Capitolul 25

Curbe de presiune capilară

În capitolul 21 a fost definită şi evaluată diferenţa capilară de presiune.

În celelalte capitole au fost folosite expresiile diferenţei capilare de presiune
pentru diferite situaţii. Când este vorba de o rocă, contactul între fazele
nemiscibile are loc într-o mare diversitate de pori, ca mărime, ca formă, ca
accesibilitate, ca natură mineralogică etc. Prin urmare, fenomenul capătă o
complexitate deosebită în raport cu formele geometrice simple de capilare
studiate.
La o anumită stare de saturaţie distribuţia fazelor în pori, gradul de
continuitate al fazelor, respectiv poziţia interfeţelor, diferă faţă de cele
corespunzătoare altei stări de saturaţie. De asemenea, la aceeaşi stare de
saturaţie, între diverse roci există diferenţe, uneori extrem de mari, în ceea ce
priveşte dispunera fazelor în pori, continuitatea lor etc.
Dinamica proceselor de dezlocuire este parţial surprinsă de mărimea
diferenţelor capilare de presiune la diferite stări de saturaţie. În mod
convenţional, reprezentările grafice ale valorilor diferenţei capilare de presiune
în funcţie starea de saturaţie a rocii într-un proces de dezlocuire a unei faze de
către o altă fază nemiscibilă cu ea poartă numele de curbe de presiune
capilară.
Pentru început se va relua un experiment descris în paragraful 7.4:
injecţia mercurului într-o probă de rocă în vederea determinării distribuţiei
poromeritice. Faza dezlocuită este aerul - fază umezitoare, iar faza
dezlocuitoare este mercurul - fază neumezitoare.
Pentru ca mercurul să pătrundă într-un por, trebuie creată o presiune de
injecţie superioară diferenţei capilare de presiune penytu porul respectiv. Dacă
se atribuie o „rază”, r, porului în cauză, condiţia de pătrundere a mercurului
este:

2 σ cos θ
pHg ≥ . (25.1)
r

275
 Pentru condiţiile obişnuite de lucru, σ şi θ sunt constante, singurul
parametru care controlează procesul este raza, r. Nu este nici o dificultate în a
observa că mercurul va pătrunde în pori în ordinea descrescătoare a
dimensiunii lor, aşa cum s-a arătat şi în capitolul 17. Prin măsurarea volumului
de mercur injectat, cunoscând volumul de pori, se determină saturaţia în
mercur corespunzătoare unei presiuni de injecţie. Dacă procesul decurge lent,
aşa încât frecările să poată fi neglijate, presiunea mercurului va fi, de fapt,
egală cu diferenţa capilară de presiune. În consecinţă, fiecărei diferenţe
capilare de presiune îi corespunde o saturaţie în mercur. Mulţimea punctelor
presiune-saturaţie reprezintă aşa-zisa curbă de presiune capilară.
Experimentul descris este întru totul analog cu dezlocuirea unei faze
umezitoare dintr-o probă de rocă de către o fază neumezitoare, cu condiţia ca
viteza fluidelor să fie atât de mică încât frecările să poată fi neglijate, iar
contrapresiunea fazei dezlocuite să fie nulă.
Dezlocuirea se poate realiza şi printr-un alt procedeu: proba saturată cu
fază umezitoare este cufundată în faza neumezitoare din celula unei centrifuge.
Prin rotire, se crează o diferenţă de presiune între capetele probei Δp,
proporţională cu diferenţa de densitate dintre cele două fluide Δρ, cu raza de
rotire R, cu înălţimea probei h, şi cu pătratul vitezei de rotaţie ω.

Δp = Δρ h R ω 2 . (25.2)

Procedeul se poate folosi, ca şi în cazul injecţiei, atât pentru

dezlocuirea fazei umezitoare, cât şi pentru dezlocuirea fazei neumezitoare.
Indiferent sub ce formă se desfăşoară experimentul (injecţie de mercur,
dezlocuire prin injecţie, centrifugare), rezultatul este un grafic, precum cel
prezentat în figura 25.1, care este curba de presiune capilară.
Aşa cum s-a arătat în capitolul 24, pe măsură ce o fază este dezlocuită,
ea îşi pierde continuitatea, până la pierderea totală a acesteia, când se atinge
saturaţia ireductibilă. Aşadar, saturaţia în fază umezitoare variază de la Su = 1
la Su = S’u , iar saturaţia în fază neumezitoare de la Sn = 0 la Sn = 1 – S’u, când
diferenţa capilară de presiune creşte de la pn – pu = 0 la o valoare foarte mare.
Alura curbei de presiune capilară depinde într-o măsură importantă de
toate mărimile care intervin în expresia diferenţei capilare de presiune:
tensiunea interfacială, contrastul de umidivitate, distribuţia porilor pe
dimensiuni.

276
 Fig. 25.1. Curbă de presiune capilară.

Pentru a ilustra modul cum se modifică alura curbelor de presiune

capilară în funcţie de aceşti parametri, în figura 25.2 este sunt prezentate trei
exemple.
Curbele 1 şi 2 ilustrează cazul unei tensiuni interfaciale mari şi a unui
contrast mare de umidivitate pentru două tipuri de reţea de pori: una cu grad
mare de neuniformitate (curba 1), cealaltă pentru un grad mare de uniformitate
(curba 2). De menţionat că intervalul de frecvenţă maximă a dimensiunii
porilor este acelaşi pentru cele două curbe, diferit fiind doar gradul de
uniformitate.
Curba 3 este specifică unei tensiuni interfaciale mici şi unui contrast
mic de umidivitate, iar distribuţia poromeritică este aceeaşi ca la curba 2.
Rezumând, curbele 2 şi 3 se referă la aceeaşi distribuţie poromeritică a
rocii, dar la un produs σ cosθ diferit, pe când curbele 1 şi 2 se referă la acelaşi

produs σ cosθ , dar la distribuţii poromeritice diferite.

277
 Fig. 25.2. Influenţa tensiunii interfaciale, a distribuţiei poromeritice
şi a contrastului de umidivitate asupra curbelor de presiune capilară.

În continuare se va stabili semnificaţia fizică a ariei de sub curba de

presiune capilară. Din punct de vedere matematic, această arie este integrala
funcţiei Δcp = pn – pu de la Su = S’u la Su = 1. Dacă se schimbă variabila Su cu
Vu (volumul de fază umezitoare) între limitele Vu = V’u , respectiv Vu = Vp
(volumul de pori), se poate scrie:
Vp
1
A=
Vp ∫ Δc p dVu
V'u
(25.3)

Integrala din relaţia (25.3) reprezintă un lucru mecanic. Altfel spus,

aria de sub curba de presiune capilară între cele două limite de integrare este
proporţională cu energia (lucrul mecanic) necesară dezlocuirii fazei prezente
în pori de către o altă fază nemiscibilă cu ea.
Privite din această perspectivă, curbele din figura 25.2 pot fi comentate
astfel: ariile A1 şi A2 (aferente curbelor 1 şi 2) diferită între ele cu toată că
interacţiunea solid - fluid - fluid este asemănătoare, iar intervalul de
dimensiuni ale porilor este acelaşi. S-a arătat în capitolele anterioare că
diferenţele capilare de presiune introduse de dopuri sunt cu atât mai mari cu
cât variaţiile de secţiune sunt mai mari. Neuniformitatea distribuţiei
poromeritice aflată în discuţie aici se traduce tocmai prin alternarea porilor fini
cu cei largi. De aici valoarea superioară a ariei A2 , specifică unei roci
neuniforme.
Aria A3 este mai mică decât aria A1, deoarece la aceeaşi distribuţie
poromeritică, interacţiunile menţionate mai sus sunt diferite, în sensul că
diferenţa capilară de presiune necesară pătrunderii fazei neumezitoare în
acelaşi por (deci energia consumată) este mai mică în cazul 3 decât în cazul 1.
Histereza curbelor de presiune capilară. Procesele de dezlocuire
discutate mai sus s-au referit la aceeaşi situaţie: scăderea saturaţiei în fază
umezitoare pâna la limita saturaţiei ireductibile prin creşterea presiunii aplicate
asupra fazei neumezitoare. Se poate pune următoarea întrebare: ce se întâmplă
dacă, după atingerea saturaţiei ireductibile (sau chiar înainte), presiunea fazei
neumezitoare scade, păstrând contactul probei cu faza umezitoare care a fost
dezlocuită? Răspunsul este că se aşteaptă ca faza umezitoare să reintre în

278
probă printr-un proces de îmbibare liberă (spontană) după principiul
ascensiunii capilare. Figura 25.3 răspunde mai exact la întrebare.

Fig. 25.3. Curbe de presiune capilară afectate de histereză.

Curba I, aşa cum arată săgeata, este rezultatul creşterii presiunii fazei
neumezitoare şi are ca punct terminus punctul A corespunzător saturaţiei
ireductibile. Curba II este trasată prin urmărirea variaţiei stării de saturaţie la
scăderea presiunii fazei neumezitoare. Se observă că traiectoria procesului este
diferită (curba II este diferită de curba I). Comparând curbele I şi II, se poate
constata o diferenţă tipică pentru curbele ce descriu un fenomen care prezintă
histereză.
O a doua întrebare este următoarea: ce se întâmplă dacă asupra fazei
umezitoare dezlocuite iniţial şi nepătrunse în probă după scăderea presiunii
fazei neumezitoare se aplică o presiune exterioară? Răspunsul imediat este
simplu: se va dezlocui o parte din faza neumezitoare din probă, după cum se
vede şi din curba III de pe aceeaşi figură, până la atingerea saturaţiei
ireductibile în faza neumezitoare (corespunzătoare punctului C de pe curbă).
Explicaţia pentru alurile curbelor II şi III din figura 25.3 nu este foarte
simplă. O primă observaţie este aceea că la aceeaşi saturaţie Su , diferenţa
capilară de presiune este mai mică la creşterea saturaţiei Su decât la scăderea
ei. Dacă pătrunderea fazei neumezitoare este condiţionată de exercitarea unei
presiuni exterioare, pătrunderea fazei umezitoare se face în mod spontan prin
ceea ce se numeşte îmbibare liberă.

