ziua și noaptea. Dar tu, surioară, ar
trebui să mai ai și oleacă de minte, că oricum... Acasă tot n-
ai ce căuta.
Fenia povesti cum venise de câteva ori Akinfi Nazarâci și
ce de lacrimi vărsase, cum apoi a încetat să mai vină, de
parcă se mistuise undeva. Povestind, Fenia plângea: tare îi
mai părea rău de Akinfi Nazarâci.
— Să vezi, îmi va duce dorul, va tânji și pe urmă tot o să ia

148
una de-a lor, vreo rascolnică din Taibola, spunea ea printre
lacrimi. E bărbat tânăr, n-o să-l țină mult durerea... Uneori,
seara, mă cuprinde atâta jale, că mi-e silă de viață.
— Chefuiește Akinfi Nazarâci, așa zic oamenii. Pleacă la
oraș și acolo își face de cap. Toți bărbații sunt la fel; mai rău
e de noi, femeile – tu stai pe loc, stai, dar ei aleargă unde
nu-i cauți, și pe jos, și în căruță... N-ai grijă, își găsește el
mângâierea, dacă nu cumva a și găsit-o.
Ca din întâmplare, Maria aduse vorba cu dibăcie despre
banii pe care îi câștiga acum băbuța Lukeria.
— A ajuns pe la noi zvonul cum că adunați pe aici banii cu
ghiotura, vorbi Maria cu invidie, cercetând-o din ochi pe
soru-sa. Îți stă mintea în loc numai când te gândești ce
noroc a dat peste oameni... Noi, uite, trecem de bogătași,
da’ uneori nu avem în casă nici para chioară. Tătuca nu-i
prea darnic... Cumpără singur de toate, atât cât trebuie, da’
bani să dea – nici gând... Ce ne mai zbatem, ce ne mai
zbatem... Un ac nu ai cu ce să cumperi!
— Știu eu traiul vostru. Prea multe bucurii n-aveți.
— Și zice lumea că și ție îți pică mereu ceva... Uite și
Mâlnikov, când a trecut mai deunăzi pe la noi spunea: „A dat
norocul peste Fenia noastră; unul îi dă douăzeci de copeici,
altul o jumătate de rublă...” S-a jurat că nu minte.
— Eu, Maria, îi dau tot bunicuței... Ce-mi trebuie mie
bani?...
— Păi, asta-i prostie ce zici tu... Bunicuța Lukeria o să-și ia
ce-i al ei, n-avea grijă, că s-a făcut tare lacomă de bani, așa
se vorbește, dar tu să nu-i dai tot. Să-ți mai lași și pentru
tine... O să-ți prindă bine într-o zi. Doar n-ai să trăiești cât
lumea aici, la bunicuța...
Vorbele ei nu-i plăcură Feniei. O și dojeni în față pe soru-
sa, care se dovedea pizmașă pe fericirea altora.
— Pe bunicuța Lukeria n-oi uita-o cât oi trăi, zise Fenia. Ea
m-a adăpostit, a avut grijă de mine... Nu se cuvine să-i țin
eu socoteala banilor.
În urma acestei discuții, surorile se despărțiră destul de
rece. În cugetul Feniei se născu însă o oarecare neîncredere
față de băbuța Lukeria și începu s-o observe; astfel, multe
lucruri, pe care nu le lua în seamă înainte, îi săreau în ochi

149
acum, de parcă într-adevăr bunicuța nu mai era aceeași,
până și chipul ei îi părea mai aspru și mai colțuros.
Iar băbuța Lukeria tot punea deoparte arginți și bumăști,
și-i ațintea pe boieri cu niște ochi nesățioși, de parcă voia
să-i mănânce. Când într-o zi se opri în fața izbei trăsura
administratorului principal și din ea coborî însuși
Karaciunski, bătrâna se zăpăci grozav, neștiind unde să-l
poftească pe acest boier mare. Karaciunski fusese invitat de
către judecător în calitate de expert în afacerea Kișkin.
Ambele încăperi ale izbei din față erau ticsite de oameni și
Karaciunski, în așteptare, nu știa unde să ia loc.
— Să mergem, boierule, în izba din fund... îl pofti băbuța
Lukeria. Aici nici n-ai unde să te așezi, ai să stai până una-
alta dincolo.
— Mulțumesc, bunicuțo, consimți bucuros Karaciunski.
— Poate să punem samovărașul? Sau poate un lăptișor
sau scrob... vorbea pe un ton mieros bătrâna. E cald tare,
vreme de vară, iar judecătorul, cine știe când te-o chema?
Karaciunski sosise înainte de ora stabilită și era într-
adevăr nevoit să aștepte. Deschizând ușa izbei din fund, se
întâlni în prag, față-n față, cu Fenia și se fâstâci un pic –
atât de neașteptată era întâlnirea. Și Fenia se zăpăci și se
îmbujoră toată.
— Ce soartă te-a adus aici, Fedosia Rodionovna? întrebă
mirat Karaciunski. Uite ce plăcere neprevăzută!
— Sunt de mult aici... la bunicuța Lukeria...
— Așa-a... exclamă Karaciunski, privind cu atenție la
bătrâna care nu-l slăbea din ochi. Așa... Oricum, e bine!
Foarte bine... Ceva a ajuns și la urechile mele. Atunci,
bunicuțo, dumneata ai grijă de samovar.
— Îndată, boierule...
Bătrâna, se vede treaba, bănuia ceva, deoarece ieși tare
anevoie din izbă. Fenia se simțea și ea nespus de stânjenită,
și nu știa ce treabă să-și găsească. Karaciunski făcu doi-trei
pași prin odaie, scârțâind din cizmele de lac, apoi se opri în
fața ei:
— Ascultă-mă, Fedosia Rodionovna, dumneata, în ultima
vreme, te-ai făcut atât de frumoasă, încât în primul moment
nici nu te-am recunoscut.

150
 Fenia se fâstâci și mai mult, și se roși ca sfecla.
— Dumneavoastră râdeți de mine, Stepan Romanâci...
vorbi ea șoptit cu lacrimi în ochi. Nu mi-e gândul la
frumusețe acum.
— Da, da... Pricep. Ei, am glumit. Să uităm atunci, pentru
câteva clipe, de tinerețe și de frumusețe, și să stăm de
vorbă ca doi prieteni vechi și buni. Dacă nu greșesc,
căsătoria dumitale s-a desfăcut? Da? Ei, ce să-i faci... în
viață trebuie să te împaci cu multe situații. Hm!...
Se așeză la masă și cu tonul lui prietenos începu s-o
întrebe pe Fenia dacă de mult timp se află acolo, cum o
duce, dacă nu-i e urât și multe altele. Nimeni încă nu-i
vorbise în felul acesta, și Feniei îi trecu fulgerător pe
dinaintea ochilor scena venirii ei cu soțul la uzina din
Balciugovo, când Stepan Romanâci i-a sfătuit să se împace
cu părintele supărat. Da, omul acesta îi pare apropiat ca o
rudă, o privește compătimitor și blând, și se poartă atât de
simplu, încât Fenia se simți nespus de bine vorbind cu el. Îi
povesti amănunțit cum a ademenit-o bunicuța Lukeria din
Taibola și a adus-o la ea, cum a venit de câteva ori Akinfi
Nazarâci, și cum i s-a urât să stea tot timpul închisă.
— Sărmănuța... rosti cu și mai multă blândețe
Karaciunski, și o mângâie pe obrazul aprins. Trebuie
aranjată într-un fel chestiunea asta. Voi sta de vorbă cu
Akinfi Nazarâci; pot să mă abat chiar acum pe la el, în drum
spre oraș.
Fenia dădu din cap în semn că nu vrea și oftă din adâncul
pieptului. Karaciunski înțelese starea ei sufletească și încetă
s-o mai întrebe. Băbuța Lukeria aduse samovarul.
— Ei, bunicuțo, cum o duceți pe aici?
— Destul de bine, drăguță... Până una-alta, ne mai rabdă
dumnezeu păcatele. Fenia, ai tu grijă aici, servește ceaiul, că
eu mă duc în cealaltă izbă să-mi văd de treburi.
Karaciunski bău ceaiul și când îl invitară la judecătorul de
instrucție băgă în mâna Feniei o bancnotă făcută ghemotoc.
— Nu trebuie, Stepan Romanâci...
— Pentru deranjul casei: nu-mi place să iau nimic pe
degeaba...
Din pricina acestor bani era cât pe-aci să iasă un mare

151
tărăboi. Ca să-l cheme pe Karaciunski la judecător venise
însăși gazda, Piotr Vasilici, și acesta văzu cum musafirul îi
strecura Feniei o bancnotă. Când se închise ușa, omul se
năpusti asupra fetei ca un uliu.
— Arată, cât ți-a dat?
Fenia strânse instinctiv banii în pumn și nu știa ce să facă,
dar în ajutorul ei alergă băbuța Lukeria și împinse cât colo
pe fecioru-său.
— Mămucă, arată-mi măcar de departe cât i-a dat!... se
ruga Piotr Vasilici, mirându-se de lăcomia bătrânei.
Băbuța Lukeria făcu o greșeală de neiertat, de care
numaidecât se căi: desfăcu bancnota mototolită s-o vadă
toți trei.
— Cinci ruble!... șopti uluit Piotr Vasilici, făcând un pas
spre maică-sa. Mămucă, da’ cum vine asta? Care va să zică,
toți banii ai să-i înșfaci tu...
— Nu-i treaba ta!... se zborși batrâna. Țin eu socoteala
banilor tăi?...
— Să-ți spun drept, mă prinde mirarea... Cine, care va să
zică, e stăpân în casa asta?... Fenia, altă dată mie să-mi dai
banii, altfel te jupoi de vie.
— Nu-nu! se repezi cu fața schimonosită de furie bătrâna.
Mie! Mie!...
— Mămucă, n-ai frică de dumnezeu?!
— Piei din fața mea, altfel te blestem!...
Fenia se sperie grozav de cearta ce se iscase din pricina
ei, care însă se potoli tot atât de repede cum izbucnise.
Karaciunski pleca, ceea ce se putea ghici după tropotul
picioarelor celor care ieșeau să-l petreacă... Piotr Vasilici
țâșni glonț din izbă și-l ajunse pe Karaciunski abia la
crâșmă, când tocmai se așeza pe perne.
— Stepan Romanâci, te rugăm să mai poftești pe la noi!...
bolborosi el, agățându-se de scăunelul vizitiului. Când treci
spre Derniha, poate ți-o dori inima o ceșcuță de ceai... sau
lăptișor... Care va să zică, eu sunt stăpânul de aici, iar Fenia
mi-e ca o soră. Noi, oricând...
Karaciunski privi uimit peste umăr la „stăpânul de aici”,
nu răspunse nimic, ci doar făcu semn cu capul vizitiului.
Trăsura se smuci din loc și porni sunând din zurgălăi –

152
autentici zurgălăi de Valdai. Bărbații adunați lângă izbă îl
luară peste picior pe Piotr Vasilici:
— Fugi, hai, fugi după trăsură, ca un cățel, Piotr Vasilici...
Măi, mare pezevenghi!... Uite cum îi mai joacă în cap ochiul
cel chior...

Partea a treia

Casa lui Zâkov se golise dintr-o dată. Rodion Potapâci își

ducea traiul la mină, iar acasă se arata rar de tot, cam o
dată la două săptămâni. Iașa devenise „căutător de aur” pe
Muteașka, în echipa lui Kișkin, și astfel rămăsese acasă
dintre bărbați numai tăcutul cumnat Prokopi. Înainte era
prea multă lume, iar acum puteai să prinzi șoareci ca într-un
hambar gol. Dintre femei, Ustinia Markovna o ducea rău cu
sănătatea, Anna, fiica măritată, își vedea de copilașii ei, iar
casa o conducea numai fata bătrână, Maria, ajutată de co-
dana Natașka; cât despre fiica mezină, bătrânul o uitase cu
desăvârșire, lăsând-o cu totul în seama băbuței Lukeria. Era
urât în casa Zâkovilor, ca după o înmormântare, și pe lângă
toate Maria căta pricină tuturor.
— Ce te-a apucat? o repezi o dată maică-sa, nedumerită
de izbucnirile ei arțăgoase. Ți s-a urât cu binele?...
— Care-i binele ăla, mă rog? se burzului Maria. Mai rău ca
ocnașii trăim... nicio mulțumire, nicio bucurie!... Uite, la
Fotianka... bunicuța Lukeria s-a umplut toată de bani! Acu,
mai ridică o izbă... Și i-a făgăduit Feniei să-i mai cumpere o
năframă, ba și ghete din piele de capră.
— Și ce, îți pare rău? Ai și găsit pe cine să pizmuiești... o
dojeni mamă-sa. Nu-i destul cât a pătimit Fenia?
— Parcă a suferit până într-atâta? Trăiește și huzurește...
S-a făcut iar rumenă și veselă. N-o să treacă mult și ai s-o
vezi măritată... Acu, la Fotianka, toată lumea dă năvală la
ei... A fost și crâșmarul Ermoșka, și cum a văzut-o pe Fenia,
i-a și zis: „Ascultă, când Daria mea va închide ochii, am să-ți
trimit pețitori...”
— Eh, vorbele lui Ermoșka sunt ca gardul cel putred: și un

153
câine îl sare... Cât clocește beția în el, îndrugă verzi și
uscate. Iar Daria lui o să trăiască zece ani mai mult decât
el... Muierile slăbănoage ca dânsa au viață lungă...
— Dacă n-o ia Ermoșka, se va găsi altul... La Fotianka,
lumea mișună acum, parcă-i mereu sărbătoare! Toate
muierile din sat adună bani cu sacul: și chiriași țin, și
merinde vând, și mai cârpesc și hainele căutătorilor de aur.
Într-o singură vară, câte izbe noi s-au ridicat... Se
îmbogățesc toți de pe urma aurului descoperit. Apoi, seara,
ce mai veselie... Căutătorii noștri de aur petrec.
— Destul cu Fotianka, dă-o încolo! bodogănea Ustinia
Markovna, nevrând să mai asculte atâtea vorbe goale. Au
dat oamenii de un ban nemuncit și se bucură, Mariușka;
numai că banii câștigați ușor nu prea se lipesc de casă, ba
mai pot scoate din casă și banii vechi!
— Că tare mulți bani aveau cei din Fotianka mai înainte...
se porni să râdă Maria. Numai oameni bogați, unul și unul!
Și toți la un loc trăgeau mâța de coadă... Iar acum? Pe toate
muierile de la Fotianka le vezi dichisite, îmbrăcate în stambă
roșie, cu ghete și basmale noi, și măcar nu știu să meargă,
un pas nu fac ca lumea. Te bufnește râsul când te uiți la ele:
niște momâi pe lângă ale noastre, de la Balciugovo.
— Piotr Vasilici, după cum auzii, s-a înțolit strașnic!
— Și-a lăcut rost de cizme cu scârț, pălărie moale și se
plimbă încolo și încoace țanțoș ca un cocoș. Când am fost la
ei, nici n-a vrut să se uite la mine, mămucă. Iar cu bunicuța
Lukeria mai că nu se bat ei doi pentru bani: bătrâna îi trage
la dânsa, Piotr Vasilici la el. Fenia, nici vorbă, proastă ca
noaptea, le dă tot...
— Chiar așa, o proastă... încuviință, fără voie, Ustinia
Markovna, dând în vileag, astfel, străvechiul instinct al
agoniselei femeiești. Noi, încaltea, n-avem ce împărți cu ei...
Suntem sătui cu ce ne dă tătuca.
— Toată lumea din Balciugovo fuge la Fotianka... adăugă
Maria, oftând.
Anna se amesteca rar în vorbăria lor, copilașii îi dădeau
destul de furcă. Își vedea de treabă. Și îndeobște era o
femeie liniștită și supusă, leit maică-sa. Natașka, fata lui
Iașa, care se făcuse măricică, ajunsese un fel de dădacă la

154
mătușă-sa, toată ziua vedea de copiii acesteia. În condițiile
grele de trai din casa bunicului, vioaia fetiță suferea mai
mult decât ceilalți și asculta cu lăcomie bârfelile veșnic
nemulțumitei Marii. La urechile Natașei ajungea larma
depărtată a Fotiankai și în închipuirea ei căpăta proporții
neobișnuite, ca de basm. În capul ei tânăr, povestea mătușii
Fenia căpătase un nimb de amănunte poetice, contopindu-se
acum cu viața înfrigurată de la exploatări. Și despre
Fotianka se vorbea pretutindeni. În tot timpul verii, tatăl ei
venise acasă numai de două ori, ca să-și vadă odraslele și
să-și ia îmbrăcăminte și merinde. În pădure slăbise mult și
chelia i se mai lățise pe cap.
— Ei, scoate aurul... îl sâcâia Ustinia Markovna. Măcar să
văd cum arată.
— Așteaptă, mămucă, va fi și aur, răspundea scurt Iașa,
zâmbind tainic. Ai să-l vezi atunci...
— Ai slăbit rău, Iașenka, asta văd... Of, că blestemat mai e
și aurul vostru, când te gândești bine! Iar Mâlnikov, pe
unde-i?
— Lucrează cu noi la Muteașka, dar puțină nădejde ne
punem într-însul: îi și leneș, și cam hoț.
— Pe tatu-tău nu l-ai văzut de mult? Ar fi bine să treci pe
la mină, doar ți-i în drum...
— Nu, mămucă, mi-ajunge... Când mă vede, mă și ia în
răspăr! O duc greu la exploatări, da’ sunt liber... N-am
stăpân...
Pentru Natașka sosirea tatălui era o adevărată săr-
bătoare. Iașa își iubea căminul cu o dragoste bolnăvicioasă
și ducea dorul copiilor tot timpul. Pentru a-i vedea, trebuia
să străbată pe jos vreo șaizeci de verste, dar toată oboseala
o răsplătea bucuria revederii. Și Natașka și micul Petrunka i
se agățau îndată de gât. Mai cu seamă se înviora Natașka,
ea ducea mai conștient dorul tatălui. Dar Iașa parcă se
rușina să se bucure de față cu ceilalți, se strecura pe ușă și
se ducea cu copiii undeva în grădină, iar acolo îi alinta cu
lacrimi în ochi.
— Tătucule dragă, ia-mă și pe mine în pădure! îl ruga
de fiecare dată Natașka. Mi-i urât aici...
— Așteaptă, o să te iau... Unde să te țin în pădure,

155
prostuțo?
— Eu aș avea grijă de tine, te-aș cârpi, ți-aș spăla
cămășile, aș găti, știu să fac tot.
— Dar Petrunka în seama cui rămâne?
— Îl luăm cu noi și pe Petrunka...
— Așteaptă, spun.
— Apoi da, ție ți-e bine, îl mustra Natașka, îmbufnându-
se. Da’ să vezi cum îi aici: bunicuța Ustinia bodogănește,
mătușica Maria bodogănește... Toți îmi scot ochii că mănânc
pâine străină. Mă bate gândul să fug... M-oi duce la oraș și-
oi fi undeva fată în casă. Nu mai am mult și merg pe
cincisprezece ani.
— Vezi că spui prostii, Natașka? Da’ Petrunka, fără tine,
cum rămâne?
Numai de față cu taică-su își deschidea Natașa inima ei de
copil și, când pleca, îl petrecea de fiecare dată cu lacrimi
amare. Și Iașa plângea când își lua rămas bun de la cuibul
său. În fiecare dimineață și în fiecare seară Natașka se ruga
fierbinte ca dumnezeu să-i trimită tatălui ei aur, mult aur.
La ultima sa venire, Iașa avu parte de o mare neplăcere.
Spre mirarea tuturora își manifestă revolta tacuta Anna. Nu
pentru prima oară observa ea că Iașa șușotește în ascuns cu
Prokopi, și-l bănui că pune ceva rău la cale: odată te
pomenești că-l amețește pe smeritul ei bărbat și-l ia cu el în
pădure. Parcă-i mult până la păcat? Cum a înnebunit toată
lumea...
— Ce-i cu dumneata, surioaro, Anna Rodionovna! o luă cu
binișorul Iașa. Am ajuns să nu mai pot schimba o vorbă cu
Prokopi?... Doar vorbim între noi, nu mușcăm pe nimeni...
— Știu eu despre ce șușotiți! țipă Anna. Am trei copilași:
încotro să mă duc cu ei? Că tu ți i-ai părăsit pe ai tăi, să-i
hrănească bunicul, iar acum îl scoți din minți și pe
Prokopi?...
— Vai, surioaro, ce vorbe spui?... Zi și noapte mă gândesc
la copilașii mei, iar dumneata: i-am părăsit...
Ca un făcut, Prokopi se răsti la nevastă-sa și atât a
trebuit: se stârni în casă o adevărată furtună. Anna se porni
pe bocit și văicărit, iar Ustinia Markovna și Maria îi săriră în
apărare. Într-un cuvânt câteșitrei femeile se mobilizară

156
împotriva bărbaților, umplând toată casa de bocete și
jelanii.
— Dar liniștiți-vă, bre, muierilor! încerca să le înduplece
Prokopi. Și fără asta îi e silă omului să trăiască...
— Am să-ți scot ochii, instigatorule! îl certa pe Iașa
surioara Anna. Nu-i destul că o să crăpi tu de foame, vrei să
murim și noi...
Femeile cam aveau dreptate, deoarece Prokopi și Iașa
legau, într-adevăr, discuții tainice, ca de la bărbat la bărbat,
în privința exploatării aurului pe cont propriu. În capul
smeritului ginere al lui Zâkov se furișa tot mai stăruitor
dorința de a pleca de la uzină la muncă liberă. Își frământa
visul cu îndârjirea oamenilor blânzi din fire și nu-l mărturisi
nici nevestei sale. Toată scena se termină cam așa: bărbații
dădură bir cu fugiții de pe câmpul de luptă, într-un mod cât
se poate de rușinos și, ca din întâmplare, se pomeniră în
crâșma lui Ermoșkia.
— Afurisită viață! spuse Prokopi izbindu-și căciula de
podea. M-au năucit muierile astea, Iașa...
— Așteaptă, cumnate, om scoate-o la capăt, îl consola
Iașa pe un ton protector. Să ai răbdare, c-om ieși noi la
mal... Lasă-mă până una-alta să prind eu putere. Tu nu lua
în seamă muierile: știut lucru, muieri! Ele, frățioare, sunt
pentru noi bărbații ca lanțurile de picioare... Am simțit-o pe
pielea mea, Pronea... Ehei, da-n pădure, ce mai trai... Ți s-a
urât, nici vorbă, la uzină?
— E mai rea decât moartea viața asta. Umblu ca un câine
în lanț pe lânga cușcă. De n-ar fi tătucul, Rodion Potapâci, n-
aș mai rămâne niciun ceas.
Acest elan spre libertate al lui Prokopi se schimbă de-a
doua zi într-o melancolie mută; iar Anna nu-l mai slăbi: îl
rodea tot timpul ca o rugină.
— Poftim, a prins curaj, zevzecul! striga dânsa. Las’că află
tătuca și-ai să vezi ce pățești!
Ustinia Markovna îi ținea isonul fiicei prin tăcerea sa și
prin oftaturi și numai Maria o mai țistuia:
— Destul, Anna. M-am săturat să tot ascult.
Abia plecă Iașa la exploatări, că o nouă nenorocire se
abătu asupra casei. Într-o seară ciocăni cineva ușurel în

157
geam. Ustinia Markovna scoase capul pe fereastră și
înmărmuri: în fața porții se oprise o căruță la care erau
înhămați doi cai, iar pe sub fereastră se plimba Mâlnikov cu
un bici în mână.
— Am venit în vizită, mamă soacră... lămuri el. Dă-mi
drumul în izbă, am o trebușoară.
— Păi bine, Taras, vino ziua, ce te bagi noaptea?
— Spun că am treabă...
Când Maria sări să deschidă poarta, rămase și mai uimită:
împreună cu Mâlnikov venise și Kojin. Maria le aținu
instinctiv calea, dar Kojin dădu să treacă pe alături, ca un
somnambul.
— Lasă-l în pace... îi zise Mâlnikov Mariei, trăgând-o din
drum. Nu te teme, nu-ți face nimic.
Mâlnikov, ca de obicei, duhnea a votcă mai rău ca din
butoi. Aplecându-se, șopti înăbușit:
— Ai auzit noutatea, Mariușka?
— Ce noutate?...
— Ei, ce noutate... De știi prea multe, îmbătrânești
repede.
Când Kojin intră, Ustinia Markovna stătea în mijlocul
izbei. De mirare deschise gura, dădu din mâini și se lăsă
moale pe lavița cea mai apropiată, ca și cum apăruse în fața
ei o stafie. Cuprinsă de spaimă, nu putu scoate niciun
cuvânt, iar Kojin, rămas în pragul ușii, o privea cu niște ochi
care nu vedeau nimic. Scena aceasta mută fu întreruptă abia
în clipa când intrară înăuntru Maria și Mâlnikov.
— Mulți ani Ustiniei Markovna, soacrei noastre dragi...
începu să vorbească Mâlnikov cu voioșia îndrăzneață a unui
om beat. Ai auzit noutatea?
— Nu te apropia de mine, Taras... șopti Ustinia Markovna.
Nu ne arde de noutăți... Cum te-am văzut pe fereastră,
parcă mi s-a rupt ceva înăuntru. Mă tem de tine ca de
moarte... Tu n-aduci niciodată vești bune.
— Asta nu-i din vina mea, soacră dragă...
— Vorbește, omule, pe înțeles! îl zori Maria, care stătea ca
pe ghimpi de nerăbdare. Spune odată, de ce-ai venit?
— Mai bine, uite, întreabă-l pe dânsul, arătă Mâlnikov spre
Kojin. Eu n-am de-a face cu povestea asta... Și poftește-ne

158
să stăm jos, surioaro. Întotdeauna cinstea e mai bună decât
necinstea...
— Ia taci, flecarule. Hai, ședeți.
Clătinându-se, Kojin se apropie de masă, se așeză pe
laviță și privi năuc în jur, ca un om care vrea, dar nu poate
să se trezească. Maria observă cum îi tremurau buzele. O
cuprinse spaima, ca adineauri pe mamă-sa. Kojin ori era
beat, ori nebun.
— Oksia mea a intrat la bunicuța Lukeria, vorbi, în cele din
urmă, Mâlnikov, chicotind înăbușit. S-a băgat acolo de capul
ei, scârnăvia...
— Da’ cu Fenia ce s-a întâmplat? întrebară în același timp
Ustinia Markovna și Maria.
— A dat ortu popii... Ptiu!... Adică... trăiește, numai că...
Numele Feniei îl făcu pe Kojin să tresalte, de parcă se
trăsese în el cu pușca. Voi să spună ceva, mișcă din buze și
dădu din mână.
— Hai, vorbește lămurit... îl sâcâia Mâlnikov. A fugit, cum
s-ar zice, Fedosia Rodionovna a noastră. Zi așa... Și cu dânsa
n-a luat nimic, a lăsat tot. Iaca ce ispravă a făcut!
— Îi la Karaciunski... șopti, în sfârșit, Kojin. Am văzut-o cu
ochii mei. S-a tocmit cameristă...
Lovi cu pumnul în masă și gemu ca un om rănit, care din
nebăgare de seamă a fost atins la locul dureros. Maria se
uită la maică-sa; bătrâna repeta prostește:
— La Karaciunski? De ce la Karaciunski? Cum asta?
Băbuța Lukeria ce-a păzit? Nu, nu, nu-i așa...
— Ba da, așa-i!... răspunse Kojin. Știe toată lumea ce fel
de cameriste ține Karaciunski... Ziua cameristă, noaptea
ibovnică. Da’ cine a împins-o la asta? Voi ați împins-o!...
voi!... Fenia, porumbița mea, draga mea... Ce-ai făcut din
mine?
— Are să-i sucească gâtul Akinfi lui Karaciunski, observa
liniștit Mâlnikov. Altfel nici nu se poate...
Maria își veni cea dintâi în fire și spuse:
— Am auzit că te-ai însurat, Akinfi Nazarâci? Atunci ce te
mai privește pe tine Fenia noastră?... Tu cu ale tale, ea cu
ale ei.
— Dar dacă eu n-o pot uita?... O am aici, ca vie... Nu o pot

159
uita, iar pe nevastă n-o iubesc. Maică-mea m-a însurat, eu
n-am vrut. Mi-e ca o străină. Să n-o văd în ochi. Zi și noapte
numai la Fenia mă gândesc. Ce om sunt eu acum: să mă
arunci în groapă – atâta tot! Când am aflat că s-a dus la
Karaciunski, mi s-a făcut negru înaintea ochilor. Nimic nu
pricep... Am înhămat caii la trăsură, am pornit încoace, trec
pe la casa boierească, iar dânsa se uită pe fereastră... Ce-a
fost cu mine – nu mai știu, da’ mulțumesc lui Taras că m-a
scos din crâșmă.
— Dar când s-a întâmplat asta, Akinfi Nazarâci?
— Nu-mi amintesc, azi, ieri... Cumplită nenorocire, asta-i!
O nenorocire prevestitoare de moarte, Ustinia Markovna. Nu
ne-am potrivit la credință, iar sufletul meu arde cu
vâlvătăi... Mă uit primprejur și văd totul roșu. Of, nu mai
pot... Feniușka, scumpa mea, ce-ai făcut din tine?... Mai bine
mureai...
Vestea adusă de Mâlnikov îndurera inima celor două
femei, care se porniră să bocească, așa cum se bocește după
mort, iar Kojin căzu cu capul pe masă, ca tăiat.
— Asta-i prea de tot!... se miră Mâlnikov. Păi mă duc eu
personal la Karaciunski și-l întorc pe dos de două ori... Am
s-o aduc pe Fenia încoace și cu asta, basta!... Ajunge, Akinfi
Nazarâci... Cu muiere în casă nu jelești după muierile
altora...
— Lasă-mă, că te omor!... gemu Kojin, privindu-l cu ochi
sălbatici.
— Of, ce-o să spună Rodion Potapâci, când o afla? se
tânguia Ustinia Markovna. Mai bine rămânea Fenia la
Taibola: nu era după lege, dar orișicum, nevastă. Iar acuma
n-ai să mai poți scoate capul în lume... Toți au să afle de
rușinea noastră.

II

De la Zâkov, Mâlnikov porni într-adevăr de-a dreptul la

Karaciunski. Până la casa boierească îl duse cu trăsura
Kojin, care rămase la poartă în așteptare, să vadă ce s-o mai
întâmpla până la urmă.
— Așteaptă-mă aici, îl îndemnă Mâlnikov. Am să ți-o aduc

160
pe Fenia ta... Numai un cuvințel să-i spun. Ca din pușcă am
să trag...
Karaciunski era acasă. Pe Mâlnikov îl întâmpină în antreu
Ganka, feciorul, care, după obiceiul său, vroia să-l dea afară
pe musafir.
— Vreau s-o văd pe Fedosia Rodionovna, pe cumnată-
mea... stăruia Mâlnikov oprit la intrare. Să-i spun o
vorbuiiță...
— Pleacă, pleacă! îl înghiontea Ganka. Ți-arăt eu
vorbuliță... Ordin să nu las pe nimeni.
Purtarea feciorului îl scoase din sărite pe Mâlnikov care,
fără multă vorbă, trecu la lupta corp la corp. La strigătele lui
Ganka se arătă în ușa salonului chipul speriat al Feniei, iar
ceva mai târziu apăru însuși Karaciunski.
— Înălțimea voastră, Stepan Romanici... îl imploră
Mâlnikov, istovit de lupta cu Ganka. O singură vorbuliță să
vă spun.
— Hai, spune... răspunse scurt Karaciunski,
recunoscându-l pe Mâlnikov. Ce vrei, Taras?
— Dați ordin să plece Ganka... Am o trebușoară specială
cu dumneata, Stepan Romanici.
Ganka fu îndepărtat, iar Mâlnikov, după ce-și puse în
orânduială hainele, care avuseseră de suferit în luptă, spuse
cu șoapte înăbușite:
— La poartă mă așteaptă Kojin, Stepan Romanâci... A
înnebunit omul de-a binelea și-i pus pe prostii. Mă lupt cu el
de două zile... Iar Feniei îi sunt rudă: nevastă-mea, Tatiana,
îi e soră. Ei, adică, am venit ca să te previn, că, vezi, treaba
se-ngroașe. Acasă la Fenia bocesc, Kojin amenință să te
spintece, iar eu, cât pot, mă lupt cu toți... Iată ce tre-
bușoară, Stepan Romanâci. Nu mai am putere...
— Nu mi-e frică de Kojin, răspunse calm Karaciunski. Sunt
gata chiar să mă explic cu el.
— Ce vorbești, Stepan Romanâci? Omul e înfuriat rău, ca
nebun, și vrei să stai de vorbă cu el?! Numai eu sunt în stare
să-l stăpânesc... Stepan Romanâci, dacă mi-ai repartiza o
parceluță pe creasta Ulianov, adăugă el pe un ton cu totul
diferit, atunci, hai, m-aș strădui pentru dumneata... Muntele
doar e mare, ce te costă să-mi repartizezi o parcelă micuță?

161
 Acest șantaj neobrăzat îl revoltă pe Karaciunski. Își
încruntă fruntea.
— Nu, nu pot... trase el încheierea după o scurtă gândire.
Dacă îți repartizez ție o parcelă, înseamnă că și altora
trebuie să le dau.
— Vai, scumpul meu, doar ăia sunt alții, iar eu nu-ți sunt
un străin, stărui cu obrăznicie Mâlnikov. Aș face totul să te
ajut.
— Nu, nu pot... răspunse Karaciunski cu mai multă tărie,
se întoarse în loc și plecă.
Cuvântul administratorului era lege, și Mâlnilcov ar fi
plecat cu mâna goală, însă, în clipa când Karaciunski trecea
pragul în biroul său, îl opri Fenia.
— Stepan Romanâci, îmi dai voie să stau de vorbă cu
cumnatul?
— Nu, e degeaba, o sfătui blând Karaciunski. I-am spus eu
tot... Ceea ce îmi cere el, nu se poate face; și altminteri, mi
se pare că-i un om în care nu poți avea încredere.
Dar Fenia îl privi atât de blând, încât Karaciunski dădu
doar din mână. „Ah, femeile... Pretutindeni sunt la fel, te
înmoaie prin rugămințile, lacrimile și mângâierile lor...” O
dată mai mult se încredință Karaciunski de aceasta și intui
de mai înainte că va trebui să-și calce hotărârea în privința
acestei noi „rude”. Cuvântul îl duru, dar văzu din nou în
închipuire ochii blânzi ai Feniei și surâsul ei implorator. Cine
ar fi în stare să refuze o femeie? În timpul acesta Fenia
ajunsese în antreu și se ruga de Mâlnikov să-l ducă undeva,
departe de păcat, pe Kojin, care aștepta la poartă.
— Și-l voi duce, iar tu să-mi faci rost de o parcelă mică pe
dealul lui Kraiuhin, o ruga la rândul său Mâlnikov. Eu,
Feniușka, am părăsit parcela de la Kedrovo... Dracu s-o ia! Și
cumpania noastră era ca vai de lume: o iapă cu coada cusută
cu ață! Toți – care încotro, iar capul răutăților, Piotr
Vasilici... Chiorul dracului!... S-a înțeles în ascuns cu
Iastrebov și achiziționează aur pentru el... Pricepi pentru ce
îți povestesc toate astea? Să-mi faci rost de o parcelă...
Când o fi la o adică, ți-oi fi și eu de folos, Feniușka. Fără
mine, ca fără găleata de lături, n-ai s-o scoți la capăt...
— La noi acasă ai fost, Taras?

162
 — Acuma vin de acolo... M-am dus împreună cu Kojin.
Mamă, mamă, ce-a mai fost! Aci se porneau muierile pe
plânsete, aci începeau să jelească – să-ți iei lumea în cap,
nu alta! Ei, dar tu, Feniușka, nu le pune toate la inimă...
Trece și năpasta asta, cum trec și altele – mai dihai. Totul
este să-mi faci rost de o parcelă...
— Da’ mămuca ce spune? întreba înainte Fenia. Of, Taras,
am ajuns la capătul puterilor... Așa mi-e dat, n-am să-i mai
văd, vai de zilele mele...
— Lasă tânguielile, prostuțo! o îmbuna Mâlnikov. Moscovei
nu-i pasă de lacrimile noastre... Auzi, să-mi faci rost de o
parcelă. Am sărăcit de tot...
— Ce neînțelegător ești, Taras! Eu îți vorbesc de
necazurile mele, iar tu îi dai cu parcela. Seara, când mă
năpădesc gândurile, îmi vine să-mi pun capăt zilelor. Ai s-o
vezi pe mămuca, spune-i că-i doresc multă sănătate... Să
nu-și facă inimă rea pentru mine: se vede că mi-a fost
hărăzită de sus o soartă nefericită...
— Nu-i nimic, trec toate... ai să vezi ce grasă și rumenă te
face pâinea boierească! Da’ principalul – o parcelă pentru
mine... Doar acuma, slavă domnului, nu-i sunt străin lui
Stepan Romanâci...
Rostind ultimele cuvinte, Mâlnikov clipi din ochi și plescăi
din limbă, făcând-o pe Fenia să se înroșească pe obraji ca
focul. Fugi fără să-și mai ia rămas bun, pe când Mâlnikov
mai stătea locului și rânjea mulțumit. „Of, muierile astea,
tot răul se trage de la ele!”
— Mă neisprăvitule, deschide ușa! se adresă Mâlnikov
feciorului Ganka, ivit în antreu între timp. Fără ochelari nu l-
ai recunoscut pe Taras Mâlnikov?... Vă-nvăț eu pe toți cum
să trăiți pe lume!
În cerdac, Mâlnikov mai zăbovi un pic, își clătină de
câteva ori capul lui bezmetic și păși spre poartă.
— Ei, stăm cum nu se poate mai prost, Akinfi Nazarâci! îl
vesti pe Kojin cu oarecare solemnitate. Fenia era gata să
vină, se și îmbrăcase, dar tartorul cela n-a lăsat-o... S-a
agățat de ea și, cum știi, femeile-s slabe de înger... Uite la
ce mă gândesc: trebuie numaidecât să dăm o fugă la
Fotianka, la băbuța Lukeria; fără ea nu facem nimic...

163
 La asta se gândise Mâlnikov, întârziind în cerdac. Nu-i
venea la socoteală s-o întindă pe jos până la Fotianka, iar
Kojin numai bine îl va duce cu trăsurica lui. Acesta i se
supunea acum în toate, ca un copil. Pe drum se abătură și
pe la Ermoșka, să dea pe gât o jumătate de oca, și Mâlnikov
îi șopti cârciumarului:
— Prostul îl duce în cârcă pe deștept, Ermolai Semionâci...
— Mai e mult până te-or spânzura, Taras? îi întoarse vorba
Ermoșka pe același ton. Frânghia o dau eu...
— N-a crescut încă plopul pe care să ne spânzure, pe mine
și pe tine...
Kojin tăcea și bea. Până și lui Ermoșka i se făcu milă: își
ieșise din minți omul.
Tot drumul până la Fotianka, Mâlnikov flecari fără
încetare, ba povesti și cum băuse ceai cu Karaciunski, cât
timp Kojin îl așteptase la poarta conacului.
— Eu atâta urmăream, s-o scot pe Fenia din ghearele lui...
Așadar, am băut un pahar de ceai boieresc, că-mi ziceam: de
ce să supăr omul degeaba? Iar acuma voi sosi la Fotianka:
întâi și-ntâi, samovarul. Eu, la băbuța Lukeria mă duc ca la
mine acasă, Oksia mea a intrat acolo în locul Feniei. Când te
gândești, proastă de dă în gropi, dar uite ce bine s-a
rostuit... De două ori a fugit de la exploatări și drept la
băbuța, care o ducea greu fără Fenia. Ei, da acuma Oksia le
pune la cale pe toate, cum îi mai bine...
La Fotianka sosiră târziu, dar în izba lui Piotr Vasilici mai
era lumină, gazda și Iastrebov stăteau de vorbă.
— Unde te bagi la miezul nopții? se năpusti băbuța
Lukeria asupra lui Mâlnikov. Nu-ți ajunge toată ziulica,
bezmeticule?
— Mi-i tare dor de Oksia, bunicuțo... minți Mâlnikov, fără a
clipi din ochi. Cred că-i vine greu să se descurce singură. Mai
cu seamă că nu-i deprinsă...
— Oksia ta, doar să care apă – numai asta i se potrivește,
bombăni bătrâna. În două zile mi-a spart toată văsăria... Da’
tu, Taras, nu cumva ai venit să mâi aici? Ei nu, frățioare,
lasă-te de moda asta... Uite, Piotr Vasilici mi-a făcut zile
fripte pentru Oksia ta: „Nu-i de ajuns că o hrănești pe ea,
da’ te-or năpădi și neamurile – pleșcarii...” Chiar așa, mi-a

164
spus, pe șleau.
— Bine ne cinstește, n-am ce zice... Cum vine asta,
bunicuțo Lukeria? Adică el zice că nu poate răsufla de
neamuri... Dacă asta-i vorba, o iau pe Oksia acasă.
— Fă bine și ia-o... N-o să plângem... Îți spun că mi-a
spart toată văsăria. Iar tu nici să te gândești să mâi la noi:
și fără tine e strâmt.
— Vai de păcatele mele... Cu ce neamuri m-a miluit
dumnezeu... se văita Mâlnikov scoțându-și brâul. Eu viu de
la Balciugovo mâncând pământul, iar dânsa, uite cu ce
șampanie mă întâmpină...
— Da’ ce bucurie te-a pus pe drumuri?
— De trei zile-n cap mă canonesc cu Kojin. El a rămas la
poartă... Spune-i, bunicuțo, să plece acasă. N-are ce face
aici... Eu mă dau peste cap pentru neamuri, iar de la voi uite
cu ce cinste mă aleg. M-am săturat, să-ți spun drept...
Băbuța Lukeria ieși singură la poartă și-l convinse pe
Kojin să plece acasă. O ascultase în tăcere, apoi întoarse caii
și se pierdu în întuneric. Bătrâna stătu puțin, oftă și intră
înapoi, în izbă. Mâlnikov, întins pe laviță, dormea dus.
— Ce neobrăzat... pufni uimită bătrâna, privindu-l și
clătinând din cap. Un încurcă-lume și ăsta!... Nici somnul nu-
i ca la alți oameni! Oksia doarme la fel, ca un buștean. Cum
se lipește de un loc, gata, a și adormit... Mare păcat mi-am
făcut cu Fenia! Se vede treaba că n-o să mai am parte de
una ca ea... Of, păcatele mele, păcate!...
Chinuită de patima lăcomiei bătrânești, băbuța Lukeria
tânjea rău după Fenia; aceasta fusese pentru ea ca găinușa
din poveste care oua ouă de aur. Era frumușică, harnică și
orice treabă îi dădeai, o făcea bine. De când plecase Fenia,
parcă o retezase cineva cu cuțitul pe sărmana bătrânică!...
Și cum ar fi putut ea s-o scoată singură la capăt, când nici
nu se pricepea, nici nu le era pe plac musafirilor, ca Fenia.
Nu o dată, băbuța Lukeria vărsase lacrimi, blestemându-l pe
Karaciunski, care îi furase o oiță atât de blândă. S-a lăcomit
Fenia la traiul dulce boieresc, uitând de cinstea ei de fată!
Cu bună știință, Mâlnikov lăsase pe a doua zi să-i
povestească bătrânei cum a fost la Zâkovi și la Karaciunski –
își făcuse planul să se dreagă pe socoteala acestor noutăți,

165
și nu dădu greș. Chiar băbuța Lukeria o trimise pe Oksia la
cârciumă s-aducă jumătate de oca și ascultă cu o atenție
lacomă toată trăncăneala lui Mâlnikov, căutând în zadar să
deosebească ce era adevărat și ce era minciună în tot ce
îndruga el.
— M-a rugat Fenia să-ți trimit multă sănătate, bunicuțo,
minți Mâlnikov, dând pe gât un păhărel după altul. „Spune-i,
zicea, că-i duc dorul, dar că sunt tare mulțumită, fiindcă el,
adică Stepan Romanâci, e boier blând și-mi arată tot
respectul...”
— Câine, Stepan Romanâci! Nu-i ajungeau alte fete? Să-și
fi adus una de la oraș...
— Înseamnă că Fenia este igzagt pe gustul lui... He-he!
Pâine caldă, nu fată! S-o tai felii și s-o mănânci! Ei, dar ce-a
mai fost, bunicuțo, când am venit la drăguța de soacră-mea
și i-am adus vestea despre Fenia, că, adică, așa și pe
dincolo... Când s-au pornit femeile să bocească și să
blesteme cât le ținea gura – să mori, nu altceva! Dar și tu,
bunicuțo, ți-ai primit porția de covrigi. „Și-a luat
răspunderea, ziceau, hulpea bătrână, da’ pe Fenia n-a păzit-
o...” Neamurile, bunicuțo, în timpurile de astăzi, numai așa
vorbesc peste tot. Te-au spoit cu aur, cum nu se poate mai
bine, adică așa, cum te-ar fi amestecat cu lături.
Piotr Vasilici ședea și el, și asculta, dar cu o desăvârșită
nepăsare. El se despărțise de mamă-sa lăsând-o pe ea
să se folosească de toate veniturile de la chiriași și musafiri.
De va fi Oksia în casă, sau o altă fată – îi era totuna.
Minciunile lui Mâlnikov îl distrau pe șmecherul stăpân al
casei, dar atât. „Las’ să mai stea și mămica pe jar pentru
lăcomia ei...” Piotr Vasilici avea acum afacerile sale, cărora
se deda cu toată râvna.
După ce bău încă un pahar, ca să se dreagă de tot,
Mâlnikov își mai făcu un plan și merse la cârciuma lui Frolka
să tragă cu urechea la pălăvrăgelile oamenilor. Lângă
cârciumă se îngrămădea întotdeauna multă lume și toate
noutățile se înnodau aici. Când Taras se apropie de crâșmă,
mai nu-l trânti jos o căruță care trecea în goană. Era gata să
arunce o înjurătură, dar privind îndărăt, recunoscu pe iubita
surioară Maria Rodionovna.

166
 — Încotro așa de grăbită, soro?
— Mă duc s-o văd pe bunicuța, răspunse în silă Maria,
dând bici calului.
— Așa-a... îi acordați bătrânei respectul cuvenit.
Când căruța coti după colț, Mâlnikov stătu să chibzuiască
și repede se dumeri pentru ce se ducea draga surioară s-o
viziteze pe bunicuță. Zâmbind, gândi cu glas tare:
— Târziu, Maria Rodionovna... Locșorul e ocupat.
De data aceasta Mâlnikov dădu greș. În timp ce el se
răcorea la cârciumă, soarta Oksiei fu hotărâtă: locul ei avea
să-l ia cinstita surioară Maria Rodionovna.
— Acuma tu, drăguțo, du-te acasă, o îndemna băbuța
Lukeria pe Oksia, care nu pricepea nimic. Îți mulțumesc,
toate farfuriile mi le-ai spart...
— Nu mă duc... repeta încăpățânată Oksia, căreia îi plăcea
să stea la băbuța.
Se petrecu o scenă hazlie, la care trebui să intervină și
Piotr Vasilici.
— Cum așa, fato, nu te duci, dacă ți se spune? o luă el din
scurt pe nepoată-sa. Trebuie să ai oleacă de obraz...
— Dar tu de ce te legi de mine, drace chior? se înfurie
până la urmă Oksia, trecându-și toată nemulțumirea asupra
lui Piotr Vasilici. Am spus că nu mă duc...
— Cum vine asta, mămico? se jelui Piotr Vasilici. Păi, la o
adică, pot să-i sucesc și gâtul, care va să zică, dacă lași
lucrurile așa! Da’ cine-i stăpân în casa asta?...
În cele din urmă, băbuța Lukeria îi vârî Oksiei în palmă
patruzeci de copeici pentru serviciile făcute și o scoase din
casă. Erau primii bani pe care îi primea fata lui Taras,
putând să facă ce-o vrea cu ei. Strânse copeicile în pumn și
merse așa tot drumul până la Balciugovo, iar acasă ascunse
monedele în tindă, în crăpătura unei grinzi. Și pe Oksia o cu-
prinsese lăcomia, dar spre deosebire de băbuța Lukeria, ea
știa prea bine pentru ce îi trebuiau bani.
Gândul de a fugi din casa părintească îi venise Mariei în
seara din ajun, când aflase de soarta surioarei Fenia. Nu
dormi toată noaptea, cugetând cum să le pună mai bine la
cale toate. La ce putea să se aștepte stând în casa
părintească? Din pricina tatălui său rămăsese nemăritată,

167
iar când bătrânul va muri, ea nu va avea nici unde să-și
plece capul. Casa va rămâne cumnatului Prokopi „pentru
copii”, așa îi făgăduise Rodion Potapâci, care nu vedea în
Iașa al său un moștenitor demn. Mariei îi părea rău de
bătrâna măicuță, dar trebuia să se rostuiască și dânsa, că
mama își trăise traiul. Cu lacrimi în ochi, fata își luase rămas
bun de la cuibul părintesc, înhămase singură calul la căruță
și plecase la Fotianka.

