Arta paleocreștină

COORDONATOR:
STUDENT:
Prof. Roșca Teodora Monahia Mina – Panaite Elena
Specializare: Artă Sacră
Anul II
ALBA IULIA
 2022
„Porumbei adăpându-se”
Reinterpretare dupa un mozaic din Galla Placidia

Pentru Tehnici Paleocreștine am lucrat un proiect pe hârtie și un panou de frescă.

Modelul după care m-am inspirat este un mozaic realizat după tehnica bizantină și se află
în Mausoleul Galla Placidia. Datează din prima jumătate a secolului al V-lea (aproximativ 425
d.Hr.) și se află în Ravenna, nu departe de bazilica San Vitale.
Mausoleul Galla Placidia - Ravenna
.Mausoleul Galla Placidia din Ravenna, Italia, este una dintre cladirile
impresionante ramane pana astazi, de la romani. Cand, in anul 402, Honorius si-a
mutat resedinta in Ravenna, care pana atunci fusese la Milano, episcopul Ursus a
pus sa se ridice o catedrala cu cinci nave dar fara tribune si acelea de la Roma si de la
Milano.

Așezat chiar în curtea catedralei San Vitale, mausoleul împărătesei Galla Placidia este
cunoscut în toată lumea pentru minunatele lui mozaicuri. Mica structură a mausoleului, zidită în
întregime din cărămidă, a fost înălțată în jurul anului 430, pentru aceasta putând fi numită una
dintre cele mai vechi clădiri din Ravenna. Deși împărăteasa nu a fost înmormântată aici, clădirea
se numește totuși mausoleu, purtându-i chiar și numele celei ce l-a finanțat spre ridicare.

Pe cât de simplă este clădirea în afară, pe atât de extraordinară este aceasta în interior.

2
 Mozaicurile de pe tavanul central înfățișează perechi de Apostoli, privind spre cer, însoțiți de
o parte și de alta de porumbei care beau din vase apă curată. 

Porumbelul este simbol al curăției și simbolul Duhului Sfânt după cuvintele Sfântului
Ioan Botezătorul: „Am văzut Duhul coborându-Se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El”.1
Din cele mai vechi timpuri, porumbelul este asociat cu simbolul păcii2, este cel mai blând
dintre toate păsările, un mesager rapid și transmite multă liniște.
În mitologia greco-romană, porumbelul era sacru pentru Atena, semnificând reînnoirea
vieţii. Pentru Afrodita, pasărea reprezenta un simbol al dragostei. Egiptenii antici îl considerau
reprezentativ pentru inocenţă şi se credea că stă în Copacul Vieţii, în timp ce în China antică
semnifica longevitate. În trecut, porumbelul era singura pasăre pe care evreii o acceptau ca jertfă
pentru purificarea mamei după naşterea pruncului.
Singura înfățișare trupească a Duhului Sfânt ce-a fost dată vreodată oamenilor s-o vadă a
avut loc la Iordan, cu ocazia Botezului Domnului nostru Iisus Hristos3 când Duhul Sfânt s-a
coborât peste El ca un porumbel.
Porumbelul prin înfățișarea sa exprimă gingășia; el este simbolul nevinovăției, blândeții, a
bunătății, a curăției și a păcii. Primul act pe care l-a îndeplinit porumbelul în istoria biblică a fost
în timpul potopului, în vremea lui Noe. Noe a dat drumul porumbelului să aducă vestea dacă
apele s-au retras de pe pământ4. Tot așa și Duhul Sfânt aduce oamenilor vestea bună că păcatul a
fost ispășit prin jertfa Domnului Iisus Hristos.

1
Ioan, 1,32.
2
Geneza 8, 10-11
3
Luca 3:21-22
4
Geneza 8:8-11

3
 Vița-de-vie, chip al lui Hristos

Vița-de-vie este chip al lui Hristos, precum mlădițele au viață numai atâta timp cât sunt în
tulpina viței-de-vie, tot așa, creștinii au viață în ei numai atâta vreme cât duc o autentică viață în
Hristos, împărtășindu-se direct din El.

Această plantă nu este aleasă la întâmplare de către Hristos, ci cu multă înțelepciune. Vița-
de-vie nu poate ajunge la maturitate și rodire de una singură, dacă nu este ajutată. Dacă această
plantă nu este îngrijită de mâna omului și nu este ajutată nici măcar de un arac sau de un copac,
pe care să se cațăre, ea nu poate da rodul ei.

Precum vița-de-vie are nevoie să fie tăiată la vreme și legată, spre a da rodul ei, tot așa și
omul are nevoie să fie îndreptat, când greșește, spre a putea rodi veșnic. La rândul ei, orice roadă
duhovnicească este condiționată de păstrarea dreptei credințe și a unei continue hrăniri din
Hristos.

Pentru minunatul ei înțeles, vița-de-vie a fost îmbrățișată de către zugravii bisericești, atât ca
element decorativ, frunzele si mlădițele acesteia împodobind marginile icoanelor si ale bolților
bisericești, cât și ca icoană în sine, întruchipându-L pe Iisus Hristos.