279
 Un bun exemplu de îmbibare liberă este cel studiat în capitolul 21,
anume ascensiunea capilară într-un fascicul de capilare sau într-un dublet de
pori. Îmbibarea spontană este inhibată de două fenomene: primul este histereza
de udare care, aşa cum s-a arătat în capitolul 23, face ca o fază care este
dezlocuită să ude mai bine decât atunci când ea dezlocuieşte. Astfel, contrastul
de umidivitate între cele două faze scade în cazul procesului de îmbibare. În
aceste condiţii curba de presiune se deplasează spre abscisă, aşa cum s-a
arătat mai sus, când s-au discutat curbele din figura 25.2.
O a doua explicaţie se referă la faptul că la schimbarea sensului de
variaţie a saturaţiei, ordinea de pătrundere a fazei umezitoare în diverşi pori nu
este inversă ordinii de ieşire din mai multe motive. Cauza care se poate intui
cel mai uşor este faptul că o mare parte din constricţiile în care s-au format
dopuri de fază umezitoare rămân blocate, microgradienţii de presiune din zona
acestor pori fiind insuficienţi pentru punerea dopurilor în mişcare. La fel,
poate fi invocat procesul care are loc într-un dublet de pori la schimbarea
sensului presiunii. Astfel, la aceeaşi diferenţă capilară de presiune, saturaţia în
fază umezitoare este mai mică deoarece o anumită cantitate de fază
neumezitoare rămâne blocată în vecinătatea dopurilor de fază umezitoare din
aceste microcapcane capilare.
Menţionăm încă o dată că procesul de drenaj este însoţit de
fragmentarea acesteia şi blocarea ei în microcapcane capilare.
Diferenţa capilară de presiune ajunge la zero la o anumită saturaţie în
fază umezitoare (punctul B pe grafic). Echilibrului de presiune a celor două
faze îi corespunde o anumită dispunere a fazelor, greu de evaluat. La acest
moment, faza neumezitoare şi-a pierdut în bună măsură continuitatea, în timp
ce faza umezitoare a căpătat un grad mare de continuitate. Această tendinţă se
păstrează pe măsură ce se produce dezlocuirea fazei neumezitoare de către
faza umezitoare. Punerea în mişcare a fazei neumezitoare necesită
gradienţi de presiune din ce în ce mai mari, spaţiile care generează diferenţe
capilare de presiune mici fiind deja ocupate cu faza umezitoare. Momentul
pierderii complete a continuităţii fazei neumezitoare corespunde atingerii
saturaţiei ireductibile în această fază (punctul C de pe curba III din figura
25.3).
Explicaţiile oferite mai sus sunt numai parţiale, fenomenul fiind mult
mai complex şi insuficient elucidat la scara micro - a porilor individuali.

280
Caracteristicile geometrice şi dimensiunea porilor, joacă un rol major în
amplitudinea histerezei curbelor de presiune capilară.
Curbele de presiune capilară au utilizări diverse: evaluarea distribuţiei
porilor pe dimensiuni (discutată deja în cap. 17), determinarea capacităţii de
udare a rocilor prin metoda USBM (vezi cap. 26), estimarea curbelor de
permeabilitate relativă (vezi cap. 27).
Întrebări şi probleme
1. Fracţia de pori dintr-o rocă cu raza mai mică de 0,01 mm este de 20%. Dacă pentru
dezlocuirea fazei neumezitoare din rocă se aplică o diferenţă de presiune maximă egală cu
diferenţa capilară de presiune corespunzătoare razei de 0,01 mm, să se precizeze dacă
saturaţia minimă în fază umezitoare este egală cu 20% sau mai mare şi să se explice
rezultatul.
2. Care este relaţia între distribuţia porilor pe dimensiuni şi curba de presiune capilară?
3. Se poate stabili o corelaţie între aria de sub curba de presiune capilară şi
permeabilitatea absolută a rocii?
4. Să se traseza o curbă de presiune capilară ipotetică în cazul în care roca este saturată
iniţial cu fază neumezitoare (Se va avea în vedere că la primul contact se produce o
îmbibare liberă, adică fără creşterea presiunii de injecţie).
5. Cum acţionează histereza de udare adupra curbelor de presiune capilară?
6. Care este efectul accesului limitat al fazei dezlocuitoare în spaţiile dintre constricţii? În
acest context, în ce măsură indicele structural de dificultate influenţează alura curbelor de
presiune capilară?
7. Care ar fi alura curbei de presiune capilară în cazul în care contrastul de umidivitate
este foarte mic?

281
 Capitolul 26

Capacitatea de udare a rocilor colectoare

26.1. Definiţii şi generalităţi

Exploatarea unui zăcământ de hidrocarburi este un proces de curgere

multifazică (eterogenă) şi dezlocuire reciprocă a fazelor dintr-o rocă
colectoare. După cum se va arăta în capitolul 27 un parametru esenţial care
controlează curgerea şi dezlocuirea este capacitatea de udare a rocii.
În capitolul 23 au fost prezentate bazele fizice ale interacţiunii trifazice
solid - fluid - fluid. Dacă natura acestei interacţiuni este cunos-cută, evaluarea
exactă a ei este imposibilă. Ea poate fi descrisă parţial prin anumiţi parametri,
între care şi capacitatea de udare. Starea unui solid de a fi „udat” sau „umezit”
de un fluid este caracterizată prin existenţa la suprafaţa solidului a unui strat
cel puţin monomolecular fixat prin adsorbţie. În cazul rocilor, această imagine
nu mai corespunde deoarece, aşa cum va fi explicat în continuare, o parte din
suprafaţă este în contact direct cu o fază, iar altă parte cu o altă fază.
Terminologia folosită în acest domeniu a fost precizată în capitolul 23:
umidibilitate-umidivitate, umectabilitate, udare selectivă etc. În continuare se
va folosi cu precădere sintagma „capacitatea de udare a rocilor”, care este o
prescurtare a unei expresii mai lungi, anume capacitatea rocilor de a fi udate
selectiv de diverse fluide cu care vin în contact.
Caracterizarea capacităţii de udare a rocilor colectoare este un demers
foarte dificil. O încercare interesantă este cea a lui Cassie, care introduce
conceptul de unghi de contact echivalent θe , definit prin relaţia:
θ = θ a f a + θt f t , (26.1)

în care θa şi θt reprezintă unghiuile de contact pentru fracţia de suprafaţă de

rocă udată preferenţial de apă, fa , respectiv udată preferenţial de ţiţei, ft. Deşi
atractivă, o astfel de abordare a capacităţii de udare întâmpină două dificultăţi
majore: 1) unghiul de contact este în mod propriu definit pentru suprafeţe
netede, în timp ce suprafaţa internă a rocii este rugoasă; 2) stabilirea fracţiilor
din suprafaţa internă udate preferenţial de cele două faze (în particular apă şi
ţiţei) este practic imposibilă. Pe lângă faptul că sunt cel puţin trei grupe de

282
minerale în rocile colectoare (cazurile fericite cu două minerale sunt foarte
rare), cu umidibilitate diferită pentru cele două faze, atribuirea valorilor
fracţiilor volumetrice de mineral pentru fracţiile de mineral de pe suprafaţa
internă a rocii, poate duce la erori grosolane (vezi cap. 12). Conceptul lui
Cassie are insă darul de a induce o idee importantă, anume acea că suprafaţa
internă a rocii se comportă diferit faţă de fluidele prezente, în funcţie de natura
mineralogică a ei şi de compoziţia fluidelor.
În continuare sunt redate câteva consideraţii de ordin general cu privire
la comportarea mineralelor din cele trei grupe principale care compun rocile
colectoare, silicea, mineralele carbonatice şi mineralele argiloase în raport cu
cele patru fluide prezente în zăcăminte, apa, ţiţeiul, condensatul şi gazele. Vor
fi trecute în revistă cele 15 combinaţii solid - fluid - fluid existente în
zăcăminte.
Gazele reprezintă faza neumezitoare atât în raport cu ţiţeiul, cât şi cu
condensatul, pentru toate mineralele. Explicaţia este simplă: moleculele
gazelor au aceeaşi natură chimică cu cele care alcătuiesc ţiţeiul şi condensatul,
dar au, în medie, dimensiuni mai mici şi, prin urmare, sunt atrase mai puţin
intens de suprafaţa solidă.
Apa reprezintă faza umezitoare atât în raport cu gazale, cât şi cu
condensatul, pentru toate mineralele. Faţă de moleculele alcanilor inferiori şi
intermediari care alcătuiesc în cea mai mare măsură gazele şi condensatul,
moleculele de apă, care au un caracter polar, sunt mai puternic adsorbite pe
suprafaţa mineralelor, în special datorită unei anumite încărcări electrice a
acesteia. Există o excepţie: unele agregate de minerale argiloase înglobează
resturi organice sau molecule mari de natură organică, aşa cum este situaţia
rocilor - mamă de petrol. De la caz la caz, roca poate fi udată preferenţial de
apă sau de gaze, respectiv condensat.
Situaţia este mai complicată pentru sistemul apă - ţiţei, unde regulile
sunt puţine şi excepţiile numeroase. De aceea, va fi luată în discuţie, în mod
separat, comportarea acestei perechi de fluide faţă de cele trei grupe de
minerale.
Mineralele argiloase par a fi udate preferenţial de apă deoarece, aşa
cum s-a arătat în capitolul 12, sunt asociate cu cantităţi însemnate de apă din
mediul de sedimentare, între care şi apa adsorbită, bine fixată. Excepţia
menţionate mai sus pentru gaze şi pentru condensat este valabilă şi pentru ţiţei.

283
Totuşi, pentru marea majoritatea zăcămin-telor de hidrocarburi, mineralele
argiloase din clasa montmorillonitelor şi a illitelor prezente în roca colectoare
sunt udate preferenţial de apă în raport cu ţiţeiul. Caolinitele au o comportare
diferenţiată: dacă sunt prezente sub forma unor pachete relativ mari, de ordinul
a 10 μm, sunt udate preferenţial de ţiţei, iar dacă sunt prezente sub forma unei
aglomerări de particule mici, de ordinul a 1 μm, ele vor fi udate preferenţial de
apă [22].
Faţă de silice, alcanii reprezintă faza neumezitoare în raport cu apa.
Mai mulţi cercetători [23, 24] au găsit că pentru cuplul apă-alcani nu prea grei,
cum ar fi izo-octanul, unghiul de contact la echilibru măsurat în apă este de 00.
În schimb, unghiul de contact progresiv este între 300 şi 400.
Pe suprafeţele carbonatice energiile de suprafaţă ale apei şi
hidrocarburilor sunt apropiate, contrastul de umidivitate fiind relativ scăzut.
Prin microscopia electronică de reflexie s-a demonstrat că microporii rocilor
carbonatice rămân udaţi preferenţial de apă din simplul motiv că accesul
ţiţeiului, ca fază care ajunge în rocă după ce aceasta este saturată cu apă, este
limitat. În schimb, porii de dimensiuni obişnuite sunt udaţi preferenţial de ţiţei.
Ţiţeiurile conţin, pe lângă hidrocarburi, o fracţie mai mare sau mai
mică de heterocarburi, între care unele au molecule polare (vezi vol. I).
Prezenţa acestor substanţe este esenţială în interacţiunea cu suprafaţa solidă.
Astfel, cu cât conţinutul în componenţi grei din ţiţei este mai mare, cu atât
umidivitatea ţiţeiului este mai mare prin adsorbţia selectivă a acestor compuşi.
Adsorbţia compuşilor polari este favorizată de prezenţa în apă a ionilor
bivalenţi (Ca2+, Mg2+) şi tri-valenţi (Fe3+, Al3+). Aceştia se adsorb pe feţele
electronegative ale mineralelor, conferindu-le o încărcare electropozitivă şi,
implicit, o mare capacitate de adsorbţie faţă de compuşii organici polari.
Din cele relatate, rezultă că sunt destule lacune în cunoaşterea şi
evaluarea capacităţii de udare a silicei şi a mineralelor carbonatice de către apa
de zăcământ şi ţiţei. Sistemele reale rocă - apă - ţiţei sunt de departe mai
complexe, din mai multe motive:
- Distribuţia spaţială a mineralelor în roci variază nelimitat. Chiar la
proporţii volumetrice apropiate, prezenţa pe suprafaţa internă a mineralelor
este determinată într-o măsură importantă de procesele de litificaţie (v. cap.
11), mai ales de dizolvarea şi precipitarea mineralelor, care tind să niveleze

284
compoziţia mineralogică de suprafaţă, ceea ce implică o oarecare uniformizare
a umidibilităţii rocii pentru fazele fluide;
- Rezultatele obţinute pe cristale monominerale cu suprafeţe plane pot
fi extrapolate numai aproximativ pe suprafeţele reale, rugoase, cu joncţiuni
frecvente între minerale;
- Varietatea fluidelor care saturează rocile de zăcământ este cel puţin
la fel de mare ca cea a rocilor: de la ape foarte puţin mineralizate, de suprafaţă,
la ape puternic şi variat mineralizate de mare adâncime, de la ţiţeiuri volatile,
la ţiţeiuri foarte grele, cu fracţii mari de compuşi cu molecule mari, într-o bună
măsură polare. Dacă am pune în discuţie faptul că uneori, în procesul de
exploatare a zăcămintelor, se folosesc fluide de injecţie foarte diverse ca
natură şi compoziţie, pentru creşterea fracţiei de ţiţei extrase, lucrurile s-ar
complica şi mai mult.