III

Artelul lui Kișkin parcă exista și parcă nu. Mâlnikov se

cărăbănise fără întoarcere, după ce îi înjurase pe toți de
mama focului, cât despre Piotr Vasilici, acesta venea numai
în trecere: venea, se vântura o zi și ia-l de unde nu-i!
Muncitori în adevăratul înțeles al cuvântului rămâneau
numai Kișkin, Iașa Flăcăul, Matiușka, Turka și Mina
Dăngatul; acesta din urmă era și bucătarul artelului. Plaiul
Mileaev rămăsese încă în litigiu, iar lucrările începuseră
numai pe locurile de deversare a cursului apei, sus pe râul
Muteașka. Fundătura Maiakov fusese reparată mai bine ca
pe timpurile statului și drumul nu rămânea pustiu niciun
ceas – umblau căutătorii și pe jos, și cu căruțele spre noile
exploatări, și de la exploatări. Numai într-o singură vară tot
cursul Meledei și al afluenților ei devenise de nerecunoscut:
peste tot pădurea era defrișată, pământul răscolit, iar apa
curgea chinuită și galbenă, purtând în ea urmele muncii
febrile de la exploatări.
Treburile lui Kișkin mergeau nici prea-prea, nici foarte-
foarte. Îl ajută mult faptul că obținuse repartiția pentru
mină înaintea celorlalți, deci putu să înceapă munca mai
devreme. Zăcământul căpătă denumirea de Sirotka, după
numele unei râpe largi de pe partea dreaptă a râului
Muteașka. Pentru o explorare mai intensă nu dispuneau însă
de mijloace îndestulătoare, chiar și astfel jumătate din
costul muncii căutătorilor și al celorlalte cheltuieli îl suporta
Kișkin, care, spre uimirea tuturor, se făcuse cu bani. Nimeni
nu bănuia că acești bani misterioși îi fuseseră dați de către
vestitul secretar Ilia Fedotâci. Era un fel de mită, ca nu

168
cumva Kișkin să-l implice pe vestitul afacerist în
blestematele lucrături de la vechile exploatări din
Balciugovo.
— Bagă de seamă... îl amenințase Ilia Fedotâci,
numârându-i banii. Cunoști zicala: ploșnițele se mănâncă
unele pe altele, iar ultima se mănâncă pe sine...
După toate regulile, lucrările de la Sirotka ar fi trebuit să
înceapă prin explorarea întregii suprafețe a locului, adică
prin săparea mai multor puțuri amplasate ca pe o tablă de
șah, pentru a se urmări direcția stratului aurifer, grosimea
lui și toate condițiile zăcământului. O asemenea explorare ar
fi costat însă aproape o mie de ruble, iar de o sumă atât de
mare nici nu se putea vorbi. Și mai mult ar fi costat
„debleierea” zăcământului, adică înlăturarea stratului de
rocă sterilă de la suprafață, așa cum se face de obicei la
exploatări mari. Acest procedeu e cel mai bun, pentru că dă
putința de a evalua printr-un calcul prealabil conținutul de
aur. Fură nevoiți însă să lucreze așa, cum lucrau îndeobște
căutătorii, adică: porniră de la un colț al râpei și se
îndreptară în susul ei, pe „transversală”. În același timp se
efectuau lucrările de săpare a stratului superficial și cele de
spălare a nisipului. Conținutul de aur se dovedi a fi destul de
însemnat, dar nu era același peste tot.
— Ce mai muncă și asta, se plângea Kișkin, roadem
pământul, așa cum rod șoarecii colțul de pâine. Ca și cum
am mătura o scară pornind de la treapta de jos.
În „abataj”, de unde se scotea nisipul, lucrau Matiușka și
Turka; Iașa Flăcăul transporta nisipul cu roaba, iar Mina
Dăngatul și Kișkin aveau în seama lor spălarea nisipului.
Spălarea era muncă muierească – ușoară. Treaba mergea
totuși binișor și era rentabilă. Ei cinci spălau într-o zi aur
cam de doi zolotnici, ceea ce însemna câte o rublă și
jumătate pentru fiecare zi de muncă. Un lucru îl neliniștea
pe Kișkin: conținutul de aur nu era constant – ba scădea, ba
creștea. Un alt necaz era că se apropia iarna, și pe timp de
iarnă ori ridici o cazarmă încălzită, ori părăsești lucrarea
până la primăvara următoare. Deocamdată, toți locuiau
înghesuiți într-o colibă, care, de bine de rău, îi apăra de ploi.
Apropierea iernii îl neliniștea pe Kișkin: artelul se va

169
destrăma, apoi va trebui să ia totul de la capăt.
Fără aceste griji, toate mergeau bine. Vara petrecută în
pădure îl îmblânzise oarecum pe Kișkin, și aproape că se
căia că pornise ancheta. De unde până atunci fusese plin de
îndârjire din pricina nenoroacelor repetate, a lipsurilor și a
singurătății, deveni acolo vioi și bine dispus. Ce bine e să
trăiești în pădure... Nopțile sunt minunate, iar zilele senine
și călduroase! Kișkin parcă întinerise cu douăzeci de ani.
Ziua la lucru, iar seara, odihnă sănătoasă la focul tău, într-
un taifas plăcut despre câte-n lună și-n stele. Venea lume de
la alte exploatări, și întreaga Muteașka zbârnâia de știri:
cine și cât scoate, unde se amplasează noi lucrări și așa mai
departe. Muteașka reprezenta un tot enorm, având aceleași
interese, aceleași speranțe.
— Ehei, de-am avea noi, Andron Evstratâci, măcar un cal!
își arăta Matiușka părerea lui de rău aproape în fiecare zi.
Și-apoi tare ne-ar trebui și o muiere să vadă de-ale
gospodăriei... Uite, la alte exploatări, peste tot, sunt femei,
precum se și cuvine.
— Păi, dacă nu fugea Oksia, ticăloasa... se dezvinovățea
Kișkin.
Se făcură câteva încercări de a aduce o femeie, dar toate
dădură greș. La femeile din Fotianka nici nu te puteai gândi,
se fuduliseră de tot. Nu pridideau să facă față treburilor la
ele acasă. Mai puteai găsi, firește, câteva dezmățate, rupte
de familiile lor, care umblau de colo-colo pe la exploatări,
dar pe una din acestea muncitorii n-ar fi lăsat-o nici să se
apropie de ceaunul artelului. Îndeobște, femeile ajunseseră
la mare preț. Principalul furnizor de marfă de acest fel era
uzina din Balciugovo. Și la Sirotka se pripășiseră un timp
două muieri, dar nu prinseseră rădăcini. Exploatarea era
mică, lucrătorii puțini și aproape toți bătrâni.
— E urât la voi aici, ziceau femeile și plecau undeva la
vreo exploatare vecină, bunăoară la Iastrebov.
Mâlnikov o adusese de două ori pe Oksia lui, dar de
fiecare dată fata fugea. Într-un cuvânt, problema găsirii
unei gospodine nu se rezolva, deși Piotr Vasilici făgăduise să
le aducă una cu orice preț.
— Da’ pe tine cum să te socotim: lucrezi cu noi, ori te-ai

170
rupt de noi? îl întrebă Kișkin pe acesta. O zi lucrezi și o
săptămână tragi chiulul.
— Așteptați o țâră, să-mi sfârșesc treburile și atunci
pornesc în fruntea frunții.
— La ce să te mai omori, Piotr Vasilici, dacă acasă scoți
mai mult? Îți făcuși casa han pentru cei plimbăreți, acum
nu-ți rămâne decât să deschizi o locantă cu artiste... Nici că
se poate ceva mai potrivit pentru Fotianka de azi! Iar tu să
te tot plimbi ca un cocoș și să comanzi – atâta treabă ai
avea!
— S-ar putea să nu mă țină cureaua, făcea pe modestul
Piotr Vasilici, hlizindu-se mulțumit. Glumești tu pe socoteala
prostiei noastre țărănești... Dar eu am fost odată la oraș
într-un asemenea local și tare m-am minunat cum adună ei
bumăștile în teancuri.
— Te-ai luminat, se vede treaba?... Lacom mai ești la bani
străini, măi omule! Uite-așa îți joacă ochiul când vede bani...
De ce tot hoinărea Piotr Vasilici pe la exploatări, nimeni
nu știa sigur, deși înțelegeau că ăsta nu-i om să-și piardă
vremea de florile mărului. Nu era el dintr-aia... Nu-l avea la
inimă mai ales Matiușka: mereu încerca să-l ia în derâdere
în fața artelului, sau să-i joace vreo festă. Piotr Vasilici le
privea pe toate de sus, ca și cum nu despre el era vorba. Dar
nu putu să se ascundă mult timp de ochiul vigilent și
experimentat al lui Kișkin. Odată ședeau amândoi pe lângă
foc și sporovăiau cât se poate de pașnic. Lucrătorii dormeau
în colibă.
— Ia spune, de ce ți s-a umflat cămașa? întrebă deodată
Kișkin cu un aer nevinovat.
Ca ars, Piotr Vasilici duse mâna la sân. Kișkin pufni de râs
și clătină din cap.
— Cum văd, Piotr Vasilici, zise el mustrător, nici să furi nu
te pricepi! În primul rând cântarul ți-e prea mare: cobilița îți
umflă cămașa. He-he...
— Păi, să vezi... L-am luat să-l dau la reparat...
— La reparat, în pădure?... Cui îi torni brașoavele
astea?!... Cumpără-ți mai bine un cântar mititel, se găsesc
uite-așa, în cutii. Da’ ce-ți veni să umbli cu un cântar cât
toate zilele pe la exploatări? Dai de dracu într-o zi, te înhață

171
cât ai zice pește! Așa sunteți voi toți, niște proști: tăbărâți
cu un par pe țânțar! Îți pare rău să dai trei ruble pe un
cântar mai potrivit, dar de capul tău nu-ți pare rău... Numai
vezi, bagă de seamă, aurul meu să nu-l miști din loc: un bob
dacă atingi – rămâi fără căpățână!
— Grozavi ochi ai, Andron Evstratâci! Vezi cu ei până-n
fundul pământului! Recunosc, m-a ispitit necuratul... O
singură dată am încercat...
— Pentru cine?
Piotr Vasilici se codi din nou și se suci pe locul său.
— Lasă, lasă că știu și fără să-mi spui, îl liniști Kișkin.
Numai, ascultă sfatul meu, Piotr Vasilici... Ai văzut cum se
prinde peștele cu volocul: știuca mare scapă, iar plevușca
rămâne. Așa-i și în afacerea ta... Iastrebov o să se dcscurce:
el are șaptezeci și șapte de uși și încă una, iar tu ai să intri
mesa cu cântar cu tot, cum cade musca-n lapte.
Povața aceasta părintească și recunoașterea propriei sale
prostii îi tăiară lui Piotr Vasilici tot curajul. I-ar fi fost mult
mai ușor dacă Kișkin l-ar fi înjurat de-a dreptul. Cui nu i s-a
întâmplat asta: să se afle în unele situații neplăcute, când
omul ar fi mai bucuros să-l înghită pământul... Așa păți
acum și Piotr Vasilici. Să se ridice și să plece, îi era rușine,
dar îi era rușine și să rămână. Stătea locului ca o bufniță,
clipind din singurul său ochi. Nu-l prea apăsau mustrările de
conștiință, dar simțea cum începe să-l urască de moarte pe
Kișkin pentru nasul lui de copoi, dar mai ales, pentru că își
bătuse joc de prostia lui.
— Ei, nu zici nimic? întrebă Kișkin, lovindu-l pe umăr.
— Ce să zic, Andron Evstratâci... Degeaba mi-ai scos ochii
cu cântarul: am glumit, nu am niciun fel de cântar la mine.
Am râs, care va să zică...
— Lasă, cu povești să-i duci pe alții...
— Poate că tu cumperi aur de pe-aici? Ție îți și vine mai la
îndeamnă... Că de-aia te și pricepi așa bine, treaba asta nu-i
pentru proști ca noi!...
Se despărțiră dușmani.
Kișkin ghicise, într-adevăr, cu ce se îndeletnicea în ascuns
Piotr Vasilici: se apucase să cumpere pe ascuns aur de la
căutători. Treaba nu era grea, deși cerea multă băgare de

172
seamă și un anumit ceremonial. Iastrebov nu cumpăra el
însuși aur de la căutători și-i dădea afară în brânci pe cei
care încercau să vină la el. Asta o știau toți și duceau aurul
la Ermoșka sau la alți interpuși mai mici de-ai lui Iastrebov.
Piotr Vasilici era nou în meserie, căutătorii încă nu-l cunoș-
teau, trebuia astfel să umble el pe la exploatări și să trateze
afacerile „pe loc”, la îndemâna tuturor. Căutătorii
experimentați nu prea aveau încredere în noul achizitor,
însă ispita era mare; la Ermoșka trebuia să duci singur
aurul, pe când aici primeai banii îndată, la locul de
exploatare, din mână în mână.
Piotr Vasilici născocise câteva tertipuri pentru a abate
atenția supraveghetorilor și a personalului de control de la
exploatări. Astfel, uneori se prefăcea a-și căuta calul scăpat
și se vânzolea pe terenul de exploatare cu un căpăstru în
mână.
— Nu mi-ați văzut iapa, fraților? întreba el. Urechea
dreaptă despicată, stânga retezată... De trei zile o caut prin
pădure.
— Dar singur de unde te-ai luat? îl întreba câte unul mai
bănuitor.
— Sunt de pe Muteașka... Lucrăm la Kișkin, la Sirotka.
Convorbirea se înfiripa. Piotr Vasilici se așeza pe vreo
moviliță, își aprindea o „țâharcă” răsucită din hârtie de ziar,
și repeta pe îndelete poveștile sale. Căutătorii – oameni cu
experiență – înțelegeau îndată ce fel de iapă căuta chiorul.
— Și ce maslă era iapa ta?
— Gălbioară, frate... Nici roibă, nici murgă, așa gălbioară a
fătat-o mă-sa. Un dobitoc cam pidosnic, ce-i drept...
Piotr Vasilici mai vorovea puțin, apoi pleca și-și aștepta
clienții mai la o parte. Se pitea undeva la umbra unei tufe și
acolo își deschidea prăvălioara. Se apropia careva dintre
căutători.
— Cu cât?
— Trei hârtiuțe...
— La Malinovka dau patru...
— O fi dând, numai că nu-ți aduc banii acasă... Iar cele
trei hârtiuțe ale mele, le iei acu, pe loc.
Cu alte cuvinte, târgul consta în dorința speculantului ca

173
în schimbul a trei ruble să pună mâna pe un zolotnic de aur,
pe care clientul dorea să-l vândă cu patru. După o scurtă
tocmeală, victoria rămânea de partea lui Piotr Vasilici. Cu
precauția, dictată de împrejurări, scotea din sân cântarul
învelit în basma, începea să cântărească aurul adus și nu
scăpa prilejul să înșele, cântarul fiind prevăzut „cu un spor
de greutate”. Grăbit, clientul nu mai avea timp să
controleze, deși pe urmă se scărpina mult timp după ceafă,
făcea socoteli în gând și trimitea o ploaie de sudălmi pe ur-
mele dracului chior.
Uneori, Piotr Vasilici venea la exploatări călare pe iapa lui
galbenă și juca rolul omului care a rătăcit drumul, alteori
intra de-a dreptul în biroul exploatării și se oferea să
furnizeze merinde pe un preț cât mai ieftin ș.a.m.d. O dată
cu experiența deveni mai inventiv și mai îndrăzneț. Curând
se făcu bine cunoscut la exploatări, și mai totdeauna era
destul să se ivească pe undeva prin apropiere, că hoțomanii
se și adunau în jurul lui. Iar aur pe terenurile de la Kedrovo
părea a fi în cantități destul de mari. Peste tot se desfășura
o activitate clocotitoare, totuși presupunerile și trăncănelile
a sute de guri despre o bogăție de basm nu se dovedeau
câtuși de puțin întemeiate. Munca renta însă și mii de
oameni își găseau acolo bucata de pâine.
Aurul obținut de Piotr Vasilici pe o cale atât de anevoioasă
era predat lui Iastrebov care adăuga pentru fiecare zolotnic
o recompensă de douăzeci de copeici. La început, Piotr
Vasilici era cât se poate de mulțumit, pentru că în unele zile
norocoase ajungea să câștige și trei ruble, pe lângă ce mai
ciupea de la muncitori la cântar și la plată. În total se aduna
o sumă rotunjoară. Dar cu Piotr Vasilici se întâmplă același
lucru ca și cu maică-sa. Îl cuprinsese și pe el patima de bani
mulți și începu să-i pară că nu i se dă destul. Păi, cum? El
câștiga douăzeci de copeici la zolotnic, în timp ce Iastrebov
preda statului același zolotnic în schimbul a patru ruble și
cincizeci de copeici, și câștiga, uite-așa, fără muncă, o rublă
întreagă! Este drept că Iastrebov avansa banii pentru aur,
tot el îl înregistra ca fiind scos de la exploatările sale și-l
preda apoi vistieriei statului. Piotr Vasilici socotea totuși că
partea lui de contribuție e mai mare, deoarece umbla de

174
colo-colo cu căpăstrul, făcea pe prostul și tot timpul își
punea pielea în joc, atât față de proprietarii zăcămintelor,
cât și față de muncitori. Puteau să-i sucească gâtul, să-l
jefuiască, sau să-l denunțe, și nici măcar n-ar fi avut cui să
se plângă. Frica înnăscută a lui Piotr Vasilici se destrămase
însă la sclipirea magică a aurului și el acționa cu mai multă
îndrăzneală decât cei mai experimentați achizitori. „Ehei,
de-ar avea banii lui, câte n-ar mai face! Ar organiza
mecanismul mai dihai ca Iastrebov. Ar intra poate în
combinație cu Kișkin, să înregistreze el la Sirotka aurul
achiziționat. Mare nenorocire că n-avea destule mijloace,
dar nici nu era bine, deocamdată, să irosească bani în vânt.”
Firește că toate aceste planuri de înavuțire, Piotr Vasilici,
până una alta, le ținea tăinuite în el și nici lui Iastrebov nu-i
dădea a înțelege c-ar fi nemulțumit.
Așa cum se învoiseră de la început, Piotr Vasilici și
Iastrebov continuau să joace de ochii lumii comedia urii
reciproce. Cel dintâi, în calitate de stăpân al casei, îi căuta
nod în papură celuilalt la fiece pas și-l înjura de față cu toată
lumea.
— Mămucă, tu l-ai băgat aici pe chiriașul ăsta, se năpustea
deodată Piotr Vasilici asupra maică-si. Dar cine-i stăpân în
casă?... Las’ că-i arăt eu!... Îl fac să cânte ca un cocoș
olandez. Îi scurtez eu nasul...
Băbuța Lukeria lupta din răsputeri să-și potolească
feciorul ieșit din țâțâni, dar fără nicio izbândă, pentru că și
Iastrebov făcea pe nebunul și nu o dată fusese gata să se
încaiere cu acest drac chior și colțos. Mai cu seamă îl înjura
pe chiriaș Piotr Vasilici în cârciuma lui Frolka, în timp ce
lumea se prăpădea de râs.
— S-a umflat broasca și ce se gândește: „Nu-i nimeni mai
mare ca mine!...” striga el vorbind despre Iastrebov. Nu,
frate, mai așteaptă.... Am să-ți ung eu săniuța. Un mujic e și
el, ca și noi. Te-ai îngrășat pe bani străini...
Când Iastrebov trecea cu troica lui pe lângă crâșmă, Piotr
Vasilici îi sărea înainte, făcea o plecăciune adâncă și striga:
— Ia-mă și pe mine în Siberia, Nikita Iakovlici. O să-ți fie
urât singur.
Râca ajunsese până acolo, că Iastrebov se plângea la

175
administrația plășii, iar bătrânii îl chemau pe Piotr Vasilici
și-l dojeneau.
— Ia nu mai face pe fudulul! îl sfătuiau ei pe cel chemat,
care și acolo își arăta colții. Altfel o să-ți aplicam douăzeci și
cinci, să ne ții minte. Ce te-ncurcă Iastrebov, hăbăuc chior?
— Uite că mă-ncurcă, nu se potolea Piotr Vasilici. Să nu-l
văd în ochi!... Cum pot eu să știu ce afaceri învârtește el în
izba mea! Și pe urmă, nici cu judecata n-am s-o scot la
capăt. Trebuie să avem și noi mintea noastră...
— Ți s-a făcut de douăzeci și cinci la spate, câine, asta-ți
lipsește... Că prea ți-ai luat nasul la purtare!

IV

Știrea despre fuga Feniei de la băbuța Lukeria ajunse la

Rodion Potapâci în clipele cele mai nepotrivite, chiar în ziua
când la Rubliha se ajungea la stânjenul fatal, al douăzecilea,
unde trebuia să aibă loc „intersectarea”. Bătrânul era atât
de absorbit de munca lui, încât nu dădu destulă atenție
acestei noi nenorociri, mai amară ca toate, sau poate că voia
să arate tuturor că s-a lepădat cu totul de fiica lui, odinioară
cea mai iubită. Zâkov își stăpâni în adâncul sufletului
durerea și nu dădu prilej oamenilor să-și bată joc de ea.
Muncitorii de la Rubliha erau însă foarte curioși să vadă
cum se va petrece întâlnirea dintre Karaciunski și Rodion
Potapâci, care tocmai în acea zi nu putea fi ocolită, deoarece
Karaciunski, în cele din urmă, se pasionase și el de mina
nouă și urmărea lucrările cu o atenție încordată. Această
întâlnire avu loc în fundul minei, unde Karaciunski coborî pe
scara mobilă.
— Ne-a înșelat, după cum se vede, stânjenul al
douăzecilea, rosti calm Karaciunski, cercetând abatajul.
— Are o deviere filonul, răspunse tot atât de calm Rodion
Potapâci. N-a avut unde să se ascundă... Nu-i un ac.
Între ei nu se pronunță niciun cuvânt mai mult. De
altminteri, Rodion Potapâci îl deosebea cu totul pe
Karaciunski-administratorul de Karaciunski-seducătorul
Feniei. Pe cel dintâi, în momentul acesta greu, chiar îl iubea,
știindu-l că se molipsise în mare măsură de încrederea sa în

176
această Rublihă și urmărea cu o atenție înfrigurată fiecare
pas făcut înainte. Situația se complica prin faptul că anul
bugetar de exploatare era pe cale să expire, devizul inițial,
aprobat pentru lucrările de la Rubliha, fusese de mult
depășit și numai de Karaciunski depindea să se obțină de la
societate noi alocații. Inginerul Onikov fusese din capul
locului împotriva minei noi și putea să le pună bețe în roate
în privința aceasta. Într-un cuvânt, fiecare clipă era
prețioasă și Karaciunski trebuia pus în situația de a nu mai
putea bate în retragere sub niciun motiv. Din propria-i
experiență, Rodion Potapâci cunoștea perfect toate
simptomele febrei de exploatare și era încredințat că
administratorul, de care depindea totul, îi împărtășește
ideile. Între noua poveste cu Fenia și problemele minei el nu
făcea în gândul lui nicio legătură.
Când sâmbăta următoare Rodion Potapâci se întoarse
acasă, iar Ustinia Markovna i se aruncă la picioare cu
bocetele și lacrimile sale, el răspunse doar un cuvânt:
— Știu...
Niciun cuvânt mai mult nu se rosti în casa Zâkovilor
despre Fenia, de parcă fiica rătăcită murise. Când bătrânul
află și de fuga Mariei la Fotianka, dădu doar din mână, ca și
cum fugise un motan. Nepăsarea aceasta arăta cât se poate
de bine cum era privită la țărani fata din familie, ca o ființă
străină, care azi-mâine tot trebuie să-și ia zborul! A fost
Maria și nu mai este – o gură mai puțin în casă. Vrea fata să
guste viața, n-are decât... Ustinia Markovna era mulțumită
că totul se petrecuse în liniște, dar pe furiș îl observa pe
asprul ei soț; i se părea că omul s-a cam scrântit la cap.
„Măcar de formă să se fi arătat mai aspru, judeca în sinea
ei bătrâna, deprinsă să se teamă de orice. Cum să ții
rânduiala în casă dacă nimeni nu se mai teme? Ca mâine
Natașka se face bună de măritat și i-ar putea veni și ei în
gând să fugă, sau va începe ginerele Prokopi să-și facă de
cap.”
Cu durere în suflet, Ustinia Markovna își dădea seama că
Rodion Potapâci se simte străin în casa lui, de parcă nu-i
mai păsa de tot ce se petrecea în familie. Conștiința acestei
stări de lucruri o durea mult pe bătrână și nu o dată, când n-

177
o vedea nimeni, ea vărsa șiroaie de lacrimi.
Când Rodion Potapâci reveni la creasta Ulianov, află că se
petrecuse acolo ceva cu totul deosebit, comentat în fel și
chip de întreaga Fotianka. Era vorba de Taras Mâlnikov,
care, datorită intervenției Feniei, căpătase o parcelă
aproape de tot de mina principală, numai la vreo sută de
stânjeni. La început, Rodion Potapâci nu-și crezu urechilor și
porni înspre parcela cu pricina. Puțul lui Mâlnikov era
despărțit de lucrările societății numai de un mic desiș de
brazi. Când bătrânul sosi la fața locului, munca era în toi.
Taras el însuși, intrat până la piept în puțul început, scotea
cu o lopată cu coada scurtă „sterilul” pe un stelaj făcut din
scânduri furate de la mină. Oksia încărca sterilul în roabă și-
l ducea la o parte, unde se și vedea o haldă galbenă.
— Bine mă, ai înnebunit, cap nătâng ce ești? se năpusti
Rodion Potapâci asupra ginerelui său nerecunoscut. Ce faci
aici, unde te-ai băgat...?
— Lui Rodion Potapâci patruzeci și una de plecăciuni...
răspunse vesel din groapă capul lui Mâlnikov. Nu cumva mă
pizmuiești? Nu te teme, n-am să-ți iau aurul tău... Ne vom
împăca noi cumvașilea.
— Dar aici îi locul companiei, măi, tu, câine râios! Du-te pe
dealul Kraiuhin: acolo-i locul vostru.
— Du-te singur, dacă îți place așa de mult, da’ eu rămân
aici. Între altele fie zis, Stepan Romanâci în persoană a
binevoit să-mi repartizeze parcela... Întreabă-l pe dânsul.
— Asta-i bună, minți!
— Uite ce, Rodion Potapâci, adică de ce să ne certăm?
Slavă domnului, pământ este pentru toată lumea, iar eu din
ai mei douăzeci și cinci de stânjeni n-am să ies, și nici în jos
mai mult de zece stânjeni n-am să m-afund. Într-un cuvânt,
la fel cu toate celelalte popoare... Întreabă-l, zic, pe Stepan
Romanâci!... Mare binefăcător...
Bătrânul maistru îl scuipă pe concurent, îi întoarse spatele
și plecă.
— Ei, ei, Rodion Potapâci, nu scuipa în fântână! îi strigă
din urmă Mâlnikov. Să n-ajungi cumva să bei apă din ea...
Multe se pot întâmpla. Eu oi găsi aur și ție n-o să-ți
tihnească. Da’ tu, Oksia, ce te-ai pironit ca un butuc? Și ce te

178
hlizești așa?
Abia ajuns la locul său, Rodion Potapâci își dădu seama
prin ce mijloace obținuse Mâlnikov parcela și doar clătină
din cap. „Eh, slab e Stepan Romanâci față de femei, și se
face de râs cu îngăduința lui. Același Mâlnikov are să-l
vorbească de rău peste tot. Câinele-i câine: nu ține minte
binele.”
Karaciunski, într-adevăr, nu se mai arătă la Rubliha o
săptămână întreagă: îi era rușine de bătrânul și integrul
maistru.
Iar Mâlnikov își vedea de treabă, săpa și săpa ca o cârtiță.
Când nu mai fu cu putință aruncarea afară a pământului cu
lopata, instală un vârtej de lemn, așa cum se făcea deasupra
tuturor lucrărilor căutătorilor de aur; Oksia „se înhăma” la
vârtej și scotea roca sterilă din puț. Munca era însă prea
grea pentru ei doi și Mâlnikov îl luă din cârciuma de la
Fotianka pe bătrânul Nikitușka, fostul gâde, care oricum
bătea drumurile de pomană. Era un bătrân spătos dar
gârbov, cu ochii tulburi, cu capul ciufulit și niște brațe lungi
și neobișnuit de puternice. Barba, odinioară bogată, atârna
acum ca un smoc de câlți ruginii. Umbla îmbrăcat cu un su-
man rupt și cu încălțări sparte, în schimb nu-i lipsea
niciodată cămașa de stambă roșie, devenită la el un fel de
uniformă. Târgoveții din oraș îi dădeau mereu în dar
asemenea cămăși, punându-l, în schimb, să cânte din gură
cântece de ocnași și de tâlhari, și să joace.
— Hei, nenișorule, mișcă mai repede! striga la el din când
în când Mâlnikov din groapă.
Era o tovărășie căreia nu i-ai fi găsit pereche: gâdele
statului, acum în retragere, cizmarul Mâlnikov și Oksia. Prin
ce vicleșuguri izbutea Mâlnikov să facă rost de hrană pentru
toți trei e greu de spus, dar, deși puțină și sărăcăcioasă,
mâncarea nu lipsea. Oksia fierbea în căzănel cartofi, și mai
cumpăra uneori și pâine de secară. Treaz fiind, călăul
Nikitușka nu vorbea cu nimeni – își pironea într-un loc ochii
săi fără viață și tăcea. Mânca, își fuma luleaua și se așternea
iar la lucru. Îi era silă când Mâlnikov îl bătea la cap cu fel de
fel de flecăreli fără rost.
— Ia zi, noaptea nu ți se arată în somn cum îi scurtai de

179
cap pe ocnași? Nu te apucă groaza? Că doar un călău o fi
având și el suflet, hai?...
— Dă-mi pace, diavole...
Îi era însă destul lui Nikitușka să dea pe gât un păhărel de
votcă și devenea cu totul alt om: cânta fel de fel de cântece,
dănțuia, povestea toate amănuntele meseriei lui de călău și,
îndeobște, făcea pe bufonul crâșmei. Toți cunoșteau
slăbiciunea lui Nikitușka și în zilele de sărbătoare își făceau
din asta un fel de joc.
Munca în trei înainta peste măsură de încet, și cu cât
pătrundeau mai adânc, cu atât înaintau mai greu. De
supărare, Mâlnikov își mai vărsa focul pe Oksia, bătând-o
rău de câteva ori, dar asta nu schimba nimic. O dată cu
venirea înghețului sporeau și greutățile; era nevoie de
îmbrăcăminte călduroasă, de încălțăminte, iar, pe de altă
parte, zilele de toamnă se scurtau. Până și Mâlnikov fu silit
să-și oprească gândurile la întreprinderea lui aiurită și să
mai cugete. Puțul ajunsese abia la al cincilea stânjen,
deoarece în roca sterilă dădeau tot mai des de piatră, pe
care dracul le-o tot scotea parcă înainte.
— Nu mai avem mult și dăm de filon, își făcea curaj
Mâlnikov. Chiar așa îmi spunea răposatul Krivușok, când se
întâmpla să chefuim împreună. Rodion Potapâci încearcă să
dea de el la adâncime, când colo, aurul s-a desfăcut pe aici,
pe sus. S-a spart, care va să zică, filonul...
Era o teorie cât se poate de originală, privind condițiile de
zăcământ ale filoanelor de aur, dar, trebuind neapărat să
creadă în ceva, atât Mâlnikov, cât și ceilalți căutători de aur
închipuiau o geologie și o terminologie proprie în domeniul
minier. În sfârșit, într-o bună dimineață, răbdarea lui
Mâlnikov ajunse la capăt. Ieși din puț, trânti de pământ
căciula și mănușile ude și înjură:
— Ducă-se pe pustiu și puț, și tot... Sterilul ăsta nici cu
diomită nu-l treci. S-a tot dus în adânc filonul... Pesemne că
m-a mințit blestematul și bețivul de Krivușok, ca să nu-l
pomenim de mai rău pe răposatul!
Călăul tăcea posomorât, Oksia la fel. Mâlnikov privi cu
dispreț spre ortacii săi, se așeză lângă foc și-și aprinse cu
ciudă luleaua. În cap i se învârtejeau gânduri din cele mai

180
amare: „Iată, a săpat pământul, zi de zi a săpat, s-a spetit
muncind, și în afară de roca sterilă, niciun firicel de aur, nici
cât negru sub unghie... Măcar o așchioară, să prinzi curaj...
Uf, ce viață! Decât așa, mai bine și-ar fi prăpădit zilele la
Kișkin, pe Muteașka.”
— Atunci, cum s-ar zice, am terminat cu lucrul? întrebă cu
totală nepăsare călăul, ca despre un lucru hotărât.
— Cine ți-a spus asta? se zborși Mâlnikov, recăpătându-și
curajul; îndoielile îi zburară cât colo, ca picăturile de apă de
pe gâscă. Nu, nu, frățioare... Nu-i Taras Mâlnikov omul care
să se lase păgubaș de avere. Hei, Oksia, dă-ți tu drumul în
puț...
— Nu mă duc... se împotrivi cu hotărâre Oksia, privind
încruntată sumanul lui taică-su, mânjit tot cu lut proaspăt.
Mâlnikov se înfurie și o bătu măr pe biata Oksia, trebuia
doar să-și descarce pe cineva năduful.
— Acuși ai să-mi atârni cu capul în jos, hahaleră! zbiera
Mâlnikov, după ce obosi muștruluindu-și odrasla. Călăule,
hai s-o legăm cu funia de picior și să-i dăm drumul jos.
Gâdele n-avu nimic de obiectat. Văzându-se astfel
amenințată, Oksia, vărsând șiroaie de lacrimi, coborî „de
bună-voie” în puțul unde cu greu putea să se miște un om.
Se bucură că în adânc era mai cald decât sus, dar, pe de altă
parte, pereții puțului fiind din lut prin care străbătea apa, ea
nu izbuti să încarce nici două ciubere cu „steril” și se udă
toată – și picioarele, și spatele, și basmaua din cap erau
ude. Fata se lăsă pe fundul gropii și începu din nou să
bocească: până să ajungă de la creasta Ulianov acasă, la
Fotianka – o ia dracu pe drum. Iar Mâlnikov, ascultându-i
văicărelile, revărsă din nou, de sus, un potop de sudălmi.
— Îți arăt eu ție! o amenința el, aruncând în puț bulgări de
lut înghețat. Te-nvăț eu să asculți de părintele tău... M-a
pedepsit dumnezeu cu o toantă boccie!... Din parte-mi, n-ai
decât să și crăpi!...
Blestemată zi fu aceea pentru Oksia... Iar când ieși din
puț, niciun fir de ață uscată n-ai mai fi aflat pe ea. Sus, o
cuprinse dintr-o dată frigul, clănțănea din dinți de nu se mai
putea opri.
— Pas alergător, proasto, fugi și te-ncălzești din mers! o

181
sfătui părintele grijuliu. Altfel, mai și îngheți!... M-or mai
trage la răspundere pentru tine!...
Oksia o rupse la fugă, dar nu spre Fotianka, ci pe drumul
dimpotrivă, spre Rubliha.
— Nu într-acolo, toanto!... o striga din urmă Mâlnikov. Of,
toanto... nu într-acolo!...
Însă Oksia pieri repede în desișul din brazi, ajunse într-o
întinsoare drept la mina societății și se strecură chiar în
birouașul cald al lui Rodion Potapâci. Parcă dinadins,
bătrânul lipsea tocmai atunci de-acasă: punea niște
încărcături de dinamită la mină, dar în odăiță ardea o sobiță
mică de tuci. Pe Oksia o cuprinse plăcut căldura dinăuntru.
Stătu mai întâi câtva timp la masă, apoi se moleși repede și
se prăbuși ca un bolovan pe lavița lată de lemn, pe care
obișnuia să doarmă bătrânul, punându-și șuba sub dânsul.
Fata era într-atât de sleită de puteri, încât pe loc adormi
buștean. E lesne de închipuit uimirea și mânia lui Rodion
Potapâci când se întoarse în birou și găsi dormind în
culcușul lui o tânără mineriță necunoscută.
— Hei, păsăruico... o scutură de umăr bătrânul furios.
De unde ai picat?!... A cui ești, mă?
Oksia deschise ochii, se ridică în capul oaselor, dar
buimacă de somn nu putu rosti niciun cuvânt care să-i
îndreptățească prezența acolo, scotea numai niște sunete
nearticulate. Și, ciudat lucru, o salvă tocmai acel lut de mină
cu care îi erau mânjite rochia, picioarele, mâinile și fața.
Rodion Potapâci nutrea o stimă organică pentru acest lut, pe
care îl poți vedea de obicei pe orice muncitor adevărat din
mină. Și în clipa aceea îl străfulgeră gândul că fata nu-i o
stricată dacă-i plină toată de lut, ca un drac din iad. Din
rochia udă a Oksiei se ridicau aburi ca un cal în spume, ceea
ce pleda de asemenea în favoarea ei.
— Acum am ieșit din puț... lămuri scurt Oksia, plimbându-
și privirea pe straiele ei sărăcăcioase; purta o cămașă
groasă de bumbac, un sarafan peticit și o scurtă roasă. Cât
pe ce era să crăp de frig...
— Te pomenești că ți-e foame?
— De dimineață n-am pus nimic în gură.
Nu lungiră vorba. Rodion Potapâci scoase din ladă „cina”

182
lui și o împărți cu Oksia, care înghițea bucăți mari cu
lăcomia unui câine de pripas, ba închidea și ochii de plăcere.
Bătrânul o privea pe musafiră și în sufletul lui închis și aspru
se furișa simțământul trădător al milei, amestecat cu
disprețul greu al mujicului față de muieri îndeobște.
— De unde te-ai luat tu, fato?...
— De la puț... de la Mâlnikov.
— Cum de te-a băgat în puț? Ia te uită ce mujic fără cap...
Nu se poate să trimiți muieri în mină. Legea nu dă voie... Că
prost mai e și Taras ăsta... Da’ tu cum de-ai ajuns la el? De
bună seamă ești din Fotianka?
— Sunt fata lui Taras, Oksia...
Rodion Potapâci se încruntă și se întoarse cu spatele la
nepoată. La așa ceva nu se așteptase nicidecum... Halal
nepoată! Isprăvind de mâncat, Oksia se culcă din nou și
pleoapele îi căzură peste ochi.
— Ei, acuma du-te... porunci aspru bătrânul, fără să se
întoarcă spre ea. Ai mâncat, te-ai încălzit, poți să pleci.
— Uite ce-i vine în cap? D’ apoi unde să mă duc? Ai găsit
ce să spui...
— Dar tu cu cine te trezești vorbind?
— Lasă-mă-n pace, ce te legi de mine... Bun te-ai mai
găsit...
Rodion Potapâci vru să mai zică ceva și chiar deschise
gura, Oksia însă începuse să sforăie. Bătrânul o privi, clătină
din cap și ieși pe ușă în vârful picioarelor. Mașina cu aburi
de la pompa de apă vuia ritmic, din mină se auzeau
horcăituri ca de agonie, amestecate cu zăngănitul
îmbinărilor metalice și ticăitul uniform al pinioanelor.
Rodion Potapâci se apropie de cazanele de abur, se așeză
lângă gura cuptorului, iar vâlvătaia strălucitoare a focului
lumină pentru o clipă pe fața bătrânului un zâmbet blajin,
zâmbet care trecu, asemenea unei umbre ușoare, peste
buze, aprinse câteva scântei în ochi și dispăru în aceeași
clipă în brazdele adânci ale feței îmbătrânite.
— Ei, poftim ce i-a trăsnit mucoasei... gândea cu voce tare
bătrânul, simțind un val de bucurie neobișnuită în suflet. Ei,
poftim de-i vorbește!... A tras ca la ea acasă...
Întreaga Rubliha, adică mecanicul, fochiștii, maiștrii și

183
muncitorii se arătară nemulțumiți de venirea zilnică a Oksiei
în odăița lui Rodion Potapâci. Fata venea aici ca acasă, și
după câteva zile își cără în odaie un maldăr de boarfe, cârpe
și „schimburi”. Bătrânul îndura totul cu răbdare. Până și
lavița lui i-o dăduse Oksiei, iar pentru el pusese alta lângă
peretele dimpotrivă. Cum toți știau că Oksia îi este nepoată
bună, prezența ei nu avea nimic compromițător, totuși, cu o
muiere ivită așa deodată la mină, cum or să mai dea oare de
aur?!
— De, Rodion Potapâci, ar trebui s-o alungi pe Oksiuha, îl
sfătuia maistrul-secund. Nu-i a bine când într-un loc ca ăsta
se pripășește o muiere... Ce mai, nu-i a bine!...
Spre uimirea tuturor, bătrânul doar zâmbea la auzul
acestor vorbe înțelepte. Vor trăncăni oamenii o bucată de
vreme și vor înceta până la urmă...

O dată cu prima zăpadă, cele mai multe din lucrările de pe

terenurile de la Kedrovo fură întrerupte, rămânând doar
vreo cinci-șase exploatări mari, unde spălarea se făcea în
cazărmi încălzite. O asemenea exploatare avea Iastresbov la
Gheneralka, pe care o menținea anume ca să aibă unde
înregistra aurul furat. Kișkin se zbătu la Sirotika lui până la
ultima limită, atât cât se mai putu lucra, dar când căzu
prima zăpadă trebui să se lase: nu-i mai stătea în putere să
continue. După muncile din vară îi mai rămăseseră cam vreo
sută de ruble, dar mare scofală cu ele nu făcea. Încercă să
apeleze din nou la binevoitorul secretar Kablukov, însă fu
respins cu asprime.
— Prea grasă va fi îmbucătura, s-ar putea să-ți rămână în
gât...
— Dar afacerea e sigură, Ilia Fedotâci!... Numai de-aș
avea o cazarmă încălzită... Îți spun eu, e mai sigură ca
moartea! Negreșit, om da de zolotnic.1
— Bine, lasă poveștile... Am auzit destule despre zolotnicii

1
A da de zolotnic – a găsi un strat aurifer cu conţinut de 1 zolotnic aur pe
suta de puduri de nisip. (n. aut.)

184
voștri. V-ați scrântit cu toții din pricina terenurilor de la
Kedrovo...
— Și chiar n-ai să dai?
— Nici eu nu-ți dau și le-oi zice și altora să nu-ți dea.
— Și câinos ești, după toate celelalte... Îi dai norocului cu
piciorul! Uite, Iastrebov are o parcelă pe Muteașka, la zece
verste de zăcământul meu... Mlaștină intrată în mal; a făcut
câteva sondaje și s-a lăsat păgubaș. Semne erau, dar ceva
sigur n-a găsit. Îl întâlnesc într-o zi, stăm de vorbă, iar el
mie: „Ia mlaștina, măcar și pe degeaba...” Iar eu pusesem
ochii pe ea încă din vară: un locșor tocmai potrivit! Tare
mult seamănă cu ăla de la Fotianka. Așa că, uite, norocul
singur ne pică-n palmă, iar tu: „Prea grasă va fi...” Vrei să-i
întorci spatele norocului... O să fie o a doua Fotiankă,
ascultă ce-ți spun...
Afirmația aceasta îl făcu pe severul secretar să râdă pană
la lacrimi.
— Înseamnă că-i dau norocului cu piciorul?! Of,
caraghioșilor... A doua Fotianka... Ha-ha... Ai să ajungi la
balamuc, Androșka... Mai bine ai prinde broaște în mlaștina
ta, nu să cauți averi! Las’ că tu și pe un sfânt ești în stare
să-l duci în păcat.
Râse cu poftă secretarul Kablukov de „proaspătul”
proprietar de mine de aur, dar bani nu-i dădu. Vestitul
dosar, întocmit după denunțul lui Kișkin, se rătăcise undeva
prin pădurile virgine ale tărăgănelii birocratice, deoarece
fusese trimis spre examinare la departamentul minelor, abia
după aceea urmând să fie predat instanțelor judecătorești.
Întorsătura aceasta îi stârnea secretarului Kablukov buna
dispoziție, pentru că principalul era să se câștige timp, mai
târziu – vină și potopul. La despărțire îl bătu prietenește pe
Kișkin pe umăr și-i spuse:
— Te-ai făcut de râs, Androșka, atât... O să-ți iasă
hotărârea la paștele cailor! Te-ai priceput să fierbi păsat,
dar la lingură nu te-ai gândit... Vai de capul tău, furtună
într-un pahar cu apă!...
— Dar ce? Ai auzit ceva?...
— Asta nu-i treaba ta! Vezi-ți mai bine de cel de-al doilea
zăcământ în genul Fotiankăi... O crescătorie de broaște îți dă

185
în dar Iastrebov...
— Câinos om... Ai să-ți muști degetele, să știi, numai că o
să fie prea târziu. Ai să mă mai pomenești, Ilia Fedotâci...
— Cum să nu, am să te pomenesc de ziua morților...
Așadar, toate resursele fuseseră epuizate. Rămânea de
așteptat o iarnă lungă, stând fără nicio treabă. Pe Kișkin îl
cuprinse acea desperare mută, pe care o cunosc bine
oamenii întreprinzători când văd că li se năruie toate
planurile. Într-o asemenea dispoziție sufletească se afla el
pe drumul de întoarcere la vatra sa, la uzina Balciugovo,
când îi ieși în cale Kojin beat, strigând ceva din trăsurica lui
și gesticulând.
— Ai auzit noutatea, Andron Evstratâci?
— A căzut dracu de pe cuptor?
— Mai rău... Taras Mâlnikov a răzbit la un filon. Nu te
mint... Se zice că stă aurul în cuarț ca niște turtișoare, să-l
scobești cu unghia. Filon ca ăsta, zic oamenii, nu s-a mai
pomenit de când lumea. Oksia a lucrat în puț, ea a găsit...
— Dar tu încotro te duci, Akinfi Nazarâci?
— Nici eu nu știu... O întind la oraș, iar acolo, oi vedea.
— Să mergem mai bine la Fotianka: te mai răcorește nițel
vântișorul în drum. Dă-i timp vinului să se așeze...
— Nu eu beau, Andron Evstratâci, bea durerea mea
cruntă. Acasă mă înăbuș și, uite, rătăcesc de colo-colo...
Maică-mea m-a amenințat că mă pune sub blestem dacă nu
mă potolesc.
— Atunci mergem... să vedem filonul lui Taras. Bine zice
proverbul – prost să fii, noroc să ai... Și Oksia asta e mai
proastă ca ciubota.
Porniră împreună la Fotianka. Pe drum, însuflețirea lui
Kojin, produsă de băutură, se risipi toată și starea obișnuită
de adâncă apatie îi cuprinse din nou sufletul. Kișkin ofta și el
amar și, din timp în timp, scutura din cap, amintindu-și
discuția cu blestematul de secretar. Îi părea rău că
trăncănise despre mlaștina de la Muteașka: „Ilia Fedotâci e
tare șiret, acuși-acuși trimite pe cineva la Iastrebov s-o ia.
De la unul ca el te poți aștepta la orice...” Sub această
impresie se înfiripă între ei următoarea discuție:
— Ce ticăloși rabdă pământul, Akinfi Nazarâci...

186
 — Asta o zici, adică, despre mine?
— Nu... Despre unul care nu știe ce să mai facă cu banii,
iar când vine la el un prieten vechi să-i ceară o sumușoară
pentru o afacere serioasă, apoi nu dă. Da, n-a dat... și când
te gândești că am învățat împreună, am stat în aceeași
bancă. Și ce afacere i-am propus! De zece ori mai sigură ca
filonul lui Tarras. Într-un cuvânt, bogăție mare... Că doar
cunosc eu meseria asta, oho, cum o cunosc!... Încă de pe
timpurile statului m-am fiert în zeama exploatării aurului.
Suta de mii o poți câștiga, dacă ai cap...
— Suta?
— Și peste...
La auzul acestei cifre mari, Kojin se dezmetici ca prin
minune, tresări și se uită cu mirare la tovarășul lui de drum,
care i se păru tare mic și pricăjit.
— Trebuie să ai mână ușoară pentru aur... observă el
îngândurat, gata să cadă iarăși în starea obișnuită de
toropeală.
— Dar cine, mă rog, a descoperit zăcământul de la
Fotianka?
— Asta așa-i... Tu, mânca-te-ar lupul! Ce-i drept e drept...
câți bani ți-ar fi trebuit?
— Un fleac: vreo cinci sute de ruble pentru început...
— Cinci bumăști... și, va să zică, el, prietenul, nu ți-a
dat?... Ei, uite, eu am să-ți dau... De ce nu mi-ai cerut mai
înainte? Ba nu, înainte nici eu nu ți-aș fi dat, dar acuma ia-i,
că acuma banii mei poartă noroc... Am semnul meu.
— Te gândești, adică, la Fedosia Rodionovna?
— La ea, numai la ea... De ce-mi trebuie bani, când nu-s
bucuros de viață, mai ales că banii se vor întoarce tot la
mine.
Oferta fusese atât de neașteptată, încât Kișkin nu-și
credea urechilor. Și semnul, da, e cât se poate de bun...
— Numai cu o condiție, Andron Evstratâci, mai scumpă
decât banii: să mă iei cu dumneata în pădure, altfel îmi pun
capăt zilelor. Of, Fenia mea... Scumpa mea... porumbița
mea...
Trebuiau să treacă pe la uzina Balciugovo; Kișkin întoarse
calul și merse ocoliș, ca să lase casa administratorului la o

187
parte. Bătrânului îi vâjâia capul de fericirea neașteptată, de
parcă aceste cinci sute de ruble îi picau din cer. Atât de mult
credea în succesul său, încât avea impresia că era un fapt
împlinit. Mai ales că se adunaseră toate semnele bune: „doi
nenorociți, amândoi neștiind unde să-și pună capul. Păi, aici
aurul dă năvală singur. Și cum de nu-i venise în minte Kojin
mai înainte?... Ei, da tot ce se întâmplă e spre bine. Mai
rămânea să-l convingă pe Iastrebov.”
Descoperirea de către Mâlnikov a unui filon nou produse o
impresie uluitoare. Întreaga Fotiankă era în mare fierbere.
Exista aur aici, alături, și încă atâta aur!... În câteva zile se
țesu o întreagă legendă despre „filonul Oksiei”. Se
povesteau minuni: cum aurul nu se lăsase nici pe mâna lui
Taras, nici pe cea a călăului, dar nu putu să se ferească de
mâna unei fecioare. Iar Oksia, ori de câte ori era întrebată,
nu știa să spună nimic, ci numai își rânjea dinții albi și râdea
tâmp. Fiind iarnă, lumea rămăsese iarăși fără lucru și se
îndeletnicea cu treburi gospodărești, astfel, fericirea
neașteptată a lui Mâlnikov stârni o vâlvă cu atât mai mare.
La cârciuma lui Frolka se adunau toate știrile, se discutau,
apoi se împrăștiau în toate direcțiile. Mâlnikov se arăta
acolo de câteva ori pe zi și îndruga niște povești atât de
gogonate, încât și cei înclinați să-i dea crezare începeau să
clatine din cap. Prea din cale-afară mințea șolticul ăsta...
— Apoi, da, de la Krivușok s-a desfăcut filonul, explica
Mâlnikov, gesticulând cu înverșunare. Chiar el mi-a apus:
„Uite-așa, zice, ca un samovar a fugit aurul în adâncuri...”
Cumpania și-a aranjat Rubliha ei, dar samovarul, uite unde
s-a mutat. De sub nas i-a fugit lui Rodion Potapâci aurul...
Mâlnikov era de nerecunoscut. După câteva zile începu să
umble gătit cu o cămașă de stambă roșie, cu șalvari de
catifea, pălărie nouă, cojocel nou și pâslari noi. Însă
mândria lui era calul, cumpărat din cei dintâi bani. A avea un
cal propriu fusese visul lui de totdeauna, mereu neîmplinit,
și iată calul aici, cu tot harnașamentul, cu sanie cu tot –
doar să te așezi și să-i dai bici.
Ca să facă și mai mult pe grozavul, Mâlnikov mergea
peste tot însoțit de călăul Nikitușka, care juca astfel pe
lângă el rolul de aghiotant. Și produceau o senzație cu atât

188
mai mare, cu cât marșrutul consta numai din două obiective:
de la crâșma lui Frolka la crâșma lui Ermoșka și înapoi. Ca să
fim drepți cu Mâlnikov, trebuie să spunem că venind acasă
cu primul lui câștig dădu nevestei trei ruble, trei în cap. Erau
primii bani pe care îi primea în mână nenorocita Tatiana, de
la începutul căsniciei sale, așa că o podidiră lacrimile.
— Pe toți vă fac cu aur... se grozăvea Mâlnikov în fața
nevesti-si.
Cum și-au dus zilele Tatiana împreună cu copilașii ei din
ziua când Mâlnikov și-a părăsit meseria de cizmar ar fi greu
de spus, tot așa cum e greu de spus ceva despre traiul
tuturor oamenilor săraci. Totuși, izbutise, numai ea știa
cum, să o scoată la capăt, și acum se minuna ea însăși.
— Așteaptă, Tatiana, vom dura un palat, se lăuda
Mâlnikov. Așa ceva cum a fost „biroul bețivilor”... Am spus:
pe toți vă fac cu aur!
Data următoare, Mâlnikov aduse nevesti-si o sticlă de
Maderă și o cutie de sardele, ceea ce puse vârf încântării ei.
În treacăt fie zis, Madera o bău el toată, iar sardelele
porunci să-i fie aduse fierte. Într-un cuvânt, se pusese omul
pe ciudățenii... Ca încheiere, Mâlnikov făcu ocolul izbei gata-
gata să se prăvale, cercă un perete cu pumnul și rosti:
— Ce șandrama!...
În aceeași clipă se contură în capul său planul unei izbe
nou-nouțe, jumătate de piatră, cu obloanele vopsite în culori
vii. În toată Fotianka începuseră oamenii să clădească sau
să repare câte ceva, colo vedeai un acoperiș nou, dincolo o
poartă, mai încolo bârne pregătite pentru o izbă, da’ las’ că
le va arăta el ce înseamnă a clădi!
În aceste momente de triumf pentru Mâlnikov, sosiră la
Fotianka Kișkin și Kojin. Pe drum îi întrecuse sania lui
Mâlnikov, încărcată cu o droaie de oameni beți.
— Respectele noastre lui Andron Evstratâci! strigă
Mâlnikov, fluturându-și căciula. De ce ești posomorât? Vrei
bani? Bine, numai să schimb o bumașcă de douăzeci și cinci
de ruble în local...
— Ehei, joacă vinul în tine, Taras!... se minună Kișkin.
Prea te-ai umflat în pene... Da buni prieteni ți-ai mai
potrivit!

