GEOGRAFIA POPULAŢIEI

Capitolul I
Geografia populaţiei : consideraţii teoretice şi metodologice
I.1.Domeniul de studiu
De la geografia populaţiei concepută într-o manieră extinsă la demografia spaţială definită restrictiv, studiul geografic al populaţiei
poate lua diverse căi. Drept una din cauzele acestei situaţii este evocată adesea extinderea excesivă a domeniului de studiu a geografiei. Asupra
temelor de interes geografic referitoare la populaţie, organizate în jurul studiului distribuţiei fenomenelor, proceselor şi structurilor demografice în
spaţiu, există un consens general. Dificultatea stabilirii unor limite precise pentru domeniul strict al acestei discipline provine din multiplele
nuanţe pe care le poate exprima noţiunea de populaţie. Multă vreme, până spre 1960, geografia avea o viziune mai cuprinzătoare asupra acestei
noţiuni, incluzând toate caracteristicile sale fizice, sociale, economice şi culturale, substituindu-se astfel în mare măsură geografiei umane.
Amploarea tematicii a impus limitarea interesului geografiei populaţiei la investigaţiile asupra informaţiilor statistice accesibile şi uşor de
spaţializat. Chiar şi aşa domeniul de studiu rămâne destul de vast, încât au apărut tendinţe de limitare la două teme majore : studiul celor două
componente demografice principale, fecunditatea şi mortalitatea; mobilitatea populaţiei. Cu toate argumentele aduse, excluderea completă a
distribuţiilor spaţiale nu a întrunit o largă adeziune. Opţiunile cele mai frecvente converg spre ideea existenţei a patru compartimente distincte în
studiul geografic al populaţiei :
- distribuţia spaţială a populaţiei
- dinamica populaţiei (evoluţia numerică şi dinamica naturală)
- structurile demografice, socio-culturale şi socio-economice
- mobilitatea populaţiei
I.2.Studiul populaţiei – domeniu interdisciplinar
Geografia nu este singura disciplină ştiinţifică interesată de problematica populaţiilor umane. Există discipline, precum demografia,
care par mai îndreptăţite să o studieze1. Demografia are însă un net caracter interdisciplinar, suprapunându-se parţial, în diverse proporţii, cu
alte discipline socio-umane :
-demografia statistică, subordonată statisticii, care urmăreşte variaţiile unor fenomene şi procese cuantificabile;
-demografia socială, subordonată sociologiei, care urmăreşte aceleaşi fenomene în interacţiunea lor cu spaţiul social;
-demografia istorică, subordonată istoriei, interesată de evoluţia aceloraşi fenomene şi procese în spaţiul politic;
-demografia politică, subordonată politologiei, care suprapune aceste fenomene şi procese în spaţiul politic;
-demografia economică, subordonată economiei, care are în centru interacţiunea acestora cu spaţiul economic;
-geodemografia sau geografia populaţiei, ramură a geografiei umane, preocupată de analiza distribuţiei componentelor
demografice, dinamice sau structurale, în spaţiul geografic, văzut ca suport al acestora.
Astfel definită, geografia populaţiei apare înscrisă într-un domeniu interdisciplinar distinct, de care nu poate face abstracţie. Frecvenţa
utilizării termenilor demogeografie sau geodemografie, substituiţi geografiei populaţiei sugerează conştientizarea acestui context interdisciplinar.
Interesată de distribuţia populaţiilor umane şi de modul în care structurile acestora se diferenţiază în spaţiu, încercând să le explice, geografia
populaţiei are astfel un loc bine precizat, deosebindu-se prin modul de abordare distinct de al celorlalte discipline amintite care pun accent fie pe
variaţiile statistice fie pe interacţiunile cu sferele vieţii social-economice sau politice. De alfel încă L.Febvre (1938) observa că geografia pleacă de
la sol şi nu de la societate, deosebindu-se astfel de ştiinţele sociale 2. Geograful posedă avantajul unei viziuni ample asupra spaţiului terestru,
asupra logicii ordonării componentelor fizice ale geosistemului, suportul populaţiilor umane care poate indica sensul sau cauzele evoluţiei multor
procese şi fenomene geodemografice. Fără a exagera, unii autori atribuie geografiei populaţiei rolul esenţial în analiza geografică datorită dublei
perspective pe care aceasta o propune : studiul colectivităţilor umane, cu toate particularităţile acestora şi studiul raporturilor dintre acestea
umane şi mediu3. Dubla dimensiune, socială şi teritorială, a populaţiilor favorizează geografia în contextul actual dominat de mondializarea
modelelor evolutive sau a fluxurilor al căror efect este o combinaţie între tendinţele de uniformizare şi cele de menţinere a diferenţierilor spaţiale,
rezultat al luptei dintre inerţiile trecutului şi mutaţiile sistemice ale structurilor sociale. Originalitatea geografiei faţă de celelalte discipline socio-
umane care studiază populaţia rezidă în ajustarea la un plan orizontal a informaţiilor pe care acestea le examinează pe verticală 4.Geografia este
menită astfel să concilieze observaţiile empirice cu explicaţiile sistematice asupra diversităţii populaţiilor şi dinamicii acestora, a raporturilor
dialectice dintre schimbările socio-demografice şi mediul în care oamenii trăiesc şi se multiplică5.
I.2.1.Evoluţia curentelor de gândire asupra studiului populaţiei
Preocupările în domeniul populaţiei sunt foarte vechi dar au cunoscut o mai mare afirmare în perioada modernă odată cu dezvoltare

1
Cea mai succintă definiţie a acestei ştiinţe este cea dată de J.Véron, „aritmetică a populaţiilor” (L’homme dénombré în Géographie et Démographie, vol.1, sub direcţia lui
Y.Michaud, pp.31-49, Odile Jacob, Paris, 2002.
2
La terre et l’évolution humaine, cap. I, Albin Michel, Paris, 1938.
3
G.şi Ph.Pinchemel, La face de la terre, cap.I, A.Colin, Paris, 1988.
4
Cf.P.George, Géographie et sociologie, pp.10, PUF, Paris, 1972.
5
Cf.P.-J.Thumerelle, Les populations du monde, pp.7-12, Nathan, Paris,1996.
 a societăţilor de tip industrial care au generat accentuarea ritmului de creştere a populaţiei la nivel global. Geografia s-a interesat de
problematica populaţiei umane încă de la începuturile sale, în perioada modernă ajustîndu-şi modul de abordare la marile curente de gândire
asupra studiului populaţiei.
Cel mai vechi dintre aceste curente este cel malthusian, deschis de Thomas Malthus prin publicarea lucrării sale „Eseu asupra
principiului populaţiei”6. Pentru Malthus, populaţia creşte conform unei progresii geometrice (dublare la fiecare 25 de ani) în timp ce
posibilităţile de subzistenţă (hrană) sporesc conform unei progresii aritmetice. Aceasta impune din partea populaţiei o alegere între două căi : fie,
acceptă voluntar să-şi limiteze creşterea (prin „moral restraint” sau abţinerea de la mariaj), fie, va fi distrusă de războaie, foamete, ciumă etc. A
ajuta săracii în această concepţie înseamnă a încuraja creşterea demografică şi pe termen lung, distrugerea societăţii. Teoria malthusiană este unul
din pilonii teoriei stării staţionare a economistului David Ricardo 7 şi s-a inspirat mult din ideile care circulau în epocă, atât în Marea Britanie cât şi
în Franţa, într-un context special, acela care a succedat revoluţiilor burgheze din vestul Europei la sfârşitul secolului al XVIII-lea. După 1950
această teorie a fost luată sub forma neomalthusianismului care a lărgit dezbaterea prin includerea problemelor ecologice care ar decurge din
creşterea populaţiei, fixând obiectivul „creşterii 0”. În 1972, o expertiză a MIT8, comandată de Clubul de la Roma a ajuns la următoarea concluzie
: „dacă expansiunea demografică şi consumul resursleor naturale nu sunt stăpânite imediat, secolul XXI va fi marcat de un dezastru uman şi
ecologic”.Succesul temporar al acestui curent s-a datorat şi intereselor strategice ale unor state dezvoltate care se vedea „ameninţate” de explozia
demografică din Lumea a Treia, aflată la apogeu în epocă. Acestui curent i s-au opus cu vehemenţă statele comuniste şi cele în curs de dezvoltare,
în cadrul Congresului mondial al populaţiei ţinut la Bucureşti în 1974. Efectul principal al ofensivei neomaltusiene care a promovat masiv
mijloacele anticoncepţionale, pare a fi fost tocmai accelerarea scăderii natalităţii în statele dezvoltate.
Curentul populaţionist, are tradiţii chiar mai vechi, fiind dezvoltat de mercantiliştii9 inspiraţi de ideile lui Jacques Bodin („nu există
bogăţie mai mare decît oamenii”)10. Creşterea populaţiei are în această viziune o influenţă pozitivă în mai multe direcţii : sporirea cererii de
produse incită la sporirea producţiei de bunuri şi la crearea de locuri de muncă; creşterea populaţiei obligă societatea să îşi organizeze mai
eficient procesul de producţie şi implicit să-şi mărească productivitatea; o populaţie mai numeroasă permite prelevarea de fonduri pentru
interesele generale ale societăţii. Unul din reprezentanţii de marcă, demograful francez Alfred Sauvy, sublinia că „de fiecare dată când se
produce o diferenţiere între două mărimi care ar fi trebuit să fie la acelaşi nivel, există două moduri total opuse de a stabili echilibrul : o
aliniere la un nivel superior sau la un nivel inferior. Postulând că una din mărimi este excedentară, optica malthusiană sugerează instinctiv o
aliniere la un nivel inferior”11.
Curentul optimumului demografic, încearcă să le concilieze pe cele precedente. Din punct de vedere economic, criteriul
optimumului demografic porneşte de la necesitatea realizării unei maxime eficienţe a muncii exprimată prin nivelul productivităţii. Nivelul
optim al populaţiei unui teritoriu anumit este definit de mai multe elemente : gradul de echipare tehnologică, volumul resurselor utilizabile,
nivelul comerţului exterior etc. Alte elemente definesc structura optimă a populaţiei : raportul dintre vârstele extreme, raportul dintre
populaţia activă şi cea inactivă, raportul dintre consumatori şi producători, structura profesională a populaţiei şi repartiţia geografică a acesteia
etc. Alte elemente definesc dinamica optimă : ritmul de creştere al populaţiei, ritmul progresului tehnic, rata creşterii venitului naţional sau al
produsului intern brut etc.12.
Curentul marxist este orientat împotriva teoriei malthusiene. Pentru Karl Marx, suprapopularea nu este legată de creşterea
demografică alertă a claselor sărace ci rezultă din modul de organizare a economiei şi de repartiţie a bogăţiilor. Suprapopularea este rezultatul
modului de producţie capitalist pentru că acesta favorizează acumularea bogăţiilor. Capitaliştii au prin urmare interesul de avea o populaţie
mai numeroasă, o armată de rezervă pentru producţia industrială. Astfel se întreţine un nivel ridicat al şomajului, care permite blocarea
salariilor la un nivel coborât permiţând acumularea plusvalorii. Astfel, presiunea demografică a obligat statele mai avansate să adopte
tehnicile de mecanizare în agricultură pentru a mări productivitatea agricolă. Spre deosebire, o societate mai „rarefiată” nu incită la
modificarea sistemelor de exploatare agricolă a solului. Creşterea demografică are rolul de motor al progresului tehnic, exercitînd o presiune
creatoare. Marxiştii opun astfel capcana malthusiană a insuficienţei alimentare capcanei densităţii reduse a populaţiei care întreţine un progres
tehnic redus, un climat mai puţin propice inovaţiei13.
Curentul economicist, leagă acumularea de bunuri (economiile) de ciclurile vieţii individului care încearcă să-şi maximizeze consumul pe
termen lung. Contrar altor specialişti, care consideră că omul economiseşte toată viaţa, nu atât pentru el cât pentru generaţiile următoare, cei mai mulţi
adepţi ai acestui curent consideră că individul economiseşte în primul rând pentru el, prin urmare perioada de acumulare este finită, ceea ce
economiseşte în perioada activă fiind consumat după pensionare. Rezultă din aceste considerente că rata de economisire globală este determinată de
factorii economici şi demografici – structura pe vârste, speranţa de viaţă la naştere etc. Acest indicator este relativ constant în decursul timpului,
cîştigul de capital afectând consumul într-un mod limitat14.
Curentul microeconomiei familiale, al cărui principal reprezentant este G.Becker15, consideră că decizia de a se căsători şi de a avea
copii în societatea modernă este rezultatul unei analize de tipul cost-avantaje. Într-o societate industrială, copilul este asimilabil unui bun de

6
Publicată în 1798 în Anglia a fost tradusă în limba română abia în 1992 la Editura Ştiinţifică
7
Economist britanic (1772-1823) partizan al liberalismului economic şi autor al legii rentei funciare diferenţiale. Opera sa principală, Principiile economiei politice, a fost publicată
în 1817
8
Massachussets Institute of Technology din Boston (S.U.A.)
9
Adepţi ai unui curent al economiei politice bazat pe rolul primordial al pieţei
10
Economist şi filozof francez (1530-1596), teoretician al monarhiei absolute
11
Théorie générale de la population , 1952 -1954
12
Asupra conceptului de optim demografic insistă şi geograful francez P.George în Géographie de la population, PUF, Paris, 1983.
13
O specialistă a acestui curent este Ester Boserup pentru care principalul stimulent al creşterii productivităţii agricole este creşterea populaţiei, combătând neomaltusianismul din
anii ’60 care vehicula prognoze catastrofice asupra viitorului omenirii.
14
Cel mai cunoscut teoretician din această categorie este economistul american de origine italiană Franco Modigliani (n.1918), autorul teoriei ciclurilor vieţii şi al modelului
econometric american.
15
Economist american (n.1930) care a examinat raportul dintre investiţiile în capitalul uman, în educaţie îndeosebi şi productivitate
consum, care necesită cheltuieli dar oferă şi satisfacţii. Scăderea taliei medii a familiei se explică tocmai prin costul tot mai ridicat de
întreţinere a unui copil (educaţie, îngrijire etc.). Dimpotrivă, în societăţile agricole, copilul este considerat o investiţie capitală, în măsura în
care poate contribui la procesul muncii şi la sporirea veniturilor. Analiza căsătoriei este astfel asimilată celei a constituirii unei firme. Cele
două părţi se leagă prin contract să evite costurile suplimentare ale tranzacţiei. Organizarea producţiei în echipă costă mai puţin şi evită
renegocierile. Dragostea este singurul element care diferenţiază familia de o firmă !
Curentul contabilităţii intergeneraţionale, pleacă de la un model teoretic care arată că acumularea datoriilor, cheltuielile publice şi
transferurile stau la baza unei constrângeri de echilibru care permite repartizarea poverii datoriilor şi a cheltuielilor între diferitele generaţii.
Astfel, prelungirea speranţei de viaţă se traduce într-o creştere a cheltuiellilor legate de pensii şi asigurarea sănătăţii. Fără modificarea
legislaţiei şi cu un nivel constant de cotizare a contribuabililor, datoria publică va creşte. Actualizarea fluxurilor financiare viitoare trebuie să
prevadă creşterea produsului individul pentru a menţine la un nivel acceptabil contribuţia generaţiilor viitoare. Acest model a fost criticat
pentru că pleacă de la ipoteza că cheltuielile publice sunt neproductive.
Toate aceste curente conţin realităţi care demonstrează complexitatea studiului populaţiei. Contextul cultural este omis de regulă deşi
are o importanţă enormă, societăţile rigide manifestîndu-se prin tendinţe conservatoare spre deosebire societăţile mai inovatoare care dezvoltă
tendinţe progresiste (islamul faţă de creştinsim de ex.). Evoluţiile din ultimele decenii demonstrează însă slăbiciunea acestei afirmaţii, multe
societăţi islamice, dintre cele mai rigide, cum este aceea iraniană, remarcându-se printr-o adaptare excepţională la rigorile impuse de creşterea
rapidă a populaţiei, adoptând un model familial de tip european. Căutarea unei legităţi care să exprime sintetic raportul dintre populaţie, resurse şi
teritoriu devine astfel iluzorie, existând o mare diversitate de moduri de adaptare. Geografia prin specificul său poate fi adesea mult mai în măsură
decât economia sau demografia să răspundă unor chestiuni care privesc unele tendinţe aparent contradictorii în dinamica populaţiilor umane.
I.3.Direcţii de studiu în geografia populaţiei
Geografia a fost totdeauna preocupată de modul în care populaţiile umane se înscriu în spaţiu. Maniera de abordare a acestui
subiect s-a schimbat semnificativ de-a lungul timpului în strînsă legătură cu evoluţia de ansamblu a disciplinei. Pînă la 1900, orientarea a fost
mai apropiată de metodele etnologiei şi antropologiei, acordându-se o importanţă deosebită particularităţilor culturale.
Până la al doilea război mondial s-a impus orientarea ecologistă (environmentalistă) care punea accent pe interacţiunile dintre
societate şi mediul fizic, reflectate în repartiţia inegală a populaţiei şi activităţilor acesteia. Studiul geografic al populaţiei, în acest context,
nu constituia o temă distinctă ci un capitol introductiv al geografiei regionale.
Anii ’50 ai secolului al XX-lea au adus o nouă orientare, mai apropiată de demografie, acordînd astfel geografiei populaţiei un statut
distinct. Contextul specific acestei perioade marcate de decolonizare, explozia demografică şi evoluţia fără precedent a tehnicii au impus un
interes deosebit pentru dinamica şi structurile demografice. Distribuţia spaţială a populaţiei nu mai prezenta interes decât în măsura în care se
produceau modificări esenţiale, în special prin apariţia unor noi forme de concentrare umană precum ariile periurbane, megalopolisurile ş.a.
O nouă direcţie de aprofundare se manifestă de la sfîrşitul anilor ’60, când se constată o apropiere de metodele de investigaţie
sociologică. Acum sunt abordate în perspectivă geografică subiecte considerate anterior ca exterioare disciplinei precum cele legate de
nupţialitate, şcolarizare, utilizarea forţei de muncă, şomajul, structurile socio-profesionale ş.a. Analiza proceselor care generează anumite
configuraţii (structuri) spaţiale devine indispensabilă, cele mai multe demersuri orientându-se spre studiul societăţii. În acelaşi timp,
numeroşi demografi şi sociologi au descoperit interesul abordării geografice introducând în studiile lor variabilele spaţiale. Astfel se produce
apropierea geografiei populaţiei de aceste discipline. Se poate afirma astfel că, geografia populaţiei s-a născut prin hibridarea geografiei cu
demografia. Termenul demogeografie sau geodemografie, evocat anterior, este un sinonim neindicat din cauza ambiguităţii pe care o
presupune. Pentru geografia populaţiei, demografia oferă în primul rând metode şi modele de analiză a proceselor specifice. Interacţiunea
acestora cu spaţiul geografic, presupune şi constituirea unui sistem conceptual propriu, a unor mijloace specifice de investigaţie a unei realităţi
multiforme, privilegiat fiind limbajul cartografic. Prin legăturile multiple pe care le întreţine cu celelalte discipline geografice se reduce
dependenţa aparentă faţă de metodele demografice sau sociologice, baza geografiei populaţiei fiind geosistemul, entitate mult mai
cuprinzătoare decât societatea sau populaţia umană.
Astfel concepută, geografia populaţiei continuă să activeze interesul pentru geografie în general datorită dinamismului problemelor
studiate. Prin abordarea particularităţilor populaţiei umane, dincolo de amprenta acesteia asupra spaţiului terestru, ea deschide căi noi în
cunoaşterea geografică, contribuind la înnoirea conceptuală şi metodologică a geografiei. Prin specificul său este mult mai atrasă de
prelucrarea statistică a informaţiilor, de modelizare şi teoretizare decât alte discipline geografice, mai ales odată cu răspândirea mijloacelor
de lucru informatizate.
Aportul său la cunoaşterea populaţiilor umane, în general, constă în sublinierea unei caracteristici esenţiale a acestora :
diversitatea. Studiul configuraţiilor spaţiale este un remarcabil instrument de cercetare, un mod eficace de identificare a unor caracteristici sau
de detectare a unor cauze. Poate avea aplicaţii practice în domenii variate : amenajarea teritoriului şi urbanismul nu pot face abstracţie de
analiza spaţială a dinamicii populaţiei; marketingul constituie un alt debuşeu ca şi politicile sociale pentru care geografia populaţiei devine
indispensabilă. Indiscutabil, rolul analizei geografice a populaţiiilor umane se va menţine atîta timp cât vor trăi oameni pe Pămînt.
I.4.Mijloacele cercetării în geografia populaţiei (sursele de informaţii)
Spre deosebire de alte discipline geografice care se sprijină predilect pe colectarea informaţiilor pe teren, geografia populaţiei are ca sursă
principală de informare materialele statistice coelctate de către instituţiile specializate. Costul material şi uman al obsevării şi colectării de date
asupra unor mase importante de indivizi este extrem de ridicat făcând practic imposibile investigaţiile de teren, cu excepţia studiilor efectuate asupra
unor teritorii restrânse. Problema principală pe care o pun aceste informaţii este pertinenţa, eficacitatea colectării lor variind de la stat la stat sau în
funcţie de responsabilitatea celor angrenaţi în această activitate. În general, statele au la dispoziţie două sisteme de colectare a datelor : registrele stării
civile, încredinţate autorităţilor locale, vizând mişcarea naturală şi migratorie a populaţiei, secundar unele probleme structurale; recensămintele de
populaţie, efectuate periodic, cu o inegalitate variabilă, destinate a furniza date complete referitoare la structurile şi fluxurile populaţiei, la modul de
viaţă al acestora (dotări edilitare, instrucţie etc.).
 I.4.1.Recensămintele
Această formă de colectare a informaţiilor referitoare la populaţie constituie, de departe, sursa cea mai bogată de materiale statistice
necesare cercetării demografice. Tehnicile moderne de recenzare au apărut odată cu „revoluţia statistică” manifestată începând cu secolul al XIX-
lea, în contextul formării unor specialişti capabili să colecteze şi să prelucreze enormele cantităţi de informaţii (statisticieni). Antecedentele nu au
lipsit dar nu au atins niciodată performanţele din perioada modernă. Numărători ale populaţiei au fost semnalate pe parcursul antichităţii în
Imperiul Roman, în China sau în Orientul Apropiat (menţionate frecvent în Biblie). Şi Evul Mediu furnizează astfel de exemple dar, ca şi cele
menţionate, se remarcau prin relativitate şi prin absenţa unui fundament statistic fiind sumare şi parţiale, afectând doar anumite categorii de
populaţie (de obicei capii de familie şi bărbaţii buni de luptă), principalul interes fiind impozitarea şi recrutarea războinicilor.
Cu tot progresul constatat în perioada modernă, conţinutul recensămintelor rămâne chiar şi astăzi foarte inegal, deşi Naţiunile Unite
au recomandat, în 1948, o listă minimală de informaţii recunoscute ca fundamentale. Cauzele acestor inegalităţi sunt fie tehnice (absenţa
unor dotări, a unei infrastructuri adecvate), fie politice sau psihologice (considerarea unor informaţii ca fiind secrete, monopolizare lor de
către unele regimuri autoritare, dificultatea înregistrării populaţiei în mediile tribale sau cu grad redus de instrucţie etc.).
Informaţiile colectate pot fi separate astfel :
a) Informaţiile asupra localizării populaţiei. Se referă la înregistrarea indivizilor şi familiilor prezente în fiecare localitate în
momentul recenzării (conform situaţiei administrative în vigoare). Indivizii temporar absenţi sunt înregistraţi de regulă în localitatea de
domiciliu dar şi în cea de reşedinţă. De aici provine termenul de populaţie rezidentă, care cuprinde şi flotanţii, diferit de cel de populaţia
stabilă (legală, domiciliată), estimată în urma efectuării bilanţului anual al mişcării naturale şi a celei migratorii, a populaţiei. Diferenţele care
pot apărea între aceste două înregistrări sunt adesea semnificative fiind datorate în mare parte dificultăţii înregistrării tuturor mişcărilor de
populaţie, în primul rând a celor migratorii. În statele dezvoltate se colectează şi informaţii referitoare la locul naşterii, reşedinţele anterioare,
locul de muncă etc.
b)Informaţii demografice. Toate recensămintele colectează date referitoare la sexul, vârsta, starea civilă, legăturile familiale şi
matrimoniale ale indivizilor. Tot mai frecvent sunt înregistrate informaţii asupra structurii familiilor şi a gospodăriilor, asupra descendenţei etc.
c)Informaţii socio-culturale. Colectarea unor date referitoare la şcolarizare şi gradul de instrucţie a devenit prioritară în epoca
modernă. De asemenea, strângerea unor informaţii pertinente asupra naţionalităţii indivizilor, a limbii utilizate, a confesiunii religioase sau a
cetăţeniei a devenit comună chiar dacă unele implicaţii de ordin politic pot distorsiona destul de mult realitatea. După caz, sunt înregistrate şi
date asupra structurii rasiale.
d)Informaţii socio-economice. Toate recensămintele moderne acordă o importanţă extremă problemelor legate de structura socio-
profesională, pe ramuri de activităţi, ca şi asupra gradului de ocupare a forţei de muncă. Unele state colectează şi informaţii referitoare la
veniturile familiilor sau la modul de funcţionare a sistemelor economice.
e)Informaţii asupra locuinţelor. Recensămintele oferă ocazia efectuării unor anchete detalitate asupra inventarului general al clădirilor
şi locuinţelor, asupra caracteristicilor acestora : material de construcţie, suprafaţă locuibilă, dotări edilitare etc. Se adaugă informaţii asupra
modului de ocupare : locuinţe colective, individuale, de necesitate, reşedinţe secundare, clădiri de interes public etc.
În afara acestor informaţii de bază, prezente de regulă în toate recensămintele actuale, guvernele care le organizează pot colecta şi o
serie de informaţii care interesează politica acestora în scopul planificării teritoriale.
Obiectivele şi constrîngerile recensămintelor :
-recensămîntul constituie un instrument în serviciul statului fiind un act oficial, coordonat de către stat şi organizat de către
administraţia publică. Dubla dimensiune, exhaustivă şi teritorială, a colectării principalelor caracteristici ale fiecărei persoane corespunde
unui triplu interes : cunoaşterea stării populaţiei pentru a putea fi gestionată; formarea unei baze de date teritoriale pentru asigurarea
funcţionării administraţiei (repartiţia funcţionarilor, a subvenţiilor, echipamentelor, conform efectivelor populaţiei locale); crearea unui
instrument fundamental pentru planificarea economică, socială şi amenajarea regională.
-dificultatea asigurării unei înregistrări complete, simultane şi periodice. Un recensământ nu poate răspunde acestor obiective decât
dacă este îndeplinit cu maximă seriozitate şi rigoare. Este motivul pentru care niciodată nu se pot obţine date complete, îndeosebi dacă
teritoriul este foarte întins şi eterogen. Aceasta depinde de vârsta, sexul, rezidenţa - urbană sau rurală, naţionalitatea individului. Omisiunile
sau dubla numărare pot atinge 1-3% din efective, local chiar mai mult. Este practic imposibilă recenzarea tuturor indivizilor în acelaşi
moment, pe întreg teritoriul. De obicei se utilizează o oră precisă, a unei date precise, fără ca astfel să fie evitate erorile şi confuziile, mai ales
dacă acţiunea se etalează mult în timp.
Este dezirabil ca recensămintele să se efectueze cu regularitate. O.N.U. recomandă ca acestea să se desfăşoare în anii terminaţi cu 0
sau 1, aşa cum se întîmplă de câteva decenii în state precum India, S.U.A. sau R.P.Chineză. Totuşi iregularitatea este mult mai frecventă, fapt
ce prejudiciază utilizarea lor ştiinţifică, reducând comparabilitatea. Chiar şi unele state dezvoltate cunosc aceasta iregularitate (este cazul
Franţei unde ultimele recensăminte au fost efectuate în 1982,1990, 1999, al intervale inegale, dar de mică amplitudine, spre deosebire de
situaţia României unde aceste intervale pot fi foarte extinse în timp –1912-1930 sau 1977-1992 de ex.).
Fiecare recensămînt are trei faze :
-faza preparatorie, cea mai delicată, în care se recrutează şi formează personalul, se stabilesc circumscripţiile, chestionarele şi se
efectuează un test pe un eşantion limitat;
-faza colectării, cea mai scurtă, efectuată de regulă de personal instruit prealabil în acest sens deşi se poate utiliza şi tehnica
autorecenzării prin distribuirea de chestionare fiecărei familii. Ambele tehnici au dezavantaje, legate de civismul cetăţenilor, în primul caz,
sau de dispersia şi accesibilitatea populaţiei, care poate mări costul operaţiei, în al doilea caz;
-faza prelucrării, după centralizarea prealabilă a informaţiilor. Rezultatele sunt publicate succesiv, în funcţie de complexitatea lor,
fără a ajunge la o prelucrare avansată, furnizându-se informaţii brute destinate celor interesaţi care pot efectua studii pe baza lor, etc.
Complexitatea şi costul unui recensămînt explică absenţa frecvenţei şi a calităţii recomandate de O.N.U., unele state nu au efectuat
niciodată un recensămînt, cazul Afganistanului, Arabiei Saudite, Omanului sau Etiopiei, state în care intervin şi unele prejudecăţi. Alte state
au efectuat primul recensămînt recent, cazul Laosului în 1995, furnizând informaţii destul de diferite de estimările anterioare.
 I.4.2.Starea civilă
Constituie a doua sursă de informaţii necesare studiului populaţiei, mai pertinentă dar mai greu utilizabilă. Se deosebeşte esenţial de
recensăminte, starea civilă fiind o funcţie legală a statului, controlată de magistraţi şi având drept scop colectarea informaţiilor care permit
urmărirea principalelor evenimente din viaţa fiecărui individ : naşterea, căsătoria, divorţul, decesul. Practica stării civile este relativ recentă şi
este generalizată doar în ţările dezvoltate. Ca şi recensămîntul, se bazează pe declaraţia individuală şi are acelaşi caracter exhaustiv,
obligatoriu şi teritorial. Calitatea informaţiei şi amplitudinea acesteia depinde de eficienţa serviciilor administrative, excelente în statele cu
tradiţie în domeniu, lacunară în statele în care personalul este incompetent, suprasolicitat, depăşit de evenimente sau de dimensiunea
teritoriului pe care-l acoperă. Înregistrarea actelor stării civile nu a devenit generală şi fiabilă în Europa decât la mijlocul secolului al XIX-lea,
în S.U.A. chiar mai tîrziu, iar în Africa subsahariană este încă o raritate.
Şi în acest caz O.N.U. a recomandat o listă minimală a datelor ce trebuie înregistrate : născuţi vii, mortinatalitate, mortalitate
infantilă, căsătorii, divorţuri, adopţii, copii nelegitimi, decese etc. Fiecare înregistrare trebuie să precizeze data şi locul evenimentului. Aceste
informaţii sunt brute şi pentru a le putea utiliza sunt necesare tehnici şi mijloace bine puse la punct pentru prelucrarea primară şi publicarea lor
sub formă unor buletine lunare, trimestriale, anuale sau periodice16.
I.4.3.Alte surse de informaţii
Se reproşează adesea celor care studiază populaţia că recurg exclusiv la izvoarele devenite clasice, menţionate anterior. Pentru
anumite scopuri pot fi utilizate şi alte surse : registrele de populaţie ale poliţiei, fişele de personal ale unităţilor economice, listele electorale,
cărţile imobiliare, evidenţele şcolare, registrele parohiale etc. Toate au dezavantajul colectării la o scară ori prea grosieră ori detaliată, în plus
fiind rareori spaţializate, reducându-le astfel interesul.
Tot mai adesea, în ultimele decenii, sunt utilizate anchetele efectuate asupra unor eşantioane reprezentative, similare celor frecvent
utilizate în sociologie. Acestea pot însoţi recensămintele şi au devenit o practică relativ curentă a institutelor naţionale de statistică din ţările
dezvoltate. Rostul lor este acela de a surprinde o cât mai mare varietate de informaţii, foarte recente şi utile pentru planificarea economico-socială
pe termen scurt. Unele dintre aceste anchete au dobândit o frecvenţă bine stabilită, cazul „Current Population Survey”, instituit în 1940, în
S.U.A., cu o regularitate de cinci ani, ca o completare a „Census of Population and Housing”, efectuat decenal. Anchetele au devenit frecvente în
unele state în care se constată o reticenţă a cetăţenilor faţă de recensăminte, cum este cazul Olandei, mai recent şi al Germaniei, unde unele
organizaţii condamnă această instituţie ca fiind un atentat la libertatea individuală17. Este o practică tot mai frecventă în multe state vest-europene.
Absenţa unor informaţii obligă cel mai adesea cercetătorul la efectuarea propriilor anchete, pe spaţii restrînse cel mai adesea.
Tehnicile avansate privilegiază prezentarea statisticilor sub forma fişierelor informatizate, care nu diferă de cele tradiţionale (tabele, matrici)
dar au avantajul posibilităţii de multiplicare rapidă.
Dificultatea principală în studiul geografic al populaţiei provine din insuficienta spaţializare a datelor înregistrate. Dezagregarea
informaţiei la un nivel mai fin decât cel la care au fost colectate este practic imposibilă încât, de multe ori, înregistrările efectuate la intervale
diferite de timp nu sunt comparabile şi obligă cercetătorul la reactualizări, interpolări etc. Se adaugă şi faptul că înregistrările reflectă situaţia
administrativă din momentul respectiv obligând pe cei interesaţi şi la reconstituirea informaţiei conform situaţiei administrative prezente.
I.5.Fundamentele metodologice ale geografiei populaţiei
Aflată la interferenţa ştiinţelor sociale şi a celor naturale, marcată de strânse legături cu demografia, antropologia, sociologia sau
economia, geografia populaţiei în accepţia actuală pare prea recentă pentru a-şi fi dezvoltat metode şi mijloace proprii. Specificul său
metodologic constă în maniera particulară în care sunt utilizate o serie de metode din ştiinţele socio-umane sau unele modele preluate din
ştiinţele exacte. Combinarea originală a metodelor demografiei, statisticii şi geografiei (analiza cartografică în special) impune de fapt
această particularitate care îi asigură un loc distinct în cadrul disciplinelor geografice.
I.5.1.Proprietăţile spaţiale ale populaţiilor
Noţiunea de loc, atît de importantă în geografie, este mai puţin compatibilă, în aparenţă, cu noţiunea de populaţie. Aceasta din urmă
este mobilă, existenţa ei desfăşurându-se în mai multe locuri, care pot fi ierarhizate în ordinea frecvenţei. Dacă pentru un statistician singurul
criteriu care diferenţiază spaţial populaţia este acela administrativ, înregistrând indivizii acolo unde domiciliază, pentru geograf este mult mai
complicat. Se acceptă de obicei că o populaţie formează totalitatea locuitorilor înregistraţi la locul lor de domiciliu, într-un teritoriu clar
definit din punct de vedere legal. Astfel concepută, populaţia este o noţiune abstractă, definită în raport cu decupajul administrativ al spaţiului.
Determinarea suprafeţei ocupată de om şi a raporturilor instituite astfel (procesul de teritorializare în limbaj geografic actual) este de altfel, aşa
cum afirma de la Blache, principala problemă a geografiei umane18.
Populaţia nu există decât ca un grup, caracteristicile sale sunt exclusiv colective. Fiecare populaţie se înscrie într-un ansamblu mai
vast în funcţie de diviziunile administrative. Din aceasta decurge pluralitatea scării de studiu în analiza spaţială a fenomenelor şi proceselor
specifice. La scara locală, populaţiile sunt extrem de diversificate, dinamica lor fiind strâns legată de aceea a mediului social, rolul structurilor
sau al comportamentelor demografice putând fi ocultat de fenomenele migratorii conjuncturale care antrenează variaţii brutale şi efemere
uneori. La scara regională, naţională sau continentală, aceste turbulenţe se atenuează, lăsând să apară anumite regularităţi care permit
evidenţierea sapecificului geodemografic şi interacţiunile dintre dinamica internă a populaţiilor şi aceea a geosistemului. Temele de interes
ştiinţific în geografia populaţiei nu pot fi abordate la o scară unică. Stăpînirea articulaţiilor dintre diferitele scări de studiu, reperarea unor
praguri care fac să apară sau să dispară rolul unor componente ale populaţiei ori influenţa unor factori de mediu, capacitatea de dezvoltare în
paralel a unei analize la micro, mezo şi macroscară, constituie contribuţia geografiei la studiul populaţiei.

16
Cea mai cunoscută publicaţie este Anuarul Demografic al O.N.U. (Demographical Yearbook) care apare odată la cinci ani, bilingv (englez-francez) cu informaţii retrospective.
Anual, Population Reference Bureau, serviciu de specialitate al O.N.U., publică World Population Data Sheet, cu informaţii mai sumare dar extrem de utile.
17
Aici sunt preferate aşa-numitele Microcensus cu o periodicitate redusă, de regulă de cinci ani.
18
P.Vidal de la Blache, La géographie humaine et ses rapports avec la géographie de la vie, Synthèses historiques, nr.1/1903, pp.22 –46.
 Raporturile dintre populaţie şi complexul spaţio-temporal, constituie o altă problematică majoră a geografiei populaţiei. În studiul
acestora trebuie pornit de la două caracteristici esenţiale :
a)fluiditatea şi plasticitatea populaţiilor : opoziţia dintre stabilitatea acestora ca ansambluri de indivizi şi reînnoirea lor constantă.
Fluiditatea populaţiei în timp şi mobilitatea simultană conduc la imposibilitatea disocierii dimensiunii spaţiale a acesteia de dimensiunea
temporală. Înţelegerea evoluţiei unei populaţii este imposibilă fără să luăm în consideraţie trecutul fiecărei generaţii. Acestea sunt
interdependente, caracteristicile lor transmiţându-şi efectul în timp printr-o considerabilă inerţie, conservând stigmatul unor evenimente (cazul
structurii pe grupe de vârstă care conservă încă urmările celor două războaie mondiale). Plasticitatea populaţiilor rezidă tocmai în această
ambivalenţă - conservarea unor structuri anterioare dublată de capacitatea de amortizare a distorsiunilor datorate unor diverşi factori.
b)dinamica populaţiilor : raportul dintre evoluţia acestora şi constrângerile exterioare – naturale, economice, tehnice, sociale,
politice. Populaţiile sunt sensibile la aceste constrângeri dar dispun de o dinamică internă proprie, derivată din interrelaţia componentelor
demografice. Orice modificare a unei componente antrenează modificări imediate în celelalte. O creştere a emigraţiei de exemplu, se traduce
imediat prin diminuarea efectivelor adulţilor tineri afectând capacitatea de reproducere, antrenând în perspectivă îmbătrânirea. Echilibrul
aparent al populaţiilor este un echilibru dinamic, rezultat din reajustarea permanentă a componentelor sale. Se poate vorbi de existenţa unui
subsistem populaţional, ca parte a geosistemului, deschis şi multiform, aflat în interacţiune cu celelalte subsisteme ale acestuia dar dovedind
de cele mai multe ori o mare inerţie. De exemplu, deşertificarea Sahelului a condus la exodul unor populaţii întregi, fără să limiteze prea mult
creşterea naturală. În altă ordine de idei, modernizarea societăţilor islamice nu a antrenat totdeauna modificări profunde ale comportamentului
demografic, acestea fiind mai evidente, paradoxal, în cazul unui regim teocratic – cum este cel iranian, decât în cazul unor monarhii
prooccidentale-cum este aceea saudită. Revoluţia mentalităţilor poate modifica durabil însă dinamica populaţiilor, Europa fiind un caz extrem
de grăitor, nu numai în partea occidentală, mai prosperă, ci şi în partea răsăriteană aflată în convalescenţă posttotalitară.
I.5.2.Raporturile dintre analiza demografică şi analiza geografică
Nici un studiu geografic al populaţiei nu poate face abstracţie de bazele solide ale analizei demografice. Aceasta permite
descompunerea fenomenelor observate şi izolarea, prin diverse procedee statistice, a componentelor şi factorilor. Divergenţa metodologică
între cele două discipline se remarcă, înainte de toate, în importanţa acordată indicatorilor spaţiali în cazul demografiei şi în reprezentarea
cartografică a seriilor de date, în cazul geografiei.
a)Caracteristicile populaţiei în perspectivă spaţio- temporală :
-stocuri şi fluxuri : geografia urmăreşte în primul rând raporturile pe care le întreţine populaţia cu spaţiul la un moment dat. Analiza
geografică porneşte astfel de la distribuţia spaţială a unei populaţii, continuând cu dinamica şi structura acesteia . Ca orice studiu al unui
stoc şi al conţinutului acestuia, cel al populaţiilor antrenează analiza evoluţiei fluxurilor derivate. Neglijate uneori de către demografi,
stocurile şi fluxurile de populaţie sunt indispensabile geografilor pentru că determină raporturi diferenţiate cu spaţiul. În compararea
dinamicii stocurilor şi a fluxurilor de populaţie trebuie să se ţină cont de efectul de talie drept pentru care sunt preferabili coeficienţii valorilor
absolute. Majoritatea acestor coeficienţi sunt furnizaţi de analiza demografică;
-stare şi mişcare : analiza stării unei populaţii la un moment dat porneşte iniţial de la organizărea sa internă, prin ordonarea indivizilor
care trăiesc simultan acelaşi eveniment, după diverse criterii. Numim structură, modul de grupare a generaţiilor în funcţie de mai multe
caracteristici. Studiul mişcării măsoară variaţiile efectivelor unei populaţii între două date de referinţă şi frecvenţa evenimentelor demografice,
convertite în indici anuali exprimaţi de regulă în promile(‰);
-conjunctură, retrospectivă, fenomen şi eveniment. Pentru a depăşi stadiul elementar al analizei mişcării populaţiei există două posibilităţi :
cadrul normal al populaţiilor deschise, în care se desfăşoară o dublă mişcare – biologică şi geografică; cadul teoretic al populaţiilor închise, în care
migraţia este absentă, aşa cum se întîmplă la nivel global. Acesta din urmă este preferabil pentru înţelegerea dimensiunii intrinseci a principalelor
fenomene demografice. Putem privilegia astfel analiza conjuncturală (transversală) sau analiza prospectivă (longitudinală), ambele necesare, prima
pentru observarea schimbărilor, a doua pentru desluşirea mecanismelor care guvernează aceste schimbări. Orice fenomen este urmărit de-a lungul
unui anumit număr de evenimente, distincţia între evenimentele reversibile (cazul nupţialităţii, al divorţialităţii etc.) şi cele ireversibile (naştere, deces),
devenind necesară. Un fenomen este totdeauna descris de intensitatea şi de calendarul său. Selecţionarea indicilor care permit măsurarea sau
observarea frecvenţei evenimentelor, a proporţiei persoanelor care contribuie la aceste evenimente şi a structurilor rezultate este absolut necesară unei
analize geografice pertinente;
-vârstă şi cronologie ; datarea evenimentelor poate fi absolută sau relativă, raportate la calendarul legal sau la istoria personală a individului.
b)Analiza longitudinală şi analiza transversală
Analiza longitudinală urmăreşte manifestarea unui fenomen în decursul unei generaţii (cohorte) de la formarea la dispariţia sa,
măsurând variaţiile relative ale frecvenţei în decursul evoluţiei sale. Pentru aceasta are nevoie de construirea unor tabele pe generaţii (de
mortalitate, de fecunditate etc.)19. Aceşti indicatori (coeficienţi) pot fi dublaţi de o serie de estimări prospective sau de indici standardizaţi în
scopul unei analize complete şi corecte, capabilă să elimine elementele de conjunctură. Compararea datelor unui tabel, chiar cu ajutorul
reprezentării grafice, devine foarte dificilă atunci când numărul unităţilor geografice este foarte mare. De aceea se calculează indici care rezumă
intensitatea şi calendarul fenomenelor descrise în tabele. Indicatorii de intensitate măsoară frecvenţa medie a evenimentelor regenerabile, cei mai
mulţi fiind estimaţi sau standardizaţi (cazul indicatorilor de fecunditate), adaptaţi comparării unor unităţi spaţiale de dimensiuni variabile. Această
standardizare devine necesară pentru a evita interpretările forţate. De exemplu, rata mortalităţii în India este mai redusă decât în Germania fără ca
valorile sa fie întru-totul comparabile. Diferenţele datorate structurii pe grupe de vârstă, în favoarea tinerilor în India şi în favoarea bătrînilor în
Germania, ascund mortalitatea mult mai ridicată a populaţiei adulte din primul stat. Cel mai adesea se utilizează raportarea la o populaţie-standard
care corectează valoarile reale ale evenimentului pentru fiecare unitate spaţială, făcându-le comparabile.
Analiza transversală furnizează indicatori exprimaţi sub forma unor coeficienţi care măsoară frecvenţa relativă a evenimentelor care
afectează o populaţie oarecare, fiind calculaţi pe baza efectivelor medii anuale. Este cazul coeficienţilor natalităţii brute, a mortalităţii generale sau a

19
Pentru informaţii suplimentare pot fi consultate lucrări de specialitate precum Ce este demografia, a lui Vl.Trebici (Ed.Şt.şi Encicl., Bucureşti, 1982, Les
méthodes en démographie, a lui R.Pressat (PUF, Paris, 1981) sau A. Vidal, La démographie, Presses Univ. de Grenoble, 1994.
sporului natural, curente în analiza sumară a populaţiei. În mod obişnuit, demografia combină analiza longitudinală cu analiza transversală dar
geografia populaţiei se limitează cel mai adesea la aceasta din urmă.
c)Prelucrearea statistică şi cartografică
Este în general o etapă preliminară a oricărei analize geografice a fenomenelor demografice, obligatorie pentru a putea desprinde
elementele unor concluzii pertinente asupra diferenţierilor spaţiale care constituie scopul principal al acestora. Prelucrarea statistică o precede pe
aceea cartografică chiar dacă cele mai multe dintre programele de cartografie asistată de calculator asigură simultaneitatea acestora. În scopul
prelucrării statistice poate fi utilizată o gamă foarte variată de indici (coeficienţi) sau metode de clasificare (tipologie), baza unei prelucrări
cartografice al cărei rezultat este în mod obişnuit foarte sugestivă. În analiza geografică a populaţiei se pot deosebi două etape distincte :
-vizualizarea distribuţiilor spaţiale care poate utiliza histograma frecvenţei sau diagrama norului de puncte, deşi harta rămîne de neînlocuit
în analiza configuraţiilor spaţiale a distribuţiei unor fenomene. Orice reprezentare grafică se confruntă cu două dificultăţi : alegerea modului de
reprezentare şi alegerea datelor reprezentabile. Hărţile în puncte dimensionate leagă omul de un singur loc, cele în haşuri sau culori fiind mai
pertinente, considerînd populaţiile în dimensiunea lor teritorială. Hărţile în izolinii acceptă ideea polarităţii şi gradualităţii manifestării fenomenelor
geodemografice iar cele în relief privilegiază diferenţele de calibru, eliminând analiza măsurii distribuţiilor.
Alegerea datelor pune diverse probleme. Este preferabil să fie reprezentat pe un material grafic, un singur indicator, deşi aceasta
conduce la exces. Dificultatea esenţială survine atunci când dorim să reprezentăm simultan măsura fenomenului (rata natalităţii de ex.) şi
incidenţa spaţială a acestuia (valoarea absolută), motiv pentru care sunt preferate hărţile combinate. Cu cât este mai simplă o hartă cu atît aceasta
cîştigă în claritate şi calitate explicativă, aşadar trebuie evitată suprapunerea pe aceeaşi hartă a mai multor indicatori. Totuşi, tehnica suprapunerii,
atunci când este bine executată poate fi purtătoarea unor informaţii mult mai elaborate, în special dacă între indicatori există o corelaţie;
-reprezentarea seriilor statistice, clasificărilor sau analizelor multivariate, tot mai des utilizate în geografia populaţiei, necesită hărţi
choroplete, la care seriile statistice sunt divizate în clase, prin discretizare, operaţie delicată, întrucât acelaşi fenomen, diferit cartografiat de doi
autori, poate conduce la concluzii diferite. Se confruntă în acest sens două şcoli – cea care privilegiază percepţia vizuală şi preferă divizarea
intuitivă în clase fondate pe praguri uşor de urmărit (unitare); cea care privilegiază divizarea seriilor prin tratamentul matematico-statistic riguros,
dar abstract (clase de egală amplitudine, clase echiprobabile, ecartul faţă de medie, progresia aritmetică sau geometrică etc.).
Harta nu este decât un instrument de analiză dar poate servi şi la exprimarea unor sinteze parţiale sau totale. În acest caz, nu
clasele ci tipurile vor trebui reprezentate. Tipurile vor trebui delimitate, definite, plecând de la cunoaşterea detaliată a fenomenelor. Se
utilizează metodele de analiză multivariată, bazate pe corelaţia dintre fenomene, pe similaritatea curbelor de evoluţie sau metode de
clasificare ierarhică – descendentă sau ascendentă (mai utilizate şi mai pertinente), bazate pe agregarea indivizilor statistici în funcţie de
similaritatea modului de manifestare a fenomenului. În geografia populaţiei, acestea din urmă cunosc o utilizare tot mai largă odată cu
revoluţia informatică dar este necesară o anumită circumspecţie, întrucât componenetele demografice sunt foarte legate între ele putând
produce fenomenul concatenării tipurilor20. Cele mai utile cercetării sunt acele metode care combină cât mai multe criterii demografice,
independente, cu variabile fizico-geografice, în scopul depistării unor cauzalităţi multiple.
Capitolul II
Distribuţia spaţială a populaţiei
II.1.Studiul distribuţiei spaţiale a populaţiei
Pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea, studiul distribuţiei spaţiale constituia principalul capitol al geografiei populaţiei. Perspectiva
acestui studiu s-a modificat progresiv de la descrierea şi explicarea diferenţelor de densitate, ca principal obiectiv, ajungându-se la acordarea
unei atenţii sporite dinamicii spaţiale, corelată cu mobilitatea populaţiei, a forţei de muncă în principal. Acest context corespunde manifestării
unor fenomene aflate în diverse faze de evoluţie precum concentrarea periurbană sau depopularea ariilor rurale repulsive.
Pentru studiul distribuţiei (repartiţiei) spaţiale a populaţiei, esenţială rămâne cunoaşterea numărului locuitorilor de pe un teritoriu
dat, scop al oricărui recensămînt. Raportul dintre populaţie şi teritoriul pe care-l ocupă rămâne „axa esenţială a geografiei umane” (Gourou, 1973) 21.
Principala problemă este aceea a semnificaţiei pe care o poate avea un anumit număr de locuitori dintr-un teritoriu oarecare. Se adaugă ambiguitatea
introdusă de prezenţa sau absenţa temporară a unei părţi din populaţie ori de localizarea unor instituţii de menire socială sau administrativă (aziluri,
ospicii, cămine, unităţi militare etc.) care, mai ales în mediul rural, poate modifica enorm indicatorii distribuţiei spaţiale.
Raportul dintre numărul locuitorilor şi suprafaţa teritoriului reprezintă densitatea generală a populaţiei, indicator utilizat de multă
vreme în geografie : , în care d este densitatea, Pt,populaţia totală şi S, suprafaţa teritoriului de referinţă
Densitatea este un indicator sintetic, simplu de calculat, fiind capital pentru înţelegerea diferenţelor care apar în ocuparea suprafeţei
terestre de către om22. Eterogenitatea spaţiului impune însă o maximă precauţie în compararea gradului de populare a diverselor teritorii, mai
ales la macroscară. Este motivul pentru care, în scopuri ştiinţifice, este necesar un decupaj spaţial cât mai detaliat posibil, pentru a putea
interpreta diferenţele, gradienţii, concentrările care apar.
Noţiunea de densitate a populaţiei se poate aplica atît la populaţia totală cât şi la subpopulaţiile acesteia. De asemenea, poate fi
raportată atît la întreaga suprafaţă (densitate generală) cât şi la categorii de utilizare a teritoriului – terenuri arabile, suprafaţa agricolă utilă
(densităţile agricole sau subzistenţiale), spaţiul efectiv construit, în cazul oraşelor etc. Reprezentarea cartografică poate fi realizată sub două
20
Enchaînement în limba franceză, evitat de obicei prin calculul varianţei. Pertinenţa unei clasificări este maximă atunci când varianţa în interiorul clasei este
redusă iar cea dintre clase cât mai mare. Pentru o clarificare a metodelor enumerate, foarte util este orice curs de staistică, în mod deosebit cele destinate geografilor
ca de ex. Statistica în geografie, O.Groza, Cl.Grasland (Ed. Univ. „Alex.I.Cuza” Iaşi, 1994), Les méthodes statistiques en géographie humaine, H.Béguin (Litec,
Paris, 1979) sau Initiation aux pratiques statistiques en géographie (Groupe Chadoule, Masson, ed.a II-a, 1999) care insistă pe necesitatea geografului de a
sistematiza şi structura informaţiile de care dispune, etc.
21
P.Gourou, Pour une géographie humaine, Flammarion, Paris, pp.157.é
22
Pentru detalii pot fi consultate lucrări ca : Le peuplement, capitol al Encyclopédie de géographie, D.Pumain, Economica, Paris, 1992 sau Géographie du
peuplement, G.Baudelle, Nathan, Paris, 2001
forme : hărţi choroplete – monocrome sau policrome, de multă vreme comune în geografie, utilizând trama administrativă; hărţi izoplete,
mai rar folosite, obţinute prin interpolarea valorilor înscrise în centrul unităţilor adminsitrative. Hărţile izoplete sunt mult mai utile pentru
comparaţii şi sinteze pentru că simplifică şi omogenizează structurile spaţiale obţinute, evidenţiind prezenţa unor gradienţi.
În afara densităţii populaţiei, pentru măsurarea statistică a distribuţiei spaţiale pot fi utilizate şi alţi indici care pot fi grupaţi astfel :
a)valorile medii centrale :
-punctul mediu, numit şi centru de gravitaţie (centroid sau baricentru) ale cărui coordonate se calculează astfel :

iar , în care xm şi ym sunt coordonatele medii ale centrului teritoriului respectiv, Pi este

populaţia fiecărei unităţi geografice iar xi şi yi, coordonatele centrului fiecărei unităţi geografice. Foarte utilizat, vulgarizat de serviciile
americane de statistică pentru a ilustra deplasarea generală a centrului de greutate a populaţiei S.U.A. dinspre coasta atlantică, nord-estică, spre
sud-vest în aşa numitul Sunbelt. Preluat şi în alte cazuri ilustrează foarte bine evoluţia disparităţilor regionale mai ales acolo unde modificările
distribuţiei sunt spectaculoase23. Acest indicator devine însă inutil acolo unde distribuţia populaţiei este relativ constantă de-a lungul mileniilor
(Egipt, Mesopotamia) sau acolo unde variaţiile sunt extreme (cazul Chinei);
-punctul median, mai puţin sensibil la variaţiile extreme, situat la intersecţia liniilor mediane ortogonale care divizează fiecare
populaţie în două jumătăţi în sensurile nord-sud şi est-vest. Aceste linii pot fi obţinute prin cumularea valorilor în cele două sensuri (x şi y),
urmată de interpolarea valorilor apropiate de fiecare linie mediană. Este util pentru urmărirea schimbărilor distribuţiei corelată cu modificările
altor fenomene la un moment dat.
b)indicatori de concentraţie :
-curbele de concentraţie, arată concentrarea relativă a unei populaţii la un moment dat. Cea mai utilizată este diagrama (curba) lui
Lorenz, care clasează unităţile geografice în ordinea crescătoare a densităţii, distribuind pe ordonată proporţia cumulată a suprefeţelor
unităţilor respective iar pe abscisă, populaţia cumulată a acestora. Când concentrarea este redusă, curba se apropie de diagonală iar dacă este
puternică, curba se apropie de laturile pătratului astfel obţinut;24
-indicele de concentrare (indicele lui Gini), are ca punct de plecare diagrama lui Lorenz şi constituie raportul dintre suprafaţa
cuprinsă între curbă şi diagonală, pe de o parte, şi aceea cuprinsă între curbă şi laturile opuse ale pătratului, pe de altă parte. Acest indice
variază între 0 şi 1 fiind astfel uşor de comparat. Valorile apropiate de 1 semnifică o concentrare puternică;
-coeficientul de concentrare, foarte util, pretându-se la elaborarea unor hărţi simple, uşor de interpretat. Constă în compararea
proporţiei grupei A din populaţia totală P a fiecărei unităţi geografice i cu aceeaşi proporţie observată în ansamblul spaţiului studiat :
. Rezultatul este superior valorii 1 când grupul este suprareprezentat şi inferior atunci când este subreprezentat. Este utilizat pentru a urmări

concentrarea unor grupuri distincte de populaţie (sexe, vârste, profesii, etnii, religii etc.).
c)indicatorii de segregaţie, elaboraţi de şcoala sociologică de la Chicago, în anii 1930-1940, în scopul analizei segregaţiei rasiale
din marile centre urbane nord-americane. Pot fi însă utilizaţi şi pentru analiza gradului de eterogenitate sau omogenitate al oricărei populaţii.
Cel mai frecvent folosit este indicele de disimilaritate. Acesta permite compararea distribuţiei spaţiale a două subpopulaţii A şi B, în diversele

unităţi geografice i : , unde Ai şi Bi constituie proporţiile populaţiilor A şi B în fiecare unitate geografică i.

Variază între 0 şi 1. Indicele de segregaţie este obţinut în manieră identică servind la compararea distribuţiei unei subpopulaţii A faţă de populaţia

totală P : . Ambii pot fi cartografiaţi cu mare uşurinţă şi sunt foarte sugestivi.

d)indicatorii variaţiei distribuţiei spaţiale, presupun analiza variaţiei absolute a populaţiei fiecărei unităţi geografice, pentru fiecare perioadă
intercensitară : V=P1-P0, în care V, este variaţia, P1, populaţia la sfârşitul perioadei luate în calcul şi P0, populaţia la începutul perioadei. Rezultatul,
negativ sau pozitiv, poate fi cartografiat ca atare sau pentru fiecare dintre componentele bilanţului general al populaţiei (bilanţul natural sau bilanţul
migratoriu). Această analiză este urmată de examinarea variaţiilor relative ale populaţiei. Cel mai utilizat este coeficientul de variaţie :
şi ritmul mediu anual de creştere : sau unde rac este ritmul anual de
creştere iar t este durata perioadei luate în calcul. La fel de utilizat este potenţialul de populaţie, care dă măsura interacţiunii virtuale a populaţiei dintr-

un punct i cu populaţia dintr-o sumă de locuri j. Expresia sa matematică cea mai curentă este următoarea : , în care n este numărul

de locuri j, M este masa (populaţia) iar D este distanţa. Cartografierea potenţialului de populaţie nu corespunde întru-totul cu distribuţia spaţială a
acestuia, prezenţa unor puternice concentrări fiind de natură să o distorsioneze. Astfel, în Europa, acest indicator se exprimă sub forma unui gradient
care are drept punct de plecare puternica aglomerare urban-industrială din bazinul Rinului (Olanda, Belgia şi vestul Germaniei). La nivel mondial,
dimpotrivă, prezenţa Chinei şi a Indiei impune un gradient principal centrat pe Asia Musonică urmat de cel european.