Apa este un element al creației lui Dumnezeu,

pentru întreținerea vieții, fără de care nu poate exista viață pe pământ. 5

În Noul Testament, Mântuitorul a dat sfințenie apei prin Botezul Său în râul Iordan, prin
mersul pe apă și prin transformarea apei în vin la Nunta din Cana. Simbolismul Botezului ca o
naștere din apă și din Duh6, arată rolul apei în cultul Noului Testament. 
5
Dicționar al Noului Testament, IOAN MIRCEA, EIBMBOR , București, 1995; II Petru 3,5; Fapte 14, 15; Apoc. 14,
7
6
Ioan 3, 5

4
 Apa devine simbol al purificării, al curățirii spirituale, reprezentând acțiunea purificatoare a
harului divin.
Mai întâi o întâlnim la Proscomidie, moment în care este turnată în potir, simbolizând pe
credincioșii laici, iar amestecarea ei cu vinul înseamnă încorporarea acestora în Hristos, Care în
Pătimirile Sale ne-a purtat pe noi și păcatele noastre. La Sfânta Liturghie apa este amestecată cu
vinul, dimpreună cu care se toarnă în Sfântul Potir, arătând faptul că din coasta Mântuitorului au
curs sânge și apă, elemente ce au devenit cele două izvoare ale vieții harului: apa Botezului și
sângele Sfintei Împărtășanii.

În cultul Vechiului Testament apa avea un rol important, fiind considerată ca indispensabilă
pentru spălarea necurățiilor7. Prin potop, Dumnezeu a curățat pământul de fărădelegile de care
era întinat8. Prin trecerea Mării Roșii s-a pus capăt robiei egiptene, și astfel apa devine un simbol
al izbăvirii9. Din rânduiala slujbelor divine toți care serveau lui Dumnezeu aveau datoria de a
împlini mai întâi ritualul spălării cu apă. La porunca lui Dumnezeu, Moise a pus între cortul
adunării și jertfelnic „o baie de aramă pentru spălat”, în care slujitorii lui Dumnezeu își
spălau „mâinile și picioarele lor în apă înainte de aducerea jertfelor” 10.

În cultul creștin din primele veacuri se practica spălarea mâinilor într-un bazin din fața
bisericii, înainte de intrarea credincioșilor în sfântul locaș. Până în secolul al VI-lea, exista
practica spălării mâinilor și înainte de primirea Sfintei Împărtășanii, practică rămasă apoi în
vigoare numai pentru preoții care slujesc Sfânta Liturghie și se împărtășesc, simbolizând atât
curăția trupească, cât mai ales curăția sufletească pe care trebuie să o aibă preotul în slujirea
celor sfinte.

În Noul Testament, Mântuitorul a dat sfințenie apei prin Botezul Său în râul Iordan, prin
mersul pe apă și prin transformarea apei în vin la Nunta din Cana. Simbolismul Botezului ca
o naștere din apă și din Duh11 arată rolul apei în cultul Noului Testament. La săvârșirea Tainei
Botezului se face afundarea în apă pentru spălarea în întregime a trupului ca semn al curățirii
spirituale prin spălarea păcatelor în apa sfințită din cristelniță.

Apa sfințită se întrebuințează amestecată cu apă de trandafiri la spălarea Sfintei Mese, în

cadrul ritualului sfințirii bisericii. Ritualul spălării Sfintei Mese simbolizează curățirea și sfințirea
prin Duhul Sfânt a altarului creștin de jertfă. Apa se mai folosește la Ierurgiile numite Aghiasma
mică și Aghiasma mare de la Bobotează, la binecuvântarea și la sfințirea caselor și a fântânilor,
la sfințirea veșmintelor liturgice, a vaselor de slujbă, a clopotelor și steagurilor bisericești, la

7
Numeri 19, 20
8
Facere 7, 1-24
9
Ieșire 14, 1-31
10
Ieșire 30, 18-21
11
Ioan 3, 5

5
binecuvântarea turmelor și a grădinilor, la sfeștania care se face în vreme de secetă, la Tedeum,
și la alte trebuințe.12

De la un simplu pahar, la adevărate opere de artă meşteşugite din materiale preţioase,

simbolismul Potirului aminteşte de coasta împunsă a Mântuitorului, din care a curs sânge şi
apă. Importanţa acestui obiect liturgic este capitală, creştinismul definindu-se ca o religie a
Potirului – împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos făcându-se din Potir.
Din aceste considerente, cultul liturgic numeşte acest obiect „sfântul Potir”, existând în
cărţile de cult o rugăciune specială de sfinţire. După momentul consacrării, povăţuirile
Liturghierului interzic atingerea „mâinii nesfinţite” de Potir. Ne atingem şi, în unele tradiţii chiar
se sărută potirul, doar în momentul în care primim Trupul şi Sângele Mântuitorului.

Proiectul și panoul cu frescă

12
Preot Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, Liturgica generală, vol. II, Editura Basilica, București, 2015, pp. 345-348