189
 — Of, nici nu pomeni: așa cumpanie s-o faci cadou unui
drac și tot n-o ia... Da’ de căluțul meu ce zici, Akinfi
Nazarâci? Patruzeci de ruble am pus în palmă...
— Ai să-l dai gata, asta zic! observă Kojin, uitându-se cu
ochi de gospodar la calul plin de spume. Nu-i de nasul tău...
La Fotianka, Kișkin merse direct la Piotr Vasilici, ca să
încheie îndată afacerea cu Iastrebov; acesta, din fericire, se
întâmplă să fie acasă. Le strică puțin socotelile Ermoșka;
acesta începuse să se abată cam des pe la Fotianka; obiectul
atracției sale era Maria Rodionovna, asupra căreia își
transferase de curând toate simpatiile. Dacă nu i-a fost dat
să se însoare cu Fenia, se vede că-i mai bine s-o ia pe Maria
– fată cinstită, mă rog, cum trebuie. Dar și Maria
Rodionovna în răstimp de numai o lună se schimbase de n-o
mai recunoșteai: se împlinise, se făcuse mai vioaie, iar în
ochi i se aprindeau niște scântei jucăușe.
— Ai puțintică răbdare, Maria Rodionovna, numai să crape
Daria mea și îndată trimit pețitorii... o asigura de mai-nainte
Ermoșka.
— Cum s-ar zice, când o face plopul pere și răchita
vișinele! glumea Maria. Și-apoi timpul meu a trecut... Caută-
ți una mai tinerică, Ermolai Semionâci.
— Ba, ești taman cum îmi trebuie, Maria Rodionovna... ca
de comandă!
O discuție de felul acesta o întrerupsese venirea lui Kișkin
și Kojin. Ermoșka se posomorî îndată și privi cu dușmănie pe
fericitul rival care îi stricase vechile planuri matrimoniale.
Cât timp Kișkin discută cu Iastrebov în odaia acestuia, cei
trei se simțiră foarte stânjeniți. Kojin nu-și mai lua ochii de
la Maria Rodionovna și tăcea.
— Dumneata vii cumva pentru aur? îl întrebă ea.
— Vreau să-mi încerc norocul, Maria Rodionovna; ce-am
avut și ce-am pierdut! Uite, intru în tovărășie cu Kișkin...
— Și foarte rău faci, se amestecă în vorbă Ermoșka. Kișkin
e un bătrân de nimic și vorbele lui sunt deșarte...
Ermoșka nu se simțea deloc în apele sale și căută să se
retragă sub un pretext oarecare. Kojin rămase, dar mai tăcu
mult timp.
— Ce face Fenia? întrebă el în cele din urma în șoaptă. Am

190
să-ți spun ceva, Maria Rodionovna, simt că nu mai am multe
zile... Umblu străin printre oameni... și mi-e atât de greu!...
Dar la ce-ți spun toate astea? Mata n-ai să înțelegi, și nici nu
doresc nimănui să înțeleagă...
— Încearcă să te rogi lui dumnezeu, Akinfi Nazarâci...
— Vai, am încercat... Dar degeaba. Cuvintele mi-s străine,
le spun, dar nu vin de la inimă... Nu am în mine o rugăciune
adevărată, simt numai că mă chircesc tot. Dacă o vezi pe
Fenia, să-i spui plecăciuni... Să-i spui că tare mult a iubit-o
Akinfi Nazarâci!... Vai, cum a iubit-o, cum a iubit-o!... Și să-i
mai spui... ba nu, nu trebuie să-i spui nimic. Totuna ar fi, n-o
să înțeleagă... acum ea e pângărită toată... s-o omori și-i
puțin...
— Ce vorbești, Akinfi Nazarâci?! Vino-ți în fire...
— Așa-i... N-am spus vorbe adevărate. Nu ea, eu sunt un
bezmetic! Sufletul mi-e negru ca tăciunele... Iar Fenia, ea e
bună... Fenia, porumbița mea... scumpa mea!...
Kojin nu-și dădea seama că lacrimi grele i se prelingeau
pe obraji, iar Maria Rodionovna îl privea abia îndrăznind să
respire. Nu i se mai întâmplase să vadă o suferință atât de
adâncă la un bărbat, un sentiment atât de curat și puternic.
Ah, cum s-ar arunca la pieptul lui, l-ar îmbrățișa, i-ar spune
vorbe mângâietoare, ar plânge împreună... Dar în clipa
aceea intră în izbă Piotr Vasilici, clătinându-se pe picioare...
Cuprinse într-o privire rea a singurului său ochi pe musafir
și pe surioară, apoi începu să bâiguie:
— Da’ cine-i stăpân aici? Ai?... Tu după cine bocești,
Kojin?... Ehei, frate, vrei să le iei muierilor ultima lor
meserie...
Maria se apropie de stăpânul casei, îl întoarse cu fața spre
ușă și-l împinse încetișor afară.
— Du-te, du-te, Piotr Vasilici, îi tot zicea ea. Ai să vii pe
urmă. Și fără tine e greu aici...
— Da’ cine-i stăpân în casa asta, Mariușka? Ai? Cât despre
Iastrebov, îl curăț!... Îi arăt eu lui... Eu, Mario dragă, am
băut puțin de supărare. Cum să nu te doară inima când vezi
ce bogăție a dat peste prostul de Mâlnikov! Cu ce sunt eu
mai prejos decât el?
Filonul descoperit de Mâinikov îl descumpănise cu totul pe

191
Piotr Vasilici, care, împins de invidie, căuta de câteva zile
ceartă cu lumânarea, și se și încăierase de câteva ori cu
fericitul proprietar al comorii.
— Strici marfa, prăpăditule! înjura Piotr Vasilici. Tot ce ai
scos ai dat pe nimic companiei... Pentru o rublă și jumătate
de zolotnic! Mare prost ești, Mâlnikov... tăiați-ar careva
mâinile până la cot... îneca-te-ar... Mare nătărău! Ai dat de
aur, trebuia să taci, da’ el, mă rog, țipă în gura mare: „Am
dat de filon!” Halal deștept!... Să-ți fi tăiat limba,
ticălosule...
Consfătuirea dintre Kișkin și Iastrebov dură destul de
mult. Contrar așteptărilor, Iastrebov la început se
împotrivise, pentru faptul că pe mlaștină tocmai se făcea
proba, apoi, tot atât de neașteptat, se învoi, punând condiția
să-i fie restituite cheltuielile. Bătură palma și afacerea fu
încheiată. Lui Kișkin îi tremurau mâinile când iscăli țidula.
— Ei, stăpânește-o, al tău să fie norocul! râdea Iastrebov.
Eu și fără Muteașka am treabă până peste cap. Numai
Iagodnâi cât timp îmi ia...

VI

Karaciunski își trăia luna de miere. Întreaga lui viață,

destul de lungă, reprezenta un lanț neîntrerupt de aventuri
amoroase, îndeosebi îi plăcea să facă treceri bruște de la o
categorie de femei la alta. Avusese legături cu doamne „de
societate”, în condițiile ațâțătoare ale unui pericol
permanent, cu scene de gelozie, lacrimi suave și reproșuri
mai puțin suave. Da, femeile îl iubiseră, însă el nu-și
pierduse capul cu niciuna din ele, știind să procedeze în așa
fel ca retragerea să-i fie totdeauna asigurată, iar dragostele
acestui demn reprezentant al înțelepciunii vieții se soldau
doar cu un teanc de scrisori. O, ce literatură pasionantă
putea citi acela care ar fi avut răbdare să urmărească
fiecare aventură în toate etapele ei! Karaciunski era învinuit
de toate crimele, era amenințat, implorat, apoi totul se re-
ducea la sfârșitul dorit, adică „la nimic”. Dar ceea ce îl
indigna cel mai mult pe Karaciunski era faptul că toate
aceste femei din societate se repetau una pe alta într-atât,

192
că îți făcea silă – și bucuria, și suferința, și încântarea, și
lacrimile, și viclenia lor se manifestau după același tipic. Și
meritul lor era asemănător: toate aceste femei știau să tacă.
Paralel cu aceasta, Karaciunski, ca să se mai recreeze, își
permitea scurte aventuri cu „copilele naturii”, aduse ca fete
în casă sau menajere. Până atunci, aceste mici distracții se
terminaseră jalnic, toate în același fel: „copila naturii” făcea
un scandal cumplit, cu amenințări de a se plânge
judecătorului de pace etc. Din fericire, „copilele naturii”
aveau aceeași slăbiciune: Karaciunski scăpa de ele dându-le
bani. Cunoscuții priveau aventurile acestea drept ștrengării
drăgălașe de celibatar bătrân, iar Karaciunski era fericit că
distracțiile lui nu aveau „urmări serioase”, copii adică, ceea
ce i-ar fi pricinuit fără doar și poate multe neplăceri.
Această situație comodă, statornicită printr-o practică
îndelungată, se schimbă cu totul datorită Feniei. Karaciunski
nu mai întâlnise până atunci o astfel de fire. În cazul de față
de bani nici nu putea fi vorba, iar pe de altă parte, el se
simțea adânc fermecat de această copilă stranie, care nu
semăna deloc cu alte femei. Pe lângă toate, avea un tact
înnăscut și acea înțelegere care știe să citească printre
rânduri. Această însușire a ei îl și stânjenea uneori pe
Karaciunski, deprins să trateze de sus pe toate femeile, ce-i
drept într-o formă politicoasă, totuși destul de jignitoare.
Karaciunski știa că Fenia va pleca, de îndată ce va înțelege
că este de prisos în casa lui. Atitudinea ei demnă și spiritul
vădit de sacrificiu forțau respectul lui Karaciunski pentru
această femeie simplă, dar cu un suflet atât de nobil. Mai
mult: Karaciunski simțea cu groază că pe zi ce trece își
pierdea voința mult încercată și devenea acel rob umil,
pentru care întotdeauna el n-avusese decât dispreț.
Bărbatul trebuia să fie stăpânul deplin în acea sferă, în care
femeii, prin însăși natura ei, îi era rezervat un rol pasiv, de
supunere. Într-un cuvânt, pentru prima dată în viață își
dădea seama că este cu adevărat îndrăgostit. Această des-
coperire îl sperie și îl întristă. Își cercetă îndelung în oglindă
chipul de bătrân încă chipeș, oftă și fără voie dădu glas
gândurilor:
— Dar aceasta nu e iubire, ci bătrânețe... Bătrânețea

193
neputincioasă și ticăloasă, care cu mâinile pe cale de a
înțepeni se agață de tinerețea altuia!... S-ar putea oare ca
eu, Karaciunski, să fac aceeași greșeală ca alții, ca atâția
bătrâni căzuți în mintea copiilor?!
Și Fenia înțelegea toate acestea, deși prin cuvinte n-ar fi
știut poate să explice ceea ce se petrecea. Fenia simțise
totul de pe când Karaciunski venea la Fotianka și se oprea la
bunicuța Lukeria sub felurite pretexte, în realitate pentru a
o vedea pe ea și a putea schimba câteva vorbe. La început,
el se mirase că Fenia nu s-a întors la Kojin, mai pe urmă
înțelesese și aceasta: fericirea tânără se frânsese și a o
reface nu mai era cu putință, iar în el ea căuta acel refugiu
liniștit, către care tinde orice femeie, dacă nu și-a pierdut
cele mai bune instincte. În el, în Karaciunski, Fenia ghicise
existența unor calități sufletești, pe care el însuși nu și le
cunoștea. Înainte de toate, nu era un om rău și, pe urmă, în
el se păstrase conștiința formală a unei anumite
corectitudini exterioare. Iată cele două temeiuri de care
fuseseră ancorate relațiile dintre ei doi.
Dar se mai întâmplă ceva. Într-o zi, la ceaiul de di-
mineață, Fenia vorbi pe neașteptate:
— Permiteți-mi să plec, Stepan Romanâci.
— Unde să pleci?... Ce s-a întâmplat?...
— Așa trebuie... Nu vreau să vă fac de rușine.
Fenia lăsă ochii în jos și se îmbujoră. Karaciunski o privi
cu spaimă, de parcă deasupra capului îi trecea atunci ceva
înfricoșător. Fenia tăcea, păstrând aceeași poziție.
Karaciunski, cu mâinile băgate în buzunare, începu să
măsoare în lung și-n lat sufrageria. Așadar, se produsese
acel lucru, la care o viață întreagă el se așteptase cel mai
puțin și care se furișase acum, atât de neașteptat. Da, iată,
femeia aceasta e pe cale să-i dăruiască bucuria de părinte...
Câteodată, rar, în mintea lui Karaciunski licărise, înconjurat
de un fel de nimb, gândul de a avea o soție și copii. De bună
seamă, soția este o ființă aparte, care seamănă prea puțin
cu toate celelalte femei și mai ales cu acelea cu care era el
obișnuit să aibă de-a face, iar mama – pentru acest cuvânt
atât de sfânt și de curat, nici nu există vreo comparație! Și
iată, Fenia va fi mama propriului sau copil... Karaciunski

194
îngheță, parcă începea să simtă un fel de ură față de ea, față
de Fenia aceasta. Ca prin ceață i se perindară în minte Kojin,
apoi Fotianka, și un sentiment, oarecum nedemn, de gelozie
față de trecutul ei, începu să-și facă loc în sufletul său.
— Și unde vrei să pleci? întrebă el mașinal.
— La oraș... răspunse scurt Fenia. Acolo m-oi descurca eu
într-un fel.
— Așa... da...
Nici lacrimi, nici tânguiri, nici reproșuri, ci acea suferință
mută care se cuibărește în adâncul sufletului și apasă cu o
greutate ce scapă înțelegerii.
Karaciunski petrecu o noapte fără somn, chinuit de cele
mai contradictorii gânduri și sentimente. Înainte de toate
trebuia să se împace cu realitatea, realitatea necruțătoare și
inevitabilă. Un interval de timp neînsemnat – și va apare pe
lume un străin misterios, o mică ființă omenească, odată cu
care se naște și moare un univers. Aici nu încap nici
tranzacții, nici copromisuri, nici ocolișuri, e un crud adevăr
zoologic. „Voi nu m-ați chemat și nu m-ați așteptat, dar iată,
am venit...” Aceasta este taina veșnică a vieții, care nu va
muri decât cu ultimul om. Și alături de ea, de această taină,
își află loc instincte atât de josnice, egoismul animalic și
pasiunile vrednice de dispreț. În Karaciunski se trezi
conștiința vagă a nedreptății lui și privi cu groază în urmă,
unde, una după alta, pluteau umbrele trecutului său...
Fu o noapte de groază, plină de desperare tăcută și de
chinurile neputincioase ale conștiinței. Trecutul, oricum, nu-
l mai poți întoarce, iar să începi o viață nouă e prea târziu.
Dar conștiința, conștiința – acest judecător incoruptibil, care
vine noaptea, când totul se liniștește, ți se așază la căpătâi
și-și începe activitatea sa crudă!... Să se însoare cu Fenia?
Ea cea dintâi nu se va învoi... Să înfieze copilul? Dar e
jignitor pentru mamă, cu care poți să te însori și totuși nu te
însori. Sute de combinații roiau în capul lui, dar rezolvarea
problemei nu înainta nici cu un pas.
Karaciunski plecă dis-de-dimineață la Rubliha, voind să-și
împrăștie gândurile după o noapte nedormită. Răsuflă
ușurat când ieși în aerul proaspăt al dimineții. Da, mai
există pe lume și aerul proaspăt, și zilele geroase cu zăpadă,

195
și acest cer de iarnă plumburiu, lăsat atât de jos. Caii de
Viatka, bine hrăniți, zburau ca vântul; juca deosebit de vioi
lăturașul. Karaciunski observă că și vizitiul și-a pus astăzi
un caftan nou și mână mai cu plăcere caii răsfățați. Era
Agafon, bătrânul vizitiu al întreprinderii, care conducea
întotdeauna trăsura. Era un om cu o fire stranie, proprie
vizitiilor. Câteva luni nu bea nimic, aduna fiecare copeică, își
făcea haine, iar la urmă le dădea pe toate în numai câteva
zile, chefuind cu una și aceeași nevastă de soldat, pe care o
bătea fără pic de milă la încheierea petrecerii. În fiecare an,
Karaciunski era hotărât să-l scoată din slujbă, dar de fiecare
dată se lăsa păgubaș, deoarece toți vizitiii din lume erau la
fel. Agafon, desigur, avea lipsuri mari, în schimb, iubea caii
și-i mâna cu măiestrie. Toate aceste fleacuri se perindau
acum prin mintea lui Karaciunski, împletindu-se într-un fel
groaznic de ciudat cu ceea ce rămăsese acolo, acasă. Feniei,
de pildă, nu-i plăcea să meargă cu Agafon, ea se simțea
stingherită față de el, în rolul ei dubios de cucoană; totodată
îi plăcea să treacă pe la grajd și să hrănească din palmă caii
sau să le împletească singură coamele.
După asta, Karaciunski își impuse să se gândească la
Rubliha, ca să-și mai abată gândurile de la grija de-acasă.
Făcuse tot ce-i ceruse Rodion Fotapâci și prezentase pentru
noile lucrări de filon un deviz de cheltuieli enorm. Putea
stârni discuții în special proiectul galeriei, cu ajutorul căreia
avea să se scurgă în Balciugovka apa pompată din mina
principală. Trebuia străpunsă creasta Ulianov de-a
curmezișul, ceea ce necesita sume uriașe, întrucât forajele
trebuiau făcute în roci dure de granit, șisturi și gresii.
Experiența mai multor ani arătase că apa capătă „scurgere”
la orizontul de treizeci de stânjeni și de la acest nivel
trebuia să pornească și galeria de scurgere. Lucrările
cuprindeau riscuri mari, iar Karaciunski știa că Onikov se și
pusese pe țesut intrigi împotriva lui, ceea ce îl întărâtă și
mai mult. S-ar putea spune că tocmai această împotrivire
mărea stăruința lui Karaciunski pentru noul filon.
— Ia uitați-vă la căutătorii noștri, cum cârtesc împotriva
Fotiankăi, glăsui vizitiul Agafon, dând din cap cu dispreț
înspre o ceată de muncitori în zdrențe. S-a răsuflat, se vede

196
treaba, Fotianka noastră... Au sfârșit-o și ei cu petrecerea.
Acu n-au decât să trăiască din seul lor până o veni
primăvara...
În vorbele lui se simțea disprețul dulăului de curte în fața
haitei de lupi; Karaciunski ridică doar din umeri. Ce-i drept,
înfățișarea muncitorilor vădea sărăcie lucie – oamenii își
mâncaseră câștigurile de peste vară și acum răbdau de
foame. După vechiul obicei, își scoteau căciulile, privirile le
erau însă posomorâte, îndârjite. Administratorul era pentru
ei întruchiparea vie a tuturor năpastelor și nenorocirilor
legate de exploatarea aurului.
Rodion Potapâci se arătă în ziua aceea mai neprietenos ca
oricând cu șeful său și tot timpul își întorcea fața în altă
parte, ferindu-se să-l privească în ochi. Această atitudine
supărătoare Karaciunski și-o explica prin cauzele de acasă,
de aceea se bucură când Rodion Potapâci îi spuse în față
ceea ce-l necăjea.
— Ce-ai făcut, Stepan Romanâci? mârâi bătrânul. Eu nu
mai am trai...
— Ce s-a mai întâmplat?
— Păi, i-ați dat lui Mâlnikov un filon chiar aici, sub nasul
nostru... Treabă-i asta? S-au stârnit vorbe printre muncitori,
toți trăncănesc despre filonul lui Mâlnikov. Fac tărăboi la
crâșmă, mă hulesc... Nu mai pot de gura lor... D’apoi cu ce
sunt eu vinovat? Râde lumea de mine...
— Ei, astea sunt fleacuri! căuta să-l îmbune Karaciunski.
Nu mai dăm nimănui nicio parcelă... Îl lăsăm pe Mâlnikov să
ajungă la al zecelea stânjen, potrivit regulamentului și atât.
Apoi instalăm noi lucrările... Societatea nu are nicio pierdere
de la acest filon: omul e dator să predea tot aurul cu câte o
rublă și jumătate de zolotnic... Avem, de altfel, tot interesul
să facem astfel de prospecțiuni gratuite. Vezi doar, noi
singuri nu putem găsi nimic, iar Mâlnikov a găsit.
— Și mai am o supărare, Stepan Romanâci: pe ginerele
meu l-a ademenit Mâlnikov, chiar așa, pe ginerele Prokopi.
Până deunăzi, muncea ca finisor la fabrica de spălat aur, iar
acuma, parcă a mâncat mătrăgună: și-a lăsat nevasta, și-a
lăsat copiii, și s-a lipit de filon... La fel și fiul meu Iașka. Of,
Stepan Romanâci, trebuia bătut atunci flăcăul, ticălosul, ca

197
să nu-și mai facă de cap. Toată vara a hoinărit prin Kedrovo,
acum îi la Mâlnikov, chefuiesc împreună. Mai aveam un
mecanic la mina Spaso-Kolcedanskaia, Semionâci îi zice, bun
mecanic, și pe el l-a ademenit Mâlnikov! Treabă-i asta?!...
— Astea-s chestiunile voastre familiale, moșule... Nu mă
amestec.
— Ba nu, totul se trage din asta, Stepan Romanâci, i-ai
făcut hatârul netrebnicului ăstuia de Mâlnikov, și de aici a
pornit totul... Ba, mai aduc și câte o vadră de votcă chiar
acolo la filon și benchetuiesc. Ptiu... Cântă din armonică,
urlă tot felul de cântece – treabă-i asta?
— Bine, bine, le lămurim noi pe toate. Dar cum stăm cu
mina noastră?
— Deocamdată nu s-a ivit nimic... Am pus pușcături în
pereții laterali pentru azi la amiază – la aceeași muchie.
— Dar galeria?
— A ieșit la al nouălea stânjen... Apoi, când om trece
dincolo de creastă, atunci o să se vadă totul, ce-i și cum. A
apărut și apa. Cum am ajuns la al treizecilea stânjen, parcă
a tăiat cineva cu cuțitul: peste tot e apă. Pe tot terenul
nostru aceeași situație...
Era de ajuns să aducă șeful vorba despre mină, că
bătrânul maistru se transforma ca prin farmec. În biroul lui,
pe masă, erau întinse planurile lucrărilor, pe ele se vedeau
desenate amănunțit toate straturile trecute, ca și viitoarele
secționări în pereții galeriei proiectate, la diferite orizonturi
și pe diferite direcții. Și pe Karaciunski, și pe Rodion
Potapâci îi urmărea aceeași teamă: ca nu cumva să rezulte
și aici tabloul geologic de la mina Spaso-Kolcedanskaia.
Atunci trebuia să părăsești numaidecât toate lucrările, mai
ales dacă mai apăreau și șobolanii. Indici generali erau
mulți, desigur, însă se luau în considerare, în primul rând,
particularitățile stratificației, grosimea diverselor straturi și
succesiunea lor. Deocamdată, sub acest raport, totul mergea
bine, deși de filon nu era nici pomeneală, ci numai din când
în când se întâlneau vinișoare de cuarț steril.
În toiul discuției, lui Karaciunski îi trecu prin minte un
gând care îl făcu să încremenească de spaimă. Aruncă o
privire pe fața deșteaptă și convinsă a convorbitorului său,

198
se frecă pe frunte și zise:
— Ascultă, Rodion Potapâci, nu înțelegi oare că noi am dat
peste un filon care se efilează? Dar aceasta e absolut clar...
Noi ne zbatem deasupra unui loc steril. Cea mai bună
dovadă: mina lui Mâlnikov...
La rândul lui, Zâkov îl privi pe administratorul principal,
își netezi barba căruntă răsfirată și răspunse:
— Dar de unde a luat Krivușok aurul lui, Stepan
Romanâci? Întocmai ca un samovar, zicea el, a fugit aurul în
adâncurile pământului... Atunci, cum?
— Totuși, vezi bine că nu am găsit nimic. Sau filonul s-a
desfăcut, sau... Ba nu, a fost o greșeală enormă din partea
noastră.
Karaciunski sa uită din nou la maistrul său principal și
deodată înțelese totul: în fața lui ședea un maniac, așa cum
se întâlnesc adesea în întreprinderile industriale cu mari
riscuri. Da, un nebun adevărat, care se va îngropa și pe sine
și pe șef în această mină – mormântul lor. Niciun fel de
vorbe, argumente și demonstrații nu mai încap când omul
ajunge în acest punct mort. Dar iată ce era mai grav: cum de
se lăsase târât, el, Karaciunski, ca un băiețandru, care acum
merita să fie tras de urechi? Să dea înapoi era târziu,
deoarece s-a mers cu lucrarea prea departe. Cel mai bine
era să părăsească această Rublihă blestemată, dar asta,
altfel spus, însemna să-și distrugă reputația, în timp ce,
continuând lucrările, se câștiga cel puțin un an întreg... Și
câte nu se pot întâmpla într-un an: s-ar putea să dea de un
filon întâmplător, de un nou „cuib” ș.a.m.d. Atunci s-ar
recupera măcar o parte din cheltuielile investite,
asigurându-se astfel o retragere onorabilă. Blestemata de
Rublihă va înghiți totul și ce-i mai rău e că n-o poți opri.
Karaciunski simți cum totul începe să-i joace pe dinaintea
ochilor, până și mașina cu abur părea că-i șuieră undeva în
cap.
— Numai să trecem de galeria de scurgere... repeta
Rodion Potapâci. Atunci totul o să apară ca-n palmă.
— Asta e, că n-are ce să apară...
Karaciunski răspundea mecanic. Avea altă preocupare: se
silea să-și aducă aminte diferite întâmplări din viața de

199
familie a lui Rodion Potapâci, pe care le aflase de la Fenia, și
tot mai mult se încredința că în fața lui stă un nebun, mai
bine zis, un maniac. Atitudinea lui față de Iașa Flăcăul, față
de Maria – totul confirma această convingere.

VII

Felul cum lucra Mâlnikov îi uimi până și pe oamenii care în

viața lor văzuseră multe și de toate. Cazuri de noroc orb se
mai întâmplaseră la răstimpuri, și la uzina Balciugovo, și la
Fotianka: găsea cineva un „cuib” de aur sau nimerea
întâmplător peste o intercalație de aluviuni aurifere, undeva
în bordurile unui zăcământ. Aceste cazuri erau ilustrate
negreșit și fără zăbavă cu un cal nou cumpărat, haine noi,
beție, acoperișuri pe izbe, ba, uneori, și o izbă întreagă. În
vara din urmă apăruseră la Fotianka vreo zece asemenea
izbe, iar acoperișuri noi și mai multe. Acolo unde se ivea
doar pentru o clipă o rază de aur, îndată se făcea simțită
influența ei făcătoare de minuni. Liniște era numai la uzina
Balciugovo, pentru că cei de acolo nu se pricopsiseră
niciunul de pe urma aurului de la Kedrovo. Mâlnikov, găsind
filonul, își organiză munca într-un fel ciudat: ca la el, la
nimeni. Nu se ținea de lucru zi de zi, ci scotea aur numai
atunci când avea nevoie de bani.
— Nu poate fi mare filonul în cei douăzeci și cinci de
stânjeni; într-o săptămână numai bine îl dai gata! explica el.
Ai scos tot aurul, banii i-ai băut și nu-ți mai rămâne nimic –
nici măcar cât să te dregi după beție... Ehei, am avut eu
prilejuri să văd cum atâția alții își mușcau până la urmă
degetele. Nu, frate, pe mine nu mă păcălești... Noi vom lua
din filonul nostru numai caimacul, mulsoare cu mulsoare.
Așa și făcea Mâlnikov: lucra o zi sau două pe săptămână,
iar în restul timpului benchetuia cu echipa lui. Se lipiseră de
el și Iașa Flăcăul, și ginerele Prokopi, și mecanicul
Semionâci. Erau mulți doritori, însă pe străini Mâlnikov îi
respingea. Excepție făcuse numai cu Semionâci, pe acesta îl
atrăsese înadins ca să-i facă în ciudă scumpului său socru,
Rodion Pofcapâci.
— S-o simtă pe pielea lui, ghiujul... chicotea Mâlnikov.

200
Toată mina am să i-o trag după mine. M-a blagoslovit
dumnezeu cu niște neamuri...
Venirea ginerelui Prokopi fusese rezultatul aceleiași
politici, pregătită încă din vară de Iașa Flăcăul. În felul
acesta se străduiau ei să lovească în aprigul bătrân, a cărui
familie se destrămase în mai puțin de un an. Toți au plecat,
care pe unde putea să apuce, iar în casa Zâkovilor nu mai
rămăseseră decât Ustinia Markovna, Anna și copiii. Se
dezmembrase astfel o familie veche și puternică, închegată
de-a lungul atâtor ani! Ustinia Markovna îmbătrânise dintr-o
dată, și arătă față de fuga lui Prokopi o nepăsare uimitoare:
era supunerea în fața soartei, ca în urma unei nenorociri
dezlănțuite de stihii. Nu la fel reacționă Anna. Această fe-
meie liniștită, care nu-și ridicase niciodată glasul, se pregăti
în tăcere de drum și merse de-a dreptul la creasta Ulianov,
unde-l prinse pe bărbatul ei asupra faptului: ședea lângă puț
și bea votcă împreună cu ceilalți. Și cum se mai repezi Anna,
și cum începu să bocească, și cum se agață de soț – abia
reușiră s-o tragă ceilalți la o parte.
— Tâlharule! criminalule!... Ne-ai lăsat pe drumuri... se
jeluia Anna, străduindu-se să se smulgă din mâinile care o
țineau. Să știi că-mi fac seama dacă nu te întorci acasă...
Unde să mă duc eu cu copiii? Vai și amar de capul meu
nenorocit...
— Încetează, dragă surioară Anna Rodionovna, căuta s-o
înmoaie Mâlnikov cu o blândețe plină de venin. Nu-i el
primul, nu-i nici ultimul, Prokopi al dumitale... îi ajunge cât
a stat în zgardă la tata-socru...
— Ah, păi tu... Am să-ți scot ochii tăi nerușinați! Le
aburești mințile la toți, secătură! O să beți filonul, și pe
urmă unde o să se ducă Prokopi?
— Vai, surioară Anna Rodionovna, pe lup îl hrănesc
picioarele. Cât privește cazul că noi cinstim un păhărel, ți-oi
spune că și porcului i se întâmplă să aibă câte-o sărbătoare.
O dată în atâția ani ne-a trimis dumnezeu oleacă de noroc...
Iar dumneata, surioară scumpă, bea mai bine cu noi un
păhărel de votcă dulce, în cumpania noastră. Toată
nenorocirea dumitale se stinge pe dată... Ei, Iașa, ia
măsurile corespunzătoare pentru niște Maderă!...

201
 — Păi, eu, blăstămaților, să nu vă văd în ochi, darămite să
mai beau cu voi! înjură scumpa surioară și-l scuipă drept în
obraz pe Mâlnikov.
Acesta avea înșiruită în cap o colecție de cuvinte alese, pe
care le plasa când trebuia și când nu trebuia: „cumpania”,
„a lua măsuri”, „model” ș.a.m.d. Lui îi plăcea să vorbească
cu binișorul, ca un om cumsecade, și se simțea jignit de
orice nepolitețe în felul celei pe care și-o permisese scumpa
surioară Anna Rodionovna. „Adică de ce trebuia să-l scuipe
drept în bot? Asta nu era deloc model, mai ales în mijlocul
unei cumpanii bune...”
Și astfel Anna plecă fără să fi ajuns la vreun rezultat,
pentru că soțul ei nu era singur și se ascundea laș pe după
alții. Rămânea să aștepte alt prilej, să-l prindă când vor
putea vorbi între patru ochi și atunci se va rafui cu el pentru
toate.
Ar trebui să explicăm felul cum se desfășura munca la
filonul lui Mâlnikov și în ce consta ea. Când banii se
terminau, Mâlnikov dădea poruncă de cu seară ortacilor săi
să iasă dimineața la lucru.
— La mine fix la punct să fii, ca pe timpurile statului... se
umfla el în gușă, făcând pe șeful. Am să istalez un clopot să
sune la lucru, și la începere și la sfârșit. Legea cere ordine...
Dis-de-dimineață soseau toți la mină. Mâlnikov nu lăsa pe
nimeni în puț, ci se băga el singur sau o trimitea pe Oksia.
Săpau în adânc cam vreun metru. La început înlăturau
„sterilul”; la „vârtej” se înhămau Iașa Flăcăul și Prokopi, iar
Semionâci căra „sterilul” la haldă. Cu patru bărbați munca
avea spor, nu ca atunci, la început, când lucra numai cu
Nikitușka călăul. Și fiindcă veni vorba, pe acesta îl muiase
de tot beția și pieri nu se știe unde. După aceea, Taras ex-
trăgea „filonul” propriu-zis, adică scotea bucăți de rocă de
cuarț ruginiu, purtând aurul încrustat în el. De obicei, chiar
dacă-i vorba de un conținut bun, „aur vizibil” nu există,
afară numai în cazul „cuiburilor” izolate, dar „filonul Oksiei”
avea aur vizibil peste tot. În unele bucăți aurul apărea
„taman ca un fagure”.
— Parcă-i scuipat cu aur! îl definea însuși Mâlnikov, când
îl aducea la fabrica de spălare. Alteori se arată ca untul de

202
vacă sau ca un gălbenuș de ou de găină...
La suta de puduri de cuarț „ieșea” uneori până la un funt
de aur care, prefăcut în bani, însemna peste o sută de ruble.
Astfel, o singură zi de lucru asigura o săptămână întreagă
de petrecere. După una din încasările mai grase, Mâlnikov se
prezentă la izba lui, înmână nevestei cele trei ruble cuvenite
și declară că vrea să înceapă construcția.
— Ar fi și timpul, se bucură Tatiana. Că altfel ai să bei toți
banii.
— Taci din gură, muiere! Nu-i de mintea ta treaba asta...
Am să ridic o izbă, să le vie rău și dracilor.
Mâlnikov avea planuri arhitectonice absolut proprii. Făcu
la început poarta. Era ceva grandios: stâlpii din lemn
sculptat, deasupra porții o streașină, scoaba-zăvor
cositorită, iar pe streașină un cocoș de tablă care se
învârtea la cea mai mică adiere. Lucrul dură câteva zile, în
care timp Mâlnikov nu-și mai afla locul. Epuizându-și
întreaga energie constructivă, lăsă totul baltă și plecă la
Fotianka. Izba lui, alături de poarta nouă, părea și mai
prăpădită, de parcă se tupilase de rușine. Vecinii își bateau
joc de Mâlnikov, dar el râdea în barbă: „Un gospodar bun
cumpără mai întâi biciul și căpăstrul, și abia pe urmă își face
rost de cal”.
Piotr Vasilici pizmuia de moarte norocul lui Mâlnikov și se
plângea tuturor de nedreptatea soartei. „Chiar așa, de ce a
tras bogăția la un prost care tot o s-o arunce în vânt, și nu la
el, Piotr Vasilici?... Numai cât pătimește el cu aceste achiziții
de aur de furat, iar câștigul cel gras îl ia ălălalt, Iastrebov!”
Aveai de ce să te perpelești... Și Piotr Vasilici se perpelea, se
perpelea rău. În sfârșit, îi veni în minte cam ce ar trebui să
facă. Întâlnindu-l odată pe uliță pe Mâlnikov beat, îl opri și-l
luă cu binișorul:
— Tot îți bați joc de marfă, zăpăcitule?...
— Dar pe tine ce te doare, chior năuc?
— Uite așa... Chiar dacă nu mă doare, mi-e silă să mă uit
la proști.
— Adică ce vrei să spui?
Piotr Vasilici se uită în jur, să nu fie careva pe aproape, îl
bătu pe Mâlnikov pe umăr și-i zise în șoaptă:

203
 — Mare prost ești, Taras, ascultă ce-ți spun... Predă
biroului jumătate din aur, iar cealaltă jumătate mie. Câte
două și jumătate de zolotnic îți dau... Aproape de două ori
față de prețul companiei. Dacă spun că ești un prost... Strici
marfa!
Mâlnikov căzu pe gânduri. „O fi el un prost, dar «vorbele
ademenitoare» ale lui Piotr Vasilici sunt bune pentru alții,
nu pentru el. Nici vorbă că prețul de la birou e mai mic,
totuși, când ți-e bine, de ce să alergi după alt bine?”
— Nu, frate, nu mi se potrivește modelul ăsta, răspunse
Mâlnikov, scuturând din cap. Că vezi, care va să zică, eu am
fața curată, nepătată.
— Of, mare nătărău!...
— De, așa m-a făcut mama... Și tu zici să mă învoiesc la
asemenea model, hai?
— Zic că ești un mare nătărău... Păi, numai și pentru
vorbele astea de ți-ar crăpa careva căpățâna ta seacă, puțin
ar fi!
Cuvintele acestea jignitoare făcură să explodeze
simțămintele gingașe ale lui Mâlnikov. Avu loc un schimb de
sudălmi în toată legea, și la urmă se și încăierară. Mâlnikov
fiind beat, Piotr Vasilici putu să-i care la pumni cu nemiluita,
până alergă lumea să-i despartă.
— Na, ca să mă pomenești, halal proprietar de mină, mă,
calicule! înjura Piotr Vasilici, administrându-i lui Mâlnikov
ultimul ghiont. Acuși îl sugrum, câine...
Mâlnikov se ridică de la pământ, se scutură, își îndreptă
haina, care avusese de suferit în timpul încăierării, și, dând
de câteva ori dojenitor din cap, reflectă filozofic:
— Da, n-am ce zice, m-a blagoslovit dumnezeu cu niște
neamuri...
Această neînțelegere familială fu pe loc înecată în votcă la
cârciuma lui Frolka, unde Mâlnikov se simțea ca la el acasă,
și adesea se așeza chiar la tejghea, alături de cârciumar, să
vadă toți ce om este Taras Mâlnikov.
Însă Piotr Vasilici nu se mărgini la această încercare
neizbutită. Lăsându-se păgubaș de Mâlnikov, își îndreptă
atenția asupra echipei sale. Iașa Flăcăul îi era mai apropiat,
dar prea era prost. Prokopi părea ceva mai deștept, dar era

204
un mare fricos – se temea și de umbra lui... Rămânea
Semionâci, om, însă, străin de familie. Piotr Vasilici îl pofti,
totuși, într-o duminică, acasă la el, o rugă pe Maria să le
pună samovarul, cumpără vișinată și începu a-și depăna cu
glas scăzut vorbele ademenitoare.
— Cred că îți vine greu, Semionâci, să treci de la pâinea
statului la situația noastră de lupi? îl cercetă Piotr Vasilici,
ațintind asupra lui privirea vicleană a singurului său ochi. Ți-
e urât, nu-i așa, zi?
— La început mi-era cam urât, asta e drept, dar încep să
mă obișnuiesc...
— Asta-i așa, obișnuința... totuși... la fabrică stăteai la
căldurică, iar aici e și frig și plouă...
Din pricina vișinatei și a ceaiului, Semionâci se ameți
repede, până și limba începu să i se împleticească. Alături,
Maria își făcea de lucru la samovar și mereu trăgea cu ochiul
la el.
— Nu te prea uita, Mariușka, nu cumva să-i duci dorul pe
urmă, glumi Piotr Vasilici. E chipeș flăcăul, ce să mai
vorbim!
— E de-al nostru, din Balciugovo, îl cunosc și fără să-mi
spui… încuviință îndrăzneață Maria, care îndeobște nu se
lăsa așteptată cu răspunsul. Doar am fost vecini cu Piotr
Semionâci...
— Sâmbătă, când mă întorceam de la mină, drumul îmi era
pe lângă casa matale, Maria Rodionovna... Ți-o fi urât aici, la
Fotianka?... Știut lucru că-i un cuib de ocnași!
— Ia, Mariușka, fă-te nevăzută un pic... șopti Piotr Vasilici
clipind din ochi. Avem noi o mică trebușoară, eu cu Piotr
Semionâci.
Maria ieși fără plăcere, iar Piotr Vasilici se dădu mai
aproape de musafir, îi turnă încă un păhărel de vișinată și
începu pe departe să aducă vorba despre prostia lui
Mâlnikov, care, dobitocul, „prăpădește marfa”. Când me-
canicul înțelese încotro vrea să aducă vorba gazda prie-
tenoasă, clătină doar din cap. Nu se poate face nimic.
Mâlnikov e prost, asta-i adevărat, dar nu lasă pe nimeni în
puț: sau coboară singur, sau o trimite pe Oksia.
— Așa, așa... încuviință Piotr Vasilici, părându-i rău că

205
stricase de pomană doi litri de vișinată; flăcăul se dovedise
a fi prost ca noaptea. Ei, Semionâci, acuma tu, cum s-ar
zice... Du-te, care va să zică, acasă...
Când Semionâci, clătinându-se, dădu să iasă din izbă, fu
oprit de Maria în tinda întunecoasă; fata îl pândea acolo de
un ceas întreg.
— Piotr Semionâci, drăguțule, să nu crezi un cuvânt din ce
spune Piotr Vasilici, îi șopti ea. Nu degeaba a căutat să te
încânte... O să te vândă mai târziu.
În loc de răspuns, Semionâci trase spre el fata în-
drăzneață și o sărută drept pe gură. Ghemuită la umărul lui,
Maria tremura toată. Era primul ei sărut, care, ca o rază
fierbinte, îi învioră inima veștejită de fată bătrână. De
altminteri, se reculese îndată, ajută scumpului musafir să
coboare pe scara prea dreaptă și îl conduse până la poartă.
Mecanicul, prinzând gust, după victoria lui ușoară, vru s-o
îmbrățișeze încă o dată, dar Maria se feri cochet și îl
amenință cu degetul.
— Atunci vino diseară la poartă... căută s-o înduplece
Semionâci înflăcărat.
— Vezi să nu te pripești… Hai, du-te acum, vezi-ți de
drum...
Când Maria, cuprinsă de vâlvătaia fericirii sale neaștep-
tate, urcă scara ca o furtună, în cerdac fu întâmpinată de
băbuța Lukeria. Bătrâna o apucă în tăcere pe nepoată-sa de
ureche și așa o duse până în izba din fund.
— Ce ți-ai pus în gând, nemernico?
— Băbuțo, draga mea... scumpa mea...
— Îți arăt eu băbuță! Fenia a fugit, acum vrei să fugi și tu?
Da’ eu cu cine rămân? Hai, mai zic de erai tinerică,
flușturatică, dar așa... ptiu! Mi-e și silă să vorbesc... Te-
apuci să ații în tindă calea flăcăilor, nerușinato!
Maria ascultă cu răbdare bodogăneala și dojana bătrânei,
dar în sinea ei gândea altfel: „Cum de nu înțelege băbuța cât
îmi vine de greu: fetele tinere se pot mărita fără greutate,
pe când eu trebuie să-mi bat singură capul ca să-mi croiesc
viitorul. Numai pe mine trebuie să mă bizui...” Capul Mariei
vâjâia, răsuflarea îi era întretăiată. „Nu-i chiar un mire de
soi mecanicul Semionâci, totuși e un bărbat... Băbuța

206
Lukeria poate ușor să stea și să dea în bobi acum, după ce
și-a trăit traiul... Lui Rodion Potapâci tot așa nu-i pasă: vede
numai de el!”
Se mai făcură încercări și din partea neamurilor, și din
partea străinilor, de a trage foloase de pe urma filonului lui
Mâlnikov, dar, deocamdată, nu se aleseră cu nimic. Mâlnikov
se ținea dârz pe linia lui și nu voia să asculte de nimeni.
Odată, fu înștiințat la timp despre un atac împotriva filonului
său, și se puse cu ai lui la pândă. Hoții fură prinși. În urmă,
ca să prevină asemenea atentate, își acoperi puțul cu o ușă
grea, prinsă în două ditamai lacăte. Toate aceste măsuri nu
l-au ferit însă pe Mâlnikov de furt: hoțul s-a dovedit mai
dibaci și mai prevăzător. Cum s-a întâmplat? Mâlnikov
cobora el însuși în puț sau, când n-avea chef, o trimitea pe
Oksia. Încetul cu încetul, trimiterea Oksiei intrase în obicei,
și, de pe la mijlocul iernii, Mâlnikov încetă cu desăvârșire să
mai coboare în puț, cedând cu mărinimie fiicei sale acest
privilegiu.
— Ei, Oksiuha, mișcă-te!... îi striga el de sus. Să nu-l faci
de rușine pe părintele tău...
Ca răspuns se auzea din puț un mârâit ușor și câte o
vorbă deocheată. Oksia se învățase să răspundă obraznic:
pe fundul puțului se simțea pe deplin la adăpost de pumnii
părintești. Când era nevoie de muncă de bărbat, cobora în
puț, pe frânghie, Iașa Flăcăul și o ajuta pe Oksia. Când fata
ieșea din puț parcă era un drac, într-atât se umplea de lut, și
numaidecât fugea la bunic, la Rubliha, ca să-și usuce hainele
și să se încălzească. Rodion Potapâci își primea nepoata cu
blândețea lui severă.
— Iar ai venit mai porc decât porcii, Oksinia! De ce te-ai
băgat și cu râtul în lut?...
— Ia coboară și tu în puț, atunci să te văd ce frumos ai să
ieși de acolo, răspundea Oksia.
— După lege muierile n-au ce căta la muncile subterane.
Eu pot să te bag la pușcărie pentru asta.
— Mi-e totuna: n-ai decât! Inga măi, a și găsit cu ce să mă
sperie...
Lui Rodion Potapâci îi plăcea să stea de vorbă cu Oksia, ba
uneori, îi cerea și sfatul, bunăoară, unde să facă

207
„secționările” în mină, căci Oksia avea mână ușoară pentru
aur.
Dar nimeni nici habar n-avea de un lucru: de fiecare dată
când Oksia ieșea din puț, lua cu sine bucăți mari de cuarț cu
aur, învelite în tot felul de cârpe, apoi le ascundea în biroul
bunicului – un loc mai sigur nici n-ar fi putut găsi. Executa
întreaga această operație cu dexteritatea unei maimuțe și
cu sângele rece al unui somnambul.

Partea a patra

O dată încheiat contractul cu Iastrebov, Kișkin și Kojin,

asigurați de partea aceasta, plecară îndată cu echipa lor la
Muteașka. Era prin ianuarie. Se lăsase un ger de îngheța
pasărea în zbor, dar asta nu era o piedică pentru oameni
întreprinzători ca ei. Grăbit era mai ales Kojin, de parcă îl
fugărea cineva din urmă.
— Du-mă în pădure, Andron Evstratâci! se ruga el. Poate
că în pădure o să-mi vin în fire.
— Bagă de seamă, să te ții de învoiala de acasă: nu cumva
să fugi îndărăt. Acuma nu-i prea plăcut de stat acolo...
— Am să muncesc, am să sap pământul cu mâinile mele,
numai să scap de chinul care mă arde...
— Ei, de asta te-om lecui noi, un trup tânăr biruie
nenorociri și mai grele ca a ta.
Echipa se constituise îndată: pe lângă Matiușka, Turka și
Mina Dăngatul, care lucraseră și pe vară, se mai alăturară
încă doi tineri muncitori. Lipseau Mâlnikov, Piotr Vasilici și
Iașa Flăcăul, dar lui Kișkin nu-i părea rău după ei: „Sunt
buni numai când dorm, zicea el, dar ziua, la muncă, parcă
nici n-ar fi. Ca acel soi de cai care mereu întorc capul și
privesc îndărăt, nu cumva să facă un pas mai mult.” Drumul
spre parcela lor din Kedrovo era mult mai bun pe timp de
iarnă, fiind bătătorit pentru nevoile unei exploatări vecine,
ca, de pildă, cea de la zăcământul Iagodnâi. Căzuse zăpadă
multă, înaltă ca de doi arșini, încât calul se cufunda în puful
ei, de îndată ce părăsea pârtia bătucită de tălpile săniilor.

208
De aceea se și făceau săniile pe tălpoaie groase, ca partea
din față să nu se afunde și să se împotmolească în omăt.
Într-o sanie ca asta călătoreau cei doi noi asociați.
— Ia privește, ce minunăție! repeta înduioșat Kișkin,
cuprinzând cu ochii pereții rămași verzi ai codrului des de
brazi. Îl vezi cât e de falnic?!... Acu omătul îi ține de cald!
Adevărat, cu greu s-ar putea închipui ceva mai frumos
decât o pădure de brazi iarna, când stă până-n genunchi în
stratul de omăt, ca sub o vrajă. Verdeața ei întunecată
contrastează plăcut cu albeața feciorelnică a zăpezii.
Tăcerea ca de mormânt a unei astfel de păduri pare somnul
adânc al unui viteaz legendar. Nicio mișcare, niciun țipăt,
niciun zgomot – o tăcere solemnă răspândită peste tot, ca
pentru rugăciune. Tocmai într-o astfel de stare de suflet, ca
de rugăciune, se cufundă Kojin în tot lungul drumului de la
Fotianka la Muteașka. Un sloi de gheață îi căzuse parcă de
pe piept... Mai există lumea largă, și pământul nu s-a ispră-
vit. De mult nu mai încercase el acest simțământ și-i venea
acum să plângă de bucurie. Să pleci de la amarul tău, să fugi
de lume în pădure, să pui la încercare întreaga ta forță de
om voinic – ce altă plăcere îți mai trebuie? Își aminti de
rascolnicii de pe vremuri care se salvau în pustiu, de
cântecele triste rascolnice născute prin codrii necălcați de
picior de om, în care se adăposteau fugarii, și pădurea
aceasta începu să i se pară nespus de apropiată, ca un
prieten vechi la care poți să vii când ești năpăstuit și să
găsești lângă el mângâiere. Dar ce ger grozav – îți îngheață
răsuflarea! Abia poți să respiri! Zăpada te orbește, iar prin
fața ta, ca niște oști nenumărate, trec mereu și mereu brazii
mândrului codru, care doarme adânc somnu-i greu.
Ziua de iarnă e scurtă, mai-mai să-și dea mâna zorile cu
amurgul. Când sosiră la Muteașk,a, printre copaci se lăsau
negurile înserării.
— Ei, slavă domnului, am ajuns acasă! spuse vesel Kișkin,
coborând din sanie în zăpadă. Uite și palatul...
Pe malul râului Muteașka, chiar în buza pădurii, se zărea
un bordei de căutători de aur, pe jumătate îngropat în
troieni. Trebuiră să-l dezgroape, apoi să dureze înăuntru o
vatră din bolovani, așa cum fac la repezeală, în adăposturile

209
lor de iarnă, vânătorii. Așternură cetină proaspătă pe podele
și pe lavițele late, întocmite din blăni groase și grele. Când
în vatră se aprinse un foc zdravăn, care cu limbi roșii începu
să lingă funinginea veche din horn, totul din jur deveni
parcă mai vesel. Toporul izbea răsunător în pădure, iar
fumușorul albastru se ridica din bordei ca un stâlp, cum se
întâmplă totdeauna pe geruri mari. Începu să fiarbă primul
ceaunaș, agățat deasupra „parei”, și cina, în condițiile de
șantier, fu repede gata.
— Ceai vom bea mâine, îl consolă Kișkin pe tovarășul său,
care mai mult tăcea. Trebuie să ieșim cu toții din bordei, că
de nu, amețim: mangalul bate la cap până se usucă
umezeala dinăuntru.
Se nimerise o noapte înstelată, plină de lumină. Te dureau
ochii privind zăpada care scânteia în luminițe albăstrii. Locul
era greu de recunoscut – într-atât ninsoarea schimbase
totul. Dar nimeni nu se îndoi că aici se întâmplase acel trist
episod de căutare neizbutită a porcului de aur. Kișkin oftă și
spuse către Mina Dăngatul:
— Vezi, nemernica a găsit locul aurului, dar nouă n-a vrut
să ni-l arate!
— De i-am fi tras atunci o mamă de bătaie, răspunse
bătrânul ocnaș, ne-ar fi spus negreșit...
Kișkin privea îndelung terenul râvnit și-l compara în sinea
lui cu zăcământul aluvionar de la Fotianka; pământul era la
fel de înclinat, același smârc intrat adânc în mal, aceeași
deplasare a albiei către țărmul opus. Fără îndoială că aici
trebuie să se fi îngrămădit aurul: n-a avut încotro să
dispară. Își făcu semnul crucii, ca să alunge gândurile prea
lacome pe care le simțea așternându-se, ca o rugină
apăsătoare, pe sufletul său înrăit și bătrân.
Nu putu să adoarmă toată noaptea. I se năzăreau ba tropăieli de
pași, ba țipete de păsări, ba niște șoapte, locul era necurat,
pesemne. În schimb Kojin, care adunase atâta frig în trup peste zi,
dormea tun. Firește, om tânăr, cum ajunge la culcuș, adoarme. De
o sută de ori Kișkin își numără în gând banii, calculând dinainte, pe
zile, cât timp va putea rezista acolo cu atât cât avea. Capitalul nu
era mare, dar când ai nevoie de el, i se urcă prețul... Bătrânul ațipi
abia în zori și-i fu dat să viseze un vis ciudat, care numaidecât îl

210
trezi. Se făcea în fața lui un arbore secular scorburos, în vârful
căruia stăteau doi corbi și-i ciuguleau măduva. Parcă ar fi a bine, și
parcă nu prea.
Dimineața, toți se sculară devreme; isprăviră de mâncat și își
băură ceaiul încă înainte de a se face ziuă. În zori începu munca.
Fură cercetate mai întâi puțurile de explorare săpate de Iastrebov
după primul îngheț. Numai ochiul încercat al unui explorator de aur
putea să descopere movilițele abia conturate, formate din pământ
scos și zăpadă. Vara fusese greu de cercetat mlaștina, dar sub
gheață era mai lesne: se făcea o copcă și de pe fund scoteau
pământul cu niște cupe mari cu cozi lungi, folosite în astfel de
operații. Această muncă cerea mâini îndemânatice. Kojin nici nu-și
putea închipui ce vor face ei cu asemenea mâl. În anotimpul acela,
condițiile de muncă erau mult ușurate prin faptul că mlaștina
înghețase până-n fund și apă mai rămânea numai în gropile adânci
și în câteva „ochiuri” din smârc. Încă din vară Kișkin cercetase
mlaștina până în cele mai mici amănunte și în sinea lui rezolvase
problema – ce condiții de zăcământ putea avea presupusul aur
aluvionar, unde îi era „capul” și unde îi era „coada”. Agentul
principal în formarea zăcământului fusese de bună seamă
Muteașka; râul ajungea odinioară până aici și aducea la mal nisip
aurifer, iar mai târziu, după ce și-a săpat o albie nouă, s-a retras,
lăsând un iaz imens care treptat s-a prefăcut în mlaștină. Pentru
Kișkin tabloul acestei munci geologice era clar ca ziua, și încă din
vară își schițase punctele de la care va trebui să înceapă
explorarea.
— Ei, frățiorilor, ca dumnezeu înainte! rosti Kișkin, conturând cu
un spargheț dimensiunile primului puț de explorare. Akinfi
Nazarâci, blagoslovește... Tu ai mâna ușoară.
Căutătorii dădură deoparte zăpada și Kojin începu să spargă cu
toporul gheața, care avea acolo o grosime de un arșin. Kișkin se
temea să nu fi rămas cumva apă sub gheață, ceea ce ar fi îngreuiat
cu mult munca, dar n-au dat de apă – noroiul înghețase tot, până
la fundul mlaștinii. Chiar și dedesubt mai era pământ înghețat
bocnă, dar numai ca de vreo jumătate de arșin, în timp ce fără
gheață deasupra, l-ar fi găsit împietrit până la cel puțin doi arșini.
Așadar, gheața prezenta un avantaj. După ce făcu începutul puțului
de explorare, Kojin se așeză să se odihnească. Era tot numai abur.
— Ce zici, Akinfi Nazarâci, e bine?