II.2.Factorii distribuţiei spaţiale a populaţiei pe Glob

23
Cazul Spaniei, unde populaţia s-a concentrat treptat în zona litorală, al Marii Britanii unde se constată o concentrare progresivă în Midlands şi în regiunea
londoneză sau al subcontinentului indian unde de-a lungul timpului baricentrul s-a deplasat dinspre bazinul Indusului spre Golful Bengal, etc.
24
Informaţii suplimentare asupra diverselor metode de reprezentare a distribuţiei populaţiei ca şi a structurii sau dinamicii acesteia pot fi obţinute din diverse lucrări
de specialitate. Pentru accentul net metodologic se recomandă L’étude géographique des populations, D. Noin şi P.J.Thumerelle, Masson, Paris, 1994 sau Methods
and technics in Human Geography, G.M. Robinson, John Wiley&Sons, New York, 1998.
 Această componentă a analizei geografice a populaţiei rezultă din evoluţia procesului de populare (formare a ekumenei), a cărui
dinamică şi intensitate se manifestă variabil în profil cronospaţial, conform incidenţei factorilor naturali sau socio-economici. Originea speciei
umane a suscitat în ultimele secole un interes deosebit, materializat prin descoperiri paleontologice şi arheologice care au condus la un
consens destul de larg în jurul teoriei monocentrice (out of Africa)25. Conform acestei teorii, specia umană s-a format în aria platourilor
înalte din estul şi sudul Africii de unde s-a difuzat treptat spre restul uscatului planetar. Paralel, este susţinută o altă teorie, policentrică sau
multiregională26 care susţine existenţa mai multor arii de formare a lui Homo sapiens sapiens, fără a se aduce argumente convingătoare în
afara unor speculaţii logice.
Din focarul african, prin difuziune succesivă, s-au constituit arii de concentrare timpurie a populaţiei, multe rezistente în timp, cu
toate vicisitudinile naturii şi ale istoriei. Intervine în această situaţie, inerţia demografică. Aceste concentrări s-au format de cele mai multe ori
în regiune bogate în resurse agricole sau, mai tîrziu, subsolice. Inerţia demografică este caracteristică şi unor regiuni în care omul s-a adaptat
de timpuriu unui mediu relativ ostil, cazul văii Nilului inferior. Un moment cheie în constituirea acestor concentrări a fost revoluţia neolitică,
prin efectele sale : sporirea bazei subzistenţiale a populaţiei, apariţia formelor superioare de organizare socială etc. S-au constituit astfel, încă
din antichitatea timpurie câteva nuclee distincte: Orientul Apropiat (Semiluna Fertilă), Cîmpia Indo-Gangetică şi Marea Cîmpie Chineză, în
Asia, care adăpostesc, încă de atunci, esenţialul populaţiei mondiale; sudul şi centrul Europei, nordul Africii, platourile înalte ale Americii
Centrale şi de Sud, la distanţă de nucleele asiatice şi având o evoluţie diferită în timp 27. La polul opus se situează Oceania, care grupează
dintotdeauna o parte infimă a populaţiei Terrei, în timp ce Antarctica rămîne practic în afara ekumenei (tab.1). Distribuţia inegală este foarte
strîns legată dintotdeauna de inegalităţile de dezvoltare28.
Aceeaşi distribuţie inegală se păstrează şi în cazul densităţii generale a populaţiei, principalul indicator utilizat pentru a exprima
sintetic acest aspect. Fără a fi foarte exact, acest indicator surprinde destul de fidel evoluţia procesului de populare (tab.2). Astfel, media
globală a evoluat între cele două extreme temporale de la 0.05 loc/km 2 la 45.2. Faţă de aceste valori, Asia şi Europa s-au situat totdeauna mult
peste medie29 (în condiţiile în care acestea înglobează spaţiile mai slab populate ale Federaţiei Ruse), fiind urmate la mare distanţă de Africa şi
America, la polul opus, cu densităţi extrem de reduse aflându-se Oceania.
Tabelul nr.1 : Distribuţia populaţiei, pe continente, între –5000 şi 2000 (%din populaţia Terrei)
Continentul/anul -5000 -1000 0 1000 1500 1800 1900 1950 2000 2025
Asia 58.7 64.4 65.0 69.0 65.3 68.2 58.1 57.0 61.1 60.4
Europa 21.1 17.3 19.1 16.2 18.6 20.8 25.1 20.6 11.6 9.1
Africa 15.2 14.3 12.3 11.4 12.3 7.9 7.2 8.7 13.1 16.3
America 2.4 3.2 3.2 3.1 3.5 2.9 9.2 13.2 13.7 13.7
Oceania 2.2 0.7 0.4 0.3 0.3 0.2 0.4 0.5 0.5 0.5
TERRA 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100
Surse: J.N.Biraben, C.McEvedy & R.Jones, World Population Data Sheet, PRB, ONU, pentru suprafaţă şi populaţia din 2000 şi 2003
Trebuie remarcat faptul că Europa, care înregistra un uşor avans faţă de Asia, a rămas sensibil în urma acesteia după 1950, fenomen
explicabil prin scăderea dramatică a creşterii naturale a populaţiei, fapt ilustrat şi de reducerea drastică a proporţiei „bătrânului continent”,
devansat în prezent de America şi de Africa. Pentru prima oara în ultimele milenii s-a produs, la nivel continental, o schimbare de asemenea
proporţii în distribuţia populaţiei, fenomen care nu poate rămîne fără urmări pe plan social-politic în viitorul apropiat.
Tabelul nr.2 :Densitatea generală a populaţiei, pe continente între –5000 şi 2000 (loc./km2)
Continentul -5000 -1000 0 1000 1500 1800 1900 1950 2000 2025
/anul est.
Asia 0.08 1.15 2.7 5.7 6.5 13.5 20.8 32.7 85.4 110.3
Europa 0.12 1.21 3.2 5.5 7.8 17.4 37.6 49.4 65.6 65.1
Africa 0.03 0.35 0.8 1.4 1.7 2.3 3.7 7.3 26.3 42.5
America 0.01 0.05 0.2 0.3 0.4 0.6 3.7 8.3 20.4 26.3
Oceania 0.01 0.05 0.1 0.1 0.2 0.3 0.7 1.5 3.5 4.7
TERRA 0.05 0.62 1.4 2.7 3.3 6.6 11.7 28.6 45.2 60.3
Surse : C.McEvedy, World Population Data Sheet, PRB, ONU, pentru suprafaţa şi populaţia în anii 2000-2003
Schimbând scara de studiu la nivel continental, regional sau naţional, putem întîlni o mare varietate de tipuri de densităţi, rezultate
din îmbinarea unor factori extrem de numeroşi şi diferiţi. Hotărâtor pare totuşi complexul de factori social-economici, între nivelul tehnic al
civilizaţiei şi densitatea populaţiei existând o evidentă corelaţie, fără a putea vorbi de o determinare exactă. Cercetarea modului în care s-au
îmbinat aceşti factori în conturarea unor arii de intensă populare sau, dimpotrivă, de populare difuză, constituie unul din subiectele cele mai
incitante ale geografiei populaţiei. Cunoaşterea principalelor resorturi prin care cele două mari categorii de factori – naturali şi antropici,
acţionează în diferenţierea distribuţiei spaţiale a populaţiei devine astfel imperativă. Unii autori, în conformitate cu noile teorii ale organizării
materiei, susţin că distribuţia populaţiei este de natură fractală30.
La orice scară, populaţia se distribuie de aceeaşi manieră, formând structuri identice, mai ales în condiţiile unor societăţi avansate.
Ceea ce diferă este însă intensitatea prezenţei umane. Astfel, atât în Mongolia cât şi în China vecină, repartiţia populaţiei presupune existenţa
25
Conform B. Wood, Human evolution în Companion encyclopedia of geography, Routledge, London 1996 şi R.Leakey, Originea omului, Humanitas, Bucureşti, 1994.
26
Milford Wolpoff este principalul susţinător, cf.R.Leakey, idem
27
Încă din mileniile VII-III î.e.n., cf. C.McEvedy, R.Jones, Atlas of World Population History, Penguin Books, Middlessex, 1978
28
29
Asupra acestui subiect utilă este lectura lucrării Géographie de l’aménagement, P.Merlin, PUF, Paris, 1988 ca şi Population et peuplement a lui P. George, PUF, Paris, 1972
30
Cf. G.Baudelle, Géographie du peuplement, A.Colin, Paris, 2000. Fractalii constituie obiectul uneia din cele mai noi ramuri ale matematicii, geometria fractală.
unor arii de concentrare şi a unor gradienţi de dispersie dar în timp ce în primul stat valorile densităţii în ariile de maximă concentrare abia
depăşesc 100 loc/km2, în celălalt stat se dajunge la valori de peste 2000 loc/km 2. Geografia studiază astfel în primul rând raţiunile care conduc la
apariţia acestor diferenţieri chiar dacă inegalitatea populării Planetei este încă o „engimă” sau este supusă unei „ordini secrete”(Pumain, respectiv,
Le Bras, citaţi de Baudelle, 2000). Este motivul pentru care nu dispunem încă de o teorie generală explicativă, aşa cum se întâmplă în cazul
dinamicii populaţiei.
II.2.1.Factorii naturali ai distribuţiei populaţiei:
Multă vreme a dominat o viziune deterministă care căuta „legi naturale” care să explice prezenţa extrem de diferenţiată a omului pe
Pământ. Relaţiile cauzale simpliste de tipul, mediu ospitalier (sănătos) – densitate ridicată sau mediu inospitalier (dificil) – densitate redusă, au
fost treptat înlocuite cu o analiza factorială care statuează faptul că mediul nu poate exercita decât influenţe care nu sunt obligatoriu
insurmontabile de către om31. Merlin (1997) numeşte aceste influenţe, constrângeri şi riscuri, considerând că acestea impun limitele relativ
fragile ale ekumenei32. Pot fi deosebiţi şase vectori naturali care pot ghida repartiţia populaţiei la nivel planetar :
a)Repartiţia inegală a suprafeţelor emerse şi a celor submerse
Rezultat al interacţiunii îndelungate, la scară geologică, a forţelor tectonice, acest factor intervine prin dispunerea preponderentă a
masei continentale în emisfera nordică (75.8%) unde se concentrează şi cea mai mare parte a populaţiei mondiale (87.4% în anul 2000).
Distribuţia inegală a populaţiei emisferelor nordică şi sudică, în curs de atenuare, îşi are originea în popularea diferenţiată : mai timpurie şi
mai intensă în Lumea Veche, masată în emisfera nordică; mai tardivă şi mai discontinuă în emisfera sudică. Mult timp, ponderea emisferei
nordice a fost chiar mai ridicată, doar explozia demografică din ultima jumătate de secol reuşind să reducă din diferenţă. Un rezultat similar se
obţine prin raportarea populaţiei la cele două emisfere meridiane, estică şi vestică, ultima acoperind doar Americile şi porţiuni restrînse din
Africa, Europa şi Oceania. Emisfera estică a fost şi rămîne mult mai populată (82.7%din populaţie pe 68.8%din suprafaţă în 2000),
colonizarea Americilor fiind compensată de creşterea populaţiei asiatice şi africane (tab.nr.3, 4)
Tabelul nr.3 :Distribuţia populaţiei pe emisfere, între –5000 şi 2000 (% din populaţia mondială)
Emisfera/anul -5000 -1000 0 1000 1500 1800 1900 1950 2000 2025 Supr.
Nordică 92.5 95. 96.1 94.1 95.7 95.3 92.8 90.1 87.4 87.2 75.8
Sudică 7.5 4.4 3.9 5.9 4.3 4.7 7.2 9.9 12.6 12.8 24.2
Estică 89.6 89.8 90.2 91.5 91.9 91.6 85.7 82.4 82.6 82.3 68.8
Vestică 10.4 10.2 9.8 9.5 9.1 8.4 14.3 17.6 17.4 17.7 31.2
Surse: J.N.Biraben, C.McEvedy & R.Jones, World Population Data Sheet, PRB, ONU, pentru suprafaţă şi populaţia la nivelul anului 2000 şi în perspectiva anului 2025
Tabelul nr.4 :Densitatea populaţiei pe zone latitudinale în anul 2000
Zona Lungime* Suprafaţa Uscat Uscat (% din Populaţie Densitate
(km) (km2) (mii km2) total zonă) (milioane) (loc/km2)
90-80°lat N 3480 3867 281 7.3 0 0
80-70 10360 11511 3424 29.7 0 0
70-60 16920 18800 12972 69.0 18 1
60-50 22960 25511 14277 56.0 368 26
50-40 28280 31422 16053 51.1 731 46
40-30 32760 36430 15278 42.0 1460 95
30-20 36240 40267 15052 37.4 1540 102
20-10 38640 42933 11195 26.1 745 67
10-0 39840 44267 10014 22.6 410 41
0-10°lat S 39840 44267 10318 23.3 390 38
10-20 38640 42933 9532 22.2 141 15
20-30 36240 40267 9199 22.8 175 19
30-40 32760 36340 4007 11.0 73 18
40-50 28280 31422 357 1.1 6 17
50-60 22960 25511 176 0.7 Sub 1 Sub1
60-70 16920 18800 1446 7.7 0 0
70-80 10360 11511 7934 68.9 0 0
80-90 3480 3867 3867 100.0 0 0
Total 509836 145382 28.5 6057 42
*lungimea paralelei la mijlocul zonei (85°, 75° etc.
Sursa: R.Brunet, Ou se trouve le centre du monde, Mappemonde, nr.50/1998
Prognozele O.N.U. pentru anul 2050 estimează o sensibilă creştere a ponderii emisferei vestice (17.9%) şi mai ales a celei sudice
(14.2%) fără a se ajunge la o corespondenţă cu ponderea din uscatul terestru, ambele înglobând spaţii extinse nefavorabile locuirii (Antarctica,
Groenlanda şi insulele arctice etc.). Pe zone latitudinale se aşteaptă însă o glisare continuă spre sud a celor mai ridicate valori ale densităţii, în
special între Ecuator şi Tropicul Racului.
b)Altitudinea

31
Cf. P.George, Métier de géographe, Masson, Paris, 1988.
32
P.Merlin, Géographie humaine, pp.40-60, PUF, Paris, 1997.
 Înălţimea este, în general, un factor limitativ, datorită dificultăţilor de adaptare fiziologică (frig, presiune scăzută, concentraţie
redusă în oxigen), posibilităţilor mai reduse de practicare a agriculturii (soluri sărace, uşor erodabile), iar în perioada contemporană se adaugă
izolarea şi accesul dificil (în trecut zonele înalte aveau însă rol de adăpost, de refugiu).
Limita superioară a prezenţei umane coboară odată cu latitudinea. În zona tropicală sunt atinse valorile maxime (5130 m în Bolivia), în zona
temperată nedepăşindu-se 2000 m iar în cea arctică 200 m (în Islanda). Cea mai mare parte a populaţiei Globului locuieşte la altitudini joase, sub
500 m (76.8%), la peste 5000 m aşezările fiind aproape exclusiv temporare (tab.nr.5). În zona intertropicală se produc inversiuni, altitudinea
devenind un factor favorizant faţă de ariile joase, domeniul de acţiune al unor agenţi patogeni 33. Adesea, zonele înalte se disting şi prin umiditatea mai
ridicată, alături de climatul moderat de altitudine asigurând condiţii de viaţă mai salubre. Acest aspect este foarte important în regiunile tropicale aride,
unde unele zonele montane se disting prin concentrări masive de populaţie (Ruanda-Burundi, Abisinia, Yemen etc.).
Tabelul nr.5 :Distribuţia populaţiei pe trepte altitudinale în anul 2000 (% din populaţia totală)
Continentul Suprafaţă Populaţie
>200m >500m >1000m <1000m >200m >500m >1000m <1000m
Asia 30.3 18.0 17.9 33.7 61.6 21.2 10.6 6.6
Europa 48.0 28.5 12.2 11.4 66.0 24.3 8.2 1.6
Africa 13.1 33.2 28.1 25.6 32.3 22.5 13.6 31.6
America 28.4 26.2 14.1 31.3 40.3 18.3 10.3 31.1
Oceania 39.3 39.4 15.4 5.9 88.5 9.4 2.1 0.1
TERRA 27.7 26.0 18.5 27.8 55.5 21.3 10.6 12.6
Surse : Nouvel Atlas Universel, Readers Digest, 1999; World Population Data Sheet, PRB, ONU, 2000
Multă vreme, masivele muntoase joase, precum cele hercinice din Europa, au cunoscut o intensă umanizare, datorată atât unor
sisteme agricole policulturale, complexe, cât şi prezenţei unor bogate resurse subsolice sau forestiere. Nivelul maxim al populării a fost
înregistrat aici la sfârşitul secolului al XIX-lea, în contextul eploziei demografice după care s-a înregistrat o tendinţă continuă de depopulare,
imputabilă accesibilităţii reduse. În zonele muntoase mai înalte din Europa, unele masive au cunoscut o nouă „colonizare” pe parcursul
ultimului secol ca urmare a valorificării potenţialului hidroenergetic sau turistic (Alpii îndeosebi). La nivel planetar există diferenţe majore,
între zone cu un potenţial similar. Astfel, în Europa, zonele muntoase sunt relativ bine populate faţă de cele din arhipelagul nipon, Noua
Zeelandă sau America de Nord, ca efect al populării mai tardive a acestora din urmă sau a absenţei unor sisteme agricole montane.
Foarte populate au fost dintotdeauna regiunile piemontane care dispun de o favorabilitate mai ridicată pentru locuire (pante mai
reduse, soluri mai fertile etc.) ca şi bazinele intramontane. O situaţie similară caracterizează şi regiunile colinare.
Regiunile joase, de câmpie, sunt de multă vreme sediul celor mai importante concentrări umane, ca urmare a favorabilităţii presupuse de
relieful plan.Cea mai vizibilă concentrare în regiunile joase caracterizează în prezent Oceania unde intervine atît climatul extrem de arid din interiorul
Australiei dar şi caracterul maritim al populaţiilor pacifice. Asia se distinge printr-o neconcordanţă extremă între dispunerea treptelor altitudinale şi
distribuţia populaţiei, concentrarea acesteia în regiunile joase fiind imputabilă, cel puţin în sud-est, practicii tradiţionale a riziculturii. Americile se
disting prin concentrarea la cei doi „poli” : în regiunile joase, litorale, sediul agriculturii coloniale de plantaţie şi al marilor concentrări urbane; în
regiunile înalte, sediul vechilor civilizaţii precolumbiene. Situaţia Africii este oarecum similară, intervenind şi salubritatea regiunilor mai înalte. În
ambele continente, tendinţele moderne converg spre concentrarea litorală, multe studii indicând o creştere a ponderii populaţiei din zonele de coastă la
nivel mondial în următorul secol, fenomen ale cărui consecinţe sunt în mare parte imprevizibile. Astfel, la nivelul anului 2000, 38% din populaţia
mondială trăia la minimum 100 km de litoral, valorile maxime fiind caracteristice Oceaniei (84%), Americilor (45%) şi Europei (41%). Pentru anul
2050 se estimează depăşirea pragului de 50% la nivel mondial34.
c)Climatul
Condiţiile climatice formează un factor esenţial, combinat în general cu altitudinea şi cuvertura de sol, mai ales în cazul
comunităţilor agricole tradiţionale, complet dependente de variaţiile parametrilor higrotermici. Primele mari aglomerări umane s-au constituit
tocmai în zonele de climă tropicală aridă, unde necesitatea depăşirii constrîngerilor naturale, a deficitului de umiditate în primul rând, prin
intermediul irigaţiilor, a permis salturi însemnate în productivitatea şi calitatea produselor agricole, cu efecte imediate în creşterea populaţiei.
Multe dintre aceste concentrări subzistă încă (văile Nilului, Indului), dar sunt şi cazuri în care acestea şi-au redus ponderea (cazul
Mesopotamiei, unde acest fenomen este explicabil prin conjuncţia unor factori istorici, la începutul erei creştine locuiau aici 2% din populaţia
mondială, faţă de numai 0.6% în prezent).
Rolul climatului poate fi descompus în trei tipuri de constrângeri : termice, pluviometrice şi higrotermice. Astfel frigul, ariditatea şi
căldura umedă sunt vectorii prin care climatul limitează distribuţia populaţiei. Originară din zona tropicală, specia umană preferă temperaturile
cuprinse între 10-30ºC, putându-se adapta sezonier şi la temperaturi care depăşesc aceste limite. Constrâns de condiţiile naturale sau de cele
sociale, omul s-a adaptat şi în condiţii extreme, în zona arctică sau în cea tropicală aridă dar esenţialul populaţiei mondiale s-a concentrat
totdeauna în limitele unor domenii climatice care corespund măcar parţial exigenţelor termice amintite. Ariditatea este un factor mai puţin
limitativ, pentru care omul găseşte cu mai mare uşurinţă soluţii. Esenţială, în zonele aride suprapuse climatului tropical sau subtropical, este
prezenţa apei în cantităţi suficiente pentru practicarea agriculturii şi asigurarea necesarului fiziologic. În acest mod se explică formarea
concentrărilor umane amintite în Valea Nilului sau în Mesopotamia. A priori, combinaţia dintre căldură şi umiditate pare o condiţie ideală pentru
viaţă dar aceasta limitează capacitatea de acţiune a omului, favorizând dezvoltarea unor agenţi patogeni, doar unele comunităţi primitive fiind

33
Este cazul platourilor andine, mai favorabile locuirii decât Amazonia vecină similar platourilor est-africane faţă de pădurea congoleză sau insulei Jawa faţă de
insula Kalimantan. Favorabilitatea se referă în aceste cazuri în primul rând la utilizarea agricolă.
34
Conform unor calcule estimative. Unii autori propun valori care ar atesta o concentrare excesivă în zona litorală dar care nu rezistă unei analize corespunzătoare
distribuţiei reale a populaţiei. Astfel J.-L. Mathieu, La population mondiale, A.Colin, 1997, propune o pondere irealistă de 60% a populaţiei care ar locui la mai
puţin de 20 km de coastă ! Faptul că regiunile litorale sunt atractive, opuse celor interioare mai repulsive se verifică într-adevăr şi în ţările dezvoltate (Franţa,
S.U.A.) şi în cele în curs de dezvoltare (în China de ex. unde chiar şi provinciile costiere tradiţional furnizoare de imigranţi, ca Shandong, au devenit foarte
atractive). Asupra particularităţilor regiunilor litorale poate fi consultată, Géographie humaine des littoraux maritimes, J.-J. Bavoux, A.Colin, 1998.
adaptate cu succes acestei constrângeri (pigmeii sau unele populaţii amazoniene). Cu toate acestea, există spaţii extinse afectate de astfel de
condiţii în care prezenţa umană este foarte intensă aşa cum se întâmplă în Asia de Sud-Est.
Prin urmanre, condiţiile climatice sunt în bună măsură responsabile de constituirea celor mai mari aglomerări umane de pe Terra – cele
din Asia Musonică, corelat cu particularităţile social-economice impuse de sistemul de cultură bazat pe orez (rizicultura). Acest fapt a devenit evident
de timpuriu, consolidându-se continuu (40%din populaţia Globului la finele antichităţii şi peste 50% în anul 2000). Contextul climatic intervine şi în
Africa subsahariană în corelaţie cu alţi factori precum altitudinea, vegetaţia sau solurile, din combinaţia cărora rezultă un potenţial deosebit care
privilegiază zonele de contact dintre savană şi pădurea ecuatorială sau dintre savană şi regiunile înalte, muntoase sau de platouri.
Distribuţia populaţiei pe mari zone climatice a cunoscut anumite variaţii de-a lungul timpului (tab.6). Pe ansamblu, zona
intertropicală deţine în prezent mai mult de jumătate din populaţia mondială, recuperând diferenţa care o separa în trecut de zona temperată.
Aceasta din urmă concentra în 1900 aproape 2/3 din populaţia Globului, fiind favorizată nu atît de condiţiile climatice cât de dezvoltarea
social-economică de excepţie, aflată de altfel la baza decalajului dintre „Nord şi Sud” la nivel planetar. Aceasta ascunde însă concentrarea
excesivă a populaţiei mondiale în două contexte climatice deosebite : climatul musonic din sudul şi sud-estul Asiei unde trăieşte 55% din
populaţia mondială şi climatul temperat (oceanic, mediteranean sau continental moderat) din partea central-vestică a Europei care adaugă încă
10%. La un loc aceste regiuni abia depăşesc 10% din suprafaţa uscatului terestru 35. Este şi rezultatul unor estimări mai vechi, care creditau,
pentru 1950, cu 16.9% din uscatul terestru şi 52.7% din populaţie zonele climatice subtropicale umede, mediteraneene şi temperate umede
(J.Staszewski, citat de Baudelle, pp.38, 2000). Pornind de la astfel de constatări, s-a încercat construirea unui model teoretic de distribuţie a
populaţiei, considerând uscatul terestru ca fiind continuu. Astfel, în funcţie de distanţa faţă de ţărm şi de densitatea proprie fiecărei zone
climatice a fost observată opoziţia netă între regiunile litorale şi cele interioare, dar mai ales contrastele foarte puternice între faţadele
continentale : în zona temperată, faţadele vestice sunt mai populate în emisfera nordică decât cele estice; în zona tropicală, situaţia se
inversează, faţadele orientale fiind cele mai populate (H.Hambloch, citat de Baudelle, 2000).
La polul opus, zona temperată sudică şi zonele reci înregistrează în continuare un grad redus de umanizare.Totuşi, în primul caz se observă
o tendinţă de creştere a ponderii în ultimele secole, apropiindu-se de potenţialul real al acestei zone, defavorizată de popularea tardivă. În zonele reci
intervin atât limitele impuse activităţilor agricole dar şi dificultăţile de adaptare ale speciei umane la condiţii climatice extreme. Progresele făcute în
domeniul exploatării unor resurse în aceste arii izolate nu au fost de natură să conducă la constituirea unor concentrări importante de populaţie acestea
fiind în general foarte mobilă, cu caracter semipermanent 36. Extremele latitudinale la care se întîlnesc aşezări permanente sunt destul de departe de
poli, la 78°N şi la 56°S, climatul antarctic fiind mai sever decât cel arctic.
Un alt factor limitativ, legat de condiţiile climatice, este şi ariditatea, deşerturile şi semideşerturile – tropicale sau temperate, fiind
extrem de slab populate chiar în cazul exploatării unor resurse subsolice bogate37.
Tabelul nr.6 :Distribuţia populaţiei pe mari zone climatice între –5000 şi 2000 (% din total, exclusiv Antarctica şi Groenlanda)
Zona climatică/Anul Suprafaţa -5000 0 1000 1500 1900 2000
Rece nordică 16.6 0.2 0.2 0.2 0.2 0.1 0.1
Temperată nordică 31.4 50.4 58.1 50.2 52.2 60.1 44.9
Intertropicală 44.4 49.3 41.6 49.5 47.5 38.9 53.3
Temperată sudică 5.8 0.1 0.1 0.1 0.1 0.9 1.7
Rece sudică 0.8 Sub 0.1 sub 0.1 Sub 0.1 sub 0.1 sub 0.1 sub 0.1
Surse : Nouvel Atlas Universel, Readers Digest, 1999; World Population Data Sheet, PRB, ONU, 2000
La polul opus, zona temperată sudică şi zonele reci înregistrează în continuare un grad redus de umanizare.Totuşi, în primul caz se observă
o tendinţă de creştere a ponderii în ultimele secole, apropiindu-se de potenţialul real al acestei zone, defavorizată de popularea tardivă. În zonele reci
intervin atât limitele impuse activităţilor agricole dar şi dificultăţile de adaptare ale speciei umane la condiţii climatice extreme. Progresele făcute în
domeniul exploatării unor resurse în aceste arii izolate nu au fost de natură să conducă la constituirea unor concentrări importante de populaţie acestea
fiind în general foarte mobilă, cu caracter semipermanent 38. Extremele latitudinale la care se întîlnesc aşezări permanente sunt destul de departe de
poli, la 78°N şi la 56°S, climatul antarctic fiind mai sever decât cel arctic.
Un alt factor limitativ, legat de condiţiile climatice, este şi ariditatea, deşerturile şi semideşerturile – tropicale sau temperate, fiind
extrem de slab populate chiar în cazul exploatării unor resurse subsolice bogate39.
În concluzie, climatul se manifestă în distribuţia populaţiei prin două direcţii : limitarea condiţiilor propice dezvoltării agroculturii,
activitatea umană subzistenţială; limitarea optimului fiziologic al fiinţei umane. Poate fi adăugată o a treia direcţie, impusă de complexele
patogene40, sisteme de relaţii într-un circuit natural care include şi omul, favorabile dezvoltării unor agenţi patogeni, dependenţi de contextul
climatic. Acestea sunt specifice zonelor intertropicale umede în primul rând, unde agenţii patogeni pot deveni factori limitativi ai procesului
de populare. Sunt cunoscute cazurile muştei tsetse care provoacă boala somnului, anchilostomiazelor digestive produse de viermii nematozi,
bilharziozelor respiratorii produse de viermii trematozi şi onchocercozelor care provoacă orbirea fiind generate de viermii transmişi de muşte,
care se înmulţesc rapid în apele oxigenate din apropierea casacadelor, frecvente în Africa. Tot în aceste regiuni sunt frecvente
schistosomiazele care provoacă boli ale aparatelor digestiv, circulatoriu şi urinar (sute de milioane de bolnavi). Viaţa în acest mediu devine
astfel destul de dificilă, o adevărată „epopee”, după expresia medicului brazilian Carlos Chagas 41. În zonele umede, slab drenate, mlăştinoase,
face ravagii ţînţarul anofel, agentul malariei (sute de milioane de bolnavi). Paludismul (malaria), endemic altădată şi în zonele mediteraneene
35
Cf.D.Lamarre, Climats et sociétés, A.Colin, Paris, 1999, pp.127-146.
36
Cazul extracţiei cărbunilor în Svalbard, a hidrocarburilor în nordul Alaskăi, a unor resurse energetice diverse şi minereuri în Siberia.
37
Cazul Saharei Centrale, Deşertului Gobi, Australiei de Vest etc.
38
Cazul extracţiei cărbunilor în Svalbard, a hidrocarburilor în nordul Alaskăi, a unor resurse energetice diverse şi minereuri în Siberia.
39
Cazul Saharei Centrale, Deşertului Gobi, Australiei de Vest etc.
40
Expresia aparţine geografului francez Max Sorre (Les fondements biologiques de la géographie humaine, Masson, 1953).
41
Citat de J.Beaujeu-Garnier, Géographie de la population, Masson, Paris, 1954.
joase, a fost eliminat prin asanare şi drenare în ultimele secole 42. În prezent această maladie şi-a restrîns aria de acţiune la Africa subsahariană
şi unele regiuni din sud-estul Asiei. Persistenţa acestor agenţi patogeni este legată de fapt şi de slaba prezenţă umană în unele zone tropicale
umede. Există, se pare, un prag de densitate, situat în jurul valorii de 30 loc/km2, peste care incidenţa unor maladii, precum boala somnului,
scade vertiginos. Atunci când populaţia este suficient de numeroasă pentru a stăpâni şi amenaja natura sălbatică, există şi capacitatea de
limitare sau chiar de eliminare a agenţilor patogeni, aşa cum explică situaţia din Asia musonică43.
d)Fertilitatatea naturală a solului
Este un factor care s-a impus începând cu neoliticul, odată cu trecerea la cultura plantelor. Prezenţa solurilor fertile explică multe
dintre marile concentrări umane ale lumii precum cele din Asia Musonică, localizate în cîmpiile aluvionare, din lungul marilor fluvii sau în
deltele acestora. În acest mod s-a instalat de timpuriu un contrast puternic între marile cîmpii şi regiunile vecine, mai înalte (platouri, munţi)44.
De regulă, regiunile colinare sau muntoase, cu soluri mai sărace şi mai mobile sunt mai slab populate dar există şi excepţii :
regiunile piemontane sau submontane din zona temperată nordică, care beneficiază de pe urma complementarităţii resurselor dar şi de rolul
lor de refugiu pentru populaţiile din regiunile mai joase în trecut; regiunile muntoase sau colinare cu soluri vulcanice, foarte fertile, bogate în
elemente minerale esenţiale pentru practicarea unei agriculturi productive (Ca, Mg, K), situaţie frecventă în sud-estul Asiei, Antile, Oceania,
unele regiuni ale Africii. Nu întîmplător, insule precum Jawa, Haiti, Mascarenele sunt dens populate (932loc/km 2 în Jawa, 609loc/km2 în
Mauritius etc.) spre deosebire de altele vecine (Kalimantan cu numai 21 loc/km2 de ex., în anul 2000). În Africa, regiunile cu soluri lateritice
(feriiluviale), uşor degradabile, nu sunt capabile să susţină densităţi mari, fiind sărace în substanţe minerale, obligând practic populaţiile locale
să practice agricultura itinerantă. În contrast, regiunile muntoase cu substrat vulcanic (vestul Camerunului, Ruanda-Burundi) sunt dens
populate (peste 200 loc/km2). În statele cu un relief dispus în trepte altitudinale, fără contraste pluviometrice majore dar cu o fertilitate
diferenţiată a solului, în perioada contemporană se manifestă tendinţa de concentrare a populaţiei în zonele mai joase, de câmpie sau
piemontane, aşa cum este cazul mai ales în sudul Asiei, unde zonele înalte constituiau în trecut un refugiu pentru populaţii mai arhaice45.
Şi în zona temperată pot fi constatate diferenţieri legate de fertilitatea solului. Astfel, pe depozite loessoide se formează soluri fertile,
pretabile unei agriculturi performante, utilizate de timpuriu de către colectivităţile agricole, impunându-se şi astăzi prin densitatea ridicată a
populaţiei. Este cazul zonei de contact dintre Cîmpia Germano-Polonă şi masivele hercinice (Börde), în nordul Germaniei. În contrast, regiunile
relativ plane cu soluri sărace, nisipoase, ating densităţi reduse (Sologne la sud de Loara, landele Gasconiei, în Franţa sau Lüneburg în nordul
Germaniei). Regiunile colinare din zonele temperate posedă totuşi valenţe multiple, capabile să conducă la formarea unor concentrări masive de
populaţie, chiar în condiţiile unor soluri mai puţin favorabile practicării agriculturii, în special la contactul cu zonele joase unde sunt localizate
masiv livezile şi viile, forme de utilizare intensivă a terenurilor, care asigură alături de creşterea animalelor subzistenţa unor populaţii numeroase.
Este o situaţie frecventă în Europa : zonele colinare subcarpatice, prealpine, preappennine, predinarice, etc. Condiţiile specifice ale sistemelor
agricole din zona temperată, mai complexe decât cele din zona tropicală, reduc diferenţele impuse de fertilitatea diferenţiată a solului.
Fertilitatea solului nu mai este în perioada modernă un factor de concentrare a populaţiei. Mecanizarea agriculturii şi creşterea
dimensiunii exploataţiilor au creat astfel densităţi extrem de reduse în Vestul Mijlociu al S.U.A. şi Canadei iar în regiunile agricole cerealiere
tradiţionale din Europa, s-a constatat o reducere continuă a densităţii (în unele sectoare ale Bazinului Parizian de ex.). În plus, solurile pot fi
amendate prin chimizare.

e)Resursele de apă
Completează de obicei factorii pedoclimatici, fiind responsabile de formarea unor concentrări de populaţie în regiunile aride din
zona tropicală sau temperată. Prezenţa apei poate fi la originea unor concentrări axiale, în lungul unor cursuri de apă importante, capabile să
susţină vaste sisteme de irigaţii (Nil, Tigru, Eufrat, Indus, Amudaria, Sîrdaria etc.) sau al piemonturilor de la baza lanţurilor muntoase tinere,
înalte, din Platoul Iranian sau din Asia Centrală. Tot apa creează şi concentrările areale din unele mici depresiuni, aflate de multe ori în inima
deşertului (Sahara, Peninsula Arabică) sau din micile cîmpii litorale situate la gura de vărsare a unor rîuri de dimensiuni modeste, cum se
întîmplă frecvent în zona mediteraneeană, mai ales în Spania (cunoscute sub numele de huertas). Şi în zona temperată umedă resursele de apă
pot impune concentrări în lungul teraselor marilor rîuri care asigură totodată şi soluri fertile sau în lungul unor linii de izvoare favorizate de
structura geologică46. Atracţia exercitată de văile marilor râuri este o constantă a evoluţiei sistemului de populare în perioada contemporană,
graţie accesibilităţii ridicate care canalizează în lungul lor marile axe de comunicaţie. Se produce astfel o tendinţă de concentrare axială a
populaţiei, vizibilă mai ales în Europa dar şi în Lumea Nouă.
Abundenţa apei nu este totdeauna un factor de concentrare a populaţiei, regiunile mlăştinoase sau cele supuse inundaţiilor (deltele,
şesurile aluviale) fiind frecvent evitate, doar tehnicile de asanare şi drenare din epoca modernă reuşind să le pună în valoare. Mari suprafeţe
din această categorie au fost de timpuriu amenajate în Asia Musonică, favorizată de practicarea riziculturii iar în Evul Mediu şi în unele
regiuni ale Europei (Ţările de Jos, Câmpia Padului) care vor deveni cu timpul cele mai dens populate zone ale Planetei.
f)Prezenţa unor resurse energetice şi minerale abundente
Este un alt factor natural responsabil de constituirea unor importante concentrări de populaţie, cu excepţia cazurilor în care aceste
resurse sunt localizate în arii izolate, cu un climat excesiv (arid sau arctic). Acest factor s-a impus în epoca modernă ca un efect al revoluţiei
industriale, odată cu difuziunea acesteia în regiunile temperate ale Europei şi Americii de Nord. Astfel s-au format, mai ales în secolul al
XIX-lea, marile concentrări de tip urban-industrial din bazinele carbonifere ale Europei (Yorkshire, Ruhr, Silezia, bazinul franco-belgian,
42
Cazul mlaştinilor pontine de pe coasta tireniană a Italiei sau a câmpiei Myzeqe din vestul Albaniei
43
Cf.P.Gourou, Terres de bonne espérance, le monde tropical, Plon, 1982, 456 pp.
44
De exemplu, Cîmpia Indo-Gangetică are o densitate de peste 600 loc./km 2, Marea Cîmpie Chineză depăşeşte 530 loc/ km 2, Cîmpia costieră Malabar trece de 700 loc./ km 2, spre
deosebire de Podişul Deccan sau Podişul Yunnan care abia depăşesc 100 loc./km2 iar în ariile mai izolate chiar mai puţin, cazul Laosului cu numai 21 loc./km 2
45
În Nepal de exemplu, zonele de populare tradiţională din regiunea prehimalayană au cedat locul regiunii piemontane Terai, de la graniţa indiană, unde se concentrează deja 50% din populaţie, atrasă
de solurile mai fertile şi posibilităţile de schimb transfrontalier.
46
Un caz foarte cunoscut şi des citat este cel al contactului dintre Podişul Getic şi Câmpia Română
Doneţ etc.). Geneza acestor concentrări este determinată de utilizarea complexă a resurselor carbonifere : siderurgie, producţia de energie
electrică, industria chimică etc., ramuri industriale capabile săatragă şi alte industrii consumatoare de energie, metal sau utilizând excendentul
de forţă de muncă, mai ales cea feminină (mecanică, textile etc.). Densitatea populaţiei poate atinge aici valori foarte ridicate, peste 400
loc./km2, frecvent chiar peste 1000loc./ km2, pe spaţii foarte extinse47. Inerţia istorică are un rol important în menţinerea acestor concentrări
dar nu trebuie neglijat şi faptul că structura activităţilor industriale a devenit tot mai complexă, aceste regiuni industriale rezistând astfel
reconversiei impusă de criza activităţilor tradiţionale, dovedindu-se extrem de adaptabile cerinţelor economiei postindustriale. Problema
„ţărilor negre”48, o povară încă pentru statele din blocul ex-sovietic, a fost depăşită rapid de către statele din vestul Europei.
Progresul remarcabil al ultimelor decenii, având drept consecinţă diminuarea necesarului de forţă de muncă, reduce caracterul
concentraţionar al exploatării resurselor naturale, în special în contextul reducerii ponderii cărbunelui în favoarea hidrocarburilor, mai uşor de
exploatat şi cu un consum specific de mână de lucru mult mai redus. Deschiderea unor noi bazine de extracţie a cărbunelui, cu rezerve bogate şi de
calitate superioară – cazul bazinului vest-appalaşian, nu a mai condus la formarea unor concentrări masive de populaţie. O excepţie o constituie
Siberia central-sudică unde construirea unor hidrocentrale de mari dimensiuni, cuplată cu extracţia unor bogate resurse carbonifere şi metalifere a
condus la formarea unei concentrări importante, raportată la condiţiile acestei vaste regiuni cu un climat continental excesiv49.
Exploatarea unor resurse poate conduce şi la o concentrare efemeră de populaţie, mai ales în cazul unor rezerve reduse sau cu o
importanţă economică specifică, situaţia multor exploatări auro-argentifere din vestul S.U.A., Brazilia, Alaska sau Australia.
Rolul factorilor naturali în distribuţia spaţială a populaţiei Globului a fost adesea exagerat. Complexul biopedoclimatic, factorul
morfologic şi prezenţa unor resurse subsolice nu pot genera legităţi ale repartiţiei diferenţiate a populaţiei. Aceşti factori se manifestă mai
degrabă indirect, prin intermediul posibilităţilor tehnice de valorificare de care dispun comunităţile umane. Abundenţa unor resurse nu
constituie obligatoriu un factor de concentrare, nivelul tehnologic redus şi slaba coeziune socială pot constitui un handicap. Dimpotrivă,
regiuni sărace în resurse, cu un potenţial pedoclimatic modest au ajuns să găzduiască masive concentrări de populaţie, comunităţile aferente
dotându-se cu o civilizaţie avansată şi cu o structură socială solidă 50. În consecinţă, la medii naturale similare corespund de regulă densităţi
foarte contrastante, dând impresia unor anomalii care nu pot fi explicate decât prin grila factorilor antropici. Încă Vidal de la Blache (1921)
opunea Bengalul suprapopulat, Assamului vecin, sau compara Europa cu bazinul lui Mississippi degajând această impresie de „inegalitate şi
anomalie”care-l conducea la aserţiunea că „densitatea actuală este mobilă şi provizorie”. Cel mai faimos exemplu al acestor contraste îl
furnizează insula Jawa, extrem de dens populată (peste 1000 loc/km 2) faţă de imensul Borneo sau de Irian Jaya al căror mediu nu diferă prea
mult. Cu toate eforturile autorităţilor indoneziene de a reduce decalajul, contrastul se menţine, dovedind relativa stabilitate a spaţiilor vide sau
aglomerate la nivel planetar.
II.2.2.Factorii antropici ai repartiţiei populaţiei:
a)Sistemul social-economic
Modul în care societatea umană îşi structurează existenţa şi utilizează resursele este cel mai important factor din această categorie
dat fiind caracterul său activ, organizat, adaptabil la condiţiile impuse de mediu. Corelaţia între productivitatea, complexitatea şi eficienţa
activităţilor umane, pe de o parte şi, concentrarea populaţiei, pe de altă parte, a fost de multă vreme observată. Istoria demonstrează că orice
schimbare a formelor de producţie şi a forţelor productive provoacă modificări semnificative în repartiţia cantitativă şi calitativă a populaţiei,
prin aglomerarea populaţiei sau prin generararea unor ample deplasări. Studiul repartiţiei populaţiei devine astfel inseparabil de analiza
nivelului de trai (George, 1988).
Astfel, societăţile primitive slab organizate nu folosesc toate resursele de care dispun, asigurându-şi necesităţile vitale prin vânat,
cules şi pescuit, fiind supuse unei mobilităţi permanente. În această situaţie, densitatea populaţiei prezintă un caracter difuz (mai puţin de 1
loc./km2) aşa cum este cazul unor vaste zone din pădurea ecuatorială congoleză, populate de pigmei, sau din pădurea amazoniană, populate
de triburi amerindiene etc.
Societăţile agricole tradiţionale, consolidate din Neolitic, se disting prin caracterul sedentar şi pot forma concentrări mult mai
importante, graţie resurselor de hrană mai abundente şi mai sigure. Tehnicile agricole utilizate diferenţiază însă aceste societăţi. Cele mai
ridicate densităţi au rezultat în regiunile dominate de societăţi tradiţionale bazate pe utilizarea apei în scopul intensivizării producţiei
agricole51. În Asia Musonică, aceste densităţi se explică şi prin caracterul complex al sistemului de cultură : rizicultura asociată cu o serie de
culturi secundare (tuberculifere, textile, arbori fructiferi) şi combinată cu o zootehnie intensivă (păsări, porci) completată de piscicultură. Se
adaugă în toate aceste cazuri sistemul politic autoritar, centralizat, bine structurat ierarhic care explică în multe cazuri contrastele intensităţii
populării (cazul citat al Jawei, nucleul celor mai multe organizaţii statale din arhipelagul indonezian şi mai târziu a Indiilor olandeze). O altă
tehnică de natură să creeze densităţi agricole puternice este posibilitatea practicării mai multor culturi succesive, extinderea „pe verticală” a
suprafeţelor cultivate, factor esenţial de intensivizare, atît în sud-estul Asiei cât şi în Egipt unde terenurile efectiv cultivate sunt de 2.5 ori mai
„întinse” decât în realitate. În toate societăţile agricole, un rol capital îl deţin tehnicile de încadrare (structuri politice, regim funciar, aptitudini

47
De exemplu, aglomeraţia Ruhr, depăşeşte 10 000 km 2 cu o densitate a populaţiei de 530 loc./ km 2, cu toată criza extracţiei carbonifere această regiune îşi păstrează ponderea în
totalul populaţiei Germaniei fiind şi unul din principalele puncte ale migraţiei internaţionale a forţei de muncă (conf. J.Cl.Berger, Géographie humaine de l’Allemagne, A.Collin,
1997).
48
Expresie preluată din literatura ştiinţifică franceză, pays noirs
49
Astfel, regiunea Kemerovo, suprapusă acestei concentrări are o densitate de 32 loc./km 2, mult pentru condiţiile din Siberia. În întreaga parte de sud a Siberiei a apărut astfel o
grupare de şapte oraşe cu cel puţin 500 000 locuitori (Novosibirsk, Omsk, Krasnoiarsk, Kuzneţk, Barnaul şi Kemerovo).
50
Cazul cel mai ilustrativ este cu siguranţă acela al Japoniei care atinsese încă de la 1500 o densitate de 45 loc./km 2, pentru a depăşi 120 loc./km2 în 1920 şi 344 în 2003 (la nivel
mondial valorile fiind de 4, 12 şi respectiv 46 loc./km2)
51
Asia Musonică, Valea Nilului îndeosebi, unde densităţile depăşesc în prezent 1000loc./ km 2, în ultimul caz fiind vorba de suprafaţa efectiv utilizată. Încă din Antichitate se
atingeau valori superioare valorii de 100 loc/ km2 mai ales în Valea Nilului.
inovatoare, sisteme de comunicaţii etc.). Astfel se poate explica de ce platoul Dekkan este mult mai dens populat decât platourile din
Zimbabwe, cu condiţii de mediu similare sau de ce Pampas argentiniană, în pofida unui potenţial agricol excepţional este aproape vidă52.
În contrast, societăţile bazate pe agricultura itinerantă, slab productivă, cu un sistem de cultură simplu şi extensiv care impune
permanent defrişarea de noi terenuri, din cauza epuizării rapide a fertilităţii solurilor, nu poate crea densităţi mari, necesităţile de spaţiu vital fiind
foarte mari. Rareori se depăşesc în aceste condiţii 3 loc./km 2, cazul vastelor arii din interiorul insulelor Kalimantan sau Noua Guinee. Densităţi
similare caracterizează şi societăţile bazate pe creşterea nomadă a animalelor : Sahelul subsaharian, regiunile interioarea ale Asiei de Sud-Vest,
Asia Centrală etc.
Societăţile moderne, caracterizate prin reducerea rolului agriculturii în crearea densităţilor de populaţie, datorită creşterii
productivităţii acestei activităţi prin mecanizare, chimizare şi selecţie genetică dar şi industrializării asociate creşterii populaţiei urbane.
Intensivizarea sectorului primar menţine valori ridicate ale densităţii acolo unde aceasta este integrată activităţilor de tip agro-industrial, cazul
unor state vest-europene precum Olanda, Belgia, Danemarca, al unor regiuni din Italia, Spania, Germania etc.
Principala formă de concentrare umană a societăţilor moderne este cea de tip industrial-urban, legată de procesele menţionate.
Debutul acestor transformări s-a manifestat în nord-vestul Europei începând cu secolul al XVIII-lea. În prezent această regiune cunoaşte un
echilibru relativ între tendinţele de concentrare urban-industrială şi cele de depopulare a regiunilor rurale dar în ţările în curs de dezvoltare
procesul de transformare a formelor de concentrare umană este abia la început. Pe parcursul acestui proces, acumulările de populaţie nu s-au
suprapus totdeauna concentrărilor anterioare de populaţie53.
Astfel formate, marile concentrări de populaţie din Europa şi America de Nord vor deveni tot mai dependente de reţelele de
transport şi comunicaţii dezvoltate în secolele XIX-XX, căile ferate şi autostrăzile. Acestea vor impune concentrarea populaţiei, activităţilor
industriale şi serviciilor în punctele nodale : capitale, intersecţii, puncte de trecere, porturi. Apar astfel metropolele şi ariile metropolitane dens
populate, cu activităţi economice diversificate şi servicii complexe, excesiv dezvoltate. America furnizează un caz particular, populaţia fiind
originară predilect din Europa s-a aşezat iniţial pe coasta atlantică, ocupând succesiv regiunile situate mai la vest, în strînsă legătură cu extinderea
reţelelor moderne de transport, mai întîi a căilor ferate, apoi a şoselelor. De concentrarea primară în zona costieră atlantică, secundar de existenţa
unor resurse, este legată constituirea megalopolisului Boswash sau concentrarea litorală excesivă a populaţiei din America de Sud.
Tendinţele actuale converg în aceeaşi direcţie a concentrării populaţiei, cu excepţia ţărilor dezvoltate, tot mai neglijabile ca
pondere demografică, unde se resimte procesul invers de lentă deconcentrare54) de pe urma căruia beneficiază ariile rurale bine desrvite de
căile de comunicaţii ori regiunile turistice, ruralul profund păstrându-şi tendinţele de depopulare.
b)Vitalitatea demografică
Decalajele de comportament demografic, corelate adesea cu standardul de civilizaţie este de natură să producă diferenţieri spaţiale
importante în repartiţia populaţiei. Densităţile ridicate din nord-vestul Europei sunt într-o mare măsură şi rezultatul precocităţii manifestării
exploziei demografice din acest spaţiu care a asigurat şi o masivă emigraţie transoceanică. Acest factor poate fi urmărit şi în America de
Nord, unde populaţia din Quèbec, foarte prolifică altădată, a creat densităţi rurale mult mai mari decât în partea britanică a Canadei cu un
comportament demografic mai evoluat. Spaţiul românesc furnizează un exemplu similar, regiunile nord-estice (Moldova şi ariile vecine ale
Transilvaniei) devenind treptat, pe parcursul secolului al XX-lea, mult mai dens populate decât regiunile sud-vestice (Banat, Oltenia, sudul
Transilvaniei). Un caz tipic îl furnizează provincia iugoslavă Kossovo, cu populaţie dominant albaneză, musulmană, unde la începutul secolului
al XX-lea densitatea populaţiei era sub media Iugoslaviei actuale pentru ca în prezent să fie de două ori mai mare.
Chiar dacă vitalitatea demografică se reduce ulterior (pînă la deficit natural în cea mai mare parte a Europei), prin inerţie istorică şi
prin efectul de masă se acumulează în continuare efective importante de oameni. Totuşi, acţiunea îndelungată a unor factori regresivi (exod
rural, deficit natural) poate conduce la scăderea masivă a densităţii55.
c)Contextul social-politic
Un factor care intervine decisiv adesea în redistribuirea populaţiei este şi contextul social-politic, atât cel extern cât şi cel intern.
Rolul statului în dirijarea procesului de populare este vechi, fie pentru punerea în valoare a unor spaţii cu potenţial agricol deosebit (cazul
unor regiuni stepice cu soluri fertile), fie pentru exploatarea unor resurse strategice sau pentru asigurarea controlului unor regiuni periferice
(cazul colonizării Daciei de către romani). Acest factor a fost foarte important în epoca modernă pentru acele state care dispun de spaţii
imense, cu resurse bogate dar slab populate. Este cazul Rusiei mai ales, unde Siberia a devenit, începând cu secolul al XVII-lea, un spaţiu de
colonizare, inclusiv prin deportarea unor grupuri sau categorii de populaţie indezirabile. Clasic este şi cazul S.U.A. unde frontul de populare
s-a deplasat treptat dinspre coasta atlantică, spre vest pînă la coasta pacifică. Japonia a cunoscut un proces similar, regiunile nordice ale insulei
Honshu şi insula Hokkaido fiind supuse în perioada modernă unei colonizări care a restrîns masiv aria de răspândire a populaţiei aborigene
ainu. În perioada contemporană, cele mai caracteristice exemple din această categorie sunt cele ale Indoneziei şi Braziliei. În primul caz, după
obţinerea independenţei în 1945, statul a sprijinit colonizarea populaţiei din insulele suprapopulate Jawa, Madura şi Bali în insulele slab
populate, Kalimantan, Noua Guinee (Irianul de Vest), proces cunoscut sub numele de „transmigraţie”. În Brazilia, în acelaşi scop al

52
Densitatea rurală nu depăşeşte aici 5 loc/km2, expresie a regimului funciar al latifundiilor moştenite din perioada colonială şi al interesului mai redus pentru modernizarea
sistemului de cultură, indus de costul redus de producţie permis de fertilitatea ridicată a solului şi de bogăţia păşunilor permanente.
53
De exemplu, în Anglia, ele sunt legate de contextul geografic specific al masivelor muntoase joase ale Peninilor : păşuni bogate care au stimulat creşterea ovinelor, ape repezi şi
limpezi, bogate în calciu care puneau în mişcare instalaţiile textile şi favorizau prelucrarea lânii etc. În Flandra astfel de concentrări se suprapun peste regiunile de cultură tradiţională a
inului, baza unei vechi industrii textile iar în Ruhr sau în Silezia s-au suprapus zonelor cu bogate rezerve carbonifere, agentul primei revoluţii
industriale. Chiar şi în România poate fi urmărit acest proces care a favorizat Muntenia Centrală, bogată în resurse petroliere dar şi favorabil situată în sistemul căilor de comunicaţii
transcarpatice.
54
Sau contraurbanizare, termen introdus de J.Berry în 1976, cf.A.G.Champion, Counterurbanization, Routledge, New York, 1991. Acest proces este văzut ca o formă de
redistribuire a populaţiei, consecutivă aglomerării urbane.
55
Cazul departamentulzui Lozère din sudul Franţei unde aceasta a diminuat de la 45 loc./km 2 în 1859 la 14 loc./km2 în 1999, cf. J.Pitié, L’éxode rural en France, PUF, Paris, 1978 şi
ultimului recensământ francez. Cazuri similare sunt consemnate în regiunile interioare ale Spaniei (Castilia Veche, La Mancha, Aragon), în Rusia Centrală sau în unele regiuni colinare din sud-
vestul României.
descongestionării unor regiuni dens populate (Nordeste), a fost declanşat după 1970 un vast proces de colonizare a Amazoniei, iniţial în
lungul Transamazonianului, apoi şi în interiorul imensei păduri ecuatoriale.
Contextul social-politic intervine şi prin stabilitatea politică. Regiunile afectate de conflicte sunt deseori depopulate56 sau pot
cunoaşte evacuarea forţată a populaţiei, fără repopularea acestora la nivelul anterior 57. Ocupaţia străină poate obliga populaţia să se refugieze
din teritoriile ocupate, în multe cazuri fără a mai fi repatriată. Un caz special este cel al populaţiei palestiniene, expulzată în cea mai mare
parte după 1948, în contextul formării noului stat Israel. Situaţiile din acestă categorie au fost şi sunt foarte frecvente, în perioada
contemporană intens mediatizate au fost masivele refugieri din Afganistan, Ruanda sau statele desprinse din fosta Iugoslavie.
Contextul social-politic poate limita libera circulaţie a persoanelor, eliminând astfel unul din factorii care poate contribui la redistribuirea
populaţiei. Este cazul măsurilor discriminatorii luate de unele state de imigraţie tradiţională cum este Australia, stat slab populat care practică o selecţie
a imigranţilor.
Retrasarea frontierelor politice este un alt factor încadrat în acest context, populaţia redistribuindu-se adesea prin regruparea unor
comunităţi în ariile de origine. De multe ori aceste procese pot antrena o scădere ireversibilă a densităţii populaţiei58.
Toţi aceşti factori antropici sunt extrem de variabili în timp şi în spaţiu, atât în ce priveşte intensitatea cât şi direcţia sau structura lor,
spre deosebire de factorii naturali care sunt mai stabili. Rolul factorilor social-economici este totuşi esenţial pentru înţelegerea distribuţiei
populaţiei pe suprafaţa Globului. Persistenţa unor concentrări umane vechi, prin inerţie istorică, constituie o dovadă în acest sens (Marea
Câmpie Chineză, Câmpia Indogangetică, Valea Nilului). Vechimea populării explică de multe ori concentrarea populaţiei în anumite arii
chiar dacă astăzi resursele oferite de mediul local s-au redus. Aceasta este valabil mai ales pentru societăţile tradiţionale pentru că în Europa
situaţia este mult mai complicată. Aici, vreme îndelungată, principala arie dens populată a fost antica Galie, a cărei supremaţie s-a menţinut
până în pragul epocii moderne. Industrializarea iniţiată de Marea Britanie a impus noi concentrări legate de exploatarea cărbunilor şi a
minereurilor de fier încât Franţa actuală apare relativ slab populată în contextul vest-european. Cu toate acestea, vechimea populării spaţiului
francez îi asigură în continuare o densitate ridicată la nivel mondial. Dacă vom compara Franţa şi S.U.A. pe parcursul ultimelor două secole
(1800-2000) vom constata că în timp ce în primul stat densitatea populaţiei abia s-a dublat (de la 50 la 108 loc./km 2) în celălalt a crescut de
peste 50 ori (de la 0.5 la 30 loc./km2), dar diferenţa în valori absolute dintre cele două state a crescut de la 49.5 la 78 loc./km2.
Au existat şi situaţii limită, de depopulare a unor regiuni de veche civilizaţie, mai cunoscut fiind cazul peninsulei Yucatán unde
civilizaţia maya ajunsese la apogeu să constituie densităţi de 75-80 loc./km 2 (sec.VIII-IX e.n.) după care a intrat într-un declin continuu,
explicabil pare-se, prin baza economică fragilă : agricultură bazată pe porumb, fără fertilizare, cu zootehnie slab dezvoltată. Astăzi, densitatea
populaţiei în statele mexicane Campeche, Quintana Roo, Yucatán şi în departamentul guatemaltec Petén nu depăşeşte 20 loc./km 2. Relativ
apropiată este situaţia Câmpiei Mesopotamiei, milenii la rând unul din „furnicarele” omenirii dar care spre sfârşitul Evului Mediu a intrat într-
un declin îndelungat, determinat de invaziile devastatoare venite dinspre Asia Centrală care au afectat profund baza economică (agricultura
irigată) şi au impus procesul de „beduinizare” a populaţiei59. După 1920, reorganizarea sistemelor de irigaţii a avut drept efect o nouă creştere
a populaţiei, paralel cu amorsarea unui proces de modernizare social-economică, sprijinită de imensele resurse de hidrocarburi şi dublată de o
vitalitate demografică excepţională. Densitatea populaţiei a crescut considerabil (la peste 100 loc./km 2, faţă de loc./km2 în antichitate şi numai
10 loc./km2 în 1900) dar este departe de valorile atinse în alte arii de veche populare din Asia.
Rolul factorilor antropici se impune şi în zonele de refugiu a unor comunităţi, adesea în medii ostile, cu posibilităţi reduse de
practicare a agriculturii60. Această situaţie a fost frecventă în jurul Mării Mediterane. Un caz tipic îl prezintă Kabylia, regiune muntoasă din
nord-estul Algeriei, cu densităţi de 200-350 loc./km2 care a generat o puternică emigraţie spre Franţa şi Alger. În Liban, populaţia creştină s-a
retras în faţa expansiunii arabe şi a cruciadelor spre zona înaltă (munţii Liban-Antiliban) unde şi astăzi, după o susţinută emigraţie spre litoral,
Europa de Vest sau America, mai formează densităţi de peste 500 loc./km2. În ambele cazuri mobilul a fost conservarea identităţii etnice, în
Kabylia, sau confesionale, în Liban61.
Tot factorii antropici explică repartiţia tradiţională a populaţiei din Africa Occidentală, unde se disting trei fîşii : una litorală, dens
populată; una intermediară, împădurită, slab populată; ultima, în zona de savană, pînă la contactul cu Sahelul, mai dens populată. Comerţul cu
sclavi a afectat secole la rând zonele litorale şi cele imediat vecine, dar în perioada colonială, agricultura de plantaţie a repopulat fîşia litorală,
decalajul faţă de fîşia intermediară sporind şi mai mult. Concentrarea litorală a devenit şi mai evidentă în prezent, aici localizându-se de regulă
capitala şi principalele capacităţi industriale. Astfel de exemple pot fi detectate şi în alte regiuni ale Globului, chiar în ţara noastră Dobrogea,
care adpăpostea o populaţie densă în perioada antică a cunoscut un declin cronic în perioada marilor migraţii, accentuat în timpul ocupaţiei
otomane; cu toate eforturile întreprinse de statul român după 1878, această provincie rămîne una din ariile slab populate ale ţării noastre, cu
excepţia văii Carasu şi a zonei litorale sudice unde procesul recent de agrlomerare de tip metropolitan a creat o zonă dens populată.
II.2.3.Semnificaţia geografică a densităţilor de populaţie

56
Cazul unor vaste regiuni din Bielorusia afectate de consecinţele celui de-al doilea război mondial sau chiar al unor regiuni afectate de războiul de 30 de ani (1618-1648) în
Germania.
57
Cazul vestului şi nord-estului Poloniei actuale : Silezia Inferioară, Pomerania Orientală, după 1945.
58
Poate cel mai tipic caz din această categorie este cel al sud-estului Turciei actuale, bulversat între 1895-1920 de masacrele îndreptate împotriva populaţiei armene şi de exodul
populaţiei asiriene (creştini de rit nestorian) iar în perioada actuală de emigraţia masivă a populaţiei kurde, în contextul conflictului intern ce opune unele organizaţii ilegale ale
acesteia autorităţilor guvernamentale. Cea mai afectată este regiunea din jurul lacului Van, nucleul statului armean medieval, unde intensitatea depopulării după 1920 a atins o
proporţie de 66% în 1927, densitatea scăzând de la 15 loc./km 2 în 1914 la 5 loc./km 2 în 1927. Chiar astăzi, după şapte decenii de colonizare şi creştere naturală excepţională,
densitatea medie nu depăşeşte 25 loc./km2 (cf. D.Panzac, La Turquie-à la croisée des chemins, Edisud, 1993, pp.49-63).

59
Trecerea de la sedentarism la seminomadism sau chiar nomadism, situaţie frecventă în Orientul Apropiat şi nordul Africii
60
Paul Vidal de la Blache numea concentrările astfel formate densităţi de retragere al căror efect inevitabil în timp este suprapopularea şi imigraţia, aşa cum s-a şi întâmplat în cazurile citate
(Principes de géographie humaine, Albin Michel, Paris, 1922).
61
Aceasta a şi creat un puternic sentiment identitar, kabylii fiind unul din cele mai active grupuri berbere iar creştinii libanezi, mai ales maroniţii, sunt cele mai bine conturate
comunităţi creştine din Orientul Apropiat. Raportate la condiţiile de mediu extrem de dificile, densităţile rezultate sunt impresionante.
 Densitatea populaţiei este un indicator al „capacităţii geografice a unei populaţii” (Pinchemel, 1988), inegalităţile pe care le
diferenţiază fiind o expresie a modului în care omul se adaptează activ la condiţiile de mediu. Bilanţul analizei factorilor care influenţează
distribuţia populaţiei arată că semnificaţia densităţii generale (brute) a populaţiei este relativă, fiind legată strîns de dimensiunea statului. Ea nu
are importanţă decât plasată în contextul care o determină, fiind doar o valoare medie care poate disimula importante diferenţe, în funcţie de
scara la care ne raportăm. Este motivul pentru care nivelul de pertinenţă al densităţii creşte odată cu reducerea suprafeţei de raportare. Orice
densitate, indiferent de scară ascunde o alta, principala dificultate provenind din dificultatea disocierii populaţiei rurale, mai dispersă de
obicei, de populaţia aglomeraţiilor urbane, concentrată pe suprafeţe foarte mici. Diferenţierile interne sunt foarte mari în statele întinse, sau
care acoperă zone cu potenţial contrastant. De exemplu, densitatea populaţiei în Federaţia Rusă nu depăşeşte 8 loc./km2 dar în zona Moscovei
sau în Donbass variază între 100-200 loc./km2, slaba populare a spaţiilor siberiene (mai ales în partea nordică unde scade sub 1 loc./km 2)
având o contribuţie însemnată la această medie. Un caz extrem este acela al Egiptului care are o densitate medie de 70 loc./km2 dar în Valea
Nilului se înregistrează peste 2000 loc./km2. Chiar în Asia, dacă vom compara India şi China observăm o diferenţă considerabilă (133,
respectiv 316 loc./km2 în 2001) dar dacă vom „exclude” din cadrul Chinei zonele vestice şi nordice slab populate (Tibet, Xinjiang Uiggur,
bazinul Amurului etc.) diferenţa dispare, aria de populare tradiţională, intensă, din estul Chinei având o densitate medie egală cu aceea a
Indiei, care nu are decât spaţii restrînse cu condiţii extreme de viaţă (zona himalayană înaltă, unele arii deşertice din vest).
În afară de aceasta, aceleaşi densităţi pot avea semnificaţii diverse, în funcţie de locul şi tipul de populaţie care o constituie. Aceasta
face destul de dificilă interpretarea datelor care necesită atât referinţa la o scară pertinentă cât şi cunoaşterea precisă a semnificaţiei lor. Valori
egale sau superioare, pot disimula diferenţe însemnate în nivelul economic al populaţiilor aferente. De exemplu, Bangladeshul sau Olanda au
densităţi generale foarte ridicate (948, respectiv 398 loc./km 2 în 2001), realizate în condiţii morfologice similare (cîmpii aluviale deltaice).
Comparaţia se opreşte aici. Olanda, care dispune de un nivel de trai ridicat, are o populaţie majoritar urbană, ocupată mai ales în servicii şi în
industrie iar agricultorii, chiar dacă sunt minoritari, ating un nivel de productivitate greu de egalt la nivel mondial încât a vorbi despre
suprapopulare în acest context este incorect. În Bangladesh, nivelul de trai este foarte coborît (P.N.B. este sub 400 U.S.D./loc.), populaţia fiind
dominant rurală, ocupată masiv în agricultură, principala sursă de venituri, care nu reuşeşte să acopere necesităţile vitale. Este poate cel mai
tipic caz de suprapopulare de pe Glob.
Analizate la nivelul statelor, valorile cele mai mari ale densităţii generale sunt caracteristice statelor mici, încadrate adesea în arii
mai largi, dens populate (Belgia, Olanda, componente ale vastei regiuni de intensă populare din nord-vestul Europei de ex.). Cele mai mari
valori sunt atinse în oraşele state (Monaco, Singapore, pînă de curând şi Hong Kong, cu peste 5000 loc./km 2), urmate la mică distanţă de
statele insulare de talie mică, bazate de multe ori pe agricultura de plantaţie care necesită forţă de muncă abundentă (Antile, Mascarene, cu
valori de 250-1000 loc./km2). Se adaugă unele state din Asia Musonică, în afara cazului amintit al Bangladeshului : Taiwan, Sri Lanka,
Coreea de Sud, Japonia, India. Unele mici state din Africa de Est (Ruanda, Burundi) sau din Orientul Apropiat (Liban, Israel) completează
lista. Statele întinse cunosc, aproape fără excepţie, valori reduse sau relativ reduse ale densităţii (Brazilia cu 20 loc./km2, Rusia cu 8
loc./km2, Kazahstan cu 6 loc./km2, Canada şi Australia cu 3 loc./km2 etc).
Dacă analizăm evoluţia densităţii populaţiei statelor Globului pe parcursul secolului al XX-lea, după întinderea teritorială, vom
observa că populaţia se concentrează mai degrabă tot în statele de dimensiuni mici decât în cele mari, fapt ce poate demonstra rolul important
al factorilor naturali, ca vectori de favorabilitate a populării, dar şi al factorilor antropici ca resorturi de regularizare a distribuţiilor
contrastante. Statele cu suprafeţe foarte mari dispun de obicei şi de cele mai întinse suprafeţe rămase în afara exploatării antropice,
dimpotrivă, cele mici sau medii sunt adesea situate integral în arii favorizate atât din punct de vedere natural cât şi socio-economic (tab.7).
Tabelul nr.6 :Densitatea populaţiei statelor Globului pe categorii de mărime (loc./km2)
Categoria Mii km2 1920 1940 1960 1980 2000 2000-
1920
Sub 1000 km2 19 146 239 369 576 833 571%
1-10mii km2 56 63 85 115 159 236 377
10-25 mii km2 254 20 29 46 77 112 546
25-50 mii km2 681 60 78 101 138 175 293
50-100 mii km2 1672 42 54 63 85 104 248
0.1-0.2 mil. km2 3112 25 34 45 70 101 400
0.-0.5 mil. km2 10716 29 39 46 60 76 261
0.5-1 mil. km2 16395 14 18 24 38 56 393
1-3.3 mil. km2 39704 10 13 18 29 44 450
7.5-17.1 mil. km2 61678 11 13 17 24 31 283
TERRA 134288 13 17 22 33 45 334
Surse : Nouvel Atlas Universel, Readers Digest, 1999; World Population Data Sheet, PRB, ONU, 2000
Corelaţia dintre suprafaţă şi densitate este evidentă, cu excepţia categoriei de state cu suprafeţe între 10-25 mii km2, a căror densitate medie
este mai redusă decât a categoriei imediat următoare, explicabil prin integrarea în acest grup a unor state şi teritorii, de obicei insulare, slab populate
(Falkland, Vanuatu, Noua Caledonie) sau care au cunoscut o creştere deosebită a populaţiei abia după 1950 (Israel, Gambia, Swaziland).
Imperfecţiunile densităţii brute pot fi corectate prin utilizarea unor indicatori standardizaţi – densităţile economice. Cea mai des
utilizată este densitatea subzistenţială (agricolă), calculată prin raportarea populaţiei active la terenul agricol convenţional 62. Dezavantajul
acestei modalităţi de calcul constă în faptul că eludează complet ceilalţi factori care intervin în perioada modernă în repartiţia populaţiei
(exploatarea resurselor subsolice, concentrarea urban-industrială), încât utilizarea la scară mare nu dă rezultate satisfăcătoare. La scară
regională sau locală poate fi mai relevantă decât densitatea generală, anulând diferenţele datorate juxtapunerii unor arii cu potenţial