Aceste dificultăţi ne arată că nu este posibilă stabilirea unor reguli

după care să se judece diversele situaţii reale din punctul de vedere al udării
selective. Cu riscul de a exagera, menţionăm câteva tendinţe referitoare la
comportarea de udare a ţiţeiurilor şi a apelor de zăcământ faţă de diferite tipuri
de roci. Astfel, este de aşteptat ca un ţiţei greu să fie foarte probabil fază
umezitoare pentru rocile carbonatice, preponderent umezitoare pentru gresii şi
slab umezitoare pentru nisipuri, în prezenţa apelor cu conţinut mare de cationi
bi- şi trivalenţi. De asemenea, este de aşteptat ca un ţiţei volatil să fie fază
puternic neumezitoare faţă de nisipuri şi neumezitoare pentru gresii şi cu o
udare intermediară (slab neumezitoare sau slab umezitoare) pentru roci
carbonatice. Ţiţeiurile medii sunt mai greu de încadrat din punctul de vedere al
udării diverselor tipuri de rocă.
Afirmaţia cea mai exactă în acest context este aceea că nimic nu este
foarte sigur în ceea ce priveşte capacitatea de udare a rocilor privită teoretic
sau statistic. Rămâne o singură cale sigură, aceea a determinării experimentale.

26.2. Determinarea capacităţii de udare a rocilor

Relativa ambiguitate a conceptului de udare selectivă a rocilor implică

precauţii suplimentare când vine vorba de determinarea capacităţii de udare a
rocilor. Nefiind o mărime fizică propriu-zisă, cum ar fi unghiul de contact

285
trifazic, nu există nici o unitate de măsură care să permită cuantificarea şi
comparaţia.
Cuiec [25] şi Anderson [20] fac o revistă exhaustivă a metodelor de
determinare a capacităţii de udare a rocilor. Chiar în condiţiile în care
manualele
de inginerie de zăcământ ocolesc în general acest subiect dificil, vom discuta
totuşi, foarte pe scurt principalele metode.
1) Măsurarea unghiului de contact pe suprafeţele mineralelor rocii a
perechii apă şi ţiţei în condiţii de zăcământ. Aşa cum s-a arătat mai sus,
metoda este discutabilă, dar dă o indicaţie de ordin general cu privire la
comportarea celor două fluide faţă de mineralele rocii. Prin comparaţie cu
măsurători pe alte sisteme, unghiurile de contact astfel măsurate dau o
indicaţie generală utilă. Aparatura aferentă este destul de complexă, condiţiile
de presiune şi temperatură fiind greu de realizat în laborator.
2) Îmbibarea liberă reprezintă o metodă calitativă relativ simplă, fără
aparatură complicată. Ea se aplică în două variante: una pentru probe
consolidate şi probe neconsolidate, pregătite în mod asemănător ca cele
destinate determinării permeabilităţii absolute (v cap. 20), adică tasate în
celule speciale şi alta pentru particule discrete de roci neconsolidate.
Determinarea se face pe probe pereche: una care are suprafaţa udată
integral de către apă, iar cealaltă de către ţiţei. Probele consolidate sau cele din
celule se saturează complet cu apă, respectiv cu ţiţei. Se pun apoi în contact
direct cu ţiţeiul, respectiv cu apa în poziţie normal gravitaţională. Pe faţa
opusă se montează un sistem de captare a fazei dezlocuite.
Sunt posibile două comportări extreme. Cazul a) - proba cu apă îşi
menţine starea de saturaţie (nu este dezlocuit deloc ţiţeiul), iar proba saturată
cu ţiţei suferă un proces de dezlocuire parţială, dar semnificativă, de către apă
prin îmbibare liberă (nu este exercitată nici un fel de presiune exterioară). Prin
măsurarea volumului de ţiţei dezlocuit se poate determina starea finală de
saturaţie. Durata procesului este de ordinul zecilor de ore. Acest rezultat indică
o umidibilitate mare a rocii pentru apă. Cazul b) - cealaltă comportare extremă
este exact opusă, adică se produce o dezlocuire a apei prin îimbibarea liberă a
ţiţeiului, ceea ce arată că roca are o umidibilitate mare pentru ţiţei.
Aceste comportări extreme sunt rare. De obicei se produce îmbibarea
liberă în ambele probe, dar în mod diferit. În funcţie de raportul dintre

286
volumele dezlocuite, se apreciază în ce măsură apa sau ţiţeiul reprezintă faza
umezitoare.
Prin păstrarea unor condiţii de lucru apropiate, pe aceeaşi aparatură, se
pot face comparaţii între diferite probe de rocă din punctul de vedere al
capacităţii de udare sau se poate urmări, pe aceleaşi probe, modificarea
capacităţii de udare pentru diferite fluide de interes, cum ar fi fluidele de
injecţie.
Probele alcătuite din particule discrete se ţin un timp suficient de mare
în apă, respectiv în ţiţei (zeci de ore) pentru stabilirea echilibrului de adsorbţie.
Se pun apoi pe lame se sticlă sub microscop şi se adaugă câteva picături de
ţiţei peste proba cu apă, respectiv de apă pentru proba cu ţiţei. În funcţie de
gradul de dezlocuire a fazei iniţiale de pe particulele de rocă de către faza
adăugată, se trag concluzii analoge cu cele pentru probe consolidate. Spre
exemplu, dacă ţiţeiul este dezlocuit complet de apa adăugată, iar apa iniţială de
pe cealaltă probă rămâne ca atare, însemnează că rocă are o umidibilitate mare
pentru apă.
3) Metoda USBM constă în ridicarea experimentală a trei curbe de
presiune capilară. Prima curbă descrie procesul de dezlocuire a apei de către
ţiţei, pornind de la saturaţie maximă în apă (Sa = 1). Dezlocuirea se realizează
prin creşterea diferenţei dintre presiunea ţiţeiului pt şi presiunea apei pa , până
la saturaţia ireductibilă în apă S’a . Cea de a doua curbă descrie dezlocuirea
ţiţeiului de către apă, de la starea de saturaţie rămasă, adică S’a , până la
saturaţia ireductibilă în ţiţei, prin creşterea diferenţei dintre presiunea apei pa şi
presiunea ţiţeiului pt. În sfârşit, a treia curbă reia primul proces, de la saturaţia
rămasă, adică Sa = 1 – S’t , până la saturaţia ireductibilă în apă.
Prima curbă nu are o utilitate concretă. Ea se ridică pentru a modela
procesul de punere în zăcământ, adică obţinerea stării iniţiale de saturaţie.
În figura 26.1 sunt reprezentate ultimile două curbe, notate cu I şi II,
pentru trei situaţii distincte: fig. 26.1,a - rocă udată preferenţial de apă, fig.
26.1,b – rocă udată preferenţial de ţiţei şi fig. 26.1,c - rocă cu udare
intermediară.
Curbele de presiune capilară se ridică prin metoda centrifugării. Pe
scurt, pentru ridicarea primei curbe, se introduce proba saturată cu apă într-o
celulă plină cu ţiţei şi se roteşte la viteze crescătoare. Datorită diferenţei de
densitate între apă şi ţiţei, se creează un gradient de presiune hidrostatică între

287
apa din probă şi ţiţeiul din exteriorul probei. Acest gradient de presiune se
multiplică cu raza de centrifugare şi cu pătratul vitezei de rotaţie. Prin
creşterea vitezei de rotaţie, diferenţa de presiune de la capetele probei va fi din
ce în ce mai mare, iar procesul de dezlocuire mai avansat. Odată cu scăderea
saturaţiei în apă, rezultat al dezlocuirii, scade şi gradul de continuitate al
acesteia.

a b

c
Fig. 26.1. Metoda USBM de determinare a capacităţii de udare a rocilor:
a. rocă udată preferenţial de apă; b. rocă udată preferenţial de ţiţei;
c. rocă cu udare intermediară.

Manifestarea gradientului de presiune care provoacă dezlocuirea

presupune continuitatea apei între cele două capete ale probei. În momentul în
care apa îşi pierde continuitatea, adică atunci când se atinge saturaţia
ireductibilă în apă, se produce echilibrul dintre ţiţeiul din probă, ca fază
continuă şi ţiţeiul din afara probei, iar procesul de dezlocuire încetează. Pentru
a urmări variaţia stării de saturaţie, apa dezlocuită se colectează şi i se măsoară
volumul.

288
 Principiul se păstrează şi pentru cea de a doua curbă, numai că, de data
aceasta ţiţeiul este faza continuă în probă, iar apa este faza continuă în spaţiul
din jurul probei, Direcţia gradientului de presiune este inversă, adică spre axul
centrifugii. Ca urmare, ţiţeiul se va colecta în spaţiul dinspre axul centrifugii,
faţă de apă care se colectează în partea opusă, adică în zona periferică. Curba a
treia urmează acelaşi curs ca şi prima.
Deoarece orice mişcare a fluidelor presupune un consum de energie
din cauza frecării, timpul de centrifugare la fiecare treaptă de turaţie trebuie să
fie suficient de mare pentru a elimina efectul frecării asupra dezlocuirii.
După trasarea curbelor, se măsoară ariile de sub cele două curbe, A1 şi
A2. Apoi se calculează indicele de udare, IU, cu relaţia:
A1
I U = lg (26.2)
A2

Dacă IU > 0,1 roca este udată preferenţial de apă;

Dacă –0,1 <IU < 0,1 roca prezintă o udare intermediară;
Dacă IU < –0,1 roca este udată preferenţial de ţiţei.