211
 — Mai bine nici nu se poate.
— Fiindcă ai poftă de muncă. Ești tânăr, nu știi cum să-ți mai
risipești puterile...
Cât timp Kojin se odihnea, îl înlocuia Matiușka cu rezultate de
două ori mai bune. Om deprins cu munca: fiecare mișcare îi era
calculată. Lui Kișkin îi plăcuse totdeauna să-l privească pe Matiușka
săpând. Până la prânz abia înaintară un metru, dar după-amiază
munca deveni mai ușoară, deoarece ajunseseră la pământul
dezghețat pe care îl puteai scoate cu târnăcopul și cazmaua. La o
adâncime de doi arșini dădură de prima intercalație falsă de nisip
aurifer amestecat cu argilă albastră de râu. Kișkin cercetă îndelung
un pumn din această argilă și o trecu, fără să scoată vreun cuvânt,
lui Mina Dăngatul.
— Asta nu te-nșală... rosti dus pe gânduri bătrânul ocnaș,
frecând argila în palmă. Îi mama noastră – lutișorul ăsta albastru.
— Se întâmplă să fie și steril, observă Kișkin.
Numai către seară dădură de nisip „veritabil” și acum proba
trebuia făcută în bordei. Operația se făcea într-o albie mare. Kișkin
o umplu cu nisip pe care începu să-l amestece încetișor cu apă;
treptat, înlătura pietrișul mărunt și nisipul cu granule mai mari și
apa tulbure o vărsa. Continuând, rând pe rând, să agite apa, să
înlăture argila, să scoată nisipul, scutura mereu albia, pentru ca
boabele mici de aur, în virtutea greutății lor specifice, să se depună
pe fund împreună cu grăuncioarele strălucitoare de nisip negru,
numit în limba minerilor „șlic”. Acesta, produs al distrugerii
minereului de fier brun (limonit), forma, în virtutea greutății lui,
stratul cel mai din fund; se obținea o cantitate destul de mare de
„șlic” și când apa, deși agitată, rămânea limpede, bătrânul o
cerceta îndelung și cu multă atenție.
— Sclipește un bob de aur, rosti el în sfârșit.
— O nimica toată! răspunse pentru toți Turka.
În felul acesta se făcu începutul lucrărilor de iarnă. Zilnic săpau
două-trei puțuri de explorare; foarte curând Kojin se specializă în
săpat, încât numai Matiușka îl mai întrecea. Probele le făcea
întotdeauna Kișkin, era o muncă de răspundere pentru care nu
avea încredere în nimeni. La „coada” zăcământului fura săpate în
felul acesta zece puțuri de explorare, apoi trecură direct la „cap”.
Tocmai se împlinea o săptămână de la instalarea echipei în pădure.
Se întâmplase să fie o zi caldă; din văzduh cădeau fulgi moi de

212
omăt. Primul puț îl sapară încă înainte de prânz și Kișkin se apucă
să facă proba pe loc, lângă focul aprins de-a dreptul pe gheață.
Oamenii se odihneau. Kojin stătea lângă foc și, dus pe gânduri,
privea la butucii care trosneau vesel.
— Ei, și cu scroafa de aur cum e, moșule? întrebă Matiușka,
adresându-se lui Mina Dăngatul. Trebuie să fie ea pe undeva pe
aici...
— Păi, încotro să fugă? răspunse cu tărie în glas bătrânul. Aici e,
numai că vezi, trebuie căutată cu pricepere... Se lasă prinsă, adică
scroafa, numai de o anumită mână, nu de oricine. Mână de om
norocos, asta trebuie...
— N-o fi șters-o oare la Mâlnikov? glumi Turka. Noi fugim după
ea aici, iar dânsa uite unde a tulit-o: s-a îngropat în creasta
Ulianov și nici măcar de una singură, ci împreună cu purceii...
— Nicidecum, acolo e altă socoteală, observă cu autoritate
Matiușka, aprinzându-și „țâharka”. Una e filonul, alta e zăcământul
aluvionar.
În clipa aceea, Kișkin scoase un țipăt slab, de parcă cineva
încerca să-l sugrume, și scăpă albia din mâini. Toți întoarseră
capetele spre el.
— Aoleu, ce junghi... șopti Kișkin, apucându-se cu o mână de
burtă. Mi s-a făcut negru înaintea ochilor. Mă uit în albie – și când
m-a săgetat prin șale...
— Asta din pricină că te-ai aplecat, a năvălit sângele în cap,
lămuri Mina.
Paloarea cadaverică a feței lui Kișkin era dovada neîndoioasă a
durerii care-l apucase.
— Ar trebui să-ți frecăm șalele cu rachiu dres cu piper, Andron
Evstratâci, dădu Kojin sfatul, scuturându-și toropeala. Ar pune
sângele în mișcare...
— Și să mai iei și pe dinăuntru o porție zdravănă din rachiul ăsta
cu piper, adăugă Matiușka, ți-ar lua durerea cu mâna...
Cu greu se ridică Kișkin în picioare, mai oftă de câteva ori de
ochii lumii, luă albia și răsturnă proba în puț.
— Nici măcar un bob... cât să ne dea curaj... explică el pe un ton
nepăsător. Poftim, lut albastru, atât... Acum va trebui săpat un puț
la mijloc.
— Și de ce nu tot aici? întrebă Matiușka. Pentru o treabă bună e
nevoie să săpăm măcar cinci puțuri, și numai pe urmă să încercăm

213
și mijlocul mlaștinii...
— Nu, aici nu mai trebuie, spuse hotărât Kișkin. Ne pierdem
vremea de pomană...
Discuția continuă și în bordei în timpul prânzului. Numai Kișkin
nu se atinse de mâncare, sta culcat pe laviță și gemea întruna.
— Te pomenești că închini steagul aici... cercă o glumă Turka, pe
socoteala lui. Deh, nu ești la prima tinerețe, Andron Evstratâci!
— N-o să fie nimic, mă odihnesc și mă fac bine; voi, până una-
alta, săpați puțul în mijlocul mlaștinii...
Kișkin aștepta ca pe ghimpi să-și termine căutătorii prânzul și să
plece la muncă. Avea amețeli și gândurile i se încurcau în cap.
„Doamne, o fi adevărat? își punea el mereu întrebarea, simțind
cum i se taie respirația. Nu cumva, păcatele mele, mi s-a
năzărit...”
În sfârșit, plecară cu toții la muncă și el rămase singur în bordei.
Mai stătu o bucată de vreme culcat, cu ochii închiși, apoi se ridică
ușurel și aruncă o privire prin ușa crăpată – căutătorii săpau în
mijlocul mlaștinii. Aceasta îl liniști. Închise bine ușa, mai scormoni
cărbunii din vatră, apoi se așeză lângă foc și scoase din buzunar
mâna dreaptă cu degetele amorțite: ținuse tot timpul în pumn o
probă luată din albie. Aruncându-și privirea încă o dată de jur
împrejur, Kișkin resfiră cu multă băgare de seamă șlicul acum
uscat și începu să-l cerceteze cu o atenție lacomă. În palmă
străluceau boabe mici de aur... Erau peste douăzeci. Doamne, dar
asta înseamnă o avere, o avere mare de tot, la care el nici n-a
îndrăznit să viseze vreodată!... După o socoteală aproximativă s-ar
putea scoate trei zolotnici la suta de puduri de nisip, iar la un strat
gros de un arșin și jumătate, și lung cam de o verstă se putea
conta în medie pe vreo douăzeci de puduri, adică, după cursul
aurului, pe patru sute de mii de ruble.
— Doamne, o fi adevărat?... repeta Kișkin, sleit de puteri,
simțind cum i se îmbrobonează fruntea cu picături reci de sudoare.
Adună proba cu băgare de seamă într-o hârtie și încremeni
deasupra ei, necrezându-și ochilor săi bătrâni. Da, era adevărat,
era o avere, o bogăție de basm!
De ce ascunsese descoperirea și vărsase proba în puțul de
explorare Kișkin nu-și dăduse seama atunci; reacționase astfel
împins de instinctul de conservare, de parcă cineva ar fi putut să-i
smulgă din mâini prada. Nu, nimeni nu-i mai putea face vreun

214
rău... Tranzacția cu Iastrebov se încheiase după toate formele, iar
de Kojin va putea scăpa ușor. Kișkin își dădu seama numaidecât că
nu-l mai poate răbda pe tovarășul său, cu nenorocitele sale cinci
sute de ruble. „Mă descotorosesc de el – și gata treaba! Doar a
venit nechemat în pădure, de nebun ce-i. Banii i s-ar putea înapoia,
ba chiar cu procente cum nimeni n-a mai pomenit. Așa... te prefaci
bolnav, oprești explorările, iar mai târziu începi o trebușoară bună
în toată regula.”
Pe de altă parte, la plinătatea bucuriei lui se adăuga și un gând
amar, o adâncă obidă: „Douăzeci de ani de sărăcie, de mizerie și
umiliri, și o fericire turbată la sfârșitul vieții! Pentru ce-i trebuiau lui
banii acum, când mai avea de trăit poate o lună, poate un an? Îl
copleși o amărăciune atât de dureroasă încât începu să plângă cu
lacrimi neputincioase de bătrân. Ah, de-ar fi dat mai devreme
peste el bogăția asta...” Apoi își aduse aminte de denunțul făcut.
Pentru ce a iscat atâta zarvă? Pe toți hoții nu-i poți stârpi, iar tu te
vei alege cu nume rău... Da, rău, și cât de rău încă! De bună
seamă că toată daravera el o urzise din răutate, ca să se răzbune
pe dușmanii de ieri, dar acum răzbunarea devenise cu totul de
prisos!...
— M-a scos atunci din minți obida, își spuse Kișkin, cu voce tare,
gândul.
Seara, când tovarășii săi se întoarseră la bordei, îl găsiră pe
Kișkin tot culcat pe laviță, învelit cu șuba.
— Ei, Andron Evstratâci, cum stai cu junghiul?
— M-au lăsat puterile cu totul, fraților... răspunse abia auzit
bătrânul viclean. Eu zic să lăsăm baltă treaba și să ne cărăm înapoi
la Fotianka. Cine a mai găsit cevașilea pe unde a umblat
Iastrebov?!... Iar ție, Akinfi Nazarâci, îți voi întoarce banii din plin.
Să n-ai nicio grijă...
La urmă, cu totul pe neașteptate, Kișkin izbucni într-un hohot de
râs nestăvilit, încât îl apucă și tusea. Toți îl priviră mirați.
— Ilia Fedotâci... Ilia Fedotâci, cum s-a mai păcălit! horcăia
Kișkin, dând neputincios din mână. Ilia Fedotâci...
În sinea lui, Kojin trase încheierea că mintea bătrânului a cam
sărit de pe șine.

II

215
 Felul cum se purtă în zilele următoare Kișkin îi convinse pe toți
că bătrânul se scrântise la cap. Părăsi cu totul explorările de la
Muteașka, strămutând echipa la Fotianka, unde le plăti tuturor
pentru cât munciseră, iar lui Kojin îi înapoie și banii împrumutați.
Această din urmă plată îi puse pe toți pe gânduri – de unde să fi
căpătat Kișkin bani? Și tocmai lui Kojin lucrul acesta nu-i trezi
curiozitatea în aceeași măsură ca celorlalți. În pădure el se potolise
mult, se lăsase de băutură și se întoarse la Taibola împăcat
sufletește. Kișkin rămăsese la Fotianka și era limpede că plănuia
ceva. Până una-alta intrase în gazdă la Piotr Vasilici, ocupând odaia
în care locuise mai înainte Iastrebov. Acesta avea să stea până la
primăvară în oraș.
Gândul banilor îl preocupase pe Kișkin încă de la Muteașka, din
clipa când își făurise planul de a scăpa de tovarășii săi, mai ales de
Kojin; acestuia trebuia în primul rând să-i plătească datoria.
Gândul banilor nu-l părăsi nici la Fotianka, trecea în revistă pe toți
cunoscuții de la oraș la care ar putea să apeleze în cazul de față.
Astfel de cunoștințe nu mai avea însă, afară doar de același
secretar Ilia Fedotâci.
„Nu, frățioare, la tine nu mă mai duc! cugeta Kișkin, aducându-și
aminte cum dăduse greș ultima sa încercare. Oare n-ar fi nimerit
să mă duc la Ermoșka?... Nu, ăstuia ar trebui să-i povestesc ce-am
găsit, iar el îi va spune totul lui Kojin, nici așa nu-i bine. Trebuie să
fac ca să fie și bine, și nici dracul să nu afle. Aș putea să mai apuc
ceva de la Piotr Vasilici, dar e prea pizmaș, câinele! Îi stă în gât
fericirea altuia... Se va lipi de mine ca o căpușă și nu m-oi mai
putea descotorosi de el...”
Până la urmă, Kișkin nu găsi nicio soluție: ajunsese la bogăție,
fără o para în buzunar. Era și asta o ironie a soartei. Dar iată cum îi
veni pe neașteptate o idee fericită. Doar norocul nu vine nici el
singur.
Într-o seară, pe când toți din casă dormeau, el intră în vorbă cu
băbuța Lukeria, care i se plânse că nepoată-sa Maria își face de cap
în văzul tuturor.
— Și era tare cuminte fata, când ședea acasă la tat-su...
povestea bătrâna, dar acum parcă și-a ieșit din minți. S-a dat pe
lângă ea mecanicul Semionâci, un coate-goale, iar dânsa moare
după el... A uitat de rușinea ei de fată, nu se teme de nimeni, toată
ziulica stă și-l așteaptă pe blestematul de mecanic. „Mă voi mărita,

216
spune, cu dânsul...” Alei, ce păcate mi-am făcut eu cu fetele
astea!...
— Ei, ce mai încolo-încoace, băbuțo... încerca s-o îmbune Kișkin.
Orice suflet viu vrea un colac.
— Ptiu, nerușinatule!... Îi vorbești așezat, iar el... ptiu!... Li s-a
dat frâu slobod fetelor astăzi, de-aia își fac de cap...
Furia ei bătrânească îl distra pe Kișkin: tare caraghioasă mai era
la mânie băbuța Lukeria. Dar, privind-o mai lung, îl străfulgeră
deodată un gând că, uite, el se dă în vânt căutând bani și când colo
banii stau în fața lui... Da, mai bine nici nu se putea! Fără să mai
piardă o clipă, trecu numaidecât la fapte. Încuie ușa și începu a
povesti, cu toate amănuntele, istoria proaspetei sale bogății.
Bătrânica îl asculta cu o atenție lacomă, iar când el sfârși – își făcu
semnul crucii.
— Ce zici, bine am ticluit-o, bunicuțo?! Nici n-au simțit măcar...
I-am dus cu vorba și am rămas singur: mare-mic, cum oi fi, dar să
nu depind de nimeni.
— Mai bine nici nu se putea, Andron Evstratâci! Tare deștept și
hâtru ești, cum să te simtă... A încăput bogăția pe mâini bune!
Numai, vezi, nu trăncăni, taci chitic... Acuma i-ai dus cu boala, da’
pe urmă, când au să vadă... Nu, mai bine fă așa: nimănui niciun
cuvințel, de parcă nu știi nici tu – ca mai târziu Kojin să nu-ți caute
pricină... Apoi și ceilalți ți-ar putea sări de gât. Așa sunt oamenii
azi... Da, deștept ești, n-am ce zice; a încăput aurul pe mâini bune.
Ca s-o ațâțe și mai mult pe bătrână, Kișkin scoase hârtiuța cu
proba și-i arătă boabele mici de aur strălucitor.
— Nu mai văd bine, drăguță... șopti băbuța Lukeria, aplecându-
și capul aproape de tot de hârtie. Pentru o găină oarbă tot bobu-i
de grâu.
— La suta de puduri de nisip ar ieși vreo trei zolotnici, băbuțo...
Mi-am și făcut socoteala. Din toată mlaștina se pot scoate ca la
douăzeci de puduri...
— Ce vorbești?!...
— Mai sigur nici nu se poate...
La sfârșit, Kișkin povesti cum l-a rugat pe Ilia Fedotâci să-i dea
bani și i-a propus să intre în tovărășie, dar că acesta, de hapsân
ce-i, n-a primit.
— Și ce-o să mai spumege acum secretarul!... Ahtiat de bani, și
uite că banii veneau după el, acasă: ia-ne, pentru dumnezeu. Ha-

217
ha!... O să crape fierea într-însul de necaz!
Băbuța Lukeria pufni într-un râs spart pe socoteala secretarului
care dăduse greș, ba chiar îl bătu pe Kișkin pe umăr, de parcă ea
însăși luase parte la toată tărășenia.
— Și zi, cam câți bani îi putea scoate, Andiron Evstratâci?
— Of, mi-e și teamă să spun... Apoi, socotește și dumneata:
douăzeci de mii de ruble de fiecare pud de aur, pentru zece puduri
vine să iau două sute de mii, iar pentru toate douăzeci – patru
sute. De, frumușei bani!... Adevărat că o să trebuiască să
cheltuiesc pentru lucrări vreo șaizeci de mii, nu mai mult, dar restul
vor rămâne bani buni. Hai, ca să fie socoteala rotundă – trei sute
de mii!
— Trei sute de mii?... Păi, cu banii ăștia poți să cumperi toată
Fotianka noastră... Strașnic!... Deștept ești, stăpânește-ți sănătos
banii!
— Toate trebuie să le faci cu cap, băbuțo... Vezi, pe vorbe goale
n-o să-mi dea nimeni bani pentru lucrări, așa că va trebui să-mi
dau taina pe față.
— Doamne ferește, ce spui?!... Să n-o faci nici în ruptul capului,
altfel strici toată treaba. Au să țipe, au să facă zarvă... L-or
întărâta și pe Iastrebov, și pe Kojin – nu te descurcă nici dracu. Ia
cu binișorul banii de la un om de încredere.
Kișkin își desfăcu doar brațele a neputință: de unde să găsească
un om de încredere care să-i dea bani cu binișorul?! Tăcu câtva
timp, apoi spuse:
— Băbuțo, împrumută-mă mata cu o sută-două. Ne vom socoti
noi mai târziu. Pentru o rublă dau două...
Bătrâna începu să dea speriată din mâini, de parcă cineva o
atinsese cu un fier înroșit.
— Ce-ți închipui, drăguță, de unde să am eu bani? Și-apoi două
sute de ruble n-am văzut de când sunt! Pentru înmormântare am
pus deoparte doua bumăști roșii – atâta tot...
— Atunci, n-am încotro, trebuie să mă duc la Ermoșka. Din altă
parte n-am de unde lua, spuse hotărât Kișkin. Norocul lui – las’ să
fie, o să câștige el rubla la rublă, așa, pe nemuncite.
Pe băbuța Lukeria începură s-o chinuie îndoielile, mai, mai să
înnebunească: nici de banii ei nu se îndura să se despartă, dar nici
lui Ermoșka să-i pice atâta bănet n-o lăsa inima. „Uite cum mă
ispitește satana... Să scap așa pleașcă – cine știe de-oi mai da de

218
alta?!” Lăcomia bătrânească se aprinse în ea ca niciodată; tremura
din tot trupul, ca scuturată de friguri. După o îndelungată șovăială,
băbuța Lukeria rosti:
— Eu una n-am nimic, dar o să încerc să capăt de la un bătrânel
cunoscut... Poate mie o să-mi dea.
— Apăi, pentru mine-i totuna: ce mi-i Tanda, ce mi-i Manda.
Fiecare se prefăcea a-l crede pe celălalt, deși știau că totul e un
joc.
Băbuța Lukeria nu închise ochii toată noaptea, chibzuind dacă
să-i dea sau să nu-i dea lui Kișkin banii. Erau argumente și pentru
și contra: și să dea era bine, și să nu dea era bine. Dar o ispitea
bogăția nemaipomenită, căzută ca din cer, de parcă ea era aceea
care va încasa sutele de mii. Așa se întâmplă primăvara, când apa
ieșită din maluri prinde câte un putregai, îl sucește, îl răsucește,
apoi îl duce la vale împreună cu alt putregai, împreună cu alte
gunoaie.
„Te pomenești că mă trage pe sfoară, gândi pentru a o mia și
una oară bătrâna. Nu, hotărât lucru, n-o să-i dau... Să-și caute pe
altcineva mai bogat, de ce numaidecât de la mine?!”
Înțeleptele ei gânduri se risipiră ca un vis, când se întâlni
dimineața cu Kișkin. Băbuța se simți atât de ușurată, de parcă
toată treaba se făcea pentru ea însăși.
— Ei, ce-i cu bătrânelul matale? o întrebă Kișkin, clipind șiret din
ochi. Uite, secretarul Ilia Fedotâci i-a dat norocului cu piciorul,
poate că și moșneagul tău tot atâta cap are.
Băbuța Lukeria începu din nou să râdă: secretarul s-a dovedit un
mare prost... Nu, bătrânelul, de bună seamă, va fi ceva mai
deștept...
— Dar să-mi dai o țidulă... stărui bătrâna, agățându-se ca de
ultimul mijloc de scăpare.
— Ce nevoie ai de țidulă, doar nu știi carte. Și nici nu-i nevoie,
băbuțo... Îți vorbesc serios, sunt om cinstit.
Înmânarea banilor avu loc în odaia lui Iastrebov. Bătrâna aduse
bumăștile legate într-o basma; pe Kișkin îl trecură sudorile, până
ce ea sfârși de numărat. Cu totul nu se împlineau două sute de
ruble.
— Puțin... spuse Kișkin. Să mai caute bătrânelul și niște bănuți
de argint.
— Vai, nu știu, zău, Andron Evstratâci... M-ai legat toată, o să-

219
mi tai capul de vie.
— Îmi dai argint și-i lua aur. Înțelegi, banca dă oricând bani de
aur în schimbul bancnotelor, și eu ți-oi plăti cu aur totul până la un
ban... Poftim, ia, și pomenește-l de bine pe Kișkin!...
Ce să mai răspunzi la asemenea vorbe de șarpe ispititor? Fără să
mai scoată o vorbă, băbuța Lukeria aduse și argintul, îl numără de
vreo zece ori și lăcrăma în clipa când îi înmână ispititorului
comoara. În timp ce Kișkin băga banii prin buzunare, ea se întoarse
spre geam, ca să nu-l mai vadă.
— Ei, acuma rămâi cu bine, băbuțo...
Bătrâna dădu numai din mână, se înăbușea de emoție. Totuși,
fugi după el, îl ajunse tocmai în curte și-l opri.
— Am uitat să-ți spun o vorbuliță, Andron Evstratâci... Ca să-ți
aduci aminte și de mine, bătrâna, atunci când te-i îmbogăți.
— Ce s-a întâmplat?...
— Să nu te-nsori cu una tinerică... Bătrâneii, ca de-alde tine, se
lăcomesc la neveste tinerele, dar tu să iei mai bine o văduvă sau o
fată mai trecută. O fi mai ispititoare una tânără, dar pe urmă ți-e
rușine de oameni, și pe lângă asta îți suflă averea-n vânt cât ai
bate din palme...
— Ia te uită, ce-ți mai dă prin cap?l se miră Kișkin, surâzând
satisfăcut.
Până în clipa aceea, lui nu-i trecuse prin minte niciun gând de
însurătoare.
— Mi-ar părea rău de tine, de aia-fi spun... Să ții minte vorba
mea de muiere bătrână.
Maria era în curte și-i ajunse la ureche convorbirea lor. În minte
i se întipăriră cuvintele „bogăție” și „fată mai trecută”, dar din
celelalte nu înțelese nimic. Mai mult ca de orice se miră că băbuța
legase prieteșug cu Kișkin, când mai înainte nici nu voia să știe de
el, numindu-l capul tuturor relelor, om care zăpăcește mințile
tuturor. E ceva necurat la mijloc, dacă a putut Kișkin s-o
amăgească și pe băbuța Lukeria... Îndeobște, Maria nu-și
împărtășea nimănui gândurile sale, aștepta să-l întâlnească seara
pe prietenul ei drag, mecanicul, căruia îi povestea tot ce se petrece
în casă. Dar pe când urca scările cerdacului, răsări ca din pământ
în fața ei Piotr Vasilici.
— Ce fel de afaceri învârtește Kișkin cu mămăica? se repezi el la
Maria.

220
 — Da’ eu de unde sa știu?... Întreab-o singur pe băbuța...
— U-u, scorpie!... șuieră Piotr Vasilici, amenințând-o cu pumnul.
Apoi, fato, las’ că ai să-mi cazi tu odată în labă.
— Ți-s scurte mâinile...
Maria zări tot atunci mișcând o umbră la poarta din dos: era
Matiușka, după cum se încredință în urmă, uitându-se afară prin
crăpătura ușii. Și cu Piotr Vasilici se întâmplase ceva de se
năpustea așa asupra oamenilor, ca un taur turbat. Cu băbuța
Lukeria se certa mereu; ei doi se și fereau să se întâlnească. Iar cu
Maria bunicuța se „împoncișa” în toate, fata se dovedise colțoasă și
vicleană, nu ca Fenia, și treptat începuse să poruncească în casă.
Asta se făcuse de la sine, pe neobservate, încât băbuța Lukeria se
mira singură cum de a ajuns să asculte de Maria.
— Șireată fată... bodogănea bătrâna. Pe toți îi duce de nas, și pe
mine înaintea altora...
Kișkin era urmărit. Matiușka bănuise cel dintâi că n-a fost lucru
curat atunci când bătrânul s-a prefăcut bolnav și a părăsit
explorarea. Apoi își aduse aminte cum răsturnase Kișkin proba și
oprise săparea altor puțuri în locul acela. În totul, purtarea
bătrânului îi părea cât se poate de suspectă. Întâlnindu-se cu Piotr
Vasilici în crâșma lui Frolka, Matiușka îl întrebă despre Kișkin, dacă
rămâne acasă peste noapte. Din una în alta, vorba se legă. Piotr
Vasilici mirosi din vânt ceva necurat și se lipi ca un plasture de
Matiușka.
— Dar locul cu scroafa l-ați scotocit voi? întreba el întruna.
— Era cu purcei scroafa noastră...
Băură o jumătate de oca; Matiușka, amețit de băutură, îi
destăinui lui Piotr Vasilici bănuielile sale.
— Și mai stai la îndoială, frate-miu?... prinse îndată tâlcul Piotr
Vasilici. Asta este... Nu degeaba a lăsat Cucuiul explorarea. Ăsta-i
un drac impielițat...
— Se vede că a dat de aur și, uite, ne-a tras clapa! N-a vrut să
facă parte și altora... Kojin, se știe, e prost, iar de noi i-a fost frică
pesemne.
— Ah, ghiuj bătrân... Strașnic v-a îmbrobodit! Da-ți aduci
aminte, cum ne tot amăgea astă-vară: „Fraților, numai să dăm de
aur adevărat – nu uit pe nimeni”. Uite că și-a adus aminte... Dar
semnele, zici, erau bune?
— La început erau așa și așa, abia mai târziu s-au arătat mai

221
bune... Da’ proba aceea cine s-o vadă, că a vărsat-o. De unde să
simțim ceva, când ticălosul s-a prefăcut bolnav și a oprit lucrările?
— Măcar să-ți arunci o dată ochiul pe probă... S-ar putea încerca
una și fără el?
— Cum să nu se poată, numai că nu-i de folos: totuna ar fi,
după contract, zăcământul este al lui Kișkin. Ehei, dacă am fi prins
de veste mai din vreme...
Piotr Vasilici oftă și gemu de durere la gândul că ar fi putut și el
să ia de la Iastrebov mlaștina aceea, așa, pe degeaba. De necaz
mai ceru o jumătate de oca.
— Dar ție ce-ți pasă?! se miră Matiușka.
— Uite că-mi pasă!... Mai bine mi-ai zice acuma: „Prost mai ești,
Piotr Vasilici, prost de tot!... Nu degeaba îți zice lumea hăbăuc
chior...” Spune și tu dacă n-am dreptate?! O singură vorbuliță să-i
fi spus lui Iastrebov și mlaștina era a mea... Da!... Și după toate
astea poți să spui că nu sunt un prost?! Să mă omori și-i prea
puțin, dobitoc chior ce sunt...
Ieșindu-și cu totul din fire, se apucă de păr și începu să se dea
cu capul de perete; trebui să intervină Matiușka și să pună capăt
acestei izbucniri pătimașe.
— Vino-ți în fire, Piotr Vasilici.
— Ba nu, mai bine omoară-mă, Matiușka!... Uite, toată iarna am
râvnit la filonul lui Mâlnikov, și m-am luptat să scot și eu vreun
câștig de pe urma lui, pe când bogăția era aici, în casă la mine, sub
nas... Și cum de nu mi-am dat seama?... Vezi, Cucuiul și-a dat
seama... Ei nu, sunt prost, prost, prost!... Aveam totul sub rât, ca
la un porc...
— Așteaptă, nu te necăji prea devreme, spuse încetișor
Matiușka. N-o să ne scape Kișkin din mâini... Îl punem noi cu botul
pe labe, ai răbdare! Prea caută mereu să-i înșele pe toți...
— Așa e! se bucură Piotr Vasilici. Și zici că vom izbuti? Alei,
dragul meu, de la nimic n-o să mă dau înapoi...
Hotărâți să nu piardă timpul în zadar, noii prieteni începuseră
să-l urmărească pe Kișkin chiar din dimineața următoare, atunci
când ieșise de la băbuța Lukeria.
Și, ciudat lucru, toată Fotianka află că bătrânul Kișkin a
descoperit un zăcământ bogat, și aceasta înainte de orice alte
dovezi: Kișkin se destăinuise numai băbuței Lukeria, apoi Matiușka
îi împărtășise lui Piotr Vasilici bănuielile sale – și atâta tot. Și

222
Kișkin, și băbuța Lukeria, și Matiușka, și Piotr Vasilici ținuseră
ascuns ce știau, cu toate acestea toată Fotianka vuia ca un stup de
albine zădărât. Când a doua zi Kișkin sosi în oraș, zvonul i-o luase
înainte, și cel dintâi care îl felicită fu secretarul Ilia Fedotâci.
— Bună afacere!... De ți-ar fi căzut acum douăzeci de ani... îl
împunse marele om de afaceri, închizând un ochi. A găsit câinele
un os, când nu mai are dinți! Și acum, vom vedea cum ai să te
descurci în tărăboiul iscat de tine, Andron Evstratâci! I-ai vorbit de
rău pe toți, când erai cu burta goală, iar acuma, când te poți
ghiftui, n-o să-ți tihnească mâncarea. Într-un cuvânt, cum e mai
rău.

III

Descoperirea lui Kișkin răscoli toată Fotianka, pusă parcă în

mișcare de la o scânteie electrică. Era un sezon mort, oamenii
stăteau fără treabă și toate speranțele și le puseseră în lucrările
verii apropiate. De bună seamă că și altă dată era la fel, ba, poate,
fusese uneori mult mai rău, dar atunci, foametea aceasta de iarnă
era socotită de neînlăturat, pe când acum încolțeau în ei gânduri și
simțăminte de altă natură. Pricina era că oamenii din Fotianka
trăiseră totdeauna după legea lor, respectând cu tărie tradițiile
rămase de la ocnași, iar acum se iviseră printre ei oameni noi, și
aceștia iscau tulburări. Umblau zvonuri că se dăduseră prin alte
părți loturi de împroprietărire; se vorbea despre asupririle și
îndărătnicia companiei, care nu se urnea de pe locurile ei, cum nu
se urnește câinele de pe fânul grădinarului: se vorbea despre alte
exploatări, unde muncitorii aveau gospodării, și pășune, și fâneață,
și ogoare; despre jelbari trimiși cu „hârtie”, despre acel „mare șef”
care venea în fiecare iarnă să facă un control la administrația plășii.
La administrația plășii și în crâșma lui Frolka aceste discuții căpătau
uneori forme îndârjite: oamenii amenințau pe cineva, voiau să se
plângă cuiva, așteptau ceva. Speranțele ce și le puseseră în
exploatările de la Kedrovo se îndepliniseră numai pe jumătate: cu
muncile din vară doar și-au lins buzele, iar pe timpul iernii
rămăsese acolo în funcțiune numai mina din Iagoda și niște
explorări lipsite de însemnătate. Muncitorii nu aveau ce face și erau
nevoiți să ceară de lucru societății, dar și aici posibilitățile erau
mărginite: la Rubliha fuseseră angajați numai vreo cincizeci de

223
oameni, iar la Derniha la decaparea unor noi exploatări la zi, cam o
sută; ceilalți se împrăștiaseră, ea și mai înainte, pe la lucrările iar
de căutători de aur – spălau bordurile zăcămintelor de stat
părăsite, săpau puțuri, sau, mai adesea, umblau haihui pentru a-și
omorî într-un fel timpul.
La lucrările de iarnă se făcu din nou simțită firea aprigă a
bătrânului maistru Zâkov, care asuprea pe lucrători prin felurite
măsuri și mijloace, ca pe niște dușmani ai săi de moarte.
— Când, naiba, doarme ăsta?! se mirau muncitorii. Ziua colindă
pe la lucrările căutătorilor, iar noaptea stă în mina lui, ca un uliu.
— Să-i facem vânt undeva într-un puț, ca să nu ne mai mănânce
zilele, propuneau cei mai îndârjiți.
— N-avea grijă: s-o găsi în locul lui unul și mai dihai...
— Nu mai cred; unde să-și afle cumpania alt câine tot atât de
credincios: unul e Rodka în tot ținutul!
Dar mai ales îi supăra pe muncitorii de la mină faptul că Onikov
adusese la Rubliha „venetici”, încâlcind astfel vechea datină
stabilită din moși-strămoși. Părinții și bunicii munciseră aici, copiii
lor vor munci tot aici... Toți, din tată-n fiu, se legaseră atât de
strâns de munca de minerit, încât nimeni nu se putea socoti nicio
clipă despărțit de ea, chiar dacă se iveau neînțelegeri cu compania
și în pofida amarelor amintiri din vremea exploatărilor de stat.
Toate ciocnirile se petreceau între ei, ca într-o familie, și atunci de
ce să se aducă muncitori străini la munca lor? Totul se iscase de la
un adaus de cinci copeici cerut de muncitorii de la cai, care se
plângeau de scumpetea ovăzului, dar Onikov se încăpățânase ca un
catâr și angajase doi oameni străini. Fapta aceasta revoltă întreaga
Fotiankă până-n adâncul sufletului, socotind-o drept o insultă grea,
cum nu se mai pomenise. Până și Rodion Potapâci nu-l aproba pe
Onikov; Zâkov, deși asuprea pe muncitori, nu ieșea din lege, dar
asta nu mai era lege, să iei pâinea de la gura alor tăi și s-o dai
străinilor.
— Prostii! îi răspunse Onikov, zâmbind calm și ironic. Trebuie să-
i strunim...
— Și strunitul trebuie făcut cu pricepere, Alexandr Ivanâci, îl
înfruntă cu îndrăzneală bătrânul maistru. Cu doi muncitori străini,
tot n-om scoate treaba la capăt, iar pe ai noștri îi vom întărâta fără
rost... Și pe urmă trebuie să judecăm și omenește...
— Ascultă, canalie, să execuți ceea ce ți se spune, nu să-mi faci

224
mie teorii! Cum văd, trebuie să încep cu dumneata...
Discuția avea loc în hala de deasupra minei. În fața jignirii ce i
se adusese, Rodion Potapâci păli și răspunse cu glas tremurat:
— De cincizeci de ani, înălțimea voastră, muncesc ca prim-
maistru, dar astfel de cuvinte nu mi-au auzit urechile nici pe timpul
ocnei... da!
— Să taci!
În urma acestui conflict, părțile adverse au apelat la judecata lui
Karaciunski. Rodion Potapâci nu mai călcase în casa
administratorului de când se instalase acolo Fenia, dar acum veni,
deoarece în sinea lui o îngropase de mult pe fiica sa mult iubită.
— Judecă-ne, Stepan Romanâci, spuse bătrânul cu liniște. Drept
să spun, oricât de aprig a fost răposatul Ivan Gherasimâci Onikov,
de băga oameni vii în mormânt, dar nici el n-a îndrăznit să-mi
arunce asemenea vorbe... Să fie acum mai rău decât pe vremea
ocnei? Apoi și dreptatea e de partea mea, Stepan Romanâci... Că
doar nici eu nu-s moale cu muncitorii, numai că-mi zic, de ce să-i
întărâtăm fără rost...
— Ceea ce spui e foarte adevărat, Rodion Potapâci, dar nu orice
adevăr poate fi rostit. Mai ales nu-l pot suferi oamenii care n-au
dreptate. Eu te înțeleg ca nimeni altul, totuși, trebuie să-ți spun un
lucru: acum nu e momentul potrivit să ne certăm cu Onikov. Ne
poate face mult rău... Înțelegi?... Poți să te cerți cu un om deștept,
dar nu cu un prost...
„Numai câteva vorbulițe mi-a spus, și uite, totul mi s-a limpezit
în minte... se gândea Rodion Potapâci, întorcându-se de la
Karaciunski. Ehei, ce cap luminat, de n-ar avea slăbiciunea aia
boierească...”
Între Onikov și Karaciunski avu totuși loc, împotriva așteptărilor,
o ciocnire violentă. Deși era îngăduitor și cumpănit, Karaciunski nu-
și putu păstra calmul când Onikov făcu o aluzie destul de grosolană
la adresa Feniei.
— Dumneata... uiți unde te afli, tinere! rosti Karaciunski,
adunându-și toată stăpânirea de sine. Viața mea personală nu
privește pe nimeni, iar pe dumneata cu atât mai puțin...
— În cazul de față tocmai că mă privește, deoarece și bătrânul
Zâkov și căutătorul de aur Mâlnikov sunt protejații
dumneavoastră... Orice favoare e un exemplu rău pentru alții. În
genere, dumneavoastră ați dat prea multă libertate muncitorilor și

225
funcționarilor...
— În privința funcționarilor sunt de acord cu dumneata, și de
aceea te rog să părăsești încăperea: îți vorbesc în calitate de șef.
După ce îl dădu astfel afară din casă pe înfumuratul băiețoi,
Karaciunski nu putu să se liniștească mult timp. „Da, își pierduse
calmul, ceea ce nu i se mai întâmplase niciodată și asta îl supăra
mai mult ca orice. Și față de cine nu se putuse stăpâni? Față de un
mucos, un papă-lapte! E drept că acela îl provocase, dar prostiile
altora nu ne fac mai deștepți. Stupidă întâmplare, hotărât stupidă!”
Iar muncitorii continuau să se frământe și, oricât ar părea de
ciudat, una din pricinile agitației lor era și zăcământul nou
descoperit de Kișkin, căruia el îi dăduse numele de Bogodanka 1. De
fapt, între una și alta nu se putea găsi nicio legătură logică, doar că
prin contrast cu această bogăție, picată din senin, apărea și mai
vădită viața de mizerie a muncitorilor. Pe de altă parte, însuși
Kișkin le oferi un prilej de nemulțumiri, pentru că nu angajase pe
niciunul dintre muncitorii din vechea echipă, de parcă se temea de
acești părtași ai suferințelor sale de căutător de aur. Înlăturarea lor
stârni un murmur general, iar foștii lui tovarăși nu mai aveau trai
de glumele și batjocurile celorlalți muncitori.
— Ați găsit pentru Kișkin scroafa, acum mergeți cu ea la păscut!
Huo, vai de capul vostru, brânzoi, gură-cască!...
Mai ales se îndârji Matiușka, pe care-l ațâța mereu Piotr Vasilici,
ros de invidie. De necaz, Matiușka începu să bea și nu mai ieșea
din cârciumă. Tot acolo își făceau veacul Mina Dăngatul și bătrânul
Turka. Nu se mai vorbea decât despre Bogodanka. Soții de ieri ai
lui Kișkin își aminteau, cu cele mai mici amănunte, cum îi păcălise,
cum le-a tras clapa și lui Iastrebov, și lui Kojin, și cum va înșela,
tot astfel, oricând și pe oricine.
— Știut lucru, vechi șobolan de canțelarie!... mârâia Matiușka.
Ăștia au o singură credință... să ne sugă sângele.
— Da’ uite, Mâlnikov a muncit și el alături de noi, iar acum îl vezi
în ce petrecere o ține...
— Păi, aici și-a băgat nasul administrația; Fenka i-a făcut rost de
parcelă.
— Da’ noi cu ce suntem mai prejos decât Taras? I-au dat lui o
parcelă, să ne dea și nouă. Haidem, fraților, la birou... Uite, Onikov

1
De la bojâi dar – darul lui dumnezeu (n.t.).

226
a amenințat că angajează la mină numai venetici. Doi a și adus, a
făcut începutul, mai încolo o să aducă și pe alții... Câinele ăla
bătrân, Rodka, s-a înhăitat cu el... iar noi să pierim de foame, ai?...
— Să-i strângem de gât pe toți, iar biroul să-l facem țăndări!
țipa Matiușka amețit de băutură. Ce-am avut și ce-am pierdut! N-
ar fi rău să-l agățăm și pe Cucui de primul plop!
Răzmerița de la Fotianka se întinse și la uzina din Balciugovo,
unde, în crâșma lui Ermoșka, se aduna toată sărăcimea din partea
locului. Oamenii se plângeau că sunt nedreptățiți de cei de la birou,
care, ba nu vor să le repartizeze noi parcele, ba întârzie cu
concasarea cuarțului aurifer extras de căutătorii de aur, ori întârzie
plata banilor și altele. La Balciugovo nemulțumirile porniseră mai
ales de la „șlamuri”, adică de la nisipurile provenite din sfărâmarea
cuarțului spălat; în curtea uzinei se adunase un adevărat munte de
astfel de șlamuri, iar compania începuse să le spele ea. Șlamurile
aveau un conținut mic de aur, prezentând totuși oarecare interes
dacă spălarea se organiza pe scară mare, de zeci de mii de puduri.
Se obținea un profit infim, totuși muncitorii socoteau că șlamurile le
aparțineau lor, și de aceea se agitau. Dând această dispoziție,
Karaciunski comisese o greșeală. Altă dată nimeni nu s-ar fi
sinchisit de ea, dar acum stârnise un puternic murmur de
nemulțumire. Karaciunski nu voia, din principiu, să cedeze, pentru
a nu fi nevoit să-și recunoască greșeala în fața muncitorilor.
Tocmai în asemenea împrejurări el nu voia să cedeze, temându-se
că, altminteri, cererile și pretențiile vor crește apoi necontenit. De
bună seamă fusese o prostie din partea lui și el putea doar să se
mire cum de n-a prevăzut din vreme ce va urma. Rubliha, parcela
lui Mâlnikov, muncitorii străini și „șlamurile” constituiau tot atâtea
erori, succesive și inutile, care păreau comise numai pentru că
puteau fi atât de ușor evitate. Ca să îndrepte ultima greșeală cu
spălarea „șlamurilor”, Karaciunski dădu ordin să fie repartizate
căutătorilor câteva zeci de loturi și să se slăbească controlul spălării
aurului la exploatările mai vechi – aceasta fu o concesie indirectă,
și el o brodi mai rău decât dacă renunța la „șlamuri”.
— Ah, Stepan Romanâci... observă bătrânul Zâkov, dând
dojenitor din cap. Tot acolo ajungem! Numai bine o să-i întărâte pe
căutătorii noștri, când or afla...
Prezicerea aceasta se adeveri mai curând decât se putea
presupune, și anume: la Derniha, căutătorii de aur care spălau o

227
haldă veche dădură întâmplător de un conținut bun de aur și-l
alungară pe maistrul companiei, atunci când acesta voi să
delimiteze o parcelă. La locul răzmeriței sosi în goană Rodion
Potapâci, dar fu întâmpinat mai, mai cu parii și nu fu lăsat nici să
se apropie de halda cu pricina. Zvonul – uneori atât de iute de
picior – transformă întâmplătorul incident în acea situație de care
se temea atât de mult Karaciunski, mai ales în momentul de față: o
neînțelegere fără însemnătate în fond putea să ridice în picioare,
stupid și fără rost, toată masa muncitorească, așa cum se întâmplă
de obicei în astfel de împrejurări. Onikov triumfa: el prevăzuse
toate acestea și dăduse avertizarea la timp. Situația se putea
agrava și era necesar să se găsească o soluție de împăciuire, fără
multă vâlvă și fără mult zgomot. Karaciunski plecă la Derniha,
singur, așa cum obișnuia, interzicând maiștrilor și agenților de
colectare a aurului să rămână prin apropiere, ca să nu îndârjească
și mai mult spiritele înfierbântate.
Sosirea lui produse impresia anume urmărită.
— Ce s-a întâmplat? întrebă el, îndreptându-se liniștit spre
muncitori.
— Nu ne învoim așa!... strigă o voce din spate. Destul...
— Dar ce vreți? Să mă lămurească cineva mai priceput...
Din mulțime ieși Matiușka. Fără să-și scoată căciula, se uită
îndrăzneț drept în ochii lui Karaciunski.
— Întâi și-ntâi, Stepan Romanâci, vrem să ne lași în pace... i-o
trânti el obraznic. Noi nu ne lăsăm... Uite, asta-i toată povestea.
Iar pe maiștrii tăi – cu parii...
În loc de răspuns, Karaciunski coborî în groapa de exploatare de
la care pornise tot buclucul, o examină, și după ce ieși sus, spuse:
— Bine. Lucrați... Mai aveți acolo aur pentru vreo două zile. Iar
tu, flăcăule, te cheamă Matvei, ești din Fotianka, nu-i așa?... Vei
primi de la mine o cană pentru aur și mi-o vei aduce personal în
fiecare zi, în locul maistrului.
Această întorsătură neprevăzută îi făcu praf pe toți și mai ales
pe Matiușka. Cu un aer preocupat, Karaciunski examina halda
veche, spuse câteva vorbe unuia dintre muncitorii mai bătrâni,
fumă o țigară și plecă spre Rubliha sa. Câtăva vreme muncitorii
păstrară tăcerea, scărpinându-se la ceafă și ferindu-se să se pri-
vească în ochi.
— Da, ăsta-i bărbat!... rosti în cele din urmă vocea celuia care

228
făcuse cel mai mare tărăboi. Ați văzut cum i-a luat piuitul lui
Matiușka?! Strașnic... Pe loc l-a făcut sluga cumpaniei!... Ți-or da
și simbrie, mă, patru săptămâni pe lună!
Printre răzvrătiți se afla și Piotr Vasilici, care se ascunsese de
Karaciunski în spatele altora, iar acum numai gura lui se auzea.
Matiușka tăcea posac, năucit de manevra iscusită a
administratorului. Până și lui Piotr Vasilici i se făcu milă de el.
— Lasă, nu te mai amărî, Matiușka, o scoatem noi la capăt! Am
avut de răbdat și altele, mai dihai...
Karaciunski se întorcea acasă liniștit și chiar mulțumit. Prea
devreme își sărbătorise Onikov victoria... Într-o asemenea stare
sufletească ajunse la conac și trecu drept spre camera Feniei, pe
care o găsi foarte îngrijorată din pricina lui.
— Ei, uite, totul s-a terminat cu bine, spuse el îmbrățișând-o. În
zadar s-a obosit Onikov să-mi servească o ticăloșie. Sunt sigur că
astea-s uneltirile lui.
— Mi-era așa de frică... Oamenii noștri când se întărâtă sunt
gata să te sfâșie în bucăți. Acuma flămânzesc... I-au îndârjit
nevoile. Înainte mă temeam că-l vor ucide într-o zi pe tata pentru
asprimea lui, iar acum...
În ultimele luni, Fenia era tare abătută și aproape nu mai ieșea
din camera ei. Noutățile de la exploatări le afla prin feciorul Ganka;
acesta îi povestise toate amănuntele în legătură cu filonul lui
Mâlnikov, cu zăcământul descoperit la Bogodanka, îi dădea vești
despre toți cunoscuții și toate neamurile. Deocamdată, însă, cum
era și firesc, pe Fenia o preocupa mai mult decât orice situația ei
personală, plină de atâta echivoc și nesiguranță. Deseori simțea
ațintită asupră-i privirea lui Karaciunski – o privire rece, care își
controla propriile sale frământări. Da, ea putea să-i fie amantă, dar
nu soție și cu atât mai puțin mamă a copilului său. Începu să-i
răsară mereu în față trecutul ei, care până atunci n-o privise decât
pe ea: înțelegea că în ultima vreme el devenise gelos pe Kojin, o
gelozie tăcută, grea, reținută, așa cum era și firea lui. Acest
simțământ nou, atât de apropiat de scârbă fizică, o speria uneori
pe Fenia: ea nu credea în dragostea acestui bărbat, negăsind nici
ea în sufletul său o dragoste adevărată pentru el. Se poate oare să
iubești a doua oară?... Nu, e destul și atât cât a fost.
Karaciunski se simți toată ziua foarte bine dispus. Ca să nu-și
strice dispoziția, nici nu se duse seara la birou. Dar nenorocirea îi

229
veni singură acasă. Stătea în sufragerie cu Fenia și beau ceai, când
Ganka îi aduse o scrisoare sosită din oraș și o citație de la
judecătorul de instrucție. Karaciunski nu dădu atenție citației, iar
pe trimițătorul scrisorii îl ghici după adresă: cu litere atât de drepte
scriau numai grefierii de pe vremuri și vestitul secretar de la
direcția minelor, Ilia Fedotâci. „Consider de datoria mea să vă
previn, scria bătrânul secretar, cu literele sale drepte, că vă
amenință o mare neplăcere ca urmare la denunțul lui Kișkin;
amănuntele vi le voi comunica personal, iar deocamdată să
aveți în vedere că vă este în pericol chiar și averea
personală. Scriu asta din simpatia sinceră ce v-o păstrez și
față de situația dumneavoastră familială, iar scrisoarea mea
vă rog s-o distrugeți.” În prima clipă, Karaciunski zâmbi, dar
pe loc înțelese tot tâlcul scrisorii, și i se păru că și masa pe
care stătea samovarul, și pereții din jur începură să se miște.
— Ce-ai pățit, Stepan Romanici? Ce este? întrebă speriată Fenia.
— Nu-i nimic... așa...