62
Astfel, 1 ha cu legume sau vii pe rod poate fi cotat cu 8 ha teren arabil convenţional, livezile cu 6 ha, pepinierele cu 15 ha, păşunile şi fîneţele cu 0.3 ha, orezul în cultură irigată şi
culturile semincere cu 6 ha. Sunt astfel ponderate diferenţele impuse de diversele moduri de utilizare a spaţiului.
umanizabil discordant. Dacă reluăm comparaţia dintre China şi India vom observa că densitatea subzistenţială „defavorizează” India care
dispune de suprafeţe mai reduse de păşuni (282loc./100 ha t.a.c., respectiv 231 loc./100 ha t.a.c.). Prin standardizare pot fi reduse enorm
diferenţele. De exemplu, între Bangladesh şi Thailanda, diferenţele densităţii brute este enormă (948 loc./km 2, respectiv 125 loc./km2) dar
sunt mult mai reduse în perspectiva densităţii subzistenţiale (306 loc./100 ha t.a.c., respectiv 224 loc./100 ha t.a.c.). Această apropiere a
valorilor caracterizează întreaga Asie Musonică dovedind legătura strînsă dintre sistemul social-economic, potenţialul natural şi densitatea
populaţiei. Şi în Europa, diferenţele mari care separă statele nordice de cele din sudul şi vestul continentului se atenuează, chiar dacă
agricultura nu mai este principala ramură economică, dovedind rolul inerţiei istorice în crearea densităţilor de populaţie. Acelaşi fenomen
poae fi urmărit şi în Africa unde statele saheliene (Mali, Niger, Ciad etc.), aparent slab populate, prezintă densităţi subzistenţiale similare
statelor situate la contactul savanei cu pădurea tropicală guineeană (Nigeria, Benin, Togo, Ghana).
Dezavantajele pe care le presupune şi acest indicator, derivate din imposibilitatea cuantificării nivelului tehnic al producţiei agricole
şi din eludarea rolului activităţilor neagricole în contextul actual al mondializării, au condus la imaginarea altora, care iau în calcul cantităţile
de alimente produse, puterea de cumpărare, toate cu diverse dezavantaje.
Dincolo de aceste considerente pot fi separate câteva forme(tipuri) de distribuţie a populaţiei, cu o mare regularitate la nivel
mondial
-distribuţie difuză, specifică ariilor cu densitate redusă a populaţiei, cu un potenţial natural relativ omogen, cazul pădurilor tropicale
sau boreale. Există o diferenţă semnificativă între distribuţiile regulate, uniforme, caracateristice mai ales acolo unde genul de viaţă se
bazează pe agricultura itinerantă şi distribuţiile neregulate, dependente de concentrarea resurselor vitale (pescuit, vânat, produse vegetale);
-distribuţie uniformă(în pată de ulei) specifice vechilor regiuni agricole din Europa, în care oamenii au ştiut să extragă avantajele fiecărei
situaţii, specializându-se în funcţie de potenţialul local63. Au rezultat astfel densităţi relativ uniforme, fără contraste teritoriale. Tipice din acest punct de
vedere sunt şi cele două mari concentrări de populaţie ale Planetei : Marea Câmpie Chineză şi Câmpia Indogangetică;
-distribuţie graduală, pornind de la o concentrare progresivă a populaţiei în arii cu rol centralizator (cazul bazinului parizian, al
bazinului londonez, specific în general ariilor metropolitane). În literatura de specialitate se foloseşte termenul de distribuţie contagioasă, o
variantă a acesteia fiind distribuţia în agregate, bine sudate între ele, tot mai frecventă în perioada modernă pe măsură ce oraşul îşi sporeşte
capacitatea de polarizare (ariile megalopolitane, ariile de veche populare din Europa care păstrează densităţi rurale ridicate)64;
-distribuţie axială (liniară), foarte frecventă, încă din Neolitic, acolo unde constrângerile naturle au impus extinderea unor societăţi
agricole în lungul unor fluvii (valea Nilului, Mesopotamia, valea Indusului, valea lui Huanhe). Este extrem de caracteristică Asiei Musonice,
unde populaţia se concentrează excesiv în lungul râurilor, zonele colinare sau muntoase fiind sediul unor densităţi în general difuze. Din
aceeaşi categorie fac parte şi concentrările liniare din lungul unor zone de contact morfologic, biogeografic sau climatic (zona subcarpatică,
zona de contact dintre savană şi pădurea tropicală guineeană sau contactul dintre zonele piemontane, favorabile agriculturii irigate şi sapţiile
deşertice, în nordul Africii sau în Orientul Apropiat). Industrializarea şi urbanizarea au generat şi ele astfel de distribuţii, tipic fiind bazinul
renan în vestul Europei, axul rodanian în Franţa. O formă particulară este distribuţia litorală, de asemenea cu vechi tradiţii, în unele cazuri
ajungându-se la o concentrare masivă (cazul Spaniei este cel mai grăitor).
-distribuţie mozaicată (dispersată), caracteristică în ariile cu un potenţial natural contrastant, în unele arii de colonizare recentă
(Vestul Mijlociu al S.U.A). Poate fi şi un efect al acţiunii inegale a procesului de depopulare rurală în arii cu o distribuţie uniformă (frecvent
în vechile regiuni agricole ale Europei).
Se poate conchide din cele expuse că noţiunea de densitate a populaţiei este relativă, la fel ca şi aceea de suprapopulare sau
subpopulare. Nu există un singur indicator suficient şi satisfăcător, care să redea o imagine completă a gradului de populare a unui teritoriu.
Singură combinarea acestor indicatori şi cunoaşterea detaliată a tuturor resorturilor care acţionează într-un spaţiu dat ne poate furniza un
diagnostic precis. De exemplu, la noi în ţară este destul de delicată explicarea concentrării de populaţie din partea centrală a Munteniei, unde
îşi pun amprenta mai mulţi factori : refugiul în depresiunile subcarpatice, potenţial natural diversificat datorat poziţiei de contact, exploatarea
unor resurse de mare valoare economică (petrol în acest caz), poziţie favorabilă în sistemul de populare al spaţiului românesc, apropierea de
capitală, cu amorsarea unui proces de metropolizare etc.
Studiul densităţilor se dovedeşte a fi astfel una din cele mai fascinante teme ale geografiei umane dar totodată una din cele mai delicate şi
mai sensibile la factori adesea greu de cuantificat. Cu atât mai mult, comparaţia între unităţi administrative sau arii geografice estge dificilă, o
densitate de 100 loc./km2 poate să pară redusă în Asia Musonică (în statul indian Rajasthan de exemplu, suprapus în mare parte peste deşertul Thar),
medie în Europa (cazul României) dar mare sau chiar foarte mare în Africa şi Americi (cazul Nigeriei sau al Cubei). România, are aproximativ
aceeaşi densitate generală cu aceea a Franţei sau Austriei dar, comparând gradul de eficienţă al utilizării teritoriului şi a capitalului uman, am putea
afirma, fără să greşim, că Franţa şi Austria par mai degrabă subpopulate, în timp ce România are aparenţele unei suprapopulaări relative, manifestată
de altfel prin tendinţa foarte vie spre emigraţie, în rândul tinerei generaţii. Acelaşi lucru îl putem observa şi comparând continentul african cu cel nord-
american. Noţiunea de suprapopulare poate fi estimată numai din combinarea densităţilor cu nivelul de trai, imaginarea unui „optim de populare”
fiind iluzorie, dinamica sistemelor de populare oscilând, se pare, între difuziune şi concentrare, rezultând astfel organizări teritoriale ierarhizate,
extrem de stabile.
Capitolul III
Dinamica populaţiei
Spre deosebire de distribuţia populaţiei, dinamica studiază variaţia în timp a efectivelor, fără să excludă raporturile spaţiale. Limitele dintre
cele două domenii de studiu se întrepătrund atât de intim încât disocierea lor este dificilă. Populaţia este un sistem deschis, dinamica sa reducându-se
la ecuaţia cunoscută drept bilanţul general : BG=BN+BM, în care BN este bilanţul natural, rezultat din raportul între intrări (naşteri) şi ieşiri (decese)

63
Vidal de la Blache le considera o „operă a inteligenţei europene” (1922).
64
Cf. R.Dajoz, Dynamique des populations, Masson, Paris, 1974.
iar BM este bilanţul migratoriu, rezultat din raportul între emigraţie şi imigraţie. Rolul acestor patru componente în definirea bilanţului general a variat
de-a lungul timpului în funcţie de factorii analizaţi în capitolul anterior. Modul de manifestare a dinamicii populaţiei în timp şi spaţiu este cunoscut
drept procesul de populare. Componentele bilanţului migratoriu fac obiectul unui capitol separat, în mai toate lucrările de specialitate, denumit de
regulă mobilitatea populaţiei.
III.1.Evoluţia procesului de populare a Terrei
Termenul de populare este utilizat cu două sensuri : ocuparea unui teritoriu, mai mult sau mai puţin liber, de către noi implantări
(de ex. popularea Australiei sau a pampei argentiniene începând cu secolul al XIX-lea), care presupune existenţa unui front pionier în lungul
căruia sistemul de populare (de aşezări) se difuzează; a doua utilizare este aceea care caracterizează situaţia, la un moment dat, a formelor de
ocupare a teritoriului de către o populaţie 65. Măsura acestui proces este densitatea populaţiei completată cu analiza dinamicii populării,
prezentată în acest capitol.
Procesul de populare este intim legat de redistribuirea populaţiei. Factorii care îl influenţează sunt aceeaşi, diferenţele constau în
urmărirea evoluţiei efectivelor, a gradului de umanizare, într-un spaţiu definit. Acest proces, presupune fluctuaţii mai lungi sau mai scurte –
pozitive sau negative, totdeauna cu repercusiuni în repartiţia populaţiei, aşa cum a fost deja exemplificat. Pentru perioadele foarte îndepărtate
acest proces poate fi urmărit prin intermediul unor evaluări indirecte, comparându-se cu situaţia actuală din anumite zone ale Terrei în care
mai trăiesc comunităţi de tip arhaic. Caracterul subiectiv scade pe măsură ce ne apropiem de perioada modernă. Sursele istorice trebuie
totdeauna tratate cu circumspecţie dată fiind tendinţa exagerării efectivelor, fie din dorinţa impresionării adversarilor, fie din teama de
depopulare a oamenilor politici, adesea nejustificată. Există şi situaţii de subevaluare, atunci când nu erau cunoscute grupurile umane mai
izolate sau neintegrate în organismele politice ale timpului66.
În evoluţia procesului de populare a Terrei putem distinge trei perioade distincte : prima, durează de la apariţia speciei umane pînă la
sfîrşitul Antichităţii şi se caracterizează printr-o creştere lentă, continuă, accelerată în ultima fază; a doua se suprapune în mare parte Evului Mediu,
oprindu-se în pragul epocii moderne (circa 1700), fiind caracterizată printr-o evoluţie oscilantă, cu creşteri şi scăderi spectaculoase; a treia, începe în
secolul al XVIII-lea şi se caracterizează prin manifestarea unor tendinţe de modernizare a comportamentului demografic pe fondul revoluţiei
industriale, care se vor impune succesiv sub forma „exploziei demografice”, mai întîi în Europa, apoi prin difuziune în aproape toate zonele Globului,
generând cea mai spectaculoasă creştere. C.McEvedy şi R.Jones67, denumesc aceste trei perioade astfel : ciclul primar, ciclul intermediar şi ciclul
actual. Primul comportă trei faze corespunzătoare celor trei mari perioade istorice : Paleolitic, Neolitic şi Antichitate. Ultimul ciclu poate fi divizat la
rândul său în două etape : modernă şi contemporană, separate de anul 1950. Fiecare din aceste cicluri şi faze se distinge printr-o evoluţie specifică,
fiind deosebite de celelalte prin salturi calitative.
III.1.1.Ciclul primar
a)Faza paleolitică
Este cea mai îndelungată etapă din lungul proces de populare a Planetei deosebindu-se printr-o evoluţie extrem de lentă, pe fondul
difuziunii continui a unor grupuri umane de dimensiuni reduse, dinspre aria de origine din estul Africii spre masa continentală eurasiatică, iar
spre finalul perioadei şi spre Oceania sau America.
Deşi nu există nici un fel de date exacte se pot trage unele concluzii pornind de la deducţii logice. Omul era obligat să trăiască în
grupuri mici, resursele subzistenţiale fiind la fel de reduse, implicând o mobilitate continuă şi conflicte continui între grupuri. Omul era lipsit
de posibilitatea reproducerii resurselor de hrană, fiind obligat să trăiască într-un echilibru relativ cu natura. În plus, mortalitatea era foarte
ridicată, datorită necunoaşterii unor procedee de combatere a diverselor boli şi pericolului continuu din partea animalelor sălbatice faţă de care
dispunea de posibilităţi reduse de apărare. Studiile efectuate asupra scheletelor descoperite în sudul şi estul Africii (R.Leakey,1994) atestă o
durată a vieţii extrem de redusă (22 de ani în medie). Această situaţie a rămas stabilă pe tot parcursul perioadei, în paleoliticul mijlociu,
conform studiilor lui H.Valois asupra omului de Neanderthal atestă că 55% dintre indivizi mureau înaintea vârstei de 20 de ani, 40% înainte
de 50 de ani, restul nedepăşind 50 de ani (citat de M.Reinhardt, 1968). Acelaşi autor, conchide că în cazul lui Homo sapiens, proporţia celor
care depăşeau 40 de ani atingea la sfîrşitul paleoliticului, 11%. De asemenea, pornind de la analogia cu populaţia Nambikwara din Amazonia,
aflată la un stadiu de evoluţie preistoric, se pare că în paleolitic avortul nu era ignorat, fiind practicat din diverse motive68.
Pentru evaluarea numărului locuitorilor Globului în această perioadă s-a recurs la comparaţia cu acele grupuri umane aflate încă în
stadiu preistoric. Astfel, necesarul de teritoriu pentru asigurarea subzistenţei este de 8 km 2 în cazul pigmeilor din pădurea congoleză (vînători
şi culegători), de 30 km2 pentru aborigenii din Australia (culegători) sau de 200-300 km 2 pentru inuiţi69 (vînători de animale polare). S-a putut
astfel concluziona că pe teritoriul actual al Franţei trăiau în a doua parte a Paleoliticului, 20 000-50 000 locuitori. J.N.Biraben 70 a evaluat
populaţia Globului la 1 000 000 locuitori spre anul 50 000 î.e.n. şi la circa 5 000 000 locuitori spre anul 10 000 î.e.n. Ritmul de creştere a
populaţiei era extrem de redus, doar 0.0003% anual, dublarea efectivelor producându-se în aceste condiţii odată la 24 000 de ani.
Este dificil de estimat care era distribuţia populaţiei pe Glob în această perioadă. Indiciile arheologice atestă totuşi formarea
timpurie a unor areale în care prezenţa omului era mai frecventă : Orientul Apropiat, Europa Central-Sudică, estul Asiei , fapt oarecum
normal dacă ne raportăm la aria de origine a lui Homo sapiens sapiens, estul Africii, de unde acesta a început să migreze în urmă cu circa 100
000 de ani. Se pare că spre Asia au existat două direcţii de migraţii : una meridională, care atinsese între 40 000-60 000 î.e.n. Noua Guinee şi
Australia; alta mai nordică şi mai activă, care a colonizat cea mai mare parte a uscatului eurasiatic şi Americile. Estul Asiei era deja atins spre
65
Cf. D.Pumain, Le peuplement, în Encyclopédie de géographie, Economica, Paris, 1992, pp 439-461.
66
Necesitatea cunoaşterii efectivelor se impunea în societăţile organizate în scopuri defensive, drept pentru care de timpuriu au fost utilizate numărătorile ori metodele ingenioase de genul celei
utilizată de Alexandru Macedon care a folosit o funie „standard”, de lungime egală, cu care puteau fi înconjuraţi 20 oameni, ajungând astfel la concluzia că nu dispune decât de 34 000 de
infanterişti şi 4 000 călăreţi. Istoricii epocii aveau tendinţa de a exagera de 10 ori cifrele reale (cf. A.Sauvy, citat de M.Reinhardt et all., Histoire générale de la population, Montchrestien, 1968).
67
Atlas of World Population History, Routledge, London,1978.
68
Asupra modului de viaţă al acestor populaţii se recomandă lucrarea Tropice triste a lui Cl.Lévi-Strauss, publicată în 1955 şi tradusă în limba română în 1963.
69
Mai cunoscutţi sub numele peiorativ de eschimoşi.
70
Essai sur l’évolution du nombre des hommes, 1979, Population, nr 1/1979, pp. 13-25, INED, Paris.
60 000 î.e.n., extremitatea vestică a Europei spre 35 000 î.e.n. iar Americile au fost colonizate de cel puţin trei valuri în urmă cu 15-35 000 de
ani. Studiul înrudirii genetice a populaţiilor umane converge în bună măsură spre aceleaşi concluzii 71.
La sfîrşitul paleoliticului, Orientul Apropiat pare a fi fost principala arie de concentrare a populaţiei de pe Glob, într-un context climatic şi
social extrem de favorabil care a premers revoluţia neolitică. Astfel de concentrări existau şi în alte regiuni ale Globului, în primul rând în partea
central-estică a Chinei72. Cea mai mare parte a uscatului se caracteriza printr-o populare extrem de difuză. Omul colonizase însă aproape întreg
uscatul, cu excepţia unr arii insulare mai izolate, a unor regiuni inospitaliere sau abia eliberate de calota glaciară. În această perioadă s-au format cu
certitudine şi caracteristicile rasiale majore, aşa cum s-au transmis pînă astăzi, ca şi diferenţierile lingvistice majore.

b)Faza neolitică
Este o etapă mai scurtă decât cea anterioară şi are drept principală caracteristică descoperirea culturii sistematice a plantelor şi
domesticirea animalelor care asigură omului resurse de hrană stabile, abundente, devenind mai puţin dependent de circuitele naturale.
Cunoscută ca revoluţia neolitică, acest proces complex începe cel mai devreme spre 10 000 î.e.n., fiind clar conturat spre anul 6 000 î.e.n. în
Asia Anterioară de unde s-a difuzat spre Europa central-vestică, în lungul văii Dunării şi spre Asia Centrală, după anul 4 000 î.e.n
În estul Asiei, tecerea la agricultură era deja avansată în jurul anului 3 000 î.e.n., fiind destul de greu de apreciat dacă este vorba de o
difuziune dinspre vest sau de o evoluţie separată, aşa cum acceptă mulţi autori. În Mezoamerica, acest proces se manifestă independent spre anul
2 000 î.e.n. Revoluţia neolitică a impus procesul de sedentarizare a grupurilor umane, delimitarea teritoriilor de referinţă fiind acum mult mai
riguroasă. Nevoia continuă de terenuri agricole, datorită creşterii continui a efectivelor, a dus la despădurirea şi desţelenirea unor întinse suprafeţe
forestiere sau înierbate.
Tabelul nr.8 : Evoluţia populaţiei Globlui între 10 000 î.e.n. şi 1950(milioane locuitori)
Anul O.N.U- 2000 J.N. Durand Haub McEvedy Thomlinson O.N.U - 1973
var. var. Biraben var. var. , Jones Var. var. var. var.
joasă înaltă joasă înaltă Joasă înaltă joasă înaltă
-10 000 1 10 4 1 10
-8 000 5 5
-6 500 5 10 5 10
-5 000 5 20 5 5 20
-4 000 7 15 7
-3 000 14 150 14
-2 000 27 27
-1 000 50 50
- 500 100 100
- 400 162 162
- 200 150 231 231 150
1 170 400 255 270 330 300 170 200 300 200 400
200 190 256 256 190
400 190 206 206 190
500 190 206 206 190
600 200 206 206 200
700 207 210 207 210
800 220 224 224 220
900 226 240 226 240
1000 254 345 254 275 345 265 240 310
1100 301 320 301 320
1200 360 450 400 450 360
1250 400 416 416 350 400
1300 360 432 432 360 400
1340 443 443
1400 350 374 374 350
1500 425 540 461 440 540 425 500
1600 545 579 579 545 500 470 545
1650 470 545 500 545
1700 600 679 679 610 600
1750 629 961 771 735 805 795 720 700 790 961
1800 813 1125 954 900 900 980 1125
1850 1128 1402 1241 1265 1200 1200 1260 1402
1900 1550 1762 1643 1650 1710 1656 1625 1600 1650 1762
1910 1750 1750
1920 1860 1860
1930 2070 2070

71
Cf. L.Cavalli-Sforza, Des gênes, des peuples et des langues, în Les langues du monde, Pour la Science (1999) continuare a lucrării Qui sommes nous, Flammarion (1994).
72
Cf. M.Mazoyer, L.Roudart, Histoire des agricultures du monde, Seuil, 1997, pp78-83.
 1940 2300 2300
1950 2400 2556 2527 2566 2566 2500 2400 2486 2520 2556
Surse : Historical Estimation of World Population, document on-line al Population Reference Bureau al O.N.U.; J.N.Biraben, An Essay Concerning Mankind’s
Evolution, Population, 4/1980; J.D.Durand, Historical Estimates of World Population, Population Center, Univ.of Pennsylvania, 1974; C.Haub, How Many
People Hase Ever Leved On Earth, Population Today, nr.2/1995, pp.5; C..McEvedy, R.Jones, A Population Atlas of World Population, Routledge, London, 1979;
R.Thomlinson, Demografic Problems. Controversy of Population control, Population Today, nr.1/1975, pp.5; var – varianta.
Comparaţia cu populaţiile care practică agricultura itinerantă în pădurile ecuatoriale, atestă o creştere sensibilă a efectivelor.
Extrapolarea acestora şi examinarea unor aşezări neolitice din ariile de densă locuire 73 poate conduce la aprecierea populaţiei Terrei la circa 15
mil. spre anul 4 000 î.e.n. ( o creştere de 3 ori în 6 000 de ani) şi la 50 mil. spre 3 000 î.e.n., deci o înzecire a populaţiei în 7 000 de ani (tab.nr.8).
Perioada de dublare s-a redus astfel la 2000-2500 de ani, fapt ce presupune o creştere a excedentului natural pe baza reducerii mortalităţii, aşa
cum confirmă studiile efectuate asupra scheletelor din unele necropole de pe teritoriul Franţei unde se constată o proporţie mult mai ridicată a
celor care depăşeau 40 de ani (15%), pentru prima dată, circa 2% depăşind pragul de 50 de ani74.
Pentru această perioadă, dată fiind durata redusă a vieţii, populaţia evolua conform unei creşteri naturale cu valori reduse ale
natalităţii (25‰), mortalitatea având valori apropiate, ritmul de creştere fiind totuşi sensibil mai ridicat decât în paleolitic (0.0023% anual,
vizibil mai accelerat între 4 000-3 000 î.e.n., 0.0108% anual). Avansul unor regiuni precum cele amintite în dezvoltarea civilizaţiilor agrare a
permis depăşirea pragului de 1 loc./km2 pe spaţii extinse. Repartiţia actuală a populaţiei, care privilegiază continentul asiatic, îşi are originea
în această perioadă. Continentul asiatic s-a dovedit ulterior a fi sursă majoră a migraţiei unor populaţii numeroase spre diverse arii, mai slab
populate, ale Lumii Vechi.
c)Faza antică
Perioada antichităţii, considerată în general între anii 3000 î.e.n. şi 476 e.n., încheie ciclul primar printr-o creştere progresivă a populaţiei, în
ritm lent dar evident mai accelarat decât în perioadele anterioare. Este o perioadă marcată de noi revoluţii, în special de cea metalurgică şi cea socială care
au condus la constituirea statelor sclavagiste şi dezvoltarea unor tehnici agricole avansate, precum irigaţiile, mai ales în ţinuturile aride. În acest mod,
productivitatea şi eficienţa muncii au crescut considerabil, având efecte imediate în creşterea numerică a populaţiei. Limita inferioară a acestei etape este
discutabilă dar cea superioară este unanim acceptată, coincizând cu declinul celor două mari imperii sclavagiste antice : Imperiul Roman şi Imperiul Han.
Pe parcursul celor circa 3500 de ani populaţia Globului s-a dublat în două rânduri, durata de dublare reducându-se la numai 1 000 de ani.
Vîrful acestei evoluţii relativ accelerate este atins la începutul erei creştine, spre anul 200, când se ajunge la circa 250 mil. locuitori
(cf.estimărilor lui J.N.Biraben, preluate de O.N.U., vezi tab.nr.8). După această dată urmează un declin consecvent marilor migraţii din
spaţiul eurasiatic şi destructurării societăţilor sclavagiste. Ritmul de creştere a fost în medie de 0.038%anual dar a culminat la 0.05% între anii
400 î.e.n. şi 200 e.n.
Creşterea însemnată a populaţiei a fost însoţită de progrese remarcabile ale nivelului de cultură şi civilizaţie, prin dezvoltarea
formelor de organizare socială, apariţia scrisului, dezvoltarea matematicilor elementare (care au permis efectuarea primelor numărători de
populaţie, distruse ori păstrate parţial şi deformate de către istoricii de mai tîrziu), amplificarea relaţiilor de schimb la mari distanţe (pe uscat
sau pe ape), cu efecte majore asupra difuziunii unor invenţii. Creşterea gradului de siguranţă era semnificativă chiar dacă pe spaţii largi
domina insecuritatea.
Pe acest fond au fost efectuate primele înregistrări parţiale de populaţie, afectând doar populaţia impozabilă (capii de familie) sau
incorporabilă (bărbaţii tineri, buni de luptă). Cele mai vechi încercări de acest tip aparţin, se pare, Egiptului (în timpul dinastiei a II-a, la
sfîrşitul mileniului al III-lea î.e.n., parţial păstrate), ulterior remarcându-se cele din Mesopotamia, Grecia, China, Israel şi Imperiul Roman.
Acesta din urmă a instituit censul periodic la intervale egale (cinci ani) începând cu secolul al V-lea î.e.n. Toate aceste surse devin utile pentru
aprecierea evoluţiei populaţiei Globului. Prin extrapolare se poate obţine o imagine a gradului de populare a Planetei, chiar dacă unele
civilizaţii avansate nu au lăsat indicii referitoare la numărul locuitorilor (cazul Indiei).
Pe baza acestor înregistrări, unii autori antici (Herodot, Hecateu din Abdera – sec.VI-V î.e.n., Iosif Flavius, sec. I.e.n.) au apreciat
populaţia Egiptului la circa 3.5-7.5 mil.locuitori, trăind în circa 20 000 de aşezări, care asigurau văii Nilului primul loc între marile aglomerări
umane ale lumii cu densităţi de circa 100-200 loc./km 2. Pentru Mesopotamia, aprecierile converg spre 4 mil. locuitori, în timpul lui Sargon I
(2800 î.e.n.) sau chiar 6 mil. în sec. IX î.e.n., din care 0.6 mil. în Asiria.
Unele informaţii asupra efectivelor populaţiei provin şi din arhivele hitite. Imperiul hitit, practica asemenea altor mari puteri din
epocă, strămutarea unor populaţii numeroase75. De la asirieni sunt păstrate şi unele documente din care ne putem da seama care era
dimensiunea medie a familiei, 2-4 copii în medie, atestând o creştere semnificativă a duratei vieţii. Tot asirienii sunt cei care aveau
reglementări precise asupra interdicţiei avortului, fapt ce atestă existenţa unor politici clare în domeniul controlului populaţiei. Israelul a lăsat
numeroase informaţii asupra numărului de locuitori, puţin credibile însă. Astfel pe timpul Exodului (din robia egipteană), conform scrierilor
biblice, poporul lui Israel ar fi numărat 2 mil. de membri, o forţă de temut pentru acele vremuri dar greu de acceptat. În realitate este vorba de
o exagerare de circa 10 ori a efectivelor, chiar şi cifra de 200 000 indivizi fiind impresionantă pentru acele vremuri raportată la spaţiul restrâns
al anticei Palestine.
Pe continentul european, primele informaţii provin din Grecia antică, unde în perioada de apogeu (sec.al V-lea î.e.n.) se înregistrau
circa 2 mil.locuitori, din care 600 000 în Attica, a cărei densitate depăşea astfel 200 loc./km 2, fapt ce explică presiunea demografică
generatoare a marii colonizări greceşti. Spre deosebire de Asiria, în Grecia antică era permis controlul descendenţei, fapt ce a impus mai tîrziu
o tendinţă de depopulare, deplînsă de unii autori antici (Polybiu, Strabon, Plutarh), unele cetăţi precum, Sparta, luând chiar măsuri de
stimulare a natalităţii, fără rezultate.
73
Prin numărarea locuinţelor, cum a fost şi cazul aşezărilor din Subcarpaţii Moldovei, bine studiate.
74
Mulţi specialişti, printre care şi Biraben, propun pentru anul 3 000 î.e.n. un număr de 150 mil. locuitori, care ar fi fluctuat în jurul acestei valori până spre 400 î.e.n., evoluţie contestată de alţi autori (McEvedy
de ex.). Privind obiectiv lucrurile, înzecirea populaţiei pe parcursul a 1000 de ani pare improbabilă pentru acele timpuri în care totuşi Revoluţia Neolitică se impusese efectiv doar pe arii restrânse.
75
Cea mai spectaculoasă a fost mutarea a 200 000 de aramei de pe actualul teritoriu al Siriei în Mesopotamia, de către asirieni, dar cele mai cunoscute sunt exilurile populaţiei evreieşti în Egipt, sec. al
XIII-lea î.e.n. şi la Babylon, sec. VI î.e.n.
 Destul de corecte sunt informaţiile din periaoda romană, aşa cum au fost analizate şi intepretate de către J.K.Beloch, întemeietorul
demografiei istorice (1886, citat de M.Reinhardt, 1968). Conform acestuia, Imperiul Roman la apogeu (spre 200 e.n.) număra 55
mil.locuitori (între 20-25%din populaţia Globului). Distribuţia spaţială a acestui efectiv era următoarea : 7 mil. în Italia actuală, 6 mil. în
Peninsula Iberică, 5 mil. în Galia transalpină, 2 mil. în provinciile dunărene (Retia, Noricum, Dacia), 3 mil. în Grecia şi regiunile adiacente
(Macedonia, Tracia), 1 mil. în Insulele Britanice iar cea mai mare parte revenea provinciilor africane (11.5 mil. locuitori concentraţi în Egipt dar şi
în Lybia, Cartagina sau Numidia) şi a celor din Asia Anterioară (19.5 mil.locuitori, în Asia Mică, Siria, Palestina, etc.). De remarcat că o bună
parte dintre coloniştii aduşi în Dacia după cucerire au fost recrutaţi din regiunile dens populate (sudul peninsulei Iberice, Macedonia, Orientul
Apropiat).
În Extremul Orient, datele parţiale asupra populaţiei Chinei indică la apogeul Imperiului Han, în secolul I e.n., circa 40-70
mil.locuitori. Existenţa unui paralelism în evoluţia populaţiei din cele două mari arii de civilizaţie ale Globului constituie subiectul unor
controverse între demografi. Chiar dacă nu există informaţii asupra celorlalte regiuni ale Asiei, se poate aprecia, prin extrapolare, că cea de-a
treia mare concentrare umană a Globului era cu siguranţă subcontinentul indian, cu circa 40-50 mil.locuitori la începutul erei noastre. O
concentrare importantă era şi aceea din aria platourilor iraniene, cu circa 8-10 mil.locuitori. Sud-estul Asiei era mult mai slab populat, cu
circa 5-6 mil.locuitori la fel ca şi regiunile nordice ale Eurasiei. Zone dens populate astăzi, ca Japonia sau Coreea, se aflau în prima fază de
constituire a unui sistem coerent de populare.
În Africa subsahariană locuiau probabil circa 15-17 mil.locuitori iar Americile erau slab populate nedepăşind 5-6 mil. Oceania cu
circa 1 mil.locuitori ocupa, ca şi astăzi, ultima poziţie, frontul de populare avansând pînă în Melanezia, unele arhipelaguri mari nefiind încă
populate (Noua Zeelandă, Hawaii, Polinezia).
Aşa cum s-a subliniat, acest ciclu primar se termină printr-o perioadă de declin, specifică în primul rând celor trei mari nuclee de
concentrare a populaţiei (circummediteranean, indian şi chinez). Cauzele acestui declin sunt diverse :
-slăbirea autorităţii statului, în contextul unei fiscalităţi apăsătoare;
-slăbirea vitalităţii demografice datorată frecvenţei foametei (mai cunoscută cea din anii 250-270 din Imperiul Roman), războaielor
continui dar şi frecvenţei celibatului definitiv;
-sclavajul, care afecta o mare parte din populaţie;
-invaziile unor populaţii nomade dinspre centrul Asiei (ramuri ale aceloraşi huni au atacat toate cele trei mari nuclee amintite) ori
dinspre nordul împădurit al Europei, ale căror migraţii nu se datorau unei creşteri spectaculoase a efectivelor ci limitării resurselor;
-frecvenţa epidemiilor de ciumă sau de tifos exantematic completează acest tablou sumbru, cea mai cunoscută epidemie fiind cea
antoniană, activă încă din 166 la Seleucia în Orient, adusă la Roma în 172 şi extinsă în Galia şi Spania în 180. Dio Cassius menţiona la Roma câte 2
000 decese zilnic, cifră evident exagerată dar grăitoare pentru dimensiunea catastrofei. Răspunsul autorităţilor la aceste evoluţii negative nu a întîrziat,
legislaţia încurajând familia, fără rezultate, de multe ori, pentru repopularea unor zone pustiite s-a recurs la prizonieri barbari, germanici îndeosebi (în
timpul lui Marc Aurelius de ex.).
III.1.2.Ciclul intermediar
Spre deosebire de ciclul primar, cel intermediar se remarcă prin extensia temporală mai scurtă (1200 de ani) şi o dinamică
specifică, în zigzag, cu perioade mai lungi de creştere lentă, urmate de perioade mai scurte marcate de un declin brusc datorat unor epidemii,
invazii sau războaie care au afectate selectiv ariile de veche civilizaţie din spaţiul eurasiatic dar şi Lumea Nouă după marile descoperiri
geografice.
La începutul ciclului, efectele cumulate ale invaziilor succesive şi ale fenomenelor menţionate anterior, au creat prima mare
perioadă de declin demografic la nivel global din ultimele două milenii. Pornite din inima Asiei, migraţiile populaţiilor nomade s-au dirijat
spre toate vechile focare de civilizaţie ale Antichităţii, antrenând în mişcarea lor şi alte popoare. Astfel, hunii au împins alanii din stepele
ponto-caspice spre Europa, generând migraţiile populaţiilor germanice şi slave. Efectivele acestor populaţii nu erau foarte mari, specialiştii
apreciază numărul ostrogoţilor la cel mult 200 000, al burgunzilor la circa 100 000 iar al vandalilor la cel mult 80 000. Aceste efective erau
însă suficiente pentru a dezechilibra societăţile bine structurate din spaţiul euro-mediteranean, aflate într-o perioadă de profundă criză socială
şi morală. Multe din cîştigurile Antichităţii în domeniul calităţii vieţii vor fi pierdute pentru o lungă perioadă. Evul Mediu apare în prima sa
parte ca o epocă de regres : scăderea speranţei de viaţă, precaritate a igienei colective, care vor favoriza molimele76.
Declinul amorsat la sfîrşitul Antichităţii se stabilizează la nivel global în jurul anului 600 e.n. la circa 200 mil.locuitori , cele mai
afectate fiind regiunile din bazinul mediteranean, în timp ce aria indiană cunoaşte o creştere continuă cu toate atacurile hunilor albi, devenind
de pe atunci a doua mare concentrare umană de pe Glob.
Stabilizarea efectivelor este urmată de o creştere destul de rapidă al cărei vîrf se situează între 1000-1200, legat de consolidarea
statelor feudale din vestul Europei unde se şi înregistrează cele mai notabile salturi. Această undă de progres a pornit din Italia, unde încă din
secolele VIII-IX se remarcă o extindere a vetrelor unor oraşe, unele puţin importante în Antichitate : Pavia, Verona, Piacenza, Lucca. În
regiunile aflate sub jurisdicţia Imperiului Bizantin, acest progres era chiar mai vizibil (Ravenna, Veneţia).
Un rol important l-a avut noua revoluţie agrară de la începutul mileniului al II-lea, manifestată prin asolamente şi tehnici agricole
mai evoluate decât cele antice. Aria de difuziune a acestei unde de progres a fost nord-vestul Europei, în spaţiul fostului Imperiu Carolingian,
unde se observă din această perioadă o sporire a imapctului antropic prin defrişări masive, drenarea unor zone umede, mai ales pe teritoriul
actualei Germanii (Lamprecht, citat de Reinhardt, 1968). Aceasta va determina de altfel constituirea unui curent secular de difuziune a
populaţiilor germanice spre est (marşul spre răsărit) pînă în Transilvania şi Ţările Baltice. De remarcat că unele zone dens populate în
Antichitate, suprapuse mai ales Imperiului Bizantin, nu au fost atinse decât tangenţial de această undă de progres, invaziile migratoare
continuând aici pe tot parcursul perioadei medievale (bulgari, unguri, pecenegi, cumani, tătari etc.).

76
Cazul unei epidemii de ciumă bubonică pornită din Abisinia în 541, ajunsă la Constantinopol în 542, unde a decimat jumătate din populaţie, de aici extinzându-se
spre Roma şi Spania.
 O evoluţie similară o cunoaşte şi populaţia Asiei Musonice, mai ales prin difuziunea riziculturii în Indochina şi Insulinda unde se constituie
pentru prima dată formaţiuni statale puternice generate fie de populaţiile locale (khmeri, austronezieni) fie de populaţiile migrate din sudul actualei
Chine (birmani, thai). Un rol similar l-a avut rapida extindere a civilizaţiei arabo-islamice, mai ales în secolele VIII-IX.
Prima parte a Evului Mediu se impune şi prin popularea unor spaţii insulare mai izolate, în contextul dezvoltării tehnicilor de
navigaţie. Este cazul Islandei, în nordul Oceanului Atlantic, populată de vikingii veniţi din Scandinavia sau cazul şi mai spectaculos al
Madagascarului, populat în principal de imigranţi din Insulinda. În Oceanul Pacific frontul de populare atinge treptat, pe parcursul acestui
ciclu, cele mai izolate arhipelaguri (Hawaii, Noua Zeelandă, Marchizele etc.).
Spre 1340 populaţia Globului depăşea cu siguranţă 400 mil.locuitori, durata de dublare a populaţiei scăzând astfel la 750 de ani,
corespunzător unui ritm de creştere anuală de 0.088%, dublu faţă de valorile maxime înregistrate la începutul erei noastre. Această creştere a
fost anulată însă de efectele catastrofale ale epidemiei de ciumă din 1348-1349. Aceasta a decimat populaţia din zonele dens populate ale
Europei (Italia, Ţările de Jos, Franţa, cu scăderi de 50%), încât spre anul 1400 populaţia Globului era mai redusă decât în 1200, cifra
anterioară fiind atinsă din nou abia spre 1500, în perioada Renaşterii 77. Epidemiile de ciumă se datorau şi stării proaste de igienă (mai precare
ca în Antichitate). La fluctuaţia efectivelor au contribuit şi luptele continue dintre feudali sau unele secete urmate de crize subzistenţiale
(tab.nr.9). Un rol important în reducerea avântului demografic din secolele XI-XII, l-a avut şi marea invazie mongolă, mai ales în Asia, a cărei
populaţie s-a redus considerabil pe parcursul secolului al XIII-lea.
Tabelul nr.9. :Evoluţia numerică a populaţiei mondiale între anii 600-1700 e.n. (milioane locuitori)
Anul TERRA Asia Europa Africa America Oceania
600 e.n. 202.1 140.3 27.4 26.2 7.3 1.0
800 227.2 156.3 30.7 31.0 8.2 1.05
1000 276.8 190.4 38.5 37.4 9.4 1.1
1100 327.1 231.4 44.3 38.2 10.1 1.15
1200 366.0 253.2 58.9 41.8 10.9 1.2
1300 369.8 230.1 81.0 45.4 12.1 1.25
1340 407.0 256.4 88.1 48.7 12.5 1.27
1400 360.0 234.0 63.4 47.9 13.3 1.3
1500 430.2 279.2 82.3 52.2 15.1 1.4
1600 545.0 364.0 108.5 58.9 12.0 1.5
1650 547.3 365.3 105.2 63.4 11.9 1.55
1700 611.7 413.7 120.4 62.3 13.8 1.6
Surse : Estimări personale pornind de la sursele menţionate la tabelul 8
Sfîrşitul ciclului medieval se încadrează în aceeaşi notă, chiar dacă la nivel global se constată o redresare care face ca spre 1550
populaţia Globului să depăşească 500 mil.locuitori (pe parcursul secolului al XVI-lea înregistrându-se cel mai rapid ritm de creştere de pînă
atunci, 0.23% anual) dar la nivel regional sunt semnalate fluctuaţii extreme, mai ales în Americile proaspăt „descoperite” de către europeni,
unde populaţia locală a fost masiv decimată în Antile sau în zonele costiere. Înainte de sosirea europenilor, populaţia amerindiană se apropia
de 15 mil.locuitori, pentru ca în secolul al XVII-lea numărul lor să se reducă pînă la 10 mil., probabil chiar mai puţin 78. Tot acum se face
resimţit şi comerţul cu sclavi negri de pe coastele vestice ale Africii care va perturba echilibrul demografic al acestui continent, ponderea
populaţiei africane scăzând continuu pînă la 1950, după care continentul negru începe să îşi ia revanşa.
Spre mijlocul secolului al XVII-lea se remarcă o altă perioadă de declin, mult mai redus decât cel din secolul al XIV-lea, datorită
războaielor pustiitoare din Europa (cel de 30 de ani, care a pustiit regiuni întinse din Europa Centrală, unde s-a suprapus unor epidemii de ciumă),
foametei endemice79 – atât în Europa cât şi în sud-estul Asiei, legată de unii specialişti şi de răcirea climatică („mica glaciaţiune”) la care s-a adăugat
incidenţa comerţului cu sclavi africani, majoritatea acestora pierind pe drum.
Asupra numărului populaţiei mondiale la sfîrşitul ciclului intermediar (1700) părerile sunt împărţite. Unii cercetători admit că, deşi
au existat şi perioade mai dinamice (Evul Mediu timpuriu, Renaşterea), efectele factorilor regresivi menţionaţi nu au permis o creştere a
populaţiei mult peste nivelul maxim anterior epidemiei de ciumă de la 1348. Alţii, dimpotrivă, susţin că dinamismul înregistrat în perioadele amintite
a reuşit să relanseze creşterea. Această din urmă opinie pare mai apropiată de realitate dacă o comparăm cu efectivele populaţiei din epoca modernă
(mult mai bine cunoscute) estimările minime propuse pentru 1700 – 532 mil. locuitori, sunt greu de acceptat. O creştere cu aproape 400 mil.locuitori
pe parcursul sec. al XVIII-lea, este improbabilă, în afara logicii evoluţiei fenomenelor demografice. Cifra propusă în tabelul nr.9 pare mai apropiată de
realitate şi faţă de estimările maxime de 680 mil.locuitori care iau în calcul îndeosebi o subestimare a populaţiei africane (unele surse indică pentru
acest continent 100 mil.locuitori la 1700, altele numai 30-40 mil.locuitori).
Cele circa 612 mil.locuitori de la 1700 se repartizau apropximativ în aceleaşi arii de maximă concentrare, conturate în Antichitate,
fiecare cu peste 100 mil.locuitori : China, subcontinentul indian, Europa. În Europa, statul cel mai populat era Franţa (22 mil.), poziţie pe
care o deţinea încă din Evul Mediu timpuriu (15 mil. în 1328, după estimări efectuate plecând de la numărul focurilor 80) fapt ce explică rolul
său major în istoria europeană a epocii. Urmau Germania şi Italia cu 13 mil. fiecare, Spania cu 8 mil., Polonia cu 6 mil., Marea Britanie cu 5
mil.. Rusia, cu toată extinderea sa nu depăşea efectivele Germaniei sau Italiei81.

77
De exemplu, pentru Franţa se estimează că ciuma urmată de războiul de 100 de ani a condus la o scădere dramatică a populaţiei, de la 21 mil. în 1328 la 9 mil. în
1450, abia după 1650 regăsindu-se nivelul anterior (cf.J.Vallin, La population française, La Découverte, Paris, 1996).
78
Vârful declinului s-a situat spre mijlocul acestui secol. Unii autori susţin că în Mexic, declinul a atins chiar 50% în 1605 faţă de 1519, estimând populaţia
Americii la circa 40 mil. imediat după descoperire (Reinhardt, 1968), cei mai mulţi considerând acest nivel supraestimat.
79
Unii autori citează situaţia Spaniei, unde între 1590-1650, din cauza foametei repetate populaţia a scăzut de la 9 la 6 mil., fiind una din explicaţiile declinului
acestei ţări ca mare putere (cf. J.Vallin, La population mondiale, La Découverte, 1995, pp.59).
80
Adică al gospodăriilor, înregistrate în scopul impozitării. Estimările se referă la teritoriul actual al acestor state.
 Progresul cel mai spectaculos l-a înregistrat însă Japonia, care devansa toate statele cele mai populate din Europa, situându-se cu
certitudine pe locul al III-lea în lume, cu circa 29 mil., faţă de numai 3 mil. la începutul ciclului. Explicaţia acestei creşteri impresionante
(ritmul de creştere anuală a fost de 0.15%, dublul mediei mondiale), constă în izolarea insulară (după 1277 arhipelagul nu a mai fost
ameninţat niciodată de invazii) dar şi în crearea unei solide civilizaţii proprii, grefată pe influenţele sino-budiste.
Cele mai multe dintre statele cu pondere însemnată în Antichitate şi la începutul Evului Mediu, din Orientul Apropiat, şi-au pierdut
importanţa demografică, evoluând după 1200 în direcţia unui declin lent, cel mult al unei stabilităţi relative, situaţie care se va perpetua aici
pînă în epoca modernă. Centrul de greutate al populaţiei din bazinul mediteranean s-a deplasat durabil pe versantul nordic al acestuia, după
ce în perioada romană se instaurase un echilibru aproape perfect între „pars occidentalis” şi „pars orientalis”.
III.1.3.Ciclul actual
Limita inferioară a acestui ciclu se situează la 1700, din mai multe motive :
-acum este iniţiată revoluţia industrială, al cărei rol în modificarea sistemului de populare al Planetei a fost capital;
-relativa izolare a diverselor regiuni ale Globului este ruptă din această perioadă când debutează, la scară largă, colonizarea
europeană a Lumii Noi şi împărţirea, între marile puteri coloniale, a celei mai mari părţi a Africii şi Asiei. Se poate spune că este momentul în
care fenomenele globalizării şi mondializării încep să devină o certitudine;
-tot acum se manifestă, cu mai mare eficienţă, primele forme de control al creşterii populaţiei, sunt întreprinse primele înregistrări
fiabile ale populaţiei iar în agricultură se petrec transformări spectaculoase – introducerea masivă a unor plante de cultură din Lumea Nouă în
cea Veche şi invers, modificarea sistemelor de cultură, devenite tot mai intensive etc.
În cadrul acestui ciclu deosebim două faze distincte : modernă şi contemporană.

a)Faza modernă
Se suprapune perioadei marcate de impunerea relaţiilor capitaliste în Europa şi America de Nord având drept corolar expansiunea
colonială vest-europeană în Asia şi Africa (1750-1950). Tot acum debutează explozia demografică, fenomen concomitent revoluţiei industriale
declanşată în Anglia, Germania, Franţa şi Ţările de Jos, propagată treptat spre sudul şi estul Europei sau peste ocean, în America de Nord.
Fenomenul exploziei demografice este şi expresia creşterii vizibile a standardului de viaţă, îndeosebi pe plan medical – prin generalizarea unor
forme noi de combatere a unor maladii, reducându-se astfel mortalitatea generală (vaccinuri, medicamente etc.). O creştere sensibilă a populaţiei
se constată şi în Extremul Orient (Japonia, China) determinată însă de progresele înregistrate în agricultură – noi tehnici de cultură a orezului,
folosirea pe scară largă a unor amendamente, răspândirea practicii culturilor succesive care au permis subzistenţa unor mase tot mai importante de
oameni. Africa a rămas, pe ansamblu, în afara acestor evoluţii datorită decalajului tot mai mare pe plan civilizaţional dar şi vînătorii de sclavi sau
introducerii unor boli necunoscute, în contextul colonizării europene. Americile şi Australia, intră, dimpotrivă, într-o fază accelerată de creştere
(America de Nord din secolul al XVIII-lea, Australia şi unele regiuni ale Americii Latine din secolul al XIX-lea). Această creştere a fost susţinută
de o puternică emigraţie de sorginte europeană, efect al exploziei demografice amintite dar şi al expansiunii coloniale. Perioada de vîrf a acestui
val migratoriu se suprapune celei de-a doua părţi a secolului al XIX-lea şi primei părţi a secolului al XX-lea (tab.nr.10). Acest flux este destul de
corect apreciat, dată fiind organizarea curentă a recensămintelor în ţările europene.
Tabelul nr.10 :Evoluţia numerică a populaţiei mondiale între anii 1700-1950 e.n. (milioane locuitori)
Anul TERRA Asia Europa Africa America Oceania
1700 611.7 413.7 120.4 62.3 13.8 1.6
1750 705.3 482.3 140.6 64.2 16.5 1.7
1800 877.7 596.8 181.6 69.4 24.1 1.9
1850 1147.0 736.8 266.9 82.5 58.8 2.1
1900 1573.2 913.8 395.6 110.6 147.3 5.9
1910 1703.0 970.4 433.2 119.4 173.2 6.8
1915 1782.8 1003.6 455.6 125.4 190.8 7.4
1920 1811.2 1011.3 448.5 130.3 208.7 8.0
1930 2063.3 1149.8 513.8 151.5 237.9 9.3
1940 2347.6 1331.5 549.6 179.8 275.8 10.9
1945 2380.8 1374.2 504.2 194.6 296.2 11.6
1950 2512.1 1434.3 516.5 217.4 330.4 12.7
Sursa : Estimări personale pornind de la matarialele menţionate în tabelele 5-9
Aceste înregistrări relativ exacte permit evaluarea unei creşteri progresiv accelerate pe parcursul întregii perioade (ritmul mediu
anual a ajuns la 0.48%, cu valorile cele mai mari după 1900, în ciuda influenţei nefaste a celor două războaie mondiale, dar în contextul
debutului manifestării exploziei demografice în Africa, America Latină şi Asia).
Durata de dublare a populaţiei mondiale scade la circa 150 de ani într-o primă fază (pînă la 1900), creşterea cea mai însemnată
revenind Americilor (de 11 ori), Oceaniei (3.6ori) şi Europei (de 3.3 ori). La 1900, Europa a înregistrat proporţia maximă atinsă vreodată
(peste ¼ din populaţia mondială), fapt ce explică rolul său politic pregnant. În ierarhia statelor europene s-au produs însă reaşezări importante,
datorită comportamentului demografic diferenţiat. Franţa, care intră în secolul al XVIII-lea într-o fază de relativă stagnare, urmare a unui
comportament denatalist, este depăşită treptat de celelalte state europene importante (Rusia, Germania, Marea Britanie şi Italia). De exemplu, în
1800, Franţa număra 29 mil.locuitori iar Marea Britanie doar 14 mil., pentru ca în 1900 să ajungă doar la 40 mil., faţă de 42 mil. în Marea
Britanie, 56 mil.în Germania sau 104 mil. în Rusia(Imperiul Ţarist), în condiţiile în care toate aceste ţări au contribuit masiv la fluxul de populaţie
dirijat spre ocean (îndeosebi Marea Britanie şi Germania, vezi tab.nr.11). Un caz particular în Europa secolului al XIX-lea l-a constituit Irlanda

81
Demograful rus Urlanis, citat de Reinhardt (1968), avansa pentru teritoriul fostei U.R.S.S. cifra de 15 mil.locuitori la mijlocul sec.al XVII-lea, cifră improbabilă
dacă urmărim evoluţiile ulterioare.
care, după 1815, a intrat într-o fază de descreştere accelerată a populaţiei, datorată atât emigrării cât şi foametei teribile din 1848-1851. Abia după
1985, odată cu integrarea în Uniunea Europeană, această ţară şi-a revenit din aceastăc criză seculară82.
Un alt fenomen capital al acestei perioade este urbanizarea, corolar al industrializării, care a condus la formarea unor mari
concentrări de populaţie de tip urban-industrial, prin deplasarea unor mase imense de populaţie rurală, fenomen cunoscut sub numele de
„exod rural”, termen impus la sfîrşitul secolului al XIX-lea în vocabularul ştiinţific 83. Trebuie făcută o distincţie între exodul agricol şi exodul
rural, primul fiind o componentă a celuilalt care presupune şi plecarea masivă a altor categorii de populaţie rurală : aristocraţi, artizani,
comercianţi, fenomen surprins frecvent în literatura secolului amintit.
Între 1900 şi 1950, Americile şi Oceania cunosc acelaşi proces de creştere rapidă, rezultat al punerii în valoare a unor teritorii
anterior slab populate. Totuşi, în valori absolute creşterea este mult inferioară celei din Europa, chiar dacă spre sfîrşitul perioadei se impun cu
claritate trei noi puteri demografice – S.U.A., Brazilia şi Mexic.
Chiar dacă în Asia ritmul de creştere a fost mai lent, aplicat la imensele aglomerări umane de aici, s-au înregistrat cele mai mari creşteri
în valori absolute, continentul menţinându-şi supremaţia la nivel mondial, oscilând în jurul unei proporţii de 60%. Mutaţii importante s-au produs
şi în ierarhia statelor asiatice. Astfel, China s-a distanţat după 1800 tot mai mult de subcontinentul indian după ce la 1700 ajunseseră la o oarecare
egalitate, avantajul cîştigat menţinându-se şi după 1950. Foarte dinamice au fost în această perioadă regiunile din sud-estul Asiei – Insulinda,
Taiwanul şi Indochina, impunându-se ca o nouă „forţă” demografică Indonezia, stat ce va depăşi după 1900 cele mai populate state europene.
Spre deosebire, în centrul şi sud-vestul Asiei, letargia instaurată încă din Evul Mediu a continuat pînă după 1900. State care altădată contau
printre cele mai populate din lume, Turcia, Iranul, au rămas mult în urmă. O situaţie similară caracteriza şi nordul Africii.
Tabelul nr.11 :Evoluţia populaţiei unor state europene, 1800-1900 (milioane)
Statul 1800 1850 1900 Creştere Statul 1800 1850 1900 Creştere
1800-1900 1800-900
(%) (%)
Norvegia 0.9 1.4 2.2 144 Franţa 28.2 35.8 39.0 38
Suedia 2.3 3.5 5.1 122 Germania 24.5 35.4 56.4 130
Finlanda 1.0 1.6 2.6 160 Elveţia 1.7 2.4 3.3 94
Danemarca 1.0 3.5 2.5 150 Austria 13.3 18.1 26.1 95
Olanda 2.2 3.1 5.2 136 Ungaria 10.0 13.3 19.3 93
Belgia 3.0 4.4 6.7 123 Italia 18.1 24.3 32.5 80
Marea 10.6 20.8 37.0 249 Spania 11.5 15.0 18.6 62
Britanie
Irlanda 5.0 6.5 4.5 -10 Portugalia 3.4 3.9 5.4 59
Notă : cifrele corespund teritoriului din acea perioadă, care coincide cu cel actual cu excepţia Germaniei considerată în limitele de după 1871, a Franţei, care exclude
Alsacia-Lorena şi a Italiei care nu include provinciile aflate sub ocupaţie austriacă. Austria şi Ungaria cuprind teritoriile Imperiului Habsburgic aşa cum au fost divizate după 1867.
Sursa : H.Moller, Population Movements in Modern European History, New York, Macmillan, 1964, pp.5.

Trebuie remarcat că după 1900 se produc mutaţii importante. Europa îşi pierde dinamismul anterior, ca urmare a generalizării
procesului de tranziţie demografică, a emigraţiei peste ocean şi a efectelor catastrofale ale celor două războaie mondiale (10 mil. pierderi
umane în primul război şi 50 mil. în al doilea). Acest din urmă factor a afectat tocmai vârstele tinere, generând o supramortalitate şi o
reducere a natalităţii. Spre deosebire, Americile şi-au păstrat dinamismul demografic chiar şi după reducerea aportului migratoriu, prin inerţie
populaţia a păstrat o structură mult mai favorabilă pe vârste. După 1950, principalul factor de creştere al populaţiei americane va deveni
creşterea naturală a populaţiei. Asia începe ultimul secol al celui de-al doilea mileniu ca un reviriment vizibil, mai ales în sudul şi sud-vestul
continentului iar Africa, înregistrează semnele clare ale unei explozii demografice fără precedent, după câteva secole de stagnare.
Această perioadă se remarcă poate şi prin cea mai rapidă extindere a sistemului de populare înregistrată vreodată. Este de fapt, perioada în
care ekumena, aşa cum o cunoaştem astăzi, se constituie în liniile sale generale. Acum sunt valorificate ultimele regiuni europene rămase slab
populate, datorită turbulenţei la care erau expuse din cauza invaziilor migratoare : cîmpiile stepice din sud-estul continentului. Tot acum frontul de
populare avansează spre interiorul zonelor muntoase europene, în interesul exploatării unor resurse indispensabile dezvoltării economiei capitaliste.
Dar cea mai evidentă extindere este opera colonizatorilor originari din Europa, care vor transforma într-un timp foarte scurt „Lumea Nouă”, unde
fronturile pioniere s-au succedat rapid, fenomen exemplar evidenţiat de formarea S.U.A., aşa cum le cunoaştem astăzi. Tot europenii sunt cei care vor
stimula popularea unor arii insulare slab umanizate, depopulate sau complet nevalorificate antropic, în contextul dezvoltării agriculturii de plantaţie
(Antile, Mascarene, Oceania), de multe ori colonizând aici populaţii diverse, africane, asiatice sau europene. Asia a cunoscut şi ea fenomene similare,
populaţiile mai active, cele din sud-est axate pe rizicultură mai ales, extinzându-şi teritoriile în detrimentul spaţiilor forestiere sau al unor populaţii mai
puţin avansate, fenomen recurent presiunii demografice acumulate. În Africa subsahariană, unde incidenţa vînătorii de sclavi negri s-a redus treptat
pînă la dispariţie, zonele litorale, mai insalubre în general, vor cunoaşte un reviriment sensibil odată cu împărţirea continentului, aici situându-se
majoritatea punctelor de trafic. Colonizarea europeană a Africii a contribuit enorm la trasarea principalelor linii de forţă ale sistemului african de
populare, mai lax decât cel din spaţiul euro-asiatic.
b)Faza contemporană
Cea mai scurtă dintre etapele evoluţiei numerice a populaţiei Globului dar şi cea mai spectaculoasă, acoperă timpul scurs după
1950, caracterizat prin cel mai înalt ritm de creştere atins vreodată, efect al exploziei demografice manifestate în continentele rămase anterior
în afara acesteia – Africa, Asia şi America Latină. Este o epocă în care creşterea populaţiei devine o preocupare majoră de interes global,

82
La 1841 locuiau în Irlanda 8 178 000 persoane (25% în Ulster) pentru ca în 1911 acest număr să se reducă la 4 605 000 (25% în Ulster) iar în 1981 la numai 4
243 000, din care 1425 000 în Ulster, cf. J.Verrière, La population de l’Irlande, PUF, 1988.
83
Cf. J.Pitié, care-l citează pe britanicul Graham (1882) în L’exode rural, PUF, 1979, termenul impunându-se şi în Franţa imediat după 1900.
dovadă fiind succesivele conferinţe asupra populaţiei de după 1968. Acest interes se justifică şi prin durata redusă a dublării populaţiei, de
36 de ani dacă luăm ca bază anul 1950 sau de 40 de ani dacă ne raportăm la anul 1960. După 1950, populaţia mondială a crescut cu circa 3.5
md locuitori (1950-2000), mai mult decât în toate perioadele anterioare. Explozia demografică se manifestă acum la cote maxime, în
contextul unor progrese remarcabile în domeniul medical, difuzate masiv, pînă în cele mai sărace state. Se suprapune şi inerţia istorică a
populaţiilor africane, unde modernizarea social-economică este mai lentă sau abia s-a declanşat. (tab.nr.12).
Tabelul nr.12 : Evoluţia numerică a populaţiei mondiale între anii 1950-2025 e.n. (milioane locuitori)
Anul TERRA Asia Europa Africa America Oceania
1950 2512.1 1434.3 516.5 217.4 330.4 12.7
1960 3002.1 1724.9 575.0 273.2 413.1 15.8
1970 3633.3 2124.1 626.8 355.5 507.6 19.3
1980 4416.3 2647.2 662.3 470.0 610.9 22.6
1990 5207.7 3176.9 691.1 609.5 702.7 26.1
2000 6055.0 3718.4 693.3 787.6 825.1 30.6
2010 6776.4 4152.9 687.3 981.5 921.1 33.6
2025 7818.0 4746.0 675.0 1268.0 1079.0 40.0
Sursa : Estimări personale pornind de la sursele menţionate la tabelele 5-8

Astfel, creşterea populaţiei se aplică la mase tot mai mari deşi după 1970 se constată o reducere progresivă a ritmului anual
(valoarea maximă, de peste 2%, corespunde anilor 1965-1975, scăzând apoi treptat pînă la 1.4% între 1995-199984. Totuşi, în valori absolute,
valoarea maximă a creşterii a întîrziat mai bine de două decenii, abia după 1995 se constată o scădere după un nivel record de circa 90
mil.locuitori anual.
Cu toată generalizarea recensămintelor, efectivele populaţiei mondiale sunt încă relativ cunoscute, multe state nu au afectat încă o
astfel de anchetă. Aceste înregistrări sunt de natură să confirme sau să infirme estimările oficiale sau ale diverselor instituţii mondiale, putând
apărea surprize într-un sens sau altul. De exemplu, China era creditată în 1947 cu 476 mil. de locuitori, pentru ca recensămîntul din1950 să îi
atribuie 600 mil. Un caz cunoscut este şi cel al Nigeriei care, creditată cu 30 mil.locuitori în 1965, avea conform recensămîntului efectuat în
acest an, 55 mil.. Mai tîrziu, prognozele bazate pe această din urmă cifră s-au dovedit exagerate, O.N.U. estima pentru 1990, un efectiv de 120
mil., redus de recensămîntul efectuat în 1992 la 95 mil., bază a estimărilor ulterioare. Diferenţe sensibile între estimări şi recensăminte au fost
recent observate şi în unele state islamice ale căror populaţii erau supraestimate, pe seama presupusului conservatorism al acestora, infirmat
de studii recente85. Foarte puţin cunoscute sunt efectivele multor state importante la nivel regional, care încă nu au efectuat nici un recensămînt
(Etiopia, Yemen, Arabia Saudită, Afganistan). Totuşi, fiabilitatea valorilor prezentate în tabel este mai mare ca oricând, evoluţia populaţiei fiind
cunoscută cu suficient de mare exactitate, nu numai în ţările dezvoltate ci şi în multe state asiatice sau latin-americane, în primul rând în cei doi
giganţi demografici – China şi India, a căror populaţie cumulată depăşeşte 37% din totalul mondial. În altă ordine de idei, supraevaluarea
populaţiei Laosului, dovedită de recensămîntul efectuat în 1994, nu este de natură să influenţeze estimările mondiale.
În contrast cu evoluţiile din ţările în curs de dezvoltare, în ţările dezvoltate, această ultimă perioadă a ciclului actual este marcată de
tendinţa generală de scădere a ritmului de creştere a populaţiei. Acest fenomen este specific ultimei faze a modernizării comportamentului
demografic, în multe state fiind datorat deficitului natural, o raritate specifică doar Germaniei şi Ungariei pînă în 1990, dar devenită o situaţie obişnuită
în majoritatea statelor din sudul şi estul Europei, cu tendinţa de generalizare la scara întregului continent iar în perspectiva imediată şi în Canada, estul
Asiei etc. Este de fapt tendinţa inversă, de implozie demografică, fenomen care nu îngrijorează atât prin efectul reducerii populaţiei cât prin acela, deja
puternic resimţit, al îmbătrînirii acesteia. Este o situaţie care va determina modificări majore în ierarhia regională sau mondială chiar dacă globalizarea
mişcărilor migratorii ar putea compensa diferenţele de trend demografic dintre cele două categorii de state, deja cele mai multe state vest-europene
menţinându-se în afara declinului prin soldul migratoriu pozitiv (tab.nr.13).
Tabelul nr.13 :Evoluţia ierarhiei primelor 10 state cele mai populate (milioane locuitori,1000 î.e.n.-2003
Nr. statul 1000 statul 1 e.n. statul 1000 statul 1900 statul 2003
crt î.e.n
1 China 16.2 China 62.0 China 67.0 China 415.0 China 1288.7
2 India 12.0 India 33.0 India 62.0 India 227.0 India 1068.6
3 Pakistan 3.7 Italia 7.0 Turcia 7.3 S.U.A 77.0 S.U.A 291.5
4 Egipt 3.5 Turcia 6.7 Franţa 6.5 Fed.Rusă 71.0 Indonezia 220.5
5 Turcia 3.4 Franţa 6.5 Bangladesh 6.5 Japonia 45.8 Brazilia 176.3
6 Iraq 2.5 Spania 6.0 Pakistan 6.0 Germania 43.0 Pakistan 149.1
7 Italia 2.3 Egipt 5.8 Egipt 5.7 Franţa 41.2 Bangladesh 146.7
8 Franţa 2.2 Pakistan 5.0 Spania 5.5 M.Britanie 41.1 Fed.Rusă 145.5
9 Iran 2.1 Iran 3.9 Nigeria 5.2 Indonezia 40.5 Nigeria 133.9
10 Spania 2.0 Germania 3.5 Italia 5.0 Italia 34.2 Japonia 127.5
Sursa: Estimări personale pornind de la sursele menţionate la tabelele 5-8. Valorile corespund teritoriului actual.
Cu toate acestea, o creştere a ponderii continentelor în care explozia demografică îşi menţine încă prin inerţie influenţa, este
indubitabilă. Asia nu-şi va pierde poziţia, dar Europa, inclusiv partea europeană a Rusiei, va pierde teren în faţa Africii şi Americii. America