Pentru a explica acest rezultat, să amintim semnificaţia ariei de sub

curba de presiune capilară discutată mai sus: această arie este proporţională cu
energia necesară dezlocuirii unei faze de către o altă fază nemiscibilă cu ea.
Spre exemplu, dacă A2 > A3 însemnează că energia necesară dezlocuirii apei de
către ţiţei este mai mare decât cea corespunzătoare dezlocuirii ţiţeiului de către
apă, altfel spus, apa este mai greu dezlocuită de către ţiţei decât invers, ceea ce
poate însemna udarea preferenţială a rocii de către apă. Această explicaţie este
oarecum simplistă.
Mai relevantă pentru natura procesului este alura curbelor în cauză, aşa
cum a fost explicată în capitolul 25: când este dezlocuită o fază umezitoare,
încă de la început este necesară o presiune motoare corespunzătoare diferenţei
capilare de presiune (curba II din fig. 26.1,a); din contră, când este dezlocuită
o fază neumezitoare, are loc un proces de îmbibare liberă, aşa cum a fost
descris într-un paragraf anterior, adică o scădere a saturaţiei în fază
neumezitoare, fără creşterea presiunii motoare (curba II din fig. 26.1,b).
Fenomenul poate fi încă mai bine înţeles după studiul curgerii eterogene prin
medii poroase.

289
 Aplicaţia 1
Să se determine indicele de udare pentru o probă de rocă prin metoda USBM. În
tabela de mai jos sunt consemnate volumele de apă şi de ţiţei dezlocuite, măsurate la
fiecare turaţie, Vad , respectiv Vat , pentru cele trei procese. Celelalte date ale problemei
sunt înscrise pe figură, împreună cu cele trei curbe de presiune capilară.

Răspuns.
Saturaţia în apă este calculată prin metoda bilanţului material. Pentru prima
curbă, se pleacă de la volumul iniţial de apă din probă, egal cu volumul de pori (2,5 cm3).
Pentru fiecare treaptă de turaţie, se scade volumul de apă colectat, egal cu volumul de apă
dezlocuit de către ţiţei. Pentru cea de a doua curbă, se pleacă de la volumul de apă
ireductibilă, rămas în probă la finalul dezlocuirii, la care se adaugă volumul de ţiţei
colectat, egal cu volumul de apă pătrunsă în probă. Pentru curba a treia, se pleacă, de
asemenea, de la volumul de apă existent la finele dezlocuirii ţiţeiului de către apă, din care
se scade volumul de apă colectat, la fel ca pentru prima curbă.

I II III
n, Δp, Vad Sa Vtd Sa Vad Sa
rot/min Pa cm3 % cm3 % cm3 %

0 0 0 1 0 0,34 0 0,77
630 2400 0,35 0,86 0,45 0,52 0,17 0,70
965 5600 0,78 0,69 0,67 0,61 0,45 0,59
1220 9040 1,05 0,58 0,77 0,65 0,65 0,51
1415 12100 1,23 0,51 0,92 0,71 0,77 0,46
1710 17600 1,40 0,44 1,02 0,75 0,90 0,41
1875 21200 1,53 0,39 1,07 0,77 1,02 0,36
2100 26600 1,65 0,34 - - 1,05 0,35

Diferenţa de presiune care generează dezlocuirea, egală, la limită, cu diferenţa

capilară de presiune, este dată de relaţia: Δp = 1,088·10-2·hp·R·Δρ·n2, în care simbolurile
reprezintă, în ordine, înălţimea probei, distanţa la care se află proba faţă de axul
centrifugii, diferenţa de densitate dintre apă şi ţiţei, respectiv turaţia. Unităţile de măsură
sunt în SI, cu excepţia turaţiei, care este în rot/min. Rezultatele calculului saturaţiilor îi a
diferenţei de presiune sunt trecute în tabelă.
Ariile sunt măsurate prin planimetrare în unităţi convenţionale. Unitatea de
măsură nu are importanţă pentru că urmează a se calcula raportul lor. Indicele de udare
calculat cu relaţia (26.2) este IU = 1,73, ceea ce arată că roca este udată preferenţial de
apă.

290
 4) Metoda lui Cuiec este mai complexă decât celelalte pentru că
presusupune realizarea unor procese de îmbibare liberă şi de dezlocuire
reciprocă a apei şi ţiţeiului prin injecţie, pentru care este necesară o aparatură
şi o metodologie mult mai complicate. În principiu, se determină patru volume
de fluid:
Vai – volumul de apă dezlocuită prin îmbibarea liberă a ţiţeiului;
Vad – volumul cumulat de apă dezlocuită prin îmbibarea liberă şi
dezlocuirea forţată ţiţeiului;
Vti – volumul de ţiţei dezlocuit prin îmbibarea liberă a apei;
Vtd – volumul cumulat de ţiţei dezlocuit prin îmbibarea liberă şi
dezlocuirea forţată a apei;
Indicele de udare IU’ se calculează cu relaţia:

Vti V ai
IU ' = − (26.3)
Vtd V ad

291
 Valorile indicelui de udare IU’, sunt comparate cu o grilă de valori,
stabilită prin corelarea acestei metode cu alte metode de determinare a
capacităţii de udare a rocilor.
Scara udării stabilită de Cuiec este următoarea:

− 1 < IU ' < −0,3 - roca este udată preferenţial de ţiţei;

− 0,3 < IU ' < −0,1 - roca este slab udată de ţiţei;
− 0,1 < IU ' < 0,1 - roca este udare intermediară;
0,1 < IU ' < 0,3 - roca este slab udată de apă;
0,3 < IU ' < 1 - roca este udată preferenţial de apă;

Ca şi în cazul scării USMB, scara lui Cuiec are un caracter

convenţional, criteriile fiind mai mult de ordin experimental, prin compararea
aceloraşi probe supuse diferitelor determinări de umidibilitate. Faţă de metoda
USBM, această metodă este mai complexă, dar şi mai completă, pentru că ia
în considerare, în mod implicit şi metoda îmbibării libere (vezi mai jos) care,
chiar ea singură, dă informaţii asupra capacităţii de udare a rocii.
5) Metoda Crio-SEM reprezintă studiul probelor de rocă subrăcite la
microscopul electronic prin reflexie [22]. Este singura metodă care coboară
investigaţia până la nivelul porilor individuali, rezoluţia fiind de 0,1 μm. În
principiu, proba adusă la o stare de saturaţie de interes este răcită la
temperaturi foarte scăzute şi apoi se detaşează fragmente care se supun
analizei cu microscopul electronic. Imaginile cuprind nuanţe de gri, în funcţie
de numărul atomic al mineralelor şi fluidelor (este vorba, evident, de un număr
atomic mediu, elementele chimice singulare fiind “impurităţi” ocazionale).
Pentru creşterea contrastului, fluidele se pot marca cu elemente grele, ca şi la
tomografia cu raze X. Studiul imaginii permite localizarea fazelor fluide în
raport cu suprafaţa solidă şi, implicit, caracterul udării. Dacă imaginea are un
contrast bun, se pot face chiar evaluări ale unghiului de racordare a interfeţelor
cu suprafaţa solidă (unghiul de contact).
Această metodă a făcut posibilă o înţelegere mult mai profundă a
interacţiunii mineralelor rocii cu fluidele de zăcământ şi eliminarea unor idei
preconcepute care au dăinuit multe decenii. Printre observaţiile interesante
este aceea a comportării caolinitului care poate fi udat preferenţial de apă sau
de ţiţei în funcţie de mărimea şi aşezarea particulelor, de timpul de contact şi

292
de gradul de accesibilitate. Istoria udării joacă aşadar un rol extrem de
important, ceea ce atrage atenţia asupra modului cum se realizează
experimentele în laborator cu scopul declarat al modelării fenomenelor care au
loc în zăcământ, fără a respecta succesiunea contactului rocii cu diferite fluide
şi o durată suficientă de contact.
Această metodă are un potenţial enorm de investigare şi va căpăta,
probabil, în ciuda costului ridicat, o răspândire din ce în ce mai mare.
Indiferent de metoda folosită, condiţia primordială pentru obţinerea
unor rezultate care să reflecte comportarea rocii în zăcământ sau în alte
condiţii de interes este conservarea capacităţii de udare, adică păstrarea
reprezentativităţii carotelor. Acest lucru este deosebit de dificil pentru că un
contact, cât de scurt, cu un alt fluid duce la modificări fizico-chimice mai mult
sau mai puţin importante, fără a şti însă amploarea lor. Cele mai frecvente
modificări sunt adsobţia unor molecule din noul mediu de contact şi oxidarea
unor heterohidrocarburi din ţiţei.
Pentru conservarea capacităţii de udare au fost concepute dispozitive
de prelevare a carotelor în recipienţi care împiedică contaminarea lor, dar
costul ridicat limitează folosirea lor. Cel mai adesea se recurge la refacerea
stării iniţiale a suprafeţei din punct de vedere al udării. Experimentele
efectuate până în prezent au arătat că reconstituirea capacităţii de udare iniţiale
rămâne o operaţie nesigură.

Întrebări şi probleme

1. Care este terminologia care desemnează interacţiunea rocii cu fluidele care o

saturează?
2. Cum se poate explica faptul că gazele reprezintă, în majoritatea cazurilor, faza
neumezitoare în raport cu apa?
3. De ce ţiţeiurile grele au tendinţa de a uda mai bine suprafaţa rocii decât
ţiţeiurile uşoare?
4. Concepeţi un tabel cu trei coloane pentru cele trei minerale principale din
rocile colectoare (silice, minerale carbonatice, minerale argiloase) şi trei linii pen-
tru cele trei perechi de fluide de zăcământ (apă – ţiţei, apă – gaze, ţiţei - gaze ) şi
scrieţi litera „u” sau „n” în cele nouă rubrici, care să indice comportarea cea mai
probabilă a perechilor de fluide faţă de mineralele respective.
5. De ce unghiul de contact nu poate reprezenta o măsură a capacităţii de udare
a rocilor?

293
6. Care este explicaţia de ordin fizic pentru corelaţia dintre indicele de udare
determinat prin metoda USBM şi udarea preferenţială a rocii de către apă sau
ţiţei?
7. Care sunt sursele de eroare pentru determinarea în laborator a capacităţii de
udare a rocilor?
8. Faceţi o paralelă între metoda USBM şi metoda lui Cuiec pentru determinarea
capacităţii de udare.
9. Când se produce fenomenul de îmbibare liberă a apei într-o rocă saturată cu
gaze? Dar într-o rocă saturată cu ţiţei?

294
 Capitolul 27

Curgerera eterogenă prin medii poroase

27.1. Definiţii şi generalităţi

Starea de saturaţie a unei roci defineşte caracterul curgerii.