IV

Mâlnikov o ducea de aproape trei luni într-o beție, încât, până la

urmă, i se făcu silă și sieși. „Mai cu seamă că oriunde te-ai duce, se
gândea el, fiecare se uită la tine ca la buzunarul lui. Vorbind drept,
era chiar jignitor.” Mâlnikov ajunse să se certe de câteva ori cu
prietenii lui, dar de fiecare dată aceste neînțelegeri se sfârșeau cu
o nouă beție.
— Ce, mă, eu sunt fabrică de bani, ai? țipa Mâlnikov, când îl
sâcâiau, cerându-i simbria, ajutoarele sale: Iașa Flăcăul, cumnatul
Prokopi și Semionâci. Sunt vacă să pasc bani cât vă trebuie vouă?
Risipa de la chiolhanuri, când Mâlnikov se înfoia și făcea râs cu
banii în dreapta și în stânga, alterna cu zgârcenia când era treaz,
ajungând până la cărpănoșie. Astfel, asemenea unui autentic
bogătaș, nu suferea să plătească toată suma ce-o datora pentru
muncă, ci tărăgăna cât putea, punând oamenii să umble după el.
Pe lângă altele se făcuse și tare bănuitor, i se părea că toți umblă
cu gândul să-l fure.
— Ia nu-l mai face pe ciocoiul, Taras! îl dojeni până și blajinul de
Iașa. Față de cine te grozăvești, hai?...
— Da’ tu nu mă-nvăța... Nu pot răbda asta!... Ați dat de bine, și-

230
acum nu-i chip să răsufle omul de voi...
În realitate, însă, părtașii lui Mâlnikov se mulțumeau doar cu
fărâmituri, în speranța bogățiilor viitoare, pornind de la
considerentul că, fiind neamuri, se vor socoti până la urmă.
Singura excepție o făcu Mâlnikov cu Semionâci, căruia, fiind străin,
îi plătea pentru munca lui la zi. „Neamurile n-au decât să aștepte,
își zicea el, dar cu un străin e altă treabă”.
Îndeobște, Semionâci se ținea deoparte, nu lega prea multă
prietenie cu ceilalți, cu rubedeniile. De altminteri, starea aceasta
dăinui numai până în ziua când Mâlnikov află despre întâlnirile lui
tainice cu surioara Maria: de atunci îl trecu pe dată în rândul
neamurilor și încetă să-i mai plătească regulat simbria.
— Ce-i asta, Taras? se miră Semionâci. De ce nu-mi plătești?
— Uite-așa, scumpule... Doar nu suntem străini, slavă domnului,
ne-om înțelege! răspunse Mâlnikov, făcând șiret cu ochiul.
Surioarei Maria Rodionovna spune-i multă sănătate... Eu, frățioare,
pe neamurile mele, of, doamne, cum le mai respect! Să vină la
mine însuși Karaciunski: „Poftiți, vă rog, i-aș zice, chiar și la
scripete, scoateți chibla ori lăsați-o în jos – cum doriți!” Da’ în puț
nu-l las, că nu vreau s-o supăr pe Oksia. Iaca ce fel de om este
Taras Mâlnikov... Iar pe surioara Maria Rodionovna o respect în
mod deosebit pentru felul ei descurcăreț.
Și a rămas așa cum voia Mâlnikov. Noua rubedenie n-avea ce să
facă. Maria pusese repede stăpânire pe el și grăbea nunta, numai
că nu le prea ajungeau banii pentru a-și încropi o gospodărie.
Mireasa era mai în vârstă decât mirele cu vreo șase ani, dar părea
tânără de tot, cuprinsă de focul primei iubiri. Semionâci își făcuse
socoteala că, după moartea bătrânului Rodion Potapâci, Maria va
primi partea ei de moștenire, dar până una-alta vor trage mâța de
coadă. Însăși Maria îi sugerase pe ocolite ideea fericită a moștenirii,
deși din șiretenie femeiască nu spusese nimic pe față. Astfel,
stabiliră să facă neapărat nunta în săptămâna de după duminica
Tomii, iar pentru a avea cheltuieli mai puține hotărâseră să se
căsătorească în taină, așa cum se obișnuia la uzina Balciugovo.
Deocamdată, de la o întâlnire la alta timpul zbura iute, ca la toți
îndrăgostiții. Maria era o fată energică și chibzuită, ea își dădea
seama că Semionâci n-o nimerise bine la Taras, că pierde timpul
degeaba acolo, și într-o zi, când Kișkin, în drum spre Bogodanka,
se oprise la băbuța Lukeria, fata găsi un moment potrivit, pe când

231
servea ceaiul, și-i spuse alintător:
— Andron Evstratâci, dumneata n-ai să mă refuzi dacă te-aș
ruga ceva?
— Depinde de cum mă vei ruga, că și rugămintea trebuie făcută
cu pricepere... ha-ha!... Ia te uită ce drac de fată te-ai făcut la
Fotianka!... Ei, hai, roagă-mă...
Într-o clipă Maria i se așeză pe genunchi, îl îmbrățișă, trecându-i
o mână pe după gât, și-i șopti și mai alintător:
— Scumpule Andron Evstratâci, am eu un omulean... un flăcău...
— Apoi așa nu-mi place: tu cere ceva pentru tine, căprițo. De la
nimic nu mă voi zgârci.
— Pentru mine? Ei, da’ cine va gospodări la voi, la Bogodanka?
Trebuie de gătit mâncare, și de făcut curățenie în casă, și să te
porți pe placul unui bătrânel.. unui bătrânel cărunțel, bogățel și
tare deștept!
— Așa-i, așa-i... Bine zici... Vai, ce căpriță... Ei, și mai
departe?...
— Mai departe tot despre flăcău... Ia un locșor acolo, să nu stea
degeaba. Flăcăul e meșter la toate și se va însura după duminica
Tomei – nevasta lui îi aceea care va avea grijă de curățenie și de
ordine în birourile de la minele de aur. Că fără o femeie nicio mină
nu poate s-o scoată la capăt...
— Of, of, Maria Rodionovna, ageră, vorbăreață și descurcăreață
mai ești... Va trebui, vezi bine, să-ți fac pe voie. Numai să știi a
îngriji bine de bătrânel... așa cum se cuvine... O să pregătesc
anume pentru tine o cămăruță, să stai bine în ea. Numai că vezi,
flăcăul... Ei, dar asta-i treaba ta... L-ai încântat pe moșneag,
gaițo...
Neastâmpărată, Maria îl sărută cu foc pe bătrânel, după care,
scoțând un țipăt de copilă sperioasă, țâșni ca o săgeată drept în
tindă. Kișkin rămase câteva clipe locului, oleacă năucit, clipind din
genele sale roșii. Măi, ce fată! Foc bengal... Iar Maria, uite-o, din
nou se ițește de după ușă și râde șăgalnic.
— Pui, pui... o ademeni Kișkin, aruncând pe podea monede
mărunte de argint. Pui, pui, găinușă!...
— Ei, da’ ce-ți închipui? se supără Maria. Să alinți și să săruți un
bătrânel nu-i mare păcat, da’ la altceva nici să te gândești...
— Pui, pui... Unui bătrânei i se permite totul, Mașenka! Nimeni
n-o să afle nimic.

232
 — Of, nerușinatule...
Când băbuța Lukeria primi de la Maria un pumn întreg de bani
de argint, nu știu ce să creadă, iar fata îi dădu dinadins banii de
față cu Kișkin, zâmbind cu viclenie: cum s-ar zice, nici nu-mi pasă
de momeala ta, drace bătrân. Băbuța pricepu cum stau lucrurile și
se mulțumi să scuipe; mereu îl pândea pe Kișkin, cum se poartă și,
mai ales, pe ce cheltuiește, ca și cum toti banii lui i-ar fi aparținut
ei.
— Fa nerușinato, de ce-ți bați joc de oameni bătrâni? o mustră
ea pe Maria cu asprime. Bagă de seamă să nu dai de belea... Of, ce
păcate mi-am făcut cu blestematele astea de fete!
— Las-o să petreacă și ea cât e tânără! îi luă apărarea fetei
Kișkin, pradă unei dulci toropeli. Ș-apoi, știut lucru, mintea de fată
ține până trece pragul!... Așa sunt ele toate.
Mâlnikov, deși se lăuda cu binefacerile sale față de neamuri, mai
bucuros se ferea să dea ochi cu ele. Acasă apărea ca un musafir,
când avea de dat nevestei bumașca de trei ruble sorocită lunar.
— Da’ oare când ridicăm izba nouă? întreba Tatiana de fiecare
dată. Ar fi timpul, că altfel ai să bei toți banii...
— Pe cel învățat, de-l mai înveți, nu faci decât să-l strici... Și mie
mi s-a urât cu chiolhanurile. M-am săturat de neamuri – asta-i
pricina adevărată. Nu mă pot deloc descotorosi de ele...
— Măcar de-ai înțoli-o pe Oksia... Uite în ce hal umblă! Alte fete
au zestre, iar Oksia – cât îi pe ea. I-ai scos și sufletul cu puțul cela.
Nu mai seamănă a om de jigărită ce-i!
— De toți o să am eu grijă, iar de Oksia ca de nimeni altul... Nu,
de-acu s-a isprăvit: mi-au venit mințile la cap. Ducă-se la dracu
cumpania, să se mai odihnească crâșmele...
Mâlnikov, de bună seamă, avea intenții gospodărești serioase.
Ajunse chiar să tocmească dulgheri care să înceapă lucrările la izba
cea nouă, și le dădu și arvună, ca un adevărat gospodar.
Construcția trebuia grăbită, deoarece iarna era pe sfârșite – numai
bine vor dovedi cu adusul lemnului din pădure, iar izba o vor ridica
în postul mare. Primul transport de grinzi îl înduioșă pe Mâlnikov:
visul lui drag de a dura o izbă nouă se împlinea. Când toată curtea
fu umplută de bârne, Mâlnikov, cuprins de nerăbdare, se hotărî să
dărâme numaidecât cocioaba veche. Hotărârea aceasta pripită o
sperie pe Tatiana: atâția ani locuiseră în ea, și-acum s-o dărâme
așa, deodată.

233
 — Și ce mă fac eu și copilașii? se plângea ea.
— Vă găsesc o gazdă cu chirie... Iar de nu, și la tata-socru ai
putea să stai. Nu-i mare lucru să te țină în casă două săptămâni.
N-a prea sărăcit el cu noi...
Fără să mai lungească vorba, Mâlnikov porni la Ustinia Markovna
și puse repede la cale treaba. Bătrânica tânjea, rămasă numai cu
Anna, și fu bucuroasă s-o adăpostească pe Tatiana. Rodion
Potapâci tot nu se mai interesa de casă, și-apoi, ce-ar putea să mai
zică?
— Eu doar plătesc, declară cu mândrie Mâlnikov. Și așa îmi
hrănesc toate neamurile.
O neplăcere avu totuși din pricina Annei, care se năpusti asupra
lui cu vorbe proaste de muiere. Femeia, în aprinderea ei, îi tot băga
sub ochi pe sugaciul din brațe.
— Dragă surioară, Anna Rodionovna, așa mulțumire am eu de la
dumneata? se miră Mâlnikov. Se poate spune că mai nu-mi cruț
viața pentru neamuri, iar dumneata mă nedreptățești...
— Potolește-te, Anna, își stăpini fiica Ustinia Markovna, nu
numai bărbaților noștri li s-a întunecat mintea din pricina aurului,
de ce să-i faci lui Taras o vină dintr-asta?...
— Încotro să mă duc cu copilașii? bocea Anna. Destul că Natașa
și Petka mănâncă pâinea bunicului, și-ai mei tot așa, da’ să mai
vină și-ai lui Taras la mâncare... Mi-e rușine de vecini.
— Taci odată! țipă mama. Numără-ți dinții tăi din gură, dar
îmbucăturile străine n-ai ce să le numeri... O vom scoate noi la
capăt într-un fel. A suferit destul Tatiana! Ar fi timpul să mai avem
milă și de ea.
— Și cât a suferit încă!... adeveri soțul. Alta s-ar fi spânzurat de
treisprezece ori cu un bărbat ca Taras Mâlnikov... Trebuie să
spunem adevărul: rău mi-am mai stors de puteri nenorocita mea
familie, că de n-ar fi fost vinișoara asta de aur... Și-i chiar de
mirare, soacră dragă, cum de n-am avut niciun pic de conștiință?!
De nimeni nu mi-a fost milă, și cât îi ziulica de mare, eu, numai în
crâșmă, ca un administrator în birou.
Punându-și familia la adăpost, Mâlnikov își dărâmă îndată
căminul vechi, și până și bârnele scoase le vându cuiva pentru foc.
— Acum, frățioare, le vom orândui pe toate boierește, se lăuda
Mâlnikov în fața vecinilor.
Ocupat cu construcția casei, părăsi de tot filonul, unde venea

234
numai spre seară, când la uzină bătea clopotul pentru sfârșitul
muncii. Venea la puț, se apleca și striga tare:
— Oksia, ești aici?
— Aici, tătucă, răspundea vocea Oksiei din măruntaiele
pământului.
— Așa, așa, ai grijă, că eu...
Puțul ajunsese la al șaptelea stânjen. Oksia, nu numai că scotea
„sterilul” și „vinișoara”, dar tot ea făcea și lucrările de armare și
îndeplinea toată munca unui adevărat miner. Stătea tot la Rubliha,
în biroul bunicului Rodion Potapâci, care își iubea acum nepoata cu
o dragoste pătimașă. Îi ierta totul, până și grosolăniile ei, pe care
nu le-ar fi iertat nici fiicelor sale, și admira tăcut spontaneitatea
acestei fete, prostuță din cauza surplusului de sănătate. Îi era
parcă lene să fie deșteaptă. Nu o dată se certau, și Rodion Potapâci
amenința că o dă afară, dar Oksia zâmbea fără grijă.
— Încotro m-oi duce, gândește-te numai? făcea ea apel la
conștiința bătrânului. Unui bărbat îi e totuna, dar o fată s-ar alege
numaidecât cu nume rău... De zeci de ani trăiești pe lume, și nu
poți pricepe atâta lucru...
— Du-te la taică-tu, proasto... Nu te gonesc la străini...
— Tatăl meu e la fel ca tine: nimic nu pricepe.
— Măi, Oksia, Oksia... Tu ești asta?! Ce fel de vorbe spui?...
Începutul lunii martie aduse câteva zile de primăvară. Zăpada își
pierdu albeața sclipitoare, iar prin locurile bătute de razele soarelui
pământul se înnegri. Sufla peste tot un alt aer, împrospătat și
înviorător. Nu era departe vremea când aveau să pornească apele
și lumea începea din nou să se frământe, așa cum se întâmpla în
fiecare primăvară. Înfrigurarea muncii cuprinse și Fotianka, și uzina
din Balciugovo. În anul trecut, pe terenurile de la Kedrovo se
făcuseră doar explorări, abia acum aveau să înceapă lucrările
adevărate. Căutătorii de aur se grupau în arteluri și umblau de la
Fotianka la uzina din Balciugovo și înapoi, așteptând să fie angajați.
Priviți de departe, semănau cu niște albine trezite din somnul iernii
și vânzolindu-se în stupul lor. Printre alții umbla și Matiușka, rămas
de curând fără lucru: la Derniha aurul se terminase exact după
două zile, așa cum prevăzuse Karaciunski. Matiușka, de câte ori se
întâlnea cu Mâlnikov, îi spunea:
— Taras Matveevici, de ce nu mă iei la filon?
— Mi-ajung și neamurile...

235
 — Neamurile sunt neamuri, da’ nu e bine să întorci spatele celor
cu care ai suferit împreună. Că doar amândoi ne-am amărât pe
Muteașka...
Primul vânt de primăvară îi însufleți pe toți. Mâlnikov, venindu-și
în fire, se scarpină la ceafă, gândindu-se la bănetul aruncat de
haram în timpul iernii prin cârciumi... Acum era cât se poate de
nimerit să înceapă exploatarea unei parcele din Kedrovo, și pe
aurul de acolo să scoată prețul întreg. Oricum, nu se putea bizui
mult timp pe filonul său; „va ține, presupunea el, până-n toamnă,
dacă va ține și atât”.
— N-a avut cine să mă bată, drac bătrân ce sunt! se înjura pe
sine Mâlnikov, cu glas tare. Și rău încă ar fi trebuit să mă bată, să
dea în mine cu parul și să mă ia la rost: „Nu chefui, tâlhăroiule! Nu
chefui, ocnașule!...”
În starea aceasta sufletească sosi Mâlnikov într-o dimineață la
puțul său. „Neamurile” nu-l așteptau și dormeau duse în jurul
focului. Mâlnikov înaintă spre scripete, se aplecă deasupra gurii
puțului și strigă:
— Ei, Oksiuha, mai trăiești, ha?
Nu primi niciun răspuns, doar neamurile se treziră, rușinate.
— Unde-i Oksia? se năpusti amenințător asupră-le Mâlnikov. Ei,
Oksia, nu auzi fără ochelari, hai?... N-o fi îngropat-o acolo, doamne
ferește?l
— Am coborât-o în puț în zorii zilei, bâigui cu sfială Iașa. A
încărcat două chible, apoi ne-a spus să așteptăm...
Neliniștit, Mâlnikov coborî în puț: Oksia nu era nicăieri. Se
tăvălea pe jos târnăcopul și lopata, dar de Oksia nici urmă.
Nerușinarea aceasta îl revoltă pe Mâlnikov până-n adâncul
sufletului, și, fără a pierde o clipă, zbură la Rubliha – n-avea unde
să plece Oksia decât la Rodion Potapâci. Apariția lui Mâlnikov făcu
vâlvă la mină.
— Oksia e aici? întrebă sever Mâlnikov.
— A fost Oksia ta, dar s-a terminat...
— Vorbiți să vă priceapă lumea, zărghiților!... Din puț trebuie să
fi venit aici...
— Caut-o, poate-o găsești. Da’ eu cred, măi frate, c-a luat-o
Scaraoțchi pe Oksia și a dus-o unde avea el treabă.
Larma iscată îl scoase din biroul său pe Rodion Potapâci care,
dând cu ochii de ginerele drag, se încruntă tăcut.

236
 — Am ratăcit-o pe Oksia, Rodion Potapâci... Era în puț și nu mai
e, de parcă a înghițit-o pământul. Oamenii mei dormeau și n-au
văzut nimic.
— Dați-l afară pe prostănacul ăsta, ordonă scurt bătrânul. Aici
nu-i crâșmă, să facă zarvă.
— Pe mine?... Da’ eu...
Fără multă vorbă, îl dădură afară în brânci pe grijuliul tată.
De la Rubliha, Mâlnikov porni direct la Fotianka, la băbuța
Lukeria, dar nici acolo n-o găsi pe Oksia; merse apoi la mina din
Balciugovo – Oksia parcă intrase în pământ. Astfel dispăru fata.
Împreună cu ea pieri și norocul lui Mâlnikov. Peste o săptămână
puțul îi fu inundat de apele primăverii, și cum căutătorilor le era
interzisă instalarea unei pompe pentru scoaterea apei, Mâlnikov fu
nevoit să-și părăsească lucrarea. Din toată bogăția îi rămase doar
poarta nouă și vreo trei sute de grinzi, pe care antreprenorul le
ridică, nefiind achitate. De necaz, Mâlnikov se înfundă din nou în
crâșma lui Ermoșka și începu să dea pe băutură tot ce mai avea
agonisit; mai întâi calul, apoi sania, hamurile și, în sfârșit, toate
hainele groase de pe dânsul. Se apropia vara și nu mai avea nevoie
de ele.
Odată, pe când Mâlnikov ședea și bea, Ermoșka îi spuse:
— A-ntors-o bine din condei Oksia ta: s-a măritat cu Matiușka...
— Nu mai spune?!... se miră Mâlnikov.
— Zestre, cică, a adus: Matiușka i-a vândut lui Piotr Vasilici un
funt întreg de aur din puțul tău, și a luat patru hârtii de câte o
sută... Dânsa, Oksia, s-a dovedit frate, mai deșteaptă decât voi
toți.
— Îiii, curva... O rup în bucăți!
— Ehei, alungă-ți gândul ăsta: Matiușka e în stare să
schilodească pe orișicine... Tu fă-ți rost acum de o altă proastă.

La Rubliha situația rămânea neschimbată. Nu se putea înainta

până ce nu se termina stolna, adică galeria de scurgere. Când
lucrarea aceasta se apropie de sfârșit, toți intrară în frământare.
Galeria principală străbătuse de-a curmezișul creasta Ulianov, dar
în acest orizont, spre mirarea tuturor, nu se găsise nimic care să
prezinte vreun interes: straturi de berezită, șisturi, gresie, argilă –

237
și atâta tot. Dădură de incluziuni de cuarț, fără conținut de aur.
Toate speranțele se concentrară astfel numai asupra stolnei prin
care se va evacua toată apa de mină în Balciugovka, și se va putea
trece atunci la adâncirea galeriei principale. Rodion Potapâci cobora
în mină de câte două ori pe zi și rămânea acolo câte cinci ore.
Munca se executa sub conducerea lui. Bătrânul n-avea încredere în
nimeni și făcea totul singur. Îl supăra însă mult faptul că lui
Karaciunski părea a-i fi slăbit interesul pentru Rubliha – de câtva
timp asculta rapoartele amănunțite ale bătrânului maistru cu o
deplină nepăsare, de parcă nu-l mai priveau. Asta dură vreo două
luni, apoi Karaciunski parcă se trezi, începu să dea mai des pe la
Rubliha, și rămânea la mină mult timp. Ba cobora în adânc și
rătăcea prin galerii, ba stătea sus în așteptare. „Se petrece ceva cu
el”, își dădeau părerea toți de la mină.
— Mai e mult? întreba el pe Rodion Potapâci de fiecare dată.
— Au mai rămas încă optsprezece arșini... Mai spre râu va
merge mai repede, că acolo începe pietrișul și mișmașul.
Muncitorii numeau mișmaș orice amestec de rocă; în cazul de
față mișmașul era format din argilă și gresie fărâmițată. Dădură și
de incluziuni subțiri de argilă albă vâscoasă cu granule mici de
cuarț, căreia minerii îi spuneau „lături”. Denumirea aceasta îi
fusese atribuită, pesemne, de vreun inginer de mine, o preluaseră
apoi muncitorii și se răspândise prin toate exploatările, ca un
cuvânt de duh și injurios, cu atât mai mult, cu cât minerii nu
puteau suferi lutul acela – lopata nu-l prindea, iar târnăcopul se
înfunda în el, ca în ceară. Astfel de „lături” se întâlneau numai în
zona berezitelor, ca produs al distrugerii acestora.
Noua pasiune a lui Karaciunski pentru Rubliha era strâns legată
de starea lui sufletească: el își juca acum ultima carte. Dacă
Rubliha „se justifica”, era salvat... Deseori, stând undeva lângă
vreo mașină și ascultând zgomotul înăbușit al muncii, și suspinele
grele ale minei, uita de toți și de toate. Acolo, în adâncul întunecos,
se ducea o luptă surdă, dar desperată, împotriva naturii zgârcite
care pitise într-un colț bine tăinuit comorile sale. O luptă
asemănătoare pentru bobul de adevăr, omenie și cinste se petrece
și în om, în tainițele ascunse ale sufletului său. O, cât întuneric
apasă fiecare suflet și ce chinuri grele, ca de naștere, însoțesc lupta
dusă pentru a scoate la vedere acești bobi! Cei mai mulți oameni
sunt fericiți numai din pricină că nu-și dau nicio osteneală să-și

238
arunce privirea în asemenea genuni și îndeobște nu-și dau seama
de drumul parcurs spre adevăr. Rodion Potapâci îl urmărea de la
distanță, pe furiș, pe Karaciunski, și căuta în asemenea clipe să nu-
l împiedice pe șeful său de „a-și limpezi gândurile”. Nu-i nimic,
lasă-l să se gândească... Odată, după o tăcere mai lungă, privirile
amândurora se încrucișară și Karaciunski zâmbi vesel.
— Știi la ce m-am gândit în clipa asta, Rodion Potapâci?
— De unde să știu, Stepan Romanâci... Boierii au gândurile lor,
iar noi, mujicii, pe ale noastre, nimeni nu poate ști ce zace în inima
altuia... Vine fiecăruia timpul să se mai gândească și la slăbiciunile
sale... Toți boierii au câte-o meteahnă, numai că tu ai dat dovadă
că ești mai bun decât mulți alții...
— Toată deosebirea, Rodion Potapâci, stă în aceea că există
boieri adevărați și boieri parveniți, ciocoi. Un boier adevărat își
plătește poftele sale... Iar ciocoiul se înfruptă, apoi o ia la fugă.
— Mulți boieri am cunoscut eu, Stepan Romanâci, da’ tot nu pot
să-i înțeleg... Nu de tine e vorba, ci de toți laolaltă. Uite, mă
gândesc la vremurile dinainte de slobozenie, când mujicii trăiau din
mila stăpânilor, apoi ăia zic și eu că erau boieri! De era rău ca o
fiară, apoi fiară era în toate, bun – apoi bun de tot, lacom – apoi
fără saț. Dar tot nu mă puteam dumeri cum de-i lăsa inima să fie
atât de aprigi?... Cât despre boierul de acum mai că n-am ce
spune: nici rău nu poate face, nici putere n-are, ci doar așa, numai
vorba că-i boier!
— Dar despre mine ce părere ai, Rodion Potapâci?...
— Despre tine? Ia un butoi cu miere în care ai pus și-o lingură
de catran, uite-așa te-nțeleg eu. De n-ai fi muieratic, n-ai avea
pereche de bun! Toată fapta ta e cum nu se poate mai așezată,
cuvântul tău e cuvânt, așa oameni rar întâlnești.
Karaciunski venea la Rubliha până și noaptea. Își pierduse
somnul și asta îl chinuia grozav. Într-o asemenea stare să străbați
cinci verste prin aer curat – îți face bine... Primăvara intra în
drepturile sale. Peste zi drumul se dezgheța mult, iar noaptea
îngheța din nou. Zăpoarele și gropile se acopereau cu o pojghiță
subțire ca sticla, care se fărâma zăngănind sub copitele cailor și
sub talpa saniei. Și ce ușor respiră omul în astfel de nopți de
primăvară... Pe cerul palid stelele luminează cu sclipiri vii, în
văzduh plutește o ușoară toropeală. Te simți bine. Nervii sunt
încordați, iar prin tot corpul se revarsă o căldură plină de vigoare,

239
ca în prima tinerețe. În astfel de clipe omul se simte ușor și cugetă
ușor. Odată, pe când Karaciunski mergea singur în sanie noaptea,
îi veni din senin un gând: „Ce-ar fi să mor într-o astfel de
noapte?... Să mori în plină sănătate, în plină putere, pe deplin
conștient, nu bătrân și neputincios, vrednic de milă.” Vizitiul, se
vede, ațipise pe capră, deoarece caii urcau la pas creasta Kraiuhin;
clopoțelul zăngănea lin de sub arcul hulubelor ori de câte ori mijlo-
cașul își clătina capul; lăturașul ciulea atunci urechile, cercetând cu
ochi arzători semiîntunericul. Și, deodată, răsări, ca din pământ, un
călăreț în preajma lui Karaciunski: acesta simți suflarea fierbinte a
calului și întoarse capul: în șa ședea aplecat pe o parte, după
obiceiul kirghiz, Kojin. Karaciunski îl recunoscu și simți trecându-i
prin șira spinării un fior rece. Vizitiul tresări și trase de hățuri.
— Ei, tu, lunaticule, ferește! strigă el.
Kojin nu răspunse nimic, ci lăsă calul să meargă alături de sanie.
Instinctiv Karaciunski puse mâna pe revolver.
— Nu te teme, nu-ți fac niciun rău, vorbi Kojin, îndreptându-se
în șa. Stepan Romanâci, vin de la Fotianka... Am fost la nemernicul
de Kișkin; a descoperit un zăcământ cu banii mei, iar acuma nu
mai vrea să știe de mine. Ce să fac oare?...
— Ai semnat vreo hârtie? întrebă Karaciunski, stăpânindu-și
tulburarea.
— Ce fel de hârtie?...
— Ei, atunci n-ai niciun drept.
Kojin întoarse calul fără să scoată vreun cuvânt, râse și se mistui
în întuneric. Vizitiul privi înapoi de câteva ori, apoi mormăi:
— Nu-l poartă gânduri bune pe omul ăsta, acu, noaptea...
— De ce crezi așa?
— Altfel cum?... Încotro îl mână dracul în toiul nopții? Și-n vorbă
se încurcă... Păi se poate asta, să te apropii călare, așa, pe
întuneric? Cine știe ce zace în cugetul lui?
— Fleacuri...
Noaptea la mină te simți nespus de bine. De jur împrejur totul
doarme, numai mașina cu aburi își vede de lucru, învârtind greu
roțile dințate de fontă, înfășurând cabluri și trăgând pistoanele de
la țevile de evacuare a apei. Este atâta vigoare, atât avânt sănătos
și calm în această activitate gigantică, necontenită, încât gândurile
și sentimentele intime pălesc pentru un timp, creând ambianța
favorabilă muncii.

240
 — Parcă așa se scoate aurul?! spunea Karaciunski stând cu
Rodion Potapâci pe un butuc. Ar fi fost nevoie de cinci mine, nu
una, trebuia săpat tot dealul, iată ce înseamnă explorare. Atunci
aurul nu ne-ar fi scăpat din mână...
— N-are cum să ne scape, Stepan Romanâci... S-a pitit undeva
în deal.
— Dar și luată în totul, munca noastră nu face doi bani; n-avem
destul capital pentru explorări întinse, pentru lucrări adevărate,
mari.
— Aici ai dreptate... Dacă am ataca așa cum trebuie, fie și
creasta Ulianov...
Karaciunski povesti amănunțit cum se extrage aurul în
California, în Africa și Australia; cum societăți mari investesc
capitaluri enorme, cum desfășoară lucrări grandioase și ce
dividende fabuloase obțin ca rezultat ai acestei activități de mari
proporții. Rodion Potapâci clătina numai din cap cu neîncredere,
dar pe de alta parte era vrăjit: tare frumos povestea șeful său, atât
de frumos, încât, ascultându-l, simțea toată obida propriei sale
vieți zbuciumate.
— Iar noi ne zgârcim... gândea cu glas tare Karaciunski. Dacă
am desfășura adevărate lucrări pe terenurile noastre din
Balciugovo, nu ne-ar ajunge nici cinci mii de muncitori... Astăzi
căutătorul de aur muncește numai ca să nu moară de foame... Nici
societatea nu trage mare folos de pe urma acestei situații
nenorocite... Când cumpărăm acuma de la căutătorii de aur un
zolotnic, câștigăm două ruble și jumătate, dar în condițiile de care
îți vorbesc, ne-ar ajunge să câștigăm numai o jumătate de rublă la
un zolotnic, socotind că ei ne-ar putea aduce în loc de unul cinci-
zeci de zolotnici.
— Ei, asta-i peste putință! spuse Rodion Potapâci. Să le dai
nemernicilor oricâți bani – ei tot la Iastrebov vor căra aurul.
— Nu, fiindcă noi le-am da atunci tot atât cât le dă și Iastrebov;
dacă lui îi convine, apoi nouă ne-ar conveni și mai bine. Principalul
este să ai exploatări proprii...
Ajungând aici, începeau să discute în contradictoriu. Bătrânul
maistru se uita la omul liber, căutător de aur, cu o dușmănie de
dulău bătrân de curte. Dacă ai o exploatare proprie – altă
socoteală... Asta-i treabă gospodărească, numai să ai cu ce s-o ții.
În timpul discuțiilor, Rodion Potapâci era mereu atent la vuietul

241
neîntrerupt al muncii din mină și, ca un capelmaistru experimentat,
auzul lui prindea numaidecât în valul de sunete orice notă falsă, cât
de slabă. O dată sări palid în picioare cu mâna dreaptă ridicată.
— Ce s-a întâmplat?
— Apă, Stepan Romanâci, șopti bătrânul, repezindu-se cât îl
țineau picioarele spre pompă.
Oricât își încordă auzul, Karaciunski nu putu să distingă nimic:
pompa horcăia ca și înainte, roțile dințate și lanțurile de fier
zornăiau la fel, la fel murmura pe sub podea apa din mină care
alerga pe jgheabul deversor, la fel se cutremura întreg corpul
clădirii sub turațiile grele ale volantului. Și totuși, bătrânul maistru
sesizase o nenorocire... Pistonul pompa o cantitate prea mică de
apă. Cauza fu găsită numaidecât: plesnise un cot de la conducta
principală. Rodion Potapâci oftă ușurat.
— Ei, asta nu-i mare lucru! spuse el cu un zâmbet. Mă gândeam
să nu fi apărut apa în mină, la adâncime. Mare pacoste când
zbucnește apa aceea: într-o clipă puhoiul umple toată mina. S-au
văzut de-astea...
S-ar fi părut că epuizaseră toate subiectele de vorbă, fără să se
fi atins de cele două de căpetenie, din pricina cărora n-aveau pace
amândoi. Rodion Potapâci nu pomenise nicio vorbă despre Fenia,
iar Karaciunski tăcea în privința denunțului lui Kișkin. Gândul la
afacerea aceasta îi sfredelea creierul fără răgaz, deoarece luase o
întorsătură neprevăzută. Judecătorul de instrucție îl citase de trei
ori până acum în biroul său. Citările acestea produceau asupră-i o
impresie de nesuferit din pricina ipocriziei lor: un cunoscut, cu care
de multe ori a jucat cărți la club, l-a întâlnit pe la diferite
cunoștințe, începe deodată, pe un ton oficial, să-i ia interogatoriul;
îl întreabă despre profesiune, prenume, numele tatălui, numele de
familie, starea civilă, și cere o mulțime de amănunte în privința
predării și preluării exploatărilor de stat.
— Domnule Karaciunski, dumneavoastră, prin urmare, n-ați
putut să nu știți că luați în primire inventarul exploatărilor numai
pe bază de registru, fără să se fi făcut pe teren verificarea,
tărăgăna vorbele judecătorul de instrucție, notând ceva. Astfel, pe
de o parte, ați acoperit lipsurile și delapidările din administrația
exploatărilor statului, iar, pe de altă parte, ați indus în eroare pe
cei ce v-au încredințat postul, în cazul în speță, societatea
„Mansvetov et Co”.

242
 — Domnule judecător de instrucție, nu se poate să nu cunoașteți
situația, și anume că atât în afacerile de stat, cât și în cele
particulare, o mulțime de formalități există numai pe hârtie – acest
aspect îl cunoaște oricine. Eu am procedat nici mai rău, nici mai
bine decât toți ceilalți, după cum au procedat și predecesorii mei...
Ca să verifici întreg inventarul unor întreprinderi atât de complexe,
cum sunt exploatările de aur, imense chiar, ar fi trebuit ani întregi,
și apoi...
— Și apoi?
— Și apoi, eu n-am înțeles să dau cu maiul în cap predecesorilor
mei, care, sunt profund convins, erau vinovați tot atât cât sunt și
eu în momentul de față.
— Prezintă importanță tocmai acest aspect: dumneavoastră ați
acoperit în mod conștient existența unor abuzuri!
— Îmi permiteți, domnule judecător de instrucție, n-am avut
deloc intenția și nici n-am putut să exprim așa ceva; voiam doar să
arăt cum se efectuează astfel de operații în întreprinderile de mari
proporții.
— Este același lucru, numai că dumneavoastră v-ați servit de
alte cuvinte.
Astfel de procedee îl iritau pe Karaciunski, mai ales că simțea
treptat cum judecătorul de instrucție izbutește să-l domine prin
impasibilitatea sa profesională. Justiția trebuia să fie satisfăcută,
iar țapul ispășitor era el, Karaciunski. De bună seamă, ar fi putut
să arunce vina asupra predecesorilor săi, însă o astfel de manevră
ar fi fost pur și simplu stupidă, deoarece acum, după atâția ani, el
nu mai putea aduce dovezi. Și judecătorul de instrucție, în felul
său, avea dreptate, storcându-i răspunsuri și agățându-se de fel de
fel de amănunte și fleacuri. În cele din urmă, Karaciunski începu să
se simtă ca o fiară încolțită, gata-gata să cadă în una din capcanele
întinse. Era de temut ca lucrurile să ajungă mult prea departe, ba –
se pare – nici nu mai putea avea vreo îndoială în această privință.
Cel puțin el nu-și făcuse nicio iluzie din chiar momentul când
primise citația judecătorului de instrucție.
Oarecare interes stârni confruntarea dintre Karaciunski și Kișkin,
care avu loc la judecătorul de instrucție. Prezența denunțătorului îl
revolta pe cel dintâi, totuși, se purtă cu o demnitate atât de calmă,
încât și judecătorul trecu prin clipe de părere de rău. Și Kișkin se
simți tot timpul foarte stânjenit.

243
 — Domnule judecător de instrucție, aș vrea să-mi retrag
denunțul... spuse acesta în cele din urmă, coborând vinovat
privirea.
— Ți-am mai spus că asta-i peste putință, răspunse cu răceală
judecătorul de instrucție, continuând să scrie.
— Și dacă mărturisesc că l-am făcut din răutate?... Numai din
pricina necazurilor, iar acum nici nu-mi mai amintesc ce am scris...
Un om sărac totdeauna dă vina pe cel bogat.
— Dumneata, mi se pare, te-ai îmbogățit în ultimul timp, și nu te
mai poți plânge de soartă... Dar asta nu ne privește. Într-un
cuvânt, n-are nicio legătură cu dosarul...
Când Karaciunski ieși în cerdacul locuinței judecătorului, Kișkin îl
ajunse din urmă și-i spuse grăbit:
— N-am nicio vină, Stepan Romanâci... Despre dumneavoastră
nu am scris niciun cuvânt, numai despre alții.
— Ce dorești de la mine?... întrebă mândru Karaciunski,
măsurându-l din cap până-n picioare pe bătrân. Nu te cunosc și nici
nu doresc să te cunosc...
Disprețul său îl readuse pe Kișkin la realitate, ca și cum l-ar fi
izbit în față o pală de aer rece; se uită pieziș după celălalt și
mormăi veninos:
— Așteaptă, șleahticule, ai să cânți și tu cucurigu, când o fi să
strângă judecata șurubul...
Acest denunțător bătrân și mârșav îi inspira lui Karaciunski un
dezgust de neînvins, de parcă era un șarpe veninos. Dându-și
seama de primejdia în care se afla, se simțea mândru în același
timp că nu se teme de nimic și va întâmpina cu tot calmul
nenorocirea inevitabilă. De pe acum se făcea simțită situația sa
șubredă: funcționarii uzinei și începuseră să-l ignoreze, mai cu
seama alde Montmorency, pe care îi întreținuse atâta timp fără
folos. Din interogatoriul judecătorului, Karaciunski înțelese că, în
afară de denunțul lui Kișkin, mai era și un denunț suplimentar,
care-l privea direct, și bănuia că Onikov îl făcuse. Tânărul se ferea
să se mai întâlnească în față cu șeful său, ceea ce îi întărea
acestuia bănuielile. Salariații de la exploatări erau de bună seamă
la curent cu tot ce se petrecea și vedeau de pe acum în Karaciunski
un condamnat. Ca urmare, se creaseră raporturi false de ambele
părți, iar învinuitul nu dorea decât un singur lucru – ca toate să se
lămurească mai curând, într-un fel sau altul.

244
 Acestea erau problemele asupra cărora medita el, petrecându-și
nopțile la Rubliha. De câte ori o lua pe acest drum, îi reveneau fără
încetare în minte aceleași fapte și amănunte, producându-i o stare
sufletească apăsătoare. Dacă s-ar descoperi la Rubliha un filon
bun, în acest caz ar putea să se justifice în fața societății și să
plece de la exploatări cu cinste; era pentru el singurul sorț de
salvare.
În timp ce Karaciunski întorcea pe toate fețele diferitele aspecte
ale situației create, soarta lui fusese hotărâtă de instanțele
superioare ale direcției generale a societății de exploatări din
Balciugovo: avea să fie concediat, iar locul lui îl va lua tânărul
inginer Onikov.

VI

În duminica Tomii, Maria, fata stătută a lui Zâkov, făcu nunta pe

furiș, și în locul ei aduse pe Natașka, nepoată-sa, care acum putea
face treabă cât o femeie, deși era încă o codană firavă. Băbuța
Lukeria era mulțumită că Natașka seamănă cu Fenia și la înfățișare,
și la caracter.
— Stai și ascultă de băbuță, o dăscălea Maria. Ai să te
obișnuiești cu munca și, poate, îți vei găsi aici soarta...La bunelul,
mare scofală tot n-ai fi făcut!... Și-apoi, prea multe guri sunt de
hrănit acolo...
Natașka se bucura de schimbarea aceasta, numai că tare îi
ducea dorul frățiorului ei, Petrunka, rămas acasă fără nicio
supraveghere. Tatăl lor, Iașa, hoinărea împreună cu Prokopi
undeva pe la exploatări și rareori se abatea pe acasă.
— Mi-au scos sufletul fetele astea, bodogănea băbuța Lukeria.
Într-un singur an iau a patra... Numai păcate mi-am făcut cu ele...
Și toată vina o poartă blestematele de exploatări...
Maria și soțul ei intrară în serviciul lui Kișkin la Bogodanka, unde
din primăvară începu o muncă fără răgaz. Pe malul râului
Muteașka, răsări ca prin minune un birou nou, lângă care se
orândui cămăruța pe care bătrânul o făgăduise Mariei. Era veselie
la Bogodanka, un lanț de zile de sărbătoare. Lucrau acolo vreo trei
sute de oameni. Înspre râu se construise încă din iarnă un dig din
lut și nuiele, apoi toată apa din mlaștină fusese pompată cu
ajutorul unei mașini cu aburi... Tot peste iarnă se decapase

245
jumătate din zăcământ, iar întreaga pătură de suprafață scoasă
fusese folosită la consolidarea digului, așadar, se executaseră două
lucrări în același timp. Nisipurile ce se scoteau acum erau spălate
cu o butară, care bubuia zi și noapte, ca un monstru nesățios cu
burtă de fier. Zăcământul se dovedi minunat – avea în medie un
conținut de aproape un zolotnic și jumătate. Kișkin locuia în biroul
său; neavând încredere în nimeni, supraveghea el însuși toate
lucrările. De față cu el se făcea finisarea spălării aurului de două ori
pe zi – la amiază și seara – și el singur separa pe foc aurul de
mercur. Kișkin îngăduise și câteva arteluri de căutători de aur, dar
numai pentru cercetarea bordurilor, așa cum era practicat la
exploatările mari. Se căia însă de concesia făcută, deoarece mereu
îi bănuia de furt pe căutătorii de aur. Bătrânul nu-și schimbase
deloc felul de viață și purta aceleași haine ponosite din anii trecuți.
Singurul lux pe care și-l îngădui fu luleaua cu ciubuc de cireș. Era
veșnic mânjit, purta rufărie murdară și era econom până la
zgârcenie. Până și ceaiul se ducea să-l bea la maistrul său, ca să
cruțe banul și la acest obicei ruinător. Maria, de altfel, nu arăta că
observă cât de cărpănos e bătrânul și cu plăcere îl ospăta cu tot ce
se găsea la îndemână.
— Toți care vin țipă: bogăție! se plângea Kișkin. Numai că eu n-o
văd până acum... N-am cu ce să-i plătesc băbuței Lukeria datoria.
Ba mașină cu aburi, ba decapare, ba butară, ba dig... Toate costă
bani, iar banii îi plătește un singur buzunar.
— Dar cu băbuța cum faci? E tare lacomă la câștig...
— Îi plătesc procente... Of, dau faliment, Mariușka!...
— Lasă, Andron Evstratâci, or trece toate. Mare-i dumnezeu...
— Da’ ia gândește-te: dă bani tuturora: și maistrului, și
muncitorilor, și căutătorilor. Parcă mă văd fără cizme din pricina
bogăției... Și cât or mai fi furând căutătorii! De hoți nu te poți feri...
Ei îs mulți, iar eu singur. Nu pot să mă rup în bucăți ca să răzbesc
peste tot...
Mai cu seamă nu-i plăcea lui Kișkin să-i vină la exploatare
musafiri, ca alde Iastrebov. Renumitul achizitor își punea pe față
masca nepăsării, părând că nu invidia deloc norocul turbat al lui
Kișkin.
— Caută aur, caută bine, moșneguțule... îi spunea el vesel,
bătându-l pe umăr cu palma lui grea. Jumătate tot nu scapă de
mine... Îți spun în față, Andron Evstratâci. Vezi? Sunt băiat bun, nu

246
mă dojeni...
— Vă cunosc eu pe voi, tâlharilor!... mârâia Kișkin. Dar cu mine
nu-i de glumit, să știi, Nikita Iakovlici...
— Nu mă speria, pentru dumnezeu... ha-ha!... Și cam ce ai de
gând să faci?
— Ai să vezi atunci... Eu, frățioare, sunt vulpe bătrână: vă știu
toate chichițele. Pe mine nu mă duci...
Altă dată Iastrebov aduse cu el pe însuși Ilia Fedotici, căruia îi
venise chef să colinde pe la exploatări.
— Am venit să mă uit la tine, pocitanie, glumi binevoitor
secretarul. Te-ai îmbogățit și nu mai vrei să știi de nimeni.
— S-a fudulit rău, îi ținu hangul Iastrebov secretarului glumeț.
Nu-i ajungi cu prăjina la nas.
— Și când te gândești că am fost colegi de școală, își urmă vorba
Ilia Fedotâci. Te pomenești că într-o zi te întâlnește pe stradă și
nici nu te mai salută... Și asta se cheamă prietenie. He-he... Dar
mai e și vorba că prietenul vechi să nu-l dai pe zece noi.
Ilia Fedotâci era un om cu influență, și Kișkin, de hatârul lui, își
călcă obiceiul și trimise la uzina din Bakiugovo după o sticlă de
Maderă, mai cu seamă că secretarul venise cu gând să rămână
peste noapte în Bogodanka.
— Da, uite cum stau lucrurile, Andron... îi explică el seara, când
rămaseră numai ei doi în birou. Am venit să-mi încasez mica
datorie. Nu cumva ai uitat?
— Îți voi restitui totul, Ilia Fedotâci, numai lasă-mă să m-adun
cu banii... se tâingui Kișkin. Nu pot pune deoparte nicio rublă. Uită-
te cum îmi îngrop toate paralele în pământ...
— Lasă minciunile!... Să-i duci de nas pe alții, pe mine ia-mă
mai încet.
Toată seara Maria își făcu de lucru sub ochii lor și izbuti să-i intre
în voie lui Ilia Fedotâci. Servi la ceai caimac și fructe, iar pentru
cină făcu colțunași cu carne, gustoși de să te lingi pe buze, nu alta.
Kișkin se tot încrunta la gândul că muierea dăduse iama în
bunătățile altuia, dar Maria îl liniști: preparase totul din proviziile
ei.
— Găzduire de mântuială nu se poate, Andron Evstratâci! îl
probozea ea pe bătrân cu tonul ei poruncitor. Îți mai poate fi de
folos Ilia Fedotâci... Toți umblă după el ca după o comoară.
— Așa-i, da, Mariușka... Dar ce folos am eu din asta?... Nu știu

247
singur cum am s-o scot la capăt... Iar tu, te-ai întins cu atâtea
mâncăruri!
— Nu se poate altfel, Andron Evstratâci: așa cere obiceiul. Doar
ai văzut și dumneata cum trăiesc oamenii...
La un pahar de Xeres, Ilia Fedotâci îi comunică lui Kișkin ultima
noutate, și anume că Onikov fusese numit în postul de
administrator-șef al exploatărilor din Balciugovo.
— Dar Karaciunski ce-o să facă? se miră Kișkin.
— Ei, asta-i treaba lui... Poate chiar tu i-ai jucat renghiul cu
denunțul tău. El a intrat în afacerea asta ca musca-n lapte. Eh,
Androșka, n-a avut cine să-ți tragă o bătaie!...
— De sărăcie mă înrăisem atunci, încuviință Kișkin. Am răbdat
cât am răbdat, apoi am trântit-o...
Stând între patru ochi la o sticlă de vin, bătrânii își aduseră
aminte de timpurile de demult, vorbiră despre oameni de altădată,
despre fostul regim al muncii cu ocnașii la exploatările de stat,
despre felul cum merg treburile acum și despre lumea de azi. Ilia
Fedotâci se amețise, parcă se și muiase.
— Vor regreta oamenii din Balciugovo pe Karaciunski, repeta
secretarul. Și încă cum... Îi ținea în frâu, dar cu judecată. Deștept
om era... Ca să spunem adevărul, Onikov își va da în curând arama
pe față, n-ai grijă...
— D-apoi și lumea s-a tâlhărit rău azi, Ilia Fedotâci...
— Ei, judecă-l pe lup, da’ vezi și de ce fură oi. Și la exploatări
merg treburile ca peste tot – azi în galop, mâine la pamânt, hop!
Azi zburzi, mâine plângi.
— Tare te-ai mai turtit, Ilia Fedotâci... În biroul tău ești ca o
fiară, iar aici îl faci pe milosul.
— Of, mi s-apropie ceasul morții, Androșka... Trebuie să-ți cauți
și de suflet. Oamenii de altădată aveau mai multă grijă în privința
asta; făceau și păcate mai multe, dar dobândeau și izbăvire mai
multă, pe când noi nici lumânări la biserică nu aprindem, nici
satanei nu-i dăruim măturoaie. Uite, să te iau de pildă pe tine: ai
dat de bani și te-ai făcut cărpănos. Nici cu tunul nu te scoate
cineva din ale tale, iar ca mâine mori și pleci fără comori. Toți
suntem la fel, Androșka... Darnici, cât flămânzim; dacă ne-am
ghiftuit – nu ne mai pasă de alții.
— N-ar fi deloc rău să te faci popă, Ilia Fedotâci, îl împunse
supărat Kișkin. Ți s-ar potrivi să citești molifte în postul mare.

248
 Curând, acestei stări sufletești miloase a lui Ilia Fedotâci îi luă
locul o dispoziție șăgalnică. O privi îndelung pe Maria, apoi clipi
vesel din ochi:
— Jucărică?...
— Frumoasă, cum alta nu-i, dar pune-ți pofta-n cui... Are
bărbat.
— Păi, mai bine nici nu se poate, dacă are și bărbat... hi-hi... De
mila bărbatului, va avea milă și de stăpân...
Dis-de-dimineață, Ilia Fedotâci se trezi la auzul unor răcnete
turbate și sări din pat numai în cămașă, ca să se uite pe geam.
Văzu doi bărbați necunoscuți cu care se războia Andron Evstratâci.
Bătrânul era atât de înfuriat, încât se zborșea la ei ca un cocoș, ba
îi amenința și cu luleaua, mai ales pe unul care ținea un căpăstru în
mână.
— Ați venit să mă jefuiți?! urla Kișkin. Piotr Vasilici, teme-te de
dumnezeu, dacă nu ți-e rușine de oameni... Știu eu după ce treburi
umbli tu cu căpăstrul pe la exploatări!...
— Am venit pentru mină, Andron Evstratâci, spuse domol celălalt
bărbat. Oare suntem noi mai păcătoși decât alții?... De ne-ai
repartiza o parcelă, uite, asta-i toată vorba.
Cei doi erau Piotr Vasilievici și Taras Mâlnikov, care hoinăreau
prin exploatări, fiecare cu afacerile sale. La urletele lui Kișkin se
adunară muncitorii, și-i luară pe musafiri în derâdere.
— Fă-le percheziție, Andron Evstratâci, îndemna cineva. Ăsta,
Mâlnikov, face pe cantaragiul la celălalt.
— Poftim, fă percheziție, dacă vrei! se învoi Piotr Vasilici,
desfăcându-și cureaua. Ăsta sunt – mă poți întoarce și pe dos.
— Eu am venit s-o văd pe surioara Maria, spunea domol
Mâlnikov, nu fără demnitate. Kojin vă trimite multă sănătate,
Andron Evstratâci.
Maria veni în fugă, atrasă de zarvă, își luă neamurile la ea în
cămăruță, și cu asta se puse capăt scandalului.
— Achizitori... tălmăci scurt Kișkin către musafirul nedumerit.
Ăsta, chiorul, e un adevărat tartor... E omul lui Iastrebov.
— Ce vrei, nicio pâine fără fărâmituri, spuse calm secretarul. Eu
m-am gândit că te taie cineva...
— Și mă vor tăia...
Mâlnikov ședea abătut în cămăruța surioarei Maria și i se
plângea:

249
 — Uite, Mariușka, așa am ajuns: umblu prin exploatări și o caut
pe Oksia mea. Oare nu-i datoare să aibă grijă de părintele ei?
Firește, ai să-mi răspunzi că avea tot dreptul să se mărite și așa
mai departe, dar vezi că a șterpelit un funt întreg de aur de la
mine...
— Câte nu pălăvrăgesc oamenii, vorbesc așa fără noimă, îl
liniștea Maria. Dumnezeu i-a trimis noroc Oksiei pentru câte a
răbdat ea, iar tu las-o în pace. Mai știi? Matiușka poate să-ți
înmoaie coastele.
— Ba mă și ucide! adeveri Mâlnikov. Mi-a hărăzit dumnezeu un
ginere... Of, of, Mariușka, vai de viața noastră nenorocită!
— Ar fi mai bine să chefuiești mai puțin, Taras... Trebuie să
recunoști adevărul. De Tatiana te-ai descotorosit, ai lăsat-o pe
seama tatii, iar tu umbli lela pe la exploatări.
Mâlnikov tăcu abătut și se scărpină după ceafă. Eh, votca,
votca!... Piotr Vasilici era și el cătrănit. Ofta și se tot uita la Maria.
Aceasta interpretă în felul ei starea sufletească a scumpelor rude și
mai târziu, când Semionâci se întoarse de la lucru, puse pe masă o
sticlă de votcă și o gustare: pește uscat și niște ciuperci.
— Să mă iertați pentru sărăcăcioasa ospătare, dragi musafiri...
spuse ea.
— Vai, Mariușka, surioară scumpă! izbucni plângăreț Mâlnikov.
Asta zic și eu primire!
Semionâci se purta ca o adevărată gazdă și-i ospăta cu
bunăvoința cuvenită. Mâlnikov se îmbăta repede – nu băuse de
multă vreme și votca îl dădu gata numaidecât. Apoi îl urmă și
Semionâci, care nu era deprins să bea. Piotr Vasilici băuse mai
puțin decât ceilalți și nu se afumase mai deloc. Tăcea tot timpul și
arunca mereu priviri spre Maria, de parcă voia să-i spună ceva.
— S-a înrăit Cucuiul... deschise, în sfârșit, vorba Piotr Vasilici,
când rămase între patru ochi cu Maria. Ca un balaur s-a năpustit de
dimineață asupra noastră...
— Pe dânsul nu-l poți păcăli: el vede până în măruntaiele
omului.
— Vede, spui? începu să râdă Piotr Vasilici, De-ar vedea, nu s-ar
fi năpustit... Parcă-s prost să vin ziua-n amiaza mare la mina lui cu
cântarul, ca altădată? Oho, am deprins și noi câte ceva, Mariușka...
— Ți l-ai ascuns undeva în pădure?
— Păi, negreșit... Nici măcar Taras nu știe unde, că nu poți pune

250
temei pe el. Trebuie meșteșug în toate... Uite, tu, bunăoară, nu
ești decât o muiere, Maria, dar pricepi tot...
Piotr Vasilici se apropie de dânsa și o întrebă în șoaptă:
— Ia zi, te ai bine cu Kișkin?
Maria dădu din cap că nu, și începu să râdă.
— Te ții mândră, va să zică... hotărî Piotr Vasilici. Dar să știi de
la mine că bătrânul, azi, mâine o s-o ia razna... Acum, când a dat
de bine, negreșit o să umble după muieri; deși nu-i un boier
adevărat, dar năravul lor îl are.
— Așa, mai trage el cu ochiul, dar să se lege de mine – asta nu,
îl lămuri deschis Maria. Ce-i trebuie o femeie măritată... numai
bucluc pe cap. Deunăzi, când a trecut pe la voi prin Fotianka, a
zărit-o acolo pe Natașka. Să-l fi văzut ce vesel s-a întors și cum tot
despre ea întreba: a cui este și de unde...
— Despre Natașka, spui? I-a plăcut, care va să zică...
— E tinerică de tot, fetișcana, cum să nu-i trezească interesul?
„Sprințară fată”, spune... Cu băbuța învârte el afaceri. Dânsa i-a
dat toți banii și primește procente...
— Așa, așa... Se vede că și-a ieșit din minți bătrâna! Vedeam eu
că nu-i lucru curat... Până la urmă m-am dumerit eu singur... Ah,
câine... Bine a dus-o de nas pe mămuca... I-a furat banii. Lasă-l să
se sature bine... Oare mult bănet are ghiujul bătrân?
— Da’ cine-l știe... Mie nu-mi arată. Noaptea a început să se
zăvorască: a pus obloane de fier pe dinăuntru la ferestre, ușa
dublă, și tot ferecată... Sub pat are o ladă de fier, acolo își ține
banii...
— În ladă? Așa, Mariușka... Iar lada e grea?
— N-o poți urni din loc, a înșurubat-o de podele. Odată măturam
în birou și am vrut s-o dau deoparte, da’ lada – ca și cusută...
Piotr Vasilici se mai apropiase de Maria și asculta explicațiile ei,
ținându-și răsuflarea. Fața i se schimonosise într-un rânjet, și
Maria, când se uită la el, se trase înapoi îngrozită.
— Piotr Vasilici...
— Ce-i?
— Da’ de ce mă descoși? Ce, nu ești în toate mințile? Vino-ți în
fire...
Piotr Vasilici se stăpâni cu greu și-și întoarse fața de la ea. Îl
scuturau frigurile și-i clănțăneau dinții în gură. Maria îi apucă
mâna, era rece ca gheața.