84
1.26 % în 2000, tendinţa de scădere se va accentua în primele decenii ale mileniului al III-lea, prognozele O.N.U. bazându-se pe un ritm care nu va depăşi 0.8%
spre 2025.
85
Cazul Iranului este cel mai frapant, fiind creditat cu o creştere naturală de 3% în 1995 şi de numai 1.2% în 2000, prin ajustarea estimărilor la rezultatele ultimului
recensămînt efectuat în 1997.
de Sud a recuperat diferenţa care o separa de America de Nord dar nu va mai înregistra pe viitor o creştere notabilă iar Oceania va rămîne la
acelaşi nivel coborît de populare.
Evoluţiile din ultima jumătate de secol au adus în prim plan o serie de state care au devansat statele cele mai populate din Europa –
Indonezia, Brazilia, Pakistan, Bangladesh, Nigeria, Mexic, toate cu peste 100 mil.locuitori în 2003, la care se adaugă Vietnamul, Filipinele,
Egiptul, Turcia, Iranul, Thailanda, Etiopia, state a căror pondere depăşeşte 1% din populaţia mondială. Propulsate la nivelul de puteri regionale
sau recîştigându-şi poziţia de altădată (Turcia, Egiptul, Iranul) aceste state au un rol tot mai important în gestiunea resurselor umane ale Planetei,
cu condiţia rezolvării unor probleme derivate din depăşirea raportului optim dintre populaţie şi resursele locale. Rezolvarea acestora este posibilă
numai prin atingerea unui echilibru al creşterii demografice, soluţia de ultimă oră a Egiptului fiind extremă : proiectul New Valley, care va costa
89 md. USD pînă în 2020 şi prevede recuperarea a 534 000 ha teren arabil în oaza El Kharga, la vest de Nil şi în Peninsula Sinai, crearea a
câtorva milioane de locuri de muncă şi strămutarea aici a circa 7 mil.locuitori86.
III.2.Bilanţul natural al populaţiei
Bilanţul natural este determinat de două componente esenţiale în creşterea populaţiei, natalitatea şi mortalitatea, care în funcţie de nivelul lor pot
asigura un excedent (spor) natural sau un deficit natural. Natalitatea este elementul activ în acest bilanţ iar mortalitatea cel pasiv. Ambele se supun unor legi
biologice comune cu ale tuturor vieţuitoarelor, specia umană distingându-se prin posibilitatea unui control care le poate modifica nivelul. Astfel, progresul
societăţii umane a implicat şi un progres continuu al controlului acestor două componente vitale, rezultanta fiind tendinţa de creştere accelerată a populaţiei
Globului, aşa cum a fost prezentată în capitolul anterior.
III.2.1.Natalitatea
Componenta activă a bilanţului natural se exprimă prin numărul de născuţi vii (Nv), raportat la mia de locuitori (Pt*1000) şi este
mai uşor controlabilă, fie de către familie, în funcţie de dorinţa acesteia de planificare a dimensiunii proprii, fie de către stat, prin măsuri
restrictive sau stimulatorii :
N=Nv/Pt*1000
Această particularitate implică o mare variabilitate în timp, natalitatea putând înregistra salturi remarcabile, conjuncturale 87. Spre
deosebire, mortalitatea este mai greu de controlat, factorul biologic fiind mult mai puternic impunând o evoluţie mai lentă.
Numărul născuţilor vii nu este totdeauna cunoscut, mai ales în ţările slab dezvoltate unde sunt declaraţi adesea mai tîrziu sau nu
sunt declaraţi decât dacă se dovedesc viabili. Tot în aceste state, nici populaţia totală nu este cunoscută, existând o tendinţă de subevaluare a
populaţiei rurale mai ales, astfel încât valorile publicate de către diversele organisme naţionale sau internaţionale sunt relative. În plus, ceea ce
este cunoscut este natalitatea brută, care prezintă unele inconsecvenţe datorate structurii diferenţiate pe grupe de vârstă şi sexe între diversele
populaţii. Astfel, un stat cu o proporţie mare a populaţiei vârstnice apare cu valori foarte reduse ale natalităţii, pe când unul cu populaţie tînără
va avea valori foarte ridicate. La fel, în acele regiuni cu uşoară dominanţă masculină, recent populate sau în curs de populare, pot apărea
abateri semnificative. Este motivul pentru care în practica demografică sunt utilizaţi şi alţi indicatori ai fertilităţii precum :
-natalitatea standardizată (Ns), obţinută prin raportarea la o populaţie standard (Ps) şi nu la una reală (o populaţie cu o structură
ideală pe grupe de vârstă) : Ns=Nv/Ps*1000
Este puţin folosită neexistând o unanimitate în privinţa calculului Ps.
-fertilitatea generală a populaţiei, mult mai utilizată, se obţine prin raportarea numărului de născuţi vii într-un an la populaţia
feminină de vârstă fertilă, Pf (15-49 de ani): F=Nv/Pf*1000
Este mai relevant decât natalitatea brută, putând fi utilizat în prognoza pe termen mediu, pentru că elimină acele segmente de
populaţie care nu participă efectiv la reproducerea populaţiei (femeile aflate în afara vârstei fertile şi bărbaţii). În acest mod pot exista
contradicţii între acest indicator şi natalitatea brută. Un exemplu citat în literatura de specialitate (J.Beaujeu-Garnier, 1954) este o comparaţie
între Franţa şi Ungaria, unde pe timpul celui de-al doilea război mondial, natalitatea brută era de 16‰, respectiv, 20.1‰, dar fertilitatea generală
era de 159‰ în Franţa şi de 150‰ în Ungaria. Aceste diferenţe se datorau raportării natalităţii brute franceze la o populaţoie relativ îmbătrînită.
Similară este situaţia şi la nivel regional. De exemplu, în ţara noastră, judeţul Teleorman este cunoscut astăzi ca având valori foarte reduse ale
natalităţii, ca şi municipiul Bucureşti (9.1%, respectiv 7.5% în 2001), dar fertilitatea generală este mult mai ridicată decât în acesta (51.2%,
respectiv 28.2%), îmbătrînirea foarte avanasată a populaţiei constituind principala explicaţie.
-indicele conjunctural (sintetic) al fertilităţii, ISF, tot mai utilizat în statisticile O.N.U., fiind obţinut prin raportarea numărului de copii
născuţi de femeile de vârstă fertilă la totalul acestei populaţii la un moment dat. Valoarea obţinută se exprimă în copii/femeie de vârstă fertilă şi
reflectă cel mai bine tendinţele de evoluţie ale unei populaţii ca şi posibilităţile de regenerare a efectivelor. ISF poate fi interpretat în funcţie de
pragul de 2.1, considerat ca fiind limita pînă la care o populaţie îşi asigură înlocuirea. Sub acest prag, indică tendinţe regresive iar peste acesta
asigură o creştere naturală a populaţiei (în condiţiile unei mortalităţi reduse). Repartiţia sa pe Glob este inegală, media anilor 1995-1999 fiind de
2.9, iar valoarea anului 2003 de 2.8. Practic toate statele europene se află sub limita menţionată, cu excepţia Albaniei, în unele cazuri fiind foarte
coborît (Bulgaria, Cehia, Letonia, Armenia, Georgia, Spania, Rusia, România cu 1.1-1.2). Aceeaşi situaţie caracterizează şi alte state dezvoltate
(Japonia, Canada, Australia), doar S.U.A. se menţin la limită, explicabil prin aportul de populaţie latino-americană şi prin prezenţa numeroasei
comunităţi afro-americane. Sub acest prag au coborît deja şi o serie de state în curs de dezvoltare care au dus o politică riguroasă de control
demografic (R.P.Chineză. Thailanda, Coreea de Sud, Taiwan) sau multe state insulare din Antile (Cuba în primul rând) mai permisive politicilor
denataliste. S-au apropiat vertiginos de acest prag şi unele state musulmane precum Tunisia sau Iranul. În ţările în curs de dezvoltare valoarea
acestui indicator depăşeşte de regulă valoarea 5 în Africa sau 3 în Asia şi America Latină (maxima în Niger, 8). Pe parcursul anilor 1990-2000 s-a

86
Cf. C.Sajna, L’économie egyptienne et l’aménagement du territoire, Problèmes économiques, nr. 2589/1998
87
O situaţie des citată este aceea care a urmat măsurilor nataliste ale puterii comuniste din 1966 în România, când natalitatea s-a dublat într-un singur an.
observat însă o rapidă scădere a acestui indicator în majoritatea statelor Lumii a Treia, fapt pozitiv dacă îl raportăm la gravele probleme de
dezvoltare ale acestora. Această tendinţă obligă la revizuirea continuă a prognozelor O.N.U. pe termen mediu.
-rata de înlocuire (reproducţie) a populaţiei, R, se obţine prin raportarea numărului total de copii de sex feminin care au şansa să ajungă
la vârsta reproducerii şi care sunt născuţi de către o femeie în decursul vieţii sale. Este cel mai important indicator pentru prognoza natalităţii, de obicei
atunci când valoarea sa este supraunitară, populaţia are tendinţe de creştere iar dacă este subunitară, exprimă tendinţe de scădere. Valoarea medie
mondială pentru 1980-1984 era de 1.59 iar pentru 1995-1999 de 1.34, ceea ce înseamnă că populaţia mondială va continua să crească în următoarele
decenii. Distribuţia sa este la fel de neuniformă, în Lumea a Treia fiind încă de 1.61, creşterea destul de rapidă a populaţiei se va menţine astfel prin inerţie,
spre deosebire de ţările dezvoltate unde este sub 0.85, declinul demografic accentuându-se astfel în deceniile viitoare88. Ca şi ISF, cunoaşte o tendinţă de
scădere rapidă după 1990, efect probabil al mondializării, al generalizării unor comportamente şi mentalităţi specifice statelor dezvoltate, tendinţă
manifestă mai ales în regiunile vecine acestora – nordul Africii sau apropiate cultural – America Latină ori cu care întreţin relaţii intense – sud-estul Asiei.
III.2.1.1.Factorii care influenţează natalitatea
Natalitatea este un fenomen natural supus unor influenţe puternice din partea unor factori social-economici şi politici. Putem
distinge astfel o natalitate naturală (potenţială) în absenţa oricăror măsuri de ordin social şi o natalitate reală, consecinţă a influenţei
factorilor care vor fi prezentaţi în cele ce urmează.
a)Natalitatea potenţială (fiziologică)
Dacă asupra unei populaţii nu intervin nici un fel de constrîngeri sociale, valorile potenţiale ale natalităţii s-ar înscrie între 45-50‰,
în funcţie de particularităţile fiziologice putându-se ajunge pînă la 60‰ – cazul unor populaţii africane sau, în trecut, al unor populaţii
europene (coloniştii francezi din Quebec). Totuşi, natalitatea potenţială este rareori atinsă, fiind influenţată de starea sănătăţii populaţiei, de
bolile endemice şi mai ales de cele venerice, susceptibile a induce sterilitatea. Aşa a fost cazul Africii înainte de 1950, unde pe arii extinse 20-
25% dintre femei erau afectate de astfel de boli (boala somnului, sifilis), situaţie schimbată după 1950. Eradicarea malariei într-un stat tropical
ca Sri Lanka, a condus după 1950 la o creştere rapidă a natalităţii, la peste 50‰. Regimul alimentar are, pare-se, o influenţă notabilă,
fertilitatea feminină fiind invers proporţională cu consumul de proteine şi direct proporţională cu cel de vegetale. O parte din reducerea
natalităţii în ţările dezvoltate se datorează şi creşterii consumului de proteine. Ariile de consum preferenţial al orezului se remarcă printr-o
fertilitate potenţială ridicată, sporită de practica administrării fierturilor de orez de la vârste fragede, mamele putând astfel concepe din nou,
spre deosebire de Africa unde, în general, copii sunt alăptaţi pînă la 2-3 ani. Rolul particularităţilor rasiale în diferenţierea natalităţii
potenţiale este discutabil şi delicat, nefiind concludent, în orice caz subsidiar rolului factorilor induşi de standardul de viaţă şi de
comportamentul demografic. Sigură este frecvenţa mai mare a fenomenului gemelar la negroizi (2% din naşteri), la ţigani (pînă la 4.5%) dar
mult mai slabă la mongoloizi (0.6%) sau europoizi (1.1%).
Contextul climatic poate de asemenea influenţa natalitatea brută. Climatele excesiv de reci, cu ierni lungi, unde omul s-a adaptat mai
greu, au o influenţă negativă (cazul eschimoşilor). În zonele cu climat diferenţiat apar consecinţe vizibile în frecvenţa mensuală a naşterilor
(valoarea maximă se înregistrează în aprilie-mai în Europa) consecinţă a concepţiilor de la începutul verii.
O influenţă majoră o are structura pe grupe de vârste şi sexe. Populaţiile cu o structură deformată – cazul emigranţilor, au o natalitate mai
redusă sau dimpotrivă, foarte ridicată în cazul în care există un aflux sporit de populaţie tînără venită din mediul rural. De regulă, structura pe sexe a
născuţilor este totdeauna favorabilă sexului masculin (5-6%mai mulţi), situaţie reglată treptat prin mortalitatea mai ridicată.
b)Natalitatea reală
Ca urmare a conjuncţiei unor factori diverşi, natalitatea reală este diferită de natalitatea potenţială. Cei mai importanţi dintre aceştia sunt :
-standardul de viaţă, esenţial, impune o relaţie invers proporţională, cu cât este mai ridicat cu atât natalitatea este mai redusă.
Creşterea nivelului de trai determină familiile să-şi diminueze descendenţa. La 1800, doar 50% din copii ţărilor vest-europene aveau şansa să
atingă vârsta maturităţii, pe când astăzi se ajunge la peste 99%. Numărul mediu de copii pe familie a scăzut masiv în ţările dezvoltate – de la
5.5 în trecut la mai puţin de 2 în prezent. Nivelul şcolarizării este foarte important, studii efectuate în S.U.A., arată că în rândul femeilor
analfabete, numărul copiilor este mai mare (3.86) decât al celor cu studii superioare (1.38)89. Această scădere este legată şi de modul de viaţă,
generat de tendinţa spre supraconsum, creşterea timpului liber, fiecare căutând să profite la maximum de binefacerile societăţii de consum.
Studii efectuate în Franţa anilor 1970 arată o diferenţă importantă între familiile burgheze şi cele de agricultori, în acelaşi sens (2.6, respectiv
4.1 copii), dar cu tendinţa de reducere progresivă a diferenţelor pînă la apropiere sau chiar inversare 90. În unele state, segregaţia rasială
corelată cu standardul de viaţă poate fi un alt factor de diferenţiere a nivelului natalităţii. Tipică din acest punct de vedere este Africa de Sud
dar şi în S.U.A., Brazilia, Australia sau Noua Zeelandă pot fi observate evoluţii similare91.
Mediul urban are de asemenea o influenţă certă, corelată însă cu nivelul veniturilor. În anii 1970, familiile urbane din S.U.A., cu
venituri mari, aveau în medie 2.2 copii, spre deosebire de familiile din mediul rural, cu venituri mai mici, care aveau în medie 3.9 copii.

88
Termenul de «Lumea a Treia» este înţeles în sensul tradiţional care înglobează America Latină, Africa şi cea mai mare parte a Asiei (cu excepţia Japoniei şi a părţii asiatice a fostei U.R.S.S.). Până în 1970
caracteristicile social-economice ale acestui vast spaţiu erau relativ omogene dare ulterior s-a produs o rapidă diferenţiere care face caducă expresia de „lume a treia“, mai ales după dispariţia bipolarităţii
hegemoniei politice mondiale prin căderea comunismului, care o justifica anterior. Inerţia explică persistenţa acestui termen, deşi unele statistici internaţionale deosebesc tot mai mult două categorii de state  :
state în curs de dezvoltare şi state subdezvoltate (vezi P.-N. Giraud, L’inégalité du monde. Economie du monde contemporain, Gallimard, Paris, 1996)
89
Informaţii preluate de pe site-ul US Department of Statistics.
90
J.-P. Bardet, Histoire des populations de l’Europe, vol.III, Fayard, pp 446-462, 1999
91
În această din urmă ţară, media natalităţii în perioada 1998-2001 era de 27‰ pentru populaţia maori şi de numai 12.5‰ pentru populaţia de origine europeană
(cf.Key demographic indicators, 1998-2001, Institutul de Statistică din Noua Zeelandă, comunicat din iunie 2002).
 Gradul de ocupare a populaţiei active feminine, antrenarea lor în activităţi productive este la fel de important în prezent corelat cu
modificarea moravurilor şi a mentalităţilor.
-politica statului, este un alt fctor important în perioada contemporană. În funcţie de orientarea acesteia se pot distinge : politici
nataliste, care caută să susţină o natalitate ridicată, atunci când statul se vede ameninţat de reducerea naturală a populaţiei, sau se ghidează
după idei expansioniste. Primele state care au introdus o astfel de politică au fost Germania nazistă şi Italia fascistă, în perioada interbelică,
urmate de Franţa, U.R.S.S., după 1950 iar mai tîrziu de toate statele europene. Aceste politici constau în măsuri de sprijinire a mamei şi
copilului : acordarea de alocaţii, concedii plătite, asigurarea locului de muncă. În afara Europei, această politică este prezentă şi în Australia,
Argentina sau în ţările petroliere din sud-vestul Asiei, state dezvoltate economic şi cu o densitate redusă a populaţiei ; politicile denataliste,
care urmăresc diminuarea creşterii naturale prin intermediul reducerii natalităţii. Constau în măsuri de planning familial : răspândirea
mijloacelor anticoncepţionale, legiferarea unor vârste limită la căsătorie (cazul Chinei), impunerea unor sume familiilor cu mulţi copii, pînă la
măsuri şocante de tipul sterilizărilor în masă (India, China, Thailanda, atât la femei cât şi la bărbaţi)92. Este o politică extrem de răspândită în
Asia Musonică unde rezultatele au fost în general pozitive (Japonia, China, Thailanda, mai recent şi în Indonezia, Bangladesh sau Vietnam,
dar mai puţin vizibile în India, statul care a iniţiat această politică). În Africa este mai rar întîlnită dar a dat deja rezultate notabile în nord (mai
ales în Tunisia dar şi în Algeria sau Maroc), în Ghana, Kenya şi sudul extrem. În Asia de sud-vest este mai puţin evidentă, cu excepţia
Iaranului şi a Turciei. În America Latină este generalizată în statele mari (Mexic, Brazilia) cu probleme serioase legate de suprapopularea
marilor metropole; politica indiferentă, în care autorităţile nu intervin în nici un mod, cazul S.U.A., al majorităţii statelor latino-americane şi
africane iar mai recent şi al unor state est-europene93;
-structura tradiţională a familiei are un rol important acolo unde poligamia este frecventă, contribuind la diminuarea natalităţii,
majoritatea bărbaţilor rămînând necăsătoriţi. Tendinţa de dispariţie a acestui fenomen are drept efect creşterea natalităţii, fapt observat în Africa şi în
unele state din Orientul Apropiat. Rolul său este contradictoriu totuşi, pentru că în acest mod cvasimajoritatea femeilor de vârstă fertilă sunt căsătorite.
În unele state din Africa subsahariană, celibatul feminin definitiv este extrem de redus (Niger, doar 0.1% pentru grupa de vârstă de 45-49 ani);
-vârsta medie la căsătorie, este de asemenea foarte importantă. Acolo unde este tradiţional coborîtă, natalitatea se menţine
ridicată94. Creşterea acesteia poate impune o scădere sensibilă a natalităţii, cum este cazul Bangladeshului, unde a ajuns la 27.3 ani pentru
bărbaţi şi 19.6 pentru femei, paralel cu o sporire a numărului femeilor active, pe fondul slăbirii influenţei religiei musulmane şi al sărăciei 95.
Căsătoria precoce a populaţiei feminine în statele Africii subsahariene explică parţial menţinerea unui nivel al natalităţii apropiat de
maximumul biologic (cazul menţionat al Nigerului, unde acest indicator afişează încă cele mai mari valori la nivel mondial, 55‰ în 2003, în
contextul celei mai scăzute vârste la căsătorie din Africa, 16 ani feminin şi 24 ani masculin).
Dimpotrivă, în Europa, acest indicator este ridicat impunând, parţial, valori reduse ale natalităţii (valori de peste 30 de ani la bărbaţi
şi 27 ani la femei în vestul continentului, chiar mai mult în Irlanda, Scandinavia, Italia sau Spania). Acest indicator este tradiţional ridicat şi în
unele state din Orientul Apropiat (mai ales în cazul bărbaţilor) şi are o tendinţă de creştere în multe ţări ale Lumii a Treia, odată cu
generalizarea şcolarizării şi a ocupării unei părţi importante din forţa de muncă feminină în activităţi neagricole, fiind un factor esenţial în
politica denatalistă a unor state.
Indicatorii care exprimă relativ aceste fenomene sunt nupţialitatea (numărul de căsătorii la mia de locuitori) şi divorţialitatea (numărul
de divorţuri la mia de locuitori). Nupţialitatea redusă şi divorţialitatea mare contribuie de regulă la scăderea natalităţii, cazul majorităţii statelor
europene şi Americii de Nord. Un indicator util în prezent este frecvenţa naşterilor ilegitime, aflat în creştere rapidă în Europa şi America de
Nord (peste 50% deja în Danemarca, cu valori apropiate şi în celelalte state scandinave, Olanda, Franţa, Germania, dar mai redus în statele din
sud şi est)96. America Latină prezintă o situaţie complet opusă, familiile fiind extrem de stabile (0.2‰ divorţialitate, faţă de 5.1‰ în S.U.A.,
nupţialitate de peste 7‰, faţă de valorile de 3-5‰, curente în Europa), explicând parţial indicii mai ridicaţi ai natalităţii. Statele asiatice şi cele
nord-africane prezintă o situaţie similară, explicabilă prin influenţa Islamului în ţările musulmane sau prin tradiţiile familiale din estul
continentului. O situaţie mai greu de caracterizat o prezintă Africa subsahariană, unde promiscuitatea şi absenţa unei stări civile eficiente nu
permit o comparaţie cu situaţia din statele dezvoltate. Vârsta medie la căsătorie este foarte coborîtă adesea iar poligamia încă este prezentă chiar
dacă tendinţele din ţările dezvoltate se resimt timid în unele state mai avansate. Două teorii se confruntă în explicarea nivelului ridicat al natalităţii
din această regiune : prima nu vede în aceasta decât manifestarea clasică a unei subdezvoltări accentuate, cealaltă, fără a nega acest factor, atribuie
un rol sporit contextului cultural, favorabil familiei extinse, sentimentele pronataliste ale populaţiei fiind viguroase chiar şi în rândul tineretului sau
al păturilor sociale mai instruite (Thumerelle, 1996, pp.201-206).
-prescripţiile religioase sunt uneori foarte importante, acestea putându-se opune politicilor de planning familial sau divorţialităţii. Se disting
prin aceasta statele musulmane, unde Coranul susţine natalitatea, alocând femeii un statut inferior, dar şi statele catolice mai tradiţionaliste din Europa
(Irlanda, Polonia, sau la nivel regional Peninsula Bretagne din Franţa ori satele cu populaţie catolică din vestul Moldovei). Influenţa acestui factor se
resimte în unele cazuri şi mai puternic acolo unde unele dintre aceste comunităţi religioase sunt minoritare, cum este cazul musulmanilor din India la

92
În China, această politică a vizat în primul rând populaţia majoritară, minorităţile naţionale fiind parţial excluse din cauza localizării lor în regiuni mai slab
populate. În acest mod se explică scăderea continuă a ponderii populaţiei majoritare han. În perioada intercensitară 1990-2000, numărul acestora a crescut cu
11.22% pe când acela al minorităţilor naţionale cu 16.7%, depăşind astfel 106.4 mil.persoane (8.4% faţă de 8.1% în 1990, cf.National Bureau of Statistics of China,
comunicatul din 2.04.2001).
93
În ultimul timp World Population Data Sheet, publicaţie anuală a O.N.U. prezintă şi modul în care guvernele statelor percep nivelul creşterii populaţiei, cu trei
opţiuni : ridicat, satisfăcător şi redus.
94
Cazul Indiei, unde media era în anul 2000 de 23 de ani la bărbaţi şi 19 ani la femei, în creştere sensibilă faţă de valorile înregistrate în anii 1956-1960, de 19,
respectiv 15 ani (Cf. ediţiilor succesive ale Demographic Yearbook).
95
Cf. Sh.Adnan, Baisse de la fecondite en situation de pauvrete absolue, pp 41-76, în La population du monde. Enjeux et problemes, sub direcţia lui J-Cl.Chesnais,
admirabilă sinteză a evoluţiilor demografice la nivel planetar publicată de PUF în 1997.
96
În statele din partea central-estică a Europei, ponderea naşterilor ilegitime se află într-o creştere accelerată, paralel cu scăderea nupţialităţii. De ex. în Bulgaria,
între 1991-2000, rata nupţialităţii s-a redus de la 5.7‰ la 4‰ iar ponderea naşterilor ilegitime a crescut de la 15.5% la 38.5%. Chiar şi în state mai
« conservatoare » precum R.Moldova se constată acelaşi fenomen, în aceeaşi perioadă indicatorii menţionaţi evoluând de la 9.1 la 5.2‰, respectiv de la 11.8 la
20.6% (cf. bazei de date a INED, http://www.ined.fr/bdd, La conjoncture des pays développés en chiffres).
care nivelul natalităţii este în medie cu o treime mai ridicat decât în cazul populaţiei hinduse majoritare 97. Unele confesiuni religioase proscriu avortul,
contribuind astfel la păstrarea unei natalităţi mai ridicate (cazul multor comunităţi neoprotestante). Invers, acolo unde această practică este foarte
frecventă, natalitatea poate înregistra o cădere rapidă, cazul statelor din estul Europei, după 1990, când legislaţia referitoare la această metodă
contraceptivă s-a liberalizat98.
III.2.1.2.Tipurile de evoluţie a natalităţii şi distribuţia acesteia pe Glob
În ansamblu, lumea contemporană este marcată de tendinţa generală de reducere a natalităţii, ca o adaptare la noile condiţii
impuse de raportul dintre om şi natură (tab.nr.14). Se disting trei tipuri de evoluţie a natalităţii, ultimele fiind variante ale celui dintîi :
-evoluţie „normală”, caracterizată prin tendinţa de descreştere lentă, dar continuă, frecventă în statele dezvoltate unde
industrializarea şi modificarea comportamentului demografic s-au manifestat de multă vreme (mai întîi în Franţa şi Scandinavia, încă din
secolul al XVIII-lea). În Marea Britanie şi Germania această evoluţie a fost mai tardivă, la 1800 natalitatea înregistra încă un nivel similar
celui din ţările slab dezvoltate (37‰, dar s-a raliat rapid acestei tendinţe, la 1900 ajungând la 29‰ iar în 2000 la 10-12‰). Spre sfîrşitul
secolului al XIX-lea acest tip de evoluţie avansează spre sudul şi estul continentului, unde se va generaliza după 1900 iar în prezent avansează
şi în ţările în curs de dezvoltare, mai ales în statele care nu au o politică demografică susţinută;
Tabelul nr.14 : Evoluţia natalităţii între 1970-2003 (în ‰)
Continentul 1970- 1975- 1980- 1985- 1990- 1995- 2000- ISF ISF
1974 1979 1984 1989 1994 1999 2003 (1970) (2000)
Asia 34.7 31.5 28.1 27.5 25.6 23.5 21 5.1 2.7
Europa 15.6 14.7 13.4 13.1 11.6 10.5 10 2.4 1.4
Africa 46.2 46.6 45.9 44.8 42.1 39.1 38 6.5 5.2
Oceania 23.5 22.6 21.3 20.1 19.1 18.2 18 3.6 2.5
America de Nord 15.5 16.0 15.9 15.9 14.9 14.2 14 2.2 2.0
America Latină 35.6 33.5 29.7 27.8 25.3 22.7 23 5.2 2.7
TERRA 31.5 29.6 27.4 26.8 25.2 23.3 22 5.0 2.8
Notă : America de Nord cuprinde numai Canada şi S.U.A. iar Federaţi Rusă este inclusă la Europa.
Surse : Statistical Yearbook of O.N.U, World Population Data Sheet
-evoluţie accelerată, caracterizată prin menţinerea unei natalităţi ridicate timp mai îndelungat şi prin introducerea la un moment
dat a unor măsuri de reducere a natalităţii. Este cazul Japoniei, care pînă în 1940 avea o politică natalistă, dar după 1948 a adoptat o politică
inversă, încât natalitatea scade de la 42‰ în 1948 la 9‰ în 2000. Similară este şi situaţia unor state din sudul şi estul Europei (Italia, Bulgaria,
Federaţia Rusă, Ucraina), a unor state din sudul şi estul Asiei (China, Coreea de Sud, Thailanda, Sri Lanka etc.) iar mai recent chiar a unor
state musulmane considerate mai reticente faţă de politicile demografice denataliste (Iran, Tunisia, Maroc, Libia, Algeria etc.) 99. Caracteristică
acestei evoluţii este stabilizarea natalităţii la valori foarte reduse, efect la îmbătrînirii accentuate a populaţiei (sub 8‰ în Bulgaria sau în
Ucraina între 1995-1999);
-evoluţie în zig-zag, combină tendinţele generale de scădere cu reveniri temporare, care se pot repeta din cauze social-politice
(războaie, imigraţia unor populaţii mai proflifice). Tipică a fost situaţia care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial, când în majoritatea
statelor beligerante s-a constatat un puternic reviriment ca urmare a creşterii nupţialităţii, fenomen cunoscut ca „baby boom”, manifestat mai
ales în S.U.A. şi vestul Europei. Conform unor studii, acest fenomen a caracterizat mai ales state învingătoare, în afara celor est-europene şi a
fost amorsat încă din timpul războiului, urmând unei faze de scădere accelerată a natalităţii, corespunzătoare în bună parte crizei din perioada
interbelică100. Această fază de creştere a natalităţii s-a menţinut până după 1960 în unele cazuri fiind corelat cu atitudinea pronatalistă a
societăţii în epocă. Majoritatea statelor afectate de acest fenomen au cunoscut după 1965 o tendinţă inversă, de scădere accelerată, imputabilă,
concepţiei neomalthusianiste dar şi modificării mentalităţilor în contextul revoluţiei informaţionale (accesul generalizat la mass-media audi-
vizuală), al respingerii unor valori tradiţionale (autoritarism, moralism, naţionalism) şi al instaurării unei mentalităţi strict materaliste şi
hedoniste (ale cărei valori sunt tinereţea, frumuseţea, forţa şi sănătatea). Toate acestea s-au reflectat în tulburările sociale grave generate de
revoltele tinerei generaţii în marile capitale occidentale (mai ’68). S.U.A. se disting în acest context. După ce au cunoscut o tendinţă de
scădere normală, după 1985 se remarcă printr-o stabilizare a natalităţii la un nivel relativ înalt pentru o ţară dezvoltată (14-15‰), explicat prin
sosirea masivă, în ultimele decenii, a emigranţilor latino-americani, cu o structură pe vârste favorabilă tinerilor. O revenire de scurtă durată a
fost consemnată şi în cazul Suediei în perioada 1990-1995, ca efect cumulat al unor măsuri anterioare de ocrotire a familiei în cadrul politicii
social-democrate (concedii plătite pentru ambii părinţi, alocaţii de sprijin etc.). Un alt caz tipic este acela al României, unde după 1966 politica
natalistă a condus la dublarea nivelului natalităţii (14.3‰ în 1966 şi 27.6‰ în 1967), nivelul din 1966 fiind regăsit abia în 1990, după care s-a
revenit la o evoluţie „normală” (9,6‰ în 2002).
Distribuţia actuală a natalităţii pe Glob este tot mai polarizată, între statele cu valori foarte ridicate şi cele cu valori reduse. Pot fi
deosebite trei categorii de state :

97
Cf. J.Veron, La transition démographique dans l’Inde, Espace/Population/Société, nr.2-3/1997, pp.135-154.
98
România a fost ani la rând pe nedoritul prim loc pe plan mondial din acest punct de vedere, în 1990 raportul între numărul de avorturi şi cel de născuţi vii a fost
de 4.2/ 1, scăzând până la 1.1/1 în 2000.

99
Cea mai fulminantă evoluţie a înregistrat-o în ultimele două decenii Iranul, unde s-a ajuns de la un indice de 6.6 copii/femeie în 1977 la 2.1 în anul 2000, chiar în
mediul rural s-a trecut de la 8.1 la 2.4. Ca în toate cazurile această evoluţie urmează modelul centru-periferie, fiind mai rapidă în zona capitalei sau în provinciile cu
populaţie dominant persană şi mai lentă în Balucistan sau în ariile izolate din Munţii Zagros (Luristan, Kohgiluyeh, Kurdistan), cf. A.Tarmann, Iran achieve
Remplacement Level Fertility, Population Today, PRB, ONU, nr.5/2002.
100
Cf.J.Dupâquier, La population mondiale au XX-e siècle, PUF, Paris, 1999.
 -state cu valori mari, peste 30‰ în medie, concentrate în Africa Subsahariană, mai rar în Asia, America Latină şi Oceania (Yemen,
Afganistan, Oman, Laos, Guatemala, Honduras, Paupa-Noua Guinee etc.). Valori excepţionale, de peste 50‰ mai sunt atinse doar în câteva
state africane (Nigerul cu 55‰, valoarea maximă şi Mali). Valorile peste 40‰ tind să devină tot mai rare din cauza tendinţelor de scădere
normală a natalităţii, mai evidente în Asia şi America Latină. În Europa astfelde valori au dispărut treptat după 1950, Albania fiind singura
care s-a menţinut în această categorie pînă spre 1980;
-state cu valori medii (20-30‰), apropiate de media mondială (22‰ în 2000), mai rare în deceniile trecute datorită polarizării
statelor în jurul valorilor extreme. Scăderea recentă a natalităţii încadrează în această categorie majoritatea statelor latino-americane (unele de multă
vreme -Argentina sau Chile, altele mai recent – Brazilia, Columbia) sau asiatice (inclusiv state dens populate ca India, Bangladesh, Vietnam, Filipine,
Indonezia etc.). În Europa nici un stat nu se mai încadrează în această categorie, chiar şi Albania a coborît sub acst nivel, iar la nviel regional mai poate
fi remarcată doar provincia iugoslavă Kossovo. Tot mai multe state africane se încadrează în această categorie, mai ales cele din nordul şi sudul
extrem, state cu o politică demografică mai susţinută. Statele care aparţin acestei categorii sunt mai avansate economic şi mai urbanizate decât cele din
prima categorie;
-state cu valori reduse, sub 20‰, concentrate în emisfera nrodică, integrând toate statele europene, S.U.A., Canada, statele asiatice
cu politici demografice eficiente (cele din estul Asiei, Thailanda, Sri Lanka, Iran), multe state insulare din Antile (Cuba, Porto Rico),
Uruguay, Australia, Noua Zeelandă, excepţional în Africa (Tunisia sau unele mici state insulare din jurul continentului -Mauritius, Seychelles
etc.). În Europa şi estul Asiei foarte frecvente sunt valorile, extrem de coborîte, sub 10‰, inimaginabile altădată (Germania, Ungaria,
Bulgaria, Letonia, Federaţia Rusă, Ucraina, Armenia, Japonia etc.). Sunt valori sub care practic nu se mai poate coborî, reprezentând probabil
limita inferioară a comportamentelor de tip malthusian101.
III.2.2.Mortalitatea
Elementul pasiv al dinamicii populaţiei este calculat prin raportarea numărului de decese într-o perioadă dată (un an de regulă), la
populaţia totală. Este de fapt mortalitatea brută, care, ca şi natalitatea nu este cunoscută cu exactitate, mai ales în Lumea a Treia :
Mb=D/Pt*1000
Astfel, în India anului 1950, conform evaluărilor, nu erau declarate decât 60% dintre decese, situaţie schimbată în sens pozitiv în
această ţară dar încă frecventă în statele africane unde serviciul stării civile nu funcţionează eficient sau se menţin situaţii conflictuale.
Valorile mortalităţii sunt foarte diferite raportate la grupele de vârstă, fiind mai ridicată la grupa sub 1 an, scăzând apoi rapid pînă
la un minimum atins între 15-25 de ani, pentru ca ulterior să crească lent, cu o accelerare după 60-70 de ani. Aceasta este o situaţie
caracteristică statelor dezvoltate, în Lumea a Treia menţinându-se factori de risc care diminuează enorm durata vieţii.
Un indicator important pentru calitatea vieţii este astfel mortalitatea infantilă, obţinut prin raportarea deceselor copiilor sub un an la
numărul de născuţi vii : Mi=D<1/Nv*1000
Acest indicator cunoaşte o distribuţie sensibil diferită de aceea a mortalităţii generale (brute) fiind puternic corelat cu nivelul de
dezvoltare. Reducerea acestui indicator este posibilă doar prin asigurarea unor servicii medicale adecvate mamei şi copilului, măsuri la
îndemîna statelor dezvoltate dar precare în cele în curs de dezvoltare. Astfel, valorile sale oscilează la nivel mondial între 3 şi 150‰
(tab.nr.16). În Europa, valorile care depăşesc 10‰ sunt rare (România, R.Moldova, Federaţia Rusă, Ucraina şi Bulgaria) în contrast cu Africa
unde valorile de peste 100‰ constituie regula, cu excepţia unor state care au făcut progrese remarcabile în domeniul controlului medical
(nordul Africii, Camerun, Kenya, etc.). Valorile maxime se înregistrează în Mozambic (201‰ în 2000), Sierra Leone (155‰) şi Afganistan
(154‰), pe fondul unor crize social-politice grave. Statele asiatice şi cele latino-americane au progresat enorm, prezentând adesea valori
apropiate de cele înregistrate în statele dezvoltate (sub 10‰ în Coreea de Sud, Taiwan, Malaysia, Kuwait, Cuba etc.) 102. Valorile cele mai
reduse caracterizează mai ales statele scandinave şi Japonia (cu valori între 2.8-4‰ în ultimii ani), nivel sub care practic este greu de coborât.
Importanţa scăderii mortalităţii infantile constă în efectul pe care-l produce asupra nivelului natalităţii. Toate studiile efectuate asupra unor
state în curs de dezvoltare (Cuba, Sri Lanka, India) demonstrează corelaţia care există între reducerea acestui indicator şi diminuarea
fecundităţii (Vallin, 1995).
Mortalităţii brute i se pot aduce corecţii, ca şi natalităţii brute, prin raportarea la populaţii standardizate, care avantajează în prezent
statele dezvoltate, cu populaţii îmbătrînite. De exemplu, în Franţa antebelică, mortalitatea generală avea valori de 15‰, dar prin standardizare
se ajungea la 12‰. Având în vedere că la dinamica acestui indicator, spre deosebire de natalitate, participă întreaga populaţie, mortalitate
brută este mai des utilizată.
Pentru a detalia analiza mortalităţii, un indicator des utilizat şi foarte concludent este speranţa medie de viaţă la naştere (SVN),
indice conjunctural care exprimă nivelul mediu al duratei vieţii la un moment dat, posibil a fi modificat prin îmbunătăţirea asistenţei sanitare.
Şi acesta polarizează statele Globului în două grupuri :
-unul avansat, în care SVN depăşeşte 65 de ani, cuprinzând întreaga Europă, fără nici o excepţie, cea mai mare parte a Americii,
sud-vestul şi estul Asiei. Valorile maxime (peste 75 de ani în medie) caracterizează statele vest-europene, Japonia, Australia, Canada, S.U.A.
Diferenţele între cele două sexe sunt de regulă semnificative şi favorizează populaţia feminină. Acest nivel a fost obţinut prin îmbunătăţirea

101
De menţionat aportul notabil în crearea acestor valori şi aşa reduse ale natalităţii, al imigranţilor. De ex. în Franţa, INSEE certifica în comunicatul de presă din
23.05.2002 că în anul 2001, 10% din copii născuţi în Franţa aveau cel puţin un părinte străin, valori chiar mai mari înregristrându-se în Germania sau Elveţia.
102
Se poate vorbi de o corelaţie puternică între gradul de cultură, exprimat prin nivelul analfabetismului şi mortalitatea infantilă. Astfel chiar şi regiuni sărace
precum statul Sri Lanka sau statul indian Kerala pot înregistra mortalităţi infantile reduse (16‰, respectiv 13‰ în anul 2002, deci sub nivelul mediu al României).
continuă a asistenţei sanitare dar se pare cîn ultimul deceniu s-a atins un plafon mai greu de depăşit pentru moment (cel de 80 de ani,
surmontat deja de Japonia, Suedia, Italia, Elveţia, Islanda şi Hong Kong).
Un caz particular printre statele din această categorie îl constituie fostul bloc sovietic unde acest indicator, tradiţional mai coborît
decât în vestul continentului, a recuperat diferenţa între 1950-1970 dar a intrat într-o fază de stagnare sau chiar de regres ulterior, mai ales în
cazul sexului masculin. Este o situaţie frapantă mai ales în fosta U.R.S.S. unde SVN la bărbaţi a scăzut sub la 59 de ani în Federaţia Rusă (sub
nivelul înregistrat în India sau în unele state africane), diferenţa între cele două sexe ajungând pînă la 15 ani. Este un fenomen greu de
explicat, accentuat după 1990, deşi se observă o uşoară redresare în ultimii ani, fără a putea afirma dacă este o evoluţie conjuncturală sau de
durată. Incidenţa consumului exagerat de alcool este una din explicaţii, alături de regimul alimentar care predispune la boli degenerative103;
-un al doilea grup, mai puţin avansat, grupează restul Asiei, cea mai mare parte a Africii şi unele state insulare din Oceania. Cu
toate progresele notabile din unele state, diferenţa faţă de statele dezvoltate se menţine. Între statele asiatice şi cele africane sunt diferenţe
sensibile, în primul caz media oscilând în jurul valorii de 60 de ani pe când în unele state ale Africii Subsahariene coboară sub 40 de ani
(Zambia, Zimbabwe). Explicaţia principală derivă din incidenţa foarte mare a SIDA104 care a creat deja una din marile problemele sanitare ale
lumii contemporane, prin efectele dezastruoase pe care le poate antrena. O altă explicaţie o constituie persistenţa unor conflicte militare
(Sierra Leone, R.D.Congo, Ruanda, Afganistan etc.). O caracteristică generală a acestui grup este diferenţa redusă dintre cele două sexe, de
multe ori în favoarea populaţiei masculine, în special în Asia de Sud, unde raportul de masculinitate atinge valori foarte ridicate. Explicaţia
principală constă în statutul inferior al femeii (tab.nr.15). Persistenţa unor maladii este o altă cauză a menţinerii unui nivel mai redus al
speranţei de viaţă. Un caz des citat este acela al Sri Lankăi, unde numai în doi ani (1946-1948), pe parcursul unei campanii de eradicare a
paludismului sub egida OMS s-a produs un salt de 12 ani a SVN(de la 42 la 54 ani), acest stat fiind astăzi unul din cele mai avansate din
Lumea a Treia în această privinţă (Vallin, 1995).
Tabelul nr.15 :Speranţa de viaţă la naştere în anii 2000-2003 (în ani)
TERRA Asia Europa Africa Oceania America America
de Nord Latină
Total 67 67 74 53 74 77 71
Masculin 65 66 70 52 72 74 68
Feminin 69 68 78 54 76 80 74
Sursa : World Population Data Sheet
III.2.2.1.Factorii determinanţi ai mortalităţii
-nivelul de trai este şi în acest caz un factor decisiv. Statele avansate au mortalităţi scăzute, mai evident la grupele de vârstă tinere şi la
sexul feminin. Acest nivel poate fi corelat cu diferiţi indicatori statistici : consumul alimentar, puterea de cumpărare etc. Scăderea ponderii
muncii fizice în ţările avansate este un factor de diminuare a mortalităţii, spre deosebire de statele slab dezvoltate în care munca fizică domină,
indiferent de sex şi de vârstă (de multe ori femeile sunt net dezavantajate);
-gradul de instrucţie, este un alt factor fundamental, fiind un indicator des utilizat de către organismele internaţionale în stabilirea
indicelui de dezvoltare umană (IDH)105. Prin educaţie oamenii învaţă să prevină o serie de boli sau să diminueze unele riscuri prin măsuri de
igienă, renunţarea la unele vicii sau excese etc.
-structura socială, are o importanţă extremă în statele ale căror societăţi sunt puternic stratificate. Influenţa sa se manifestă prin
diferenţierea nivelului mortalităţii, mai ales a celei infantile, cu atât mai evident cu cât stratificarea se suprapune unei segregări rasiale sau
etnice. Este cazul R.S.Africane, chiar după renunţarea la politica de apartheid, unde Mi a populaţiei de culoare este de câteva ori mai mare
decât în cazul populaţiei de origine europeană. Şi în S.U.A. diferenţele sunt foarte marcante, în 1988 de ex. mortalitatea infantilă era în medie
de 10‰ dar de 8.5‰ la populaţia albă şi de 17.6‰ în cazul populaţiei de culoare 106.Diferenţe din această categorie subzistă şi în statele
dezvoltate, unde familiile burgheze se deosebesc destul de net printr-o mortalitate infantilă extrem de redusă în primul rând;
-progresele medicinei, formează un factor restrictiv, a cărui importanţă s-a accelerat în paralel cu modernizarea întregii vieţi social-
economice. Primul pas a fost descoperirea vaccinurilor contra maladiilor epidemice, generalizate începând cu sfîrşitul secolului al XIX-lea când,
în Europa, 55 % din decese erau cauzate de boli infecţioase (tuberculoza mai ales), urmate de bolile sistemului nervos. Progresle înregistrate au
eliminat aceşti factori de risc, controlând parţial şi pe cei care domină astăzi – bolile degenerative ale sistemului circulatoriu, cancerul, bolile
sistemului nervos ş.a., bolile infecţioase contribuind doar cu 2%. Aceasta este o situaţie caracteristică statelor dezvoltate pentru că în Africa
subsahariană, unde asistenţa sanitară este cea mai deficitară, structura deceselor amintind-o pe cea a Europei sec. al XIX-lea (în multe state din
această regiune revine adesea un medic la 20-50 mii locuitori);
-urbanizarea este un factor cu rol contradictoriu. În prima fază a acestui proces (1800-1900) s-a constatat o creştere a mortalităţii în
oraşe spre deosebire de mediul rural. Astăzi situaţia este inversată, chiar şi în statele slab dezvoltate. Mortalitatea urbană este mai mică decât

103
O explicaţie curentă este şi frecvenţa morţilor violente, prin accidente sau crime, mult mai mare decât în oricare alt stat dezvoltat. „Şansa” unui deces violent
este în Rusia de 1 la 4 evenimente din această categorie faţă de 1 la 30 în Marea Britanie, de multe ori pe fondul consumului exagerat de votcă – 600 ml zilnic (cf.
N.Eberstadt, Russie - l’inévitable déclin, Futuribles, nr.252-2000). Se pare însă, că decisiv este faptul că acest stat, ca şi altele din zonă nu a reuşit să controleze
decât bolile infecţiose spre deosebire de statele occidentale unde maladiile degenerative, specifice perioadei actuale, sunt mult mai eficient prevenite. România a
cunoscut o evoluţie similară, dar în ultimii ani se observă o relativă ameliorare (69 de ani în medie între 1970-1998, dar 71 ani în 2000-2002, cu 67 ani pentru
bărbaţi, respectiv 74 ani pentru femei, progresul fiind vizibil mai ales la sexul masculin.
104
Până la 39% din populaţia feminină afectată în Botswana, cu valori apropiate şi în alte state vecine.
105
IDH este un indicator imaginat de către experţii organismelor internaţionale în scopul eliminării inadvertenţelor pe care le presupun alţi indicatori ai dezvoltării, în primul rând produsul intern
brut. IDH este obţinut prin combinarea speranţei de viaţă la naştere, gradului de alfabetizare şi produsului intern brut ajustat la puterea de cumpărare. De obicei se deosebesc trei categorii de state
(cu dezvoltare umană înaltă, medie sau joasă). În acest clasament, România ocupa locul 57 în anul 2001, între cele 174 state luate în calcul, având un nivel similar celui al Bulgariei, Federaţiei
Ruse, Mexicului sau Malaysiei (cf. Rapport mondial sur le développement humain 2001, http://www.un.org/pnud).
106
Cf. C.Soppelsa, Les Etats-Unis, Sirey, 1992
cea rurală, ca efect al îmbătrînirii mai accentuate în ultimul caz, urmare a exodului rural. Există şi excepţii, cazul Indiei, unde mortalitatea
urbană este frecvent mai ridicată, efect probabil al aglomerării care favorizează proliferarea unor epidemii;
-condiţiile climatice nu sunt deloc neglijabile, dat fiind faptul că ele constituie un factor favorizant pentru anumite maladii. La
latitudini mici sunt mai frecvente bolile aparatului digestiv iar la latitudini mari cele ale aparatului respirator. Multe comunităţi umane se
remarcă printr-o adaptare genetică extremă la condiţiile locale de mediu fiind mai rezistente la anumiţi agenţi patogeni;
-sexul intervine în contextul diferenţierii mortalităţii pe grupe de vârstă. De obicei mortalitatea feminină este mai mică, această
categorie de populaţie fiind mai puţin expusă unor accidente sau excese (diferenţiat pe grupe de vârstă, putând ajunge pînă la 25%). Diferenţa
în favoarea sexului feminin este foarte mare la vârstele mici, echilibrându-se la vârstele adulte pentru a se accentua la cele avansate. Şi aceasta
este valabil mai ales pentru ţările dezvoltate, în cele în curs de dezvoltare, condiţia socială a femeii, supusă unor munci fizice grele, reduce
mult aceste diferenţe, pînă la inversare (cazul unor state din sudul Asiei);
-distribuţia inegală a obişnuinţelor alimentare este un alt factor. Notabilă este incidenţa alcoolismului care cauzează 1/3 din decese
în Rusia, direct sau indirect, consumul de votcă fiind în această ţară de 600 ml zilnic/locuitor. Şi în Franţa mortalitatea brută este mai ridicată
în regiunile în care alcoolismul este mai frecvent, suprapuse nu regiunilor viticole ci ariilor de cultură intensivă a mărului şi de producţie a
cidrului (Normandia, Bretania). Consumul exagerat de grăsimi animale este adesea indicat ca un factor de risc în producerea maladiilor
cardio-vasculare, explicând incidenţa mare a acestora în Europa Centrală. Spre deosebire, regimul mai degrabă vegetarian, cu un consum
ridicat de grasimi vegetale (ulei de măsline), favorizează ţările mediteranene, unde chiar şi cele mai puţin dezvoltate au o speranţă de viaţă
ridicată (cazul Albaniei). Consumul ridicat de produse lactate alături de mediul mai salubru favorizează longevitatea în unele zone muntoase
înalte (Pirinei, Caucaz, Himalaya). Regimul alimentar ideal, căutat cu aviditate de unii specialişti occidentali, este totuşi o iluzie, factorii locali
având o importanţă deosebită;
-violenţa şi accidentele intervin într-o măsură destul de importantă, legat adesea de consumul alcoolului sau a drogurilor. Frecvenţa ridicată a
morţilor violente (accidente, crime, suicid) este adesea corelată şi cu mediul marilor metropole, fără prea multă relevanţă. Între statele dezvoltate şi cele în
curs de dezvoltare sunt diferenţe însemnate derivate din gradul mai mare de securitate în prima categorie. Printre statele dezvoltate, cea mai mare incidenţă
a acestui factor revine Rusiei, unde se înregistrează un indice de 32 omoruri-100 000 loc., mult sub nivelul de 4/100 000 cât se înregistrează în G7 107.
Suicidul este mai frecvent tot în Rusia (42/100 000), Ţările Baltice (44/100 000), Ungaria, Ucraina, dar prezintă valori mult mai reduse în sudul Europei
sau în România108. S.U.A. se disting de asemenea printr-o incidenţă mai mare a acestor fenomene decât în Europa de Vest sau în Japonia (9 omoruri la
100 000 locuitori). La accidentele de muncă primul loc îl ocupă tot Rusia cu un nivel record de 209/100 000 locuitori, faţă de 20-50 cât se înregistrează în
celelalte state dezvoltate. În estul Europei există o diferenţă netă între statele din fosta U.R.S.S, cu o incidenţă mare a acestor riscuri şi cele din Europa
Centrală cu valori similare Europei Vestice. Mortalitatea foarte ridicată din statele desprinse din fosta U.R.S.S. este datorată în mare parte şi insecurităţii.
Se adaugă influenţa episodică, dar catastrofală adesea, a conflictelor (civile sau interstatale). În perioada contemporană cel mai citat
exemplu din această categorie este acela al genocidului generat de regimul khmerilor roşii în Cambodgia, care a făcut între 1975-1979 peste 1
milion de victime (mortalitate record de 40‰!), dar la fel de dezastruoase au fost şi conflictele mai recente din Bosnia-Herţegovina sau Rwanda,
dacă ne raportăm la numărul relativ redus al populaţiei acestor state.
III.2.2.2.Tipurile de evoluţie şi distribuţia mortalităţii pe Glob
În evoluţia mortalităţii se pot distinge trei faze distincte : o descreştere concomitentă îmbunătăţirii asistenţei sanitare, scădere mai
rapidă decât în cazul natalităţii; o stabilizare la valori foarte coborîte, constituind plafonul minim, diferit de la caz la caz, în funcţie de
structura pe vârste; o tendinţă uşoară de creştere, sub impulsul scăderii continui a natalităţii, pînă la plafonul minim şi al îmbătrînirii
efectivelor, inclusiv prin creşterea SVN. În prezent, pe Glob se pot distinge trei tipuri de state, în funcţie de faza în care se află :
-state în care reducerea mortalităţii generale a început de multă vreme (după 1800) coborând lent şi ajungând la plafonul minim după 1950,
ulterior intrând în faza de uşoară creştere. Este cazul Europei în ansamblu (tendinţă mai precoce în vest, mai tardivă în est şi sud), al Americii de Nord,
Australiei şi Japoniei. Astfel, în nord-vestul Europei, la 1800 se înregistrau valori de 35-45‰, remaniate la circa 15‰ la 1900, coborând la circa 8-10‰ după
1950 pentru ca după 1980 să urce lejer spre 9-12‰;
-state care au menţinut valori ridicate pînă la începutul perioadei postbelice, când au intrat într-un proces rapid de reducere a
mortalităţii, reflex al îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă. În prezent, aceste state se disting prin valori foarte coborîte, neatinse de statele din
prima categorie (sub 5‰ adesea). Este o situaţie caracteristică mai ales Americii Latine, Asiei şi celei mai mari părţi a Africii. Trecerea de la valori
foarte mari (30‰) la cele foarte mici (5-10‰) a fost parcursă adesea doar în două decenii. De această scădere a mortalităţii se leagă şi manifestarea
puternică a exploziei demografice după 1950. În ultimul timp se constată o diferenţiere a acestei largi categorii de state, unele dintre cele mai avansate
ajungând în faza stabilizării mortalităţii (America Latină, China, Turcia, Tailanda), altele au înregistrat o scădere mai lentă (subcontinentul indian,
unele state africane) iar unele dintre ele au intrat în faza de redresare, apropiindu-se de situaţia statelor dezvoltate (Argentina, Cuba, Porto Rico, state în
care natalitatea prezintă deja valori foarte reduse). În Africa situaţia este mult mai complicată, nivelul de plecare era foarte ridicat în 1950 iar reducerea
acestuia a fost destul de ezitantă, în unele state manifestându-se o redresare sensibilă după 1990, în contextul incidenţei sporite a SIDA, unde valorile
urcă din nou la peste 20‰ (Zimbabwe, Zambia, Ruanda, Botswana etc.);
-un al treilea grup de state, în curs de dispariţie, grupează ţările în care nu s-a manifestat niciodată un proces de reducere evidentă,
explicat prin înapoierea economică dar şi civilizaţională, cazul unor state africane – Guineea Bissau, Niger, sau al unor state insulare din
Melanezia. Valorile înregistrate în aceste cazuri nu au coborît decât ocazional sub 20‰.
Distribuţia mortalităţii generale pe Glob deosebeşte trei mari grupuri de state :
-state cu valori reduse, sub 8‰ (media mondială a anilor 1995-1999 fiind de 9.5‰), care au făcut progrese notabile pe calea
dezvoltării civilizaţiei în perioada contemporană, prin combaterea cauzelor de deces, dar păstrează încă o structură pe vârste care favorizează
populaţia tânără. Este o situaţie frecventă în Extremul Orient, unde Coreea de Sud sau Taiwanul prezintă valori sub 7‰ (excepţional în
Singapore, 4.8‰) dar şi în America Latină, unde Costa Rica coboară până la 4‰, sau în sud-vestul Asiei unde statele petroliere de la Golful
107
Grupul celor şapte mari state dezvoltate.
108
Informaţii preluate din, V Skolnikov, L’homicide et le suicide dans le monde industriel, Population, INED, nr.1/1999, pp.127-130.
Persic prezintă un nivel excepţional de redus (2-3‰, în contextul unei ponderi ridicate a forţei de muncă imigrate). Tot aici se încadrează
majoritatea statelor din Oceania, unele state insulare din jurul Africii, iar mai recent majoritatea statelor islamice din nordul Africii şi din
Orientul Apropiat (tab.nr.16);
Tabelul nr.16 Evoluţia mortalităţii pe Glob între 1970-2000 (în ‰)
Continentul 1970- 1975- 1980- 1985- 1990- 1995- 2000- Mi Mi
1974 1979 1984 1989 1994 1999 2003 (1970) (2003)
Asia 13.3 11.5 10.1 9.1 8.5 7.9 7.5 126 54
Europa 10.2 10.2 10.4 10.5 10.6 10.9 11.5 20 8
Africa 19.6 18.1 16.3 14.8 13.9 14.4 14 162 88
Oceania 10.5 9.6 8.5 8.0 7.7 7.5 7 45 26
America 8.3 8.2 8.0 8.0 8.1 8.5 8.5 16 7
deNord
America 9.4 8.1 7.0 6.3 6.1 6.1 6 69 30
Latină
TERRA 12.8 11.5 10.5 9.7 9.3 9.3 9 101 55
Notă : America de Nord cuprinde numai Canada şi S.U.A. iar Federaţi Rusă este inclusă la Europa.
Surse : Statistical Yearbook of O.N.U, World Population Data Sheet
-state cu valori medii, apropiate sau uşor superioare mediei mondiale (8-13‰). Grupează majoritatea statelor europene unde
tendinţele de îmbătrînire, mai timpurii sau mai recente, se fac peste tot resimţite. Se adaugă statele din sudul Asiei (India de ex. cu 9‰) unde
măsurile de reducere a mortalităţii sunt mai puţin eficace, apoi unele state mai evoluate din Africa subsahariană (Camerun, R.S.Africană,
Senegal) la care se adaugă unele state din Oceania sau America Latină, mai slab dezvoltate economic (Papua-Noua Guinee, Bolivia).
-state cu valori mari (peste 13‰) specifice în primul rând Africii subsahariene, unde se depăşeşte frecvent nivelul de 20‰, apoi în
unele state foarte slab dezvoltate din Asia, supuse adesea unor conflicte militare îndelungate (Afganistan, Cambodgia). În America Latină a
devenit o situaţie excepţională (Haiti), dar după 1990 se încadrează în această categorie tot mai multe state din estul Europei, situaţie
conjuncturală favorizată de scăderea bruscă a natalităţii şi implict de dezechilibrarea structurii pe vârste (Rusia, Ucraina, Bielorusia, Ungaria,
Bulgaria etc.)109.
III.2.3.Sporul (excedentul) natural
Evoluţia diferenţiată a celor două elemente ale bilanţului natural (natalitate şi mortalitate) determină o varietate de situaţii la nivel
global. Generalizarea acestora conduce la 4 mari tipuri de creştere naturală a populaţiei :
-tipul primitiv, caracteristic acelor populaţii aflate în faza de trecere de la un regim demografic anterior exploziei demografice la un
regim modern. Natalitatea este în acest caz ridicată, fără a se înregistra o tendinţă de reducere, apropiată de maximul biologic, dar şi
mortalitatea se apropie de nivelul acesteia, sporul natural fiind astfel redus. Specific întregii populaţii a Planetei pînă în secolul al XIX-lea,
este pe care de dispariţie în perioada actuală, fiind întîlnit doar la unele grupuri de populaţie izolate în condiţii naturale dificile (pădurile
ecuatoriale din America de Sud, Africa Centrală, unele insule din Oceania);
-tipul tînăr, derivă din cel anterior, fiind marcat de reducerea masivă a mortalităţii care se apropie treptat de plafonul minim, în timp
ce natalitatea se menţine la valori ridicate înregistrând o tendinţă uşoară de reducere (mult mai lentă decât a mortalităţii). Este de fapt prima
fază a modernizării economice care generează fenomenul de „explozie demografică”, exprimat printr-un spor natural foarte ridicat. Această situaţie a
fost specifică mai întîi statelor vest-europene (1750-1900) pentru ca după 1900 să se generalizeze în restul Europei iar după 1950 în America Latină,
Asia şi Africa, la un nivel fără precedent, în contextul unor posibilităţi mult mai mari de reducere a mortalităţii. În acest mod, cea mai mare parte a
creşterii naturale a populaţiei Globului este concentrată în statele din această categorie. Nivelul sporului natural poate atinge valori foarte mari aşa cum
a fost cazul Kenyei110. Chiar şi în cazul statelor intrate mai tardiv în această fază valorile sporului natural sunt notabile (Guineea-Bissau cu 10‰ între
1960-1964, 17‰ între 1975-1979 şi 22‰ între 1995-1999);
-tipul matur, rezultă dintr-o natalitate în reeducere accelerată şi o mortalitate plafonată la nivelul minim, rezultând astfel un spor
natural foarte scăzut sau în cazul extrem (tot mai frecvent) deficit natural. Este de fapt faza de restrîngere a exploziei demografice, amorsată
în Franţa încă dinainte de 1800, urmată apoi de ţările scandinave, Austria, iar după 1900 de celelalte state europene şi de cele formate prin
colonizare europeană (S.U.A., Argentina, Australia). După 1950 se extinde şi în Extremul Orient (Japonia, Singapore, China, Coreea de Sud),
în insulele Antile sau în arhipelagurile din jurul Africii (Cuba, Mauritius, Capul Verde etc.). De exemplu, Cuba înregistra încă în anii 1960-
1964, valori de 28‰ pentru ca în anii 1995-1999 să aibă numai 7‰. Evoluţia spre acest tip este tot mai rapidă în acele state în curs de
dezvoltare în care s-au făcut progrese însemnate în domeniul planningului familial şi al asistenţei medicale.
-tipul senil, impus de situaţia actuală a multor state dezvoltate, în care s-a instaurat durabil deficitul natural ca urmare a fenomenului
cunoscut de demografi drept „baby crach”. De exemplu, în Germania această situaţie durează de mai bine de trei decenii, în Ungaria de două
decenii iar în multe state est-europene, de circa un deceniu (tab.nr.17). Este expresia unei crize demografice care în estul Europei este şi o
consecinţă a unui regim demografic „socialist” din perioada totalitară, cu un control riguros al vieţii individului dar în acelaşi timp şi cu o
relaxare a moralei111.