Astfel, dacă roca este complet saturată cu o singură fază, curgerea se
numeşte omogenă sau monofazică; dacă roca este saturată cu cel
puţin două faze, curgerea se numeşte eterogenă sau multifazică. De
obicei se produce o confuzie: dacă în rocă există două faze, dintre care
una este imobilă, saturaţia fiind sub cea ireductibilă, se consideră
curgerea ca fiind omogenă. Cea mai evidentă confuzie este la
zăcămintele de gaze cu acvifer inactiv, unde curg numai gazele, dar în
prezenţa apei ireductibile. Curgerea este, evident, eterogenă. Trebuie
evitată o astfel de eroare.
Fie că este vorba de o carotă sau de un întreg zăcământ, există
o anumită distribuţie a saturaţiilor care este esenţială în stabilirea
caracterului curgerii. Cazul cel mai simplu este cel al curgerii bifazice. El
se întâlneşte în zăcămintele de gaze pe toată durata exploatării, iar în
zăcămintele de gaze cu condensat şi de ţiţei numai la presiuni
superioare presiunii de saturaţie, adică pe o scurtă perioadă de timp, la
începutul exploatării. După apariţia condensatului, respectiv a gazelor
ieşite din soluţie, curgerea devine trifazică.
Mişcarea fluidelor într-o carotă sau într-un zăcământ are loc prin
crearea unei diferenţe de presiune între capetele carotei sau între
stratul productiv şi sondă. Sunt patru forţe care intervin în procesul
mişcării: motoare, de frecare, de. interfaţă şi de gravitaţie Contribuţia
fiecărei forţe variază în limite foarte largi şi nu poate fi surprinsă
cantitativ. Detalii despre contribuţia celor trei categorii de forţe în
procesul de curgere în zăcămintele de hidrocarburi se găsesc în [8].
Deşi curgerea eterogenă prin medii poroase reprezintă obiectul
de studiu al Hidraulucii Subterane, va fi tratat în acest capitol aspectul
fizic al problemei.

295
 Ca şi în cazul curgerii omogene, se va aborda mai întâi curgerea
la scara micro şi apoi la scara macro.

27.2. Curgerea eterogenă la scara micro

La scara porilor individuali şi a reţelelor de pori, esenţială este

udarea selectivă a rocii de către fazele fluide. Pentru simplificare, vom
considera curgerea bifazică în canale cu geometrie regulată în absenţa
gravitaţiei. Se deosebesc patru regimuri de curgere: curgerea omogenă
(este cazul porilor în care se află, temporar, o singură fază), curgerea
cu interfaţă, curgerea dopurilor şi curgerea inelară.

Curgerea cu interfaţă. În cazul acestui regim se disting două

situaţii care se referă la succesiunea fazelor: faza umezitoare premerge
fazei neumezitoare şi invers. În figura 27.1 este prezentat regimul de
curgere cu interfaţă într-un capilar cilindric.

Fig.27.1. Ilustrarea regimului de curgere cu interfaţă.

Ecuaţia de curgere poare fi scrisă, pe scurt, sub forma:

Δp = Δ f p ± Δc p . (27.1)

Explicitând, rezultă expresia:

Δp =
8Q
[x μn + (L − x ) μu ] ± 2 σ cos θ , (27.2)
πr 4
r

notaţiile fiind cele cunoscute. Semnul plus corespunde situaţiei când

faza neumezitoare dezlocuieşte faza umezitoare, iar semnul minus
situaţiei inverse. Din punct de vedere fizic, semnul minus arată că forţa
de interfaţă are sensul curgerii, ea însăşi provocând mişcarea. De altfel,
chiar în absenţa presiunii motoare, curgerea are loc prin aşa-zisa
îmbibare liberă. Viteza de curgere este determinată de echilibrul dintre

296
forţa de interfaţă şi forţa de frecare. În fapt, în cazul îmbibării libere,
viteza de curgere este foarte mare.
Histereza de udare este prezentă, astfel că unghiul de contact
măsurat în faza umezitoare este θr în primul caz şi, respectiv θp în al
doilea caz, după cum este consemnat şi pe figură. Efectul histerezei
este acelaşi: limitarea vitezei de curgere. Astfel, când avem θr ,
termenul al doilea din relaţia (27.2) are o valoare crescută, rezultând o
valoare mai mare pentru Δp, iar când avem θp , acest termen are o
valoare scăzută, ceea ce va face ca efectul de punere în mişcare a
fluidelor să fie diminuat.
Pentru alte forme de capilare expresia căderii de presiune este
similară, în sensul că ea conţine aceeaşi termeni, doar expresiile pentru
evaluarea frecărilor şi a diferenţei capilare de presiune sunt diferite.
Diferenţa majoră faţă de capilarele cilindrice (şi în general faţă de
capilarele cu secţiune constantă) este aceea că mişcarea este
nestaţionară. Modificarea secţiunii duce la schimbarea curburii
interfeţei şi, implicit la variaţia diferenţei capilare de presiune. Mişcarea
poate fi accelerată sau încetinită, în funcţie de sensul de variaţie a
secţiunii transversale. Dacă secţiunea scade, faza umezitoare va
avansa mai repede sau se va retrage mai încet, după caz. Regimul
nestaţionar este promovat şi de vâscozitatea diferită a celor două faze,
dar într-o măsură mai mică.
Un caz extrem este acela în care presiunea motoare este egală
cu diferenţa capilară de presiune introdusă de interfaţă (este vorba,
evident, de cazul dezlocuirii cu fază neumezitoare). Într-o astfel de
situaţie mişcarea încetează. Mai mult, dacă presiunea motoare devine
mai mică decât diferenţa capilară de presiune (pentru acelaşi caz) se
produce curgerea în sens invers, adică faza neumezitoare se retrage,
având loc o îmbibare liberă a fazei umezitoare.
Curgerea dopurilor. Există diverse mecanisme de fragmentare a
fazelor care curg prin pori. O parte din ele au fost menţionate în
paragraful referitor la histereza de udare, altele vor fi analizate în

297
paragrafele ce vor urma. În figura 27.2 sunt prezentate două dopuri în
mişcare: Unul de fază umezitoare şi unul de fază neumezitoare.

Fig. 27.2. Curgerea dopurilor.

Ecuaţia de curgere este următoarea, aceeaşi pentru cele două

dopuri:

Δp = Δf p + Δc p . (27.3)

Expresia lui Δ f p este similară cu cea din relaţia (13.2):

2 σ (cos θ r − cos θ p )
Δc p = . (27.4)
r

De observat că ambele relaţii, (27.4) şi (23.8), cuantifică efectul

Jamin. După cum sa arătat, efectul Jamin frânează curgerea. Aşadar,
indiferent dacă este dop de fază umezitoare sau de fază neumezitoare,
forţa de interfaţă rezultantă pentru cele două interfeţe este de acelaşi
sens cu forţa de frecare, cu alte cuvinte, ambele se opun mişcării.
Subliniem şi aici că în cazul unei succesiuni de dopuri efectul de frânare
a mişcării de către fiecare dop se cumulează.
Dacă presiunea motoare este inferioară unei limite determinate
de efectul Jamin, dopurile se deformează, fără însă a fi puse în
mişcare.
Curgerea inelară. În acest regim de curgere, faza umezitoare se
dispune periferic, sub forma unui inel, iar faza neumezitoare sub forma
unui nucleu cilindric central (fig. 27.3).

298
 Fig. 27.3. Ilustrarea curgerii inelare prin capilare cilindrice.

O primă remarcă referitoare la acest regim de curgere: el este

nestabil. Datorită ariei mari a interfeţei, deci a unei energii de suprafaţă
mari, fazele tind să se rearanjeze sub formă de dopuri, caz în care aria
interfeţei scade simţitor.
O a doua remarcă se referă la cazul în care vâscozitatea fazei
neumezitoare este mult mai mare decât cea a fazei umezitoare. Pentru
aceeaşi diferenţă de presiune, debitul de fază neumezitoare este
simţitor mai mare în prezenţa inelului de fază umezitoare decât în
absenţa lui. Spre exemplu, la saturaţii egale, Sn = 0,5 şi pentru H = 50,
debitul de fază neumezitoare este de cca o sută de ori mai mare în
prezenţa inelului de fază umezitoare decât în absenţa lui.
Capilarele cilindrice ca modele de pori sunt departe de a descrie
exact curgere eterogenă prin porii reali. Totuşi, regimurile de curgere
descrise mai sus şi forţele care intervin în fiecare caz se păstrează.
Curgerea eterogenă prin reţele de pori. Complexitatea care
apare la descrierea curgerii în reţele de pori faţă de cea din porii
individuali este dată fenomenele care au loc atunci când o interfaţă
ajunge în nodurile reţelei. În continuare vor fi tratate câteva situaţii
simple, cu impactul cel mai mare asupra curgerii eterogene.
Prima configuraţie care va fi luată în discuţie este un quartet de
pori cilindrici ca în figura 27.4 care se numeşte de obicei dublet de pori,
pentru a marca existenţa dispuneri „în paralel” a doi pori. Se pot
considera mai multe combinaţii de raze ale celor patru pori. Pentru
exemplificare vom considera relaţia: r3 < r2 < r4 < r1.

299
 Fig. 27.4. Ilustrarea conceptului de dublet de pori.

a) Dezlocuirea fazei umezitoare (drenajul). Aşa cum a fost

menţionat în capitolele anterioare, o fază neumezitoare pătrunde într-
un capilar numai dacă presiunea motoare depăşeşte diferenţa capilară
introdusă de interfaţă. Pentru acest caz vom considera că presiunea
motoare este superioară diferenţei capilare de presiune
corespunzătoare capilarului 3 care este şi cea mai mare, raza fiind cea
mai mică. În figura 27.5 este prezentată succesiunea de poziţii ale
interfeţei în cei patru pori în cursul dezlocuirii.

Fig. 27.5. Evoluţia dezlocuirii fazei umezitoare într-un dublet

de pori cu dimensiunile din figura 27.4.

După cum se poate vedea, viteza de avansare a interfeţei în

capilarul 2 este mai mare decât cea din capilarul 3 din două motive:
primul, cel mai important, este că diferenţa capilară de presiune, care
se opune avansării, este mai mică în capilarul 2; al doilea motiv este
acela că frecarea este mai mare în capilarul 3, de rază mai mică.
Aşadar, consecinţa acestei evoluţii este formarea unui dop de
fază umezitoare în capilarul mai fin. Lungimea dopului este cu atât mai
mare cu cât contrastul de viteze este mai mare, adică cu cât raportul
r2/r3 este mai mare. Această consecinţă este de o importanţă
covârşitoare pentru curgerea eterogenă prin medii poroase: când o
fază neumezitoare pătrunde într-un dublet de pori se crează o
discontinuitate în faza dezlocuită prin formarea unui dop. Punerea în

300
mişcare a acestui dop este, practic, imposibilă datorită efectului Jamin,
astfel încât curgerea prin porul respectiv este blocată.
b) Dezlocuirea fazei neumezitoare (îmbibarea). Pentru
pătrunderea fazei umezitoare întrun dublet de pori nu este necesară o
presiune motoare. Aici se manifestă fenomenul de îmbibare spontană.
Dacă se aplică, totuşi, o presiune motoare, procesul decurge în acelaşi
fel, cu deosebirea că se realizează cu o viteză mai mare. Succesiunea
poziţiilor interfeţei este prezentată în figura 27.6.
Spre deosebire de situaţia anterioară, interfaţa se deplasează cu
viteză mai mare în capilarul 3. Explicaţia rezidă în aceea că dintre cele
două forţe care guvernează curgerea, forţa de interfaţă şi forţa de
frecare, prima este cu mult mai mare decât cea de a doua.

Fig. 27.6. Evoluţia dezlocuirii fazei neumezitoare întrun dublet

de pori cu dimensiunile din figura 27.4.