251
 — Să faci rost de cheie, Mariușka... șopti Piotr Vasilici. Află,
pândește unde o ascunde... O poartă la dânsul? Ei, asta-i și mai
bine... Șiret, câinele bătrân. Dar bani are cu banița... Am auzit
vorbe prin oraș, Mariușka. A și predat un pud și jumate de aur și
asta înseamnă treizeci de mii de ruble, bani peșin. N-a avut unde
să-i bage decât aici. Trebuie de așteptat ziua când va mai face o
încasare mare, ca să dăm lovitura atunci. De ce tremuri, toanto?
— Vai, mă sperii... pleacă...
— Mare lucru dacă te sperii o dată? În schimb, pe urmă o să fii
bogată pentru toată viața. Atâta treabă să faci: să pândești unde
ține el cheița de la ladă.
Albă ca varul, Maria dădu îngrozită din mâini. Piotr Vasilici o privi
cu ură și șuieră:
— Nu vrei, atunci om pune-o la cale pe Natașka... Fetișcana-i
sprințară, vezi bine că i-a plăcut ghiujului!
La lăsarea nopții, Piotr Vasilici plecă din Bogodanka, iar Maria
rămase ca opărită. Chiar și bărbatu-său băgă de seamă că femeia
nu-i în apele sale.
— Nu mă simt bine, explică ea scurt.

VII

— Bine, Daria, da’ tu nu mai mori odată? o întreba foarte serios

Ermoșka pe nevasta lui. Cu atâta tărăgănire, scap toate fetele de
măritat... Zâkovii aveau două și nu le-a mai rămas niciuna. Fenia a
luat-o razna, Maria s-a măritat. Până când să tot aștept?...
— Da’ Natașka? îi răspunse Daria, privindu-l ca o vinovată. Poate
încolo, spre toamnă, m-o lua dumnezeu; până atunci ea, Natașka,
va fi numai bună de măritat...
— Parcă văd că ai să-mi tragi chiulul, hahalero!... o ocăra
Ermoșka, deznădăjduit din pricina rezistenței Dariei. O mână de
oase, nici loc pentru suflet nu mai ai în tine, dar pe picioare tot te
ții... Te pomenești că ai să mă-ngropi tu pe mine!
— O să mor negreșit, Ermolai Semionâci. Rabdă până-n toamnă.
De necaz, Ermoșka se îmbăta și o lua la bătaie, dând cu ce
apuca în femeia supusă. Slăbănoaga muiere zăcea în nesimțire
câteva zile, apoi din nou se ridica.
— Nu bați unde trebuie, Ermolai Semionâci, se plângea ea.
Caută de lovește taman în os... Of, of, degeaba fac umbră

252
pământului! Vezi, străduiește-te și tu cât mai bine... Ai auzit cum o
cotonogește Kojin pe nevastă-sa... să-ți stea mintea-n loc!
— Kojin e un prost! într-o zi o să dea de belea...
Nu există o situație atât de rea, încât să nu poată fi alta și mai
rea. Așa și aici. Rău trăia Daria. Biata femeie se înscrisese de mult
în rândul morților vii, dar la Kojini era și mai rău. Akinfi Nazarâci
devenise o fiară turbată și o chinuia pe nevastă-sa în văzul lumii. O
dădea afară pe ger desculță, alerga după ea cu un cuțit în mână, o
bătea până la leșin, și îndeobște săvârșea toate acele bestialități de
care e în stare omul, când îi e lehamite de viață. Despre asta știau
și vecinii, și neamurile muierii, și toți cei din Taibola, dar niciunul
nu-i lua apărarea nenorocitei, deoarece între soț și soție socoteau
că numai dumnezeu e judecător. Femeia se nimerise tinerică și
foarte supusă. O alesese însăși mămuca Maremiana, cu gând să
poată rămâne ea stăpână în casă și mai departe. Nici măcar
sarcina n-o ocrotise pe nenorocită, ba Kojin o bătea și mai rău,
descărcându-și durerea sa fără leac. De ce nu rămăsese Fenia
însărcinată, atunci totul ar fi fost altfel. Mămuca Maremiana încerca
să-i ia apărarea nurorii, dar fără rezultat.
— Tu mi-ai adus-o; na, privește și căiește-te! striga Kojin
tăbărând asupra soției cu o îndoită furie. Am s-o omor pe ticăloasa
asta... Să n-o mai văd în ochi.
În lumea rascolnicilor nu prea domnea blândețea, dar toate
neînțelegerile lor se petreceau învăluite în tăcerea aceea rascolnică,
al cărei principiu era: rufele se spală în familie.
Zvonurile despre sălbăticia lui Kojin ajunseseră până la Fenia și
ea era tare amărâtă din această pricină. În primul moment se
gândi să meargă ea însăși la el și să facă apel la conștiința lui, dar
fiind „cu burta la gură” se rușina să iasă în lume. A scos-o din
încurcătură Mâlnikov, care de câtva timp se abatea mereu s-o vadă
și să se plângă de soarta lui.
— Taras, dacă l-ai potoli tu pe Akinfi Nazarâci...
— Pot să corespund, Feniușka... Adevărat, ce păcat face, când te
gândești!
— Să-i spui așa, că-l rog eu... Dacă nu vrea, să vină el la mine
când Stepan Romanâci va fi plecat de acasă. Poate că pe mine o să
mă asculte.
— Nu, asta n-are fason, Feniușka. Ganka o să te pârască lui
Stepan Romanâci... Asta nu-i treabă bună. Dar potrivesc eu totul

253
cât se poate mai bine... Îl sperii eu pe Akinfi Nazarâci.
— Grăbește-te, Taras... Repede cade omul în păcat: o omoară
într-o zi...
Pentru a-i da curaj, Fenia îi strecură lui Taras ceva bani.
— Zbor, cât ai clipi din ochi sunt acolo, Fedosia Rodionovna. Îl
îmblânzesc eu pe turbatul ăla... Cu mine, frățioare, vorba-i scurtă.
Într-adevăr, Mâlnikov plecă îndată la Taibola. Tocmai bine i se
nimeri în cale un căutător de aur, care se ducea cu căruța la târg și
îl luă cu el până în satul rascolnicilor. Poarta lui Kojin era încuiată,
ca întotdeauna. Taras „îndeplini rânduiala” anunțându-se prin
ferestruică. Apăru pentru o clipă chipul cuiva și tot atunci dispăru.
— Eu sunt! strigă Mâlnikov, urcându-se pe prispă și aruncându-și
privirea prin ferestruică. Nu cumva nu m-ați recunoscut?... Băbuțo
Maremiana... auzi?...
În sfârșit, se arătă însuși Kojin. Părea stingherit și deschise fără
plăcere fereastra.
— Ce vrei? întrebă el neprietenos.
— Am treabă, de-aia am venit...
— Minți!
— Să crăp, na!...
— Hai, vino...
Kojin îi deschise poarta și-l duse pe musafir nu în izbă, ci în
grădină, unde, sub un mesteacăn de pe malul iazului, era un mic
umbrar. Mâlnikov rămase uluit când Kojin, fără nicio vorbă, scoase
din buzunar o sticlă de votcă. Asta e, cum s-ar zice, să-l pocnești
pe om drept în moalele capului... Și poziția locului îl fermeca. Malul
cobora în pantă abruptă spre iazul limpede și întins; lângă apă era
tăbăcăria, clădită din piatră, unde de obicei nu se prea lucra în
timpul verii.
— Tii, ce locșor plăcut! își arăta admirația Mâlnikov. Într-un rai
ca ăsta să tot stai și să bei votcă...
— Ce treabă ai? Iar vrei să înșeli lumea cu aur?
— Nu, frate, cu aurul am sfârșit-o!... Destul... Și-apoi să-ți spun
ceva, Akinfi Nazarâci: tare suntem proști... da. Aurul e sub nasul
nostru, iar noi îl căutăm prin păduri... Ia să dăm un târnăcop în
grădina ta, uite colea, unde ai pus straturile cu varză. Zău... după
cum văd eu, aici peste tot este aur.
Trase o dușcă și începu a pălăvrăgi despre multe și mărunte.
Povesti cum Kișkin „tună și fulgeră” la Bogodanka împotriva

254
căutătorilor de aur, pomeni despre faptul că Piotr Vasilici cumpără
și acum aurul furat, că Matiușka a dispărut fără veste, și tot așa
înainte. Kojin mai mult tăcea, ciulind urechile la un geamăt surd,
continuu, care venea de undeva din spatele izbei. Când Mâlnikov își
încordă și el atenția într-acolo, gazda lămuri cu nepăsare:
— Cred că a turbat cățeaua mea... Trebuie s-o împușc.
Apoi se duse în izbă după a doua sticlă și în timpul acesta,
Mâlnikov se furișă nerăbdător să vadă ce se întâmplă în chilerul din
spatele izbei. Abia apucă să arunce o privire prin ferestruica de
acolo și se dădu îndărăt îngrozit: i se păruse că vede un mort legat
cu curele de perete... Era nenorocita de nevastă a lui Kojin, care de
trei zile stătea în poziția aceea dureroasă: nu putea să se sloboadă
și atârna în mâini, prinse amândouă de perete în curele. Mâlnikov
se sperie atât de tare, încât, până să se întoarcă din casă Kojin,
mahmureala de pe urma băuturii i se risipi cu totul. Ce trebuia să
facă? Se gândi mai întâi să dea o fugă să anunțe administrația
plășii. Cum se poate să chinuiești un om în halul ăsta? Ticăloșii de
rascolnici când turbează, sunt în stare să jupoaie omul de viu. Pe
de altă parte, toată Taibola știa că ăsta își chinuiește de moarte
nevasta, știu și cei de la plasă, știu și rudele, dar nimeni nu zice
nimic. De ce să se bage el atunci?! Te pomenești ca o să-l târască
și pe la judecăți... Nu, asta-i o treabă cu totul străină, care nu
privește pe nimeni. Dacă Akinfi își omoară nevasta, va fi tras la
răspundere, dar cât timp femeia mai e în viață, n-are rost să se
amestece alții, chiar dacă bărbatul nu-i decât concubin.
Toate aceste considerente îi potoliră indignarea lui Mâlnikov, și
până la urmă acesta nu-i spuse nimic lui Kojin, iar de misiunea
Feniei nu-și aduse aminte decât după întoarcerea sa la uzina din
Balciugovo, adică la cârciuma lui Ermoșka. După ce se îmbăta,
turui acolo despre tot ce-i văzuseră ochii. Spre mirarea oamenilor,
primul care luă apărarea femeii fu Ermoșka. Ba încă făcu mare
tărăboi.
— Cum se poate să schilodești în halul ăsta un om viu?! țipa el
în gura mare, dând din mâini. Da’ ce-și închipuie... Rascolnicii, or fi
ei rascolnici... dar legile sunt la fel și pentru dânșii.
Toată cârciuma îi ținea hangul. La asta contribuia mult
antagonismul adânc înrădăcinat dintre populația pravoslavnică și
rascolnici, antagonism care se manifestă cu acest prilej în simțiri
alese și pe deplin întemeiate. În mușteriii și bețivanii nelipsiți din

255
crâșmă se treziră și mila față de femeia torturată, și conștiința, și
teama, adică tocmai acele simțăminte bune și firești care lipseau,
în cazul de față, tuturor celor din Taibola, de vreme ce știau tot ce
se petrece în casa lui Kojin și tăceau. Oricât de straniu și nepotrivit
ar părea, explozia aceasta de omenie se petrecuse tocmai în
cârciumă, iar în fruntea răzbunătorilor se pusese învechitul în rele
Ermoșka.
— Nu, fraților, așa nu se poate! țipa acesta cu vocea lui spartă
de bețiv. Om viu, trăiește, iar ei l-au țintuit de perete cu niște
curele. Pentru asta, frate, nimeni nu te poate lauda.
— Am văzut cu ochii mei... bâiguia Mâlnikov, uluit că spusele
sale stârniseră o reacție atât de puternică. Credeam că-i un mort,
când colo era dânsa, care va să zică, nevasta lui Kojin, răstignită...
Uite-așa spânzura de mâini!
— Trebuie să-l anunțăm direct pe procuror, păi, asta-i afacere
penală! declară Ermoșka pe tonul omului competent. Să-ți înveți
nevasta, învaț-o, îi dreptul tău, dar asta-i cu totul altceva...
— Dar noi ne ducem și singuri, și dărâmăm bârnă cu bârnă tot
cuibul de rascolnici! se ridicau glasuri. Pravoslavnicii n-ar face
asemenea blestemății niciodată... Se întâmplă să omoare și ei în
bătaie vreo muiere, dar s-o răstignești de vie!...
— Nu, lăsați-mă, fraților, aranjez eu singur toate... hotărî
Ermoșka.
Mai întâi se duse sus să se sfătuiască și cu Daria: era un caz cu
totul neobișnuit, și femeia începu să plângă și să-i dea îndemnuri
lui Ermoșka pentru a săvârși neîntârziat fapta eroică plănuită. Ca
să nu piardă timp și să nu se iște vâlvă de prisos, Ermoșka zbură
călare în oraș pe buiestrașul său. Cuprins de o energie năvalnică,
ridică în picioare toată procuratura, și jandarmeria, și pe ispravnic.
— Cine știe de-o vom mai găsi în viață! repeta el plin de
neastâmpăr. Suflet de creștin, înălțimea voastră... Știut lucru că
noi toți, mujicii, la furie nu ne mai dăm seama ce facem, dar mai
sunt și legile.
Autoritățile sosiră pe neașteptate la Taibola. Se lăsase seara. În
apropiere de sat, lui Ermoșka i se făcu deodată frică: el însuși nu
văzuse nimic, dăduse crezare spuselor lui Mâlnikov, care mai era și
băut. Fiind cu mintea aburită, multe puteau să i se năzărească...
Dar îndoielile i se risipiră de îndată ce se trecu la cercetarea
cazului. Pe stăpânul casei îl găsiră dormind beat în șură. Bătrâna

256
lui mamă zăbovi mult timp până să deschidă poarta, apoi se repezi
în chiler s-o dezlege pe noră-sa, dar fu prinsă asupra faptului.
O priveliște înfiorătoare se arătă ochilor tuturor. Și cei de la
procuratură și cei de la poliție văzuseră multe în viața lor, totuși, se
dădură cu groază îndărăt. Sărmana femeie, care stătea spânzurată
de trei zile, se afla în stare de inconștiență și nu putu răspunde la
întrebări. O trimiseră pe dată la spitalul din oraș. Kojin fusese de
față la toată cercetarea, fără să se arate tulburat.
— Nu scapi fără vreo doi ani!... îi spuse Ermoșka. Măcar de-ar fi
fost nevastă cu cununie, atunci era altceva, dar să-ți descarci
sălbăticia pe una fără cununie, asta nu se cuvine.
Kojin nu răspunse nimic, decât îl privi cu niște ochi sticloși
înfiorători, apoi rânji. Printr-o asociație ciudată de idei îi trecuse
prin minte că trebuia să-i fi făcut felul și lui Karaciunski, atunci
noaptea, când îl întâlnise pe drum – ar fi răspuns o dată pentru
amândouă faptele. Se petrecu și o scenă zguduitoare, când Kojin fu
ridicat – îl luau la oraș pentru detențiunea preventivă. Abia izbutiră
s-o îndepărteze pe bătrâna Maremiana de fiul ei.
— Lasă, mămucă... spuse Kojin cu răceală în glas, apoi fața îi
tresări și căzu bolovan la picioarele bătrânei. Iartă-mă, mamă!
— Scumpule... reazemul meu... bocea desperată Maremiana.
— Ar trebui s-o luați și pe ea, înălțimea voastră, pe cotoroanța
asta... îndemna Ermoșka. E o femeie periculoasă... Totul se trage
de la ea...
Kojin, când se așeză în căruță, îl căută din ochi în mulțime pe
Ermoșka și-i strigă:
— Spune-i multă sănătate Feniei, Ermolai Semionâci... Iar pe
tine, dumnezeu să te ierte. Nu-ți port pică.
În mulțime se ivi și Mâlnikov, care venise pe jos de la uzina
Balciugovo, anume ca să vadă cum se va desfășura cercetarea. Se
înapoiară împreună, el și Ermoșka.
— Ce zici, îl condamnă la muncă silnică pe Akinfi Nazarâci? îl
sâcâia Mâlnikov pe cârciumar.
— Asta se va vedea... Îl vor judeca jurații; îi vor da o pedeapsă
mai ușoară, în cazul când nevasta se va înzdrăveni. Dacă moare,
atunci e rău de el... Ei, dar muierile astea trăiesc mult, ca pisicile.
Păcatul cel mare este că-i nevastă fără cununie – pentru asta,
frate, nimeni nu te poate lăuda.
— Dar și pe cele cu cununie, parcă tot n-ar trebui să le

257
schilodești... își arătă îndoiala Mâlnikov.
— Despre femeia cununată așa se spune: îi a bărbatului, dar
asta... a nimănui. Ca o vită de pripas... Eu, frate, le știu și le
răsștiu toate legile astea, că, vezi, să ții crâșmă și să nu cunoști
legile – asta nu se poate.
— Știut lucru...
Pe drum Mâlnikov se abătu la conac ca să-i povestească Feniei
ceea ce se petrecuse.
— Numai bine le-am potrivit eu toate cu Akinfi Nazarâci, se
lăudă el. L-am îndrumat drept la ocnă, colonist pe viață... S-a
terminat cu el!...
Fenia scăpă un țipăt surd și abia se ținu să nu cadă. Îl trase pe
Mâlnikov în odaia ei și-l puse să-i povestească totul de câteva ori.
Doamne, cum se poate asta? Oare într-adevăr Akinfi Nazarâci a
putut să ajungă până la atâta sălbăticie?...
— Cum l-au urcat în căruță, îndată și-a scos căciula și s-a
închinat în cele patru părți, povestea Mâlnikov. Știe rânduiala... M-
a văzut pe mime și mi-a strigat: „Fedosiei Rodionovna multă
sănătate din partea mea!” Da, i s-a întunecat mintea... teafăr nu
mai era...
Întâmplarea aceasta zdrobi sufletește pe Fenia în așa măsură,
încât căzu la pat, iar noaptea născu un copil mort. Karaciunski se
simți groaznic zdruncinat, ca și cum deasupra capului i se
descărcase pe neașteptate bubuitura unui tunet. În inima lui parcă
se rupse ceva, firul care îl mai lega de viață. Se depărtă și de Fenia
care, bolnavă, îi părea cu totul alta – fața i se îngălbenise, se
alungise, ochii erau mai rotunzi, nasul mai ascuțit. Nu se tânguia,
nu plângea, nu gemea, privea numai cu ochii săi mari, ca o pasare
rănită de moarte. Pe Karaciunski îl mustra conștiința, îl durea
inima pentru această viață tânără, neîmplinită, pe care el nu putea
nici s-o încălzească, nici s-o liniștească, nici măcar să-i dea
răspunsul așteptat al unei priviri înțelegătoare.
— Nu-l mai iubesc... șopti Fenia după una din aceste scene
mute.
— Fetița, draga mea...
— Mai bine muream, Stepan Romanâci...
— Lasă, Fenia, nu-ți pierde curajul...
La cârciuma lui Ermoșka aveau loc discuții de altă natură. Elanul
de omenie al lui Ermoșka pierise tot atât de repede cum apăruse.

258
Acele cuvinte frumoase ca, bunăoară, „conștiință”, „suflet de
creștin”, „om viu” i se păreau acum fără noimă, cruzimea rece
înrădăcinată în el ieșise iarăși deasupra. Lui Ermoșka parcă îi era
rușine de fapta sa și ocolea cât putea discuțiile despre Kojin. Mai
întâi îl luă în derâdere Iastrebov, care venise pe acolo anume ca
să-și bată joc de Ermoșka.
— De ce te bagi unde nu-ți fierbe oala? îl pisa Iastrebov. Păi, în
felul ăsta, te-ai putea duce să te plângi și împotriva mea?...
— Nu știu, zău, ce m-a pălit, Nikita Iakovlici... M-a apucat mila
să văd cum e chinuit un om viu.
— Ei, și ce, ești procuror?... Vai, Ermolai, Ermolai... pesemne că
în căpățâna ta e pe undeva o gaură, altfel nu-mi explic purtarea
asta. Acum au să te tragă ca martor... ha-ha!... Soră de caritate să
te faci, Ermoșka...
Urmarea firească a întregii întâmplări fu supunerea Dariei la o
învățătură de minte mai grea decât cele de până atunci. Întărâtat,
Ermoșka își vărsa umilirea asupra ei.
— N-ai să mai pieri odată, vipero? mârâia el, izbind-o cu cizma
lui grea. Să te ucid și-i prea puțin pentru una ca tine...
Îl scotea din fire, mai mult decât orice, felul cum îndura Daria
bătăile, fără murmur, ca un lemn.

VIII

În vara aceea, munca de explorare pe terenurile de la Kedrovo

era în toi de la un capăt la altul. Nu găseai pârâu sau vâlcea unde
să nu fie adunate grămezi galbene de pământ săpat și unde să nu
se vadă puțuri negre părăsite, inundate. Toate acestea erau doar
explorări; lucrări adevărate se începuseră puține. Unele locuri nu
meritau să fie exploatate, deoarece conțineau aur puțin, altele nu
fuseseră încă repartizate după toate regulile, conform
regulamentului minier. Erau în lucru numai vreo treizeci de mine,
printre care Bogodanka ajunsese vestită prin bogăția sa.
Matiușka se însurase și cutreiera, împreună cu tânăra sa
nevastă, toate terenurile, cercetându-le cu multă atenție. Nu se
grăbea să facă declarație pentru repartizarea unei parcele,
deoarece era multă bătaie de cap cu formalitățile, apoi, mai trebuia
să aștepte până când se vor definitiva repartizările date celorlalți.
Alta era socoteala pentru unul ca Kișkin, care își avea oamenii lui în

259
direcția minelor, pe când mujicul trebuie să aștepte, mereu să
aștepte. Împreună cu Matiușka umblau bătrânul Turka, Iașa Flăcăul
și Prokopi; preluau câte o parcelă de la Iastrebov, lucrau o
săptămână-două, apoi părăseau locul și plecau aiurea. Toți trăgeau
nădejde să găsească un teren bogat în aur, cum era cel de la
Bogodanka; de asemenea se putea cumpăra sau arenda un
zăcământ de la micii proprietari de terenuri aurifere.
— Numai oleacă de noroc s-avem, repeta Matiușka foarte
preocupat, și dăm noi de aur...
Pe el, de altminteri, nimic nu-l zorea să se omoare cu munca;
toți știau că avea bani, ascunși în punga de piele care-i atârna la
gât. Ce-i drept, nu arătase nimănui cât avea, dar toți știau că Piotr
Vasilici îi numărase în mână patru bumăști a o sută de ruble pentru
aurul pitit de Oksia. Cel mai rău o duceau Iașa Flăcăul și Prokopi,
dar nu-și pierdeau curajul: mâncau pe săturate și până una-alta
trăiești și așa. Ce e drept, îi cam necăjea faptul că îmbrăcămintea
și încălțămintea li se strica prea repede, dar nu mai era mult,
socoteau ei, până în ziua când vor da de aur și atunci nu vor mai
duce lipsă de nimic. Până la urmă, Mâlnikov tot nu le plătise ce li se
cuvenea.
— Ca muncitor simplu o duci rău orișiunde: fie că lucrezi într-o
cumpanie ca a noastră, fie pe la proprietarii de terenuri aurifere,
se plângea uneori Iașa Flăcăul cumnatului său Prokopi, când
ședeau la sfat, seara, între patru ochi. Chiar și Mâlnikov, uite cum
ne-a potcovit la amândouă picioarele!
Prokopi, ca de obicei, tăcea. I-ar fi plăcut viața aceasta de
hoinar, de nu l-ar fi chinuit grija de ai săi. Nopți întregi se gândea
la nevastă-sa și la copilași: „Ce mai fac, cum trăiesc, cum își țin
zilele?” Uneori îl apuca o jale, de-i venea să-și bage capul în
ștreang, atât de apăsătoare erau acele ceasuri de veghe. Se
mustra că părăsise fabrica – ar fi trăit acum la căldură, adăpostit,
hrănit și fără griji. Dar gândurile acestea se împrăștiau o dată
cu cețurile nopții... Parcă numai el umbla singur prin
pădure?... Mii de muncitori se zbateau la exploatări și toți
îndurau aceeași soartă. Îndeobște îi era destul cuiva, bărbat
sau femeie, să ajungă a trăi o singură zi în vâltoarea căutării
aurului, ca să devină de atunci un condamnat pe viață.
— Vezi, Oksiuha, ai grijă și de noi, glumeau deseori
căutătorii cu tânăra nevastă. Ai dibuit un filon pentru taică-

260
tău, fă-ne și nouă rost de-un cuib cât de mic.
Oksia își trăia din plin clipele de fericire ce-i fuseseră
hărăzite. Se făcuse parcă mai frumușică, își pierduse
înfățișarea de sălbăticiune și căuta să se îmbrace mai
îngrijit, doar nu era să-l facă de rușine pe bărbatul ei.
Adeseori Matiușka o privea cu uimire și clătina din capul
lui cârlionțat. „Ia te uită, cum nu scapi de ce ți-e scris! Câte
fete frumoase se dădeau în vânt după el, când colo, o luase
pe Oksia.” De altfel, sub raportul criteriilor în vigoare la
exploatări, Oksia era exact femeia pe care și-o putea dori un
căutător de aur: îi cârpea pe toți, deretica, pregătea
mâncarea și pe deasupra, mai și muncea ca un bărbat. Și
tovarășii țineau la dânsa, deși, la cel dintâi prilej, o luau
peste picior. Femeie harnică, adevărat cal de povară, și
dăruită cu o sănătate de fier. Iașa Flăcăul și Prokopi o
îndrăgiseră chiar, ea făcea ca viața lor pribeagă de la
exploatări să capete un caracter de familie, unde mai pui că
le era și rada. Serile, în jurul focului, se legau convorbiri
lungi, ca acasă, pline de căldură, în centrul cărora sta
totdeauna Oksia.
— Bine ne-ar prinde să avem o vacă, Oksiuha, visa Iașa.
Nutreț găsești în pădure cât vrei... Strașnic ar fi, ce zici?!...
Am duce-o după noi de la un zăcământ la altul, ca țiganii...
— Mai bine nici n-ar trebui... încuviința Oksia cu tăria unei
adevărate gospodine. Am bea în fiecare zi lapte cald, că de
hrană rece suntem sătui...
Oksia căra după ea un vraf întreg de boarfe și toată
bucătăria de campanie. Nevoiți să poarte de colo-colo tot
acest calabalâc, bărbații cam mârâiau, în schimb, la locul de
oprire erau buouroși să aibă tot ce le trebuia – și căni, și
linguri, și chiar ceva care aducea a perne. În zilele de
sărbătoare, Oksia le cârpea hainele de lucru – aveau nevoie
de o sumedenie de petice – și, la rândul său, îi certa pe
bărbați că nu sunt în stare să țină un ac în mână. Dar și mai
bine era că Oksia se pricepea să repare încălțămintea, și
numai cu această meserie ea ar fi putut ușor să-și câștige
existența la exploatări, unde încălțările erau la mare preț,
muncitorii fiind nevoiți să lucreze în apă și noroi până la
genunchi. Toți o invidiau pe Oksia pentru talentele ei și nu

261
mai găseau cuvinte de laudă, așa că însuși Matiușka se mira
peste ce comoară dădu-se, luând-o de nevastă.
— Un singur lucru ne lipsește, Oksiuha, glumeau bărbații,
fă-ne un băiețel sau o fetiță... Am avea atunci o gospodărie
în toată regula!
Cu toate economiile ce le făcea, banii lui Matiușka se
topeau, se topeau mereu, deoarece pentru toți și pentru
toate trebuia să plătească din tot artelul numai el. Când
aveau de lucru, câștigul lor de căutători abia le ajungea
pentru hrană, dar erau și multe zile fără lucru, prea multe,
deoarece lui Matiușka nu-i plăcea să stea în același loc.
Lucra pe un zăcământ o săptămână-două, și iată că-l trăgea
ața undeva pe altă parcelă, despre care auzea vrute și
nevrute... Și circulau multe astfel de zvonuri... În felul
acesta, Matiușka își alesese vreo trei locuri potrivite, care se
dădeau în arendă, dar nu se putea hotărî la care să rămână.
Într-o parte i se cerea pentru zăcământ o sută de ruble, în
altă parte se dădea „pe din două”, adică jumătate din
beneficiul net revenea proprietarului parcelei, în a treia –
zăcământul era scos în vânzare. Matiușka mai dispunea în
total de trei sute de ruble și se temea să-i riște. Greutatea
cea mare era că în artel niciunul nu știa carte, iar pe un
zăcământ propriu trebuie să ții registre și să știi să citești
diferite hârtii.
Șovăielile acestea se rezolvară cu totul pe neașteptate.
Într-o seară apăru ca adus de vânt Piotr Vasilici. Veni
împreună cu feciorul Ganka, pe care Karaciunski îl
concediase.
— De multă vreme nu ne-am văzut, dar parcă nici nu prea
ne-am dus dorul unii altora, spuse cu răceală în glas
Matiușka; el nu-l avea de mult la inimă pe acest mujic
șmecher.
— Vai, Matiușka, vorbești de parcă am fi străini!...
răspunse Piotr Vasilici și se lovi cu pumnul în piept. Da’ eu
v-am căutat prin toate exploatările...
Musafirul aducea un car de noutăți: cum fusese înlocuit și
dat în judecată Karaciunski, cum o pățise Kojin, care stătea
la închisoare în așteptarea judecății, vorbi despre Mâlnikov
care s-a apucat să caute aur în grădina lui Kojin, despre

262
Fenia, care lepădase copilul, despre noul administrator
Onikov, care amenință să închidă Rubliha, și povesti cum
Ermoșka își ieșise din pepeni și alergase în oraș la procuror.
— Uite, Oksinka, ce de lucruri se petrec în lumea largă,
sfârși istorisirile sale Piotr Vasilici, bătând-o pe umăr pe
tânăra nevastă. Și de-ai sta să judeci bine, tu ai dovedit că
ești cea mai deșteaptă dintre toți... Le-ai făcut bucata!... Ha-
ha... Aurul, care va să zică, undeva pe la bunicul Rodion
Potapâci îl ascundeai?... Șterpeleai de la taică-tău și hai la
bunel?... Cui să-i treacă prin cap... Bine te-ai gândit...
Strașnic, extra prima... Taică-tău și acum își smulge părul
din cap. Ei, dar nu i-ar fi fost de mare folos nici aurul tău. L-
ar fi cărat și pe ăsta la crâșmă...
Spre mirarea tuturora, Oksia îi luă apărarea tatălui său și-
l ocărî pe Piotr Vasilici. Nu era treaba lui să judece ce fac
alții. Să-și vadă de cântarul cu care umblă în sân, cât timp
nu l-au băgat și pe el la răcoare, laolaltă cu Kojin. Bună
meserie și-a mai găsit!
— Bravo, Oksia, bune vorbe!... o lăudară căutătorii,
luându-l în derâdere pe Piotr Vasilici, care se simțea tare
prost. Să nu-ți fie cu bănat, bine te-a mai scărmănat...
Strașnic perdaf i-ai tras, Oksinka, vârcolacului ăstuia!
— Chiar așa. Adică de ce te-ai legat de muierea mea,
căpușa dracului?! se năpusti până la urmă și Matiușka
asupra musafirului. Vezi-ți de drumul tău, cât ți-s oasele
grămadă...
— Da’ ce-ați pățit, turbaților, ați căpiat cu toții? se miră
Piotr Vasilici. Eu am venit la voi, proștilor, cu toată
dragostea, iar ei, cu parul la mine... Împotriva cui v-ați scos
țepii, neciopliților?... Iar tu, Matiușka, mai ține-ți pliscul...
Ce te umfli în pene?... Am văzut eu mai breji ca tine... Cât
despre Oksia, am scăpat așa, o vorbă... Curat turbați... V-ați
sălbăticit cu totul aici, în pădure.
Nu mai rămăsese mult ca bărbații să se încaiere, când tot
Oksia interveni pentru Piotr Vasilici.
— Lăsați cearta!... Ce v-a apucat? Poate că omul a venit
într-adevăr cu vreo treabă...
În toată gâlceava numai Ganka nu se amestecase; el se
simțea acolo ca un dulău de curte care a nimerit într-o haită

263
de lupi. Căutătorii de aur, arși de soare și cu straiele
ferfeniță, păreau niște tâlhari de codru și nici nu-l luau în
seamă. Piotr Vasilici îl încurajă de câteva ori, făcându-i
semne din unicul său ochi. Când zarva se potoli, Piotr
Vasilici îl luă pe Matiușka la o parte și-i spuse:
— Tare mi-e milă de voi, Matvei, că vă pierdeți vremea de
pomană... Zău așa!... Când norocul vă stă chiar sub nas... N-
ar trebui să-mi pese, dar îți vorbesc așa, de milă. Parcela lui
Kișkin, Sirotka, e liberă; bine ar fi s-o luați... Ascultă ce-ți
spun...
— Păi, n-are aur Sirotka asta! ripostă Matiușka.
— N-avea când o lucra Kișkin... Da’ de ce, mă rog, ar fi mai
săracă decât Bogodanka?... Muteașka, ai văzut ce-a dat? Și-
apoi, Kișkin a scormonit doar un pic. Ce să mai vorbim,
cunoști mai bine treaba asta. Locuri necercetate au rămas
câte vrei...
— Da’ pe tine ce te doare, diavole chior?...
— Tare greu de cap ești mă, Matiușka!... Nimic nu
înțelegi... Ai să dai de aur la Sirotka, crede-mă pe cuvânt.
Nici la Iagodnâi a lui Iastrebov nisipul nu-i mai bun, și, vezi,
două puduri a predat el anul trecut.
— Aha, acum înțeleg încotro bați... Nu, frate, asta nu-i de
mine. Noi, în sudoarea frunții scoatem aur... Pentru așa
treburi mai nimerești și în Siberia.
— Dar pe Ganka de ce l-am adus? El știe carte, va trece
totul în catastife... Să-ți spun drept, m-am săturat să tot
lucrez pentru Iastrebov: se îmbogățește pe spinarea mea.
Ajunge! A supt pe săturate... Iar Kișkin dă Sirotka pe
degeaba, tot nu face nimic cu ea. Acum ai priceput?... Cel
mai bine ar fi s-o iei în arendă. Îi plătești douăzeci de
copeici de fiecare zolotnic. Capital de circulație vom găsi, și
totul va merge strună. Nici nu-ți închipui cum cunosc eu
toată treaba asta: până-n cele mai mici amănunte. Tot
pământul din Kedrovo îl am aici ca-n palmă...
Piotr Vasilici începu să numere pe degete ce profit s-ar
obține și ce ușor se fac toate, când ai un zăcământ al tău, la
care să poți înregistra aurul în registre oficiale. Amețit de
aceste vorbe, Matiușka tăcea chitic, ațintindu-și privirea
buimacă asupra ispititorului.

264
 — Și încă ceva o să-ți spun, Matvei, nici n-o să fie nevoie
să ne atingem de zăcământul de la Kedrovo; nu vom lua de
acolo un grăunte de aur... O să ne ajungă cel de la
Balciugovo. Ai auzit ce face Onikov și cum a scăzut plata la
aurul căutătorilor... Și doar trebuie și ei să trăiască. Ei, și-
atunci vin la mine... Înainte cumpăram cu bani gheață, iar
acum mi-l dau și pe datorie. Numai că tot aurul ăsta eu
trebuie să-l dau de pomană lui Iastrebov... Ai înțeles? Ca să
iau un zăcământ pe numele meu, iarăși nu-i treabă bună, că
mi-a mers, care va sa zică, buhul. Ai înțeles de ce am nevoie
de tine?
Matiușka stătea în cumpănă, scărpinându-se din când în
când la ceafă. Atunci Piotr Vasilici îi spuse cu totul pe alt
ton:
— Ei, se vede treaba că n-o să ne înțelegem... Să nu zici că
te-am ocolit, când mi-oi găsi un om de nădejde.
Manevra avu urmarea dorită. Matiușka și Piotr Vasilici
bătură palma.
— De mult trebuia... Numai că... nimănui nicio vorbă!...
— Iar eu un lucru îți spun: dacă încerci să umbli cu șoalda
– te scurtez de căpățână!
— Da’ tu fă-te și acum că te dai la mine, de ochii lumii, să
creadă toți că ne certăm... Comedia asta o joc și cu
Iastrebov... Nici artelul tău să nu știe nimic. Scapi o vorbă –
ești ca și mort.
„De ochii lumii” fu înscenată pe loc cearta, și Matiușka îl
alungă pe Piotr Vasilici împreună cu Ganka. Căutătorii se
prăpădeau de râs, privind cum cei doi o luau la sănătoasa.
Peste câteva zile Matiușka se duse la Bogodanka. Kișkin îl
întâmpină cu mare neîncredere, însă, de îndată ce musafirul
aduse vorba despre Sirotka, se înmuie pe dată.
— Ți s-a urât de banii Oksiei, ai? glumi el. Dar fie, numai
pentru tine, Matiușka, doar amândoi am tras împreună mâța
de coadă... Stăpânește-o sănătos, că mie nu-mi e de folos. O
singură condiție pun: hăbăucul ăla chior să nu-și bage nasul
pe acolo... Înțelegi?...
— Doar mă cunoști, Andron Evstratâci, se jură Matiușka,
scuturând din cap. Îl cotonogesc...
Pe loc fu încheiat contractul, și artelul lui Matiușka se

265
mută peste două zile la Sirotka. Se alăturară de ei feciorul
Ganka și fostul finisor de la fabrica de aur, Erakov. Oamenii
fugeau pe capete de la exploatările societății: în primul
rând, fiecare era ispitit să lucreze pentru el, iar în al doilea
rând, noul administrator se apucase să introducă noua sa
ordine cu prea mare severitate.
— Toți or să plece... spunea Erakov. Să-și tocmească
muncitori străini. Pe timpul lui Karaciunski era mult mai
bine... Era un om de înțeles.
Ganka îi purta mare respect lui Karaciunski și-i asigura pe
toți că Onikov e numit vremelnic; mai târziu, „se va
înstăpâni din nou Karaciunski”. Un om ca el nici nu se mai
găsește.
La Sirotka fu construită o izbă nouă, pe un alt loc, unde se
amplasară lucrări noi. Artelul parcă se înviorase. Asta era
munca proprie, munca adevărată, liberă și independentă.
Deocamdată conținutul de aur nu era mare, dar tot era mai
bine decât să putrezești pe la minele altora. Ganka ținea
registrele și începuse să-și dea aere. Matiușka se dusese de
două ori la Fotianka pentru tratative secrete cu Piotr
Vasilici, care, după obiceiul lui, sucea și învârtea lucrurile în
ascuns.
În curând, însă, totul ieși la iveală. Piotr Vasilici luase pe
credit de la căutători vreo opt funturi de aur, mai adăugase
vreo două funturi de-ale lui și vru să le vândă la un preț mai
bun, ocolindu-l pe Iastrebov. De mult își pusese el în gând
această operație, de la care spera să scoată un câștig de
vreo două mii de ruble. Dar în oraș niciun achizitor nu se
învoi să-i cumpere aurul, de frică să nu se pună rău cu
Iastrebov: de, o mână spală pe alta. Atunci Piotr Vasilici se
duse la Ermoșka.
— Mare nătărău ești, Piotr Vasilici, îl lămuri cârciumarul.
Toată lumea te știe ca omul lui Iastrebov, cine o să cumpere
de la tine?!... Mai bine du-te la Nikita Iakovlici și-i spune
totul cinstit, poate te-o ierta...
Căzu greu pe gânduri Piotr Vasilici. Ca să înregistreze la
Sirotka, trebuia să aștepte să mai treacă un timp, și apoi, va
trebui să împartă banii cu Matiușka. Se gândi cât se gândi și
se hotărî să se pocăiască, cerând iertare lui Iastrebov.

266
 — Aurul nu e cumpărat cu banii tăi, așadar, să-mi dai un
preț mai bun, ținu să se tocmească Piotr Vasilici.
— Bine, bine, ce atâta vorbă... Ți-oi da câte patru ruble și
jumătate, hotărî Iastrebov.
Nimic de zis, un preț bun. Piotr Vasilici scoase săculețul
cu aur și-l dădu lui Iastrebov, care îl cântări, apoi îl băgă în
valiza sa.
— Ei, acum mergi sănătos! spuse achizitorul. Cine vrea să
fie mai deștept decât Iastrebov nu trăiește nici trei zile. Iar
tu ești un prost!
— Da’ banii?!...
Iastrebov râse doar, îl amenință cu revolverul și-l alungă
afară din izbă. Nu era prima dată când proceda astfel.
Ca urmare la înșelătoria lui, Iastrebov fu arestat chiar în
noaptea aceea. La percheziția făcută se găsi aur netrecut în
registre, fapt socotit de lege drept furt. Denunțul îl făcuse
Piotr Vasilici, era răzbunarea lui. Dar Iastrebov, care mai
fusese dat în judecată de câteva ori, privi fără teamă
arestarea sa.
— O să plângeți după mine, ticăloșilor! vorbi el mulțimii
care se adunase în fața casei, când escorta veni să-l ducă de
la Fotianka la oraș. L-ați vândut pe binefăcătorul vostru...
A doua veste mare a fost sinuciderea lui Karaciunski.
După ce i-a predat lui Onikov toate lucrările, a ars niște
hârtii, iar mai târziu și-a tras un glonte în tâmplă. Pe Fenia o
pusese din vreme la adăpost de grija zilei de mâine.

Partea a cincea

Noul administrator-șef al exploatărilor de aur din

Balciugovo se dovedi a fi acea mătură nouă, care, cum
spune zicala, mătură bine. De la bun început și peste tot el
introduse o ordine strașnică, începând cu birourile. Fraza lui
favorită era:
— Eu nu sunt Stepan Romanâci... Nu...
Micșoră salariile funcționarilor, iar pe mulți dintre ei îi
concedie definitiv în vederea economiilor. Celor care avură

267
norocul să fie menținuți în posturi li se dădu mai mult de
lucru. Alde „Montmorency” rămaseră, nici vorbă, ca mai
înainte: ei n-aveau a se teme de noul reformator. La uzină
numărul orelor de muncă spori, pentru schimbul de noapte
se micșoră plata, supravegherea se întări și se desființară
două posturi de paznici la grămezile de cuarț aurifer adus de
căutătorii de aur. Și la Derniha se introduseră noile măsuri
de austeritate și severitate, în virtutea cărora Onikov îi
persecuta cu deosebire pe muncitorii cu cai. Atenția cea mai
mare fu însă îndreptată împotriva furtului de aur: Onikov
declară război fără împăcare acestui rău adânc înrădăcinat
la toate exploatările, și jură să-l stârpească pentru
totdeauna, cu orice preț. Pe scurt, noul administrator se
năpusti asupra exploatărilor de la Balciugovo ca o vijelie de
primăvară, doborând la pămîmt tot ce-i ieșea în cale.
La început toți rămaseră uluiți. De bună seamă, dacă se
statornicea noua ordine, atunci nu mai era de trăit acolo.
Sfinți nu erau, nici vorbă, oamenii de la exploatări, totuși,
lucrurile trebuiau judecate omenește. Tot mai mult și mai
des își aduceau aminte muncitorii de Karaciunski și se
scărpinau la ceafă. Era un om acela, neînduplecat și el, dar
care știa să nu vadă și să nu audă acolo unde nu trebuia.
Prin cârciumi se discuta cu lux de amănunte fiecare pas al
lui Onikov, fiece ordin al lui și, în cele din urmă, fu dat
verdictul printr-un singur cuvânt:
— Scârba!...
Cine găsise acest cuvânt de ocară, cine îl rostise cel dintâi
– nimeni nu știa, dar fusese rostit și toți simțiră dintr-o dată
o plăcută ușurare. Scârba – și gata. Restul se înțelegea de la
sine, și toți răsuflară bucuroși. Se afirmase capacitatea
omului rus simplu de a exprima cu un singur cuvânt un
întreg complex de noțiuni. Toate severele măsuri și reforme
ale noului administrator fură îngropate sub acest unic
cuvânt și după asta, nimănui nu-i mai fu frică de el, nimeni
nu-l mai luă în seamă. Lasă-l să se joace puțin și să-și bage
nasul în scârnă peste tot – pe urmă, lucrurile se vor orândui
de la sine, cum e firesc. Oamenii rămân cum sunt. Vremelnic
ar putea să sufere unii indivizi, dar, în pofida lor, va rămâne
în ființă tot ceea ce nu poate pieri, acel adevăr general care

268
se acumulase, se așezase, concentrându-se de un lung șir
de ani sub apăsarea ocnei, sub apăsarea muncii de ocnași
din întreprinderile statului, ca și sub apăsarea condițiilor
vieții lor de lupi. Să exprimi toate acestea în câteva cuvinte
pe înțelesul tuturor nu s-ar fi priceput niciunul, dar cu toții
simțeau tâlcul adânc și limpede – și aceasta e încă o
trăsătură caracteristică a omului rus simplu, care, în masă,
în colectiv, devine mai perspicace, mai isteț.
Deocamdată, reformele lui Onikov nu atinseră mina
Rubliha, unde „domnea” ca și altădată Rodion Potapâci
singur, și toți așteptau cu nerăbdare clipa când se vor afla
față-n față bătrânul maistru și noul administrator-șef.
Presupuneri și ipoteze se făceau atât de multe, încât nu le
mai puteai da de capăt. Toți știau că Onikov „ura cu ură de
moarte” Rubliha și erau siguri că o va închide, dar cum se va
întâmpla aceasta și ce va face Rodion Potapâci, iată ce le
ațâța curiozitatea. Bătrânul nu dădea niciun semn de
neliniște sau de îngrijorare și-și continua munca tot atât de
înverșunat, de parcă îi era teamă că nu-i ajung zilele. Stolna
se isprăvise chiar în ziua sinuciderii lui Karaciunski și de
atunci apa din mină nu mai era ridicată sus cu ajutorul
pompelor, ci se scurgea prin această galerie în Balciugovka.
Ca urmare, se putu adânci mina dincolo de stânjenul
treizeci.
Întâlnirea celor doi se produse într-o dimineață, când
Rodion Potapâci se afla în adâncul minei. I se dădu semnalul
de sus. Bătrânul înțelese pentru ce era chemat la o oră atât
de nepotrivită. Onikov se plimba prin hala principală și
asculta, privind în altă parte, niște explicații ce-i dădea
ajutorul de maistru, care, cu capul descoperit, se ținea pe
urmele lui. Rodion Potapâci ieși fără grabă din cabină, își
scoase căciula și se opri. Onikov îi aruncă o privire în
treacăt, se întoarse și intră în birouașul bătrânului.
— Ia spune, cum merg lucrările? întrebă el fără a-l privi
pe bătrân.
— Nimic, se poate închide mina și acum, răspunse calm
bătrânul.
Lui Onikov i se iviră pete roșii în obraz, se stăpâni însă și
rosti cu o blândețe prefăcută:

269
 — Este necesar să stăm de vorbă serios... Eu nu am
încredere în mina aceasta, însă a părăsi acum o lucrare la
care s-au cheltuit peste o sută de mii de ruble nu am niciun
drept. Și, la urma urmelor, suntem obligați prin contract să
căutăm aur de filon... Așadar, eu mă gândesc, dimpotrivă, să
lărgesc lucrările în acest sector.
Rodion Potapâci lăsă capul în jos. Înțelegea prea bine
politica lui Onikov; aruncase mai înainte toate înfrângerile
pe seama lui Karaciunski, iar acum voia să culeagă el
caimacul de pe viitorul aur. Tânăr, dar la rele se pricepe...
Bătrânului i se strânse inima, gândindu-se la Stepan
Romanâci, care, printre alte cauze, fusese doborât și de
Rubliha. „Eh, de mai aștepta puțin: Rubliha ar fi
răscumpărat totul!” Parcă îl vedea înaintea ochilor pe fostul
său șef, cum venise cu trei zile înainte de moarte și-i
spusese cu zâmbetul pe buze: „Ei, moșule, nu mi-a mai
rămas să trăiesc decât trei zile, grăbește-te!” În ultima zi,
ziua fatală, sosise bărbierit proaspăt, rumen la obraz și nici
nu mai întrebă nimic, ci doar citi din ochi răspunsul pe fața
bătrânului maistru. Pentru ultima oară au coborât împreună
în mină, au trecut pe la toate sectoarele de muncă, iar
Karaciunski, după ce lăudase stolna, a adăugat: „Păcat că n-
am s-o văd cum va lucra”. Apoi a fumat o țigară, a ieșit, iar
peste o jumătate de oră trupul lui însângerat zăcea în biroul
lui Rodion Potapâci, pe aceeași laviță pe care dormise
cândva Oksia. Acela a fost un om, nu o scârbă ca... Bătrânul
înțelegea că Onikov, prin lărgirea lucrărilor, vrea să-l câștige
de partea lui și pe cale indirectă să dreagă cearta recentă
dintre ei, dar aceasta nu-i mișca deloc inima lui bătrână,
plină de devotament fierbinte pentru un alt om.
— Ei, nu spui nimic? întrebă, în sfârșit, Onikov, jignit de
tăcerea bătrânului maistru.
— Ce să spun, Alexandr Ivanâci, noi suntem aici să primim
ordine... ce veți ordona, aia vom executa. Fiți pe pace:
Rubliha va justifica pe deplin cheltuielile...
— Sunt semne bune?...
— Vor fi și semne...
Într-un cuvânt, nu s-au înțeles, totuși, nestrămutata
convingere a bătrânului maistru avu o înrâurire puternică

270
asupra neîncrezătorului Onikov. „Cine știe, orice se poate
întâmpla, mai știi de unde sare iepurele?! Adevărat, Zâkov e
un nebun, dar și căutarea filoanelor e o treabă nebună.”
Rodion Potapâci conduse pe noul șef până la ieșirea din
corpul clădirii, și mult timp stătu în pragul porții, urmărind
cu priviri pierdute cunoscuta pereche de cai boierești bine
hrăniți. Îi mâna același vizitiu, Agafon... Totul era la fel și nu
era... Din pricina necontenitei șederi sub pământ, chipul lui
Rodion Potapâci se decolorase parcă, prinsese o culoare
albă-mată, ca o coajă de prescure. Numai ochii rămâneau
vii, îndărătnici, mânioși, inteligenți. Oftă din adâncul piep-
tului și se îndreptă spre biroul său, pășind neobișnuit de
moale, aproape împleticit, de parcă amețise. Puțin mai
înainte tremurase pentru soarta minei Rubliha, iar acum,
când totul se lămurise de la sine, îl cuprindea un soi de
obidă îndurerată. După cele întâmplate, ce rost mai avea să
se ostenească? Privi cu un soi de ură pe gura minei, de unde
se ridica încet căruciorul de fier cu „steril”.
„Nu, frățioare, nu mă las, tot am să pun mâna pe tine într-
o zi... se gândea mânios Rodion Potapâci, pășind spre biroul
său. Degeaba, nu-mi scapi!”
Acest simțământ de ură împotriva minei sale favorite îi
încolțise în suflet din ziua când a fost scos din biroul său
corpul neînsuflețit al lui Karaciunski. Trăia omul, de nu l-ar
fi înșelat blestemata asta de Rubliha. Rodion Potapâci
conducea de atunci lucrările cu un fel de înverșunare, de
parcă ar fi căutat în pământ pe dușmanul său de moarte.
„Nu, frățioare, nu-mi scapi...”
În ultimul timp bătrânul se simțea tot mai prost, mai ales
atunci când rămânea singur în birou. Înaintea ochilor i se
arăta, stăruitor, aceeași vedenie – ziua fatală – și o retrăia
pas cu pas, de mii de ori, răscolind în memorie cele mai mici
amănunte. În felul acesta își aduse aminte că în dimineața
aceea venise Kișkin la mină, nu se știe pentru ce, și mutra
lui spână și respingătoare el o zărise printre cele dintâi în
clipa când muncitorii aduceau la mină corpul încă nerăcit al
administratorului-șef. În vălmășagul de simțiri, acest
amănunt îi scăpase, cine știe cum, din memorie, și mai
târziu Rodion Potapâci fu nevoit să se informeze pe ocolite

271
de la muncitori ce căutase Kișkin în acea zi la mină și dacă
nu cumva avusese vreo discuție cu Karaciunski.
— El, Kișkin, ședea lângă cazane când a intrat Stepan
Romanâci... povestea fochistul. Stătea așa de mult timp... A
stat, a flecărit, dar de ce și pentru ce – nu puteai înțelege.
Un pisălog, îl știu toți! Ei, când l-a văzut pe Stepan
Romanâci, parcă s-a schimbat la față... Pe urma s-a mistuit
cine știe pe unde, și numai ce-l vedem că se întoarce în
goană: „Alei, o nenorocire... Stepan Romanâci și-a făcut
singur seama!...” Și nu pentru prima oară venea el aici,
adică Cucuiul; întreba așa, ba de una, ba de alta. Toate voia
să le știe, ca să facă și el mai bine la Bogodanka lui. Într-un
cuvânt, un pisălog, dă-l dracului! Toate aceste explicații nu-l
lămuriseră defel; Rodion Potapâci bănuia vag că bătrânul îl
pândise pe Karaciunski pentru nu se știe ce tratative.
Lucrurile erau însă mult mai simple. Kișkin se abătea des,
într-adevăr, pe la Rubliha, ca să observe pe la mașini câte
un amănunt de care avea el nevoie, dar să-l întâlnească pe
Karaciunski nu dorea deloc, și când din întâmplare dădu de
el, căută să dispară neobservat. Vorbind deschis, căuta să se
ascundă... Să plece așa cu mâna goală, Kișkin nu voia și
hotărî să aștepte până va pleca celălalt. Părăsi corpul
principal al minei și se plimbă o vreme printre alte clădiri:
ținea însă mereu sub observație perechea de cai a
administratorului. Însă, spre mirarea lui Kișkin, Karaciunski
trecu de la mină nu înspre trăsura care aștepta la poartă, ci
în direcția opusă, drept spre el. „Uite că-l aduce naiba
aici...” se gândi atunci, luat prin surprindere. Nicidecum nu
se așteptase la o asemenea întâmplare și rămase fâstâcit pe
loc, ca un școlar prins cu o faptă rea. Karaciunski trecu la
doi pași pe lângă el și chiar își aruncă privirea asupra lui,
dar o privire atât de absentă, atât de lipsită de expresie,
încât celălalt simți că-i îngheață sufletul. Fără îndoială că
nici nu-l recunoscuse. Trecu mai departe și aceasta îl ne-
dumeri pe Kișkin. Se cațără pe o haldă de „steril” proaspăt
scos din mină și mult timp îl urmări cu privirea pe
administrator, îl văzu ieșind dincolo de împrejmuirea minei,
oprindu-se și stând un timp pe loc, ca și cum cumpănea
ceva, și pornind apoi cu pași repezi spre pădurice, în direcția

272
filonului lui Mâlnikov. În desișul de brazi mai apăru și
dispăru de câteva ori silueta lui înaltă, apoi răsună surd un
foc de revolver.
Kișkin înțelese îndată totul și se repezi spre mină să dea
de veste ce se întâmplase.
Asupra sinucigașului s-a găsit un bilet scris în grabă cu
creionul în biroul lui Rodion Potapâci: „Mor, pentru că, în
primul rând, trebuia odată să mor, iar în al doilea rând,
pentru că numărul meu a fost tras la sorți... Plec cu
convingerea că nu am făcut nimănui rău în mod conștient,
iar dacă am comis și greșeli, asta a fost din cauza
slăbiciunilor inerente fiecărui om. Prieteni nu am avut, pe
dușmani îi iert”. Cel dintâi citi biletul Kișkin și mâinile
începură să-i tremure; bilețelul acesta împrăștia suflul rece
al morții. De dimineață, înainte de a pleca, Karaciunski o
trimisese pe Fenia în oraș. Îi înmânase un pachet, rugând-o
să nu-l arate nimănui și să-l desfacă fără martor. În pachet
se aflau hârtii de valoare și o scrisorică scurtă, prin care
Karaciunski îi lăsa Feniei întreaga lui avere în numerar,
cuprinsă în acele hârtii. Tânăra femeie se descurca greu în
scrisul de mână și scrisorica i-o citi Mâlnikov, pe care ea îl
întâlnise din întâmplare în oraș.
— S-a zis cu el... trase încheierea Mâlnikov, ținând strâns
pachetul mare în mâinile lui noduroase. Scrisoarea prezint-o
la poliție, dar banii să nu-i dai. Nu, mai bine să nu arăți nici
scrisoarea, dă-mi-o mie.
Fenia zbură la uzina Balciugovo, dar acolo totul se
terminase. Pachetul și scrisorica ea le prezentă uriadnicului,
cel care făcea cercetările. Se constată că în pachet erau
valori de peste șase mii de ruble. Timp de două săptămâni,
Mâlnikov veni zilnic la Fenia ocărând-o pentru că predase
banii.
— Ți-a lăsat pensie Stepan Romanâci, proasto, iar tu ai
dat banii uriadnicului...
— Lasă-mă, scaiule...
— Ți se spun lucruri serioase. De-ar fi fost al meu bănetul
ăsta... păi eu... În primul rând l-aș fi înșfăcat ca un uliu și
tule-o, frățioare, încotro vezi cu ochii. Cu bani, toate
drumurile ți-s deschise...