109
Unii autori (F.O.Seys, Typologie des changements démographiques en Europe Centrale depuis la chute du communisme, Espace/Population/Societes, nr.3/1998
pp.441-461) vorbesc de existenţa unui regim demografic de tip „socialist” caracterizat prin evoluţii similare celor din vestul Europei dar mai brutale şi sensibil
defazate.
110
Valori de 30‰ între 1960-1964, urcând pînă la 39‰ între 1970-1974 şi la 42‰ între 1976-1980, corespunzător unei perioade de dublare sub 20 de ani, nivel redus considerabil, la numai
29‰ între 1995-1999 şi „doar” 21‰ în 2000-2003.
111
Cf. F.O.Seys (1998) şi H. le Bras care preia teoria lui J.Hajnal despre existenţa unei „fracturi” demografice în Europa pe direcţia Trieste-St.Petersburg ( La
Planéte au village, Datar, 1993).
 Tabelul nr.17 :Evoluţia sporului natural între 1970-2001
Continentul 1970-1974 1975-1979 1980-1984 1985-1989 1990-1994 1995-1999 2000-2003
Asia 21.4 20.0 18.0 18.4 17.1 15.6 13.5
Europa 5.4 4.4 4.0 2.6 1.0 -0.4 -1.5
Africa 26.6 28.5 29.6 30.0 28.2 24.7 24
Oceania 13.0 13.0 12.8 12.1 11.4 10.7 11
America de Nord 7.2 7.8 7.9 7.9 6.8 5.7 5.5
America Latină 26.2 25.4 22.7 21.5 19.2 16.6 17
TERRA 18.6 17.1 16.9 16.9 15.9 14.0 13
Notă : America de Nord cuprinde numai Canada şi S.U.A. iar Federaţi Rusă este inclusă la Europa.
Surse : Statistical Yearbook of O.N.U, World Population Data Sheet
Această evoluţie diferenţiată stă la baza teoriei tranziţiei demografice, larg acceptată pe plan mondial deşi este criticată de unii specialişti.
Tranziţia demografică în formularea sa teoretică este o descriere schematică a schimbărilor demografice care caracterizează istoria
contemporană a omenirii. Ea porneşte de la constatarea că cei doi indicatori demografici principali (natalitatea şi mortalitatea) sunt într-o scădere
continuă odată cu modernizarea economică şi culturală. Înainte de toate este caracterizată printr-un decalaj cronologic între scăderea nivelului
natalităţii şi cel al mortalităţii, consecinţă a progresului social-economic.
Iniţiatorul acestei teorii a fost Antoine Landry112 care propune trei faze de regim demografic : primitiv, intermediar şi contemporan,
corespunzătoare primelor trei tipuri de spor natural descrise anterior. W. Thomson (1929) a preluat ideea iar teoria în sine apare prima dată
formulată de către F.Notenstein care îi asigură o explicaţie clară, cauzală, având intuiţia de a spune că modelul demografic european este
universal (1945, 1953, citat de Noin, 1981113). Şi acesta distinge trei tipuri de creştere naturală : „high potential growth”, declanşată de
explozia demografică; „transitional growth”, pe parcursul exploziei demografice; „incipient decline” în momentul în care tranziţia este
încheiată iar valorile celor doi indicatori demografici tind să se egalizeze la un nivel cât mai coborît.
Tranziţia celor două componente demografice esenţiale, natalitatea şi mortalitatea este atât un proces social inovator cât şi un
fenomen cultural. Difuziunea sa în spaţiu se desfăşoară în sens descendent în lungul scării socio spaţiale : de la păturile aflate în avangarda
modernizării (burghezie, intelectualitate) spre cele situate la baza societăţii (muncitori, agricultori) şi dinspre marile metropole spre oraşele
mai mici sau localităţile rurale114. Verificarea acestei teorii pe baza unor analize complexe (bazate pe 23 de variabile socio-economice, ca de
ex. de către Satin, 1969 şi Agyei, 1978. citaţi de Noin, 1981) a dat rezultate pozitive încât poate fi acceptată ca atare fiind de fapt un model.
Studiile ulterioare au adus corecturi legate de faptul că această tranziţie implică şi o schimbare a structurilor demografice (pe vârste) sau a
comportamentului demografic (nupţialitate, divorţialitate etc.). Critica principală care poate fi adusă acestui model este aceea că nu explică
tendinţele manifestate în faza finală şi nu propune un model posttranzitoriu. Pare incredibil astăzi, dar până în anii ’80 s-a crezut că în final se
va ajunge la un echilibru relativ, fecunditatea stabilizânud-se la nivelul înlocuirii generaţiilor, 2.1 iar speranţa de viaţă la naştere, undeva la 85
de ani. Evoluţiile din ultimele decenii (îmbătrânirea accentuată a populaţiei în statele occidentale, scăderea ISF sub nivelul de 2.1 în întreaga
Europă etc.) au infirmat complet aceste idei. Tot ce se poate preuspune este că la nivel mondial se vor combina în secolul următor două
modele : cel al tranziţiei demografice, încă în curs în majoritatea statelor în curs de dezvoltare şi cel postranzitoriu, prefigurat de evoluţiile din
multe state dezvoltate, marcate de instalarea durabilă a deficitului natural115.
Distribuţia geografică a sporului natural :
Plecând de la cele expuse mai sus, faţă de creşterea mondială de 13‰ anual între 2000-2003 (în scădere accelarată faţă de maximul
de la începutul anilor 1970, de 22‰), se pot distinge patru mari categorii :
-spor natural ridicat (peste 20‰), mult peste media mondială, caracteristic în primul rând Africii Subsahariene, unor state latino-
americane (Nicaragua, Honduras, Guatemala, Bolivia, Paraguay) şi din Asia (în sud-vest sau izolat în rest, acolo unde tranziţia demografică
este într-un stadiu incipient – Cambodgia, Laos, Nepal). Pe arii largi în Africa şi Asia de Sud-Vest valorile ating încă 30‰ (pînă la 40‰ în
cazul particular al fîşiei Gaza);
-spor natural moderat (10-20‰), apropiat de media mondială, caracteristic acelor state ale Lumii a Treia în care tranziţia
demografică este avansată (Indonezia, Vietnam, Birmania, Sri Lanka, India, Iran, Turcia etc.. Se adaugă majoritatea statelor latino-americane,
din nordul şi sudul extrem al Africii, unele insule oceaniene etc. În Europa singurul stat care subzistă cu astfel de valori este Albania,
favorizată de o structură dominant tînără a populaţiei;
-spor natural redus (sub 10‰), specific Europei, Americii de Nord şi Australiei la care se adaugă statele din estul Asiei (Japonia,
Coreea de Sud, Coreea de Nord, Taiwan, Singapore) sau din America Latină (Cuba, Uruguay, Porto Rico, Trinidad-Tobago etc.). Recent s-au
integrat în această categorie China (8‰ în 2000-2003, faţă de peste 20‰ în 1960-1970) şi Thailanda, iar conform tendinţelor actuale li se vor
alătura tot mai multe state asiatice şi latino-americane;
-deficit natural, situaţie conjuncturală pentru unii, sau normală pentru alţii, în extindere, acoperă aproape integral Europa central-
estică, la care se alăturează şi unele state din sudul şi nordul continentului (Italia, Grecia, Portugalia, Suedia). Este cazul extrem (mai mult sau
mai puţin inevitabil, discuţiile rămîn deschise), instalat din 1970 în Germania, din 1980 în Ungaria şi din 1990-1992 în celelalte state
europene menţionate116. Unele state, în care o astfel de evoluţie părea iminentă în anii 1980, Danemarca, Belgia, Austria, au evitat pentru
112
Teorie expusă în 1909 şi reluată în 1934 sub titlul La Révolution démographique : Etudes et essais sur les problèmes de la population , Sirey , Paris.
113
D.Noin, La transition démographique dans le monde, Masson 1981.
114
În conformitate totuşi cu modelul centru-periferie aşa cum explică D.Noin într-un articol din Annales de Géographie (La baisse de la fécondité dans le monde,
nr.559/1991, pp.258-271).
115
Cf.J.Vallin, La fin de la transition démographique, soulagement ou inquiétude?, în Géographie et Démographie, dir. Y.Michaud, pp.49-71, Odille Jacob, Paris,
2002.
116
Părerile contrarii sunt determinate de « ezitările » unor state care oscilează în jurul valorii 0. Este cazul Greciei care după câţiva ani de valori negative (1998-
2000) a revenit la valori pozitive în 2001 sau cazul mai vechi al Danemarcăi, unde la mijlocul anilor ’80 se înregistrau valori negative dar situaţia s-a remediat
durabil. Unii specialişti precum J.van der Kaa, vorbesc despre o « a doua tranziţie demografică » a cărei caracteristică este tocmai echilibrul acesta relativ în jurul
moment această tendinţă. Spre deosebire, în estul continentului, unde această evoluţie părea improbabilă, după căderea comunismului s-a
instalat progresiv şi durabil, valorile atinse fiind inimaginabile altădată în condiţii de pace (-7‰ în Ucraina şi Rusia, -5‰ în Bielorusia,
Bulgaria şi Ungaria, între 1995-1999, valori păstrate şi după 2000). La nivel regional situaţia este chiar mai gravă, în nord-estul Ucrainei şi în
sud-vestul Rusiei atingându-se valori de –15 sau chiar --20‰. România intră şi ea în această categorie, dar deficitul nu a depăşit -3‰, fiind
oscilant în ultimii ani, pe fondul scăderii succesive, atât a natalităţii cât şi a mortalităţii. Dacă la nivel naţional situaţia nu pare catastrofală ca în
unele state vecine, la nivel regional există judeţe aflate într-un adevărat „colaps demografic” (sudul şi vestul ţării). Iminenţa instalării unui
deficit natural durabil se resimte şi în alte state europene (Spania, Austria, Finlanda de ex.), asiatice (Japonia), nord-americane (Canada), încât
este de aşteptat ca în viitorul apropiat această situaţie să nu mai constituie o excepţie europeană.
Diferenţierile distribuţiei sporului natural sunt în realitate mult mai complexe, mai ales acolo unde se juxtapun arii culturale
diferenţiate. Este cazul Rusiei, unde pe fondul unui deficit cronic, există arii în care se înregistrează un spor natural foarte ridicat (Caucaz,
unele regiuni din partea asiatică, cu valori de pînă la 20‰). Cel mai frapant caz este cel al Iugoslaviei restrînse care mai figurează încă în
statisticile O.N.U. cu un spor natural de 2‰ dar acesta este asigurat exclusiv de provincia Kossovo, cu populaţie albaneză, musulmană (valori
de peste 20‰ în anii 1980-1990), în realitate Serbia înregistrând un deficit similar celui din Bulgaria vecină. Situaţii similare sunt şi în S.U.A.,
unde populaţia de origine hispanică şi cea afro-americană înregistrează indici mult mai înalţi sau în Africa de Sud unde diferenţe enorme opun
provincia Cap, cu populaţie dominant de origine europeană şi provincia Natal cu populaţie de culoare, vizibil şi prin scăderea ponderii
populaţiei europene117. Acest diferenţial funcţionează după cum se observă pe criterii etnice, rasiale sau confesionale. Un alt caz cunoscut
este cel al Irlandei de Nord, unde catolicii sunt mult mai prolifici, având un spor natural dublu faţă de cel al populaţiei protestante (Dupâquier,
1999), sau pe criteriu etnic, cazul Noii Zeelande unde maorii recîştigă treptat teren. Acest diferenţial se poate suprapune şi unor inegalităţi de
dezvoltare economică (cazul sudului Italiei, singura parte a acestei ţări care mai înregistrează un spor natural), sau a unor particularităţi
juridice, legate de modul de succesiune a proprietăţii funciare (cazul francez unde nordul este mai prolific decât sudul dominat de tradiţia
romană a dreptului primului născut).
II.2.4.Perspectivele evoluţiei populaţiei Globului
Evoluţia viitoare a populaţiei mondiale este una din marile teme de interes ale geografiei populaţiei, antrenând tot mai mulţi
cercetători care se bazează pe o serie de modele de prognoză, printre care şi cel enunţat al tranziţiei demografice. Un stimulent al acestui
interes îl constituie relaţiile foarte strînse dintre creşterea populaţiei şi dezvoltare. De obicei, aceste prognoze pleacă de la prelungirea
tendinţelor actuale în perspectiva apropiată sau mai îndepărtată, pentru fiecare indicator demografic principal (mortalitate, fertilitate) dar şi
pentru structura pe vârste şi bilanţul migratoriu. Toţi aceştia nu pot fi anticipaţi decât cu o marjă de eroare destul de mare, unele accidente
politice majore – cazul căderii comunismului, care a dus la instalarea deficitului natural în cele mai multe state fost-comuniste din Europa,
neputând fi prevăzute.
Mult timp, analiştii au pornit de la ipoteza existenţei unui prag minim al ISF (2.1) sub care nu s-ar fi putut coborî, tendinţele din
unele state europene (Germania, Ungaria) fiind considerate conjuncturale. Generalizarea unei fertilităţi reduse, nu numai în Europa, a
determinat organismele internaţionale de prognoză, după 1980, să revizuiască aceste analize în fiecare an, atât de rapide şi, de multe ori,
neaşteptate, au devenit evoluţiile. Astfel pînă în 1977 populaţia Globului era estimată pentru anul 2000 la minimum 6.3md.locuitori, conform
ipotezei unui ISF de 2.1 în statele dezvoltate şi în cădere liberă în statele în curs de dezvoltare 118). Această prognoză s-a dovedit aproape de
realitate, doar cu 4% mai mare (faţă de cifra atinsă de 6.06 md.locuitori), diferenţa fiind rezultată tocmai de scăderea notabilă a fertilităţii în
Europa şi în câteva state în curs de dezvoltare cu o politică denatalistă. În prezent, aceste prognoze pleacă de la trei ipoteze : una înaltă, una
medie şi una joasă, bazate pe continuarea tendinţelor actuale sau modificarea acestora în sens pozitiv şi negativ. Pentru anul 2000 s-au
dovedit mai realiste ipotezele joase, cu tot optimismul unor specialişti.
Politica demografică a statelor poate fi o altă variabilă deşi cuantificarea sa este relativă. Dacă într-o primă fază, organismele
internaţionale au avut un succes limitat în impunerea unei politici denataliste în statele în curs de dezvoltare (în afara celor care le-au aplicat
voluntar), începând cu anii ’80 au modificat discursul, în locul obiectivului de limitare a creşterii demografice fiind pus cel al sănătăţii
reproducerii. Ultimele conferinţe asupra populaţiei (Mexico –1984, Cairo-1994, Beijing –2000) au pus de acord specialiştii în privinţa acestui
obiectiv având trei componente : planificarea familială, reglarea fecundităţii, maternitatea fără risc. O rezistenţă puternică a împiedicat
includerea oficială a componentei care autoriza sterilizarea şi avortul. Tot în acest context s-a ajuns la un consens în privinţa scăderii continui
a natalităţii care va atinge probabil la nivel mondial circa 16‰ în 2025, iar mortalitatea va înregistra o creştere redusă, pînă la 10‰, nivelul
actual fiind considerat plafonul minim. Astfel va rezulta o creştere minimă, de circa 6‰, aplicată însă la o masă mult mai mare 119.
Previziunile anterioare, de 10 md. în 2050 cu o plafonare la circa 10.5 md în 2100, par deja improbabile, acelaşi organism avansând pentru
2050 o variantă medie de 9.036 md.. Prudenţa este totdeauna necesară în acest domeniu, iar autorii care s-au dovedit mai pesimişti au fost mai
aproape de realitate120. Astfel, pornind de la un scenariu mai puţin optimist, dezirabil pentru ţările în curs de dezvoltare, dar catastrofal pentru
cele dezvoltate, în anul 2010, populaţia mondială nu va depăşi cu mult 6.8 md., iar pentru anul 2025 poate fi avansată cifra de 7.8 md.
Plafonarea la un nivel de circa 8-9md., este mult mai probabilă, posibil mai devreme de anul 2100. Nu este exclusă intrarea Planetei într-o
„iarnă demografică”, adică în descreştere şi îmbătrînire, aşa cum se prezintă deja situaţia în Europa. De remarcat că această evoluţie pare
destul de logică în contextul mondializării, date fiind particularităţile exploziei demografice din ţările Lumii a Treia situaţia ar putea deveni
chiar mai gravă decât cea actuală a Europei.

valorii 0 (« Second Demographic Transition », Coll. Bad Hermalb, 2001).

117
De la 24% în 1936 la numai 12% în 1996, cf. INED, Population/Societe, nr.954/2000.
118
P.Demeny, 1997, citat de J.-P.Bardet, 1999
119
Varianta medie pentru 2025 a fost de 7.907md.locuitori, prevăzuţi în 2003 de P.R.B., organism al O.N.U. de supraveghere a evoluţiei demografice. De remarcat
că în 1995 se previzionau 8.67 md.!
120
A.Sauvy, de ex. care încă în 1951, Théorie générale de la population, 1952-1954, prevedea pentru anul 2000 circa 6 md.loc.
 Având în vedere diferenţele existente în distribuţia populaţiei pe Glob, menţinute prin inerţie, schimbările vor fi spectaculoase,
aşteptându-se o ascensiune continuă a Africii, care va însuma probabil în momentul plafonării 20-25% din populaţia mondială şi un regres
continuu al Europei şi Americii de Nord care nu vor însuma mai mult de 10%. Asia va înregistra o uşoară scădere a ponderii, îndeosebi
datorită previzibilei intrări a Chinei în faza de deficit demografic, iar America Latină îşi va menţine actuala pondere, dată fiind speranţa de
viaţă la naştere mai ridicată. Acest tablou arată o deplasare a centrului de greutate al populaţiei mondiale spre regiunile calde ale Planetei,
dar poate fi sensibil modificată de migraţii, fenomen greu de prevăzut şi controlat, devenit o necesitate atât pentru ţările de plecare (datorită
imposibilităţii asigurării de locuri de muncă unor contingente foarte numeroase de tineri), dar şi în cele de primire (impus de deficitul de forţa
de muncă tînără). Pentru multe state mari europene (Germania, Italia, Suedia) imigraţia este singura sursă a creşterii populaţiei. Acest
fenomen poate genera în regiunile de plecare scăderea drastică a ritmului de creştere demografică, fie prin prelevarea unei părţi din populaţia
tînără, fie prin modificarea comportamentului demografic datorită „contaminare” , fenomen observat la scară mondială în Botswana, datorită
emigraţiei spre R.S.Africană sau în Porto Rico, unde o emigraţie puternică este dirijată de mult timp spre S.U.A.
Modificările vor fi spectaculoase în ce priveşte ierarhia statelor. În ultimele decenii, Japonia, mult timp al şaselea gigant
demografic al Planetei, a fost depăşită pe rând de Brazilia, Pakistan, Bangladesh şi Nigeria iar în perspectiva imediată va pierde teren şi în
faţa Mexicului. Rusia aflată mult timp în poziţia a cincea urmează îndeaproape Japonia. La nivelul primelor patru locuri situaţia pare însă
pecetluită, ipotezele medii ale O.N.U. creditând China cu 1455 mil.loc. în 2025 iar India cu 1363mil., abia pentru anul 2050 fiind prevăzută
rocada, India fiind favorizată de sporul natural mult mai ridicat (în valori relative, 1.6% în 2003, faţă de 0.6%în China iar în valori absolute,
15.7 mil. faţă de 8.3 mil.). S.U.A. şi Indonezia îşi vor păstra poziţia a treia, respectiv a patra, graţie unei creşteri naturale suficient de
importante şi fluxurilor migratorii ce depăşeşc 1 mil.persoane anual, în cazul S.U.A. La eşalonul mijlociu, al statelor care au în prezent 50-100
mil.locuitori, se vor produce cele mai importante modificări ierarhice. Statele europene importante (Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia)
aflate încă între primele 20 de state ale lumii, au pierdut deja sau vor pierde teren în faţa unor state asiatice şi africane (Vietnam, Filipine,
Egipt, Iran, Turcia, Etiopia, Thailanda, R.D.Congo, Birmania), favorizate de o creştere naturală încă importantă. Astfel prognozele O.N.U.,
prevăd că Germania, aflată acum pe locul al 12-lea, va coborî în anul 2025 pe locul al 19-lea iar în anul 2050 pe locul al 24-lea121.
Disproporţia dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare se va accentua la maximum, primele abia vor mai cumula 10% în
perspectiva avansată, dar vor continua să concentreze cea mai mare parte a economiei mondiale (tab.nr.18). Consecinţele asupra standardului
de viaţă, suprasolicitarea unor medii naturale fragile, pot fi previzibile, ca şi destabilizarea situaţiei politice, simptomele acestei crize fiind
resimţite în anii 1990 în unele state africane (Ruanda, Somalia). Una din „speranţele”evitării bombei demografice constă tocmai în
accentuarea unor disfuncţiuni în ţările slab dezvoltate : sărăcie generalizată, stare sanitară precară, conflicte interetnice, epidemii, etc., toate cu
efecte în bilanţul natural prin creşterea mortalităţii (situaţie frecventă în Africa de astăzi).
O soluţie umanistă ar fi practicarea unor măsuri care săre reducă enormul decalaj din domeniul nivelului de trai, al dezvoltării
economice şi culturale. De exemplu, la o medie mondială de 2500 kcal/loc., în Africa nu se asigură nici 2000, pe când în Europa şi America
de Nord se depăşesc 3000-3500kcal/loc., la aceasta adăugându-se şi structura deficitară în proteine de origine animală. În statele avansate
P.N.B./loc. atinge valori impresionante, chiar remaniat la puterea de cumpărare (22030 U.S.D./loc. în anul 2001), dar în cele africane rareori
depăşeşte 2000 U.S.D./loc. Tot în Africa, rata anuală de creştere economică nu reuşeşte să compenseze creşterea naturală a populaţiei,
antrenând o scădere a P.N.B./loc. Asia prezintă o situaţie deosebită, pe fondul unei creşteri economice fără precedent (5-10%anual) care
depăşeşte cu mult ritmul creşterii anuale a populaţiei. Astfel, dacă Africa prezintă o medie de 2120 U.S.D./loc. (raportat la puterea de
cumpărare, Asia depăşea 4290 în anul 2001, iar America Latină prezenta o situaţie şi mai favorabilă cu 6820 U.S.D./loc. Cu toată creşterea
economică decalajul faţă de ţările dezvoltate se menţine, creşterea fiind aplicată la un volul relativ redus al P.N.B.. Totuşi avansul unor state
ale „Lumii a Treia” în economia mondială este previzibil, China fiind deja a patra putere economică mondială (loc contestat de unii) iar
Brazilia şi India ocupă poziţiile 9 şi 10. State precum Coreea de Sud, Mexic, Argentina, Thailanda, Indonezia, Turcia, ocupă deja un loc de
prim-plan în economia mondială. Creşterea stocului de produse alimentare s-a făcut în ultimele decenii tot pe seama ţărilor dezvoltate (cu
excepţia Asiei Musonice) încât statele sărace, mai ales cele din Africa, au devenit complet dependente din punct de vedere alimentar.
Tabelul nr.18 :Evoluţia populaţiei mondiale în perspectiva anului 2050
Anul TERRA Asia Europa Africa Oceania America America
deNord Latină
2000 6057 3671 726 799 31 31 518
2010 6830 4136 727 998 35 32 591
2025 7907 4776 722 1289 42 387 690
2050 9198 5353 664 1883 50 459 789
Sursa : World Population Data Sheet, P.R.B., O.N.U., iulie 2000-iulie2003
Fără a adopta o viziune malthusianistă, se poate aprecia totuşi că raportul dintre populaţie şi resurse este departe de echilibru, iar
suprapopularea este o problemă cu caracter regional şi relativ fiind dependentă de modul în care omul reuşeşte să-şi adapteze la propriile necesităţi,
favorabilitatea mediului. Problema Lumii a Treia nu este suprapopularea, Africa are doar 26 loc./km2, ci eficacitatea utilizării forţei de muncă şi a
resurselor. Ori din acest punct de vedere, dat fiind nivelul scăzut al tehnicilor agricole (ocupaţia de bază este agricultura în aceste state), necesarul de
energie umană este imens. Scăderea populaţiei nu ar face decât să agraveze situaţia prin deficitul de forţă de muncă astfel creat.
Problema populaţiei optime este discutabilă chiar dacă unii autori au încercat să dea răspuns acestei chestiuni. De exemplu,
J.Cohen122 prin diverse calcule ajunge la concluzia că populaţia optimă a Planetei este cea de 2 miliarde locuitori chiar dacă aceasta poate

121
Toate acestea sunt pure supoziţii a căror bază este situaţia actuală. Modificările de comportament demografic pot bulversa în mare măsură aceste estimări. De
ex., populaţia Mexicului pentru anul 2000 era prevăzută în 1960 la 150 milioane locuitori dar în realitate acest stat a atins 100 milioane locuitori abia în anul 2001  !
(100 millions de Mexicains…seulement, J.Quilodran, Population et Sociétés, nr.375/2002.
122
În How many People can the Earth support?, Northon and Co., New York, 1995, unde autorul lansează şi ideea că „SIDA poate regla problema suprapopulării
în Africa”!
hrăni 150 miliarde, în prezent umanitatea aflându-se între limitele maximale, suportabile, ale populaţiei, situate între 4-16 md. Cei mai mulţi
autori sunt în prezent sceptici în ce priveşte următoarea dublare a efectivelor populaţiei Globului, după ce ultima,(1950-1987) a fost cea mai
rapidă (Chesnais, 1997). Chiar dacă „deriva demografică a continentelor”123 se va menţine, explozia demografică nu se va mai manifesta la
acelaşi nivel şi va fi oricum combinată cu implozia demografică în care tinde să plonjeze întregul grup al statelor dezvoltate la care se adaugă
„noile state industriale”.

Capitolul IV
Structura populaţiei
Analiza structurilor demografice ocupă un loc important în studiul geografic al populaţiei fiind favorizată de existenţa unor surse
documentare abundente şi pertinente, cel puţin în statele dezvoltate. Structurile geo-demografice pot fi grupate în trei categorii :
-socio-demografice (vârstă, sex, situaţie matrimonială);
-socio-culturale (apartenenţă etnică, lingvistică sau religioasă);
-socio-economice (populaţie activă, categorii socio-profesionale, statut social etc.).
Se adaugă structura rasială, mai greu de clasificat şi mai discutabilă.
Spre deosebire de dinamica populaţiei care după cum s-a observat prezintă unele tendinţe generale de evoluţie, chiar dacă se manifestă
decalate în timp, sau de repartiţia populaţiei, marcată de inegalităţi, structurile se impun prin maxima diversitate, creând un mozaic structural greu
de descifrat în afara mecanismelor care le reglează. Această complexitate nu face decât să măreasca atracţia descifrării acestor mecanisme.
IV.1.Structura rasială
Definiţia rasei suscită multiple controverse, mai ales astăzi în contextul globalizării şi al mondializării. Din punct de vedere
antropologic, rasa este un grup uman, de dimensiuni variabile, istoriceşte constituit şi care se deosebeşte printr-o serie de trăsături psiho-
somatice şi de natură fiziologică specifice (culoarea pielii, părului şi a ochilor, forma craniului, nasului şi buzelor etc.). Privită din punct de
vedere psiho-sociologic ea cuprinde şi conştiinţa rasială, pentru care trăsăturile menţionate sunt adesea subsidiare, de multe ori suprapuse
unor particularităţi etno-lingvistice. Se adaugă particularităţile patologice care evdenţiază anumite predispoziţii sau imunităţi 124. Majoritatea
antropologilor sunt de părere că la originea formării raselor a fost stabilitatea influenţelor mediului natural, factor de bază al adaptării
selective, transmisă genetic de la o generaţie la alta125. Selecţia rasială este şi rezultatul endogamiei unor populaţii umane, practicată pe un
teritoriu restrâns, unde se combinau aceleaşi caracteristici genetice. Grupurile rasiale cele mai personalizate sunt localizate predilect în arii mai
izolate, departe de contactul cu alte grupuri.ć
Antropologii au imaginat o serie de indici care diferenţiază grupurile umane, mai ales în sec.al XIX-lea şi în prima parte a sec.al
XX-lea, când şi interesul pentru studiul raselor era major. Degenerarea în ideologii cu caracter rasist, a impus după 1950 reducerea interesului
pentru acest domeniu chiar dacă în sine, antropometria (măsurarea caracteristicilor fizice ale grupurilor umane) este o ştiinţă cu un aport
deosebit la cunoaşterea evoluţiei speciei umane126. Dintre indicii menţionaţi cel mai comun este cel care deosebeşte indivizii după forma
craniului, indicele cefalic : Ic =b/a, în care b este lungimea iar a este lăţimea craniului. După acest criteriu, grupurile umane au fost divizate
în trei categorii : dolicocefale, cu craniul îngust (Ic sub 0.71), mezocefale, cu Ic între 0.71-0.81 şi brahicefale peste ultima valoare.
Frecvenţa grupelor sanguine a ocupat de asemenea un loc important în aceste studii. S-a constatat astfel că la europoizi grupa A2 este
mult mai frecventă (25-45%), în timp ce la mongoloizi domină net grupa 0 (50-90%, chiar 100% la unele populaţii izolate). Utilizat este şi factorul
Rhessus (Rh) caracteristică genetică predominant sau exclusiv pozitivă la mongoloizi, negroizi şi australoizi, dar frecvent negativ la europoizi (15%,
maximum la bascii din Pirinei, 24%), motiv pentru care în Europa este necesară analiza sîngelui pentru determinarea Rh, important în manipularea
acestuia în scopuri medicale. Trecând peste aceste particularităţi, subspecia umană este însă foarte unitară. Numărul de trăsături somatice şi fiziologice
comune tuturor raselor este infinit mai mare. Aceasta dovedeşte că rasele umane s-au diferenţiat relativ recent iar odată constituite au fost în permanent
contact încât nici una din cele patru mari rase invocate de obicei (europoidă, mongoloidă, negroidă şi australoidă) nu mai prezintă trăsături pure.
Analizând diferenţele filogenetice dintre rasele umane şi subspecia cea mai apropiată de Homo sapiens – cimpanzeul, se constată că
aceasta este de 25-60 de ori mai mare între om şi cimpanzeu. Aceasta dovedeşte faptul că diferenţierea s-a produs în cadrul uneia şi aceleiaşi
subspecii, teoriile contrarii fiind subiective. Cauzele acestor diferenţieri trebuie căutate în tendinţa generală de extindere a ekumenei, prin care
subspecia umană a fost obligată să se adapteze continuu la condiţii diferite de mediu faţă de cele în care s-a format în estul Africii. Conform
aceleiaşi metode a distanţelor filogenetice, Cavalli-Sforza (1999) a stabilit existenţa unei diferenţe mult mai mari între populaţiile din Africa
subsahariană şi restul lumii, fapt care certifică faptul că această regiune este aria de origine a speciei umane. La rândul lor, populaţiile
autohtone din sud-estul Asiei şi Oceania sunt despărţite de o distanţă genetică superioară celei dintre populaţiile autohtone din restul
spaţiului eurasiatic şi din America. Astfel s-a ajuns la concluzia că din leagănul african au existat două mari direcţii de migraţie : prin sudul
Asiei spre Oceania; spre Orientul Apropiat, de unde prin migraţii ulterioare omul s-a răspândit spre restul Eurasiei şi spre Americi. Izolarea
relativă a celor două ramuri ca şi a subgrupurilor desprinse ulterior a stat la baza formării tipurilor rasiale actuale. Se pare că în lungul celei de-a
doua direcţii s-au succedat mai multe valuri de populaţii cu caracteristici rasiale diferite : un prim val mai timpuriu, care a coabitat în sud-vestul
Asiei mult timp cu cei care au migrat spre sudul Asiei din care derivă europoizii; un al doilea val mai tardiv, desprins dintr-un grup distinct
format în estul Africii şi care au generat rasa mongoloidă, înrudită după cele mai multe aparenţe cu rasa khoisanoidă, relictă în sud-estul Africii.

123
Termen aparţinând lui J.Pouassin, 1995, citat de J.Cl.Chesnais, care deosebeşte patru faze după 1950 – una de creştere rapidă, pînă în 1970, alta de încetinire a
creşterii, spre 1980, urmată de o stagnare pînă în 1990 şi apoi de o scădere, pe alocuri accelerată, după 1990.
124
Cf. J.Deniker, Les races et les peuples de la Terre, Payot , Paris, 1926.
125
Cf. J.Hiernaux, Races humaines et racisme, Gramont, Barcelona, 1972.
126
Poate fi citată pentru virulenţa cu care promovează ideea superiorităţii WASP (white/anglo-saxon/protestants) lucrarea lui M.Grant, Le déclin de la grande race,
Payot, 1926 (trad.).
Americile au fost populate succesiv de valuri de populaţii derivate din ambele curente de migraţie, cu un aport decisiv al ultimului val, de tip
mongoloid.
Toate particularităţile psiho-somatice reflectă în bună măsură adaptări la condiţiile de mediu în care s-a format tipul rasial
respectiv. Astfel culoarea neagră a pielii este o adaptare în sensul creşterii capacităţii de apărare împotriva radiaţiilor ultraviolete. Anumite
trăsături rasiale au o mare stabilitate, altele se modifică relativ rapid. Culoarea se păstrează (de ex. negrii din America de Nord, deci într-un
climat temperat) dar talia se modifică, mai ales la omul contemporan. Talia medie a bărbaţilor la recrutare era în urmă cu 100 de ani de circa
1.65 m iar acum de circa 1.8 m, strâns legat de creşterea nivelului de trai. O altă tendinţă este aceea a brahicefaliei, mai ales la europeni.
Clasificarea raselor nu cunoaşte o unitate de opinii. În mare se poate totuşi considera că există cinci mari grupuri rasiale din care
se diferenţiază o serie de tipuri rasiale de tranziţie sau de amestec. Aceasta reflectă situaţia actuală, în trecut au existat şi alte tipuri şi subtipuri
rasiale, posibil rase, care au dispărut, lăsând rareori urme în particularităţile unor subtipuri actuale.
IV.1.1.Rasa khoisanoidă
Populaţiile care aparţin acestui grup sunt mai greu acceptate ca o rasă distinctă de unii specialişti, în parte datorită spaţiului restrîns pe care-l
ocupă în prezent şi a efectivului redus. Constituie, după toate aparenţele, grupul uman cel mai apropiat de Homo sapiens sapiens primitiv. Aria sa de
extindere acoperea pînă în mileniul I al e.n. cea mai mare parte a platourilor din estul şi sudul Africii (pînă la nord de lacul Victoria) dar, sub impulsul
migraţiei populaţiilor negro-africane (bantu) au fost împinşi spre sud-vestul continentului, în regiunile inospitaliere ale deşertului Kalahari, numărul
celor care mai rezistă în aria iniţială fiind extrem de redus (sudul Tanzaniei). Numărul reprezentanţilor acestei rase este extrem de restrîns – circa 500
de mii, inclusiv cei rezultaţi dinmetisarea cu negrii africani şi europoizii127. Dintre aceştia, probabil cel mult 1/10 mai păstrează caracteristicile
definitorii care îi deosebesc de negrii africani : prezenţa epicantusului, cuta pleoapei inferioare, la fel ca mongoloizii, posibilă adaptare la un climat
mai arid, cu furtuni de praf şi vînturi puternice; talia mică, părul creţ şi nasul lat, comune parţial cu unele grupuri de negroizi; steatopigia, deformare
datorată curburii extreme a coloanei vertebrale care favorizează depunerea structurilor adipoase în regiunea fesieră, mai ales la femei, unul dintre
elementele cele mai distinctive. Viitorul acestei rase este incert, reducerea continuă a numărului datorită gradului ridicat de metisare o va încorpora
treptat în masa populaţiilor negroide, unele dintre acestea prezentând particularităţi care lasă să se întrevadă un amestec mai vechi.
IV.1.2.Rasa negroidă (melanodermă)
Este unul din cele trei mari grupuri rasiale actuale, distingându-se prin dinamismul exploziv care îi asigură o pondere tot mai mare
din populaţia Globului (5.3% în 1920 dar 9.9% estimat pentru anul 2003, corespunzător cu circa 625 mil.oameni.
Aria de formare a acestei rase pare a fi după toate probabilităţile, zona de contact dintre pădurea ecuatorială şi savană, în vestul
Africii, la nord de Golful Guineii. De aici, prin mişcări succesive s-au dirijat predilect spre sud, ocolind pădurea ecuatorială congoleză sau
traversând-o, dar şi spre nord-est, ajungând în contact cu populaţii de tip europoid cu care au creat tipuri rasiale de tranziţie. O nouă extindere a
arealului urmează descoperirii Lumii Noi şi punerii în practică a agriculturii de plantaţie pe baza sclavilor aduşi în Africa de Vest. Astfel,
populaţia de rasă neagră a ajuns o prezenţă obişnuită în cele două Americi, unde a stat şi la baza creării unor tipuri rasiale mixte.
Caracterisiticile de bază ale acestei rase sunt : culoarea închisă a pielii, adaptare la insolaţia puternică (prin prezenţa melaninei, un
pigment care face ca doar 3% din radiaţiile ultraviolete să fie receptate de către piele), aclimatizarea lor la regiuni mai nordice fiind relativ
dificilă; predomină dolicocefalia, părul este totdeauna creţ, scurt şi foarte aspru, pilozitatea fiind în general slab dezvoltată; au buzele
groase, nasul lung şi turtit, talia variabilă. În structura sanguină există o adaptare la o serie de boli din zona tropicală (un tip aparte de
hemoglobină). Se deosebesc trei mari tipuri rasiale, inegale ca dimensiune :
-negrii africani propriu-zişi, cu trăsături apropiate de cele prezentate dar cu o mare varietate de subtipuri : grupuri foarte înalte,
precum cele nilotice, cu 1.80m în medie; grupuri foarte scunde; craniul oscilează de la dolicocefal la mezocefal iar culoarea variază de la
maron la negru-albăstrui. În raportul trup-membre se constată o proporţie mare a membrelor inferioare, adaptare la necesitatea efectuării
unor drumuri lungi, articulaţiile fiind extrem de mobile asigurându-le o agilitate extremă;
-negrilii sau pigmeii, izolaţi în pădurea ecuatorială a Africii Centrale. Sunt în număr restrîns, circa 300 de mii şi se disting prin :
talia foarte redusă, 1.5 m la bărbaţi şi 1.4 m la femei, culoare ceva mai puţin închisă a pielii, proporţie mare a capului în raport cu
dimensiunile corpului, trăiesc din vânătoare, pescuit şi cules;
-negritos, mult mai puţin numeroşi, circa 100 mii, se disting prin talia foarte mică, asemănători din acest punct de vedere cu
pigmeii, dar diferiţi ca aspect psiho-somatic. Sunt consideraţi adesea ca făcând parte din rasa australoidă. Trăiesc izolaţi în pădurile tropicale
ale arhipelagurilor din sud-estul Asiei (centrul insulei Mindanao, interiorul peninsulei Malacca, insulele Andaman din Golful Bengal) trăind
din vânătoare, pescuit şi cules, mai rar practicând agricultura itinerantă. Grupuri relicte, în continuă restrîngere, sub presiunea populaţiilor
avansate din sud-estul Asiei, ca multe alte grupuri umane vechi au un viitor incert.
IV.1.3. Rasa australoidă
Fără a fi prea numeroasă, în sens larg putând cuprinde circa 30 mil.oameni, incluzându-i pe cei metisaţi dar păstrând caracteristici
dominant australoide, această rasă s-a desprins foarte timpuriu, printr-o migraţie care, pornită din Africa, a urmat un traseu în lungul coastelor
peninsulelor din sudul Asiei iar prin intermediul punţii constituite de arhipelagul indonezian în timpul ultimei glaciaţii au ajuns în urmă cu
circa 40 000 de ani, poate chiar mai devreme, în Australia. Aria de răspândire era astfel mult mai extinsă în trecut, dar a fost înlocuită sau
asimilată prin metisaj odată cu înaintarea europoizilor şi a mongoloizilor, grupuri rasiale mai dinamice. Unele studii indică prezenţa unor
caracteristici comune pe tot acest traseu, din sudul peninsulei Arabice până în Oceania. Izolarea grupurilor relicte pe acest traseu a condus la
formarea timpurie a mai multor subtipuri rasiale :
-cel mai caracteristic, datorită îndelungatei izolări este cel al aborigenilor din Australia. Mai numeroşi înaintea sosirii europenilor
(sfîrşitul sec. al XVIII-lea), au fost împinşi de către aceştia spre zonele inospitaliere din centrul semideşertic al continentului. Numărul lor nu
depăşeşte, în sens restrîns 100 de mii, la care poate fi adăugat un umăr mult mai mare de metişi (circa 250 mii). Prezintă unele similarităţi cu
negroizii din Africa, în ce priveşte culoarea pielii (chiar mai închisă) şi nasul lat dar se disting net prin părul ondulat, mătăsos, sistemul pilos
127
Cifrele se referă la estimările adaptate ultimelor matariale statistice furnizate de O.N.U pentru anul 2003.
foarte bine dezvoltat, arcadele supraorbitale proeminente, tendinţa de prognatism datorită adîncirii rădăcinii nasului. Şi viitorul acestora este
incert datorită avansării procesului de metisare;
-veddoizii, apropiaţi de australoizi, populaţia aborigenă din sudul Asiei, mai pot fi întîlniţi în câteva grupuri izolate – centrul ins. Sri Lanka,
zonele înalte care bordează Pod.Dekkan, în S Indiei (Nilgiri Hills). Sunt ceva mai numeroşi circa 8-10 mil. şi se disting prin talia mai redusă (1.55m la
bărbaţi);
-ainoizii, din extremitatea nordică a arhipelagului nipon, constituie populaţia aborigenă a acestuia, extinsă altădată şi în Sahalin,
Kurile şi peninsula Kamciatka. Originea lor este subiectul unor controverse, sporite de caracteristicile lor rasiale : piele mai deschisă, talie
înaltă, pilozitate extremă. Cei mai mulţi cercetători îi consideră totuşi un relict australoid cu un probabil aport mongoloid sau/şi chiar
europoid, constituind limita extrem-nordică a extinderii actuale a rasei australoide. Nu este exclus ca primul val de populaţii care au traversat
Behringul spre Americi să fi fost de factură australoidă, înrudiţi cu ainoizii. Numărul lor nu depăşeşte în prezent 30 de mii dar au constituit
substratul populaţiei japoneze actuale;
-papuaşii şi melanezienii, circa 9-10 mil., constituie alt grup mai numeros, deosebindu-se prin nasul îngust şi proeminent la care se
adaugă părul abundent şi mai creţ decât al aborigenilor. Cele două grupuri rasiale prezintă şi caracteristici specifice, papuaşii fiind mai tipici,
spre deosebire de melanezienii în a căror formare aportul mongoloid este mai evident. Astăzi sunt răspândiţi în primul rând în insula Noua
Guinee şi în arhipelagurile melaneziene : Vanuatu, Solomon, Fiji, Noua Caledonie etc. Altădată erau dispersaţi şi mai spre vest, pînă în
centrul arhipelagului indonezian, copleşiţi însă de populaţiile metisate de tip mongoloid venite dinspre nord. O ramură a acestora o forma şi
populaţia aborigenă din Tasmania, dispărută în secolul al XIX-lea;

IV.1.4.Rasa mongoloidă (xanthodermă)

Formează o bună parte din populaţia Globului, având o pondere relativ sutaţionară (tab.nr.19,20), în accepţiunea cea mai largă
putând fi estimaţi la circa 1.7 md.oameni (în anul 2003). Desprinşi iniţial dintr-un grup unitar cu cel al khoisanoizilor din estul Africii, realtiv
târziu, s-au dirijat spre nord-est, aria de formare a caracteristicilor actuale suprapunîndu-se regiunilor cu climat continental excesiv din Asia
Centrală, care au şi presupus o serie de adaptări specifice la vînturile puternice şi furtunile de praf – epicantusul, cuta pleoapei inferioare care
dă ochilor o poziţie aparent piezişă. Din această arie, s-au răspândit predilect spre estul şi nord-estul Asiei, de unde, în condiţiile unei
regresiuni marine au trecut srîmtoarea Behring, în mai multe valuri, populând America. În Neolitic şi pe parcursul Antichităţii, populaţii de tip
mongoloid s-au răspândit şi spre sud-estul Asiei, unde s-au amestecat cu australoizi, sau spre nordul extrem al uscatului eurasiatic, pentru ca
mai tîrziu să avanseze şi spre vest, în Asia Centrală, unde au creat mai multe tipuri de amestec cu europoizii. Dintre celelalte trăsături
caracteristice amintim : culoarea pielii foarte variabilă, de la alb la cafeniu, mai deschisă în nord şi mai închisă în sud; tendinţa generală spre
brahicefalie; faţa relativ plată cu un nas mic, puţin proeminent şi pomeţii feţei bine marcaţi; cu un părde culoare neagră, drept şi foarte
rezistent (mai dezvoltat însă decât la negroizi). Se disting două mari ramuri :
a)asiatică, dominantă (peste1.6 md.), extinsă îndeosebi în estul şi nord-estul continentului. Relativ unitară, prezintă trei subtipuri
mai importante :
-mongoloid continental, dispersat în zonele aride ale Asiei Centrale şi în Siberia. Se distinge prin talia mai redusă, faţa deosebit de
plată, nasul puternic aplatizat şi o culoare mai deschisă a pielii;
-mongoloid oriental, cel mai răspândit, apropiat de trăsăturile standard descrise anterior, baza populaţiei din China şi Coreea, având
totuşi o tendinţă mai slabă de brahicefalie şi talie medie;
-paleoasiatic, puţin numeros, regrupând populaţii restrînse din extremitatea nord-estică a Asiei (ciukci, koriaci) şi din nordul extrem
al Americii (aleutini, eschimoşi), fără a depăşi 250 mii de oameni. Au trăsături distincte faţă de ceilalţi mongoloizi : nas îngust, culoare mai
deschisă a pielii, pilozitate mai abundentă;
b)americană, sau amerindiană, mai restrînsă, circa 66 mil., dispersată pe aproape întreg continentul american, fapt care creează o
mare varietate de tipuri şi subtipuri. Grupuri întegi de populaţii au fost exterminate sau asimilate pe parcursul colonizării europene a
Americilor. Deşi provin indubitabil din Asia, au trăsături particulare : nas proeminent, epicantusul mai puţin vizibil sau chiar absent, talia
uneori impresionantă (1.78m în medie în sudul Patagoniei) dar variabilă, existând şi grupuri de talie medie sau mică, mai ales în pădurea
ecuatorială. Aceste deosebiri pot fi explicate prin faptul că în momentul migraţiei dinspre Asia, caracteristicile mongoloizilor nu erau complet
definite iar continentul american nu era complet nepopulat, grupuri cu trăsături distincte, de factură australoidă emigraseră anterior, asimilarea
lor explicând parţial unele caracteristici. Unii specialişti nu exclud şi participarea unor grupuri de populaţie europoidă la acest proces
complex. După o lungă perioadă de declin, cele mai multe grupuri de amerindieni se află în expansiune, inclusiv în nordul Americii, unde au
fost exterminaţi sistematic sau obligaţi să trăiască în rezervaţii.
IV.1.5.Rasa europoidă (leucodermă)
Cea mai mare parte a populaţiei Globului formează un vast grup rasial, extrem de divers, cuprinzând în accepţia cea mai largă circa
2.7 md oameni, a căror pondere se reduce totuşi lent. Aria de formare este situată cu certitudine în spaţiul eurasiatic, mai probabil în Orientul
Apropiat de unde au migrat mai departe spre Europa, încă din Paleolitic, iar din Neolitic şi spre sudul Asiei, nordul şi estul Africii.
Tabelul nr 19 :Structura rasială a populaţiei mondiale în1920 (% din totalul)
Tipul rasial Africa Asia Oceania Europa America America TERRA
deNord Latină
Europoid nordic 0.4 0.1 32.1 37.1 29.6 2.6 11.6
Europoid intermediar 1 0.1 38.5 37.0 40.2 8.8 13.0
Europoid sudic 22.3 28.3 8.8 24.2 10.2 32.8 25.3
Europoid/Negroid 14.3 0.03 1.0
Negroid 58.9 12.8 6.8 5.3
Khoisanoid 0.4 0.03
Mulatru 0.4 2.8 11.3 0.8
 Mongoloid continental 5.2 3.0
Mongoloid estic 45.4 1.0 0.3 25.0
Amerindian 1.5 14.9 0.8
Mongoloid/Europoid 2.7 1.7 2.0
Mongoloid/Australoid 2.2 10.5 1.5 6.0
Metişi 1.9 22.5 1.3
Australoid 0.5 13.9 0.4
Polinezian 4.4 0.03
Australoid/Europoid 0.1 7.4 0.7 4.1
Sursa: estimări proprii, pe baza dinamicii populaţiei

Tabelul nr 20 : Structura rasială a populaţiei mondiale în anul 2000 (%din total)
Tipul rasial Africa Asia Oceania Europa America America TERRA
deNord Latină
Europoid nordic 0.3 0.6 25.3 31.3 20.3 2.1 5.4
Europoid intermediar 0.3 0.2 37.1 39.1 38.0 7.7 7.4
Europoid sudic 18.5 33.2 11.7 27.2 18.0 29.6 29.3
Europoid/Negroid 15.0 0.1 0.1 2.0
Negroid 63.1 0.3 12.9 4.7 9.5
Khoisanoid 0.5 0.01
Mulatru 0.5 0.2 2.7 12.5 1.2
Mongoloid continental 4.5 2.7
Mongoloid estic 0.01 37.5 0.1 2.7 0.2 23.3
Amerindian 1.0 14.4 1.1
Mongoloid/Europoid 2.7 1.5 1.7
Mongoloid/Australoid 1.7 12.4 1.5 0.1 8.0
Metişi 4.5 28.8 2.6
Australoid 0.6 20.0 0.5
Polinezian 3.6 0.1 0.01
Australoid/Europoid 0.1 8.8 0.7 0.1 5.7
Sursa: estimări proprii, pe baza dinamicii populaţiei

Cea mai mare expansiune o cunosc în perioada modernă, prin acţiunea de colonizare a Lumii Noi, ajungând să formeze populaţia
de bază a celei mai mari părţi a Americii, Australiei, sudului extrem al Africii. Peste tot, această dispersie a creat numeroase tipuri rasiale
mixte, cu toate celelalte rase. Trăsătura de bază derivă din culoarea deschisă a pielii (oscilantă ca nuanţă de la alb palid la măsliniu).
Caracteristică este şi varietatea nuanţelor şi aspectului părului (de la drept la ondulat sau creţ şi de la blond argintat la negru închis), ca şi
culoarea ochilor. Absenţa prognatismului şi dezvoltarea sistemului pilos sunt alte caracteristici (prezenţa părului pe falanga a doua a
degetelor constituia pentru unii antropologi un indiciu al apartenenţei la această rasă). Dată fiind larga sa răspândire pe suprafaţa Globului,
cunoaşte şi cea mai mare diversificare, cuprinzând o mare varietate de tipuri şi subtipuri. Clasificările cele mai simpliste deosebesc două mari
varietăţi : europeană, specifică celei mai mari părţi a continentului şi ariilor de colonizare din Lumea Nouă; caucaziană128, care grupează
restul ariilor de răspândire, în Asia, nordul Africii şi sud-estul Europei.
Mai bine fundamentată este o altă divizare care recunoaşte trei mari ramuri :
a)ramura sudică, cea mai numeroasă, circa 2/3 din total. Se distinge prin pielea de culoare mai închisă, părul şi ochii negri, statura medie.
Aria de extindere a acestei ramuri este foarte vastă, di paretea centrală a Indiei pînă în sudul Europei, pătrunzând şi mai spre nord în proporţii diferite
iar prin emigraţie sunt masiv prezenţi în America Latină dar şi în America de Nord sau Australia. În cadrul acestei ramuri pot fi deosebite mai multe
subtipuri, cele mai multe vag definite, datorită amestecului succesiv :
-mediteranean, de statură mai mică, dominant dolicocefal, specific sudului Europei şi nordului Africii (unde este numit adesea
hamit, cu un aport negroid mai evident);
-balcano-dinaric, în sud-estul Europei, de talie foarte mare adesea (1.78m la bărbaţi în Muntenegru), brahicefalie pronunţată şi
tendinţă de aplatizare a zonei occipitale a craniului. Este frecvent şi în aria nordică a Carpaţilor Româneşti;
-anatolian (armenoid), în Asia Mică, regiunea caucaziană şi pe platourile iraniene, înrudit cu cel anterior, la fel de masivi uneori şi
având ca particularitate nasul mare129;
-semit, specific Orientului Apropiat, caracterizat prin dolicocefalie şi nasul uşor coroiat. Extinşi spre nordul Africii s-au amestecat
profund cu hamiţii;
-indo-afgan, specific sudului Asiei, cel mai reprezentativ, mai dinamic şi mai numeros. Prezintă unele asemănări cu subtipul armenoid dar
se disting în primul rând prin aportul australoid foarte vechi.;
b)ramura nordică, mai puţin numeroasă, mai puţin dinamică (circa 325 mil.)se disting prin talia înaltă (peste 1.75 în medie la bărbaţi, în
Scandinavia şi Scoţia), părul blond, uneori argintiu, tendinţa de deschidere a pielii, frecvenţa pistruilor, faţa alungită, ochii albaştri sau cenuşii etc. Ca
şi cealaltă ramură a contribuit masiv la popularea Lumii Noi, sau a Siberiei Şi această ramură cunoaşte o oarecare diferenţiere :
-scandinavii, din nord-vestul Europei, foarte înalţi, cu nasul drept şi faţa alungită;

128
Adesea cu apelativul de « caucazian » este desemnat orice europoid, cel puţin în practica poliţiei din S.U.A.
129
În literatura antropologică din perioada clasică acest subtip era cunoscut sub numele de asiroid, cf.Deniker (1926) sau E.Pittard (Les races et l’histoire, La renaissance du livre, Paris,
1924).
 -balticii, din nord-estul Europei cu tendinţe de brahicefalie, nas cîrn şi talie mai mică (numit adesea şi tipul laponoidal, frecvent în
Ţările Baltice şi Polonia;
-est-europenii, derivat din cel anterior, cu o oarecare frecvenţă a unor trăsături mongoloide (Rusia, Ucraina).
c)ramura intermediară, interpusă între celelalte două, în Europa central-vestică, din sudul Ucrainei şi România pînă în Franţa şi
Insulele Britanice, dar frecventă şi în peninsulele sudice. De aici s-au răspândit masiv spre alte continente (America, Australia), cuprinzând
circa 455 mil.oameni. Trăsăturile specifice constau în combinarea caracteristicilor celorlalte două ramuri, mai bine diferenţiate – statură
medie, păr castaniu frecvent, robusteţe şi tendinţă de brahicefalie, mai ales la populaţiile montane din Elveţia şi Austria care ar forma după
unii un grup distinct (subtipul alpin).
IV.1.6.Tipurile rasiale mixte (de tranziţie)
În afara acestor cinci rase distincte, de-a lungul istoriei, îndeosebi începând din Neolitic, s-au produs numeroase amestecuri,
suprapuneri, stratificări, încât o mare parte a populaţiei mondiale face astăzi parte din tipurile rasiale mixte (15.6% în 1920, în creştere rapidă,
pentru 2000 estimările indicând circa 20.8%). În funcţie de perioada în care s-au format, desoebim trei mari categorii :
a)tipuri de tranziţie vechi, constituite încă din preistorie sau pe parcursul Antichităţii, prin invazii şi migraţii. Cele mai caracteristice sunt :
-tipul mixt europoid-negroid din nord-estul Africii, specific Cornul Africii (Etiopia şi Somalia), dar şi mai la vest, la unele populaţii
de păstori seminomazi (peul) sau chiar în sudul Peninsulei Arabice. Se disting prin culoarea neagră (arămie) a pielii dar cu trăsături ale feţei
de tip europoid. Numărul lor depăşeşte 132 mil.;
-tipul mixt australoid-europoid (dravidian), mult mai numeros, circa 358 mil., caracteristic în sudul şi sud-estul Indiei, în Sri Lanka, iar prin
migraţii recente şi în sud-estul Asiei. Constituie un amestec timpuriu rezultat din suprapunerea unor valuri de populaţii europoide pe un străvechi
substrat veddoid;
-tipul mixt mongoloid-australoid, foarte numeros, dominant în Indochina, sudul Chinei, arhipelagurile indonezian şi nipon. Format
prin penetrarea în Neolitic, dinspre nord, a unor populaţii de factură mongoloidă în spaţiul unor populaţii australoide, mult mai puţin
numeroase, încât trăsăturile dominante sunt mongoloide, culoarea pielii fiind însă mai închisă. Este motivul pentru care de cele mai multe ori
sunt incluşi în rasa mongoloidă, ca o componentă distinctă. Numărul lor depăşeşte 500 mil., dintre diversele varietăţi putându-se distinge :
japonezii, rezultat al unui amestec mai complex (mongoloid-ainoid-polinezian), cu talie relativ scundă şi culoare a pielii mai deschisă dar cu
trăsături australoide evidente; indochinezii, de talie scundă, la care trăsăturile mongoloide sunt dominante; indonezienii, cu pielea de culoare mai
închisă, aportul australoid fiind mai vizibil; polinezienii şi micronezienii, grup restrîns (circa 2 mil.) dar foarte bine particularizat, rezultat al unui
amestec complex, la care pe lîngă mongoloizi şi australoizi au luat parte şi europoizi (discutabil însă);
-tipul mixt mongoloid-europoid (uralic), formă veche de tranziţie graduală, de la trăsături dominant mongoloide (hakaşii din sudul
Siberiei) la trăsături dominant europoide (başkirii de la vest de Urali). Număril populaţiilor rezultate din acest amestec este greu de stabilit
datorită continuării procesului şi pe parcursul Evului Mediu sau în epoca modernă;
b)formele medievale de tranziţie, rezultat al marilor migraţii de la finele Antichităţii şi din prima parte a Evului Mediu. Se pot distinge :
-tipul mixt negroid-europoid, prezent în Africa central-nordică (Egipt, Sudan, Ciad, Mauritania), rezultat al invaziei arabe care a
împins spre sud populaţii de factură negroidă, parţial asimilate (26 mil.);
-tipul mixt europoid-mongoloid din Asia Centrală (turanic), rezultat al migraţiei unor populaţii mongoloide în spaţiul unor populaţii
mai numeroase de tip europoid. Procesul de mixtare s-a petrecut mai ales în zonele rurale, în oraşe, populaţia europoidă de tip armenoid sau
indo-afgan păstrându-şi intacte caracteristicile, asimilându-se parţial lingvistic (sarţi, ironi). Cele mai multe popoare turcice din zonă s-au
format în acest mod (kazahi, uzbeci, kirghizi, turkmeni, circa 47 mil. în total). În centrul Afganistanului se adaugă hazara, populaţie cu
trăsături dominant mongoloide dar de limbă şi cultură persană;
-tipul mixt europoid-australoid-mongoloid, specific în nord-estul Indiei (Bengal, Assam), care poate fi încadrat şi la formele vechi
de tranziţie deşi acest amestec este în curs de desfăşurare;
-tipul mixt australoid-mongoloid, format în estul Indoneziei şi sudul Filipinelor pe un substrat parţial papuaş sau chiar negritos,
caracteristic în Insula Halmahera, circa 15 mil.;
-malgaşii, rezultatul migraţiei malaezilor din Insulinda în Madagascar unde s-au amestecat cu populaţii negroide, mai rar cu
europoizi proveniţi din sud-vestul Asiei (arabi, persani) sau cu dravidieni din sudul Indiei. Numărul lor depăşeşte 16 mil., un amestec similar
constituindu-l şi populaţiile din Zanzibar şi Comore, la care componenta europoidă este mai importantă, pe un substrat dominant negroid ;
c)formele moderne de mixtare, constituite după marile descoperiri geografice şi după colonizarea europeană. Dintre tipurile
rezultate mai importante sînt :
-metişii, care se disting prin număr (circa 169mil.), baza populaţiei din cele mai multe state latino-americane. Constituie un amestec
europoid-amerindian, în diverse grade, cu o mare varietate de forme, corespunzător varietăţii antropologice a populaţiilor amerindiene.
Diferenţe notabile îi opun pe cei din aria platourilor andine, celor din zonele joase sau de pe platoul Mexican ;
-mulatrii, prezenţi în ambele Americi (circa 78 mil.) sînt rezultatul amestecului dintre sclavii negri şi coloniştii europeni. Foarte
numeroşi în Brazilia, Antile şi sud-estul S.U.A. dar şi în unele arhipelaguri din jurul Africii (Capul Verde, Sao Tome). Procesul de mulatrizare
ca şi cel de metisare este în plină desfăşurare în cele două Americi ;
-zambos, apropiat de celelalte două forme, fiind rezultatul amestecului dintre sclavii negri şi amerindieni sau metişi. Mai puţin numeroşi,
caracteristici în Venezuela, Guyane şi nordul Braziliei. Toate cele trei forme de amestec au dat naştere la noi varietăţi care fac tot mai dificilă distincţia
rasială din zonă ;
-coloureds, rezultat al amestecului coloniştilor buri (olandezi în principal) cu negrii bantu sau cu khoisanoizii din sudul extrem al
Africii, circa 4 mil. ;
-alte grupuri rasiale mixte s-au format în perioada modernă şi în Oceania (Hawaii, Pitcairn) prin amestecul polinezienilor cu europoizi
la care se adaugă o componentă asiatică (chineză, japoneză, filipineză) ; în Siberia, prin amestecul populaţiei ruseşti cu unele populaţii locale de
tip mongoloid etc.
 Din această prezentare rezultă că nu există o suprapunere perfectă între structura rasială şi cea etno-lingvistică. Există grupuri
etno-lingvistice compacte, care antropologic se pot caracteriza printr-o mare diversitate rasială. Este cazul popoarelor turcice, de tip europoid
în Turcia şi Azerbaijan, mixt în Asia Centrală şi mongoloid în Siberia. Invers, există grupuri rasiale de o mare uniformitate antropologică
(amerindieni, negri africani) dar foarte diferenţiate etno-lingvistic datorită izolării şi a slabelor legături reciproce.
IV.2.Structura etno-lingvistică
Între structura etnică şi structura lingvistică a populaţiei există diferenţe sensibile, acelaşi grup etnic putând cuprinde mai multe
grupuri lingvistice şi invers. Totuşi, pentru determinarea particularităţilor etnice ale unui grup uman, limba vorbită rămîne principalul
criteriu130. Suprapunerea perfectă între etnie, limbă şi tip rasial nu există decât cu totul extraordinar, la nivel local, cazul unor grupuri mici,
izolate, îndeosebi în pădurile ecuatoriale.
IV.2.1.Formarea grupurilor etno-lingvistice
Procesul de diferenţiere etno-lingvistică este cunoscut în general sub numele de etnogeneză. Acesta presupune totdeauna o
dinamică a unor particularităţi durabile constituite la un moment dat pornind de la un fond de bază ( substrat) peste care se pot suprapune
particularităţi ulterioare – cu rol modificator sau chiar de substituire (superstrat, adstrat), în strînsă legătură cu relaţiile instituite între
diversele grupuri venite în contact131. În plus, izolarea unor grupuri desprinse dintr-unul deja constituit, poate duce cu timpul la evoluţii
lingvistice singulare, în ultimă instanţă la apariţia de noi grupuri etno-lingvistice. Durata medie de viaţă a unei limbi poate varia de la câteva
sute de ani (latina, gotica) la câteva mii de ani, mai ales în condiţii de izolare. Ambiguitatea noţiunii de etnie este mai evidentă decât aceea de
grup lingvistic, deşi aceasta din urmă poate fi la fel de vagă în contextul practicării bi- şi plurilingvismului.
Discuţii aprinse se poartă în jurul presupusei „limbi-mamă”, din care ar descinde toate familiile lingvistice actuale. Cercetările
recente par să demonstreze, ajutate de genetica populaţiilor şi de arheologie, acest lucru 132. La astfel de concluzii s-a ajuns prin utilizarea
metodei lingvistice comparatiste, prin intermediul căreia familiile de limbi cunoscute au fost unite în superfamilii corelate între ele. M.Ruhlen
consideră că similarităţile între diversele limbi vorbite pe Glob nu pot proveni decât din trei fenomene : împrumuturile, uşor de deosebit;
convergenţa lingvistică, foarte rară; existenţa unei limbi primare, vorbită de primele comunităţi de Homo sapiens sapiens în urmă cu circa
100 000 de ani în estul Africii. De aici, prin extinderea ekumenei s-a ajuns la diversitatea lingvistică actuală. J.Nichols (citat de B.Victorri),
distinge două tipuri de arii geografice : de exapansiune (propagare), caracterizate prin limbi puţin diferenţiate, aparţinând la câteva familii
înrudite între ele; reziduale, care presupun o puternică diferenţiere datorită acumulării în timp a unor familii lingvistice foarte diferite (cazul
unor zone muntoase mai ales).
Colin Renfrew 133 presupune că diversitatea etno-lingvistică din unele arii reziduale (Noua Guinee de ex.) nu derivă obligatoriu din
suprapunerea unor valuri migratorii diverse ci şi din dezvoltarea unor inovaţii lingvistice, a unor noi forme de spiritualitate. Autorul citat
susţine existenţa a patru mecanisme de bază care conduc treptat la apariţia unei noi limbi şi a unui nou grup etno-lingvistic într-o regiune dată
-colonizarea unui teritoriu neocupat şi evoluţia separată;
-mecanismele de divergenţă;
-mecanismele de convergenţă;
-mecanismele de substituţie lingvistică.
Dacă nici o limbă n-ar fi fost înlocuită, divergenţa ar fi fost principala cauză a schimbărilor iar harta etno-ligvistică a Globului ar fi
fost un mozaic, aşa cum se prezintă parţial în ariile reziduale. Realitatea este însă diferită, vaste regiuni ale Globului fiind apanajul unei
singure mari familii etno-lingvistice. La această extindere s-a ajuns prin patru procese istorice distincte, succesive :
-migraţiile timpurii, de pe urma cărora au rezultat familii etno-lingvistice altădată extinse, eliminate ulterior, cu excepţia unor mici
arii reziduale (cazul bascilor, al popoarelor caucaziene, al khoisanicilor);
-difuziunea agriculturii în Neolitic, pare-se, principala cauză a substituirii lingvistice. Această revoluţie a fost însoţită de creşterea
numărului de locuitori, în consecinţă aceştia fiind obligaţi să-şi extindă arealul în arii nelocuite sau ocupate de populaţii aflate la un stadiu
inferior de dezvoltare. Este cazul marilor familii etno-lingvistice actuale – indo-europeană, sino-tibetană, austrică, afro-asiatică etc;
-difuziunea impusă de variaţiile tardive ale climatului terestru, în primul rând încălzirea survenită în urma retragerii gheţarilor,
cazul populaţiilor din nordul Eurasiei şi Americii (laponi, samoezi, yukaghiri, ciukci, inuiţi etc.);
-invaziile unor popoare migratoare în ultima parte a Antichităţii şi în Evul Mediu, suprapuse ca elite dominante asupra unor
popoare mult mai numeroase, sedentare, cărora au reuşit să le impună adesea propria limbă. Este cazul special al familiei de limbi altaice
(turco-mongole), parţial al unora mai vechi (indo-europeană sau sino-tibetană).
Din aceste evoluţii au rezultat situaţii extrem de variate, acelaşi popor, având conştiinţa apartenenţei etnice, poate vorbi o
sumedenie de limbi (cazul limită al papuaşilor care vorbesc circa 700 limbi, unele foarte limitate numeric şi spaţial, între ele nefiind cel mai
adesea nici o relaţie de înrudire). Din această cauză, numărul limbilor vorbite este multe mai mare decât acela al popoarelor (2800-5600
limbi sau chiar 7000 după unii, diferenţele fiind datorate clasării unor idiomuri fie ca dialect fie ca limbă distinctă). Trebuie remarcat că în
afară de acestea au mai existat alte 3900 limbi, dispărute în decursul proceselor menţionate.
Tendinţa modernă este aceea de reducere a numărului limbilor vorbite, prin culturalizare subzistând doar acele limbi cu o bază
socio-culturală solidă, cu un rol important în comunicarea dintr-un anumit spaţiu. Densitatea etno-lingvistică cea mai ridicată subzistă în acele
regiuni izolate în care comunicarea este mai dificilă iar modelele sociale sunt de tip patriarhal, cazul unor zone muntoase ca Himalaya sau
Caucazul, unde fiecare vale are propria limbă, adesea de origini diferite. Dar chiar şi aici există, în perioada contemporană, grupuri etno-
lingvistice mai active care reuşesc să-şi impună propriile particularităţi, înlăturându-le încet dar sigur pe celelalte, mai ales dacă sunt înrudite
130
Etno-lingvistica este o disciplină socio-umană distinctă care studiază relaţiile dintre limbile vorbite şi contextul socio-cultural.
131
Cf. R. Breton, Géographie des langues, PUF, Paris, 1976.
132
M.Ruhlen, este cel mai înfocat susţinător, cf. B.Victorri, Débat sur la langue mère în Les langues du monde, Pour la Science, 1999
133
Opinie exprimată de acest cunoscut istoric britanic contemporan în La diversification linguistique, Pour la Science, 1999
(cazul unor populaţii caucaziene de dimensiuni reduse din Daghestan care folosesc tot mai mult limbile cu o bază demografică mai
consistentă sau în Nepal unde este impusă limba oficială în dauna celorlalte, situaţii similare putând fi întîlnite şi în Africa). C.Renfrew,
analizând situaţia actuală a ajuns la concluzia că mass-media actuală pune în pericol circa 70-90% dintre limbile vorbite pe Glob. O situaţie critică
o înregistrează cele mai multe limbi autohtone din America de Nord (puţin tineri inuiţi mai folosesc limba maternă, iar multe idiomuri
amerindiene nu mai pot fi salvate, numărul vorbitorilor fiind extrem de restrîns). La fel stau lucrurile în Australia unde 90% din cele 250 de limbi
aborigene sunt pe cale de dispariţie sub presiunea englezei. Mai puţin critică este situaţia din America Latină unde idiomurile locale rezistă cu mai
mult succes în faţa spaniolei sau a portughezei.
Din cele 6000 limbi şi dialecte reţinute de M.Krauss134 doar 4% sunt vorbite în Europa şi Orientul Mijlociu, ariile cu cea mai redusă
diversitate etno-lingvistică, 15% sunt vorbite în Americi iar restul în Africa, Oceania, sudul şi sud-estul Asiei. Fiecare limbă numără în medie
1 mil.vorbitori (6000 dacă folosim mediana), dar numai circa 200 dintre cele 6 000 depăşesc acest prag considerat ca suficient pentru crearea
unei limbi de cultură capabilă să reziste în timp. Alte 600 se eşalonează între 100 000 şi 1 mil.locutori, iar grosul (5200) nu depăşesc pragul
minim de 100 000 vorbitori sub care orice limbă este în pericol.
În dinamica aceluiaşi proces se poate ajunge şi la situaţia ca mai multe popoare să vorbească aceaşi limbă, fie că a fost impusă
(cazul statelor din Lumea Nouă care folosesc engleza sau spaniola) ori s-a impus în dauna unor limbi cu circulaţie mai restrînsă 135. La fel se
petrec lucrurile în fostele colonii care încă mai utilizează oficial limbile metropolelor (engleza, franceza, portugheza) sau cazul particular al
spaniolei care s-a impus până la urmă în cea mai mare parte a Americii Latine. O situaţie o deţinea şi limba rusă în fosta U.R.S.S., urmările
fiind încă resimţite, cu tot efortul de impunere a limbilor naţionale.
Procesul de etnogeneză, aşa cum s-a amintit, este un proces dinamic, încât popoarele (grupurile etno-lingvistice) actuale nu se află
la acelaşi stadiu de evoluţie. Unele subzistă aproape nealterate din substratul vechi preistoric (cazul menţionat al bascilor din Pirinei, al unor
populaţii autohtone din Caucaz şi Himalaya), altele au evoluat prin asimilare reciprocă spre particularităţi noi sau prin suprapunere parţială
(etnică sau lingvistică), încât orice dezbatere asupra caracteristicilor unui popor dă naştere unor ambiguităţi. Este şi cazul poporului român
care în forma cea mai vulgarizată este prezentat ca rezultat al asimilării lingvistice a populaţiei tracofone din Dacia de către o minoritate
romanizată, înrudirea noastră cu celelalte popoare neo-latine fiind astfel relativ redusă sub aspect etnic sau rasial. Realitatea este că procesul
formării unui popor, al celui român în cazul de faţă, este mult mai complex. Astfel, în formarea românilor ca grup etnic şi lingvistic distinct,
un aport deloc neglijabil l-au avut populaţiile de limbă slavă sau turcică adăugate altor grupuri asimilate de substratul tracic (celţi, iranieni
etc.). În plus, grupurile de populaţie romanizată, aşa cum o dovedesc de altfel mărturiile epigrafice, aveau o compoziţie etnică diversă,
provenind în mare parte din regiunile periferice ale Imperiului Roman (Peninsula Iberică, Peninsula Balcanică, Orientul Apropiat etc.). Astfel
invocarea Romei ca reper etnic identitar aapre uşor forţată dar din punct de vedere lingvistic este incontestabilă.
Dinamica grupurilor etnice se aseamănă cu aceea a grupurilor lingvistice, putându-se desfăşura pe trei căi principale :
-diferenţierea, individualizarea treptată, plecând de la un trunchi comun, ca urmare a deplasării, a extinderii teritoriale. Este cazul
popoarelor indo-europene în ansamblu, care în Neolitic s-au dispersat spre sud şi vest de aria de origine, dar chiar şi astăzi, după mai multe
milenii de separaţie, între numeroasele popoare astfel formate există multiple asemănări;
-suprapunerea şi asimilarea reciprocă a două grupuri diferite, dintre care unul se impune, cazul românilor dar şi al popoarelor nord-
americane actuale, formate dintr-un mozaic de grupuri etno-lingvistice care folosesc în primul rând engleza (de factură americană);
-apropierea treptată prin strîngerea relaţiilor între mai multe populaţii înrudite lingvistic, caracteristică astăzi zonelor de maximă
fărîmiţare, prin impunerea unei limbi de circulaţie, adesea semiartificiale (cazul Indoneziei, unde oficială este bahasa indonesia, limbă formată pe
baza malaeze cu elemente din celelalte limbi vorbite sau al unor state din estul Africii care folosesc swahili).
Popoareale (grupurile etni-lingvistice) astfel formate se deosebesc mult prin dimensiune. Domină cele mici (4/5), sub 1
mil.locuitori, grupând sub 4% din populaţia mondială. Cea mai mare parte a populaţiei Globului aparţine astfel unor popoare mari, cu cel
puţin 1 mil.oameni. Acestea au de obicei scriere şi cultură proprie, deci sunt consolidate, spre deosebire de cele mici care în mare parte sunt
dominate cultural sau ignoră cultura scrisă, rezistând pe cale exclusiv orală.
IV.2.2. Formarea minorităţilor naţionale
Harta politică nu coincide cu distribuţia diverselor popoare (numărul statelor este de câteva zeci de ori mai redus), mai ales acolo
unde dominaţia colonială a impus frontiere artificiale (cazul Africii) dar chiar şi în Europa, nu există nici un popor care să nu cunoască şi
statutul minoritar. Această problemă a minorităţilor (nu numai etnice de altfel) este frecvent invocată cu diverse prilejuri şi are un rol deosebit
în stabilirea unui climat de cooperare, cel puţin la nivel european. Unele minorităţi ajung să aibă o pondere relativ importantă iar pe plan local pot
fi chiar majoritare (maghiarii în estul Transilvaniei, germanii în Alsacia sau în Tirolul de Sud, albanezii în Kossovo şi vestul Macedoniei, românii
în raioanele ucrainene din lungul frontierei în regiunea Cernăuţi mai ales etc.).
Genetic, minorităţile pot fi clasificate în două mari grupuri care pot fi subdivizate în mai multe categorii : autohtone şi nou-venite136.
a)Minorităţile autohtone sunt acelea a căror prezenţă pe teritoriul actual este istoriceşte constituită din timpuri foarte vechi. Se pot
deosebi două categorii :
-aborigenii, triburile şi grupurile primitive, grupuri mai arhaice şi de multe ori cu o origine incertă (negritos, wedda, ainu, grupuri
relicte din sudul şi estul Asiei, amerindienii din America de Nord, laponii din Scandinavia etc.). Toţi au în comun o prezenţă foarte veche pe
teritoriul actual, încât ei constituie indiscutabil primii locuitori;
-grupuri etnice de origine foarte veche, mai evoluate, a căror istorie este ceva mai bine cunoscută şi care sunt indiscutabil autohtone,
având drepturi imprescriptibile asupra tertitoriilor pe care le ocupă. Este cazul bascilor, bretonilor, galezilor, populaţiilor nord-caucaziene,
aromânilor din Peninsula Balcanică etc.