Rezultatul procesului de îmbibare descris mai sus este analog cu

cel de drenaj: fragmentarea fazei dezlocuite şi formarea unui dop, de
data aceasta, de fază neumezitoare în capilarul mai larg. Curgerea prin
acest capilar este blocată, cu şanse mici de a fi deblocată. Punerea în
mişcare a acestui dop prizonier poate fi făcută prin aplicarea unei
presiuni motoare suficient de mari pentru depăşirea diferenţei de
presiune introdusă de efectul Jamin. Hotărâtoare în acest caz este şi
dimensiunea capilarului 4. În general, în zăcăminte nu sunt disponibile
presiuni motoare suficient de mari decât în apropierea sondelor.
Dacă se are în vedere că formele porilor reali sunt departe de a
fi descrise de modelul analizat, în sensul că secţiunile transversale nu
sunt constante, iar porii au lungimi diferite, este clar că cele două
procese, de drenaj şi de îmbibare sunt mai complexe. Cu toate
acestea, sensul în care ele se desfăşoară este acelaşi, după cum acelaşi

301
este şi rezultatul: fragmentarea fazei dezlocuite şi formare unor dopuri,
cel mai probabil imobile.
Cele două procese descrise mai sus reprezintă, în acelaşi timp,
explicaţii convingătoare pentru existenţa saturaţiilor ireductibile.
O observaţie importantă referitoare la cele două procese
descrise anterior este aceea că faza umezitoare se blochează în spaţii
înguste, pe când faza neumezitoare în spaţii largi. Deşi mecanismul
blocării este diferit, trebuie subliniată analogia cu microcapcanele
capilare reprezentate de constricţii pentru faza umezitoare şi de spaţiul
dintre constricţii pentru faza neumezitoare.
O altă observaţie se referă la omisiunea gravitaţiei care joacă un
rol semnificativ, chiar dacă este secundar. Fără a intra în detalii,
menţionăm faptul că procesul de fragmentare a fazei dezlocuite
rămâne principala consecinţă a dezlocuirii într-un dublet de pori.
Curgerea eterogenă prin reţele de pori a reprezentat un subiect
atractiv, atât teoretic, cât şi experimental, pe modele. Lucrările sunt
prea numeroase pentru a fi citate aici. O mare parte a lor sunt
discutate de autor în [6].

Aplicaţia 1
Să se determine viteza medie de avansare a interfeţei într-un capilar
cilindric cu raza de 100 μm şi lungimea de 10 mm în poziţie orizontală, ocupat de
un gaz, care se pune în contact cu un vas cu apă care udă perfect capilarul. Se
dau: μa = 103 Paּs şi σ = 70 mN/m.

Răspuns.
Ţinând seama că apa are o vâscozitate mult mai mare decât gazele (cu
circa două ordine zecimale de mărime), pe măsură ce interfaţa avansează, viteza
scade datorită creşterii căderii de presiune prin frecare. Pentru aproximaţie, se
neglijează vâscozitatea gazului şi se consideră că viteza medie este atinsă când
interfaţa a ajuns la jumătatea capilarului. Din egalitatea căderii de presiune prin
frecare cu diferenţa capilară de presiune, rezultă:
σ r cos θ
v =
4μL

Pentru datele problemei, se obţine: v = 20 cm/s.

302
 27.3. Curgerea eterogenă la scara macro

Legea de curgere eterogenă reprezintă o extindere a legii lui Darcy

pentru curgerea omogenă care, pentru mişcarea unidimen-sională, are forma:

ki Δp
Qi = A , (27.5)
μi ΔL

în care A este aria brută a rocii, perpendiculară pe direcţia de curgere, Δp/ΔL -

gradientul de presiune care generează curgerea, μi - vâscozitatea dinamică a
fazei, iar ki - permeabilitatea efectivă a rocii pentru faza i.
Permeabilitatea efectivă are aceeaşi dimensiune cu permeabilitatatea
absolută. Unitatea de măsură este m2, respectiv Darcy (1 D = 10-12 m2).
Din punct de vedere fizic, această proprietate are o conotaţie cu mult
mai complexă. Ea depinde de foarte mulţi parametri, între care: starea de
saturaţie cu semnificaţia ei cea mai largă (numărul de faze, saturaţia în fiecare
fază, distribuţia fazelor în pori), sensul de variaţie a saturaţiei, umidivitatea
fazei în raport cu celelalte faze, histereza de udare, structura spaţiului de pori,
în special indicele structural de dificultate, distribuţia poromeritică şi gradul de
interconexiune. Dintre aceştia, efectul cel mai mare asupra permeabilităţii
efective îl au saturaţia şi capacitatea de udare a rocii pentru fazele prezente.
Permeabilitatea efectivă variază între zero (faza respectivă nu curge),
la saturaţii inferioare saturaţiei ireductibile, Si ≤ S’i şi valoarea permeabilităţii
absolute când saturaţia în faza respectivă atinge valoarea maximă, Si = 1.
Domeniul de variaţie al permeabilităţii efective fiind prea larg (câteva
ordine zecimale de mărime), sa introdus un parametru normalizat, denumit
permeabilitatea relativă a rocii pentru faza i sau, mai scurt, permeabilitatea
relativă pentru faza i. Sintagma „permeabilitatea fazei i” este cu complet
eronată. Prin definiţie, permeabilitatea relativă, kri , este dată de relaţia:
ki
k ri = (27.6)
k

Din punct de vedere fizic, permeabilitatea relativă kri , reprezintă o

măsură a rezistenţei rocii la curgerea fazei i în prezenţa a una sau mai multe
faze. Ea depinde de aceiaşi parametri ca şi permeabilitatea efectivă. În schimb,
domeniul de variaţie se îngustează foarte mult: 0 ≤ kri ≤ 1 sau 0 ≤ kri ≤ 100%.
Deducerea unei expresii analitice pentru permeabilitatea
relativă, din considerente fizice, este imposibilă din cauza complexităţii

303
fenomenului curgerii eterogene, aşa încât sa recurs la realizarea unei
serii mari de experimente pentru a stabili tendinţele statistice.
În cele ce urmează va fi considerat cazul cel mai simplu:
curgerea bifazică în condiţiile unui contrast mare de umidivitate a
fazelor. Variabila va fi saturaţia în faza respectivă cu sensul de scădere
de la Si = 1 la Si = S’i .
Executând unui număr mare de experimente pe mai multe
nisipuri consolidate şi neconsolidate, cu permeabilităţi absolute
cuprinse între 17 D şi 45 D, Muskat ş.a. [26], folosind gaze, ca fază
neumezitoare şi lichide, ca fază umezitoare, o au realizat reprezentarea
din figura 27.7. Ea de concretizează prin două curbe de interpolare, şi
o curbă (punctată) care reprezintă suma celorlalte două.

Fig. 27.7. Permeabilităţi relative pentru nisipuri

cu permeabilitatea absolută cuprinsă între 17 D şi 45 D [27].

Deşi rocile folosite au permeabilităţi mult mai mari decât majoritatea

rocilor colectoare, sa constatat că alurile curbelor se păstrează şi pentru roci cu
permeabilităţi absolute mai mici. De aceea, aceste curbe au fost denumite şi
sunt cunoscute sub denumirea de curbe tipice de permeabilitate relativă
pentru două faze cu contrast mare de umidivitate şi sunt prezentate în figura
27.8.

304
 Fig, 27. 8. Curbe tipice de permeabilitate relativă.

Pentru a explica alurile destul de diferite ale celor două curbe, trebuie
să avem în vedere complexitatea fenomenului de curgere. Trebuie menţionat,
mai întâi, că permeabilitarea efectivă (deci şi cea relativă) reprezintă un
parametru macroscopic, dar este efectul combinat al tuturor regimurilor de
curgere care au loc la scara micro (cu interfaţă, sub formă de dopuri, inelară,
omogenă). Ponderea fiecărui regim de curgere se modifică odată cu variaţia
stării de saturaţie.
În cele ce urmează, vor fi evidenţiate componentele cele mai
importante ale procesului de curgere, privite, în egală măsură, la scara macro
şi la scara micro, prin intermediul curbelor de permeabilitate relativă.
Prima observaţie, comună pentru ambele curbe, este aceea că
permeabilitatea relativă pentru fiecare fază scade pe măsură ce saturaţia în faza
respectivă scade. Explicaţia este simplă: prin scăderea saturaţiei într-o anumită
fază, scade numărul de pori, respectiv fracţia din volumul de pori prin care
aceasta curge. În consecinţă, debitul cumulat prin aceşti pori scade, ceea ce
este echivalent cu scăderea permeabilităţii pentru faza în discuţie. De altfel,
din relaţia (27.8) se observă că, la egale alte condiţii, debitul de fază i este
proporţional cu permeabilitatea kri .
A doua observaţie, extrem de importantă, este că pe măsură ce
saturaţia într-o fază scade, scade şi gradul de continuitate al fazei respective.
Scăderea gradului de continuitate conduce la amplificarea influenţei forţelor
de interfaţă, în special prin apariţia dopurilor şi blocarea lor în zona

305
constricţiilor (cele de fază umezitoare) sau în spaţiile dintre constricţii (cele de
fază neumezitoare). Blocarea dopurilor în zonele de variaţie mare a secţiunii
este amplificată de efectul Jamin.
A treia observaţie, valabilă pentru ambele curbe este aceea că
ele ating abscisa (permeabilitatea relativă se anulează) nu la saturaţie nulă, ci
la saturaţia ireductibilă. În acel moment, curgerea fazei respective încetează,
din cauza pierderii complete a continuităţii, ceea ce este specific saturaţiilor
inferioare saturaţiei ireductibile. Alfel scris, de la kri = 1 la Si = 1,
permeabilitatea relativă scade la kri = 0 la Si = S’i .
Curba permeabilităţii relative pentru faza umezitoare prezintă un prim
domeniu, în zona saturaţiei mari, în care scăderea este foarte accentuată,
supraproporţională, faţă de scăderea saturaţiei. Fenomenul cel mai important
care se produce aici este blocarea constricţiilor cu dopuri de fază
neumezitioare. Ilustrarea fenomenului este prezentată în figura 27.9.
Din punctul de vedere al volumului (deci al saturaţiei), dopurile de
fază neumezitoare reprezintă foarte puţin. În momentul în care un astfel de dop
ajunge într-o constricţie el introduce o diferenţă capilară de presiune, cu atât
mai mare cu cât curbura părţii din faţă (din constricţie) este mai mare, adică,
cu cât raza constricţiei este mai mică (v. rel. (13.8), cap. 23):

Δc p dop = σ (c r − c p ) . (13.8)

Fig. 27.9. Blocarea dopurilor de fază neumezitoare.

Dacă diferenţa de presiune disponibilă (care face posibilă curgerea) nu

este suficientă, dopul respectiv nu trece prin constricţie, blocându-se şi, în
acelaşi timp, blocând curgerea fazei umezitoare prin spaţiul respectiv. Această
blocare este, de cele mai multe ori, parţială, datorită neregularităţii conturului
constricţiei (În desenul din figura 27.11 este prezentat un capilar cu geometrie
regulată. În realitate, formele, deci şi conturul constricţiei, sunt neregulate).
Chiar şi aşa, capacitatea de curgere a spaţiului periferic rămas liber este extrem
de scăzută datorită dimensiunii foarte mici.