273
 Mirarea lui Mâlnikov întrecu orice margini, când, după
două săptămâni, pachetul cu valori îi fu înapoiat Feniei; la
dosar rămase anexată numai scrisorica.
Însă și acum Fenia se arătă o proastă fără pereche: o zi
întreagă a bocit după scrisoare.
— Mi-era mai scumpă scrisorica decât toți banii ăștia,
plângea Fenia. Mi-ar fi adus aminte de Stepan Romanâci.
Dar cel mai îndurerat de sinuciderea lui Karaciunski fu
bătrânul Rodion Potapâci, care simțea că o parte din vină o
purta el. Prea din cale-afară îl împotmolise cu Rubliha...
Când zgomotele zilei încetau, bătrânului îi roiau prin cap
gânduri ciudate, aproape bolnăvicioase, încât uneori își
făcea cruce ca sub ispitirile satanei. O, mulți oameni și buni
și răi s-au dus, iar el tot mai trăiește, oare n-ar fi timpul să
treacă și el la cele veșnice?
De multe ori veneau seara la Rubliha bătrânii de la
Fotianka și de la uzina Balciugovo ca să stea de vorbă cu el
și să-i ceară tot felul de sfaturi. Că prea de tot îi prigonea
„scârba” pe căutătorii de aur.
— Las’ că se moaie el, răspundea bătrânul maistru. S-o
dezumfla el repede.
— S-o potoli oare?... Dea domnul să fie după cum spui!
Prea de tot i-a strâns de gât pe căutători... Taie și spânzură!
— N-o să-l mai țină balamalele... v-o spun eu! Și-apoi, tot
ce face e în zadar. De bună seamă, pe unii de-alde voi, cei
care dosiți aurul, nu prea are de ce vă lăuda, numai că,
judecându-l pe hoț, judecă-l și de ce fură. Fiecare vrea să
rupă o bucată de pâine, iar prada-i mică. Tare mi-e a mirare
când mă uit cum merge lumea. Se plângeau înainte oamenii
că n-au de lucru, că nu li se dau parcele – ei, și li s-a dat
drumul pe terenurile de la Kedrovo – s-ar părea că-i loc be-
rechet acolo pentru toți. Așa-i? Da’ norodu-i tot sărac, tot în
zdrențe umblă...
— Așteaptă, Rodion Potapâci, dă-le răgaz oamenilor să se
înfiripeze. La Fotianka s-au rostuit văzând cu ochii: ici o izbă
nouă, colo o poartă, dincolo un cal... E drept că mai are
multe slăbiciuni omul, mai avan când dă de un ban
nemuncit. Că doar și pentru bani trebuie să ai deprindere,
iar norodu-i sărac, neobișnuit; dacă-i rămân colo vreo

274
douăzeci de ruble – nici nu știe ce-ar putea face cu ele. Pe
flămând dacă-l poftești la masă se-mbuibă de mâncare. Așa
se întâmplă și cu aurul... Uite, negustorii s-ar părea că ei îs
dedați cu banii, dar tot își pierd mințile când au prea mulți.
Bunăoară, Zatâkin, ăla cu parcela pe Gheneralka, a spălat
într-o săptămână patru funturi de aur, și s-a pornit pe niște
drăcovenii, mamă-mamă! Vine de la oraș cu paralele și tot
drumul îi dă vizitiului să bea Xeres, iar el trage cu livorverul.
Abia a treia zi și-a venit nebunul în fire... Ș-atunci, cum să
se biruie un căutător, când el, de când mă-sa l-a făcut, n-a
luat în mână o bumașcă de douăzeci și cinci?!

II

Nu trecuseră nici doi ani, dar băbuța Lukeria îmbătrânise

atât de rău, că n-o mai recunoșteai: albise de tot, se
gârbovise, iar chipul îi era galben, ca o frunză veștedă de
toamnă. Îi rămăseseră vii doar ochii. Piotr Vasilici
încărunțise și el de griji și de alte frământări, se făcuse
ursuz rău și abia dacă mai intra în vorbă cu cineva. Vecinii
spuneau că pe amândoi îi îmbătrâniseră banii, prea
dăduseră buzna din senin peste ei. Piotr Vasilici porni să
dureze o izbă nouă, însă ridică numai pereții și lăsă lucrul
baltă. Îl rodea un gând străin de casă. Colinda săptămâni
întregi pe la exploatări, apoi revenea acasă posomorât și
numaidecât se agăța de maică-sa:
— Mămucă, unde ții banii?... Spune, că de... ca mâine, mai
știi... Și noi pe urmă nu-i mai găsim...
— Ptiu! Cum de ți se mai întoarce limba în gură la o vorbă
ca asta?! bodogănea bătrâna. Nu moare nimeni până nu-i
vine moartea... Și, mă rog, parcă ce bani am?...
— Măcar și aceia pe care i-ai dat lui Kișkin de pomană...
— Nu știu nimic...
— Nu ți-i mai dă înapoi, că-i lacom la munca altuia,
câinele! Să ții minte vorba mea... M-a făcut de râsul lumii
peste tot, mămucă; „Tu, zice, nu mai umbla cu căpăstrul
după aur străin...” Iar acuma? Iastrebov, uite, șade la
pușcărie și pe mine m-ar putea înhăma la căruța lui, iac-așa!
— Dar tu câte funturi i-ai dat tot de pomană lui Iastrebov?

275
îi plăti polița băbuța Lukeria. Strașnic te-a mai încălțat el
atunci!
— Nu-mi mai aduce aminte, mămucă... Cuțitu în inimă mi-
a împlântat. Nu i-a priit lui aurul meu, dar nici mie nu mi-i
mai ușor...
— Te-ai dovedit un prost, asta-i... Iastrebov a glumit
atunci, iar tu l-ai înecat și pe el și pe tine.
— Și ursul a glumit cu iapa și a rămas numai coama din
ea... Dracului mare și groapă mare îi trebuie, da’ eu văd că
tu îi ții partea lui Kișkin, cum vine asta? Numai să vie el aici,
că-l fac piftie. Banii, să știi, nu-i mai vezi cât lumea...
— Nu-i paguba ta... Tu du-te mai bine la pușcărie, la
Iastrebov, și întreabă-l de capitalurile tale, cât despre banii
mei – nici câinele nu-l latră pe cel care-l hrănește.
— Vai, mămuco...
— Doi ani ai umblat cu căpăstrul pe la exploatări, și dintr-
o dată ți-ai dat tot câștigul pe gârlă... Și mai zici că ești
bărbat! După cum se vede, nu ție ți se cuvine să-mi numeri
banii...
Aceste ciorovăieli pline de jigniri și venin se repetau la
fiecare întâlnire; ambele părți se înverșunau și ajungeau la
injurii grele, încât băbuța Lukeria se adresă în cele din urmă
bătrânilor obștii cu pâră împotriva fiului răzvrătit. Bătrânii îl
chemară din nou pe Piotr Vasilici și iarăși îi făcură o
admonestare.
— Bagă de seamă, diavole chior... Nu ți-a fost de ajuns să
te războiești cu Iastrebov, acum îi mănânci zilele maică-ti,
tiranule?! Te învățăm noi să-ți respecți părinții... Prea ți-ai
luat nasul la purtare!...
Piotr Vasilici se aprinse de furie, se arătă grosolan cu
bătrânii și nimeri la răcoare... Abia atunci își dădu seama că
din nou a făcut o mare prostie. Nu pentru certurile cu maică-
sa fusese atât de aspru mustrat – pentru asta, l-ar fi cârâit
puțin bătrânii și atâta tot. Dar ei voiseră să răzbune indirect
lumea cu privire la Iastrebov. Întreagă Fotianka aflase din
pricina cui nimerise la pușcărie vestitul achizitor, și-l
blestemau toți pe Piotr Vasilici, cum le venea la gură, pentru
că în persoana lui Iastrebov toți căutătorii de aur pierduseră
pe principalul lor cumpărător. Era un om curajos și primea

276
aurul de peste tot, iar acum rămăseseră doar niște
speculanți mărunți: cumpărau un zolotnic, și tremurau de
frică. Ce mai încoace-ncolo, un mare binefăcător era Nikita
Iakovlici, pe toți îi hrănea... Toată lumea era pornită
împotriva lui Piotr Vasilici care, din prostie, făcuse un mare
rău tuturor. De ce își dăduse câinele chior aurul, prostește?
Orice afacere trebuie făcută cu cap... Acum toată Fotianka o
ducea greu din pricina acestui hăbăuc. Băgat la răcoare,
Piotr Vasilici înțelese că a intrat la apă și că bătrânii obștii o
să-i vină de hac cu mijloacele ce le au la îndemână. Și într-
adevăr i-au arătat ce pot! Îl ținură trei zile încheiate la
răcoare, după care dădură o „rezoluție”.
— Prea te fudulești cu jiletca ta nouă, Piotr Vasilici, dar să
te vedem, când ți-om potrivi niște mâneci la ea...
Într-adevăr, înainte de dezastrul cu Iastrebov, Piotr
Vasilici își cumpărase o jiletcă și se fălea cu ea fără să-i pese
de glumele unora pe socoteala asta. Când înțelese
amenințarea bătrâneilor se făcu alb ca varul, de rușine și de
frică.
— Oameni buni, n-aveți frică de dumnezeu? începu să se
milogească el. Dacă mă atingeți măcar cu un singur deget,
să știți că fac scrum întreagă Fotianka!
— Aha, iată ce vorbe îndrugi... Scoate-ți jiletca, drăguțule,
îi punem noi mânecile pe socoteala obștii. Să-ți respecți
părinții...
Fără să mai lungească vorba i-au aplicat lui Piotr Vasilici
douăzeci și cinci la spate... Pedeapsa era atât de
neașteptată, încât nenorocitul se prefăcu într-o fiară
sălbatică: urla, mușca, plângea, totuși bătaia nu-i fu iertată.
Când execuția se termină, Piotr Vasilici nu mai voi nici să se
ridice de pe banca infamiei, și câtva timp zăcu nemișcat ca
un mort.
— Ia nu mai face pe nebunul, îl sfătuiră bătrânii.
— Unde să mă duc acum? gemu Piotr Vasilici.
— Asta-i treaba ta, drăguțule...
Piotr Vasilici se ridică în capul oaselor, privi pe judecătorii
săi cu singurul lui ochi și, de furie neputincioasă, scrâșni din
dinți. Să se fi dat și peste cap, rușinea n-o mai putea
șterge...

277
 — Am să dau foc... Tai și spintec... spumega el
strângându-și pumnii. O să mă pomeniți, bestiilor...
— Da’ tu nu te pune cu obștea, căpățânosule! Mai bine ai
aduce o sticlă de un sfert bătrâneilor, drept mulțămită
pentru învățătura de minte.
Când Piotr Vasilici ieși din clădirea plășii, cel dintâi gând îi
fu să se arunce în prima mină din cale sau să se spânzure –
atât de greu îl apăsa rușinea pe suflet. De-acum înainte nu
mai putea să dea ochi cu nimeni. Faima rea se lățește
numaidecât. Ai tăi, cei de la Fotianka, n-o să te lase să treci
nebatjocorit pe dinaintea lor. Copleșit de suferință, rușine,
desperare, se așeză chiar acolo pe cerdac și începu să
plângă cu sughițuri, ca un copil. Viața îi era distrusă... Unde
să se ducă acum?... Ce să facă? Și principalul – el își dădea
bine seama de asta – era că toată lumea îi stă împotrivă, iar
bătrâneii plășii n-au făcut altceva decât să îndeplinească
voința obștii. Trecătorii se opreau, se uitau la el, dădeau din
cap și treceau mai departe. De câteva ori îi ajunse la ureche
cuvântul blestemat „jiletcă”, ceea ce îi mărea desperarea:
„jiletcă” sintetiza acea ironie grea a mujicului, care, printr-
un simplu cuvânt, îl putea țintui la stâlpul infamiei. Într-un
târziu, Piotr Vasilici se ridică și, după cum au spus martorii
oculari, amenință cu pumnul toată Fotianka. Nu mai dădu
pe-acasă; căutătorii îl întâlniră pe lângă fundătura Maiakov.
În seara aceleiași zile de pomină, la băbuța Lukeria venise
ca musafir Kișkin; ședea și chicotea pe înfundate, frecându-
și mâinile de plăcere. În trecere prin Fotianka aflase despre
învățătura de minte aplicată lui Piotr Vasilici și se abătuse
anume pentru asta pe la bătrână.
— De mult trebuia să-ți treacă prin cap să-l pârăști, repeta
Kișkin. Se va face blând ca un mielușel... he-he!... Ochiul
chior l-a dus taman la destinație. L-au șlefuit calitatea
întâia...
— Da’ tu de ce te bucuri, mă rog? sări cu gura la el
bătrâna. De la vremea rea a altuia n-ai să te procopsești nici
tu...
— Altă dată să nu cumpere aur străin! Învățătura de minte
i s-a dat pentru viitor... Mă întreb ce o să se facă acum Piotr
Vasilici al tău?

278
 — Uite că amenință să pârjolească toată Fotianka... Of, of,
tare îmi pare rău că i-am făcut buclucul ăsta! Am vrut numai
să bag frica în el, când colo, uite ce-a ieșit... Rău mă doare
inima...
— Păi nu pentru tine l-au pedepsit bătrânii, ci pentru
Iastrebov. N-ai grijă... Aveau ei mai demult un dinte
împotriva lui, și așa, numai bine le-a căzut în mână.
Băbuța și plânsese de supărare; văzând cum îl lua Kișkin
în râs, i se făcuse milă de Piotr Vasilici. Bărbat în toată firea
și n-o să mai poată scoate capul în lume. Ca să-i facă sânge
rău lui Kișkin, ea îi ceru să-i restituie banii.
— Dă-mi-i înapoi, Andron Evstratâci... Te-ai folosit de
prostia mea, e timpul să ai și obraz! Moartea bate la ușă...
— De hatârul tău nu ți-i dau, muiere fără minte ce ești...
Banii tăi stau mai bine la mine: în ladă de fier, sub cinci
lacăte. Da... Pe când la tine ți-i fură, sau îi pierzi tu singură.
— Nu-mi împuia capul cu vorbe, ci dă-mi banii.
— Da’ țidula unde-i?
— Au fost dați pe încredere...
— He-he... Ia te uită la dânsa: pe încredere! Spune asta
oricui, nimeni n-o să te creadă... Nu știi cum îs vremurile
astăzi?
Când bătrâna se înfurie de-a binelea, Kișkin scoase punga,
numără cât era dator, și puse bancnotele pe masă.
— Na, ia-ți banii, dacă nu înțelegi unde-i folosul tău...
— Apoi eu, așa... Tu îi dai tot cu hi-hi-hi și ha-ha-ha, iar
mie nici atâtica nu-mi vine să râd.
— Pe urmă tot la mine ai să vii, ai să mă rogi cu banii tăi,
dar n-am să-i mai iau... se grozăvea Kișkin. Ai să-i lași să
stea degeaba, iar eu ți-aș fi plătit procente. Nici mâncare,
nici băutură nu-ți ceream, dar bani ai fi luat de la mine cu
grămada...
Băbuța Lukeria luă bumăștile cu mâinile tremurânde, le
numără și le duse în izba din fund, pe când Kișkin ședea mai
departe la masă, veselindu-se în ascuns. Când bătrâna se
întoarse, el îi mai întinse o bancnotă de zece ruble.
— Procentele tale, ia-le...
Cu mâinile în tremur, bătrâna luă banii la care nu se
așteptase, nu era sigură dacă Kișkin nu-și bate joc cumva de

279
ea, ca de o proastă.
— Ia-i, băbuțo, și să-ți fie de bine... Caută-ți de-acu un alt
nerod ca mine.
— Apoi, eu, păcatele mele, am spus numai așa, Andron
Evstratâci, din prostia mea de muiere. Piotr Vasilici hojma
mă pisa și mă făcea să mă îndoiesc... zicea mereu: „Kișkin
n-o să-ți mai dea niciodată banii înapoi”.
— N-ai decât să-i dai lui, o să vezi cum o să te
mulțumească! Și ce bine i-ar cădea acum banii tăi, tocmai la
țanc.
— Am îmbătrânit... m-am prostit...
— Ei, îi ai, destul ne-am ciondănit pentru bani. Ia să vie
una tinerică, să mă mai veselesc si eu, că destul m-ai
amărât tu... Natașka unde-i?
— Unde să fie?... Hei, Natașka!... Da’ uite ce, Andron
Evstratâci, mai lasă în pace fata, are mintea crudă, iar tu îi
spui niște vorbe... Ea-i cu gândul la joacă, iar tu ai părul
nins... Nu-i frumos ce faci!
— Așa mi-i firea, veselă, băbuțo... Îmi place să șuguiesc
cu fetele...
— N-ai decât să șuguiești cu Maria, dacă ți-a venit gust de
șagă...
— Cu Maria are cine să șuguiască. Așteaptă până mă
însor, am să iau o negustoreasă din oraș, ei, atunci mă
cumințesc.
— Pare-mi-se că nu ți-a venit încă vremea de însurătoare,
îl luă peste picior bătrâna. Dar pe Natașka s-o lași în pace: e
rușinoasă, nu-i ca Maria. Bag seama, ești îmbrăcat ca un
mire... Ai început să faci pe cavalerul.
— Deunăzi mi-am comandat tot felul de îmbrăcăminte, de
trei sute de ruble, se lăudă Kișkin. N-am să mai umblu
zdrențuros... Uite, mi-am cumpărat un ceas de aur, port și
inel.
— Of, risipitorule, risipitorule...
Kișkin, într-adevăr, se schimbase mult. În prima perioadă
a bogăției sale, umblase tot cu hainele lui ponosite, și în
ruptul capului nu voise să le schimbe cu altele noi.
Cunoscuții îl dojeneau adesea. Dar iată că într-una din zile
se întoarse din oraș îmbrăcat ca un fante, totul de pe el era

280
nou din cap până-n picioare, și merse drept la băbuța
Lukeria.
— Am venit s-o pețesc pe Natașka, glumi el. Natașka, te
măriți cu mine? Numai cu turtă dulce am să te țin...
Natașa, de când stătea la Fotianka, se schimbase cu o
repeziciune uimitoare, ca o floare pusă la fereastră.
Crescuse, se împlinise și prinsese bujori în obraji – tocmai
bună de măritat. Iar la ochi semăna leit cu Fenia: la fel de
îndărătnici și blânzi, liniștiți și supuși totodată. Nu putea să-
l sufere pe Kișkin și se ascundea de el. Ba uneori plângea
când băbuța Lukeria o trimitea să-l servească.
— Ia zi, crăiaso, te măriți cu mine? repetă întrebarea
Kișkin. Mire mai bun nu găsești... Oi mai trăi cel mult vreo
trei ani și pe urmă rămâi văduvă bogată. Toți banii ți-i las
prin testament. Cu bani îți alegi apoi alt mire după gustul
tău, unul tânăr, mai bun.
Fata scutura din cap și își privea încruntată „mirele”. Cu
timpul, deveni, de altfel, mai îndrăzneață și chiar începu să
râdă un pic de acest bătrânel caraghios. Mai mult decât
orice îi plăcea lui Kișkin părul Natașkăi, împletit într-o coadă
groasă și grea. Rareori văzuse el fete cu un păr atât de
frumos. Kișkin o sorbea din ochi pe frumoasa fată și începea
să-i înșire niște vorbe, care nu se potriveau deloc cu părul
său cărunt. Vorbind drept, se îndrăgostise de această floare
sălbatică, se gândea la ea zi și noapte. O pasiune târzie de
bătrân care îl făcea caraghios și totodată vrednic de milă.
Băbuța Lukeria pricepu înaintea altora cum stau lucrurile, și
căuta să tragă foloase din dragostea bătrânului, trimițând-o
pe Natașka în odaia lui, după cadouri. Numai că bătrânul nu-
i prea dădea bani, știind unde vor merge, și mai bucuros îi
aducea fel de fel de dulciuri, mărgele ieftine, sau stambă de
rochie.
— Mai bine i-ai face zestre, îl sfătuia bătrâna. Orfană,
neorfană, tot cam așa vine. Ai să mori – te va pomeni.
— Ehei, băbuțo, băbuțo... De murit, murim cu toții, numai
că mare mi-i nenorocirea că gândurile mi-s tinere! De m-ar
lua în seamă Natașka, i-aș face și zestre... Numai atâta-i cer,
să vină în ospeție la mine, la Bogodanka.
— Ia te uită ce-i trece prin cap spurcatului... Pentru vorbe

281
ca astea n-am să te mai las în casa mea. Nu te știam
neobrăzat...
— Păi, doar glumesc...
Ciudate lucruri se mai petreceau în casa băbuței Lukeria.
Ea era mulțumită de Natașka, dar se iscaseră între ele o
seamă de neînțelegeri din pricina micului Petrunka și a
tatălui copiilor, Iașa Flăcăul. Bătrâna nu putea să-i vadă în
ochi, nici pe unul, nici pe celălalt, iar Natașka se perpelea de
dor pentru amândoi, ca o femeie în toată firea. În cele din
urmă îl aduse pe frățior și în timpul liber îl dădăcea, ferindu-
se de ochii bătrânei. Bătrâna nu-și găsea loc din pricina asta
și-i făcea zile fripte fetei. Zgârcita băbuță prinsese ură pe
băiat, un fel de ură oarbă, și-i căuta pricină la fiece pas.
Multe lacrimi vărsa Natașka din cauza acestei uri, și
ajunsese s-o urască și ea pe bătrâna.
— Mă sărăciți... le scotea ochii băbuța Lukeria la fiecare
îmbucătură. Oricât aș aduna, tot nu v-ar ajunge!... Era bine
dacă rămânea Petrunka la bunel: bătrânul e mai bogat decât
noi toți.
— Vai de mine, bunico, dar la bunel stau mulți: și Anna cu
copilașii, și Tatiana cu ai ei. Iar mie nu-mi trebuie nimic,
numai să stea Petrunka aici cu mine.
— Ia mai tacă-ți gura... Zi bogdaproste că ți se dă să
mănânci. Ian te uită la ea ce fălci și-a făcut cu pâinea altuia
și zice că nu vrea nimic...
Petrunka se simțea din cale-afară de nenorocit, stând ziua
întreagă ascuns, ca o mică jivină prinsă, ferindu-se să dea
ochi cu supărăcioasa băbuță. Abia aștepta clipa când
Natașka venea să-l culce lângă ea. Fata zbura ziua întreagă
ca o săgeată prin toată casa, încât seara nu-și mai simțea
picioarele, totuși, pentru frățiorul drag găsea și cuvinte
pline de blândețe, și povești frumoase, și chiar felurite
descântece băbești, numai să nu-i fie urât lui Petrunka.
— Ai să crești, ai să ajungi bărbat în lege și ai să-mi dai tu
mie de mâncare, spunea Natașka. Eu am să fiu atunci o babă
fără dinți și am să umblu în cârje...
— O să mă fac căutător de aur, ca tătuca... plănuia băiatul.
Adevărate sărbători pentru acești copii năpăstuiți erau
aparițiile rare ale părintelui lor. Iașa Flăcăul nici nu

282
îndrăznea să dea ochi cu bătrâna; se strecura pe furiș în
grădină și aștepta. Natașka parcă simțea prezența tatălui ei
și zbura într-aoolo ca o pasăre. Nu-și ascundeau nimic unul
față de altul: Iașa îi povestea îndelung despre toate
treburile lui, iar Natașka despre ale ei.
— Tare mi-e frică de moșul ăsta bătrân, Kișkin, se plângea
Natașka. Tare urât se mai uită la mine... Își pironește ochii,
de mi se face rușine.
— Dă-l încolo, Natașka... Asta-i din pricina banilor, a
început omul să-și facă de cap. Așteaptă, că noi, eu cu
Taras, o să ne pricopsim... Lucrăm acum în grădina lui Kojin.
Am găsit acolo aur... Toată Taibola și-a ieșit din minți, și toți
rascolnicii își sapă grădinile de zarzavat; da’ biroul
cumpaniei s-a supărat rău. Onikov a trimis pe maiștri la
Taibola: cică terenurile-s ale lor, așa zic ei. Ce de păcate se
fac, nu le mai dai de capăt... Au ajuns oamenii să se
încaiere...
— Taras e capul răutăților... spunea Natașka, serioasă.
Face tărăboi oriunde se duce. La Taibola nu s-a pomenit de
când lumea să se scoată aur din pământ. Să-l lași, tătucă, pe
Taras, e un om de nimic... Pe nevastă-sa, Tatiana, a trimis-o
împreună cu copiii pe capul bunelului, iar el umblă haimana
de colo-colo.
— Bine zici, să știi că-l las negreșit, încuviința abătut Iașa.
Numai să prind oleacă de cheag...

III

Piotr Vasilici se duse întins la Sirotka, unde nu se știa încă

nimic de rușinea ce-o pățise și putu cel puțin să se
odihnească, să-și mai vină în fire, să chibzuiască... Aici el
era om de-al casei, și nimeni nu-i lua în seamă disparițiile
misterioase și aparițiile tot așa de neașteptate. După
povestea cu Iastrebov devenise ursuz și stătea de vorbă
numai cu Matiușka. Ajuns la exploatare, Piotr Vasilici se
culcă în bordei, de unde nu ieși două zile încheiate. Multe
gânduri frământă el în minte în vremea asta, dar oricum le
întorcea, până la urmă toate ieșeau prost. Un singur lucru
era limpede: la Fotianka nu mai putea trăi. Dracii de copii

283
aveau să-i scoată sufletul țipând: „Biciuitul! Biciuitul!...” Și
de ai săi îi era rușine. Trebuia să plece unde-o vedea cu
ochii. Parcă puține exploatări de aur sunt: și în nord, și în
Uralul de sud și la Orenburg, la cazaci... peste tot putea să
colinde cu căpăstrul. Ideea aceasta îi încolțise în minte și
nu-i mai dădea pace.
„Of, că nu mă lasă inima să-mi părăsesc satul, locurile cu
care m-am deprins...”
— Ce-i cu tine de stai tot culcat? îl cercetă, în sfârșit,
Matiușka. Nu cumva ești bolnav?...
— Of, că nu mai pot... răspundea Piotr Vasilici.
Despre planurile și intențiile sale nu voia, bineînțeles, să
discute cu nimeni, și cel mai puțin cu Matiușka.
Cei de la Sirotka bănuiau că Piotr Vasilici pățise iarăși
ceva și, până la urmă, rămaseră la două presupuneri: ori
fusese prins cu aur de furat, ori bătut de căutători pentru
lipsă la cântar. Cu afaceri dintr-astea, o dată și o dată tot ți
se înfundă. De altminteri, nu musafirul amuțit, ci cu totul
alte gânduri îl preocupau pe Matiușka: treburile la Sirotka
mergeau din ce în ce mai prost, banii Oksiei se topeau
văzând cu ochii...
Matiușka nu se mulțumea cu puțin și cheltuia banii cu
lucrări de explorare. Odată tot găsește omul aur cu
adevărat, așa trăgeau nădejde toți, așa nădăjduia și el.
Slăbise mult din cauza grijilor și necazurilor, dar mai ales de
invidie: numai la zece verste mai jos, pe Muteașka, era
Bogodanka, iar acolo se scotea aur cu ghiotura. Pe timp
senin se putea auzi pufăitul mașinii cu aburi, și de fiecare
dată Matiușka tresărea. Da, acolo e bogăție, belșug, iar aici
ruină, sărăcie... Ascultase de îndemnul lui Piotr Vasilici să ia
Sirotka, iar acum nici măcar nu se putea descotorosi de ea.
Fostul fecior Ganka, cel care ținea registrele exploatării, îl
necăjea și mai mult pe Matiușka, aducându-i fel de fel de
zvonuri – ba colo, ba dincolo se găsise mult aur, iar nu mai
știu unde – cu funtul, adică fiecare sută de puduri de nisip
dădea câte un funt de aur. Ce-i drept, un astfel de conținut
bogat nu văzuse nimeni încă, dar cu cât zvonul e mai
absurd, cu atât i se dă mai ușor crezare în lumea atât de
pătimașă și plină de riscuri a exploratorilor de aur.

284
 — Și de ce vă tot țineți de Muteașka? trăncănea Ganka.
Uite, pe malul Svistuniei, cică, e aur berechet... Un singur
spălat la butară dă până la zece zolotnici. Asta e pe
Svistunia, iar la Suhodoika oamenii scot bucăți de aur... și
Ledeanka începe să capete o faimă bună...
— Peste tot e aur mult, răspundea Matiușka, numai că nu-
l duce nimeni acasă. Față de Bogodanka toate celelalte
zăcăminte nu fac doi bani... Trăiesc oamenii din ce fură unul
de la altul.
Piotr Vasilici îi ademenise la Sirotka, pentru că aici îi era
lui mai îndemână să cumpere aur – și de la Bogodanka, și
din minele societății. Dar socoteala de acasă nu se potrivi
bună, deoarece Piotr Vasilici, în urma pățaniei lui cu
Iastrebov, rămase fără un ban, iar pentru cumpărarea
aurului dosit era nevoie de capital. Până una-alta, Matiușka
nu-i ceruse socoteala lui Piotr Vasilici, ținând seamă de
pățania sa, dar acum voia să lămurească lucrurile, deoarece
rămăsese cu prea puțini bani: nu-i ajungeau nici măcar să-și
plătească oamenii. Bine, nu sunt străini – mai rabdă, la
nevoie. Ar lucra și fără plată, dacă ar fi primiți în tovărășie.
Toți căutătorii de aur erau croiți pe același calapod: la o
adică, puneau la bătaie totul.
Prinzând o clipă când nu era nimeni pe lângă bordei,
Matiușka deschise vorba cu musafirul său, hotărât să dea
cărțile pe față.
— Nu mai am bani, Piotr Vasilici... începu, luând-o mai de
departe.
— Vremea rea prevestește zile senine.
— N-am cu ce plăti oamenii. Dacă tu nu te-ai fi lăudat
atunci, eu în ruptul capului nu m-aș fi băgat să lucrez la
Sirotka...
— Nu te-a tras nimeni cu arcanul! Ai avut ochi să vezi... Și
ce vrei de la mine, scaiule? Mintea unuia n-o poți turna cu
lingura în capul altuia.... Dacă aveai cât de cât minte... doar
te-am învățat ce să faci, nerodule! Știi prea bine că mi-e
oprit drumul la Bogodanka...
Matiușka, obișnuit să-l audă pe Piotr Vasilici înjurând, nici
nu se sinchisi de vorbele lui, ci doar se așeză mai aproape și
începu să-i povestească amănunțit despre toate câte le

285
încercase.
— Nu o dată mi-am făcut drum pe la Bogodanka, Piotr
Vasilici... Născocesc câte ceva și dau o raită pe acolo. Trag,
bineînțeles, la Maria – că nu mi-e străină, îi vine mătușă
Oksiei...
— Toată nădejdea e în Maria...
— Da-i o proastă, atâta pot spune! A avut putere asupra
lui Kișkin, dar nu a ajutat-o capul... Proastă, proastă ca
noaptea! Hoașca bătrână se tot dădea la ea și într-un fel și-
ntr-altul, dar ea nu și nu, iată cum a dat dovadă că-i o
proastă fără pereche. Și parcă multă bătaie de cap ar fi avut
cu el? Atât i-a mai rămas, curiozitatea, că altceva – pace...
Ei, și Maria s-a zbârlit: „Am bărbat, sunt nevastă cununată,
nu o dezmățată de la exploatări!”
— Da, e bună de gură muierea: știe ce să răspundă
omului! Dar dac-ai sta să te gândești, și tu, Matiușka, ești un
prost: Maria o ține pe-a ei, iar tu ține-o pe-a ta. Un bărbat ca
tine să nu-i vină de hac unei muieruște?.... Semionâci stă tot
pe lângă mașini, iar tu ține-te mereu de capul ei... O să facă
ea ce-o să facă nazuri, că de, așa cere cuviința, da’ până la
urmă uită ea de Semionâci: se știe cât îi de tare credința de
nevastă...
— S-a întâmplat și asta... răspunse posomorât Matiușka,
și pe urmă pufni în râs. Oksiuka mea a simțit că-i dau
târcoale Mariei și a sărit ca arsă. Ca o leoaică s-a năpustit:
cât pe ce să mă omoare în bătaie. Mamă-mamă, cum s-a
înfuriat, drăcoaica!... I-am dat, firește, o învățătură de
minte, da’ dânsa, chiar în noaptea aceea, țuști la Bogodanka
și drept la Semionâci... Acela pe loc i-a tras un pui de bătaie
Mariei, iar mie mi-a dat de veste că mă împușcă, de cum mi-
o mai zări nasul pe la Bogodanka.
— Ei, acum o ai pe Maria ca-n palmă! trase încheierea
Piotr Vasilici. Trebuie să te pricepi s-o strunești. Muierea la
necaz face orice.
— Chiar așa s-a întâmplat... A și încercat să-mi trimită
vorbă, spuse Matiușka încet, cercetând cu ochii încăperea.
Numai că mie, Maria nu-mi trebuie de fel, decât pentru...
cum zici, să aflu unde ascunde Cucuiul cheile... În fiece zi,
auzi, le schimbă locul. Pe urmă, mi-a spus chiar Maria,

286
hodorogul și-a îndesit vizitele la băbuța Lukeria, dă târcoale
Natașkăi...
— Aha, are chef să zburde!... Ca să vezi, ce-i lipsește
chelului...
— Acu și Maria zice că nu se mai poate altfel decât prin
Natașka.
Matiușka tăcu o vreme, apoi râse din nou și adăugă:
— Să știi că Oksia îți poartă sâmbetele, Piotr Vasilici...
Abia așteaptă să se răfuiască cu tine. „Ăla, zice, dracul ăla
chior te stârnește”. Dacă-i proastă... Mi-era frică să vin aici
la tine: te-ar putea scărmăna rău... Când îi intră ei ceva în
căpățână, nu i-o mai scoți. Barem, pe tine și pe Maria v-ar
jupui de vii...
Mai departe nu mai vorbiră decât în șoaptă. Matiușka își
ținea plecat capul său creț, iar Piotr Vasilici șușotea:
— Ce să mai așteptăm?... Totuna-i... Iar moșneagul îi
șubred rău: să-i dai una ușurel, nici nu mai răsuflă...
Capul lui Matiușka se mișcă a negare, și-și smuci trupul
mătăhălos mai departe de șarpele ispititor, mai, mai să
dărâme bordeiul. „Nu! Nu, frate, la asta nu mă învoiesc!”
răspundea muțește Matiușka prin noi mișcări din cap, și mai
hotărâte. Piotr Vasilici răsufla greu. În clipa aceea îl ura de
moarte pe prostănacul de lângă el. Cum l-ar mai pocni în
căpățâna aia goală, cu orice ar apuca în mână.
— Hei, e vreun suflet de creștin în bordei? se auzi de afară
o voce veselă.
Piotr Vasilici tresări, recunoscând după glas pe Mâlnikov.
Matiușka sări în lături și se prefăcu a drege soba. Mâlnikov
nu era singur: alături de el stătea Ganka.
— E aici... șoptea acesta, arătând cu capul spre bordei. De
trei zile zace lat.
Ganka aflase chiar atunci de la Mâlnikov noutatea
hazoasă și ardea de nerăbdare să-l vadă cu ochii lui pe
„biciuitul” Piotr Vasilici. Curiozitate răutăcioasă de slugoi!
Iar Mâlnikov era fericit că el, și nu altul, aducea la Sirotka o
veste atât de poznașă.
— Pe cine-l mână dracul aici? făcu Matiușka cu o
grosolănie prefăcută.
— Așa îl primești tu pe socru-tău? ripostă jignit Mâlnikov,

287
băgându-și capul pe ușă. Am venit în ospeție, dragă ginere...
— Poftește, rogu-te... Și ocolește-ne cât de des, dragă
socrule...
Mâlnikov își pironise privirea asupra lui Piotr Vasilici, care
zăcea nemișcat pe laviță.
— Ce-ți rânjești colții ca porcul la un bulgăre înghețat? i-o
luă înainte Piotr Vasilici, cu o ură mocnită. Eu sunt, da... Văd
că ai alergat cale de treizeci de verste ca să povestești cum
m-au bătut bătrânii. Ei, da m-au bătut! Uită-te bine: eu sunt
ăla... Că doar pentru asta ai venit!
Piotr Vasilici izbucni într-un hohot de râs sălbatic, iar
capul lui Mâlnikov pieri din ușă numaidecât. Matiușka ieși
grăbit din bordei și se năpusti asupra musafirului nepoftit.
— Ce cauți aici, Taras? Du-te cu dumnezeu, până ți-s toate
oasele acasă...
— Eu... pe Oksia vreau s-o văd... se bâlbâi cu un aer
vinovat Mâlnikov. Mi-e tare dor de ea... Am auzit că așteaptă
să nască.
— Nu-i treaba ta... Cară-te. Iar tu, Ganka, n-ai decât să
pleci cu el, dacă vrei.
Spre uimirea tuturora se ivi în ușă Piotr Vasilici și zise:
— Ba nu, Matiușka, lasă-l în pace pe Taras... N-are omul
nicio vină. Ce să-i faci dacă așa îi e firea...
— D’apoi că numai de mila ta am venit, Piotr Vasilici!
începu Mâlnikov, prinzând curaj. De unde și până unde și-au
luat dreptul bătrânii să te bată?... Păi, să vezi ce le-aș face
eu... Drept la guvernator cu jalbă, ba chiar și la sinodul țării.
Găsim noi calea, fii fără grijă...
Flecăreala lui n-o luă nimeni în seamă. Matiușka încerca
tot timpul să-i întoarcă spatele scumpului său socru; lui
Ganka îi alergau ochii încoace și încolo în căutarea unei
minciuni, ca s-o poată șterge cât mai repede, iar Piotr
Vasilici se uita crunt la Mâlnikov, cu singurul său ochi, de
parcă avea de gând să-l mănânce.
— Ei, dacă-i așa, plec, se hotărî deodată Mâlnikov. M-a
ospătat ginerele cu plăcinte peste gard... Uf, ce mai
neamuri!...
Trecu spre exploatare și o găsi pe Oksia, care într-adevăr
aștepta un copil. Fiica se arătă atât de bucuroasă de a-și

288
revedea tatăl, încât acesta fu uimit și mișcat. Maternitatea
îndulcise trăsăturile aspre ale chipului Oksiei, deși mai
frumoasă tot nu se făcuse. Îl așeză pe taică-su pe niște
grinzi, îl întrebă despre toți ai casei și la urmă rosti încet și
cu toată convingerea:
— Am să mor curând, tătucă...
— Ia nu mai îndruga prostii!... Naști pentru prima dată, de
aia ți-e frică, dar lasă, nu mor ușor muierile...
— Ba nu, am să mor... Multă sănătate mămucăi. Așa să-i
spui.
Piotr Vasilici și Matiușka plecară împreună de la Sirotka,
și tot împreună ajunseră la Bogodanka. În apropierea
exploatării, Piotr Vasilici se opri și oftă din greu.
— Tii! Ce de schimbări a făcut aici Kișkin, frățioare!... O
minunăție... Nu-ți mai vine să mori. Nu mai recunoști locul...
Cei doi lupi de la exploatări statură mult timp locului,
admirând ca niște amatori de artă bogata mină în plină
activitate. Enormele halde de pământ, pătratele excavațiilor
făcute pentru extragerea nisipului aurifer, o butară
acționată de mașina cu aburi, biroul nou clădit pe dâmb, iar
dincolo, în fund, fumul focurilor căutătorilor, grămezile de
vreascuri strânse din pădure și roabele purtate de muncitori
– toate le erau atât de familiare, scumpe, intrate în sânge,
încât de atâta încântare mută li se tăia răsuflarea. Era o
exploatare adevărată, cu aur adevărat, țelul din visuri,
idealul cel mai înalt – singurul la care e în stare să se ridice
imaginația omului de la exploatările de aur. Ți se tăia
respirația privind o asemenea muncă, nu ca aceea de la
Sirotka, unde sapi ici o țâră, colo un pic, dincolo încă un pic,
dar să găsești ceva adevărat – pace!
Piotr Vasilici rămase pe loc, iar Matiușka se duse la birou.
Mergea încet cu pasul lui apăsat, uitându-se cu atenție la
noile lucrări. Semionâci lucra acum la mașina lui, iar Maria
vedea de treburile gospodăriei, singură la birou. Moment cât
se poate de potrivit, numai de nu s-ar ivi de pe undeva
diavolul cel bătrân. Sub un șopron nou-nouț de lângă birou
era adăpostită trăsura nouă, lucioasă, cu care Kișkin pleca la
oraș pentru predarea aurului, alături se găseau grajdurile
nou-nouțe, un hambar așijderea nou – totul părea scos din

289
cutie, totul era curat, ca un ou fiert atunci și curățat de
coajă.
Maria îl zărise pe musafir și fața ei zâmbitoare apăru la
geam.
— Respectele noastre, Maria Rodionovna... Cum te mai
simți?
— Eh, cum se simte un om copleșit de durere, Matiușka?!
— Și care ar fi pricina, mă rog?
— Mă usuc după un ticălos... Mă usuc de dor, iar lui,
cârlionțatului, nici nu-i pasă!
— Ian te uită ce năpaste cad pe capul omului...
Maria flecărea, râdea și așa de grăitor își pironea ochii,
încât Matiușka simți un fel de teamă. Cu toate acestea,
scuturându-și cârlionții, se așeză pe prispă să fumeze o
țigară, și abia pe urmă se duse în odăița Mariei; femeia
amuți dintr-o dată, stătea în loc fâstâcită și se uita la
Matiușka, săgetându-l cu ochii plini și de bucurie, și de
spaimă. Cât de mare arăta în odăița asta! Față de el,
Semionâci era ca un pui de găină.
— Ei, atunci cum rămâne, Maria Rodionovna?
— Păi, tot așa, Matiușka... Nu ne-am văzut de mult, iar
acum ai venit – dar n-am ce spune. Mă și gândeam să dau
un acatist pentru pomenirea sufletului tău... Nevastă-ta, așa
am auzit, e gata să nască, prin urmare îi porți ei de grijă?
— Ascuțită limbă ai, Maria...
Maria se aplecă peste laiță să scoată ceva ca să-și trateze
musafirul; în aceeași clipă, două brațe puternice și păroase
o prinseră de mijloc și o ridicară în sus, ca pe o pană.
Femeia scoase un țipăt slab, mai mult un suspin și
încremeni.
— Lasă-mă, diavole...
— Vino în pădure... acum... Vii?
— Cee, ai înnebunit? Du-te la Oksia ta și întreab-o pe
dânsa unde să vin... Dă-mi drumuil, ursule!
Maria nu-și aducea bine aminte când și cum plecase
Matiușka. Se simțea plăcut amețită, picioarele îi tremurau,
mâinile îi atârnau neputincioase... Îi venea să plângă și să
râdă, și-apoi, mai era și teama asta femeiască... Acum ea e
nevastă cinstită, dar dacă se duce în pădure – e pierdută...

290
Amintindu-și de îmbrățișarea lui Matiușka, scuipă. Ce
neobrăzat! Apoi, dintr-o dată, o podidiră lacrimile. Se așeză
la fereastră, se sprijini în coate și izbucni în hohote de plâns.
Pe seară, Semionâci, dând pe-acasă pentru a bea un ceai, își
găsi nevasta cu fața udă de lacrimi.
— Ce-i cu tine? o întrebă el cu duioșie.
— Nimic... mă doare capul... mi-e urât.
Semionâci era un soț bun, supus. Nu-și contrazicea
nevasta nici cu o vorbă măcar. Mariei i se făcu tare rușine și
abia se stăpâni să nu-i povestească despre neobrăzarea lui
Matiușka. Aruncându-și privirea asupra lui și comparându-l
în minte cu namila de Matiușka, tăcu însă din gură: „De ce
să-și neliniștească degeaba bărbatul? O să se încaiere cu
Matiușka, iar acela îl poate strivi cu un deget. Și dacă stai să
judeci drept, numai ea e de vină. S-a întrecut cu gluma... Nu,
așa ceva n-o să se mai întâmple. «Vino în pădure», a zis.
Proastă mă mai crede! Chiar că am să alerg în pădure, ca o
zănatică. Da’ cum a îndrăznit, mocofanul, să rostească
asemenea vorbe?...”
Maria umblă până seara cu mintea parcă împâclită, și
ciuda punea tot mai mult stăpânire pe ea. „Nerușinatul! A
ales și locul întâlnirii – la răspântie, unde din dmmul spre
Fotianka se desface cărarea ce duce la Sirotka.” Semionâci
se culca devreme, obosea stând ziua întreagă lângă mașină
și trebuia să se scoale de cu noapte. Maria stătea culcată
alături de bărbatu-său, iar gândurile îi fugeau pe drumul
Fotiankăi, până la răspântie.
„Păduroiul și-o fi închipuind că m-am speriat de el, se
gândi ea și surâse. Of, ce mai neghiob... Las’ că-i arăt eu să
mai apuce în «greblele» lui de mâini pe nevasta altuia!... Îi
torn eu una să mă țină minte... Nu și-a găsit omul. Crede că
m-a speriat... Ha-ha!...
Maria se ridică, ascultă răsuflarea grea a soțului și lunecă
încetișor din pat. Punându-și sarafanul și o hăinuță veche
peste el, se mistui, ca o umbră, pe ușă. Rămase o vreme în
cerdac, ascultând dacă nu se aude vreun zgomot, apoi o luă
repede spre pădure.