134
Profesor la Univ.din Alaska, citat de C.Renfrew
135
Cazul Irlandei unde limba naţională este pe cale de dispariţie în favoarea englezei sau chiar al Bielorusiei unde un proces similar a impus rusa, în ambele cazuri cu toate eforturile de a
impune limbile locale nu se înregistrează progrese notabile.
136
Cf. Taylor, P., Political geography, Longman, New York, 1998.
 b)Minorităţile nou-venite sunt acelea care s-au constituit în perioada modernă şi contemporană prin dispersie, colonizare, invazii, refugieri etc.,
grupuri a căror legătură cu teritoriul pe care-l populează astăzi este mai slabă şi care convieţuiesc de obicei cu autohtonii. Pot fi deosebite cinci categorii :
-invadatorii şi cuceritorii care pot constitui grupuri reziduale după recucerirea teritoriului de către populaţia autohtonă (sau presupus
autohtonă). Este cazul tătarilor din Rusia, al suedezilor din Finlanda, altădată al francezilor din Algeria, al ruşilor în Basarabia etc. Deşi de
multe ori au o prezenţă seculară, o extindere teritorială coerentă, compactă chiar, drepturile lor asupra acestor teritorii pot fi puse în discuţie ca
în cazul turcilor din Bulgaria;
-coloniştii, de multe ori grupuri cu o compoziţie etnică eterogenă atrase de politica statului de valorificare a unor resurse sau
terenuri. Se poate face o distincţie între coloniştii instalaţi de către o anumită putere dar având o origine etnică diferită de a acesteia, cazul
tamililor din Sri Lanka, al hinduşilor din Trinidad-Tobago şi colonii aduşi de către proprii lor suverani, nobili, proprietari (tătarii din
Polonia, finlandezii din Suedia, germanii din fostul Imperiu Ţarist). Dacă primii pot fi primiţi cu ostilitate de populaţia autohtonă ceilalţi se
pot bucura iniţial de unele drepturi şi facilităţi. Raţiunile pentru care cuceritorii recurg la colonizare sunt diverse : interese militare (paza
frontierelor, cazul secuilor din Transilvania), interese economice, de valorificare a unor teritorii depopulate, devastate sau nevalorificate
(slovacii din Ungaria, şvabii din Banat, olandezii din regiunile mlăştinoase din nordul Germaniei) sau ca mînă de lucru pe plantaţii (cazul
tamililor din Sri Lanka, al mexicanilor în S.U.A.). O altă raţiune este aceea a organizării vieţii urbane în spaţii slab urbanizate, caz frecvent în
Europa central-estică unde populaţia urbană iniţială a fost de multe ori de origine germanică sau evreiască. La fel s-a întîmplat şi cu alte
populaţii cu vocaţie citadină, specializată în comerţ şi meşteşuguri (armenii, grecii etc.). În epoca modernă foarte frecventă a fost colonizarea
forţei de muncă în minerit (mai ales în extracţia cărbunelui), cum a fost cazul polonezilor sau al slovenilor în Germania şi Franţa.
-persoanele deplasate forţat sau relocalizate în noi regiuni, cazul cel mai clasic este cel al negrilor din Americi dar mai recent şi cel
al populaţiilor din Caucaz şi Crimeea deportate masiv din ordinul lui Stalin în 1945 spre Kazahstan şi Siberia. Deşi victime ale dictaturilor
multe din aceste minorităţi nu sunt bine primite în noul loc de reşedinţă, ostilităţile generând conflicte sau persecuţii, cum s-a petrecut în cazul
turcilor meşkheţi din Georgia deplasaţi de Stalin în Uzbekistan;
-refugiaţii, colectivităţi care fug din calea unor conflicte (palestinienii de ex. sau mai recent bosniacii), a unor calamităţi naturale
sau a foametei (etiopieni în Sudan, populaţiile saheliene în statele de la Golful Guineii etc.) 137 sau din cauza persecuţiilor religioase (creştini
din Orientul Apropiat refugiaţi în vestul Europei sau Americi, musulmanii din Birmania refugiaţi în Bangladesh etc.) ori, la fel de frecvent,
din cauze politice (represiunile datorate unor regimuri dictatoriale ca cele din fostele state comuniste sau din unele state latino-americane). De
cele mai multe ori refugiaţii consideră situaţia lor ca una temporară dar de obicei, majoritatea rămîn în regiunile de adopţie (cazul armenilor
refugiaţi în Georgia, a turkmenilor refugiaţi în Iran de teama puterii sovietice etc.);
-muncitorii imigranţi (gastarbeiter în germană) sau refugiaţii economici cum mai sunt numiţi, caracteristici pentru perioada
contemporană. Mulţi dintre ei încearcă să se stabilească în ţara de primire creând mici comunităţi (diaspore) care păstrează legături strînse cu
ţara de origine.
Din punctul de vedere al localizării pot fi deosebite patru tipuri de minorităţi:
-comunităţi transnaţionale, fără identitate statală. Cazul cel mai tipic este astăzi cel al ţiganilor dar şi evreii se încadrau în aceeaşi
categorie înainte de înfiinţarea statului Israel. Un caz arhicunoscut este acela al kurzilor care spre deosebire de ceilalţi au o anumită coeziune
spaţială din sud-estul Turciei până în nord-vestul Iranului sau cazul bascilor;
-comunităţi cu identitate statală precisă dispersate la mari distanţe de aria de origine, cazul comunităţilor germane din Transilvania sau sudul
Rusiei altădată dar tot mai frecvent sub forma diasporelor;
-comunităţi localizate în vecinătatea statului de referinţă, fără continuitate teritorială, cazul maghiarilor din Transilvania, al turcilor
în Bulgaria etc.;
-comunităţi localizate în continuitate teritorială cu statul de referinţă, foarte frecvent în Europa : românii din Ucraina, maghiarii din
Slovacia, germanii din Alsacia sau Tirolul de Sud, arabii din sud-vestul Iranului, albanezii din Kosovo etc. Fiecare dintre aceste tipuri pot emite
diverse revendicări, cu o intensitate tot mai mare de la prima la ultima categorie 138. În statele africane, create artificial în perioada colonială, suportul
acestor revendicări poate deriva din trei modalităţi de exprimare a identităţii minoritare : autohtonismul, care pune accent pe relaţia cu teritoriul;
tribalismul, care survine atunci când relaţia cu teritoriul este pusă în cauză, fiind un vehicul frecvent al revendicărilor populare sau al pasiunilor
colective în ţările în curs de dezvoltare; naţionalismul etnic, atunci când se manifestă revendicări de autonomie sau chiar de separare 139. Este motivul
pentru care continentul african este frământat în ultimele decenii de nenumărate conflicte interne sau interstatale, adesea cu suport etnic.
IV.2.3.Clasificarea etno-lingvistică a statelor şi a populaţiei Globului
Din punctul de vedere al compoziţiei etno-lingvistice se pot distinge mai multe categorii de state, nu totdeauna precis definite :
-state multinaţionale, pe al căror teritoriu se vorbesc mai multe limbi distincte, cazul Indiei, unde pe lîngă cele 15 limbi oficiale,
există o sumedenie de limbi şi dialecte care dau impresia că subcontinentul indian este un adevărat Turn Babel, deşi raportându-ne la
extinderea spaţială a acestuia şi la masa enormă de populaţie, situaţia nu este cu mult diferită de cea a Europei. Chiar şi China, unde populaţia
han este net majoritară, cunoaşte aceeaşi diversitate, vaste spaţii fiind dominate de grupuri etnice aparţinând la numeroase familii etno-
lingvistice. State multinaţionale tipice sunt şi Iranul, Indoneza, Federaţia Rusă, majoritatea statelor din Africa subsahariană;
-state mononaţionale, cu o structură unitară sau relativ unitară, fără să excludă existenţa unor minorităţi naţionale, caracteristic
majorităţii statelor europene, inclusiv României, dar şi unor cazuri exemplare din estul Asiei (Japonia, Peninsula Coreeană);
-un caz particular este cel al statelor binaţionale, rare dar semnificative, cazul Belgiei sau din Africa – Ruanda, Burundi, întîmplător
foste colonii belgiene, sau Kazahstanul unde coexistă două grupuri etnice principale, Canada etc.

137
Conform PNUD, în anul 2001, regiunile cele mai afectate de subalimentaţie sunt cele din Africa Centrală (50% din populaţie), Africa de Est (46%), Caraibe (31%), Africa de Sud
(29%) şi Asia de Sud (22%). Singurele regiuni ale Globului care sunt ocolite de acest flagel sunt Europa Occidentală şi America de Nord.
138
Cf. M.Rey, Identité culturelle et interculturalité en Europe, Centre Européen de la Culture, Actes Sud, Geneva , 1997.
139
Cf. G.Coulon, La dynamique de l’ethnicité en Afrique noire, în Sociologie des nationalismes (dir.P.Birnbaum), PUF, 1998.
 Stabilirea unei clasificări etno-lingvistice a populaţiei Globului este extrem de dificilă, dată fiind varietatea opiniilor şi a metodelor
de clasificare. Cea mai pertinentă modalitate de grupare a celor câteva mii de comunităţi etno-lingvistice de pe Glob pare a fi aceea care ţine
cont de vechimea formării acestora dar şi de distribuţia spaţială actuală. Astfel, cele mai vechi sunt cu siguranţă cele din aria de origine a
omului actual – Africa subsahariană, urmate de cele rezultate din primele migraţii de extindere a ekumenei – mare parte din Oceania, sudul
Asiei, unele arii reziduale din Eurasia, apoi cele care s-au format şi extins pe parcursul Neoliticului şi în fine cele care s-au impus într-o
perioadă mai apropiată de cea actuală prin migraţii şi dominaţie. Schematic, această clasificare etno-lingvistică are următoarea distribuţie :
1)familia khoisanică
2)familia nigero-kordofaniană, care cuprinde două mari subfamilii – nigero-congoleză şi kordofaniană, mult timp considerate
familii distincte. La rândul său, subfamilia nigero-congoleză cunoaşte o mare diversitate fiind divizată în mai multe ramuri;
3)familia nilo-sahariană, cu mai multe ramuri distincte;
4)familia australiană, de o mare diversitate;
5)familia indo-pacifică, reziduală, în câteva arii insulare din sudul Asiei şi Oceania, extrem de diferenţiată, divizată în trei subfamilii
: andamană, papuaşă şi tasmaniană;
6)familia austrică, de fapt o macro-familie, clar diferenţiată în mai multe subfamilii : dayak, reziduală în interiorul marii insule
Kalimantan; austro-asiatică, foarte eterogenă, cuprinzând patru ramuri distincte – mon-khmer, munda, malacca şi vietnameză; miao-yao,
reziduală în sudul Chinei şi în Indochina; thai-chuan, în aceleaşi arii geografice; austroneziană (malaio-polineziană), extinsă în arhipelagurile
din sud-estul Asiei şi din Oceanul Pacific, în Madagascar şi în sudul Indochinei;
7)familia amerindiană, grupează cea mai mare parte a populaţiilor autohtone din America, foarte puternic diferenţiate, deosebindu-
se două mari subfamilii – nordică şi meridională;
8)familia na-déné, corespunzătoare ultimului val de migraţii spre America, cuprinzând câteva populaţii dispersate în zona forestieră
rece din nordul Americii sau chair mai spre sud, considerate a fi înrudite cu populaţiile din nord-estul Asiei;
9)familia eskimo-aleută, răspândită în zona arctică din Ciukotka până în Groenlanda;
10)familia ciukot-kamceatka, corelată cu ultimele două;
11)familia ghiliak, intermediară între ultimele trei şi cele din interiorul Asiei;
12)familia ainu-japoneză, distinctă şi foarte omogenă, posibil înrudită cu alte familii din Asia, cu acea altaică în mod deosebit dar
prezentând şi elemente care o apropie de familia austrică;
13)familia coreeană, vag înrudită cu ce ainu-japoneză şi cu cea altaică;
14)familia sino-tibetană, una din cele mai importante, cu două subfamilii : sinică, în China şi în Siberia; tibeto-birmană, de o mare diversitate,
răspândită pe ambii versanţi ai Himalayei şi în N Indochinei;
15)familia uralo-altaică, o macro-familie, care ocupă un vast spaţiu în Eurasia, cuprinzând trei subfamilii inegale, puternic
diferenţiate : yukaghiră, în extincţie în Extremul Orient; uralică, prezentă mai ales în Europa; altaică, răspândită în Asia Centrală de unde prin
migraţii s-a extins predilect spre sud-vest;
16)familia burushaski, relict a cărui vechime este greu de atestat, localizată în nordul Pakistanului, corelată de multe ori cu alte
familii relicte din spaţiul eurasiatic;
17)familia nord-caucaziană, similară celei anterioare prin situarea într-o zonă muntoasă greu accesibilă, apropierea de alte familii
fiind dificilă;
18)familia mediteraneană, cuprinde o singură ramură vie - bascii din Pirinei, la care se adaugă unele popoare antice, etruscii în
primul rând, fără probe convingătoare;
19)familia asianică, dispărută complet dar importantă în Antichitate, când ocupa Anatolia şi cuprindea trei popoare mai
importante : huriţii, urarteenii şi hatti (proto-hitiţii);
20)familia kartvelică (sud-caucaziană) corelată de multe ori cu cea asianică sau cu cea mediteraneană, asemănările cu familia nord-caucaziană
sunt mai probabil rezultatul unor contacte reciproce;
21)familia elamo-dravidiană, altădată răspândită în sudul şi sud-vestul Asiei, restrînsă astăzi la extremitatea sudică a
subcontinentului indian;
22)familia afro-asiatică, specifică nordului Africii şi sud-vestului Asiei, cu trei ramuri distincte : semită, hamită şi kuşitică;
23)familia indo-europeană, probabil cea mai nouă dar sigur cea mai expansivă, pornind din aria presupusă de origine – stepele ponto-
caspice pentru unii sau Anatolia după alţii, spre cea mai mare parte a Europei, sudului Asiei iar după marile descoperiri geografice şi spre toate
componentele Lumii Noi.
Aceste 23 familii etno-lingvistice corespund în general clasificărilor propuse de către lingvişti, preocupaţi în prezent de a stabili o schemă
completă a raporturilor dintre acestea. Astfel sunt vehiculate mai multe superfamilii lingvistice, acceptate ca atare prin compararea vocabularului
reconstituit al proto-limbilor, dintre care cea mai cunoscută este cea nostratică (susţinătorul acestei teorii este Aaron Dolgopolsky, de la Univ. din
Haifa), care cuprinde câteva din cele mai numeroase familii lingvistice din Lumea Veche, diferenţiate probabil la începutul Neoliticului : afro-
asiatică, elamo-dravidiană, kartvelică, indo-europeană, uralo-altaică şi coreeană. O alta propusă mai recent de J.Greenberg (Univ. Stanford), este
suprafamilia eurasiatică, care alătură pe lîngă familia indo-europeană, pe cea uralo-altaică şi pe cele din nord-estul Asiei, inclusiv cea coreeană şi
aino-japoneză, mai greu de acceptat totuşi. Şi mai surprinzătoare este superfamilia propusă de M.Ruhlen, care grupează alături de limbile sino-
tibetane şi na-dene, cert înrudite, limbile nord-caucaziene, basca şi burushaski sub numele de déné-caucaziană sau sino-caucaziană.
Din punctul de vedere al structurii limbilor vorbite pe Glob, se deosebesc de obicei 6 mari categorii, nu întotdeauna complet distincte140 :
-limbi izolante, cele mai simple, care se deosebesc prin utilizarea tonurilor necesare diferenţierii sensului unor cuvinte aparent
homofone. Cele mai caracteristice sunt din acest punct de vedere limbile sino-tibetane şi cele mai multe dintre limbile din familia austrică;

140
Cf. W.Brice, The geography of Language în Companion Encyclopedia of Geography, pp 108-120, Routledge, London, 1996.
 -limbile aglutinante, mai complexe, utilizează în diferenţierea cuvintelor o serie de sufixe, prefixe şi infixe (după caz), adăugate
unui radical. Caracteristice sunt limbile uralo-altaice, elamo-dravidiene, japoneza, coreeana, elemente aglutinante existând şi în unele grupuri
de limbi din familia austrică (austroneziană mai ales), în unele limbi izolate din Eurasia (basca, etrusca sau georgiana);
-limbile cu flexiune radicală, care se disting prin existenţa unor radicale triliterale (două consoane şi vocală) pe baza cărora prin
alternanţă vocalică sau sufixare se pot obţine diverse structuri sintactice. Cele mai caracteristice sunt limbile din familia afro-asiatică;
-limbile flexionare, caracterizate prin adăugarea unor sufixe la un radical verbal sau nominal, obţinând astfel o mare varietate de
nuanţe semnatice, necesare comunicării. Caracterizează în primul rând limbile indo-europene chiar dacă se observă o erodare a flexiunii în
epoca modernă, mai ales la limba engleză, care prin structură se aseamănă tot mai mult cu limbile izolante;
-limbile clasificatorii se deosebesc prin utilizarea unor prefixe care indică apartenenţa semantică a cuvîntului la o anumită categorie
(clasă). Specific limbilor din familia nigero-kordofaniană, mai rar şi în cea nilo-sahariană;
-limbile holofrastice (polisintetice) se diferenţiază prin absenţa unui sens clar al fiecărui cuvînt care în funcţie de combinaţia cu alte
cuvinte, în structuri de tip holofrastic (fraze formate dintr-un singur cuvînt) îşi poate schimba semnificaţia. Caracterizează mai ales limbile
indigene din America, mai puţin na-déné care se apropie de limbile izolante.
Se poate spune că aceste şase categorii prezintă doar diverse moduri de exprimare a realităţii, fiind înrudite în cele din urmă între
ele. Astfel limbile flexionare şi cele cu flexiune radicală formează un macrogrup relativ unitar, la fel cele izolante şi holofrastice, între care se
situează limbile aglutinante şi cele clasificatorii 141. Tendinţele actuale converg, după toate aparenţele, spre simplificarea sintaxei şi
„mondializarea” vocabularului vehiculat de mass-media scrisă şi audio-vizuală sub imperiul „necesităţii” comunicării cât mai rapide.
Pericolul unei eventuale omogenizări pare mai degrabă virtual, codurile lingvistice fiind mult mai adânc înrădăcinate în mentalul colectiv
decât pare la prima vedere. Limbile normate, cu un rol social precis nu pot fi înlăturate decât prin dispariţia purtătorilor săi, influenţele
exercitate de marile limbi de circulaţie nefiind de natură să le modifice substanţial.
IV.2.4. Familiile etno-lingvistice
IV.2.2.1.Familia khoisanică
Familia khoisanică este una din cele mai restrînse numeric, cel mult 600-700 mii oameni, inclusiv metişii, cuprinde în principal două populaţii
distincte : boşimanii (bushmenii) şi hotentoţii, suprapuşi rasei khoisanoide. Iniţial erau mult mai răspândiţi spre Africa Central-Estică, de unde au fost
împinşi spre sud de înaintarea populaţiilor bantu, ca dovadă rămânând unele mici grupuri khoisanice în sudul Tanzaniei (sandawe). Colonizarea
europeană începută în secolul al XVII-lea în extremitatea sudică a continentului african i-a împins spre zonele aride ale deşerturilor Kalahari şi Namib, o
parte fiind decimaţi sau asimilaţi. La venirea europenilor existau diferenţe însemnate între cele două populaţii menţionate : hotentoţii erau crescători de
animale şi populau zonele mai umede iar boşimanii trăiau în zonele aride ocupându-se cu vînătoarea şi culesul. Ambele au rămas la stadiul organizării
tribale iar limbile lor au particularităţi absente la celelalte grupuri umane – clicurile, consoane care se rostesc prin aspiraţia aerului în piept (similare unor
fluierături sau ândemnurilor folosite pentru cai), preluate şi de vecinii bantu –zuluşi, xhosa. Viitorul acestor două popoare este incert în condiţiile unei
presiuni puternice din partea limbilor oficiale din sudul Africii – engleza, afrikaans şi limbile bantu.
IV.2.4.2.Familia nigero-kordofaniană
În Africa subsahariană, domină o familie etno-lingvistică extrem de diferenţiată, relativ unitară din punct de vedere rasial, tipul
antropologic fiind dominant negroid, cunoscută de obicei sub numele de nigero-congoloză. Altădată era mult mai extinsă spre nord-est, dovadă
fiind populaţiile din centrul statului Sudan (Kordofan), apropiate lingvistic. Spaţiul dintre bazinul Nigerului şi masivul Kordofan pare a fi de altfel
aria de origine a acestor populaţii, justificând apelativul nigero-kordofanian. Este cea mai numeroasă familie etno-lingvistică din Africa,
cuprinzând circa 467 mil.locuitori, având şi cel mai înalt ritm de creştere demografică la nivel planetar (vezi tab.nr.21, 22). Constituie un vast
ansamblu de etnii şi triburi, de multe ori de mici dimensiuni, pe alocuri în curs de omogenizare. Poate fi divizat în două subfamilii inegale :
1)Subfamilia kordofaniană
În partea centrală a statului Sudan, un număr de circa 450 mii locuitori aparţin unui grup distinct, divizat în căteva zeci de triburi ale
căror limbi sunt puţin studiate şi a căror cultură este puternic influenţată de cea arabă. Mult timp, aceste populaţii au fost considerate ca
aparţinând altor familii etno-lingvistice (nilo-sahariană, afro-asiatică) dar cele mai multe asemănări le prezintă cu populaţiile din Africa
subsahariană. Din punct de vedere rasial, amestecul negroid-europoid este evident dar aportul celei de-a doua componente este destul de
redus. Nici unul din numeroasele triburi nu depăşeşte câteva zeci de mii de locuitori, procesul de arabizare fiind astfel destul de avansat, în
contextul absenţei culturii scrise dar şi al politicii de omogenizare a statului.
2)Subfamilia nigero-congoleză
La sud de Sahara şi de platourile Abisiniei domină un vast conglomerat de etnii, înrudite din aproape în aproape, unitare din punct
de vedere rasial dar extrem de diferenţiat. Acest spaţiu constituie în prezent un adevărat laborator al procesului de etnogeneză în contextul
sporirii mobilităţii populaţiei şi a exploziei demografice. Se produc astfel convergenţe în jurul unor limbi de circulaţie, normate şi utilizate în
mass-media şi în învăţămînt. Este o tendinţă firească, dacă ne raportăm la cele peste 1000 grupuri etno-lingvistice dar se impune destul de
greu, uneori cu conflicte sîngeroase sau prin compromisul utilizării limbii fostelor metropole coloniale ca limbă de circulaţie.
Originea populaţiei care formează acest conglomerat pare să fie în zona de contact dintre savană şi pădurea ecuatorială, la nord
de Golful Guineei, de unde prin migraţii succesive s-au dirijat spre sud şi est ocolind sau traversând pădurea ecuatorială. În aria de origine s-a
produs o diferenţiere extrem de puternică spre deosebire de ariile de dispersie, mai unitare. Se deosebesc astfel şapte grupuri distincte şi
relativ omogene, care se întrepătrund deseori creând un mozaic, suprapus unei divizări politice arbitrare, relicvă a epocii coloniale:

141
Detalii despre particularităţile structurale şi lexicale ale limbilor lumii pot fi obţinute din lucrarea Limbile lumii, M.Sala şi I.Vintilă-Rădulescu, Edit. Şt. Si Encicl., Bucureşti, 1981 sau
Les langages de l’humanité, M. Malherbe, Robert Laffont, 1995.
 a)Grupul mandé, constituie baza populaţiei din unele state vest-africane, în regiunea de la izvoarele fluviilor Niger şi Senegal, avansând
pînă pe ţărmurile Golfului Guineei. Totalizează circa 26.4 mil.locuitori142 dar în trecut au avut un rol important, întemeind vaste imperii (Ghana,
la izvoarele Nigerului în sec.VII-X, Mali în sec.XI-XIV) difuzând Islamul în rândul populaţiilor din zona de coastă sau constituind corpuri de elită
în armata colonială franceză, după o scurtă rezistenţă împotriva europenilor. Dintre cele câteva zeci de grupuri etnice, puternic înrudite lingvistic,
mai importante sunt :
-mandingo, cu o civilizaţie avansată, fiind elementul cel mai activ în organizarea statelor amintite. Prin urmare limba lor cunoaşte o
largă circulaţie, în comerţ mai ales, în întreaga Africă Occidentală. Mandingo era şi limba maternă a majorităţii sclavilor negri din Americi
(iniţial). Cei circa 6.8 mil. de mandingo, cunoscuţi şi sub numele de malinké sau maninka, locuiesc în principal în nordul statului Côte d’Ivoire,
estul Guineei, vestul statului Mali şi în Gambia fără a fi absenţi în celelalte state vecine;
-bambara (banmana), înrudiţi îndeaproape cu mandingo, se deosebesc prin rezistenţa la islamizare, fiind parţial creştinaţi sau
practicând în continuare animismul. Originari din zona înaltă a masivului Fouta Djallon s-au dispersat pe cursul mijlociu al Nigerului fiind
agricultori şi constituind cu timpul populaţia de bază a statului Mali (în zona capitalei Bamako) dar sunt prezenţi şi în Senegal sau în Côte
d’Ivoire. Numărul lor este de circa 4.5 mil. iar limba lor are un rol tot mai mare în Mali, ca limbă naţională fiind utilizată şi de alte populaţii
înrudite;
-soninké, cunoscuţi şi sub numele de sarakollé (3-4mil.) şi khasonké (sub 1 mil.) sunt două populaţii înrudite cu bambara, locuind
în vestul statului Mali şi în regiunile limitrofe ale Mauritaniei şi Senegalului. Puternic afectaţi de seceta din Sahel, sunt cunoscuţi prin
propensiunea spre emigraţie pentru muncă, la mari distanţe, constituind principala comunitate negro-africană din Franţa;
-dyula, este un alt popor mandé, localizat în plină savană, în zona de frontieră dintre Burkina Fasso, Côte d’Ivoire şi Ghana. Se disting
printr-un rol important în comerţul vest-african şi în propagarea Islamului spre regiunea centrală a Golfului Guineii. Împreună cu alte grupuri
înrudite totalizează circa 4.6 mil. locuitori, fiind astfel un grup etnic major cu un rol important în statele menţionate;
-mende şi kpelle, sunt alte două grupuri înrudite (circa 3 mil. împreună), formând populaţia principală din Liberia şi Sierra Leone,
unde au un rol important, opunându-se avansului limbii engleze, oficiale în aceste state. Majoritatea practică animismul sau sunt creştinaţi,
fiind astfel mai puţin atinşi de Islam.
b)Grupul guineean (kwa)
Este un grup de populaţii ce locuiesc în zona forestieră din lungul Golfului Guineei, unele dintre ele reuşind să atingă un grad
avansat de civilizaţie, constituind regate puternice înaintea colonizării europene. Foarte numeroşi (circa 89 mil.) se remarcă prin
particularităţile lingvistice ce le disting net de limbile vecine, în primul rând prezenţa tonurilor, similare celor din limba chineză. Unele dintre
limbile vorbite de aceste populaţii au dobândit un rol major în comunicare după obţinerea independeţei. Majoritatea practică animismul, atât
Islamul cât şi creştinismul penetrând mai greu, chiar dacă în ultimele decenii se constată o expansiune a Islamului. Cele mai multe populaţii
practică agricultura dar sunt şi unele grupuri mai puţin avansate de vînători, pescari şi culegători. În perioada colonială au fost favorizaţi de
extinderea agriculturii de plantaţie, permisă de climatul mai umed şi de deschiderea spre exterior asigurată de apropierea Golfului Guineei.
Dintre cele aproape 100 grupuri etnice, foarte amestecate între ele, se pot menţiona :
-baulé, populaţia de bază din zona central-sudică a Côte d’Ivoire, localizată în zona de cultură a celor mai vaste plantaţii de cacao
din lume, fapt ce le asigură un rol foarte important în statul amintit, în pofida numărului relativ restrîns (1.75mil.);
-akan (ashanti, fanti), mult mai numeroşi (baulé fiind de fapt o ramură a acestora), răspândiţi în estul Côte d’Ivoire şi mai ales în Ghana,
unde este promovată ca limbă naţională. Ca şi baulé au fost favorizaţi în perioada colonială de dezvoltarea economiei de plantaţie sau de
prezenţa unor resurse subsolice (aur, diamante). Numărul lor important (8.5 mil.) îi impune în faţa unor grupuri înrudite mai puţin numeroase,
localizate în zona litorală a celor două state sau spre interior (ga-adangme de ex., circa 1.5 mil.), limba lor tinzând să devină una din cele mai
importante din Africa;
-ewe, majoritari în partea sudică a statului Togo şi în regiunea vecină a Ghanei (ocupată de britanici prin împărţirea coloniei germane Togo,
efect al primului război mondial). Sunt prezenţi şi în Benin, fiind un popor relativ important, în expansiune faţă de alte grupuri etnice mai restrînse
(circa 4.4 mil.). Provin din sud-vestul Nigeriei şi aveau odinioară ca principală ocupaţie comerţul cu sare şi cu sclavi, astăzi fiind agricultori şi pescari.
Limba ewe are statut de limbă naţională în Togo. Înrudit cu ewe este poporul adja-fon baza populaţiei din Benin, a căror limbă are statut naţional în
această ţară (3.1 mil.);
-yoruba, cel mai important dintre popoarele din acest grup (29.5 mil.), locuiesc în zona dens populată din sud-vestul Nigeriei (cel mai
populat stat african), dominând capitala acestui stat. În trecut s-au remarcat printr-o civilizaţie avansată, mai ales în domeniul prelucrării metalelor
dar şi al organizării sociale, fapt ce le asigură un rol dominant în regiune, în defavoarea altor grupuri etnice, destul de consolidate, ca edo (2.6
mil.) şi nupe (2.4 mil.) situaţi mai la nord. Agricultori şi artizani reputaţi dar şi comercianţi versaţi, sunt întîlniţi în toată Africa Neagră şi se
impun tot mai mult ca unul din marile popoare africane cu toate sciziunile pe care le implică penetrarea creştinismului sau Islamului. Această
expansiune este oprită de rezistenţa unor popoare la fel de numeroase şi bine organizate din regiune (haussa şi ibo mai ales);
-ibo(igbo) şi ijo, două popoare strîns înrudite, răspândite în sud-estul Nigeriei, în zona de vărsare a fluviului Niger, numără circa
23.2 mil.locuitori (din care 5 mil.ijo). Constituie unul din cele trei mari ansambluri etno-lingvistice din Nigeria şi se deosebesc din punct de
vedere cultural prin dominanţa netă a animismului. Geografic, ocupă o zonă umedă, împădurită, suprapusă parţial peste areale bogate în
petrol, fapt ce a generat animozităţi cu autorităţile de la Lagos, unul din pretextele sîngerosului conflict din Biafra, în 1965;
-efik-ibibio, un alt grup de popoare din Nigeria, cu o importanţă mai redusă, populează cursul inferior al fluviului Niger, în aval de
confluenţa cu Benue. Agricultori specializaţi în cultura speculativă a palmierului de ulei. Numărul lor se cifrează la aproape 6 mil., fiind însă
dominaţi cultural de ibo sau yoruba;
c)grupul atlantic occidental (bantuid vestic)
Este mult mai redus numeric (37 mil.) dar se remarcă prin relativa dispersie spaţială. Constituie rezultatul extinderii spre nord-vest
a populaţiilor de agricultori sau de crescători de animale din nucleul iniţial guineean. Foarte apropiate din puncte de vedere lingvistic,

142
Ca şi alte estimări cifrice şi acestea sunt recalculate pe baza ultimelor estimări ale O.N.U. asupra populaţiei mondiale (World Population Data Sheet din 2001, 2002 şi 2003).
popoarele din acest grup se deosebesc prin modul de viaţă particular, de multe ori conform potenţialului natural, fie în zona semiaridă a
Sahelului fie în zona umedă de pe coasta exrem-vestică a Africii.
Cel mai cunoscut dintre aceste popoare este peul (fulbe sau fulani mai spre est sau tuculeor în lungul rîului Senegal), al căror număr
depăşeşte 26 mil. Păstori seminomazi şi comercianţi, formează majoritatea populaţiei în Guineea fiind dispersaţi pe un spaţiu vast din
Senegal pînă în Camerun sau chiar mai la est. Limba lor a devenit astfel o limbă de circulaţie în vestul Africii dar fărîmiţarea dialectală şi
dispersia teritorială îi împiedică extinderea, în faţa unor grupuri etnice mai compacte din statele în care sunt prezenţi. Formaţi prin asimilarea
unor popoare diferite, unele înrudite (wolof, serer) altele din grupul guineean au avut un rol important în difuziunea Islamului în vestul Africii.
Totuşi limba fulbe are un rol major în Guineea sau în nordul Camerunului (administraţie, mass-media).
Înrudiţi cu peulii sunt popoarele wolof şi serer din Senegal, popoare de agricultori (cultivatori de arahide) destul de avansate
cultural, prin islamizare dar şi prin contactul timpuriu cu europenii. Wolof (peste 4.1 mil.) dispun în prezent de o limbă normată, dominantă
în Senegal, dar prezentă şi în Gambia la fel ca şi serer (1.5 mil.). În zona de coastă, mai umedă, trăiesc câteva popoare mai puţin numeroase
având ca ocupaţie principală pescuitul : dyola (0.6mil.), balanta, limba, kissi-temne (2.2 mil.), prezente din Senegal pînă în Liberia;
d)Grupul voltaic (bantuid central, gur)
Este restrîns în spaţiu la regiunea de savană, din nordul statului Côte d’Ivoire pînă în Nigeria având în centru bazinul fluviului
Volta, mai exact statul Burkina Fasso. Populaţii de agricultori, au fost supuse mult timp altor etnii mai active din zonă, din grupul mandé sau de
factură sahariană, este mult mai fărîmiţat decât alte grupuri din zonă (circa 100 de etnii). După obţinerea independenţei unele dintre ele au căpătat o
importanţă deosebită prin ponderea demografică, cazul poporului mossi (peste 7.2 mil.) majoritar în Burkina Fasso, al căror dialect (moré) s-a impus
ca limbă oficială, fiind frecventă şi în Côte d’Ivoire ca urmare a migraţiilor recente. În acest din urmă stat se distinge poporul senufo (siene), peste 5.1
mil., răspândit şi în Ghana sau în Mali. Mai la nord o importanţă oarecare o au unele grupuri mai puţin numeroase cunoscute prin tradiţiile artizanale
(bobo) sau prin modul de viaţă arhaic (dogon) ambele la frontiera dintre Mali şi Burkina Fasso. Spre sud, mai importante sunt popoarele : dagomba
(1.3 mil.), tem (1 mil.) şi bariba, răspândiţi din Ghana pînă în Nigeria;
e)Grupul nigero-camerunez (bantuid estic)
Mai puţin important (10 mil.) este limitat la regiunea muntoasă de la graniţa dintre Nigeria şi Camerun. Personalitatea sa este însă
remarcabilă, datorită nivelului de civilizaţie atins de comunităţile de agricultori care valorifică versanţii fertili ai acestei regiuni cu relief vulcanic.
Foarte divizat, într-o sumedenie de grupuscule etnice, puternic înrudite, au un rol secundar în cele două state. Se remarcă în estul Nigeriei poporul tiv
(3.7mil.) iar în Camerun grupul bamiléké, remarcabil prin agricultura avansată, practicată prin amenajări complexe, capabilă să întreţină densităţi
foarte ridicate (3.1mil.);
f)Grupul ubangian
Este un ansamblu de grupuri etnice mai puţin cunoscute şi studiate ocupând un spaţiu destul de vast în regiunile de contact dintre
pădurea ecuatorială congoleză şi savanele din bazinele fluviilor Ubangui şi Chari. Cele mai multe sunt relativ greu de clasificat prezentând
asemănări lingvistice atât cu grupul nigero-camerunez cât şi cu grupul bantu sau chiar cu familia nilo-sahariană. Cele mai importante etnii
sunt gbaya şi ngbandi (4-5 mil.fiecare), din nordul R.D.Congo şi R.Centrafricană, pe baza cărora în perioada colonială a fost formată limba
sango, naţională în ultimul stat menţionat dar în regres în faţa altor limbi bantu. În aceleaşi state se mai remarcă poporul banda (1.2 mil) iar
mai spre est poporul zandeh (azande) în zona cumpenei de ape dintre Nil şi Ubangui, alături de alte grupuri mai mici extinzându-se pînă în
sudul Sudanului (2.5 mil.).
g)Grupul bantu
Este cel mai numeros dintre cele şapte ramuri ale subfamiliei nigero-congoleze şi se impune mai ales prin vastitatea spaţiului pe care-l
ocupă, din estul Nigeriei pînă în sudul extrem al Africii, unde au împins populaţiile de tip khoisanic spre deşertul Kalahari dar s-au lovit de
colonizarea europeană. Numărul lor depăşeşte 252 mil.locuitori, şi sunt puţin diferenţiaţi, dată fiind dispersia relativ recentăm începută în primele
secole ale erei creştine. Astfel, cele circa 600-700 etnii componente sunt mult mai susceptibile a forma ansambluri etno-lingvistice vaste prin
convergenţă, dacă nu s-ar opune uneori diferenţele culturale sau incidenţa divizării arbitrare a Africii în perioada colonială.
Popoare de cultivatori sau crescători de animale, au avut o contribuţie decisivă la popularea jumătăţii sudice a continentului african
iar extrema divizare lasă cu greu să se desprindă grupuri etnice importante. De la nord la sud, prin rolul cîştigat în impunerea unor limbi
vernaculare sau în organizarea politico-statală se pot distinge:
-pahuin, ansamblu de etnii înrudite dintre care se disting bulu, ewondo şi fang, constituie principalul ansamblu etnic din cele peste
100 comunităţi bantu din Camerun (circa 2 mil. bulu-ewondo), din Guineea Ecuatorială şi Gabon (circa 1 mil. fang). Constituie nucleul în
jurul căruia se produce o convergenţă care poate conduce la formarea unei limbi dominante în sudul Camerunului;
-lusengo, alt ansamblu care cuprinde mai multe comunităţi înrudite, localizate în lungul fluviului Congo (10.3 mil.) dintre care se remarcă
etnia omonimă a cărei limbă cîştigă teren în R.D.Congo şi R.Centrafricană. În acelaşi mod se impune şi lingala, limbă de circulaţie formată pe baza
dialectelor bantu de pe cursul inferior al lui Congo, în regiunea oraşului Kinshasa, fiind deja folosită de un sfert din populaţia R.D.Congo;
-ganda, principalul popor din Uganda (7.1 mil.), situat în centrul unei organizaţii statale precoloniale, la nord de lacul Victoria. Sprijiniţi în
perioada colonială de către englezi au avut unele conflicte după decolonizare cu alte popoare importante din zonă (chiga, 1.5 mil, nyankore, 2 mil.,
soga, 2 mil., nyoro etc.). Rolul lor dominant în statul menţionat rămîne astfel incert, limba swahili cîştigând teren;
-kikuyu, principalul popor din Kenya (6.7 mil.), localizat în jurul capitalei, Nairobi, alături de alte popoare relativ importante (luyia,
massaba, embu, gusii, kamba, nyore, meru, luhyia). Cu toată importanţa demografică, limba kikuyu nu are un rol foarte important, ca peste tot în
restul Africii s-a impus de timpuriu swahili. Aceasta s-a format în zona litorală pe baza unor dialecte bantu aflate în contact cu araba şi persana vorbită
de comercianţii stabiliţi în contoarele comerciale, aceştia fiind şi vectorul difuziunii Islamului. Swahili este limba maternă a circa 13.5 mil. locuitori
din zona de coastă a Kenyei şi tanzaniei dar cunoaşte cea mai largă răspândire dintre toate limbile negro-africane fiind larg utilizată în statele
menţionate, R.D.Congo, Uganda etc., unele surse indicând între 60-100 mil.vorbitori;
-rundi şi rwanda, alte două popoare bantu importante, din regiunea Marilor Lacuri Africane, deosebindu.se prin faptul că formează
majoritatea absolută a populaţiei în Burundi şi Ruanda, situaţie foarte rară în Africa. Aceasta nu a împiedicat conflictele cu populaţiile nilotice vecine
(tutsi).Ocupaţia de bază este agricultura favorizată de fertilitatea solurilor vulcanice dar presiunea demografică este foarte puternică. Ambele popoare
dispun de limbi oficiale, singurele din regiune care rezistă concurenţei limbii swahili, fiind vorbite şi în Uganda vecină (circa 15.4 mil. împreună);
-nyamwezi şi tsukuma formează principalul ansamblu etno-lingvistic din Tanzania dominând zona dens populată a platourilor dintre
lacurile Victoria şi Tanganyika (5.8mil. împreună). Rezistenţa lor în faţa limbii swahili din zona de coastă a acestui stat s-a manifestat şi pe plan
militar;
-luba-lulua, un alt ansamblu etno-lingvistic care grupează mai multe populaţii din R.D.Congo, Zambia şi nordul Angolei, având în
centru etnia baluba a căror limbă chiluba domină bogata zonă minieră Copperbelt (circa 13.5 mil.locuitori). Alături de lingala şi swahili
asigură comunicarea în R.D.Congo, unul din cele mai populate state africane. Înrudit cu acestea este şi poporul bemba (2.5 il.) din Zambia;
-kongo, un alt popor important, răspândit în zona de vărsare a fluviului Congo, dominant în R.P.Congo şi în nordul Angolei
(enclava Cabinda mai ales). Alături de alte etnii înrudite depăşeşte 10-11 mil.locuitori. La est de aceştia, în zona platourilor Katanga şi Lunda
se remarcă popoarele chokwe şi lunda, înrudite (circa 4 mil. împreună) ale căror limbi sunt în circulaţie în Angola;
-mbundu, ovimbundu şi herero-ovambo, constituie un ansamblu de populaţii care domină centrul şi sudul Angolei precum şi
Namibia (peste 9 mil. în total). Limbile acestor popoare sunt în concurenţă cu portugheza moştenită din perioada colonială în Angola. Modul
de viaţă îi opune pe agricultorii mbundu celorlalte popoare din grup, care sunt mai mult crescători de animale. Mbundu au avut principalul rol
în lupta pentru independenţa Angolei (1975) în urma căreia s-a declanşat un război civil care opune diversele grupuri etnice din această ţară;
-makonde (makua) împreună cu alte grupuri înrudite (yao, tumbuka), localizaţi în sudul Tanzaniei şi în nordul Mozambicului
formează un alt ansamblu împreună cu chewa, (nyanja)populaţia majoritară din Malawi prezentă şi în Zambia (circa 16 mil. în total);
-shona, populaţia majoritară în Zimbabwe, prezentă şi în Zambia şi în celelalte state vecine (circa 10 mil.), este înrudit cu cel anterior;
-nguni este ultimul mare ansamblu etno-lingvistic bantu, alăturând mai multe popoare din sudul extrem al Africii, foarte apropiate
cultural şi lingvistic, mult timp având ca ocupaţie de bază păstoritul. Cele mai importante sunt : ndebele (1.8 mil) în sudul Zimbabwe, tsonga,
ronga şi tonga (10.4 mil.în total) formând ramura nordică , răspândită din Mozambic şi sudul Zambiei pînă la fluviul Limpopo în sud; swazi,
dominanţi în Swaziland şi în estul provinciei sudafricane Natal (2.7mil.); sotho, baza populaţiei din Lesotho, larg răspândiţi în R.S.Africană şi
Botswana (10 mil.); tswana, populaţia principală din Botswana şi regiunile vecine ale R.S.Africane; zulu (11mil.), dominant în provincia
Natal, cel mai important grup etnic din sudul Africii; xhosa (8,5 mil.) răspândiţi în vestul R.S.Africane, fiind primii care au intrat în contact cu
europenii sosiţi în secolul al XVII-lea, din faţa cărora s-au retras spre est.
După cum se observă din prezentare, popoarele bantu sunt în plin proces de converegenţă, multe grupuri etnice reduse numeric vor
fi asimilate într-un timp previzibil, maxima diversitate etnică din regiune putându-se diminua.
Dată fiind această extremă diversitate etnică, Africa este astăzi teatrul unor numeroase conflicte între grupurile etnice existând trei
mobiluri principale ale acestora : autohtonismul, invocat de acele grupuri etnice mai legate de pămînt, de obicei vechi populaţii agricole;
tribalismul, vehicul al unor revendicări populare, atunci când este pusă în cauză existenţa lor, atitudine mai primitivă; naţionalismul etnic, sub
influenţa modelelor europene care se disting prin revendicarea autonomiei ca premisă a separării şi stabilirii unor frontiere politice, cum este
cazul tuaregilor sau zuluşilor143.
IV.2.4.3.Familia nilo-sahariană
Zona de tranziţie de la deşertul saharian la savana subecuatorială (Sahel) este populată de o serie de grupuri etnice distincte atât
faţă de popoarele din familia afro-asiatică cât şi faţă de cele din familia nigero-kordofaniană. Numărul lor este destul de mare (90.5 mil.) din
zona amintită extinzându-se timpuriu spre valea Nilului mijlociu iar pe parcursul ultimului mileniu spre sud, în zona Marilor Lacuri Africane,
pînă în Tanzania şi Burundi. Antropologic, aceste populaţii constituie un amestec vehi în care dominante sunt trăsăturile negroide, fiind mai
asemănători cu unele populaţii vecine din subfamilia nigero-congoleză cu care prezintă şi similarităţi ale modului de viaţă, majoritatea fiind
crescători de animale, mai rar agricultori. Din punct de vedere lingvistic sunt foarte divizaţi, din aceasta derivând şi dificultăţile de clasificare.
Se pot deosebi totuşi şase grupuri :
a)Grupul nigero-senegalez, este cel mai vestic, puţin numeros, localizat pe cursul mijlociu al fluviului Niger dar dispersaţi şi în
regiunile vecine, dstingându-se prin rolul major în constituirea unor formaţiuni statale precoloniale, Songhai (sec.XV-XVII) care şi-a extins
dominaţia asupra altora anterioare – Mali, Ghana eetc. Cuprinde două popoare înrudite, foarte amestecate din punct de vedere antropologic
dar originale cultural, prin islamizarea timpurie : songhai (1.8mil.) dominanţi în nordul statului Mali, prezenţi şi în statele vecine; djerma (2.7
mil.), grupul etnic dominant în vestul statului Niger, în zona capitalei Niamey;
b)Grupul nigero-ciadian, cel mai important, cuprinde un singur popor – haussa (35 mil.), localizat în nordul statului Nigeria şi în regiunile
vecine ale statelor Niger, Ciad şi Camerun. O diasporă foarte activă este prezentă în întreaga zonă saheliană şi chiar în nordul Africii. Limba haussa
este practic cea mai importantă limbă negro-africană (ca limbă maternă) circulând alături de alte limbi înrudite sau din familia nigero-congoleză, pe
un spaţiu vast, având un rol similar limbii swahili în estul Africii. Foarte influenţaţi de islam şi de limba arabă (haussa este de multe ori considerată ca
limbă afro-asiatică), au un rol important în comerţul regional, mai ales populaţia citadină, fiind şi buni artizani şi agricultori. Limba lor are un statut
oficial dominant în Nigeria şi Niger;
c)Grupul saharian este mai restrîns, dispersat pe mari întinderi, pînă în mijlocul Saharei spre nord şi pînă în nordul Nigeriei spre
sud. Cel mai important este poporul kanuri din jurul lacului Ciad, dominanţi în nord-estul Nigeriei (8.6mil.) rezultat al amestecului unor
populaţii agricole locale cu nomazii zaghawa veniţi din zona sahariană (o ramură a acestora subzistă la frontiera dintre Libia, Ciad şi Sudan). Ca
şi vecinii lor haussa sunt buni comercianţi şi artizani, în Evul Mediu constituind centrul unui puternic stat islamizat – Bornu, care îl înlocuia pe
altul mai vechi – Kanem. Un alt popor mai important este tubu (1 mil., împreună cu alte triburi înrudite), dominant în nordul Ciadului şi sudul
Libiei. Opus puterii centrale din Ciad, islamizaţi de timpuriu, sunt în centrul unei dispute teritoriale între cele două state. Ocupaţia de bază o
constituie păstoritul seminomad şi comerţul caravanier;
d)Grupul saharian oriental, mult mai restrîns dar şi mai dispersat, din sudul Egiptului pînă în regiunile central-sudice ale Ciadului şi
Sudanului. Foarte divizaţi, în grupuri etnice de mici dimensiuni, sunt în general păstori nomazi sau agricultori sdentari (în Valea Nilului sau la
143
Cf. C.Coulon, Les dynamiques de l’ethnicité en Afrique noire, PUF, 1998, Paris.
contactul cu savana). Cel mai important popor este cel nubian (3.9 mil.) localizat în valea Nilului mijlociu, în Egipt şi Sudan. Civilizaţia
nubiană, de tradiţie antică (Kuş), a fost mult influenţată de cea egipteană. Creştinaţi în primele secole ale erei noastre au creat un puternic
regat islamizat ulterior, fiind astfel supuşi unui proces de arabizare încât tind să-şi piardă caracteristicile etnice;
e)Grupul nilotic este mult mai numeros (24 mil.) dar şi extrem de divizat, în circa 200 grupuri etnice, de mici dimensiuni, ocupând un
spaţiu vast suprapus zonei de savană din sudul Ciadului pînă în Kenya şi Etiopia. Se disting prin înălţimea şi svelteţea lor ca şi prin pielea de culoare
foarte închisă. Majoritatea sunt crescători nomazi de vite, secundar culegători şi vînători. Spre deosebire de alte populaţii nilo-sahariene au rezistat
procesului de islamizare, practicând în general animismul.
Printre numeroasele populaţii din acest grup pot fi amintite : sara, populaţia de bază din sudul Ciadului, agricultori creştinaţi în
perioada colonială (circa 1.5 mil.); mangbetu, populaţie emigrată din zonele mai aride ale Ciadului spre bazinul fluviului Congo (cca 2.5
mil.); dinka (3.6 mil.), nuer (1.9 mil.), shilluk (1 mil.) sunt populaţiile majoritare din sudul statului Sudan, aflate în conflict cu puterea de la
Khartum (circa 0.5 mil.victime după 1980, ca urmare a luptelor şi a foametei); lango, acoli şi teso, dispersaţi pe cursul superior al Nilului, în
special în Uganda dar şi în statele vecine; În general ca şi celelalte grupuri nilo-sahariene nu populează un spaţiu continuu ci sunt dispersaţi
printre populaţii aparţinând altor familii etno-lingvistice;
f)Grupul nilotic ecuatorial, este mai omogen şi destul de numeros (12.5 mil.) constituie ramura cea mai sudică, dispersată printre
populaţiile bantu din Tanzania şi Kenya sau printre populaţiile kuşitice din Etiopia. Mai importante sunt popoarele nandi (sau kalenjin, 3
mil.) din Kenya şi luo (4 mil.) extins şi în Tanzania vecină. Cunoscuţi sunt şi tutsi (1.7mil.), populaţia secundară din Burundi şi Ruanda, aflată
de mult timp în conflict cu majoritatea bantu (conflict sîngeros în Ruanda în 1994-1995 cu 0.7 mil.victime). La fel de cunoscuţi, deşi puţin
numeroşi sunt massaii, crescători nomazi de vite recent sedentarizaţi în zona rezervaţiilor de la poalele masivului Kilimanjaro (0.95 mil.)
celebri prin cultura lor tradiţională bine păstrată.
IV.2.4.4.Familia australiană
Continentul australian a fost vreme îndelungată domeniul unei familii etnolingvistice originale, izolată de restul lumii. Colonizarea
europeană i-a împins spre zonele aride, inospitaliere, cu condiţii dificile de viaţă, din interior, mulţi fiind astfel exterminaţi sau decimaţi de
boli. Numărul populaţiilor aparţinând familiei australiene nu depăşeşte 420 mii, incluzându-i aici şi pe metişi144. Înaintea colonizării erau circa
300 mii şi se aflau la nivelul unei organizări tribale, nu cunoşteau agricultura şi nu erau sedentari. Aveau o civilizaţie proprie (arme specifice
precum bumerangul, pictură rupestră) iar din punct de vedere lingvistic erau extrem de divizaţi, vorbind o sumedenie de limbi reduse doar la
câteva mii sau sute de vorbitori. Majoritatea au dispărut înainte de a fi studiate şi cercetate iar în prezent sunt într-o fază avansată de
aculturaţie (pierdere a trăsăturilor culturale, etnice, lingvistice). În unele limbi australiene era frecvent limbajul semnelor, pe lîngă cel
articulat, explicabil prin diversitatea lingvistică.
IV.2.4.5.Familia indo-pacifică
În vastul spaţiu întins de la Golful Bengal pînă în vestul Oceanului Pacific se află dispersate o serie de populaţii, recent acceptate ca
fiind înrudite, în urma unor studii antropologice şi lingvistice. Numită familia indo-pacifică, cuprinde o serie de populaţii arhaice, în mare
parte reziduale, provenind din primul val de populare al spaţiilor insulare din sudul şi sud-estul Asiei. Existenţa unor diferenţe lingvistice şi în
modul de viaţă îi divizează în trei subfamilii inegale :
1)Subfamilia andamană, localizată în arhipelagul Andamanelor din Golful Bengal, numără doar 10 mii persoane aflate într-un
avansat proces de aculturaţie. Numărul lor redus se explică şi prin incidenţa epidemiilor sau asimilării. Ca tip rasial sunt negritos, cu trăsături
mai degrabă negroide, ocupaţia principală constituind-o altădată pescuitul şi culesul. De multe ori este privită ca o familie distinctă,
asemănările cu celelalte două ramuri ale familiei indo-pacifice fiind relativ reduse.
2)Subfamilia papuaşă, formează populaţia autohtonă a insulei Noua Guinee şi a cătorva insule apropiate (New Britain,
Bougainville), Papuaşii sunt mai numeroşi (circa 5.8 mil.) iar din punct de vedere rasial sunt australoizi, trăind la nivelul organizării tribale, în
grupuri mici, adverse, fapt ce a permis menţinerea unei diversităţi lingvistice extraordinare – peste 700 idiomuri numai în Noua Guinee. În
extremitatea estică a arhipelagului indonezian trăiesc şi populaţii mixte de papuaşi şi melanezieni, ca în insula Halmahera dovedind
extinderea anterioară spre vest. Din punct de vedere cultural sunt populaţii arhaice a căror ocupaţie de bază este culesul, secundar
vînătoarea şi pescuitul, dar există şi o agricultură embrionară de tip itinerant de veche tradiţie însă. Nici unul din numeroasele grupuri etnice
nu se impune, rareori depăşind 10 mii de locuitori.
3)Subfamilia melaneziană, mai puţin numeroasă (2 mil.) formează populaţia autohtonă din Melanezia, de tip australoid, relativ diferiţi de
papuaşi, mai ales din punct de vedere cultural. Navigatori îndrăzneţi, au fost aduşi aici de mai multe valuri de migraţii primitive dinspre sud-estul
Asiei, limbile lor având afinităţi cu cele din arhipelagul indonezian. O ramură a acestora a ajuns pînă în Tasmania, dar a fost decimată după
colonizarea europeană. Dintre numeroasele grupuri etnice care convieţuiesc adesea pe aceeaşi insulă, cel mai numeros şi mai omogen este cel fijian,
din arhipelagul Fiji (0.46mil.). În comunicarea dintre diversele populaţii se folosesc limbi europene sau derivate ale acestora precum este bislama din
arhpelagul Vanuatu, formată pe baza limbii engleze cu un aport portughez şi spaniol.
IV.2.2.6.Familia austrică
Cea mai mare parte a populaţiei din sud-estul Asiei şi din arhipelagurile Oceaniei este înrudită din aproape în aproape formând o
vastă familie, relativ recent acceptată ca atare, numită austrică. Această macro-familie cuprinde circa 547 mil.locuitori divizaţi în mai multe
subfamilii, unele dintre ele înglobate în trecut la familia sino-tibetană. Cercetările etno-lingvistice au dovedit însă înrudirea lor, inclusiv din
punct de vedere rasial, fiind rezultatul unor amestecuri succesive între mongoloizi şi australoizi, în diverse grade, unele populaţii apropiindu-
se mai degrabă de substratul australoid, altele mai noi fiind mai apropiate de mongoloizi. Din punct de vedere lingvistic există mari diferenţe
dar luate separat, subfamiliile componente sunt foarte unitare în pofida dispersie pe mari suprafeţe. Între cele patru subfamilii există raporturi
certe de înrudire, multe etnii prezentând caractere mixte, constituind o punte între acestea.