306
 Să mai adăugăm că neregularitatea secţiunii transversale, coroborată
cu tendinţa interfeţei de a se deforma cât mai puţin pe conturul lateral,
determină rămânerea fazei umezitoare în spaţiul periferic din dreptul dopului,
care asigură continuitatea fazei umezitoare. Conform legii lui Pascal,
presiunea din regiunea dopului va fi constantă dacă această fază nu curge.
Chiar şi în cazul când faza umezitoare se află în mişcare căderea de presiune
între amontele şi avalul dopului este extrem de mică, egală cu căderea de
presiune pe o lungime egală cu cea a dopului, insuficientă pentru a pune dopul
în mişcare.
Dacă, însă, presiunea disponibilă este suficient de mare, dopul scapă
din constricţie şi se deplasează mai departe. Probabilitatea de a se uni cu un alt
dop şi de a întâlni o constricţie încă mai mică este suficient de mare pentru ca
deplasarea lui să înceteze la un moment dat. În acelaşi timp, blocare dopurilor
la intrarea în constricţii este favorizată de existenţa porilor conectaţi în paralel
cu constricţia. Dacă prin porii conectaţi în paralel cu constricţia în cauză are
loc o curgere omogenă, ceea ce este foarte probabil la saturaţii mari, apropiate
de unitate, căderile de presiune sunt mici, mai mici decât diferenţa de presiune
care ar pune în mişcare dopul.
Cumularea efectului de blocare într-un număr mare de constricţii
conduce la suprimarea curgerii printrun număr mare de pori, efectul fiind
scăderea drastică a permeabilităţii pentru faza umezitoare.
Pentru a înţelege mai bine efectul de blocare a constricţiilor cu dopuri
de fază neumezitoare, să ne imaginăm situaţia în care roca este saturată
complet cu ţiţei la o presiune superioară presiunii de saturaţie. La început,
când se iniţiază procesul de nucleaţie, apar microbule de gaz care, pe măsură
ce presiunea scade, capătă un volum din ce în ce mai mare prin transferul de
masă prin interfaţa lichidgaz, prin coalescenţa mai multor microbule şi prin
destindere elastică. Bulele respective vor fi antrenate de ţiţei până când ajung
în zona constricţiilor unde este foarte probabil să se blocheze. Pe măsură ce
presiunea scade, numărul de bule de gaz creşte, ca şi volumul lor. Efectul de
blocare se amplifică şi permeabilitatea pentru ţiţei scade drastic.
Revenind la explicaţiile de ordin general, să subliniem că pe măsură ce
saturaţia în fază neumezitoare creşte, dopurile devin din ce în ce mai lungi,
creşte gradul de continuitate a fazei neumezitoare, iar rezistenţa capilară pe
care o generează scade. Să menţionăm faptul că efectul de blocare a unui dop

307
scurt este comparabil cu cel al unui dop lung. Acesta din urmă, de forma unui
ganglion, traversează mai multe constricţii, fără ca acestea să influenţeze
curgerea, decât în măsura în care constricţiile influenţează curgerea omogenă,
influenţă cuantificată prin permeabilitatea absolută. În felul acesta, panta
curbei devine din ce în ce mai mică, scăderea permeabilităţii pentru faza
umezitoare fiind provocată, în special, de scăderiea saturaţiei în fază
umezitoare. Prin urmare, ceea ce trebuie evidenţiat la curba permeabilităţii
relative pentru faza umezitoare este modul cum ea cuantifică măsura în care
faza neumezitoare stânjeneşte curgerea acestei faze. Cu alte cuvinte, prezenţa
crescândă a fazei neumezitoare, care are tendinţa de a se plasa în zona centrală
a porilor, face ca faza umezitoare să curgă cu mare dificultate, chiar dacă ea
ocupă cea mai mare parte a porilor.
Revenind la exemplul de mai sus, cel al ieşirii gazelor din soluţie,
trebuie menţionat ca la valori foarte mici ale saturaţiei în gaze, când acestea au
dimensiuni foarte mici şi sunt antrenate de ţiţei, scăderea debitului fazei
umezitoare este proporţională cu scăderea saturaţiei, ceea ce face, ca pe un
domeniu mic se saturaţii, scăderea permeabilităţii relative pentru faza
umezitoare să urmeze diagonala patratului în care sunt încadrate curbele de
permeabilitate relativă. Observaţia nu este valabilă pentru alte perechi de
fluide. Particularitatea menţionată mai sus se referă strict la un lichid şi la
gazele ieşite din soluţie şi, de aceea, nu este consemnat pe curba tipică a lui kru
.
Curba permeabilităţii relative pentru faza neumezitoare (fig. 27.8)
prezintă, în zona saturaţiei mari, un umăr, adică o scădere minoră în
comparaţie cu scăderea saturaţiei. Acest domeniu corespunde saturaţiei mici în
fază umezitoare, sub saturaţia ireductibilă. La saturaţii mici, faza umezitoare
este dispusă pendular (fig. 27.10), ocupând părţile periferice ale porilor,
microrugozităţile, porii fund de sac, adică acele părţi din spaţiul poros cu
contribuţie nesemnificativă la procesul de curgere, chiar atunci când curgerea
este omogenă. Debitul de curgere a fazei neumezitoare într-un por în care se
găseşte o fracţie mică de fază umezitoare dispusă pendular va fi imperceptibil
mai mic decât debitul aceleiaşi faze în absenţa fazei umezitoare. Altfel spus,
permeabilitatea efectivă pentru faza neumezitoare va fi apropiată de
permeabilitatea absolută.

308
 Fig. 27.10. Dispunerea fazei umezitoare la saturaţii mici.

Chiar înainte de atingerea saturaţiei ireductibile în faza umezitoare,

permeabilitarea pentru această fază începe să scadă perceptibil, semn al
stânjenirii curgerii fazei neumezitoare. În acest domeniu de saturaţii, se
produce coalescenţa elementelor de volum dispuse pendular şi se formează
dopuri de fază umezitoare. Odată cu formarea dopurilor, începe procesul de
blocare a constricţiilor cu aceste dopuri. Obturarea acestora este totală, căile
respective fiind oprite pentru curgerea fazei neumezitoare (fig. 27.11).
Odată amorsat procesul de formare a dopurilor de fază umezitoare, el
se amplifică pentru că faza umezitoare se regăseşte pretutindeni în rocă, iar
creşteterea saturaţiei nu trebuie să fie prea mare pentru apariţia unui dop, o
parte importantă a volumului lui provenind din microrugozităţile vecine
constricţiei.

Fig. 27.11. Blocarea constricţiilor cu fază umezitoare.

Acest fenomen se regăseşte pe curba permeabilităţii relative pentru

faza neumezitoare printr-o scădere dramatică a acesteia, începând din zona
saturaţiei ireductibile în faza umezitoare. Chiar dacă dopurile de fază
umezitoare se află în mişcare, stânjenirea curgerii fazei neumezitoare este
importantă.
În continuare, pe măsură ce saturaţia în fază umezitoare creşte, aceasta
capătă continuitate, rezistenţa capilară introdusă de ea se micşorează, iar panta
curbei pentru faza neumezitoare scade. Pe acest domeniu, influenţa cea mai
mare o are scăderea saturaţiei, efectul dopurilor diminuând treptat.
Pentru a înţelege mai bine modul cum variază permeabilitatea pentru
faza neumezitoare, să considerăm cazul unei roci saturate cu un sistem de gaze
cu condensat la o presiune superioară presiunii de saturaţie. În acest domeniu

309
de presiune curgerea este omogenă. Prin scăderea presiunii sub cea de
saturaţie, se va condensa un lichid (faza umezitoare). Acest lichid va fi, mai
întâi, sub forma unor picături fine (ca pe un geam aburit) care vor căpăta o
anumită continuitate pe suprafaţa rocii dar, datorită ariei mari a interfeţei (deci
a energiei de suprafaţă mari), va începe să se aglomereze sub forma unor mici
volume plasate în microrugozităţi şi în zona contactului dintre granule
(dispunere pendulară). Este uşor de intuit că efectul acestui lichid asupra
curgerii gazelor este nesemnificativ. Prin scăderea presiunii, cantitatea de
lichid va creşte, depăşind volumul rugozităţilor, astfel că vor apărea dopuri
care vor avea efectul descris mai sus.
Menţiune importantă: curbele tipice de permeabilitate prezentate mai
sus, la modul general şi pentru două cazuri ipotetice, reprezintă o modalitate
de a surprinde particularităţile celor două curbe şi nu un instrument de lucru.
Cele două curbe nu se vor găsi ca atare în urma unor experimente de laborator
realizate cu un scop practic bine definit.
De cele mai multe ori, din raţiuni practice, curbele de permea-bilitate
relativă se reprezintă doar între saturaţiile ireductibile. Cu excepţia exemplelor
menţionate mai sus (începutul ieşirii gazelor din soluţie şi condensarea
retrogradă), saturaţiile rocii colectoare în fluidele de zăcământ de află în acest
domeniu (între saturaţiile ireductibile în cele două faze).
Faţă de curbele tipice de permeabilitate relativă, curbele reale prezintă
distorsiuni mai mari sau mai mici, în funcţie de particularităţile sistemului
format din rocă şi cele două fluide şi, într-o anumită măsuri, de condiţiile de
lucru, mai precis de gradienţii de presiune aplicaţi, de metoda folosită etc., fără
aşi pierde aspectul, ca în figura 27.12. Nota bene: trebuie evitată generalizarea.
Spre exemplu, alurile celor două curbe din figura 27.12 pot fi inverse: curba
permeabilităţii relative pentru ţiţei să fie specifică pentru faza umezitoare, cum
este în figură curba permeabilităţii relative pentru apă, evident, dacă ţiţeiul este
faza umezitoare în raport cu apa. De asemenea, cele două curbe pot să fie mai
puţin deosebite decât cele din figura 27.12.