IV

291
 Într-o seară, băbuța Lukeria trase o spaimă grozavă, încât
nu mai fu în stare să scoată un cuvânt din gură; dădea
numai din mâini, uluită, ca și cum i se arătase în fața ochilor
un strigoi. Mai adineauri ieșise din izba din față și se dusese
la beci să vadă câte ulcioare de lapte a dat mulsul de
dimineață, iar când se urcase în pridvor, rămăsese stană de
piatră: în fața ei stătea Rodion Potapâci.
— Da’ ce-i? De când ți-a pierit graiul? bombăni mânios
bătrânul și se întoarse să intre în izba din față.
De cum îl zărise pe bunelul cel morocănos, Natașka se
ascunsese pe undeva, ca un șoricel. Chiar și băbuța Lukeria
o cam băgase pe mânecă: nu făcuse nimic rău, dar îi era
frică. „Te pomenești că a venit să-mi ceară socoteala pentru
fetele lui”, o străfulgeră teama prin cap. Luându-se după el,
se gândea ce răspuns să-i dea la asta. Rodion Potapâci intră
în izbă, se închină la icoane și se așeză pe laviță.
— O întâmplare m-a mânat la tine... prinse el a vorbi,
scoțând din buzunar o batistă plină de sânge. Ia uită-te aici,
bătrâno!
În batistă se aflau patru dinți din față, înfășurați cu grijă.
Băbuța Lukeria se înspăimântă, așa cum se sperie ușor
muierile, dar nu putu să înțeleagă nimic.
— Unde ai dat de ei? întrebă ea, simțind că spune ceva cu
totul nepotrivit.
— Nu i-am furat, sunt dinții mei...
Pentru a-și adeveri spusele, bătrânul deschise gura și-i
arătă gingiile însângerate. Băbuța se sperie de-a binelea.
— Da’ unde ai pățit una ca asta?
— În mină... Am pus patru cartușe și am aprins fitilurile: a
bubuit o dată, de două ori, de trei ori, dar a patra bubuitură
– pace. Ce s-o fi întâmplat, mă gândesc atunci?... Am
așteptat cât ai număra până la cincizeci, apoi m-am dus să
văd ce-i. Fitilul era ars până aproape de cartuș, apoi s-a
stins. Am scos un chibrit și l-am aprins din nou, când colo –
s-a stins iar. Atunci m-am aplecat și am început să suflu în
el, și când a detunat o dată... m-am trezit sus, unde mă
scoseseră în nesimțire. Am rămas teafăr, numai că mi s-au
vătămat dinții, i-am găsit pe urmă, eu singur...

292
 — Of, doamne... cum s-a putut întâmpla una ca asta?!
— Iaca de ce am venit la tine... N-ai cumva un leac care
oprește sângele și unul împotriva umflăturii, că uite, mi se
umflă obrazul. Mi-e rușine să mă duc la felcer, iar voi,
muierile, le știți pe toate... Poate s-ar putea să-mi pui și
dinții la loc?
— Nu, așa ceva nu se poate. Dar sângele îl oprim... Am eu
o ierbușoară.
Printre particularitățile lui Rodion Potapâci era și asta că
el nu fusese bolnav niciodată și nu credea nici altora, când
se plângeau de boli ca durere de cap, friguri, febră, „mă
înjunghie în inimă”, „mă doare peste tot” și așa mai
departe. Orice boală el o ținea drept născocită, pentru ca
omul să nu lucreze. Din pricina asta, se petreceau deseori
întâmplări tragicomice. Odată, pe timpul răposatului
Karaciunski, unui muncitor îi fusese strivit în mină piciorul.
A fost trimis la spital. Asta l-a indignat pe bătrân în așa
măsură, încât s-a prezentat numaidecât la Karaciunski cu o
plângere:
— A făcut-o dinadins, Stepan Romanâci.
— Cum, dinadins? Subchirurgul spune că osul este zdrobit
și va trebui poate să i se amputeze piciorul.
— Dinadins, Stepan Romanâci, și-a băgat acolo piciorul, ca
să zacă la spital, iar pe urmă să ceară pensie... Îi cunosc eu
pe oamenii de la noi.
Până la vârsta de optzeci de ani își păstrase toți dinții,
unul nu-i lipsea, și acum se mira ca un copil cum de a putut
să i se întâmple lui asta, să-i scoată „diomita” dintr-o dată
patru dinți. Pe față n-avea nicio zgârietură. Pe un altul
explozia l-ar fi făcut praf, dar bătrânul plătise numai cu
dinții din față. „Fă-mă, mamă, cu noroc, și aruncă-mă în
foc”, spuneau muncitorii.
Bătrâna dădu fuga până la izba din fund, scotoci prin
sipete și aduse un maldăr de leacuri băbești: și rădăcini, și
iarbă, și sare descântată, și încă un leac cam ciudat, învelit
într-o cârpă. Rodion Potapâci înghițea totul cu o supunere
de copil cuminte, mirându-se și el că ajunsese în așa hal.
— Uite, asta s-o iei pentru la noapte, îi spuse apoi bătrâna
pe un ton povățuitor, subțiază sângele... Asta îi bună de leac

293
când nu-ți vine somnul, ori când gândurile încep s-o ia
razna.
Rodion Potapâci zâmbi.
— Păi, chiar că mi se potrivește, mulți de pe-aici mă
socotesc într-o ureche, prinse el a vorbi, dând din cap. Și
răposatului Stepan Romanâci îi venise asta în minte... Lui,
pesemne, i se părea că m-am smintit cu Rubliha, o fi, dar
pentru ăsta, pentru Onikov, sunt încă prea deștept. Vorba
ceea, spicul gol ține capul sus... Ți-e și silă să-l privești.
— Toată lumea se plânge de el... făcu băbuța Lukeria. I-a
strâns rău la chingi pe căutătorii de aur... Doar sunt oameni
și ei: vor să trăiască într-un fel.
— Îi asuprește degeaba pe căutători și nu vede pe ce lume
trăiește.
Bătrânul privi de jur împrejur, apoi coborî glasul și rosti:
— Să știi că azi, mâine, Rubliha are să ne dea aurul... da.
Ușor de vorbit acum, dar gândește-te că se împlinesc acuși
doi ani de când ne zbatem cu mina asta; ne-a costat o
groază de bani. Când văd că se va dovedi dreptatea noastră
acuma, când Onikov e tare și mare, mă înspăimânt. Doar
truda asta n-a fost să fie pentru capul lui sec... Acum se dă
bine pe lângă mine, dar eu n-am nevoie de dânsul, să mi-l
dai și degeaba.
Coborând și mai mult glasul, bătrânul șopti în urechea
băbuței Lukeria:
— A venit pe la mine Stepan Romanâci...
— Apără-ne și păzește-ne, doamne!...
— Îți spun adevărul curat... Am coborât noaptea în mină,
mă duceam să văd cum merge stolna și l-am auzit cum
venea după mine. Cine-i – cine-i, dar parcă nu-i cunosc eu
pașii!...
— O-of, doamne dumnezeule... Păi, eu muream pe loc!
— Ei, până nu vine moartea, nu mori. Numai că într-o
treabă ca asta nu trebuie să te uiți înapoi... Și-așa, merg eu
înainte, el după mine, cotesc într-o galerie laterală, cotește
și el pe-acolo. Într-un loc trebuie să te lași pe brânci ca să
ieși într-o altă secționare, m-am târât pe brânci și am
ascultat cum se târa și el după mine. Auzeam cum scârțâie
roca sub el și cum se surpă. Ei, atunci, mărturisesc, m-au

294
trecut și pe mine sudorile. Pricina e că Stepan Romanâci și-a
dat sufletul fără spovedanie, ei, și acuma rătăcește...
— Și de ce, mă rog, o fi rătăcind pe lângă mină?
— Păi nu și-a pus capăt zileilor acolo, lângă mină?...
Sângele nepocăit i s-a scurs în pămmt.
— Ei, și ce-a mai fost pe urmă? întrebă băbuța Lukeria,
nemaiputând nici răsufla de curiozitate. Ți-e groază și s-
asculți...
— Păi, pe urmă s-a-ntâmplat ceva mai de spaimă... Când a
trebuit să mă întorc, l-am văzut cum venea din galerie,
venea drept peste mine.
— Doamne! Sfinți mucenici... Să mori, nu altceva!
— Eu însă n-am uitat că la o întâmplare ca asta nu trebuie
să te miști din loc. Am stat și nu m-am clintit. A venit el
drept spre mine... alb ca varul... cu ochii plecați, ca și cum
căuta ceva pe jos. Să-ți spun drept, m-am cutremurat când a
trecut pe lângă mine, aproape de tot, cât pe ce să mă atingă
cu cotul.
Rodion Potapâci trase aer în piept. Îngrozită, băbuța
Lukeria tremura ca varga și își făcu de câteva ori semnul
crucii.
— Da’ neînfricat om ești, Rodion Potapâci!
— Ascultă ce-a fost mai departe: el s-a depărtat de mine,
iar eu m-am luat după el... Îmi era cam frică, dar m-am
hotărât să nu mai țin seamă de nimic: fie ce-o fi. Și m-am
dus așa până într-un abataj, unde el a intrat drept în perete.
Pricepi de ce?
— Nu pricep nimic, dragă. Am înghețat ascultându-te...
— Dar eu am priceput: el mi-a arătat unde se ascunde
filonul.
— Așa-i, da... Proastă mai sunt!...
— Ei, și de-a doua zi am pus să se lucreze acolo și, vezi,
mi-au sărit dinții chiar de la prima dată, mă tem că o fi
necurat locul...
— Să știi că așa este! Ar trebui să chemi popa să facă
acolo o slujbă...
În clipa aceea se auzi sub ferestre un clinchet de zurgălăi
și în dreptul porții se opri o trăsură cu trei cai în spume.
Băbuței Lukeria îi zvîcni inima, apoi spuse:

295
 — Ian te uită la Kișkin al nostru, cum se fudulește...
Înainte vreme umbla așa numai Iastrebov, sărmanul de el.
Rodion Potapâci se încruntă, dar nu se clinti din loc.
Bătrâna se temu: nu cumva să iasă vreun bucluc. Kișkin
intră în izbă plin de voie bună. Venea de la secretarul
direcției minelor unde fusese invitat la masă.
— Am intrat să mă odihnesc puțin, băbuțo, vorbi el cu
veselie în glas, fără să-și scoată șapca. Apoi și caii trebuie
să răsufle un pic. Am cam întârziat olecuță... Drumul trece
prin pădure, mă tem că nu ajung la Bogodanka înainte de-a
se întuneca.
— Bună ziua, Andron Evstratâci... De când te-ai îmbogățit,
te faci că nici nu mă mai cunoști, rosti Zâkov, ridicându-se
de pe laviță.
— A-a, Rodion Potapâci! se bucură Kișkin, văzându-l.
Adevărat, nu te recunoșteam. De un car de ani nu ne-am
văzut. Când ne-am întâlnit noi ultima dată? Aha, da, chiar
aici, în fața judecătorului de instrucție. M-ai făcut cu ou și cu
oțet atunci.
— Prea puține ți-am spus, Andron Evstratâci; după cât de
urât te-ai purtat, trebuiau mai multe...
— Crede-mă, Rodion Potapâci, de știam sau măcar
bănuiam ce-o să se întâmple, nu făceam ce-am făcut; da-i
prea târziu acuma, ce să mai vorbim?! Și un arhiereu, când e
flămând, fură.
— Te mustră, cum s-ar zice, conștiința? Eh, Andron
Evstratâci, Andron Evstratâci...
— Asta s-a întâmplat din pricina sărăciei, dădu să
lămurească băbuța Lukeria, ca să curme neplăcuta discuție.
Toți suntem la fel: bucata din gura altuia ni se pare prea
mare...
— Din pricina ta a intrat în mormânt Stepan Romanâci, îi
dădea înainte, neslăbindu-l, bătrânul maistru. Numai și
numai din pricina ta... Ai țintit în alții și ai nimerit în el.
— S-a-ntâmplat să iasă așa... se apără stingherit Kișkin...
Parcă eu îs bucuros de asta? L-am și visat într-o noapte pe
Stepan Romanâci, nici nu pot să spun prin ce spaimă am
trecut! I-am făcut un parastas și parcă mi-e mai ușor de
atunci...

296
 Rodion Potapâci și băbuța Lukeria se uitară unul la altul,
apoi bătrânul spuse:
— Mai demult, Andron Evstratâci, oamenii spuneau așa:
mortul nu stă la poartă, dar ce-i al lui nu-ți lasă... De altfel,
asta-i treaba ta, îți știi tu mai bine socotelile.
Se așternu o tăcere grea. Lui Kișkin îi părea rău că a
nimerit la băbuța Lukeria într-un moment nepotrivit, totuși
căuta să amâne plecarea – să nu-și închipuie cumva că fuge
de ei.
— Mai bine rămâi peste noapte aici, îl îmbie băbuța
Lukeria. Cum pornești la drum, când acuși se lasă noaptea?!
— Ba nu, plec, am timp, spuse Kișkin și se ridică. Tot mai
ajung pe lumină... Băbuțo, ai putea să trimiți prin mine
salutări iubitului tău fecior, Piotr Vasilici. S-a pripășit la
Sirotka... Încolo, gata, s-a lepădat și de frâu, și de cântar, de
toate blestemățiile lui.
— Of, nu-mi mai vorbi... prinse a se tângui băbuța Lukeria.
Nici nu mai dă pe-acasă. Nu știu ce-o să se aleagă de el,
după toate câte le-a făcut.
— Nu-i nimic, are să se înmoaie, las’ să mai treacă puțin
timp, căuta s-o liniștească Kișkin. Nu va merita curând un
nou rând de nuiele...
— D-apoi și tu, băbuțo, degeaba l-ai făcut de rușine pe
Piotr Vasilici al tău, se amestecă în vorbă Rodion Potapâci.
Trebuia să-i bagi mințile în cap, dar nu în fața lumii întregi...
Păi, zău, bărbat în toată firea și nu mai poate să scoată
capul în lume. Adevărat că nu-l poți lăuda pentru isprăvile
lui, dar aici la Fotianka toți v-ați cam scrântit la minte... Nu,
nu-i bine ce-ai făcut. Trebuia să te sfătuiești măcar cu mine,
amândoi l-am fi povățuit într-un fel.
Când Kișkin trecu dincolo de poartă, o găsi pe Natașka
șezând pe laviță împreună cu frățiorul ei – aștepta să plece
bunelul răutăcios.
— Ascultă, gaițo, de ce te ascunzi prin unghere? o întrebă
Kișkin, urcându-se în trăsură.
— Mi-e frică de bunel... mărturisi Natașka, îmbujorându-
se ca un copil.
— Ei, nu-i dracul așa de negru pe cât îl fac oamenii... Las’
că bun e dumnezeu... Hai, vii la mine în ospeție?

297
 Caii o luară din loc și clopoțeii prinseră să sune sub arcul
hulubelor, când băbuța Lukeria se repezi spre poartă.
— Nu pleca, Andron Evstratâci! strigă ea cu glas întretăiat.
Ia înapoi banii mei...
— Aha... acum vii să mi-i dai? Nu, acum poți să alergi
oricât după mine, n-am nevoie de părăluțele tale...
Trăsura porni în clinchete de zurgălăi, iar băbuța Lukeria
rămase cu mâna întinsă, cu banii ei legați într-o băsmăluță
veche. Stătu pe loc o vreme, bodogănind ceva, apoi
împleticindu-se se întoarse. Zărind-o pe Natașka, începu s-o
ocărască, ba îi dădu și un ghiont.
— Trântori ce sunteți, stați de pomană pe capul meu!
boscorodea înciudată bătrâna. Da’ ce, la mine e azil?...
Împotriva obiceiului său, Rodion Potapâci stătuse mult la
băbuța Lukeria, ceea ce o miră pe bătrână: nu era el omul
care să-și piardă timpul în zadar.
— Uneori îmi vine să cred că mi-am ieșit din minți, vorbea
plin de mâhnire bătrânul, netezindu-și barba. Nu mă pot
dumeri ce-i și cum... Înțeleg foarte bine tot ce a fost înainte
vreme, dar ce este acum nu-mi intră în cap. S-au stricat
oamenii de tot.
— Of, nici nu mai vorbi!...
— Și bărbații și femeile umblă ca năuci. Nu trebuie să
căutăm departe, bunăoară să te luăm pe tine, băbuțo. Te-ai
făcut la bătrânețe hulpavă, cum nu se mai poate... Din
zgârcenie te-ai certat cu feciorul tău, iar acuma plângeți
amândoi. Și toți sunteți la fel... Numai te gândești și ți-e
scârbă... Aș pleca unde m-ar duce ochii, numai să nu mai
văd și să nu mai aud de isprăvile voastre.
Băbuța Lukeria tăcea abătută. Rodion Potapâci înfățișa în
ochii ei lumea de altădată, unde totul era atât de limpede și
simplu, unde o muiere se simțea numai muiere. „Da, așa
erau «rusoaicele» de odinioară, care știuseră să poarte pe
umerii lor tot greul. Parcă le poți asemui cu muierile de azi,
crescute la exploatări?! Pe astea le bate vântul în toate
părțile. Ca niște vite de pripas... Și ce-i mai rău – nimeni nu
le ține în frâu, bărbatul e atât de slab de fire astăzi! Bine
spune Rodion Potapâci.”
Bătrânii prinseră să depene amintiri din vremurile apuse,

298
și uitară pentru câtva timp pe cele de astăzi, pline de
preocupări, griji și ticăloșii de neînțeles pentru ei. Abia acum
pricepu băbuța Lukeria de ce venise Rodion Potapâci: îi era
sufletul îndurerat și n-avea către cine să și-l descarce.
Bătrânul plecă în amurg. Nu voia să străbată Fotianka
ziua, ca să nu dea piept cu căutătorii care făceau larmă pe
lângă cârciumă. Seara, începea în Fotianka o viață
înfrigurată. Veneau toți muncitorii de la exploatările din
preajmă, și pe lângă cârciumă era întotdeauna mare în-
ghesuială. Rodion Potapâci ocoli cât mai departe locul acela
blestemat, de unde răzbateau glasuri de bețivi, sunete de
armonică, chiote și cântece, coborî spre Balciugovka și
tocmai pășea pe pod, când creasta Ulianov se lumină toată
de văpăi. Privi în urmă și i se păru ca arde cârciuma... seara
era liniștită și flăcările se ridicau drept în sus.
— Aoleu, arde la băbuța Lukeria! strigă bătrânul,
dumerindu-se îndată, și se repezi într-o fugă înapoi.
Așa era, ardea casa lui Piotr Vasilici – focul pornise de la
izba din fund. Limbi lungi de flăcări mistuiau construcția
veche din lemn de esență tare, și se auzea trosnetul
bârnelor, de parcă cineva le rupea cu dinții. Toată Fotianka
se adunase la fața locului. Țipetele, tărăboiul, forfota nu mai
conteneau, dar niciun ajutor nu venea de nicăieri. La
administrația plășii se aflau patru butoaie și o tulumbă:
butoaiele se uscaseră, iar cât despre tulumbă – nu i se
găsea furtunul. Și nici nu mai avea rost să-l caute: prea se
întețise focul, și casa avea să ardă, oricum, până-n temelie.
— Singur și-a dat foc casei! striga mulțimea, care umpluse
ulița și-i împiedica de la lucru pe cei ce voiau să stingă focul.
Nu degeaba a amenințat atunci la administrație să arză
toată Fotianka. Pe foc cu el, câinele chior!...
— Cică l-a văzut fata... S-a furișat prin grădinile de
zarzavat și a turnat gaz pe izba din fund.
Rodion Potapâci nu izbutea în niciun chip s-o găsească în
mulțime pe băbuța Lukeria.
— Apoi ea, trebuie că s-a prăpădit... lămuri un țăran. A
intrat unde era focul mai mare. S-a repezit, auzi, după banii
ei, și o fi înăbușit-o fumul.
Înspăimântat, bătrânul se închina făcând cruci mari.

299
 V

A doua zi, după incendiu, sosi la Fotianka Maria. Îi găsi pe

Natașka și Petrunka aciuiați pe la vecini. După grozăvia de
peste noapte, copiii se bucurară la vederea mătușii, cum te
bucuri să vezi pe cineva apropiat. Natașka plânse chiar de
bucurie.
— Tușă scumpă, ce-a mai fost aici... povestea ea, lipindu-
se de Maria. Să povestești numai – și te cutremuri...
— De ce venise bunelul?
— Din întâmplare... A stat până a amurgit și a tot vorbit cu
bunicuța. Eu cu Petrunka am stat tot timpul la poartă, pe
laviță, mi-era frică să dau ochi cu el. Lui Petrunka i s-a făcut
somn, și atunci l-am dus încetișor în tindă. L-am culcat, iar
prin ferestruică, adică prin răsuflătoarea aceea micuță din
perete, am văzut cum se furișa cineva prin grădină. Am
văzut bine cum ținea în mână o ploscă de mesteacăn și cum
a stropit cu ea drept peste perete – a udat așa tot peretele.
M-am speriat, voiam să strig, dar când m-am uitat bine, era
chiar Piotr Vasilici... zău, tușico, el era!
— Minți, Natașka. Ori ți s-a părut așa, de frică... Și-apoi
cum ai putut să vezi, dacă se înserase? Piotr Vasilici în
vremea asta era la pădure, la exploatare... Ei, pe urmă ce-a
mai fost?
— Pe urmă, am vrut s-o chem afară pe bunicuța, dar mi-a
fost teamă. Cum a plecat bunelul, numaidecât am intrat să
spun, dar bunicuța era tare supărată pe mine din pricina lui
Petrunka. Ei, și de frică am tăcut. Pe urmă, bunicuța m-a
trimis la beci... Când am ieșit din beci, în curte era fum și se
vedea foc la izba din fund... M-am repezit în tindă, l-am
înșfăcat pe Petrunka și nici nu mai țin minte cum l-am tras
până în uliță, adormit cum era... Iar bunicuța, nicăieri... Din
nou m-am dus în tindă și atunci bunicuța, de față cu mine, s-
a repezit în izba din fund, drept în foc. Știi, pentru sipetul
ei... Acolo au și găsit-o, lângă sipet... Arsă toată... nimic nu
se mai cunoaște...
Sfârșind de povestit, Natașka se porni pe un plâns cu
hohote, încât Maria avu de furcă până s-o liniștească.

300
 — Lumea l-a tot căutat pe Piotr Vasilici, povestea cu
sughițuri Natașka, voiau să-l arunce în foc.
— Păi, dacă tu bați toba, proasto!... Toată zarva s-a iscat
din pricina ta... Dacă te întreabă, așa să spui, că n-ai văzut
pe nimeni, c-ai trăncănit de spaimă.
— Păi, am văzut...
— Taci din gură!... Din pricina vorbelor tale au să-l trimită
pe Piotr Vasilici în Siberia. Înțelege odată! Când or să te
întrebe, s-o ții una: nu știu nimic.
La locul incendiului, priveliștea era îngrozitoare. Peste
noapte, ca linse cu limba de pe fața pământului, arseseră
trei case... Mai stăteau în picioare doar coșurile sobelor și
câțiva stâlpi înnegriți de pară. În fund, unde mai înainte se
afla izba băbuței Lukeria, lumea se bulucea droaie. Acolo,
printre bârnele arse, zăcea carbonizat și de nerecunoscut
trupul băbuței Lukeria. O mână miloasă îl acoperise cu un
țol alb. Din partea plășii fusese trimis un vătășel ca să
păzească leșul până la venirea zapciului. La vederea acestui
tablou înspăimântător, i se strânse și Mariei inima, mai cu
seamă când recunoscu, împrăștiate pe lângă băbuța Lukeria,
scoabele de fier de la sipetul ei... Se vede că bătrâna se
prăbușise chiar acolo, deasupra comorii sale. Mulțimea
striga, larma creștea din ce în ce mai mult. Toți erau porniți
împotriva lui Piotr Vasilici și-l înjurau cum le venea la gură.
Maria încercă să-i ia apărarea, dar fu cât pe ce să mănânce
bătaie.
— Îl potolim noi, n-avea grijă, câinele! Aici e mâna lui... El
a amenințat la plasă că dă foc la toată Fotianka. Strigau toți
odată, îndârjiți la culme.
Vecinii, cei care suferiseră de pe urma incendiului, ațâțau
și mai mult furia mulțimii. Plângeau și boceau femeile,
bărbații sinistrați își încruntau fețele întunecate, în timp ce
glasul mulțimii urma neînduplecat:
— Trebuie să-i facem noi judecata, dracului chior!... Că
nu-i de ajuns ce-o să-i facă zapciul! A dat foc, nemernicul,
dar mâinile și picioarele nu și le-a lăsat și el acolo. Să-l
spânzuri și-i prea puțin, da!...
Astfel, Piotr Vasilici fu declarat în afara legilor. Nici nu
mai adunau dovezi de vinovăție, n-o mai interogau pe

301
Natașka: totul era clar ca bună ziua.
Pe locul pustiit, Maria se întâlni față în față cu Ermoșka,
venit anume de la uzina Balciugovo ca să vadă incendiul și
pe bâtrâna arsă...
— Și-a încheiat socotelile cu viața băbuța Lukeria, observă
el dând binețe Mariei. Da, tare rău că și-a dat obștescul
sfârșit fără spovedanie. Mare păcat... Ce-i drept, își trăise
veacul bătrâna: se vede că-i sunase ceasul să-și odihnească
oasele, păcat numai că nu s-au petrecut toate după legea
creștinească...
— Mare-i mila domnului, Ermolai Semionâci!... Când vrea
el, atunci moare omul.
— Și asta-i adevărat. Toți suntem oameni, nimic mai mult
decât oameni, Maria Rodionovna, și toți om muri... Se
vorbește că bătrânica a ars chiar deasupra sipetului. Vai,
vai, cât de rău s-au brodit lucrurile...
— Multe trăncănește lumea! A învăluit-o fumul, asta a
fost, și sărmana a căzut în nesimțire... Parcă mult îi trebuie
unui om bătrân? Cât despre sipet – născocire goală.
— Desigur, născocire, ziceam și eu așa, fiindcă veni vorba.
Rămâi cu bine, Maria Rodionovna... Multe plecăciuni lui
Andron Evstratâci. Am să vin curând în ospeție la el.
— Poftiți, vă rugăm...
Ermoșka se depărta, dar veni înapoi și, după ce se
încredință că nu-l aude nimeni, spuse:
— Daria mea a căzut la pat... Azi-mâine se sfârșește... Și
ce se mai bucură ea de asta...
Surprinzând zâmbetul Mariei, adăugă stingherit:
— Să nu crezi că moare de mâna mea... N-am atins-o nici
cu un deget. Înainte se mai întâmpla, dar acum, ferit-a
sfântul...
— Te însori?
— Cum trec patruzeci de zile, mă bate gândul... Iată,
dumneata nu m-ai așteptat, Maria Rodionovna!...
— Pețește-o pe Natașka; la față e leită Fenia. Am s-o
găzduiesc la mine, la Bogodanka, deocamdată...
— Chiar așa, că bine zici, Maria Rodionovna, taman ce-mi
trebuie... zău!... Atunci, te rog pe matale, nu uita vorbele
astea... Am să-ți aduc de pe acum un mic cadou. Numai să

302
moară Daria, că pe urmă potrivim noi toate cât se poate de
bine. Fedosia Rodionovna s-a mutat la oraș... Am întâlnit-o
odată. Mi s-a părut așa de firavă, palidă...
Maria fu nevoită să stea la Fotianka trei zile, dar mai mult
nu putu să aștepte înmormântarea băbuței. Apoi, și pe
Natașka trebuia s-o ducă undeva, și cât se poate de repede.
La Bogodanka își va putea câștiga o pâine, și-i va fi și ei de
ajutor. Neînțelegerea s-ar fi putut isca în legătură cu
Petrunka, dar Maria prevăzuse totul. Tocmai că-i convenea
să ia și băiatul; datorită lui, puteai s-o faci pe fată să joace
cum doreai.
— Îi găsesc eu un loc și lui Petrunka al tău, spunea Maria
ațintindu-și iscoditor victima. Mare lucru îi trebuie unui
băiețandru?! Răposata băbuță nu-l prea avea la inimă, dar
eu sunt bucuroasă: lasă-l să trăiască și el, că doar nu-i un
străin...
Vorbele acestea înmuiară inima Natașkăi, deși mai înainte
nu-i plăcea deloc Maria. Aceasta, fără să piardă o clipă, o luă
cu ea la exploatare și, cât ținu drumul, o încântă cu
făgăduieli, îi povesti verzi și uscate, ca un priceput hoț de
cai. Trebuie să amintim că Maria venea la Fotianka în chip
de cucoană, cu caii lui Kișkin, în brișca lui. Natașka își arătă
temerile ei în legătură cu bătrânul, care nu o dată o sâcâise
în fel și chip, dar Maria se pricepu s-o liniștească și în
această privință, și fata nu putu să nu-i dea crezare. Încă de
pe când trăia acasă, chiar și pe atunci ceilalți jucau după
cum le cânta ea: și Ustinia Markovna, și tușa Anna, și tușa
Fenia.
— Un bătrânel chiar dacă glumește el un pic, tot nu-i mare
nenorocire, turuia Maria. Alta-i socoteala când un flăcău se
hlizește și-ți dă târcoale...
Astfel, Maria triumfa: reușise să facă ce-și pusese în gând.
Făgăduise s-o aducă pe Natașka și o adusese. Kișkin, ca să-i
adoarmă fetei teama, se prefăcu tare nemulțumit: sări cu
gura la Maria și bombăni multă vreme că la el, de, nu-i azil,
iar Maria are atâtea rubedenii că n-ar ajunge drumul de la
Bogodanka până la Moscova ca să-i spânzuri pe toți. Dacă
merge tot așa, va trebui curând să-l hrănească și pe Taras
Mâlnikov, și pe Piotr Vasilici. Nu-i mai dădea Natașkăi nicio

303
atenție și se arăta supărat foc. În toată această comedie,
Semionâci nu înțelegea nimic și se simți stânjenit când
nevastă-sa se luă la harță cu stăpânul.
— Prea îi vorbești slobod, Mașa, o dojeni el. Nu cumva să
mă dea afară...
— Las’ că nu te dă el afară, ghiujul bătrân!... Iar dacă o
face asta, găsim noi destule alte locuri.
Lăsând-o pe Natașka la explorări, în cămăruța ei, Maria se
pregăti de drum și porni în goană la Fotianka s-o
înmormânteze pe băbuța Lukeria, ca de acolo să se ducă la
uzina din Balciugovo să vadă cum o duc cei de acasă.
Ajunsese până la ea zvonul că taică-său, Rodion Potapâci, s-
a cam scrântit la minte, și se temea că Anna va pune mâna
pe întreaga avere. Și așa ținea mult la ea bătrânul, pentru că
avea copii. Iașa Flăcăul n-o să capete nimic, firește, nici
Tatiana – doar dacă s-o îndupleca mămuca, Ustinia
Markovna, și-i va da din partea ce-i va reveni ei. Și mămuca
e tare bătrână, și nici ea nu-i prea teafără la minte... Dar
motivul principal al călătoriei era dorința de a se întâlni cu
Matiușka. Acesta trebuia s-o aștepte, așa cum se
înțeleseseră, la fundătura Maiakov. Maria plecă singură într-
o trăsurică din acelea folosite de obicei de căutătorii de aur.
— Vezi să nu te sperie careva pe drum, spuse Semionâci,
petrecându-și nevasta; umblă destule haimanale prin
pădure.
— Iar tu să nu-i prea dai târcoale Natașkăi, se oțărî la el
Maria.
La început îi fusese frică de bărbatul său, apoi – rușine,
mai târziu – milă, și în cele din urmă prinse ură pe el,
văzându-l că nu era în stare, în niciun chip, să observe și să
înțeleagă ce face ea. Și-apoi, prea era pipernicit... În toate
privințele, cu Maria se petrecea ceva care nu era a bine:
umbla cu mintea încețoșată, stăpânită de o hotărâre stranie,
oarbă.
— Natașka, ascultă: când vei face curat în birou, caută să
vezi unde ține Andron Evstratâci cheia de la sipetul lui de
fier, îi porunci Maria nepoatei înainte de a pleca. Și dacă ai
prilejul, ascunde-o...
Natașka nu înțelegea de ce trebuie să ascundă cheia.

304
Maria mai, mai să-și iasă din fire, se stăpâni totuși și lămuri:
— M-am săturat de el ca de mere pădurețe. Lasă-l s-o
caute mult și bine, șobolanul bătrân! Prea a făcut scandal
din pricina ta și a lui Petrunka. Să pui cheia pe policioara de
sub icoane. Ai înțeles?
Acum Natașka înțelese și zâmbi mulțumită. Îi plăcu ideea
de a-i trage o sperietură bătrânelului nesuferit care
începuse iarăși să-i arunce priviri galeșe.
Semionâci lucra la mașina cu aburi în timpul nopții. Ziua
dormea, iar de cu seară pleca la serviciul lui. Trebuie spus
că Maria ceruse munca aceasta de noapte pentru bărbatu-
său, ca să n-o încurce în dorința ei de a se bucura de viață.
Ea îl rugase pe Kișkin să-l pună pe Semionâci în schimbul de
noapte.
— Te joci cu focul, Mariușka, rânjise Kișkin. Lasă, lasă, eu
nu văd nimic, nu știu nimic... Între soț și soție judecător e
numai dumnezeu. Dar și tu să mă ajuți...
— Păi, nu vezi, plec la Balciugovo, fă ce vrei în lipsa mea.
Natașka rămâne singură la birou... Ei, nu ești mulțumit, ce
zici?...
— Te umplu de aur, Mariușka.
Și iată că pe la miezul nopții, când Semionâci picotea
lângă mașina lui, veni în fugă cineva și-i spuse ca la birou se
întâmpla ceva rău. Toți, care dincotro, se repeziră într-acolo.
Așa era, se petrecuse ceva rău, ceva înfiorător... În birou
zăcea Kișkin înjunghiat. Era numai în cămașă și izmene, și,
pesemne, se apărase cu înverșunare; mâinile îi erau
crestate de lovituri de cuțit. În cămăruța lui Semionâci
găsiră trei cadavre: Petrunka zăcea ucis în așternutul lui de
pe podea, poate fusese secerat în somn, Natașka stătea
întinsă chiar în pragul ușii, cu țeasta capului spartă, iar în
cerdac – Maria. Pretutindeni, băltoace de sânge. Scopul
crimei era lămurit: lada de fier fusese golită de bani... În
fața acestei priveliști, prin mintea tuturor trecu un singur
gând: nimeni altul nu făcuse isprava decât același Piotr
Vasilici. Se înverșunase omul. Era fapta lui. Altul cine putea
fi? Rămânea neînțeles însă un lucru, când și de ce se
întorsese Maria acasă? Toată lumea o văzuse plecând de cu
ziuă la Fotianka. Calul fu găsit în pădure, legat de copac, nu

305
departe de drum. Bănuielile că vinovatul era Piotr Vasilici
sporeau și prin faptul că el fusese văzut tocmai în ziua aceea
prin apropierea minei, iar pe urmă dispăruse, de parcă îl
înghițise pământul. Fără îndoială, era fapta lui... De la
Sirotka plecase după prânz. Matiușka zăcea bolnav în
bordeiul său. Întrebat, îi luase apărarea lui Piotr Vasilici.
Parcă puțini oameni umblă prin pădure: cine știe ce
haimanale au pândit prilejul și i-au răpus pe toți.
La Bogodanka sosiră judecătorul de instrucție, uriadnicul
și împuterniciții obștii. Se făcu ancheta care confirmă
bănuiala generală: pe după lada de bani găsiră căciula lui
Piotr Vasilici, pe care o recunoscură toți. O uitase din grabă.
Judecătorul de instrucție reconstitui planul după care se
comisese crima: Piotr Vasilici o întâlnise pe Maria pe drum și
sub un pretext oarecare o convinsese să se întoarcă acasă.
Poate-i spusese că Natașka și Kișkin fuseseră omorâți, iar o
dată ajunși acasă el o ucisese și pe ea, ca să șteargă orice
urmă. De fapt, era o ipoteză foarte vagă, dar deocamdată
unica.
Judecătorul de instrucție plecase înapoi la oraș, când o
nouă descoperire veni să răstoarne toate supozițiile: nu
departe de fundătura Maiakov fusese găsit Piotr Vasilici
mort. Se părea că a fost ucis pe drum, apoi târât în mlaștină.

VI

Afacerile societății nu mergeau deloc strălucit. Munca

făcută de căutătorii de aur fusese aproape desființată; prin
aceasta fusese stârpită specula cu aurul, dar în același timp
compania pierduse și un capitol de seamă al veniturilor sale,
pe care le realiza mai înainte de pe urma căutătorilor.
Onikov ținea totuși să fie consecvent și luase hotărârea să
preia întreaga exploatare exclusiv pe seama societății. În
primul rând se conta pe Rubliha, apoi, ceva mai jos de
Fotianka, se lucra la schimbarea cursului râului Balciugovka,
ceea ce ar fi pus în valoare întreg zăcământul aluvionar
peste care curgea apa acum. Trebuia construit un dig uriaș
pentru abaterea râului pe altă albie. O iarnă întreagă s-a
lucrat la această construcție grandioasă, care a costat zeci

306
de mii de ruble. După ce fu abătut cursul râului, începu
decaparea stratului de suprafață, care acoperea zăcământul.
O dată cu venirea primăverii trebuia să se treacă la spălarea
nisipurilor aurifere, în care scop fură instalate câteva butare
și două mașini cu aburi. Zăcământul nou se afla ceva mai jos
de creasta Ulianov; se putea, deduce, așadar, că stratul
aluvionar se formase prin fărâmițarea filoanelor aflate
probabil în acest masiv deluros; astfel, aurul va putea fi
extras în același timp și din stratul aluvionar, și din
zăcământul autohton.
— Vom lua aurul și de la cap și de la coadă, repeta mândru
Onikov, de câte ori îl întâlnea pe Rodion Potapâci.
— Deh, numai de-ar avea dumnezeu urechi să vă audă!
răspundea în doi peri bătrânul, care acum, hotărât lucru, îl
ura de moarte pe Onikov.
Situația celor din Fotianka era desperată. Aurul de pe
terenurile de la Kedrovo îi ademenise în zadar pe unii, altora
abia le unsese buzele, iar oamenii rămăseseră să se zbată
într-o mizerie și mai cruntă, deoarece căutătorilor de aur nu
li se mai dădea de lucru pe terenurile de la Balciugovo. Deși
munca aceasta nu le aducea decât un câștig neînsemnat,
totuși ei puneau mare preț pe el, deoarece se căpăta iarna,
când bântuia foametea. Muncitorul de la exploatări,
nechibzuit din fire, nu se hotăra să pună ceva deoparte
pentru zile negre; cât despre sumele mici câștigate pe
parcelele libere, acestea căpătau și mai ușor aripi. Cazurile
izolate de îmbogățire, mai mult sau mai puțin durabile, se
pierdeau cu desăvârșire în mizeria generală a masei
muncitoare.
Lichidarea muncii căutătorilor pe terenurile aurifere ce
aparțineau societății avu repercusiuni în primul rând asupra
dărilor. Restanțe de plată existau și mai înainte, acum însă
ele se rotunjiră până la o sumă enormă. Primarul din
Fotianka ajunsese la capătul puterilor, dar tot degeaba! N-
aveau oamenii de unde plăti dările. Venise de câteva ori și
mijlocitorul de pace, însoțit de zapciu, dar nici ei nu
ajunseră la vreun rezultat.
— Cum se poate una ca asta, întreba mirat mijlocitorul, de
jur împrejur e numai aur, iar voi nu vă puteți achita

307
dările?...
— Întocmai, înălțimea voastră, îi răspunse primarul. De
jur împrejur e numai aur, iar la mijloc sărăcie lucie... Totul e
în mâna companiei: dacă le-ar fi dat de lucru căutătorilor, ca
mai înainte, s-ar mai fi ajuns oamenii... Nu câștigau cine știe
ce, dar tot scoteau dacă nu pâine cu slănină, măcar pâine
goală.
Tratativele cu Onikov în problema aceasta rămaseră fără
rezultat. Administratorul-șef își menținu hotărârea,
referindu-se la lege, care interzicea lucrările efectuate de
căutători. Fără îndoială, nu era vorba decât de un joc de
cuvinte; munca făcută de căutători era într-adevăr interzisă
prin regulamentul exploatărilor de aur particulare, dar, ca
măsură provizorie, se admiteau lucrări „de echipă”, sau „de
la zolotnic”, ceea ce însemna același lucru.
— Eu procedez numai în conformitate cu legea, o ținea
Onikov pe a lui, cu îndărătnicia unui nebun. Trebuia cândva
să ajungem să stârpim răul...
— Hm... Așa-i... Dar parcă și apostolul Pavel spunea că
uneori și legea trebuie aplicată după nevoie. Reformele
dumneavoastră se fac în dauna intereselor statului.
— N-aveți deloc dreptate! Oricât am avea grijă de
muncitori, ei tot își vor da câștigul pe băutură... S-au ales
oare cu ceva de pe urma terenurilor aurifere de la
Kedrovo?...
Vorbind drept, terenurile de la Kedrovo nu le dăduseră
muncitorilor decât iluzia unei munci adevărate; acolo, în loc
de un stăpân, ca la companie, porunceau zeci de stăpâni –
asta era toată diferența. Îi făceau să câștige mai mult doar
speculanții de-alde Iastrebov. Afară de aceasta, micii
proprietari de mine puteau lucra numai vara, iarna însă
minele rămâneau pustii.
Nemulțumirii muncitorilor provocate de noul
administrator-șef i se tocise înverșunarea. Oamenii nu-l mai
înjurau, în schimb revolta lor înăbușită creștea și năvălea
surd, ca apa care se revarsă peste maluri.
— Eu nu lungesc vorba: la nevoie, o să angajez muncitori
din altă parte, se lăuda Onikov. Orice lucru început trebuie
dus până la capăt.

308
 Rodion Potapâci stătea la Rubliha lui și nu voia să știe de
nimic. Datorită stolnei, săpătorii ajunseră curând la cel de-al
patruzeci și șaselea stânjen. Mina costase o groază de bani,
și speranțele tuturora erau strâns legate de ea. Numai o
boală care nu iartă poate să șubrezească organismul cuiva
cu atâta consecvență ca această mină. Rodion Potapâci era
singurul care nu-și pierdea încrederea în rodul muncii sale și
se temea doar de un singur lucru, că societatea nu va mai
aloca sumele trebuincioase.
Într-o noapte, pe când bătrânul moțăia ca de obicei în
biroul său, îl trezi o ușoară bătaie în geam.
— Care-i acolo, măi creștine?
— Pot să intru, moșule, să mă încălzesc?...
— Ce, nu vă mai ajunge ziua pentru hoinăreală? se miră
Rodion Potapâci, căutând să vadă mai bine prin geam chipul
tânărului cu bărbuță bălaie, răsfirată. Treci la ușă.
Peste câteva clipe se ivi în pragul ușii Matiușka, alb tot de
zăpadă. Rodion Potapâci abia îl recunoscu.
— De ce umbli în miez de noapte? îl întrebă apoi, supărat.
Sunt destui derbedei care umblă prin pădure...
— Am venit cu o treabă, moșule... răspunse Matiușka și-l
privi cu ochi rătăciți, mototolindu-și căciula în mâini. Oksia a
plecat dintre noi.
— A murit?... întrebă cu tremur în glas bătrânul, pălind
deodată la față... Eh, sărmana de ea!... M-a cam supărat
atunci, dar nu-i nimic, dumnezeu s-o ierte.
— O săptămână întreagă s-a chinuit să nască, moșule;
tare mult s-a chinuit, și până la urmă n-a putut... A urlat de
durere toată săptămâna, dar cine s-o ajute în pădure?! Of,
moșule, rău a mai suferit! Și-a adus aminte și de tine. „Când
oi muri, spunea, să te duci, Matiușka, la bunelu, la Rubliha,
și să-i mulțumești că m-a adăpostit atunci.”
— Și-a adus aminte de mine, va să zică...
— Și-a adus.. Iar înainte de a-și da duhul, s-a mai liniștit
parcă, mi-a făcut semn să mă dau mai aproape și să mă așez
lângă ea. Ei, și m-am așezat... M-a luat de mână, m-a privit
lung-lung și a început să plângă. „De ce plângi, Oksia, îi zic
eu, o da dumnezeu și-o să te faci bine...” „Nu de asta plâng,
Matiușka, mi-a răspuns. Îmi pare rău de tine, plâng de mila

309
ta...” Uite ce fel de om era Oksia. Înțelegea totul de zece ori
mai bine decât unul care se crede deștept.
Matiușka rămăsese tot timpul în ușă, mai povesti o dată
despre moartea Oksiei și se pregăti de plecare, luându-și
rămas bun. Rodion Potapâci își scutură atunci amorțeala.
— De ce să pleci pe întuneric? se miră el. Rămâi peste
noapte la noi, la mină.
Matiușka își mută greutatea de pe un picior pe altul, și
deodată i se rostogoliră pe chip lacrimi repezi, ca de copil.
— Of, nu mai pot, moșule... șopti el cu glas înecat. Mi-e
tare greu...
Bătrânul se încruntă: unde s-a mai văzut bărbat să
plângă?...
Matiușka tot nu rămase peste noapte la mină. Se apropia
șovăitor de ușa biroului, se oprea în loc, apoi se îndepărta.
Vădit, se petrecea ceva straniu cu el, după cum observară și
muncitorii.
În altă noapte, coborî în mină și-l găsi acolo pe Rodion Potapâci,
jos în abataj, unde punea cartușe de dinamită în vederea unei
explozii.
— Mă, de ce sperii oamenii? se mânie Rodion Potapâci. Ei, ce
te-a adus iarăși?...
Matiușka tăcu. Bătrânul îl privea cu mirare. O mândrețe
de flăcău, numai de nu i-ar intra în cap cine știe ce prostii.
Uite ce brațe vânjoase are! Taman bine ar fi să lucreze la
abataje!
După ce se produse explozia, Rodion Potapâci își plimbă
privirea pe bulgării de rocă și deodată se trase îndărăt, ca în
fața unei arătări. Explozia dezveli un filon minunat, cam de
un arșin și jumătate; în cuarțul ruginiu, scânteia, cu lacrimi
de aur, metalul prețios.
— Ia te uită! bolborosi uluit bătrânul, cătând la Matiușka.
Ce ne-am mai canonit cu el, cu filonul, și uite-l când a
răsărit... Tu ne-ai adus norocul ăsta, Matiușka!
Flăcăul tăcea înainte, iar lui Rodion Potapâci îi străluciră
lacrimi în ochi: era ultimul aur pe care îl mai descoperea...
Desprinzând câteva bucăți mai mari, bătrânul dădu poruncă
minerilor să se urce sus, iar intrarea în mină o încuie cu
lacătul... Mai ferește omul de păcat!

310
 Descoperirea filonului în creasta Ulianov stârni o vâlvă
nebună: Onikov alergă într-acolo mâncând pământul, și-l
sărută pe Rodion Potapâci pe amândoi obrajii. Coborând în
mină, stătu vreme îndelungată să admire filonul, făcând
totodată calcule aproximative, cu glas tare. În cel mai rău
caz se vor recupera toate cheltuielile și se va realiza și un
beneficiu cam de aceeași valoare.
— Banii se numără când îi ai în buzunar, observă posac
Rodion Potapâci.
— Lasă că-i putem socoti și pe loc, în mină...
Bătrânul își gusta în tăcere triumful: nu-l înșelase
Rubliha, dar costase, e drept, grozav de scump. Da, le-a
dovedit el tuturor cum pot să descopere aurul bătrânii prim-
maiștri în creasta Ulianov... Păcat că n-a ajuns sărmanul
Stepan Romanâci să vadă și el izbânda asta.
Veni să admire Rubliha până și Ilia Fedotâci, secretarul
departamentului minier. Coborî în mină, desprinse o bucată
de cuarț cu aur, ca amintire, și-l bătu ușurel pe umăr, cu
bunăvoință, pe bătrânul maistru miner.
— Se laudă tinerii ca niște cocoși, dar, după cum se vede,
nu se pot lipsi de noi, bătrânii. Nu-i așa, Rodion Potapâci?
— Toamna se numără bobocii, Ilia Fedotâci...
La Rubliha lucrările se întrerupseră pentru un timp.
Funcționa numai o singură mașină cu aburi, iar Rodion
Potapâci nu-și părăsea postul. Ajungându-și scopul,
devenise trist și îngândurat, de parcă ar fi pierdut ceva. Cu
el rămânea deseori de gardă Matiușka. Acesta își făcuse un
obicei să vină mereu la mină, nu știa nimeni de ce. Într-o zi,
ședeau ei așa amândoi în birou și tăceau. Deodată, pe
neașteptate, trupul mătăhălos al lui Matiușka se prăvăli la
picioarele bătrânului, încât acesta tresări și se trase înapoi.
— Moșule, dragă moșule, nu mai pot, nu mai am putere să
îndur... Du-mă la judecătorul de instrucție, la oraș. Trebuie
să ispășesc...
— Da’ ce, ai căpiat, flăcăule?... Ce să ispășești?...
— Păi, fărădelegea aia de la Bogodanka... Eu i-am răpus
pe toți trei! Piotr Vasilici îmi tot dădea ghes: hai să-l jefuim,
hai să-l jefuim pe Kișkin, și nu mai înceta. Și eu m-am lăsat
ispitit, am pus-o la cale pe Maria să facă rost de cheie, iar ea

311
pe Natașka... Am întâlnit-o pe Maria pe drum și am venit
împreună noaptea la mină. Piotr Vasilici a rămas la început
de pază, iar eu am intrat în cămăruța Mariei. Natașka furase
cheia de la bătrân. Și, din cămăruța Mariei, am intrat în
birou, iar Kișkin s-a trezit din somn, parcă dinadins... Și
când s-a pornit a răcni... Toate mi s-au învălmășit în minte...
i-am dat una la mir și a căzut pe loc, în nesimțire, iar Piotr
Vasilici, când mă uit, se și afla lângă lada cu bani și băga în
sân bumăștile... Pe urmă s-a trezit Natașka; ei, și noi i-am
secerat pe toți, ca să nu rămână niciun martor. Am luat banii
din ladă – și în pădure cu ei. Chiar atunci, noaptea, ne-am
pus să-i împărțim lângă un focușor... Văd deodată că Piotr
Vasilici mă păcălește, apoi mi-a trecut prin gând că are s-o
ia la sănătoasa cu toți banii și toată vina are să cadă pe
mine... Ei, atunci l-am răpus și pe el... Tot m-ar fi denunțat.
Toate bănuielile de vinovăție se îndreptaseră asupra lui. În
aceeași noapte am venit acasă și m-am făcut bolnav, dar
Oksia a simțit că nu-i lucru curat. Un cuvânt nu mi-a spus, și
numai înainte de a muri mi-a arătat că știa tot... „Pentru
păcatul tău, zice, mor!” Și tare mă mai doare sufletul de
atunci: mai ușor mi-ar veni să-mi fac seama... nu-mi găsesc
loc...
Rodion Potapâci îl asculta în tăcere, apoi, tot în tăcere, luă
o frânghie și-i cetlui mâinile.
— Așteaptă puțin... mormăi bătrânul, fără să-l privească.
Te-oi duce eu unde trebuie.
Luând un topor, Rodion Potapâci coborî singur în mină.
Admiră pentru ultima dată filonul descoperit, apoi urcă spre
stolnă. Merse de-a lungul acestei galerii, până la gura ei de
vărsare în Balciugovka, unde reteză cu toporul suporții, făcu
același lucru în câteva locuri pe la mijlocul stolnei și chiar
lângă mină, acolo unde începea a pătrunde apa din adânc.
Pământul se surpa ușor și împiedica drumul apei care se
scurgea prin stolnă. Terminând această treabă, bătrânul se
urcă foarte liniștit sus, iar peste o jumătate de ceas îl ducea
pe Matiușka la Fotianka, pentru a-l preda în mâinile justiției.
În aceeași noapte Rubliha fu potopită de apă; bătrânul
maistru ședea sus și râdea, de data asta cu un râs de nebun.
Pentru a restabili Rubliha inundată era nevoie de investiții

312
mari, poate mai mari decât pentru săparea unei mine noi,
astfel că filonul de aur găsit de bătrânul maistru rămase
îngropat în pământ. Dar nici societății nu-i mai ardea de
acest filon. Digul construit la Balciugovka fu rupt de apele
primăverii; toate lucrările de acolo, înfăptuite cu mari
cheltuieli, le acoperi repede mâlul adus de râu. Aceste două
pagube importante se resimțiră puternic în bugetul
întreprinderii, încât devizul prezentat de Onikov nu fu
aprobat, iar societatea sistă toate lucrările, declarându-le
nerentabile. Și aceasta se petrecea într-o localitate, unde, în
condițiile unei bine chibzuite gospodăriri, ar fi putut să
prospere o populație de o sută de mii de locuitori și alte zeci
de societăți...
Lui Rodion Potapâci i se rătăciră mințile cu totul; era
nebunia senilității. În aiurelile sale pomenea mereu de ocnă
și umbla prin uzina din Balciugovo însoțit de călăul
Nikitușka, împărțind în dreapta și în stânga porunci
crâncene. Pe urmele acestei perechi se ținea întotdeauna o
droaie de copii.
Fenia plecă în Siberia, în urma unui lung convoi de ocnași
în care se afla și Kojin: fusese condamnat la muncă silnică.
Tot în acest lot nimerise și Iastrebov. Când tristul convoi
ieșea pe bariera orașului, apăru în față o procesiune
mortuară: într-un sicriu simplu de brad o aduceau de la
spitalul din oraș pe Daria, nevasta cârciumarului Ermoșka.
Acesta pășea îngândurat în urma dricului.
Matiușka se spânzură în închisoare.

SFÂRȘIT

313