144
Cf.recensământului australian din 7 aug.2001, publicat parţial pe site-ul Institului Australian de Statistică. Conform aceleiaşi surse, numărul lor este în creştere rapidă, la recensământul din
1996 înregistrându-se doar 353 000.
 1Subfamilia austro-asiatică este formată din patru grupuri cert înrudite între ele, localizate în sudul şi sud-estul Asiei, de dimensiuni
diferite, unele aflate în regres:
a)grupul munda, dispersat în regiunile mai înalte, împădurite din nord-estul podişului Dekkan unde a fost împins de populaţiile
venite dinspre nord-vest – dravidieni, indo-europeni. Constituie populaţia cea mai veche din subcontinentul indian, arealul lor era probabil
mult mai vast. Se disting două arii cu o concentrare mai mare, Gondwana şi Chotta Nagpur în statele indiene Bihar (Jharkand), Madhya
Pradesh (Chhattisgarh), West Bengal şi Orissa. Trăsăturile antropologice îi apropie de australoizi (veddoizi) iar din punct de vedere lingvistic
sunt net diferiţi de ceilalţi locuitori ai subcontinentului indian. Numărul lor depăşeşte 14.7 mil. dar cele mai multe grupuri etnice constituente
sunt în diverse faze de asimilare culturală ce a generat de altfel mişcări autonomiste soldate cu înfiinţarea a două state în care ponderea lor este
importantă (Jharkand şi Chhatisgarh), premisă a păstrării individualităţii etno-lingvistice. Populaţiile de agricultori sunt cel mai ameninţate de
asimilare spre deosebire de cele care au păstrat un mod de organizare tribală şi un mod de viaţă bazat pe vînătoare şi cules. Cei mai numeroşi
sunt santalii din Jharkand, la limita dintre statele Bihar, West Bengal şi Orissa (8 mil.) singurii care dispun de scriere, aflaţi la un stadiu
superior de civilizaţie. Împreună cu mundari (3.6 mil.) şi ho(1.2mil.) grupează majoritatea populaţiei munda, restul fiind divizat în mai mutle
triburi de mici dimensiuni, răspândite mai spre sud la limita dintre statele Orissa, Madhya Pradesh şi Andhra Pradesh;
b)Grupul mon-khmer, de dimensiuni egale cu munda (17.3 mil.) ocupa în timpuri vechi întreaga Indochină dar sub impulsul unor
populaţii sino-tibetane venite dinspre nord s-a retras spre sudul extrem al acesteia. Constituie substratul populaţiei din Indochina formând
astăzi enclave izolate între alte populaţii pe care le-a influenţat prin mixtare. Tipul antropologic iniţial era ca şi la munda, cel australoid dar
spre deosebire de acesta trăsăturile mongoloide sunt frecvente. Lingvistic însă înrudirea cu munda este certă. Fiind în general de mici
dimensiuni populaţiile aparţinând acestui grup sunt ameninţate de asimilare, subzistenţa multora fiind incertă. Printre cele mai importante
grupuri etnice componente putem distinge :
-khmerii (cambodgienii), formează cea mai mare parte a grupului (12.8 mil.), fiind singurii care dispun de un stat propriu –
Cambodgia, nucleul unui imepriu înfloritor în sec.X-XIII (Angkhor), modelul unor organizaţii statale ulterioare aflate la baza celor
indochineze actuale. De religie budistă şi practicând rizicultura, ca cele mai multe populaţii din zonă, au fost în atenţia opiniei publice
mondiale în perioada sîngeroaselor războaie care au opus facţiuni politice rivale între 1975-1990. Comunităţi khmere importante locuiesc şi în
sudul Vietnamului (Cochinchina) sau al Thailandei, martore ale extinderii anterioare sau recent refugiate. Apropiaţi khmerilor sunt o serie de
populaţii care trăiesc în zona muntoasă dintre Laos şi Vietnam sau chiar mai la vest în Thailanda, mai numeroşi fiind muong şi bahnar;
-mon, o populaţie concentrată în sudul Birmaniei şi al Thailandei (circa 1 mil.) pe care l-a dominat politic pînă în sec. al XVII.lea.
Având statut minoritar şi o relativă autonomie, rezistă într-o anumită măsură asimilării din partea populaţiei birmane majoritare. Foarte
apropiaţi cultural şi lingvistic sunt palaung (circa 1 mil.) care locuiesc mai la nord, pînă în sudul Chinei;
-khassi, o populaţie ce atestă limitele răspândirii populaţiilor mon-khmere în trecut, locuind astăzi în estul subcontinentului indian (colinele
Shillong din statul Meghalya şi nordul Bangladeshului). Numărul lor este relativ redus (0.8 mil.) şi sunt puternic influenţaţi de hinduism. Tot grupului
mon-khmer aparţine şi populaţia indigenă din arhipelagul Nicobare, al căror tip rasial este net australoid;
c)Grupul vietnamez, a cărui apartenenţă la această subfamilie este controversată datorită caracterului mixt, este rezultatul unui
amestec etno-lingvistic complex la care au participat populaţii originare din sudul Chinei actuale suprapuse în lungul fîşiei litorale sau în
deltele fluviilor Song Ha şi Mekong unor populaţii mai vechi – mon-khmer sau înrudite cu cele din arhipelagul indonezian. Acest proces,
început înaintea erei noastre, a continuat pînă în pragul epocii moderne. Spaţiul ocupat de poporul rezultat, vietnamezii, este adesea întrerupt
de reziduurile acestor populaţii. Influenţaţi mai mult decât oricare alt popor indochinez de civilizaţia chineză dar şi civilizaţia indiană prin
filiera budismului meridional, se deosebesc astfel esenţial de vecinii lor. Limba lor are un caracter mixt fiind adesea clasată fie alături de
limbile tibeto-birmane, de cele sinice sau thai-chuan. Vietnamezii sunt un popor numeros (76.7 mil.) dominant în statul Vietnam, răspândiţi şi
în restul Indochinei sau formând recent o diasporă importantă în Europa (în Franţa mai ales, fosta metropolă colonială), în America de Nord şi
Australia (boat people), ca efect al războaielor succesive care au opus populaţia locală imperialismului francez şi nord-american după 1950
dar şi din cauza regimului de inspiraţie sovietică instalat după 1950 în nord;
d)Grupul malacca, cel mai restrîns (circa 115 mii), formează un grup rezidual în interiorul peninsulei omonime. Populaţiile care-l
compun sunt de tip australoid, de talie mică adesea (negritos, ca în cazul semangilor, asemănători cu indigenii din insulele Andaman, fără a
avea o înrudire lingvistică). Se află la un nivel inferior de civilizaţie, ocupaţia de bază fiind culesul şi vînătoarea. Altădată erau mai numeroşi
şi mai răspândiţi dar s-au retras treptat spre interiorul peninsulei, în zonele împădurite care au scăpat defrişării.
2)Subfamilia miao-yao, este mai restrînsă astăzi dar în trecut se extindea în toată zona muntoasă din sud-estul Chinei de unde au
fost împinşi în câteva arii montane mai izolate, formând enclave în mijlocul populaţiei chinezeşti devenite majoritare. Presiunea la care au fost
supuşi i-au împins tot mai departe spre sud, în nordul Vietnamului, Laosului şi Thailandei, proces care continuă şi astăzi. Deşi sunt divizaţi în
numeroase triburi, puţin diferenţiate pot fi grupaţi în două popoare esenţiale : miao, mai numeroşi (10.5 mil.) răspândiţi în întreg arealul,
numiţi meo înVietnam şi Thailanda; yao (circa 3.2 mil.) răspândiţi mai ales în China.
3)Subfamilia thai-chuang este una din ramurile familiei austro-asiatice a cărei apartenenţă este controversată ca şi a miao-yao de altfel,
multe clasificări apropiindu-i de sino-tibetani. Numărul lor este relativ mare (96.5 mil.) iar spaţiul pe care-l ocupă astăzi este relativ continuu, din
sudul Chinei pînă la Golful Siam. Originare din bazinul mijlociu al fluviului Yangtze, au fost împinse încă din Antichitate spre sud, mişcare
amplificată în perioada medievală când au reuşit să ocupe cea mai mare parte a Indochinei şi să formeze regate puternice. În această mişcare,
populaţiile de factură dominant mongoloidă au asimilat şi grupuri importante de populaţie din familia mon-khmer, dobândind particularităţi rasiale
distincte. Puternic influenţate de civilizaţia chineză, mai ales populaţiile din nord, sau de cea indiană, în cazul celor din sud, formează totuşi un
ansamblu unitar în pofida divizării în mai multe etnii distincte, purtând de multe ori acelaşi nume. Pot fi regrupate în două mari ramuri :
-chuang, care cuprinde în primul rând poporul omonim din sudul Chinei (18.5 mil.), cea mai importantă minoritate etnică din acest
stat. Apropiaţi aceştora sunt popoarele kam, kadai, pu-i (2-3mil.fiecare), localizate în lungul frontierei chino-vietnameze, dar şi populaţia
aborigenă a insulei Hainan (lai, 1.3mil.). Numărul mare al chuang justifică autonomia culturală a acestora în cadrul provinciei Guangxi;
 -thaii, divizaţi în numeroase grupuri etnice dar fără mari diferenţe între ele, constituind baza populaţiei din Thailanda – siamezii,
circa 40.5 mil., concentraţi în bazinul mijlociu şi inferior al Menamului. Apropiaţi sunt thaii de sud, din partea nordică a peninsulei Malacca,
influenţaţi de Islam (3.6 mil.), thaii de nord şi yuanii (circa 7 mil.împreună) care populează nordul Thailandei ca şi numeroasele populaţii thai
(albi, negri, tay) din zona muntoasă dintre Vietnam şi Laos, reziduuri ale avansării spre sud dinspre aria de origine. Foarte asemănători sub
aspect lingvistic şi antropologic sunt laoţienii (12.2mil.) populaţia majoritară în Laos şi nord-estul Thailandei (platoul Korat).
Ceva mai deosebite sunt o serie de populaţii puţin avansate din zona forestieră de la frontierele dintre Thailanda, Birmania, Laos şi
China, unele mici grupuri fiind dispersate pînă în nord-estul Indiei (Arunachal Pradesh). Dintre acestea mai numeros şi mai cunoscut este
poporul sha, intermediar între thai şi chuang (3 mil.) care domină Triunghiul de Aur, arie de interes major în producţia mondială de opiu.
4)Subfamilia austroneziană
Este cea mai importantă dintre componentele macro-familiei austrice deosebindu-se prin maxima răspândire, din Madagascar pînă
în estul Oceanului Pacific, populând cele mai multe arhipelaguri din sud-estul Asiei şi din interiorul Pacificului. Austronezienii (austros – sud
şi nessos-insulă în limba greacă) au fost de timpuriu navigatori iscusiţi reuşind să populeze astfel acest vast ansamblu insular. Numărul lor
actual se cifrează la 334 mil. şi este rezultatul unei expansiuni relativ recente. Originari din sud-estul Asiei (sudul Chinei sau Indochina), au
început să se extindă spre sud-est de timpuriu, mai întîi spre Jawa şi Sumatra, ulterior şi spre Filipine de unde s-au dirijat în două direcţii
opuse – spre nord pînă în Taiwan şi în sudul arhipelagului nipon unde s-au suprapus altor grupuri venite de pe continent şi spre est, în lungul
arhipelagurilor coraligene sau vulcanice din Micronezia şi Polinezia. Această aventură a durat pînă în al doilea mileniu al erei noastre când
sunt populate ultimele insule din Pacific (Hawaii, Noua Zeelandă), completată de migraţia unor grupuri spre vest pînă în Madagascar. Cauza
acestei vaste migraţii poate fi găsită în avansarea dinspre nord a populaţiilor mongoloide dar un rol deloc neglijabil l-a avut stăpînirea unor
tehnici de navigaţie, aparent primitive dar performante. Ansamblul format de aceste populaţii este foarte unitar cu toată dispersia amintită. Pot
fi deosebite şapte grupuri, corespunzătoare unor particularităţi lingvistice :
a)Grupul continental, foarte restrîns dar important prin localizarea în apropierea presupusei arii de origine – sudul Vietnamului.
Alăturează mai multe populaţii retrase în zona montană din regiunea amintită (circa 1.1 mil.)dintre care unele reuşiseră în perioada medievală
să creeze state puternice, influenţate de civilizaţia indiană – Champa, pe baza populaţiei cham. Asemănările lingvistice şi culturale cu
populaţiile de tip malaez sunt incontestabile;
b)Grupul dayak, grupează populaţiile cele mai vechi din insula Kalimantan (circa 3 mil.) înrudite între ele şi prezentând o remarcabilă
omogenitate culturală. Apartenenţa lor lingvistică la subfamilia austroneziană din care face parte grosul populaţiei din arhipelagul indonezian, este
considerată ca fiind certă dar particularităţile culturale îi disting net fiind consideraţi urmaşii celor mai vechi locuitori din zonă. Agricultori itineranţi,
practicând pînă de curând ritualuri barbare (vînătoarea de capete), influenţaţi în ultimul timp de misiunile creştine, se deosebesc astfel de populaţia
recent stabilită în insulă, javanezi musulmani practicanţi ai riziculturii, fapt ce implică o situaţie conflictuală.
b)Grupul indonezian, foarte numeros (250 mil.) grupând populaţia din Insulinda şi Madagascar divizat în numeroase etnii slab
diferenţiate. Este divizat în două subgrupuri :
-indonezian de vest, majoritar, populând insulele Sumatra, Jawa, Kalimantan şi alte insule apropiate la care se adaugă sudul
peninsulei Malacca. Puternic influenţate de civilizaţia indiană încă din Antichitate, populaţiile din acest grup au fost treptat convertite la Islam
începând cu secolul al XV. Sub aceste influenţe au creat regate puternice (Srivijaya, Madjapahit etc., iar mai tîrziu sultanatele malaeze
Banten, Mattaram etc.) şi o civilizaţie originală. Colonizarea europeană, olandeză mai ales, nu a modificat profund aceste evoluţii dar a creat
premisele unificării statale. Dintre numeroasele popoare se remarcă javanezii (circa 103 mil.), populaţia de bază din centrul şi vestul insulei
Jawa, dens populată, motiv pentru care după 1950 au fost deplasaţi prin colonizare („transmigraţie”), circa 15 mil. persoane spre insulele mai
slab populate (Sumatera, Kalimantan, Noua Guinee). Limba javaneză este o limbă de veche cultură dar pentru eliminarea eventualelor
conflicte cu substrat etnic a fost creată pentru comunicare indoneziana, pe baza limbii malaeze în principal. Astfel creată indoneziana
contează printre limbile cu cel mai mare număr de vorbitori de pe Glob (circa 206 mil.). Sundanezii sunt un alt popor important, localizat în
vestul insulei Jawa (36 mil.) deosebindu-se prin influenţa hinduistă ceva mai îndelungată la fel ca şi madurezii din insula Madura şi din zona
oraşului javanez Surabaya (11.4 mil.). Balinezii sunt singurul popor indonezian rămas fidel tradiţiilor hinduiste (4.9 mil.) constituind prin
civilizaţia lor rafinată şi simţul artistic deosebit un punct de maximă atracţie turistică.
În Sumatera se disting mai multe popoare înrudite cu malaezii care domină sudul peninsulei Malacca (Malaysia) şi nordul insulei
Kalimantan. Este vorba în primul rând de minangkabau, lubu, lampung şi kerintji care împreună cu malaezii totalizează circa 43 mil. Limba
malaeză, oficială în Malaysia şi Singapore nu se deosebeşte prea mult de indoneziană formând un ansamblu lingvistic major la nivel mondial.
Populaţiile din Sumatera se disting prin islamizarea mai timpurie, mai ales în nord-vestul extrem – acehnezii (2.9mil.) dar cele din interior sau
de pe coasta sud-vestică au păstrat şi caracteristici culturale mai arhaice – batak (toba, circa 4 mil.), mentawai, niassezii etc.
În Sulawesi aparţin sugrupului indonezian de vest două populaţii importante prin spiritul comercial – buginezii (5.8mil.) şi
makasarii (2.8 mil.) dispersaţi în întregul arhipelag.
-indonezian de est, mai restrîns, alăturează poporul malgaş din Madagascar (15.9 mil.) pe baza prezumţiei că primii colonizatori
austronezieni au venit mai degrabă din estul Indoneziei şi o serie de populaţii de mici dimensiuni din insula Sulawesi şi arhipelagurile Moluce
şi Sondele Mici.
c)Grupul filipinez, înrudit îndeaproape cu cele indoneziene, este destul de numeros (81.5 mil.) şi se remarcă prin dominanţa religiei
catolice, urmare a colonizării spaniole, încă din secolul al XVI-lea. Unele popoare aparţinând acestui grup trăiesc şi în extremitatea nordică a
insulei Sulawesi sau în Kalimantan. Şi acest grup este foarte divizat, între popoare aflate adese al un nivel diferit de dezvoltare dar pot fi
deosebite câteva popoare majore : tagalog, baza populaţiei din Luzon, în zona capitalei Manila, limba acestora stând la baza unei variante
normate destinată comunicării în întregul arhipelag, numită adesea şi filipineză (18.2 mil.); sebuanii, cel mai numeros popor filipinez, locuiesc în
insulele din sud-vestul arhipelagului – Cebu, Negros, Mindanao, Leyte (circa 20.5 mil.); ilocanii (10.2 mil.) populează nordul insulei Luzon în
provincia Ilocos, alături de kapampangan (2.4 mil.)şi pangasinan (2.1mil.); bikol, constituie baza populaţiei din peninsula omonimă din sud-estul
insulei Luzon (6.6mil.); hiligaynon, baza populaţiei în insula Panay dar sunt răspândiţi şi în insulele Mindoro, Negros şi Mindanao (8.9mil.);
waray (5 mil.) domină în insulele Samar şi Leyte. În afara acestora, un adevărat mozaic caracterizează interiorul insulei Mindanao şi nordul
extrem al insulei Luzon, motiv care a impus folosirea timpurie a unor limbi de circulaţie – sebuana în trecut, tagalog în zilele noastre.
Înrudite cu populaţiile filipineze sunt şi unele etnii din vestul Microneziei (Guam, Palau), mai cunoscută fiind chamorro, deosebită
prin influenţa puternică a limbii spaniole în vocabular (ca şi limbile din Filipine de altfel).
d)Grupul atayalic (formosan) este în continuă retragere sub presiunea colonizării chineze, relativ recente (primul mileniu al erei
creştine). Constituie populaţia aborigenă a insulei Taiwan (circa 0.5-1mil.) înrudită cu cele din nordul insulelor Filipine, fiind grupată în mai
multe triburi dispersate în zona muntoasă (gaoshan).
e)Grupul micronezian, cel mai restrîns (doar 265 mii loc.) dispersaţi în micile arhipelaguri coraligene ale Microneziei – Marshall,
Caroline, Nauru, Kiribati, apropiaţi de indonezieni şi filipinezi sub aspect lingvistic dar având trăsături rasiale distincte.
f)Grupul polinezian, ceva mai numeros (1.4 mil.), dispersat pe o vastă suprafaţă oceanică în insule de mici dimensiuni (Tuamotu,
Tuvlau, Tonga, Marchize) sau ceva mai mari (Tahiti, Samoa, Hawaii) ori de mari dimensiuni (Noua Zeelandă). Punctul extrem al dispersiei
spre est l-a constituit Insula Paştelui, unde au creat o civilizaţie originală, dispărută. În trecut unele dintre aceste popoare erau mai numeroase
dar au fost decimate de colonizarea europeană (insulele Hawaii, Marchize, Noua Zeelandă). În ultimul secol se constată un reviriment al
unora dintre ele, mai ales în rândul maorilor din Noua Zeelandă (cca 0.6 mil.)145 al samoanilor (0.3mil.), al tahitienilor dar altele au fost
complet asimilate (hawaienii). Trăind dispersate aceste populaţii au creat o civilizaţie originală bazată pe navigaţie, inventând tipuri de nave
cu mai multe corpuri stabile (catamarane).
IV.2.4.7.Familia amerindiană
Este una din familiile etno-lingvistice cu cea mai mare extindere spaţială, acoperind aproape în întregime continentul american. Unitatea
acestui vast ansamblu, divizat şi dispersat ca urmare a colonizării europene, este însă foarte fragilă, constituind de fapt o macro-familie în interiorul
căreia există o mare diversitate deşi din punct de vedere rasial diferenţele sunt minore. Acest fapt se explică şi prin venirea succesivă a mai multor
valuri de populaţii dinspre Asia ca şi prin specificul limbilor amerindiene, sensibil diferit de alte sisteme lingvistice, permiţând cu uşurinţă divergenţa.
Înaintea venirii europenilor, amerindienii populau continuu America şi se găseau la nivele diferite de dezvoltare : unii trăiau din
cules, vînătoare sau pescuit (în pădurile ecuatoriale sau în cele boreale), alţii atinseseră un nivel înalt de civilizaţie, practicând agricultura,
cunoscând scrierea, oraşul şi ierarhizarea socială asemănător celor mai avansate civilizaţii din Lumea Veche. Amerindienii au suferit enorm în
urma colonizării europene, fiind obligaţi să lucreze ca sclavi, mulţi fiind astfel decimaţi, popoare întregi dispărând complet (în Antile şi pe
coasta nordică a Americii de Sud mai ales). O mare parte s-au metisat cu colonizatorii, constituind baza populaţiei din cele mai multe state
latino-americane (Mexic, Peru etc.). Amerindienii propriu-zişi au fost împinşi spre regiuni inospitaliere : nordul boreal, pădurile ecuatoriale
ori spre platourile înalte, greu accesibile ale Anzilor centrali. Diferenţierile lingvistice sunt enorme ca şi dimensiunea grupurilor care le
vorbesc. Influenţa limbii spaniole, sau după caz a englezei este foarte puternică. Cei circa 40 mil.amerindieni (în sens restrîns, pentru că
numărul lor real este mult mai mare), pot fi divizaţi în două mari subfamilii:
1)Subfamilia amerindiană de nord, formează o unitate geografică mai degrabă, grupând populaţiile reziduale din cea mai mare
parte a continentului nord-american (9.6mil.). Cele mai multe popoare din această subfamilie, deşi puţin numeroase, ca urmare a decimării la
care au fost supuşi în trecut, sunt în creştere numerică, inclusiv în S.U.A. şi Canada. Cele mai importante sunt cele care continuă tradiţia unor
vechi civilizaţii :
-nahua, în partea centrală a Mexicului, urmaşii vechilor azteci (1.5 mil.) de care se apropie unele populaţii din partea central-
nordică a platoului Mexican şi în Utah formând grupul uto-aztecan : tarahumara, hopi, shoshonii, ultimele locuind în vestul S.U.A.146;
-otomienii, localizat la sud-est de nahua, atât pe platou cât şi în zona de coastă a Golfului Mexic (0.7 mil.), alături de alte etnii mai
reduse numeric;
-zapotecii, urmaşi ai unei vechi civilizaţii, precursoare celei a aztecilor, împinşi de aceştia spre sudul Mexicului actual (statele
Oaxaca şi Chiapas). Numărul lor nu trece de 0.6 mil. Împreună cu mixtecii (circa 0.5 mil.), vecinii lor de la nord, popolocanii şi otomienii
menţionaţi anterior formează un grup destul de eterogen
-populaţiile din grupul maya, mai numeroase şi mai bine individualizate, răspândite în sud-estul Mexicului şi în Guatemala (peste 3
mil.) : quiche, maya, mame, kekchi.
Alături de acestea, pe teritoriul actual al S.U.A. şi Canadei mai subzistă câteva populaţii care rar depăşesc 100 mii locuitori.
Anterior colonizării europene, formau grupuri distincte : algonkin, din jurul Marilor Lacuri dintre care subzistă mai bine cree (circa 150 mii)
şi ojibwa(chippewa, peste 100 mii) 147; sioux, din zona preeriilor, prezenţi în număr important în Dakota de Nord; irochezii, foarte numeroşi
până la venirea europenilor în estul S.U.A şi al Canadei., decimaţi masiv sau împinşi spre interior ulterior; penutienii, vast grup de populaţii
reduse numeric, vag înrudite, prezente din Mexicul central (totonacii, circa 0.2 mil.), până în bazinul Columbiei britanice (salish, nootka,pe
baza cărora s-a format o limbă de circulaţie în secolul al XIX-lea în toată aria, chinook, vorbită încă de circa 150 mii persoane.
2)Subfamilia amerindiană de sud, este la fel de diversă dar mult mai numeroasă (peste 30.6 mil.), cuprinde toate populaţiile
indigene din America de Sud şi din zona istmului Panama. Populaţiile din zona ecuatorială se disting prin numărul redus şi prin incidenţa
masivă a colonizării europene, similară situaţiei din America de Nord, decimarea, directă sau indirectă continuând şi astăzi. Spre deosebire,
popoarele din Cordiliera Andină au rezistat mult mai bine. Trei dintre acestea se remarcă în mod deosebit :
-quechua (22.5 mil.), în Perù, Bolivia, Ecuador, secundar în Chile şi Argentina, unde limba lor are statut semioficial fiind folosită în şcoală
şi mass-media, având şi rolul de limbă de circulaţie în întreaga regiune. Poporul quechua continuă străvechile tradiţii incase remarcându-se prin
cultura deosebită;
145
Maorii din Noua Zeelandă, după o lungă perioadă de declin sunt în rapidă creştere. În 1996 numărul lor depăşea 548 000 (14.5%) pentru ca în 2001 să ajungă la 611 800 (15.9%),
explicabil dacă ne raportăm la ponderea mare a populaţiei sub 15 ani (36%). Totuşi numărul celor care utilizau exclusiv limba maori era de numai 130 482 (cf.Institutului de Statistică din Noua
Zeelandă).
146
Aztecii constituie rezultatul unei migraţii relativ târzii (sec.X-XII) cu originea în bazinul fluviului Colorado din sud-vestul S.U.A.
147
În secolul al XIX-lea foarte cunoscuţi erau cheyenii, decimaţi masiv în urma unor conflicte inegale care i-au împins mai întâi spre zona preeriilor, apoi spre Munţii Stâncoşi unde
subzistă în câteva « rezervaţii ». Constituie prototipul amerindian al multor scenarii hollywoodiene după ce unii dintre ei au fost popularizaţi de romanele lui Karl May, mohicanii.
 -aymara, înrudiţi cu quechua, sunt localizaţi în jurul lacului Titicaca (peste 3 mil.), deosebiţi prin arhaismul lor cultural;
-guarani (peste 3 mil.), majoritari în Paraguay, bilingvi, folosind şi spaniola se remarcă prin difuziunea limbii lor pe un vast spaţiu,
fiind utilizată de multe populaţii amerindiene din Brazilia sau de misionarii creştini.
Populaţiile din pădurea amazoniană sau din zonele de savană vecine prezintă un interes antropologic deosebit dat fiind nivelul lor
redus de civilizaţie. La sosirea europenilor, popoare importante erau cele din nord, caribii şi arawacii, înrudiţi, răspândiţi şi în Antile, astăzi
subzistând doar unele grupuri restrânse şi denumirea Mării Caraibilor. În Columbia şi î zona istmului Panama, mai cunoscute sunt populaţiile
din grupul chibcha. În Chile şi Argentina un popor important era mapuché (araucanii), care mai numără astăzi circa 300 mii locuitori, fiind
în mare parte asimilat sau decimat în urma unei rezistenţe acerbe la colonizarea europeană. În sudul extrem al Americii de Sud, în Patagonia
şi Ţara de Foc, trăiau o serie de populaţii arhaice, practic dispărute astăzi.
IV.2.4.8.Familia na-déné
Mult timp inclusă în familia amerindiană, cuprinde o serie de populaţii puţin numeroase, sosite mai recent în America de Nord,
răspândite mai ales pe coasta vestică (Alaska, Columbia Britanică) de unde s-au dispersat spre sud pînă în Arizona şi Colorado 148.
Particularităţile lor antropologice şi culturale îi apropie mai degrabă de unele populaţii siberiene iar lingvistic prezintă asemănări cu familia
sino-tibetană, unii specialişti admiţând chiar o presupusă înrudire cu unele populaţii relicte din Eurasia (caucazienii de nord, bascii ş.a.).
Numărul lor este redus (doar 430 mii), cea mai mare parte fiind constituită de poporul navajo din sud-vestul S.U.A., aflat în expansiune
demografică, cunoscuţi din filmele western (apaşii). Restul este constituit dintr-o duzină de mici etnii grupate în subfamilia athapaskan-eyak,
deja dispărute sau aflate în diverse faze de asimilare lingvistică, soarta lor fiind astfel pecetluită (tlingit, haida etc.).
IV.2.4.9.Familia eskimo-aleutină
Ca şi na-dene este restrînsă numeric (doar 185 mii), supusă unui proces avansat de aculturaţie dar ocupând un spaţiu vast în
regiunile arctice ale Americii de Nord şi în nord-estul Asiei. Prezintă afinităţi cu unele populaţii siberiene sub aspectul genului de viaţă şi al
tipului antropologic dar se deosebesc prin limbă. Cea mai mare parte o constituie poporul inuit (eschimos) care numără circa 130 mii
locuitori, localizaţi în sud-vestul Groenlandei şi în regiunile din nordul Canadei şi al Alaskăi. Aleutinii din zona strîmtorii Behring sunt
aproape complet asimilaţi ca şi alte etnii din Alaska. Aceste popoare au venit dinspre vest înaintând spre Groenlanda în valuri succesive,
dovadă fiind prezenţa unor comunităţi inuit în peninsula Ciukotka. Limbile lor sunt foarte înrudite, deosebirile provenind mai degrabă din
modul de viaţă. Unii dintre ei, stabiliţi mai la sud în zona silvo-tundrei au suferit influenţe amerindiene. Viaţa în condiţii dure i-a obligat să se
adapteze fiind mai ales vînători de animale marine şi semiacvatice. Pielea de focă este folosită în diverse scopuri, de la confecţionarea
îmbrăcămintei la construcţia bărcilor. Cei mai mulţi trec în prezent la un gen de viaţă mai evoluat (în Canada) bazat pe creşterea renului şi a
boului moscat, locuinţele tradiţionale din zăpadă fiind aproape complet abandonate149.
IV.2.4.10.Familia ciukot-kamceadală
Foarte puţin numeroasă (circa 30 mii) grupează câteva populaţii indigene din peninsulele Ciukotka şi Kamceatka : ciukcii, koriacii,
kamcedalii etc. Supuse unui proces de aculturaţie, ca multe alte grupuri minoritare, tind să-şi piardă specificul dat de ocupaţiile tradiţionale :
vînătoarea mamiferelor marine şi creşterea renului. Ocupaţia rusească, începută în secolul al XVIII-lea a întîmpinat o oarecare rezistenţă dar
după trei secole, procesul de asimilare apare inevitabil, doar grupurile ceva mai numeroase având şansa să subziste.
IV.2.4.11.Familia ghiliak
Corelată de multe ori cu cea anterioară şi cu alte populaţii siberiene, sub denumirea de familia paleo-asiatică, este din punct de
vedere lingvistic foarte diferită nefiind înrudită cert cu nici o altă familie, apropierea de limba coreeană nefiind convingătoare. Poporul ghiliak
(nikhvi) mai numără doar 5 mii locuitori risipiţi în sudul insulei Sahalin şi în zona de vărsare a Amurului, ocupaţia de bază fiind pescuitul
salmonidelor. Ca şi populaţiile prezentate anterior au suferit un proces avansat de aculturaţie.
IV.4.2.12.Familia ainu-japoneză
Considerate separat mult timp, cele două componente sunt înrudite cel puţin din punct de vedere antropologic. Aino constituie
elementul de substrat al populaţiei japoneze contemporane, rezistând încă într-o anumită măsură în insula Hokkaido (circa 16 mii). Sunt în
regres evident faţă de secolele trecute când erau întîlniţi în insulele Sahalin şi Kurile, în nordul insulei Honshu sau chiar în Kamceatka.
Asimilaţi de către japonezi, trădează o origine sudică, păstrând o serie de tradiţii care dovedesc acest lucru (îmbrăcămintea, modul de
producere a ţesăturilor – prin împletire şi nu prin ţesut, modul de construcţie a caselor etc.). Limba ainu este însă complet diferită de oricare
alte limbi fiind greu clasificabilă, apropierea de japoneză fiind uşor forţată.
Japonezii sunt astăzi unul din cele mai numeroase popoare ale Planetei (128.8 mil.) formând populaţia de bază a arhipelagului
nipon dar prezent şi în diaspora, mai ales în unele state americane (Brazilia, S.U.A.) şi în insulele din Oceania. Poporul nipon este rezultatul
interasimilării între grupuri umane de origini diferite : stratul etnic cel mai vechi este de origine tropicală şi cu trăsături ainoide, peste care s-a
suprapus un strat mai consistent venit de pe continent, cu trăsături mongoloide la care s-au adăugat populaţii de tip polinezian venite dinspre
sud-est, pe cale maritimă. Puternic influenţaţi de civilizaţia chineză, de la care au preluat şi scrierea hieroglifică odată cu un bogat vocabular
şi cu religia budistă. Clasificată adesea printre limbile altaice, cu care prezintă trăsături tipologice comune, japoneza nu se înrudeşte cert cu
nici o altă limbă. Unele trăsături psiho-comportamentale – aptitudinea pentru progres şi tenacitatea au permis japonezilor să se înscrie printre
popoarele cele mai avansate ale lumii. Ramura sudică a poporului japonez, care populează arhipelagul Ryukyu, este considerată adesea ca
fiind un popor distinct – ryukyuanii.

148
Se admite în general că au existat trei valuri principale de populaţii venite dinspre Asia : amerindienii propriu-zişi, stabiliţi de cel puţin 25 000 ani în America ; na – déné, sosiţi mult
mai târziu în contextul retragerii gheţarilor; eskimo-aleutinii, cei mai recenţi, împinşi dinspre pădurea boreală a Siberiei Orientale spre zonele arctice (J. Greenberg, M.Ruhlen, L’origine
linguistique des Amérindiens, Pour la science, 1999).
149
Cunoscute sub numele de iglu, nu sunt totuşi atât de caracteristice cum s-ar părea, locuinţele lor de bază fiind construite din piatră, turbă şi piei de animale, cf. J.C.Tamisier,
Dictionnaire des peuples, Larousse-Bordas, 1996, Paris, pp.132.
 IV.2.4.13.Familia coreeană
Considerată de multe ori ramură a subfamiliei altaice, împreună cu japoneza sau separat, prezintă totuşi particularităţi care fac
dificilă apropierea de oricare alt grup etni-lingvistic. Alcătuit dintr-un singur popor – coreenii, numeros şi dinamic, la fel ca alte societăţi din
Extremul Orient, prezintă o mare omogenitate, locuind atât în peninsula Coreea cât şi în regiunile vecine ale Chinei sau prin emigraţie în
Japonia, vestul S.U.A. şi în fostele republici sovietice (mai ales în Asia Centrală dar şi în Ucraina, unde au fost deportaţi). Numărul lor este de
circa 76.2 mil., dintre care 3.6 mil în afara Coreei. Acest popor dispune de o civilizaţie proprie, veche, puternic influenţată de cea chineză ca şi
în cazul japonezilor. Cu toate acestea, păstrează o individualitate care îi distinge şi de chinezi şi de japonezi – alfabet fonetic, combinaţia
budismului cu o serie de credinţe animiste etc.
IV.2.4.14.Familia sino-tibetană
În centrul şi estul continentului asiatic, pe un vast teritoriu, cu mari contraste fizice şi umane, se află localizată cea de-a doua mare
familie etno-lingvistică de pe Glob, numită de regulă sino-tibetană, după numele regiunii în care s-a format, Tibetul după toate probabilităţile
şi al celei în care locuieşte cea mai mare parte a populaţiei, China. Numărul lor este de circa 1275 mil. (1/5 din populaţia Globului) iar spaţiul
vast ocupat contrastează cu remarcabila omogenitate antropologică şi culturală. Populaţiile care o formează sunt în majoritate de tip
mongoloid estic şi au fost adesea apropiate de cele din familia austrică fără dovezi convingătoare.Unele asemănări indubitabile îi apropie de
unele populaţii siberiene sau din nord-vestul Americii (na-déné). Este divizată în două subfamilii inegale, distincte :
1)Subfamilia sino-eniseică, cuprinde două grupuri bine personalizate a căror înrudire a fost recent dovedită :
a)Grupul eniseic, răspândit altădată pe vaste suprafeţe în Siberia Central-Sudică, s-a retras în faţa înaintării altor grupuri spre bazinul
rîului Ket, afluent al lui Enisei, de la numele căruia se trage şi numele singurei etnii reprezentate astăzi, ketii (1113 persoane în 1989), aflată
într-o avansată fază de asimilare de către ruşi. Antropologic sunt mongoloizi nordici, deosebindu-se cu dificultate de alte populaţii siberiene,
dar prezintă o originalitate lingvistică remarcabilă care îi apropie de chinezi;
b)Grupul sinic, cuprinde un singur popor, de mari dimensiuni însă (1200 mil.locuitori), cel mai numeros de pe Glob şi al cărui rol în
istoria omenirii a fost foarte mare. Poporul chinez (han, după numele oficial) îşi are originea în partea centrală a bazinului Fluviului Galben
(Huanhe), într-o arie restrînsă, aflată la contactul cu populaţiile de pe platourile tibetane. Începând cu mil.II î.e.n. au început să se disperseze
spre sud-est şi nord, împingând şi asimilând populaţii diverse, fiind la originea unor mişcări de populaţii care au antrenat populaţii
aparţinând familiei austrice, rezultatul acestor mişcării fiind formarea popoarelor moderne din sud-estul Asiei. Devenită nucleul uneia dintre
cele mai puternice şi durabile organizări statale, China şi-a extins treptat influenţa culturală pe un vast spaţiu, din Asia Centrală pînă în
arhipelagurile din estul şi sud-estul Asiei. Emigraţia chineză s-a remarcat de timpuriu şi este deosebit de însemnată, atât în Asia de Sud-Est,
unde au devenit majoritari în Singapore sau formează comunităţi însemnate în Malaysia (1/3 din populaţie), Thailanda (1/10), Indonezia (mai
ales la Jakarta), Vietnam ş.a. În perioada modernă, o parte a emigraţiei s-a dirijat şi peste Pacific în America de Nord (mai ales în California),
în unele insule ale Oceaniei sau chiar în Oceanul Indian (Madagascar, Mascarene). În perioada contemporană diaspora chineză a devenit un
fenomen global, comunităţi importante fiind prezente în toate statele europene.
Această extindere teritorială a generat şi o diferenţiere lingvistică puternică, încât, deşi există o conştiinţă etnică panchineză, sunt
utilizate mai multe limbi, la fel de diferite precum cele europene : cea mai răspândită este limba mandarin, vorbită de 75% dintre chinezi, a
cărei variantă normată, putonghua (limba comună), bazată pe dialectul din Beijing şi având statut oficial în R.P.Chineză; foarte răspândită
este şi cantoneza, vorbită în sud (provincia Guangdong – Canton pentru europeni) dar şi în diaspora chineză (circa 30 mil.persoane) din sud-
estul Asiei, America de Nord şi Europa; intermediare între acestea sunt limbile wu – din zona oraşului Shanghai şi min – de pe coasta sud-
estică (Fujiang) şi din Taiwan. Problema eterogenităţii lingvistice este rezolvată de multă vreme prin scrierea ideografică al cărei avantaj este
acela că reprezintă sensul şi nu sunetul.
Chinezii sunt creatorii cele mai strălucite civilizaţii din Asia de Est, al cărei rol în dezvoltarea umanităţii a fost considerabil, un număr
mare de invenţii epocale fiindu-le atribuite (hîrtia, busola, porţelanul, explozivii etc.). Cei mai mulţi practică un sincretism religios între budism şi
confucianism sau daoism, dar există şi un grup relativ numeros, de religie islamică – huii, loclaizaţi în partea central-nordică a statului chinez
unde dispun de o provincie autonomă (Ningxia Hui).
2)Subfamilia tibeto-birmană
La sud vest de poporul chinez, în regiunea platourilor înalte ale Tibetului, pe ambii versanţi ai Himalayei şi dispersate spre sud-est
pînă în Indochina, trăiesc un număr impresionant de grupuri etnice de diverse dimensiuni, înrudite între ele şi prezentând afinităţi evident cu
sino-eniseicii dar având particularităţi culturale distincte. Extrema diferenţiere este explicată prin maxima fragmentare a regiunii pe care o
populează. Numărul grupurilor etnice componente poate fi apreciat la circa 150-200, cumulând circa 80.5 mil.locuitori. Cele opt grupuri
actuale sunt rezultatul unor migraţii succesive, pe parcursul mileniilor III î.e.n.-I e.n., dinspre aria de origine din estul Tibetului spre vest, pînă
în Kashmir sau mai ales spre sud-est în Myanmar şi în provincia chineză Yunnan. De amploare mai redusă au fost mişcările spre nord-est
(Qinghai, Sichuan).
a)Grupul tibetan este localizat în aria de origine şi cuprinde mai multe populaţii slab diferenţiate, unite prin tradiţia budismului lamaist
(11.7 mil.) şi prin modul de viaţă adaptat la inospitalierul platou tibetan, unde practica agriculturii este restrînsă iar păstoritul necesită vaste suprafeţe,
fapt ce explica imensitatea spaţiului ocupat (cca. 3 mil.km2). Cei mai numeroşi sunt tibetanii propriu-zişi (9.9 mil.), majoritari în Tibet dar şi în statul
Bhutan sau în regiunile muntoase înalte ale Nepalului ori în ariile limitrofe ale provinciei Qinghai. Spre vest ocupă cea mai mare parte a bazinului
superior al Indusului (Ladakh), în India şi în Pakistan unde s-au amestecat cu populaţii indo-europene şi au fost parţial islamizaţi (cei din Baltistan,
provincia de la poalele Karakorumului). Puternica fărîmiţare dialectală este compensată de utilizarea unei limbi comune, de veche cultură,
influenţată puternic de civilizaţia indiană, secundar de cea chineză. Practicând o formă proprie de budism pe care au propagat-o departe spre inima
Asiei Centrale, sunt cunoscuţi prin modul de organizare teocratic al societăţii lor, liderul spiritual (dalai lama, „marele lama”) fiind o personalitate
recunoscută pe plan internaţional. Regimul comunist de la Beijing a încercat să limiteze specificul cultural al Tibetului, declanşând represiuni
sîngeroase şi determinând exilul liderului spiritual în nordul Indiei, la Dharamsala. Problema Tibetului este una din marile probleme nerezolvate ale
Chinei actuale. Foarte apropiaţi de tibetani sunt paii din vestul Yunnanului (1.9 mil.) şi dunganii, stabiliţi în Kirghizstan.
 b)Grupul pahari este mai restrâns, numărând doar 1.8 mil.locuitori divizaţi în 11 grupuri etnice, dispersate în regiunea himalayană
înaltă din Nepal150. Cel mai numeros grup este tamang (1 mil.) lcoalizat în partea central-estică a Nepalului dar cel mai cunoscut este sherpa,
localizat în partea cea mai înaltă a Himalayei (estul Nepalului, Sikkim), unde sunt reputaţi ghizi pentru ascensiuni.
c)Grupul gyarung-mishmi, ceva mai numeros (2.95mil.) dar şi mai dispersat, din partea central-sudică a Nepalului pînă în sud-vestul
Chinei, populând zonele mai joase ale lanţului himalayan, având ca ocupaţie principală agricultura, practicată în lungul văilor sau pe versanţi, spre
deosebire de grupurile anterioare, dominant pastorale. Cele mai importante etnii din acest grup sunt magar (1mil.), cunoscuţi pentru spiritul lor
războinic, constituind un grup militar de elită în perioada ocupaţiei britanice a Indiei (gurkha), locuind în partea central-vestică a Nepalului şi
newari (1mil.), populaţia eponimă a acestui stat, localizată în valea Kathmandu, mult timp grupul dominant al acestui regat himalayan care nu a
cunoscut dominaţia britanică. Ambele popoare sunt puternic influenţate de civilizaţia indiană iar antropologic se disting printr-un aport evident
de populaţie europoidă.
d)Grupul kachin, situat la sud-est de cel anterior, adună circa 2.5 mil. divizaţi în zece triburi mai puţin avansate cultural, practicând
agricultura itinerantă sau culesul şi vînătoarea în vastele păduri care ocupau odinioară regiunea de la frontierele Indiei, Myanmar şi Chinei.
Cele mai importante grupuri etnice sunt garo, tangsa, din Assam şi kachin din nordul Myanmar, fiecare cu 0.5-0.8 mil. Kachinii erau
cunoscuţi în perioada colonială pentru exploatarea lemnului cu ajutorul elefanţilor. Majoritatea acestor populaţii de mici dimensiuni sunt
supuse unei puternice aculturaţii în ultimul secol, din partea populaţiilor dominante sau a misiunilor creştine.
e)Grupul naga-chin, de dimensiuni apropiate (3.35 mil.) dar fărîmiţat în câteva zeci de triburi, foarte apropiate prin modul de viaţă.
Localizat la frontiera dintre India şi Myanmar se disting prin influenţa mai veche şi mai consistentă a civilizaţiei indiene, manifestată şi prin
formarea unor organizaţii statale proprii. Dintre numeroasele grupuri se impun naga şi meithei, care locuiesc în statele indiene Nagaland,
Manipur şi Arunachal Pradesh (1.3mil. împreună) şi chin (1.5 mil.) care dispune de o oarecare autonomie în statul omonim din Myanmar. În
jurul acestora se cristalizează o oarecare tendinţă de omogenizare, grupurile mai restrînse fiind în diverse faze de asimilare.
f)Grupul yi(lolo) este mai numeros şi mai omogen, cuprinzând doar căteva popoare, în primul rând cel omonim, yi (7.6 mil.) răspândit pe
un spaţiu destul de extins, din bazinul mijlociu al lui Yangtze pînă în nordul Laosului şi al Vietnamului, unde au ajuns prin migraţii succesive. Nucleul
principal se localizează în nord-vestul provinciei chineze Yunnan. Puternic sinizaţi, deşi practică încă animismul, se apropie de grupurile kachin şi
naga-chin prin modul de viaţă dar se deosebesc prin importanţa mai mare a riziculturii. Apropiaţi acestora sunt popoarele hani şi nahsi (1.6
mil.împreună).
g)Grupul birman, îndeaproape ândrudit cu yi, este cel mai numeros (aproape 41.6 mil.), fiind originar din Yunnan de unde a
avansat spre sud, în lungul fluviilor Irrawaddy şi Salween. Cuprinde în primul rând poporul birman (39.9 mil.), populaţia de bază a
statului Myanmar. Celelalte populaţii dispersate în mozaicul etnic din nordul Indochinei punctează de fapt direcţia deplasării birmanilor.
Sosirea lor pe teritoriul actual a implicat retragerea spre sud a unor grupuri austrice, bine organizate (monii), influenţate puternic de
civilizaţia indiană. Acestea au împrumutat birmanilor cea mai mare parte a fondului lor cultural. Astfel birmanii nu se disting prea mult de
alte popoare indochineze, practicând rizicultura şi fiind de religie budistă (forma theravada151). Spre deosebire de acestea însă, au
cunoscut ocupaţia britanică, fiind integraţi în colonia coroanei, India, fapt ce a sporit influenţa indiană, manifestată şi prin stabilirea unor
comunităţi hinduse în principala zonă agricolă – delta lui Irrawaddy. O fracţiune a poporului birman – arakanii de pe coasta vestică, se
disting prin aderenţa la Islam care a impus în ultimele decenii o prigoană împotriva lor, obligaţi astfel să emigreze în masă spre
Bangladesh şi India (cunoscuţi aici ca rohingya).
h)Grupul karen formează cea mai sudică ramură a familiei tibeto-birmane, fiind localizată la frontiera dintre Thailanda şi Birmania.
Înrudiţi cu birmanii, aceste popoare (7.9 mil.) sunt ceva mai conservatoare, chiar dacă au ajuns în anumite epoci la forme superioare de organizare
statală. Cei mai numeroşi sunt karenii din statele Kayah şi Kayin din sud-estul Myanmar (5.1 mil) şi din vestul Thailandei, mai avansaţi dar afectaţi
de poziţia transfrontalieră, cele două state fiind de mult timp rivale.
IV.2.4.15.Familia uralo-altaică
Constituie un alt mare ansamblu etno-lingvistic, remarcabil prin maxima dispersie pe cuprinsul masei continentale eurasiatice,
expresie a unei mobilităţi remarcabile pe parcursul ultimelor milenii. Cuprinde circa 199 mil.locuitori, divizaţi în două mari subfamilii,
apropiate din punctul de vedere al tipologiei lingvistice dar foarte diferenţiate antropologic, de la tipul mongoloid cel mai pur la cel europoid,
cu mare diversitate a formelor de tranziţie.
1)Subfamilia altaică
Este mai numeroasă şi mai dinamică (178 mil.), dar foarte eterogenă din punct de vedere antropologic. Originea populaţiilor care o
compun trebuie căutată în zona de contact dintre pădurile boreale din nordul Asiei şi stepele care acoperă ariile mai joase din vestul Siberiei,
deci în regiunea munţilor Altai care dă astfel şi numele familiei de altfel. Din acest nucleu s-au desprins de timpuriu mai multe ramuri, dirijate
fie spre nord-est, fie spre sud-est sau mai ales spre vest, contribuind masiv la marile migraţii ale popoarelor din mileniul I al erei creştine şi din
primele secole ale celui de-al doilea. Această dispersie a condus la o diferenţiere lingvistică şi antropologică foarte marcată, fără să dispară
totuşi elementele originii comune, încât astăzi se disting trei mari grupuri inegale :
a)Grupul tunguso-manciurian, adună circa 12 mil., divizaţi în nouă grupuri etnice, inegale ca dimensiune dar unitare din punct de
vedere antropologic şi lingvistic. Constituie ramura cea mai estică a populaţiilor altaice, dispersată pe mari suprafeţe în centrul şi vestul
Siberiei, precum şi în nord-estul Chinei. Cei mai numeroşi sunt manciurienii, populaţia autohtonă a Chinei de nord-est, devenită minoritară
pe parcursul secolului al XX-lea ca urmare a stabilirii masive a chinezilor în această regiune bogată în resurse subsolice dar şi prin asimilarea
etno-lingvistică, încât astăzi manciuriana este aproape dispărută. Contribuţia lor la istoria Chinei este majoră, ultima dinastie fiind de origine
manciuriană, fapt care a atras mai multe valuri de represiune împotriva lor. Numărul lor este în creştere după 1980, după deschiderea Chinei
spre exterior (peste 11 mil.) şi există o tendinţă de revitalizare a limbii şi culturii proprii. Un grup de manciurieni locuieşte de câteva secole în

150
Pahari în limbile neoindiene înseamnă „montan”
151
Sau « micul vehicul » (hinayana), formă mai apropiată de budismul original, răspîndit în sud-estul Asiei, opus mahayana (« marele vehicul ») care a dezvoltat elemente
supranaturale, fiind răspândit spre Asia Centrală şi Extremul Orient.
Djungaria, unde a fost deportat (sibe, circa 200 mii), păstrându-şi caracteristicile etnice. Celelalte populaţii sunt de mici dimensiuni şi au ca
ocupaţie de bază vînătoarea şi pescuitul, mai cunoscuţi fiind evencii (sau tunguşii, 65 mii) şi unele populaţii de pe cursul inferior al Amurului
(udihe, solon, nanai) al căror mod de viaţă este asemănător cu al altor populaţii din nord-estul Siberiei.
b)Grupul mongol este similar ca dimensiune (13.1 mil.) la fel de dispersat, dar în regiunile aride şi semiaride ale platourilor înalte
din Asia central-nordică (Gobi, Djungaria) se deosebesc astfel esenţial ca mod de viaţă, fiind în primul rând crescători nomazi de animale,
sedentarizaţi recent. Singurii care se deosebesc oarecum, practicând şi vînătoarea (în trecut) sunt buriaţii din regiunea lacului Baikal (0.5
mil.). Cele aproximativ 10 grupuri etnice componente sunt foarte înrudite între ele (antropologic şi lingvistic), divizarea lor fiind de multe ori
un efect al distanţei sau divizării între state diferite. Dispersia actuală este relativ recentă, fiind un efect al marii invazii mongole a lui Gingis
Khan din sec. al XIII-lea, care i-au purtat pînă în vechile arii de civilizaţie din Europa şi vestul Asiei. De obicei, mongolii constituiau un stat
superficial, nereuşind să se impună, asimilându-se populaţiilor locale152. Singurul popor notabil din afara ariei de origine sunt kalmucii (din
nord-vestul Mării Caspice, stabiliţi aici în sec. al XVII-lea (200 mii locuitori), o ramură a oiraţilor din Djungaria (430 mii). Se adaugă alte
câteva mici grupuri dispersate spre sud, în Pamir, Tibet sau Qinghai. Remarcabil este, în pofida acestei dispersii, ataşamentul acestor populaţii
la budismul lamaist preluat de la tibetani, cu toată influenţa regimurilor de inspiraţie sovietică.
Mongolii propriu-zişi, sunt concentraţi în Mongolia interioară, provincie din nordul Chinei, unde sunt supuşi unui proces de sinizare.
Cei din Mongolia exterioară, erau în mare parte nomazi şi au fost sedentarizaţi în perioada regimului totalitar, instaurat aici încă din 1924. Aceştia
sunt cunoscuţi şi sub numele de khalka. Suscită discuţii apartenenţa la acest grup a unor populaţii cunoscute în perioada marilor migraţii, în
primul rând a hunilor, consideraţi adesea un conglomerat etnic turco-mongol, fără a se putea stabili cu exactitate caracteristicile lingvistice.
c) Grupul turcic este cel mai numeros (153mil.) dar şi cel mai dispersat – din nordul Siberiei pînă în sud-estul Europei, formând
unul din grupurile etno-lingvistice majore din spaţiul eurasiatic. Nucleul iniţial al populaţiilor turcice îl constituie regiunea Munţilor Altai,
unde duceau un mod de viaţă similar celui al mongolilor, fiind crescători nomazi de vite. De aici s-au deplasat treptat, în mai multe valuri, sub
presiunea unor populaţii mongole (hunii), începând cu mileniul I al erei noastre, predilect spre vest, secundar spre sud şi nord-est. Deplasarea
pe arii extinse a condus la mixtarea rasială şi asimilarea etno-lingvistică, adesea foarte complicată, încât în vestul ariei turcice, trăsăturile
mongoloide s-au estompat pînă la dispariţie, acestea devenind tot mai evidente spre est. Cu toată această dispersie, popoarele turcice păstrează
legături lingvistice foarte puternice, limbile lor fiind reciproc inteligibile din aproape în aproape. Dispersia predilectă spre sud-vest a
determinat şi intrarea timpurie a populaţiilor turcice în sfera de influenţă a Islamului şi a culturii arabo-persane. Paralel, modul de viaţă
nomad a fost abandonat rapid la contactul cu populaţiile sedentare din vechile arii de civilizaţie ale Asiei Anterioare. Rolul populaţiilor turcice
în istoria medievală şi modernă a acesteia şi a Europei sud-estice a fost majoră, popoarele turcice reuşind să creeze imperii, să impună dinastii
strălucite, din India şi Iran pînă în sud-estul Europei.
Multitudinea de popoare turcice, multe dispărute (prin asimilare) poate fi grupată după unele caracteristici culturale, antropologice şi
lingvistice astfel :
-populaţiile turcice din Altai şi Siberia, puţin numeroase dar prezentând un interes istoric şi etnografic deosebit prin păstrarea unui
mod de viaţă şi a unei culturi arhaice. Aparţin rasei mongoloide şi au fost supuşi pe parcursul ocupaţiei ţariste, sovietice apoi, unei aculturaţii,
ca multe popoare siberiene, prin colonizarea rusă începută în secolul al XVII-lea în regiunile stepice utilizate ca domeniu pastoral. Cei mai
numeroşi sunt yakuţii din Siberia Centrală (sakha după numele propriu, circa 470 mii) şi tuvinii din regiunea Munţilor Saian (265 mii),
ambele populaţii fiind dinamice şi manifestând o autonomie sporită faţă de puterea de la Moscova. Celelalte populaţii din grup (hakaşii,
altaii, etc.) sunt într-o fază avansată de asimilare, fiind copleşiţi de imigranţii stabiliţi în aceste regiuni bogate în resurse naturale;
-populaţiile turcice din Turkestanul Oriental, cunoscute generic sub numele de uiguri (9.5 mil.), agricultori sedentari, practicând irigaţiile
în oazele de la poalele Munţilor Tian-Şan şi Kun-Lun, reprimaţi de către regimul maoist de la Beijing care a practicat o politică de colonizare încât în
unele arii au devenit minoritari (în Djungaria mai ales). În Kashgaria însă îşi păstrează mai bine caracteristicile etnice, tot aici şi caracteristicile
antropologice mongoloide fiind mai estompate, pe fondul asimilării unor vechi populaţii indo-europene de factură iraniană mai ales;
-populaţiile turcice dinTurkestanul Occidental, mai numeroase, intrate începând cu secolul al XVIII-lea în sfera de interes a Rusie
ţariste şi supuse unui proces de colonizare, se străduiesc să construiască după 1990 organizaţii statale coerente, pe ruinele unei delimitări
politice arbitrare care nu mai au nimic în comun cu vechile state islamice conturate în jurul unor centre celebre precum Horezm, Buhara ori
Samarkand. Cele cinci popoare componente ale acestui subgrup sunt destul de unitare sub raport antropologic şi lingvistic, dar trăsăturile
mongoloide devin tot mai evidente spre nord, în funcţie de gradul de amestec cu populaţiile sedentare din statele amintite, de origine iraniană.
Amestecul cu acestea a fost mai intens în lungul fluviilor Amu Daria şi Sîr Daria, principalele regiuni agricole.
Cei mai numeroşi sunt uzbecii (26.4 mil.), prezenţi în întreaga Asie Centrală, inclusiv în nordul Afganistanului, având ca centru
principal valea Ferghana, nucleul anticei Sogdiana. Dorinţa lor de a-şi asuma rolul de lider regional se loveşte de rezistenţa popoarelor vecine.
Caracteristică uzbecilor este şi influenţa mai puternică a limbii persane (în varianta tadjikă), bilingvismul fiind tradiţional în vechile centre
culturale Buhara şi Samarkand, graniţele actuale cu Tadjikistanul vecin, arbitrar trasate, impunând totuşi o asimilare mai avansată a relictelor
iraniene.
Kazahii (11 mil.) din stepele de la nordul lacului Aral, sedentarizaţi mai recent şi kirghizii (3,9 mil.) din Tian-Şan, au trăsături
antropologice mai apropiate de cele ale uigurilor, sunt puţin diferenţiaţi lingvistic şi dispun de state proprii numai din 1990. În mod tradiţional
erau păstori nomazi sau seminomazi dar genul lor de viaţă s-a modificat profund prin industrializarea atrasă de bogatele resurse subsolice. Politica
de colonizare a Rusiei a făcut ca ambele popoare să ajungă minoritare înainte de 1990 dar sprijinite de dinamismul demografic susţinut şi de
plecarea unei părţi însemnate din populaţia alogenă (ruşi, ucraineni, germani etc.) au redevenit majoritari. Apropiaţi acestora sunt karakalpacii de
la sud de lacul Aral (0.6mil.) care dispun de oarecare autonomie în cadrul statului uzbek. Deşi au fost islamizate aceste trei popoare păstrează încă
elemente ale tradiţiei şamaniste.
Turkmenii populează regiunile aride de la sud de Amudaria şi se apropie mai mult de turcii osmanlîi şi de azeri, atât din punct de
vedere lingvistic cât şi antropologic. Comunităţi turkmene sunt răspândite şi în nord-estul Iranului (Khorassan) şi nordul Afganistanului,

152
Cazul populaţiei hazara din centrul Afganistanului, de limbă persană, dar antropologic de tip mongoloid
totalizând astfel 5.5.mil.
-populaţiile turcice din sud-vestul Asiei şi sud-estul Europei, ramura cea mai îndepărtată de aria de origine, se disting prin
caracteristici rasiale dominant europoide.
Azerii, populaţia de bază din regiunea situată în sud-vestul Mării Caspice (Azerbaidjan), unde dispun de propriul stat dar majoritatea
trăiesc în nord-vestul Iranului, sunt de fapt rezultatul asimilării lingvistice a populaţiei iraniene locale pe parcursul perioadei care a urmat
invaziilor turco-mongole din secolele X-XIII. Limba lor este slab diferenţiată faţă de turca osmanlîie dar se disting prin apartenenţa la ramura şiită
a Islamului ca majoritatea populaţiei din Iran. Numărul lor este de circa 19.8 mil., inclusiv unele triburi nomade sau seminomade (qashqai,
afshari, shahsevani) dispersate în partea central-sudică a Iranului, unde conservă modul de viaţă tradiţional. În Azerbaidjanul iranian viitorul lor
este incert, majoritatea fiind bilingvi în mod tradiţional, fenomen accentuat în contextul modern al mijloacelor de informare în masă. Este şi
motivul pentru care, deşi formează o cincime din populaţia Iranului nu manifestă nici un fel de veleităţi autonomiste sau separatiste, legăturile cu
populaţia persană fiind foarte strînse, ultima mare dinastie persană, cea a kajarilor (sec.XV-XIX) având o origine azeră153.
Turcii, sunt cel mai numeros dintre popoarele acestui grup (peste 63 mil.), constituie baza populaţiei din Turcia contemporană (în
afara sud-estului dominat de kurzi), larg prezenţi şi în Peninsula Balcanică, pe care au dominat-o timp de cinci secole, iar recent şi în Europa
Occidentală (Germania mai ales) ca urmare a migraţiilor pentru muncă. Poporul turc are o etnogeneză foarte complicată, pornind de la fondul
altaic, venit în mai multe valuri, între secolele X-XIII, au asimilat numeroase populaţii autohtone din Anatolia, Balcani şi Caucaz – armeni,
greci (sau populaţii grecizate), slavi, caucazieni etc. În acest mod au dobândit trăsături antropologice tipic europoide care îi apropie mai
degrabă de populaţiile din bazinul mediteranean decât de celelalte populaţii turcice. Rolul lor politic a scăzut după a scăzut după
dezmembrarea Imperiului Otoman dar se afirmă viguros în ultima vreme, pe fondul unor transformări culturale profunde impuse de laicizarea
demarată de reformele lui Mustafa Kemal Ataturk după 1923. Toate acestea ca şi convieţuirea îndelungă în vecinătatea popoarelor europene,
îi apropie mai mult de restul Europei, conform aspiraţiilor proprii, nedisimulate. Apropiaţi de turci sunt găgăuzii, singurul poopor turcic
integral creştin, format probabil în Asia Mică, stabilit în Evul Mediu în sudul Dobrogei şi în Macedonia, de unde cea mai mare parte au
emigrat în sudul Basarabiei la sfârşitul secolului al XVIII-lea (circa 250 mii, la care se adaugă alţi circa 100 mii în nordul Greciei, Bulgaria şi
Gorna Makedonia);
-populaţiile turcice din nordul Caucazului, reduse numeric şi dispersate dar dinamice (balkari, karaceai, nogai, kumîci) constituie
reziduurile populaţiilor turanice care nomadizau în stepele ponto-caspice în Evul Mediu. Numărul lor depăşeşte 700 mii iar tipul antropologic
se apropie de cel caucazian sau păstrează trăsături mongoloide mai evidente (cazul nogailor, care au trăit în secolele XVI-XVIII şi în nord-
vestul Mării Negre (Bugeac, sudul Ucrainei), fiind în contact, nu totdeauna amical, cu principatul Moldovei;
-populaţiile turcice dintre Volga şi Ural şi din nordul Mării Negre constituie rezultatul deplasării spre nord-vest şi al asimilării unor
elemente fino-ugrice, slave sau mongole. Unele s-au deplasat mai de timpuriu (başkirii, ciuvaşii) altele mai tardiv (tătarii din Kazan, tătarii
din Crimeea). O parte dintre aceste popoare au dominat în anumite perioade vastul spaţiu stepic din estul Europei. Cel mai important dintre
aceste popoare este cel tătar, larg dispersat pe teritoriul fostei U.R.S.S., cu o concentrare mai mare în Tatarstan (cu centrul la Kazan, cca. 4
din cei 7.8 mil.). Pînă în 1945 o concentrare importantă era şi în Crimeea, dispersată din ordinul lui Stalin în Asia Centrală, fiind acuzaţi de
colaboraţionism cu naziştii. Tătarii crimeeni au constituit o forţă politică importantă, dar ocupare Crimeei de către Rusia ţaristă la sfîrşitul
sec.al XVIII-lea a impus replierea unei părţi însemnate dintre ei în Anatolia, sau în Dobrogea. Grupuri mici de tătari (lipcani) s-au stabilit din
Evul Mediu în nord-estul Poloniei şi în Lituania. După 1990 o parte a tătarilor crimeeni s-au repatriat, sprijiniţi de autorităţile de la Kiev iar
Tatarstanul se bucură de o autonomie destul de lărgită în cadrul Federaţiei Ruse. Başkirii (1.65 mil.) strîns înrudiţi lingvistic cu tătarii din
Kazan sunt în mare parte descendenţi ai unor populaţii fino-ugrice turcizate, locuind pe ambii versanţi ai Uralului. Ciuvaşii de pe Volga mijlocie
(circa 2 mil.) constituie singurul popor supravieţuitor din ramura bulgară a turcilor, mai deosebită, fiind cea mai de timpuriu desprinsă din trunchiul
comun. Ca şi başkirii s-au amestecat masiv cu populaţiile fino-ugrice locale iar din secolul al XVIII-lea o bună partea u fost convertiţi la creştinismul
ortodox. Înrudiţi cu ciuvaşii erau protobulgarii, stabiliţi în sec. al VII-lea la sud de Dunăre unde au pus bazele primului ţarat bulgar fiind asimilaţi de
către slavi şi hazarii, care au întemeiat un hanat în istmul ponto-caspic între sec. VIII-IX, fără să lase prea multe urme. Şi alte populaţii turcice au
dispărut, prin asimilare, contribuind la formarea unor particularităţi lingvistice şi antropologice ale popoarelor din sud-estul Europei, cazul avarilor,
cumanilor, uzilor, pecenegilor etc.
2)Subfamilia uralo-yukaghiră
Este mai restrînsă numeric dar la fel de dispersată. Totuşi eterogenitatea este mai mare decât în cazul populaţiilor turco-mongole,
înrudirea diverselor grupuri fiind foarte îndepărtată. Formată în regiunea Munţilor Ural s-a dispersat de timpuriu, probabil odată cu încălzirea
climatică postglaciară, spre regiunile nordice ale Eurasiei, în legătură cu ocupaţia lor primordială – vînătoarea şi creşterea nomadă a renilor.
Mai rar, unele grupuri s-au îndreptat şi spre sud contribuind astfel la divergenţa lingvistică. Din punct de vedere antropologic domină
trăsăturile europoide la vest de Urali dar în Siberia tipul mongoloid este frecvent. Cei 23.7 mil. de locuitori ai acestei familii sunt divizaţi în
patru grupuri inegale :
a)Grupul yukaghir este cel mai restrîns, recent apropiat de celelalte, anterior fiind înglobat în presupusa familie paleosiberiană.
Izolaţi în Extremul Orient, pe ţărmurile Mării Ohotsk, cei 5 mii locuitori sunt divizaţi în patru mici etnii înrudite a căror ocupaţie de bază este
vînătoarea şi pescuitul. Viitorul lor este incert ca urmare a asimilării lingvistice în favoarea limbii ruse.
b)Grupul samoed, ocupă un spaţiu vast în zona de tundră din nordul extrem al Eurasiei unde duc un mod de viaţă bazat pe creşterea
renilor şi vînătoare. Cei mai numeroşi sunt nenţii (38 mii) singurii care mai rezistă asimilării şi aculturaţiei, celelalte fiind mult mai
reduse(selkup, eneţ);
c)Grupul finic este mai numeros (9.2mil.) cuprinde 14 popoare înrudite dispersate de sosirea slavilor în bazinul mijlociu al Volgăi,
zona probabilă de origine. Unii dintre ei s-au dirijat spre nord-vest mai de timpuriu – laponii din nordul Scandinaviei, al căror mod de viaţă
este similar cu cel al samoezilor154. Pot fi deosebite două ramuri distincte :

153
Un mig grup turcic numit kajari subzistă în partea centrală a Munţilor Elburz
154
Laponii sunt consideraţi adesea ca un grup distinct în cadrul familiei uralo-altaice.
 -occidentală, cuprinzând două popoare importante : finlandezii (5 mil.) şi estonienii (1 mil.) foarte apropiate, aparţinând cultural
Europei nordice, dominant protestante, cu o puternică influenţă germanică. Dispersate în nord-vestul Rusiei actuale sunt o serie de mici etnii
înrudite, aflate în stadiu avansat de asimilare (karelii care dispun şi de o republică în care sunt minoritari, vepşii) sau aproape dispărute
(ingrienii, livonii, voţii etc.);
-orientală (volgaică) cuprinde patru popoare, fiecare dispunând de o republică în cadrul Federaţiei Ruse, supuse de multă vreme
unui proces lent de asimilare : komi, cu două ramuri – ziriană şi permiană (0.5mil.), localizaţi în regiunea forestieră boreală din bazinul
superior al Kamei; udmurţii (0.8mil.) şi marii (0.7mil.) la sud de aceştia pe cursul mijlociu al Volgăi şi mordvinii, mai numeroşi (1.1mil.), dar
aflaţi în stadiu avansat de asimilare, convieţuind de mult timp la sud de Volga cu ruşii (în 1926 erau 1.5 mil.) 155. În trecut trăiau şi alte
populaţii înrudite în bazinul Okăi (muromii sau meşcerii din zona Riazan de ex.) care făceau legătura cu grupul occidental, complet asimilate
încă din Evul Mediu;
d)Grupul ugric este divizat în două ramuri inegale, dirijate divergent din aria de origine (actuala Başkirie) – spre est sau spre sud-vest.
Prima formează astăzi două mici popoare înrudite din vestul Siberiei .- hantî şi mansi (33 mii împreună), supuse asemenea altor
etnii reduse numeric din Federaţia Rusă asimilării.
A doua ramură, după ce a asimilat câteva grupuri de populaţii turcice şi iraniene s-a stabilit în sec. al IX-lea în stepele de la nordul
Mării Negre de unde au trecut în secolul următor spre Bazinul Panonic dând naştere poporului maghiar (ungar), cel mai important popor
fino-ugric (14.2 mil.). Rolul lor politic în regiune a fost major, după adoptarea catolicismului şi asimilarea populaţiilor locale (slavi, germani,
români), suferind astfel o influenţă lingvistică şi antropologică însemnată care i-a îndepărtat de origini. Rolul lor dominant în Europa Centrală
a scăzut începând cu secolul al XVI-lea prin înaintarea influenţei otomane, renăscând odată cu integrarea în Imperiul Habsburgic, devenit
după 1867 Imperiul Austro-Ungar. Tratatul de la Trianon, care a încheiat Primul Război Mondial, a lăsat în afara graniţelor actuale ale
statului maghiar un număr considerabil de etnici maghiari, creând astfel un iredentism, depăşit în prezent 156. Maghiarii au avut o participare
inportantă la migraţiile transatlantice din perioda modernă, estimându-se la circa 2 mil. numărul maghiarilor din Lumea Nouă. Numărul
maghiarilor din statele vecine Ungariei este în scădere relativ rapidă, datorită unei tendinţe de regrupare generată de avansul economic al
acesteia157. Secuii (circa 700 000 persoane) constituie o ramură distinctă a maghiarilor fiind la origine o populaţie turcică înrudită cu khazarii
din nordul Mării Negre (kabarii) stabiliţi mai întâi în Câmpia Panonică şi mutaţi în sec. XII-XIII în estul Transilvaniei unde au asimilat
populaţia românească locală, proces aflat încă în curs. O etnogeneză şi mai complexă o au „ceangăii” (circa 200 000 persoane) din vestul
Moldovei, consideraţi adesea ca parte componentă a poporului maghiar deşi caracterul bilingv (român-maghiar) al unei părţi importante
dintre aceştia indică un cert caracter mixt, identitatea lor actuală, majoritar asumată, fiind românească, fără să se poată vorbi despre o
asimilare forţată.
IV.2.4.16.Familia burushaski (hunza)
Este un relict etno-lingvistic străvechi, izolat pe pantele sud-estice ale Munţilor Hindukuş în nordul Pakistanului (văile Hunza,
Nagir şi Yasin). Tipul antropologic este europoid dar nu prezintă nici o asemănare cu altă familie etno-lingvistică de pe Glob. Cei circa 100
mii locuitori vorbesc mai multe dialecte dintre care cel mai important este hunza (după numele văii pe care o populează). Unii specialişti
presupun că buruşii împreună cu alte populaţii relicte (basci, caucazienii de nord, na-déné) şi sino-tibetanii alcătuiesc o străveche suprafamilie
numită déné-caucaziană, separată încă din preistorie. Trăsăturile rasiale sunt tipic europoide şi este de presupus că retragerea lor pe văile înalte
este anterioară sosirii triburilor ariene în subcontinentul indian. Se disting prin viaţa sobră, aspră, în condiţii de izolare, remarcându-se prin
longevitatea deosebită. Islamizarea tardivă impune totuşi o aculturaţie progresivă, bilingvismul fiind tot mai frecvent (folosesc unele limbi
neoindiene).
IV.2.4.17.Familia nord- caucaziană
Este un alt relict străvechi care cuprinde un conglomerat de etnii de dimensiuni foarte mici în general, localizate pe pantele nordice
ale Caucazului Mare, mai rar pe cele sudice, unde s-au retras din vechime în faţa invaziilor. Numărul lor total este de circa 5-6 mil. şi spre
deosebire de alte grupuri minoritare din Federaţia Rusă sunt foarte dinamice şi rezistă asimilării lingvistice, ajutaţi şi de particularismul lor
cultural, majoritate fiind de religie musulmană. Apropiaţi neconvingător de burushaski sau de caucazienii sudici (kartvelici), se disting prin
organizarea socială de tip clanic. Pot fi divizaţi în două ramuri distincte :
a)caucazienii de nord-est, mai numeroşi în prezent, locuind în Daghestan, Cecenia, Inguşetia şi nordul Azerbaidjanului, se disting
prin eterogenitatea lingvistică. Cei mai numeroşi sunt ceceno-inguşii (peste 1.55 mil.), cunoscuţi pentru dorinţa lor de independenţă faţă de
Moscova manifestată sîngeros după 1990. Separaţi adesea din considerente politice, ei se autodesemnează cu termenul Vainakh (Malherbe,
1995). În Daghestan se impun trei popoare mai importante în jurul cărora se produce o convergenţă a celor de mai mici dimensiuni : avarii
(0.71 mil., fără nici o legătură cu avarii migratori de origine turco-mongolă), lezghinii (0.5 mil.) şi darghinii (0.47 mil.). Dintre celelalte doar
tabasaranii şi lakii depăşesc cifra de 100 mii;
b)caucazienii de nord-vest (cca 2.55 mil.) au suferit mai mult de pe urma înaintării Imperiului Ţarist în zona caucaziană, o mare
parte dintre ei refugiindu-se în Imperiul Otoman unde s-au asimilat populaţiei turce sau arabe (în Iordania şi Siria). Mai unitari, deosebindu-se
doar două popoare, strîns înrudite, divizate arbitrar de către ruşi, pornind de la dispersia geografică : cerkezii (inclusiv kabardinii şi adîgheii)
la nord de Caucaz (1 mil.) la care se adaugă cel puţin încă atâţia în Turcia şi Orientul Apropiat; abhazii (inclusiv abazinii, 0.2mil.), la sud de
Caucaz, aflaţi în conflict cu statul georgian de care aparţin politic. Islamizaţi tîrziu (în sec.XVII-XVIII) după ce practicaseră creştinismul
ortodox, au fost la originea unor formaţiuni statale în perioada medievală, slăbite de frecventele invazii migratoare.