310
 Fig. 27.12. Curbe reale de permeabilitate relativă.

Influenţa capacităţii de udare şi a histerezei de udare asupra curbelor

de permeabilitate relativă. În discuţia anterioară privitoare la curbele de
permeabilitate relativă sa avut în vedere un contrast mare de umidivitate între
faze şi a fost omisă histereza de udare, prezentă când fluidele sunt în mişcare.
Fluidele de zăcământ prezintă caracteristici de udare foarte diverse. De aceea
se impune studiul acestei influenţe.
În altă ordine de idei, histereza de udare se manifestă, aşa cum sa
arătat în capitolul 23, printr-o aparentă modificare locală şi tempo-rară a
capacităţii de udare. De exemplu, unghiul de contact măsurat în faza care a
udat mult timp suprafaţa solidă este mai mic decât unghiul de contact măsurat
în aceeaşi fază, dacă ea este faza dezlocuitoare.
Fie că este vorba de capacităţi de udare intrinsec diferite, fie că este
vorba de histereza de udare, problema poate fi tratată în acelaşi mod, mai
precis, trebuie dat răspunsul la următoarea întrebare: cum de modifică alura
curbelor de permeabilitate relativă în funcţie de contrastul de umidivitate.
Răspunsul este următorul [28, 29]: între formele extreme ale curbelor specifice
unui contrast maxim de umidivitate există o gamă largă de perechi de curbe
pentru contraste de udare diferite.
Dacă, printr-un procedeu oarecare sar schimba gradat capacitatea de
udare a celor două fluide, astfel încât faza iniţial umezi-

311
 Fig. 27.13. Unitatea naturii curbelor de permeabilitate relativă [28].

toare sar transforma în fază neumezitoare şi, evident, invers pentru cealaltă
fază, curbele şiar schimba treptat alura, de la o extremă la alta, cum este
arătat în figura 27.13 [28].
Un astfel de experiment, pentru un domeniu limitat de schimbare a
capacităţii de udare a fost realizat de Li şi Firozabadi [30].
Aşadar, histereza de udare fiind echivalentă cu o umidibilitate scăzută
pentru faza dezlocuitoare şi cu una crescută pentru faza dezlocuită, curbele de
permeabilitate relativă vor fi deplasate în sensul acestei schimbări. Histereza
de udare se manifestă atât la scăderea saturaţiei într-o anumită fază, cât şi la
modificarea sensului de variaţie, adică la creşterea saturaţiei în faza respectivă.
Două exemple de curbe de permeabilitate relativă determinate pentru
scopuri practice sunt prezentate în figura 27.14: una pentru cazul udării
preferenţiale de către apă, cealaltă pentru cazul contrar. După cum se observă,
punctele experimentale se găsesc într-un domeniu limitat de saturaţii, care
interesează în calculele de evaluare, de simulare şi de proiectare a exploatării
zăcământului, iar curbele pentru krt sunt extrapolate pe domeniul saturaţiilor
mari.

312
 Fig. 27.14 Curbe de permeabilitate relativă pentru o rocă
udată preferenţial de apă şi alta udată preferenţial de ţiţei.

La schimbarea sensului de variaţie a saturaţiei, se manifestă şi aşazisa

histereză de dezlocuire. În figura 27.15 sunt prezentate două curbe pentru două
sensuri de variaţie a saturaţiei. Curbele sunt, evident, afectate şi de histereza de
udare a cărei influenţă nu se poate separa de cea a histerezei de dezlocuire.
Se observă că la aceeaşi saturaţie Su , permeabilitatea kru este mai mare
sau chiar mult mai mare în domeniul saturaţiei mari atunci când saturaţia
creşte decât atunci când saturaţia scade. Cu alte cuvinte, istoria procesului are
o însemnătate cu totul deosebită.

Fig. 27.15. Influenţa combinată a histerezei de udare

şi a celei de dezlocuire asupra curbelor de permeabilitate relativă.

313
 Dintre mecanismele care determină această diferenţă îl vom invoca pe
cel mai important: gradul diferit de continuitate a fazei umezitoare pentru cele
două sensuri de variaţie.
La scăderea saturaţiei Su, faza umezitoare îşi pierde treptat şi destul de
rapid continuitatea, ceea ce este echivalent cu înmulţirea interfeţelor. Aceasta
produce, fie o creştere a rezistenţei la curgere datorită efectului forţelor de
interfaţă, fie o blocare în microcapcane capilare. Aşa cum sa arătat mai sus,
faza neumezitoare este, la început, discontinuă, stânjenind în mod serios
curgerea fazei umezitoare, ceea ce face ca permeabilitatea relativă pentru faza
umezitoare să aibă valori mici.
La creşterea saturaţiei în fază umezitoare, începând de la saturaţia
ireductibilă, se produce coalescenţa cu faza umezitoare existentă deja în
microcapcanele capilare, crescînd destul de rapid gradul de continuitate al
acesteia. Sund două efecte imediate: punerea treptată în mişcare a fazei
umezitoare iniţial imobile şi un număr redus de interfeţe, deci un efect scăzut
al rezistenţelor capilare. Rezultatul este un debit sporit de fază umezitoare,
adică o permeabilitate relativă superioară.

27.4. Determinarea experimentală a

permeabilităţior relative
Între cele mai dificile, dacă nu cea mai dificiă problemă practică din
ingineria zăcămintelor de hidrocarburi este ridicarea experimentală a curbelor
de permeabilitate relativă. Sunt mai multe explicaţii pentru aceasta, între care:
- determinarea nedistructivă a stării de saturaţie pe tot parcursul
experimentului. Sunt mai multe posibilităţi, măsurători de rezistivitate, bilanţ
de volume, tomografia computerizată cu raze X ş.a. Fiecare dintre ele are
diverse limitări. De departe, cea mai exactă este ultima, cu marele avantaj de a
obţine o distribuţie spaţială a saturaţiilor, pe întregul volum al probei, dar este
foarte costisitoare.
- dificultatea, dacă nu imposibilitatea de a varia starea de saturaţie
după dorinţă, mai ales în ceea ce priveşte uniformitatea distribuţiei spaţiale de-
a lungul probei. Căderea de presiune măsurată la capetele probei se referă la
mai multe stări de saturaţie în cuprinsul probei şi, implicit, la regimuri de
curgere diferite (mai exact la pondere diferită a regimurilor de curgere la scara
micro). Montarea mai multor prize de presiune dea lungul probei rezolvă

314
parţial problema. Singura situaţie favorabilă este atunci când se foloseşte ţiţei
cu gaze în soluţie la presiuni mari şi se scade în mod controlat presiunea,
urmată de ieşirea gazelor din soluţie aproape uniform dea lungul probei.
- reproductibilitatea foarte redusă a experimentelor, chiar când sunt
conduse în acelaşi mod. Efectele de capăt, adică influenţa disproporţionată a
forţelor de interfaţă la capetele probei faţă de restul ei, este o sursă importantă
a nereproductibilităţii.
- dificultatea realizării unor debite foarte mici, de ordinul a sub 1
cm3/oră, care să asigure viteze de curgere asemănătoare cu cele din cea mai
mare parte a zăcământului şi nu cu cele din apropierea sondei. Artificiile
experimentale sunt dificile şi costisitoare, mai ales prin timpul mare de
realizare a experimentelor. Folosirea curentă a unor viteze mari de curgere
distorsionează rezultatele, inclusiv valori diferite pentru saturaţiile ireductibile,
uneori cu peste 10%.
- existenţa unui număr mare de metode şi variante face relativ dificilă
opţiunea pentru una sau alta din metode, pentru a modela cât mai bine
condiţiile din zăcământ. În plus, laboratoarele nu dispun, în general de mai
multe tipuri de aparate pentru a putea opta.
Relativ recent (1994) McPhee şi Arthur [31] au făcut un studiu
comparativ al rezultatelor obţinute de cinci dintre cele mai prestigioae
laboratoare şi au constatat diferenţe semnificative, inacceptabil de mari pentru
nevoile practice. Dintre recomandările studiului reţinem: aducerea probei de
rocă la condiţiile de umidibilitate iniţială este esenţială şi permite lucrul la
presiuni mici şi temperatura ambiantă fără distorsionarea rezultatelor; alegerea
celei mai potrivite metode pentru determinarea saturaţiei iniţiale în apă, adică
a dezlocuirii dinamice; alegerea vitezei de curgere în concordanţă cu scopul
urmărit. Spre exemplu, pentru determinarea saturaţiei iniţiale în ţiţei se
recomandă cele mai mici viteze, de ordinul zecilor de microni pe secundă;
alegerea celei mai potrivite metode de prelucrare şi de interpretare a
rezultatelor, în concordanţă cu metoda folosită şi cu condiţiile de lucru.

Aplicaţia 2
Să se verifice rezultatul aplicaţiei anterioare prin reprezentarea grafică a curbelor
de permeabilitate relativă folosind aceeaşi corelare.

Răspuns.

315
 Dând diferite valori pentru saturaţii, se obţin curbele din figură [32].

Pe curba krt se observă că abscisa este atinsă la St = 0,45. În realitate, saturaţia

ireductibilă St’ = 0,25, ceea ce însemnează că valorile sunt prea mici şi nu se pot
reprezenta în coordonate carteziene. De aceea se procedează, deseori la o reprezentare
semiogaritmică.

Întrebări şi probleme

1. Ce este curgerea eterogenă?

2. Care este diferenţa dintre sintagmele „prin mediul poros curge o singură fază” şi
„curgerea este omogenă”?
3. Care sunt regimurile de curgere eterogenă la scara micro?
4. De ce uneori forţele de interfaţă stânjenesc curgerea iar alteori o favorizează?
5. Cum depinde viteza de curgere în funcţie de raza capilarului la îmbibarea liberă? Dar
la drenaj?
6. Să se calculeze viteza medie de avansare a gazelor înt-run capilar ocupat de apă sub o
diferenţă de presiune de 104 Pa cu datele din aplicaţia 1.
7. Cum se manifestă prezenţa unei succesiuni de dopuri asupra curgerii?
8. Există diferenţe între curgerea dopurilor de fază umezitoare şi de fază neumezitore?
9. Care dintre regimurile de curgere eterogenă la scara micro este mai stabil, respectiv
mai puţin stabil, şi de ce?
10. Care este efectul dezlocuirii fazei umezitoare dintr-un dublet de pori? Dar al fazei
neumezitoare?
11. De ce dopul format într-un por conectat în paralel cu un altul rămâne prizonier? Când
poate fi pus în mişcare?
12. Să se caculeze lungimea dopului de fază neumezitoare care se formează într-un dublet
de pori cu razele de 10 μm, respectiv 100 μm şi lungimea de 1 mm, dacă tensiunea

316
interfacială de 40 mN/m, vâscozităţile sunt egale, iar udarea este perfectă, respectiv nulă,
presiunea motoare fiind de 5000 sau 10000 Pa.
13. Este posibilă dezlocuirea completă într-o configuraţie de pori N ?
14. Cum poate evolua un ganglion de gaze dintr-o reţea de pori în absenţa unei presiuni
motoare?
15. Care este semnificaţia conceptului de permeabilitate efectivă, respectiv relativă?
16. Care sunt limitele de variaţie şi unităţile de măsură pentru permeabilitatea efectivă şi
cea relativă?
17. Care sunt principalii parametri care guvernează curgerea eterogenă printr-o rocă şi,
implicit, curbele de permeabilitate relativă?
18. Este posibil ca permeabilitatea relativă să varieze în sens contrar faţă de saturaţie?
19. De ce curbele de permeabilitate relativă pentru faza umezitoare şi cea neumezitoare se
deosebesc esenţial în domeniul saturaţiilor mari în fazele respective şi sunt destul de
asemănătoare la saturaţii medii şi mici?
20. Care este cauza esenţială a pantei mari de scădere a permeabilităţilor relative pe
anumite domenii de saturaţie?
21. Cum se deformează curbele de permeabilitate relativă la scăderea contrastului de
umidivitate şi cum se explică această deformare?
22. De ce permeabilitatea relativă pentru faza umezitoare, la aceeaşi saturaţie, are o
valoare mai mare dacă saturaţia a ajuns la valoarea respectivă prin creştere decât atunci
cînd a ajuns prin scădere?
23. De ce curbele de permeabilitate relativă nu se trasează în mod curent decât pentru un
domeniu limitat de saturaţii?

317