155
Asimilarea mai rapidă a mordvinilor se explică şi prin absenţa unor obstacole majore care de obicei atenuează procesul de aculturaţie sau prin apropierea de Moscova şi Nijnîi
Novgorod (Breton, 1976).
156
Termenul iredentism este de origine italiană şi semnifică tendinţa unui stat de a revendica un teritoriu presupus a-i aparţine, « terra iredenta » cum era pentru italieni, regiunea Veneţiei
aflată până la 1918 sub ocupaţie austriacă.
157
De ex. în România numărul maghiarilor s-a redus de la 1 718 000 în 1977 la 1 435 000 în 2002 (sau de la 7.9% la 6.6%) iar în Slovacia de la 588 000 în 1980 la 521 000 în 2001 (sau
de la 11.7% la 9.7%).
 IV.2.4.18.Familia mediteraneană
Apropiată neconvingător de ultimele două, ocupa în Antichitate spaţii extinse în Peninsula Iberică, sudul Franţei şi vestul Italiei.
Singurul relict este astăzi poporul basc (circa 1 mil.) din nordul Spaniei şi sud-vestul Franţei (Ţara Bascilor). O bună parte sunt bilingvi iar în
Spania se disting prin grupările teroriste care militează pentru independenţă (ETA). Poporul basc se distinge prin anumite caracteristici
genetice, în primul rând ponderea maximă a Rh negativ, care întăreşte ideea că formarea lor a decurs în timpurile preistorice. Înrudirea lor cu
unele vechi popoare din sudul Europei (ligurii, etruscii) sau din regiunea alpină (reticii) a căror geneză este incertă, nu este dovedită, originea
bascilor rămânând astfel o enigmă158.
IV.2.4.19.Familia asianică
Complet dispărută, dar importantă în Antichitatea timpurie când regrupa vechile popoare din Asia Mică, precursoare ale indo-
europenilor : huriţii, urarteenii şi proto-hitiţii. Rolul lor în evoluţia civilizaţiei din această regiune a fost foarte important, lăsând urme în
civilizaţia hitită şi mai tîrziu în cea medo-persană sau greacă, explicând şi unele particularităţi ale limbii şi poporului armean 159. A fost corelată
de multe ori cu precedentele trei familii, fără a se aduce dovezi incontestabile. Tipul antropologic al acestor popoare era europoid, diferit în
eopcă de cel al popoarelor din Câmpia Mesopotamiei care păstrau particularităţi derivate dintr-un străvechi substrat australoid. Poporul
sumerian este considerat de către unii specialişti ca făcând parte din această familie. Apropierea de familia elamo-dravidiană pare totuşi mai
plauzibilă, corespunzând logicii de difuziune a revoluţiei neolitice dinspre Orientul Apropiat spre sudul Asiei.
IV.2.4.20.Familia kartvelică (sud-caucaziană)
Foarte probabil înrudită cu cea asianică şi aflată în raporturi foarte vechi cu familia caucaziană de nord, adesea fiind considerate ca
formând o singură familie, este restrînsă în prezent la pantele sudice ale Caucazului Mare, Cîmpia Colhidei şi Caucazul Mic. Numărul lor este
de circa 4.5-6 mil. aparţinând practic unui singur popor, divizat pe considerente culturale (majoritatea sunt creştini ortodocşi dar o parte au
fost islamizaţi progresiv). Majoritatea sunt georgieni ortodocşi (4.1mil.) care au propriul stat, cu tradiţii vechi, apropiaţi de aceştia fiind svanii
şi alte mici grupuri de pe unele văi mai izolate din Caucaz. Pe litoral, în vechea Colhidă, trăiesc mingrelienii şi adjarii, parţial musulmani ca
şi lazii (0.6 mil.) refugiaţi masiv în nord-estul Turciei actuale, unde sunt în curs de asimilare completă (regiunea Kars-Ardahan). Mici
comunităţi georgiene (ferejdani) locuiesc în partea central-vestică a Iranului. Între limba georgiană şi limba bascilor sunt similarităţi sintactice
izbitoare, fără a se putea vorbi de o înrudire certă. La fel de incert este şi caracterul etnic al vechilor populaţii antice din această regiune,
albanii şi iberii (ivirii), ultimii întărind prezumţia unei legături cu populaţiile antice din Peninsula Iberică.
IV.2.4.21.Familia elamo-dravidiană
În Antichitatea timpurie, vastul spaţiu care începea din Cîmpia Mesopotamiei şi se continua spre est pînă în Peninsula Indiană era
locuit de o serie de populaţii a căror înrudire a fost recent dovedită. Creatoare ale celor mai vechi civilizaţii din această regiune (şi poate din
lume) aceste populaţii s-au retras treptat spre sud-est sau au fost asimilate sub impulsul migraţiei unor populaţii semitice sau indo-europene.
Această retragere este dovedită, nu suficient de convingător, de existenţa unor grupuri relicte în nordul Indiei şi în Pakistan. Din punct de
vedere antropologic, constituiau un amestec vechi europoid-veddoid, produs înaintea migraţiilor amintite. Înrudirea dintre cele două
subfamilii – elamo-sumeriană şi dravidiană, nu este deplin acceptată deşi o serie de dovezi arheologice confirmă acest fapt.
1)Subfamilia elamo-sumeriană, complet dispărută în contextul migraţiilor menţionate, după ce au pus bazele civilizaţiei în Lumea
Veche, cuprindea în principal două popoare : sumerienii, localizaţi în sudul Mesopotamiei şi elamiţii, la est de aceştia spre pantele Munţilor
Zagros în actuala provincie iraniană Khuzistan (anticul Elam pomenit în Biblie). Includea şi alte popoare, menţionate în documentele
sumeriene, despre care nu se cunosc prea multe şi care puteau fi înrudite cu asianicii (kasiţii, gutii). Apropierea acestor două popoare este în
primul rând culturală şi antropologică, limbile lor, relativ bine cunoscute nu prezintă o înrudire certă, fiind alăturate de unii familiei asianice,
de alţii familiei kartvelice deşi apropierea de dravidiană pare cea mai plauzibilă.
2)Subfamilia dravidiană, este ramura vie, constituind al doilea ansamblu etno-lingvistic major din subcontinentul indian – 250 mil.,
clar diferenţiaţi antropologic şi lingvistic faţă de arieni chiar dacă din punct de vedere cultural prezintă numeroase asemănări, fie că practică
hinduismul sau Islamul. Pot fi deosebite trei grupuri înrudite între ele dar inegale ca dimensiune:
a)Grupul dravidian nordic, marchează retragerea spre sud în faţa invaziei indo-europene, care a vizat în primul rând bazinul Indusului,
unde vechii dravidieni creaseră o strălucită civiliazaţie strîns legată de cea elamo-sumeriană 160. Totuşi originea celor mai vestici dintre ei, brahuii (2
mil.) care trăiesc în Balucistan la frontierele dintre Iran, Afgranistan şi Pakistan, amestecaţi cu populaţiile iraniene locale, este căutată mai degrabă în
deportarea unor populaţii dravidiene din Dekkanul occidental şi islamizarea lor în perioada ghaznavidă (sec.VIII-X e.n.). Celelalte două, malto, din
Bihar şi kurukh, localizaţi mai la sud, în Orissa şi Bengal, sunt într-adevăr dovada vechii lor prezenţe în Cîmpia Gangelui.
b)Grupul dravidian central, cuprinde în primul rând poporul telugu (andhra) din statul Andhra Pradesh (83.2 mil.), unul din cele
mai numeroase grupuri etnice din India. Există diferenţe între cei din zona de coastă (Coromandel) şi cei din interior, influenţaţi de Islam –
Hyderabadul, capitala statului amintit, fiind centrul unui puternic principat islamic care a rezistat colonizării britanice (Golkonda), explicându-
se astfel ponderea mare a lexicului indo-european şi utilizarea largă a limbii urdu. În afara acestora, mai numeros este grupul etnic gondi,
dispersat în nordul Dekkanului, cu caracter tribal (3.55mil sau chiar dublu, mulţi fiind bilingvi), la care se adaugă altele mai mici, risipite în

158
Etrusca, limbă cunoscută dintr-un număr important de inscripţii deşi puternic individualizată pare să aibă afinităţi mai degrabă cu limbile asianice şi kartveliene. O inscripţie într-o
limbă înrudită a fost descoperită în insula Lemnos care dă un indiciu despre originea micro-asiatică a etruscilor. Rămâne o enigmă momentul în care s-au dirijat spre vest şi direcţia –
maritimă sau terestră a migraţiei. Importanţa lor istorică rezidă în faptul că ei au pus bazele unei civilizaţii avansate în Italia Centrală, Roma fiind moştenitoarea lor directă. Ligurii par a fi
mai degrabă un amestec complex de populaţii suprapuse peste un substrat posibil înrudit cu bascii dar care treptat a fost supus celtizării, similar populaţiilor din Peninsula Iberică (celtiberi),
pe care unii îi apropie, în absenţa unor dovezi palpabile de berberi deşi numele lor este identic cu cel al iberilor antici din Caucaz.
159
Descoperirea roţii, a carului de luptă şi a metalurgiei feroase le este atribuită adesea nu fără un fundament arheologic deşi amestecul etnic extrem de complex din spaţiul pe care-l
ocupau în antichitate face dificilă separaţia între culturi şi popoare.
160
Termenul de invazie folosit în general atunci când este vorba de geneza civilizaţiei indiene, este impropriu. Atribuirea declinului vechii civilizaţii a Văii Indusului unei invazii indo-
europene (ariene) în urmă cu circa 3500 ani tot mai puţin acceptată fiind vorba mai degrabă de o infiltrare progresivă a acestor populaţii în subcontinentul indian şi fuziunea cu populaţiile
locale (vezi M.Martiş, De la Bharata la Gandhi, Meridiane, Bucureşti, 1988).
regiunile forestiere ale statelor Madhya Pradesh, Orissa, Andhra Pradesh unde practică agricultura itinerantă.O parte acestora locuiesc în
aglomeraţia urbană Mumbai.
c)Grupul dravidian sudic, este cel mai caracteristic, cuprinzând trei populaţii strâns înrudite, relativ recent diferenţiate:
-tamilii din sud-estul extrem al Indiei, în statul Tamil Nadu, dar cu o puternică diasporă în nord-estul insulei Sri Lanka (Peninsula
Jaffna), Malaysia, Singapore, Africa de Sud, Antile, Marea Britanie etc. În trecut grupuri importante de tamili au pus în valoare deltele unor
fluvii din Indochina (sudul Myanmar, Thailanda, Vietnam), aparţinând unor caste cu caracter agro-comercial – chettyar, a căror contribuţie la
indianizarea acestei regiuni a fost capitală. Indianizarea arhipelagului indonezian în primul mileniu al erei noastre a fost opera navigatorilor
tamili, care au devenit astfel principalul vector de propagare a spiritualităţii indiene spre sud-estul Asiei. Popor cu o veche şi bogată tradiţie
culturală, constituie prototipul specificului dravidian în cadrul mai larg al culturii indiene. Numărul lor este de circa 74 mil., dintre care mai
bine de 10% trăieşte în diaspora;
-kannarezii, sunt localizaţi la nord de tamili în interiorul Dekkanului (statul Karnataka sau Mysore cum se numea după vechea
capitală) numără 41.2 mil. fiind foarte puţin diferenţiaţi de tamili. Capitala actuală, Bangalore, este cel mai important centru indian al
industriei de vârf;
-malayalii de pe Coasta Malabar (statul Kerala), regiune cu un climat tropical umed, dens populată (37.6 mil) contează printre cele
mai avansate populaţii din India din punct de vedere cultural şi social : alfabetizare masivă, creştere demografică redusă, deschidere
tradiţională spre exterior, porturile Calicut, Cochin şi Trivandrum fiind vechi punţi de legătură ale Indiei spre vest. O dovadă a acestei
deschideri este prezenţa unor comunităţi creştine (siro-malabarezi, armeni) sau evreieşti foarte vechi. Intermediar între malayali şi kannara
este poporul tulu (2.5mil.), localizat mai la nord, în statul Karnataka (regiunea oraşului Mangalore) şi în insulele Laccadive.
IV.2.4.22. Familia afro-asiatică
Imensul spaţiu suprapus zonei tropicale aride din sud-vestul Asiei şi nordul Africii este populat din vechi timpuri de un grup de
popoare, deosebit de unitar sub aspect lingvistic dar eterogen sub aspect antropologic. Denumită familia afro-asiatică, formează unul din
marile ansambluri etno-lingvistice ale lumii, de rasă europoidă în esenţă dar cu un aport negroid însemnat, mai ales în Africa, numărând circa
375 mil.locuitori, divizaţi în patru subfamilii inegale, bine personalizate :
1)Subfamilia semitică, cea mai importantă prin număr şi extindere spaţială (peste 292 mil.). Originea populaţiilor semitice este
căutată de obicei în sudul Peninsulei Arabice, de unde au început să migreze de timpuriu (mil.IV.î.e.n.) spre Mesopotamia şi litoralul estic al
Mediteranei. Numărul popoarelor semite este mult mai redus astăzi decât în Antichitate. Unele dintre ele au stat la baza unor vaste imperii
antice : akkadienii şi babilonienii, localizaţi în partea sudică a Mesopotamiei, asimilaţi mai tîrziu prin elenizare şi arabizare; asirienii,
localizaţi în nordul aceleiaşi regiuni care mai subzistă sub forma unor mici grupuri izolate în nordul Iraqului sau în diaspora (asiro-caldeenii,
creştini de rit nestorian, circa 0.7-1 mil.), în Transcaucazia şi în jurul lacului Urmia din nord-vestul Iranului (aysor), cei din sud-estul Turciei
fiind exterminaţi în contextul destrămării Imperiului Otoman la începutul sec.al XX-lea sau au fost obligaţi să ia calea exilului, constituind
comunităţi importante în Occident. Alte populaţii semitice au avut un rol prioritar în dezvoltarea relaţiilor comerciale din bazinul
mediteranean – fenicienii, sau un rol cultural major – evreii mai ales. O altă direcţie de migraţie a popoarelor semite a fost peste Marea Roşie,
în Abisinia, încă din mil.I.î.e.n. Puţin diferenţiate lingvistic, popoarele semite actuale sunt de obicei divizate în două grupuri :
a)Grupul semitic meridional, mai numeros, localizat iniţial în aria de origine din Yemen dar răspândit prin migraţii succesive în
întreg arealul ocupat de familia afro-asiatică şi chiar în afara acesteia. Cuprinde în principal două popoare :
-arabii, a căror variantă sudarabică mai subzistă încă în insula Sokotra şi pe coastele Yemenului şi Omanului (Hadhramaut,
Dhufar). Formaţi în Arabia Felix (Yemen, Asir, Hedjaz) s-au impus graţie religiei islamice care a impulsionat iniţial expansiunea în restul
Peninsulei Arabice unde au submers vechile populaţii semitice, sau spre nordul Africii. Astfel, arabii formează mai degrabă un ansamblu
lingvistic şi cultural decât unul etnic. Numărul lor este de circa 254 mil, fiind unul din marile popoare ale Globului, dar rolul limbii arabe este
mult mai mare, numărul vorbitorilor depăşind 283 mil.locuitori. Araba constituie vehicului Islamului fiind răspândită în toate statele cu
populaţie majoritar musulmană161. Diferenţele dialectale sunt foarte mari dar în ultimele decenii se impune tot mai mult araba literară, în
forma sa din Egipt, stat situat la interferenţa celor două lumi arabe – Maghreb şi Mashrek dar avantajat şi de faptul că adăposteşte un sfert din
totalul populaţiei arabofone. Există şi tendinţa foarte evidentă de arabizare a unor populaţii marginale, mixtate rasial de obicei, cum e cazul
unor populaţii din vestul Sudanului şi din Ciad. Grupuri arabofone importante s-au constituit în Europa de Vest, în primul rând în Franţa, prin
emigraţia populaţiei originare din Maghreb şi Orientul Apropiat (circa 2-3 mil.). O parte din populaţia de limbă arabă din Orient a păstrat
religia creştină, majoritară aici înainte de cucerirea arabă (maroniţii din Liban, creştinii ortodocşi din Liban, Siria, Palestina, Iordania, copţii
din Egipt, în total peste 11.5 mil.).
-etiopienii, ansamblu etno-lingvistic omogen ce cuprinde majoritatea populaţiei din actualele state Etiopia şi Eritreea, fiind prezenţi
şi în Sudan sau în Somalia. Derivă din vechile populaţii semite din Yemen imigrate peste Marea Roşie şi amestecate cu populaţia locală în
mil. I. î.e.n. Trăsăturile rasiale sunt mixte, dominant negroide, deosebindu-se astfel de restul populaţiilor semite. Numărul lor este de circa
34.6 mil., majoritatea fiind creştini monofiziţi, cu excepţia celor din regiunea de coastă a Eritreii, adepţi ai Islamului. Se impun în primul rând
două grupuri etnice : amharii din partea central-nordică a Etiopiei (23.3 mil. împreună cu gurage, argobba şi harari care vorbesc dialecte mai
arhaice şi sunt parţial islamizaţi), a căror limbă are statut oficial ; tigrinii care împreună cu populaţiile înrudite depăşesc 10.3 mil., limba lor
fiind oficială în Eritreea.
b)Grupul semitic septentrional, mai important în trecut, absorbit aproape complet prin arabizare dar întărit în urma reconstituirii
statului Israel, s-au remarcat prin rolul esenţial pe care l-au avut în istoria umanităţii. Cei mai vechi dintre ei – akkadienii au preluat
civilizaţia sumeriană constituind unul din primele mari imperii ale Antichităţii, preluat apoi de babilonieni (caldeeni) şi asirieni. Arameii, alt
popor semitic vechi, constituiau baza populaţiei din Siria actuală (numită şi Aram), impunându-şi treptat controlul asupra Mesopotamiei iar
limba lor s-a răspândit în defavoarea altor limbi semitice spre sfîrşitul primului mileniu î.e.n., fiind limba maternă a lui Isus Christos, limba în

161
Numărul musulmanilor este în creştere rapidă, de la 817 mil. în 1985 la peste 1200 mil. în anul 2000, cf E.G.Parrinder, Religion, nature and origins, în Companion Encyclopedia of
Geography, Routledge, London, 1996,pp 120-147
care a fost redactată o bună parte a Bibliei. Aramaica mai subzistă ca limbă liturgică în unele biserici creştine din Orient, sub diverse forme
păstrându-se şi ca limbă de comunicaţie : aisor în Transcaucazia, siriacă în câteva sate creştine din Liban şi Siria. Alte popoare vechi din
acest grup au fost complet asimilate – canaaniţii, baza populaţiei din vechea Palestină, dintre care s-au remarcat fenicienii, poporul care a pus
bazele primului mare imperiu maritim-comercial în mileniile II-I î.e.n., ultimul nucleu de rezistenţă fiind Cartagina din nordul Africii unde se
vorbea o variantă a fenicienei – punica. Aceeaşi soartă au avut-o moabiţii din Iordania actuală şi alte populaţii menţionate în Biblie, inclusiv
cea ebraică (amaleciţii, madianiţii etc.).
Evreii, apropiaţi prin limbă şi origine de popoarele semitice de nord, s-au format în Palestina prin sedentarizarea unor triburi semite
nomade în mileniul II î.e.n. şi asimilarea unor populaţii preexistente a căror origine este incertă (filistenii consideraţi adesea ca fiind indo-
europeni, rezultat al migraţiei „popoarelor mării”). Istoria poporului evreu este fascinantă şi tragică totodată. Consideraţi pe drept cuvînt
autorii Vechiului Testament, text sfînt comun creştinilor şi mozaicilor, au constituit de timpuriu o diasporă, accentuată de ocupaţia romană la
sfîrşitul mileniului I î.e.n. Comercianţi şi meşteşugari iscusiţi, s-au răspândit spre nordul şi estul Africii, Europa, sudul şi centrul Asiei,
constituind progresiv mai multe focare ale iudaismului : Spania medievală, de unde au fost expulzaţi în perioada Inchiziţiei; spaţiul germano-
polon, de unde s-au răspândit în sec. al XIX-lea spre est, inclusiv în spaţiul românesc; alte focare secundare s-au constituit în Asia Centrală,
Etiopia, India etc., dar cel mai important a rămas cel din Europa Centrală puternic afectat de Holocaustul nazist (circa 6 mil.victime), fapt ce a
grăbit regruparea populaţiei evreieşti în actualul Israel, obiect al unor conflicte încă nestinse cu populaţia arabă locală. O parte însemnată a
participat şi la colonizarea Americii (peste 6 mil. în S.U.A., 0.6 mil. în Argentina, 0.5 mil. în Canada etc.). Un caz mai aparte îl prezintă
comunitatea iudaică din Etiopia (falasha) vorbitoare de amharică, de rasă neagră, greu acceptată ca aparţinând comunităţii iudaice, dar
repatriată după degradarea situaţiei din această ţară (în 1975-1991 au fost „repatriaţi” circa 50 mii, restul de 30 mii au rămas în Etiopia).
Această peregrinare a dus la dispariţia din uzul cotidian a limbii ebraice, constituindu-se două limbi mixte : sefarda (iudeo-
spaniola), formată în Spania şi răspândită în zona mediteraneană, cele mai puternice comunităţi fiind cele de la Livorno şi Salonic, dar şi cele
din Maroc, parţial arabofone; idiş (iudeo-germană) vorbită în centrul şi estul Europei şi în diaspora americană. Se adaugă grupul minoritar al
karaiţilor, din Crimeea care foloseau un dialect turcic. Evreii din ţările arabe foloseau araba, în general această populaţie era bilingvă folosind
şi limba ţării adoptive, fapt ce explică de ex. folosirea limbii române în mass-media israeliană după 1950. Din 1945, evreii reveniţi în
Palestina au început să folosească o nouă limbă – ivrit, bazată pe vechea ebraică, îmbogăţită cu elemente din vocabularul contemporan.
Numărul total al evreilor este de circa 15-18 mil., distribuţia spaţială actuală fiind sensibil diferită de cea antebelică. Principala arie
de concentrare din această perioadă (Europa central-estică) are astăzi o importanţă cu totul secundară 162. Cea mai numeroasă comunitate
ebraică este în prezent cea nord-americană, majoritar anglofonă, urmată de aceea din Israel (5.6 mil.). Importante sunt încă acelea din spaţiul
fostei U.R.S.S. (1.4 mil în 1989 dar sub 0.6 mil. în anul 2000, datorită emigraţiei spre Israel). Comunităţi dinamice sunt cele din Franţa (peste
600 mii, Marea Britanie (peste 400 mii) la care se adaug cele din America de Sud (Argentina mai ales). Prezenţa evreilor este aproape
universală, rolul lor în economia şi politica mondială fiind adesea subiectul unor controverse. Antisemitismul este una din cele mai
răspândite forme de xenofobie.
Religia mozaică (israelită) este specifică poporului evreu singurele comunităţi alogene convertite mai subzistă în Caucaz, o parte a taţilor,
populaţie iraniană. La nord de Caucaz, iudaismul se răspândise mai ales în perioada hanatului hazar (sec.VIII e.n.), karaiţii din Crimeea fiind adesea
consideraţi ca urmaşi ai hazarilor. În perioada preislamică iudaismul era destul de prezent în vestul Peninsulei Arabice în rândul populaţiei locale, o
bună parte dintre evreii yemeniţi, masiv „repatriaţi” având această origine.
O populaţie semită aparte sunt maltezii, a căror limbă este considerată un dialect arab dar cu o puternică influenţă italiană, fiind
catolici (circa 0.5mil.).
2)Subfamilia hamită
Constituia în Antichitate baza populaţiei din Africa de Nord. Expansiunea arabă i-a împins spre regiunile izolate, muntoase sau
deşertice (Atlas, Sahara) ori i-au asimilat complet. Numărul lor este greu de precizat, cei mai mulţi fiind bilingvi (circa 17-26 mil.). Unele
surse îi consideră ca fiind majoritari în Maroc şi Algeria, fiind larg reprezentaţi şi în Tunisia, Libia, Niger, Mali, Mauritania şi Sahara
Occidentală. Se pot deosebi două mari grupuri :
a)Grupul egiptean, asimilat complet dar cu o bogată istorie care fascinează încă prin monumentele lăsate moştenire umanităţii,
vechii egipteni fiind creatorii uneia din cele mai strălucite civilizaţii. Limba lor este folosită în biserica coptă, într-o formă modificată (creştini
monofiziţi, circa 9 mil, locuind mai ales în Egiptul de Sus).
b)Grupul libico-berber, cuprindea în Antichitate mai multe popoare, asimilate parţial în perioada feniciană sau romană, proces
continuat în timpul cuceririi arabe – libienii, numizii etc. Astăzi sunt cunoscuţi sub numele generic de berberi, destul de diferenţiaţi
antropologic dar apropiaţi lingvistic. Mai cunoscuţi sunt cei din zona muntoasă a Atlasului : kabylii şi chaouia din Algeria, chleuch,
imazighen şi rifanii din Maroc. Se adaugă tuaregii din Sahara centrală, cu trăsături rasiale mixte, cel mai tipic popor nomad din această
regiune deşertică. Numărul total al berberilor poate fi apreciat la circa 17-18 mil. dar majoritatea sunt bilingvi vorbind şi araba. Un reviriment
al conştiinţei etnice berbere se resimte mai ales în Algeria (Kabylia) unde populaţia berberă este mai avansată cultural decât cea arabofonă,
având relaţii foarte complexe cu fosta metropolă colonială – Franţa.
3)Subfamilia cuşitică
Apropiată din punct de vedere lingvistic de cele anterioare, se deosebeşte prin particularităţile antropologice generate de un amestec
foarte vechi între negroizi şi europoizi. Grupează peste 46 mil. locuitori concentraţi în cornul Africii (Somalia, sudul şi estul Etiopiei, Djibouti)
dar sunt întîlniţi şi în Kenya sau în Tanzania, în amestec cu populaţii nilo-sahariene sau spre nord pînă în Egipt. Cel mai numeros popor cuşit este
oromo (galla) din sudul Etiopiei (22.1mil. sau chiar mai mulţi după unele surse), prezent şi în nordul Kenyei. Agricultori sau păstori divizaţi în
numeroase triburi, relativ recent stabilite în teritoriile actuale, constituie cel mai important grup etnic din Etiopia. Majoritatea sunt musulmani,cu
excepţia triburilor situate mai spre nord, influenţate de amharii creştini. Din punct de vedere politic au însă un rol secundar, limba lor fiind supusă
unei presiuni puternice din partea limbii oficiale (amhara), motiv care generează unele mişcări de secesiune.

162
Cazul Poloniei cu circa 3 mil.evrei înainte de război şi doar câteva mii astăzi, ca şi cel al României – de la 0.5 mil. la 9 mii.
 Somalii sunt al doilea popor cuşitic important, dominanţi în Somalia şi Djibouti dar sunt prezenţi şi în sud-estul Etiopiei (Ogaden), subiectul
unui conflict între cele două state ca şi în estul Kenyei. Cei circa 10.2 mil.somalezi sunt în cea mai mare parte crescători de animale, divizaţi într-o
sumedenie de clanuri şi triburi rivale care au favorizate dezagregarea statului în urma războaielor civile recente.
În afara acestora se mai remarcă prin numărul important : sidamo (5 mil.) în sudul extrem al Etiopiei; walamo şi hadiya, în partea
centrală a acestui stat, în lungul riftului (circa 4.2 mil.) înrudiţi cu sidamo dar în curs de asimilare de către amhari: danakilii (afarii), din
Djibouti şi estul Etiopiei, în regiunea extrem de aridă a riftului african, păstori nomazi, islamizaţi şi recent în curs de sedentarizare (circa 1
mil.); bedja, din nordul Eritreei şi nord-estul Sudanului (2.2mil.), crescători transhumanţi de animale şi cultivatori, localizaţi în regiunea
muntoasă înaltă care separă Valea Nilului de Marea Roşie, supuşi unei politici de arabizare după ce au fost islamizaţi; iraqw, cei mai
meridionali, prezenţi în Tanzania şi Kenya unde practică păstoritul nomad.
4)Subfamilia ciadiană
Alăturată adesea familiei nilo-sahariene, cuprinde o serie de populaţii de rasă negroidă, cu un slab aport europoid, localizate de
multă vreme în regiunea lacului Ciad (nordul Camerunului şi al Nigeriei, sud-vestul Ciadului), diseminaţi pînă în R.Centrafricană. Cele circa
100 triburi aparţinând acestui grup etno-lingvistic numără circa 5.6 mil. nici unul dintre ele nu se distinge însă prin importanţă, fiind în general
subordonate populaţiilor locale de origine nilo-sahariană sau bantuidă.
IV.2.4.23.Familia indo-europeană
Este cea mai bine reprezentată pe Glob, cuprinzând circa 2.9 md.locuitori, deci cam 45% din total (tab.21,22, 23). Aceasta se
explică prin expansiunea teritorială extremă pe care au cunoscut-o, cu toate că este una din cele mai recent constituite.
Originea indo-europenilor primitivi este extrem de controversată, existând două opinii, ambele plauzibile dar insuficient de sigure
din punct de vedere arheologic.
Cea mai răspândită plasează aria lor de formare în stepele ponto-caspice unde această populaţie a domesticit calul dobândind astfel
un mijloc de deplasare rapidă care le-a permis colonizarea unor vaste suprafeţe. Această teorie este susţinută în primul rând de Maria
Gjimbutas, un cunoscut arheolog american de origine lituaniană, sprijinindu-se pe un material arheologic destul de consistent 163. Conform
acestei opinii dispersia populaţiilor indo-europene este rezultatul unor invazii de cucerire a teritoriilor deja ocupate de populaţii exclusiv
agricole.
Pe de altă parte, cîştigă teren în ultima vreme o altă teorie, a britanicului C.Renfrew, conform căreia indo-europenii sau format ca
grup distinct în Orientul Apropiat, mai exact în Anatolia, în contact cu populaţiile asianice, semitice, kartvelice şi elamo-dravidiene, cărora le-
ar corespunde şi un vocabular agrar comun. Acesta le atribuie vechea civilizaţie agrară din Anatolia Centrală (Çatal Hüyük) şi susţine că
dispersia indo-europenilor este rezultatul unei difuziuni lente a practicilor agricole spre regiunile în care aceştia trăiesc astăzi. O variantă a
celor două, susţine formarea indo-europenilor în Anatolia de unde printr-un prim val migratoriu au populat întreaga Europă, peste aceste
populaţii venind un al doilea val, pe la nordul Mării Negre, care a condus la formarea actualelor popoare indo-europene, cu excepţia
armenilor, grecilor şi albanezilor care ar subzista din primul val.
La nord sau la sud de Marea Neagră, cert este că înrudirea actualelor popoare indo-europene nu poate fi întîmplătoare, tradiţiile
culturale ale celor mai vechi dintre ele indicând un nucleu iniţial, greu de localizat. În orice caz, migraţia lor din această regiune a început la
sfîrşitul Neoliticului, probabil sub impulsul unor populaţii mongoloide sau ca urmare a presiunii demografice, spre sud şi spre vest, asimilând
grupuri rasiale şi populaţii diverse (australoizi în sudul Asiei, populaţii de factură semitică sau caucaziană în vest). Aceste migraţii au
continuat pe tot parcursul Antichităţii, fiind pomenite şi în Biblie (invazia „popoarelor mării”). Spaţiul ocupat de ele era încă de pe atunci
imens – de la Atlantic pînă la Golful Bengal, cristalizând civilizaţii originale inspirate de cele anterioare şi al căror rol în istoria umanităţii a
fost capital : hitită, indiană, medo-persană, greacă , romană etc. Mult mai tîrziu (după 1500), avansul cîştigat în domeniul civilizaţiei, a permis
unora dintre popoarele indo-europene mai noi, expansiunea la nivel global, spre Lumea Nouă, astfel că astăzi vasta familie pe care o
formează cunoaşte cea mai amplă desfăşurare în spaţiu. Diferenţierile milenare nu au înlăturat similarităţile lingvistice, cu toată dispersia
fiind una dintre cele mai omogene familii, chiar dacă din punct de vedere rasial este extrem de eterogenă. În mod obişnuit sunt acceptate 11
ramuri distincte, inegale, relativ dificil de corelat, deşi multă vreme s-a făcut o distincţie între grupul oriental şi cel occidental, asemănările şi
deosibirile dintre acestea două fiind extrem de complicate164.
1)Ramura indo-iraniană
Este cea mai numeroasă şi mai dinamică, fiind formată prin deplasarea spre sudul Asiei (indiferent de opiniile asupra poziţiei
regiunii de origine) şi prin asimilarea unor populaţii aparţinând în primul rând familiei elamo-dravidiene. După toate probabilităţile este
grupul desprins cel mai timpuriu, rămas unitar multă vreme, aşa cum o dovedesc vechile texte sanscrite şi avestice. S-a despărţit treptat în
două grupuri deosebit de unitare :
a)Grupul indian, mai important numeric astăzi (1170 mil.), constituind extremitatea sudică a marii familii indo-europene, derivată din
expansiunea unor populaţii din Asia Centrală (arieni) spre valea Indusului, prin pasurile Munţilor Hindukuş, în mileniul al II-lea î.e.n.165. Ajunşi în
această regiune au asimilat vechea civilizaţie a văii Indusului, creată de populaţii de origine dravidiană, cu trăsături rasiale mixte, australoid-europoide.
De aici au avansat treptat spre est, în bazinul Gangelui şi spre sud, în platoul Dekkan, împingând spre sud sau în ariile forestiere ori asimilând
populaţiile autohtone, unele de tip australoid (veddoid) altele de tip mongoloid (tibeto-birman). Acest proces continuă şi în prezent când multe dintre
populaţiile originare (adivasis în limba hindi) sunt dispersate în masa populaţiei de origine preponderent indo-europeană. Civilizaţia indiană contează
printre marile civilizaţii ale lumii, aici avându-şi obîrşia o serie de revoluţii spirituale care au modificat profund spaţiul cultural al Asiei de Sud-Est şi
Est (budismul în primul rând dar şi hinduismul). Tot aici îşi au originea o serie de plante de cultură foarte importante (orez, bumbac, citrice etc.) sau
163
Asupra acestui subiect, vezi lucrarea ????????, apărută la editura Meridiane ?????????????????
164
Se miza mult pe unele particularităţi fonetice precum opoziţia centum/satem după modul de pronunţare a cuvântului sută în latină, respectiv sanscrită. Astfel limbile indo-iraniene şi
cele balto-slave ar fi format un grup distict de grupurile greco-italo-celtic şi germanic.
165
Mai ales pasul Khyber, paralel văii Kabul, afluentă a Indusului, traseu utilizat şi de alţi invadatori în diverse perioade ale istoriei : Alexandru Macedon, Mahmud Ghaznavidul, Babur
etc.
unele invenţii epocale (inclusiv aşa numitele cifre arabe). Pe parcursul ultimului mileniu, cea mai mare parte a acestor populaţii au suferit o înrîurire
puternică a civilizaţiei islamice, în varianta persană mai ales, precum şi a celei britanice, în perioada colonială. Acest context a permis dislocarea
unităţii culturale a subcontinentului indian şi în cele din urmă divizarea politică după 1947, anul obţinerii Independenţei.
În prezent popoarele din ramura indiană constituie majoritatea populaţiei din toate statele subcontinentului indian, cu excepţia
Bhutanului, iar din sec. al XIX-lea, când au intrat în sfera de influenţă colonială britanică, s-au răspândit şi în alte regiuni ale Globului :
Guyana, unde sunt majoritari, Surinam, Trinidad-Tobago, în America; Mauritius şi Reunion în Oceanul Indian; coastele estice şi sud-estice
ale Africii; sud-estul Asiei şi Oceania – Singapore, Malaysia, Fiji etc. Spre această din urmă regiune, emigraţia a fost foarte timpurie
impunând astfel modele culturale tipice (cazul hinduismului care subzisă în insula Bali).
Aparent, această ramură este foarte complexă, cuprinzând foarte multe popoare, dar raportat la dimensiunile subcontinentului indian şi
la masa demografică a acestuia situaţia este similară celei din Europa. Majoritatea grupurilor etnice care o compun sunt bine personalizate
lingvistic, mai ales cele cristalizate mai timpuriu, având un spaţiu cultural bine definit. Toate posedă însă o conştiinţă naţională unică,
panindiană, mijlocită de unitatea culturală, cu excepţia celor aflate sub influenţa Islamului sau a budismului. Un liant indiscutabil îl constituie
sistemul castelor, compus dintr-un număr greu de precizat de comunităţi endogame ordonate ierarhic conform unei scări de valori, expresie atât a
religiei hinduse dar şi a organizării sociale sau a unei viziuni asupra lumii (Tamisier, 1998). Pornind de la unele criterii lingvistice se pot deosebi
nouă mari ansambluri etno-lingvistice, greu de diferenţiat :
-subgrupul indic insular, localizat în sudul extrem – insula Sri Lanka şi arhipelagul Maldive, izolat de restul grupului, fiind şi cel
mai divergent din punct de vedere lingvistic iar antropologic având trăsături dominant australoide. Este rezultatul migraţiei unor grupuri de
populaţie din nordul Indiei, pe parcursul mil.I î.e.n., asimilând populaţia veddoidă locală, resturile acesteia rezistând încă în centrul insulei.
Singhalezii din Sri Lanka (16.2 mil.) sunt singurul popor neoindian majoritar budist iar maldivienii, care vorbesc un dialect singhalez (divehi)
sunt majoritar musulmani;
-subgrupul indic de sud, cuprinde majoritatea populaţiei din statele indiene Maharashtra şi Goa (marathii şi konkanii, 81.8 mil.
împreună). Pe teritoriul lor se află principalul centru economic al Indiei, oraşul Bombay (Mumbai). Rolul lor în cultura şi în istoria Indiei a
fost mai degrabă secundar. Goanezii (konkanii) se disting prin apartenenţa culturală la catolicism, reminiscenţă a îndelungatei stăpîniri
coloniale portugheze, antropologic fiind rezultatul amestecului dintre europeni şi populaţia locală (din secolul al XVI-lea pînă după 1960);
-subgrupul indic de est, mai deosebit prin aportul rasial mongoloid, destul de evident, cuprinde populaţia din statele indiene Bihar,
West Bengal, Orissa, Assam şi din Bangladesh. Cei mai cunoscuţi sunt bengalezii (213.5mil., unul din marile popoare ale lumii), a căror
limbă are un trecut prestigios, reprezentând o strălucită cultură, cu cea mai valoroasă literatură modernă din India, aici aflându-se capitala
coloniei britanice India – Calcutta, rămasă de atunci centrul cultural al acestei ţări. Limba bengali are statut oficial în Bangladesh (85% din
populaţie, majoritar musulmană) şi în West Bengal, fiind îndeaproape înrudită cu oriya (36 mil., în statul Orissa îndeosebi) şi assameza (24.4
mil. în Assam, Bhutan şi Nepal).
În statul Bihar şi în estul statului Uttar Pradesh trăiesc alte două popoare înrudite, care fac tranziţia spre subgrupul indic central :
biharii (84 mil., prezenţi şi în sudul Nepalului, în regiunea piemontului Terai) şi kosalii (48.5 mil.). Ambele au creat în Antichitate nucleele
unor puternice state (Magadha, Kosala) care au unificat cea mai mare parte a subcontinentului indian. Tot aici s-a născut budismul, revoluţie
spirituală de o importanţă primordială în cultura universală. Din cauza fărâmiţării dialectale excesive, aceste popoare folosesc tot mai mult în
comunicare limba hindi, lărgindu-i acesteia aria de influenţă;
-subgrupul indic central, cel mai numeros, relativ unitar şi cu un rol major în statul indian contemporan. Cel mai important popor
este cel hindustan, care domină vestul Cîmpiei Gangelui şi nordul Podişului Dekkan (statele Uttar Pradesh, Madhya Pradesh, Haryana,
Delhi), fiind prezenţi şi în diaspora166. Numărul lor, în sens restrîns, este de circa 295 mil. dar limba lor – hindi, are statut oficial în India fiind
acceptată ca limbă de comunicare de mai multe popoare înrudite îndeaproape : rajasthanii din regiunea aridă a semideşertului Thar (46 mil.),
biharii şi kosalii din estul Cîmpiei Gangelui, unele populaţii din zona hymalaiană etc. Toate aceste populaţii sunt dominant hinduiste şi sunt
înrudite lingvistic cu un grup important, majoritar musulman, dispersat şi în alte regiuni ale Indiei şi în Pakistan – urdu, a căror limbă nu este
decât o variantă a limbii hindi (hindustani), bazată pe acelaşi dialect al limbii punjabi din regiunea oraşului Delhi (khari boli), formată în
perioada mogulă (sec.XVI-XVIII) prin influenţa persano-arabă 167 Numărul acestora este de circa 70 mil., majoritatea locuind în India, dar
limba urdu are statut oficial în Pakistan (în India este în declin), încât numărul celor care utilizează ansamblul lingvistic hindi-urdu este mult
mai mare, depăşind cu mult 500 mil., ceea ce îi asigură locul secund în lume după chineză168.
Un alt popor important din acest subgrup este gujarati din vestul Indiei (peninsula Kathiavar şi regiunile vecine), aflat în afara sferei de
influenţă a limbii hindi (54.5mil.). Popor cu un spirit comercial puternic, ca şi unele populaţii din Rajasthanul vecin (marwarii), cunoaşte una din
cele mai importante diaspore interne şi externe dintre popoarele neoindiene. Gujaratii ca şi rajasthanii s-au distins în istoria Indiei prin spiritul
războinic al unora dintre castele lor (rajpuţii), numele lor derivând după toate probabilităţile de la numele unui trib al hunilor heftaliţi care au invadat
nord-vestul Indiei la începutul erei noastre – gujarii. Mahatma Gandhi, unul din reformatorii Indiei moderne provenea din acest popor. Între gujarati,
rajasthani şi marathi, se inserează două grupuri etnice arhaice mai puţin importante, cu caracter tribal : bhilii (circa 7.2 mil.) şi khandesii (1.9 mil.) din
vestul statului Madhya Pradesh, după toate probabilităţile populaţii de origine dravidiană arianizate la o dată neprecizată.
Punjabii, alt popor din acest subgrup, populează fertila cîmpie Punjab de la poalele Himalayei, nucleul iniţial de expansiune al
triburilor ariene, astăzi divizată între Pakistan şi India. Numărul lor (104 mil.) le asigură unul din primele locuri printre popoarele neoindiene
dar sunt foarte divizaţi cultural, între o majoritate musulmană (în Pakistan) şi o minoritate sikh sau hinduistă (statele indiene Punjab şi
Haryana). Tipul lor antropologic este cel mai apropiat de cel europoid meridional, amestecul cu populaţiile de tip australoid fiind mult mai
redus. Punjabul constituie cea mai avansată regiune economică a subcontinentului, cel puţin în partea indiană. Limba punjabi este foarte
166
Numele propus este generic, în realitate existând o mare varietate de denumiri locale suprapuse unei înlănţuiri de dialecte care fac foarte dificilă delimitarea etno-lingvistică în toată
partea nordică a Indiei.
167
Urdu de la hoardă, fiind iniţial limba soldaţilor din taberele armatei Marilor Moguli. Această limbă se distinge şi prin utilizarea alfabetului arab, varianta persană.
168
Populaţiile care utilizează limba hindi sunt favorizate şi de cel mai ridicat ritm de creştere a populaţiei din India (22-24‰, faţă de media de 17‰ în 2000, cf. Sample Registration
System Bulletin, vol.35, nr.2, 2001, R.K.Puram, New Delhi).
apropiată de hindi-urdu, la baza acestora a stat de fapt un dialect al său, motiv pentru care este în regres în favoarea acestora, sporindu-le rolul
cultural. Sikhii, se disting prin viaţa sobră şi spiritul comercial, formând o activă diasporă în multe regiuni ale lumii şi având un rol important
în sectoare cheie ale administraţiei indiene (armată, poliţie);
-subgrupul indic de nord (himalayan), cuprinde câteva populaţii mai conservatoare, înrudite cu cele din Cîmpia Gangelui, izolate pe
văile superioare ale afluenţilor Gangelui sau Indusului. Mai importanţi sunt nepalezii (chetri, pahari) care au reuşit să se impună în statul
Nepal începând cu sec. al XVIII-lea, în defavoarea populaţiilor de origine tibeto-birmană (18 mil.). La vest de aceştia se disting alte trei etnii –
pahari de vest, garhwali şi kumauni ce totalizează 11.4 mil., intrate în sfera culturală a limbii hindi (statele Himachal Pradesh şi nordul
statului Uttar Pradesh - Uttaranchal). De remarcat la acest grup este aportul rasial mongoloid, vizibil mai ales pe văile cele mai înalte169;
-subgrupul indic de nord-vest, cuprinde populaţia de pe valea Indusului, timpuriu islamizată, înrudită cu cea din Punjab. Cele două
popoare – lahnda (punjabi de vest) şi sindhi se află de fapt într-o continuitate lingvistică, un grup intermediar, saraiki, fiind integrat când
unuia când altuia. Distincţia principală provine din caracterul agricol al regiunii, bazat pe irigaţii, sistem utilizat încă din Antichitate ca şi din
influenţa arabo-persană mai profundă. Numărul lor depăşeşte 25.7 mil, respectiv 23.5 mil. şi un conflict latent îi opune puterii de la
Islamabad dominată de punjabi, pe teritoriul Sindului aflându-se principalul centru economic al Pakistanului – portul Karachi. Este motivul
pentru care limba sindhi este singura limb[ autohtonă din Pakistan căreia i s-a acceptat rolul de limbă co-oficială la nivel regional. Aceasta îi
asigură o rezistenţă mai mare în faţa tendinţei de marginalizare datorată utilizării oficiale excesive a limbii urdu;
-subgrupul dardic, de multe ori clasificat ca un grup aparte în cadrul ramurii indo-iraniene, dar prezentând asemănări mai mari cu
grupul indic. Cuprinde o serie de populaţii mai restrînse numeric, din regiunea muntoasă înaltă a Himalayei occidentale şi a Karakorumului,
regiune cunoscută îndeobşte sub numele de Kaşmir. Cei 7.9 mil. locuitori se disting prin caracteristicile antropologice aproape pur europoide,
fapt rar în subcontinentul indian iar limbile lor posedă trăsături arhaice. Kaşmirul are un rol simbolic atât pentru India cât şi pentru Pakistan
(este patria părintelui Indiei moderne, J.Nehru), motiv al disputei continui dintre cele două state, majoritatea populaţiei reclamând
independenţa sau unirea cu Pakistanul. Tradiţional, Kaşmirul era un principat cu o populaţie majoritar musulmană, dominat de o castă
aristocratică hindusă, conflictele din ultima jumătate de secol provocând un exod masiv al populaţiei hinduse spre alte regiuni ale Indiei. În
afara kaşmirienilor propriu-zişi (6.6 mil.), celelalte popoare, mai recent islamizate au un rol secundar, distingându-se asemenea altor munteni
prin traiul sobru : shina din defileul Gilgit al văii Indusului; khowar, kohistani, kalaş170 de pe văile afluente ale rîului Kabul, spre graniţa
afgană; paşaii din estul Afganistanului. Toate aceste popoare nu depăşesc câteva sute de mii de locuitori fiecare, fiind în diverse stadii de
asimilare şi aculturaţie;
-subgrupul nuristani, de asemenea clasificat separat de mulţi specialişti, se apropie prin modul de viaţă şi caracteristicile
antropologice de dardici dar lingvistic prezintă o situaţie mai complexă. Populează câteva văi de pe versantul sudic al Hindukuşului, la est de
Kabul, în Afganistan şi au fost islamizaţi în ultimul secol. Numărul lor nu depăşeşte 300 de mii, mai importante fiind grupurile de pe văile
Başgal (kati) şi Waigal;
-subgrupul ţigănesc, cel mai greu de clasificat, deşi atât trăsăturile antropologice cât şi cele lingvistice indică subcontinentul indian
ca patrie originară a acestei populaţii cu tradiţie nomadă, dispersată pe un vast spaţiu, din Asia Anterioară în Europa şi de aici peste ocean.
Numărul lor constituie obiectul unor dispute, multe surse vorbind de 10 sau chiar 20 mil., dar privind obiectiv lucrurile, prin prisma modului
lor de viaţă şi a autodeterminării pot fi acceptate între 3 şi 6 mil.171. Nucleul principal de concentrare se suprapune în prezent bazinului
Dunării, din Slovacia şi Ungaria pînă în Bulgaria. Prezentând o mare varietate de dialecte şi ocupaţii, grupurile ţigăneşti sunt supuse unei
asimilări progresive, mai ales prin sedentarizare, adoptând limba şi religia ţării în care trăiesc, încât cu greu pot fi stabilite trăsături comune.
Tradiţiile şi obiceiurile proprii par mai bine păstrate în statele balcanice, dialectele vorbite aici având o puternică influenţă românească172. În
prezent se manifestă o tendinţă de migraţie spre ţările Europei Occidentale, descurajată de către acestea, devenind astfel o problemă de
interes major la nivel continental.
b)Grupul iranian, mai restrîns numeric (130 mil.) dar ocupând un spaţiu mai vast, se distinge în primul rând prin apartenenţa la
lumea islamică dar şi prin trăsăturile antropologice, aportul australoid fiind marginal iar cel mongoloid local. Spaţiul ocupat de acest grup nu
este continuu fiind întrepătruns cu cel al populaţiilor turcice cu care s-au influenţat reciproc. Formează baza populaţiei din Iran, Afganistan,
Tadjikistan şi sunt larg prezenţi în vestul Pakistanului, în Uzbekistan, Orientul Apropiat, sud-estul Turciei sau izolat în Caucaz. În Antichitate
populau şi stepele ponto-caspice unde au fost treptat asimilaţi sau împinşi spre regiunile muntoase ale Caucazului şi Pamirului. Rolul
popoarelor iraniene în istoria umanităţii a fost la fel de important în special în modul de organizare statală, fiind creatorii unor mari şi
strălucite imperii. Se deosebesc trei subgrupuri inegale, slab diferenţiate:
-subgrupul iranian oriental, cuprinde astăzi circa 38 mil.loc., dar dintre numeroasele popoare care-l formau în Antichitate mai rezistă doar
câteva, îndeosebi sub forma unor mici etnii reziduale, retrase în regiunea înaltă a Munţilor Hindukuş sau în Pamir (paraci, ormuri, sangleci, işkaşimi etc.).
Fac excepţie pathanii sau afganii (peste 38 mil.) din sud-vestul Afganistanului şi vestul Pakistanului (regiunea oraşului Peshawar) a
căror limbă, paşto (puştu) este mai arhaică, asemenea modului lor de viaţă bazat pe nomadismul pastoral şi transhumanţă, încă frecvente 173.
Popor majoritar în Afganistan, pe care-l controlează de câteva secole, a fost profund bulversat de ocupaţia sovietică (1979-1989), rolul

169
Aceste particularităţi au stat la baza secesiunii regiunii şi constituirii în anul 2000 a unui nou stat indian, Uttaranchal Pradesh.
170
Unul din ultimele grupuri etnice din regiune care au scăpat procesului de islamizare şi care sunt refugiaţi relativ recent din estul Afganistanului fiind înrudiţi cu paşaii.
171
Termenul rom impus de mass-media, mai ales în România este restrictiv, doar o mică parte din populaţiile ţigăneşti autodenumindu-se ca atare. Majoritatea, cel puţin în România, se
recunosc drept…ţigani. Pretinsul caracter pejorativ al acestei denumiri derivă de fapt din automarginalizarea acestor comunităţi şi reticenţei faţă de exigenţele unor societăţi cu solide
tradiţii sedentare. Exagerarea numărului este de obicei « opera » unor neprofesionişti în ale statisticii care ignoră realităţile. Astfel, estimări de 3 sau 4 mil. ţigani în România sunt de-a
dreptul irealiste pentru simplul motiv că ar semnifica o proporţie de 13-18% din totalul populaţiei, insesizabilă, chiar şi în ariile de concentrare mai puternică a acestora. În cazul citat,
estimările de circa 1 million (4% din total) par cele mai realiste. În alte state din zonă, ponderea ţiganilor este chiar mai mare, conform cifrelor oficiale (Bulgaria cu 475 mii sau 6%) ori
oficioase (Slovacia, cu circa 250 mii sau 5%, oficial declaraţi fiind 180 000, Iugoslavia cu circa 600 mii sau 5.5%, oficial 138 mii).
172
H.Walter, L’aventure des langues en Occident, Robert Laffont, Paris,1994.
173
Asupra particularităţilor geografice, culturale şi istorice ale populaţiilor din Afganistan şi alte state majoritar musulmane, exemplară este lucrarea lui X.de Planhol, Les nations du
Prophète, Fayard, 1993. Autorul demonstrează în primul rând existenţa a două lumi islamice distincte : cea arabă şi cea persano-turcă fiecare cu propria „arie de influenţă”.
dominant pe care-l aveau fiind serios zdruncinat, regiuni întinse fiind controlate de alte grupuri etnice (tadjici, uzbeci) 174. Organizarea lor
tribală, spiritul islamic fervent sau spiritul de clan sunt alte trăsături caracteristice ale unei populaţii situată la confluenţa civilizaţiilor indiană
şi persană. Pe parcursul perioadei medievale, grupuri importante de pathani s-au stabili în bazinul Gangelui, contopindu-se cu populaţia locală
(în Bengalul Oriental, actualul Bangladesh şi în provincia Rohilkhand, la est de Delhi.
Dintre popoarele dispărute din acest grup merită a fi menţionate : sciţii şi sarmaţii, multă vreme stăpînii stepelor nord-pontice,
prototipul nomadului în Antichitate, care au lăsat un relict etnic pe versanţii Caucazului Mare (osetinii, circa 0.67 mil.), majoritar creştini
ortodocşi şi care cuprindeau în Evul Mediu o ramură care a emigrat în sec.IX-XI spre Ungaria (alanii sau iasii175). Autodenumirea lor este
iron, asemenea altor popoare din acest grup, trimiţând la rădăcina comună indo-iraniană arya; parţii, popor însemnat în Antichitatea tîrzie,
originari din estul Platoului Iranian, rude cu sciţii, au dispărut practic fără urmă topiţi în masa populaţiei persane 176; corasmienii, care au
dăinuit în Asia Centrală pînă la marea invazie a lui Gingis Han, unde dominau statul Horezm, de la sud de lacul Aral, au fost decimaţi ulterior
sau asimilaţi de populaţiile turcice; sogdienii şi bactrienii antici, care controlau regiunile piemontane ale Pamirului şi Tian Şanului, profund
influenţaţi cultural de cultura elenistică şi de cea budistă au avut o soartă similară, lăsând însă o serie de mici grupuri care prezintă interes
etnologic pe văile înalte din Pamir, pe ambii versanţi ai acestuia (Vahş, Yaghnob, Piandj) : yaghnobi, şugni, roşani, bartangi, yazghulami,
wakhi, deosebite prin apartenenţa la secta şiită a ismaeliţilor, numiţi generic pamirieni (circa 200 mii);
-subgrupul iranian occidental, mai important, cuprinde o serie de popoare desprinse din trunchiul comun medo-persan antic, în
diferite epoci, vorbind astăzi limbi puţin diferenţiate. Se disting în primul rând persanii, baza populaţiei din Iran şi din unele regiuni ale
Afganistanului (circa 38.8 mil.). În acest din urmă stat este vorba de o populaţie mongoloidă, ataşată culturii persane prin apartenenţa la
ramura şiită a Islamului, element definitoriu al persanilor contemporani (hazarii din provincia Hezarajat, pe cursul superior al lui Heri Rud).
Persana este limba unei vechi culturi, concurând multă vreme cu araba în lumea islamică, astfel exercitând o influenţă masivă asupra limbilor
din India sau a celor turcice, un lexic important pătrunzând şi în limbile europene, mai ales în sud-estul continentului, prin diverse filiere.
Astăzi are statut oficial în cele două state (exclusiv în Iran şi alături de paşto în Afganistan unde este numită dari177) încât numărul vorbitorilor
este mult mai mare, cel puţin în Iran, unde un proces de asimilare este resimţit atât de către populaţiile iraniene înrudite dar şi de cele turcice
(circa 76.5 mil., inclusiv ca limbă secundă). Este cazul unor popoare din Zagrosul Central – lurii, bahtiarii (circa 3 mil.), deosebite prin
modul de viaţă transhumant, opus sedentarismului tipic majorităţii populaţiei persane, cu vechi tradiţii citadine.
Foarte apropiaţi de persani sunt tadjicii (12.3 mil.)178, majoritari în Tadjikistan, în regiunile nord-estice ale Afganistanului (Herat,
Badakhshan etc.), în sudul Uzbekistanului179 în vestul extrem al Chinei, deosebiţi prin apartenenţa la ramura sunită a Islamului şi prin
păstrarea în uz ca limbă literară a persanei medievale, cu un aport lexical turcic consistent.
Balucii (8.4 mil.) sunt înrudiţi îndeaproape cu persanii dar prezintă trăsături mai arhaice, modul lor de viaţă fiind pînă de curând
seminomad, motiv pentru care cunosc o dispersie maximă, de la Golful Oman pînă în Turkmenistan, majoritatea trăind în vestul extrem al
Pakistanului. Originari din regiunea Mării Caspice, după toate probabilităţile, se remarcă prin spiritul războinic şi prin aptitudinile mercantile.
Kurzii, după cele mai multe păreri sunt urmaşii anticilor mezi, suprapuşi unor populaţii asianice. Aflaţi în centrul atenţiei în ultimele
decenii fiind unul din rarele popoare atât de numeroase (22.7 mil, probabil chiar mai mulţi, unele surse indicând peste 25 mil.), şi ocupând
un spaţiu continuu, unitar, denumit Kurdistan li se refuză, în numele unor principii, nu numai dreptul la autodeterminare dar chiar dreptul la
existenţă ca grup etnic distinct. Divizaţi între Turcia (2/5), Irak (1/5), Iran (1/5) la care se adaugă fracţiuni mai reduse în Siria şi ţările
caucaziene precum şi o diasporă masivă în Europa Occidentală, fiind supuşi din toate părţile unei politici de asimilare, favorizată de absenţa
unei unităţi lingvistice. Un statut aparte îl au kurzii din Irak, care dispun de autonomie şi sunt sprijiniţi de forţele O.N.U., după ce în prealabil
au suportat refugiul dramatic în Turcia pe durata războiului americano-irakian din 1991. În Iran, asimilarea lingvistică avansează în pofida
diferenţelor religioase (kurzii sunt musulmani suniţi) dar şi în contextul unei dispersii, grupuri importante de kurzi trăind pînă în nord-estul
Iranului. În Turcia practic minoritatea kurdă nu este recunoscută, deşi formează după cele mai plauzibile surse între 15-20% din populaţie,
fiind larg răspândiţi în afara ariei de origine (Istanbul, Izmir, Ankara etc.);
-subgrupul iranian de nord-vest (caspic), alăturează o serie de populaţii înrudite cu persanii dar cu un mod de viaţă distinct,
determinat de climatul blând şi umed de pe coastele Mării Caspice (circa 6.6 mil.). Aceştia trăiesc atât în Iran cât şi în Azerbaidjan sau
Daghestan: taţii şi talîşii, primii distingându-se parţial printr-o particularitate culturală rară, apartenenţa la iudaism; mazanderanii şi ghilakii
de pe coasta sudică a Mării Caspice, mai numeroşi (5.6 mil. împreună), continuatori ai unor vechi populaţii antice, probabil iranizate.
Remarcabilă în cazul tuturor popoarelor iraniene este stabilitatea lor în aceleaşi locuri în care s-au format acum câteva milenii, deşi
au fost situaţi în calea marilor migraţii, caz mai rar în istorie, dovadă a solidităţii civilizaţiei medo-persane, citadină prin excelenţă, adesea umbrită
sau confundată cu cea arabo-musulmană în care se încadrează în sens mai larg în epoca modernă. Un caz tipic este cel al unor mari cărturari
musulmani (Avicenna de ex.) sau la cunoscutelor „O mie şi una de nopţi” considerate adesea drept arabe deşi sunt de origine persană. Dincolo de
asemănările cu lumea arabă, populaţiile iraniene au trăsături culturale profund originale pe care le afirmă în orice ocazie.
2)Ramura anatoliană
Constituie cel mai vechi grup de popoare indo-europene, dispărute de multă vreme, ocupând în Antichitate cea mai mare parte a Anatoliei
unde au creat o civilizaţie originală influenţată de cele din Orientul Apropiat (sfîrşitul mil. III- mil.I î.e.n. Suprapuse unor elemente asianice pe care le-
au asimilat, au creat un imperiu înfloritor, fiind primii indo-europeni ajunşi la un stadiu avansat de civilizaţie.
174
Proces accentuat în contextul războiului împotriva terorismului, sub comanda S.U.A.
175
Presupoziţia originii numelui oraşului Iaşi de la această populaţie nu este întru-totul convingătoare chiar dacă originea iraniană este certă în cazul unor hidronime din bazinul Prutului
mijlociu precum Cubolta, Răut în nordul Basarabiei.
176
Provincia Seistan din bazinul endoreic al râului Helmand provine din Sakhastana, « ţara sacilor », o ramură a sciţilor, înrudită cu parţii şi care stau după toate aparenţele la baza formării
conglomeratului etnic pashtun.
177
Persana de curte, utilizată în perioada medievală.
178
Termenul tadjik desemna arabii în perioada sasanidă, prin urmare tadjicii sunt persani de rit sunnit, asemenea arabilor, cf. J.Radvanyi, De l’U.R.S.S. a la C.E.I., Ellipses, 1999.
179
Regiunile oraşelor Buhara şi Samarkand mai ales, aceste oraşe fiind revendicate de tadjici drept capitale istorice, motiv suficient pentru autorităţile uzbece au închis în 1996 toate şcolile
tadjice.
 Principalul popor era cel hitit ale căror incursiuni au avansat pînă în Egipt şi Mesopotamia, legate de migraţia „popoarelor mării”
(sfîrşitul mileniului II î.e.n.), impunându-şi autoritatea temporar. Alte popoare din aceeaşi zonă erau palaiţii, luviţii, precursori ai lydienilor,
carienilor şi ai altor popoare care au rezistat pînă la cucerirea macedoneană (sec.IV î.e.n.) când a început un proces de elenizare. Constituie
componenta de fond a populaţiei din Anatolia actuală. Limba hitită, descifrată de B.Hrozny în 1920, prezintă un interes comparativ deosebit
fiind cea mai veche limbă indo-europeană scrisă, prezentând asemănări cu toate celelalte ramuri ale acestei vaste familii, indiciu pentru unii
specialişti al localizării ariei de origine a acestora în această regiune, fără probe arheologice convingătoare, cei mai mulţi considerându-i
invadatori proveniţi din estul Peninsulei Balcanice ca şi frigienii sau armenii de mai tîrziu.180
3)Ramura armeană
Este formată dintr-un singur popor, armenii, a căror istorie este deosebit de zbucuiumată. Originari din Peninsula Balcanică,
angrenaţi în migraţia „popoarelor mării” s-au stabilit în Anatolia Orientală unde au asimilat populaţiile asianice ale regatului Urartu. Este
considerat cel mai vechi popor creştinat (sec.III e.n.) şi a rezistat în aria de formare pînă la începutul secolului al XX-lea când conjunctura
dezagregării Imperiului Otoman a generat represiuni din partea tinerei republici turce a lui Kemal Ataturk, manifestate printr-un adevărat
genocid care continua masacrele anterioare din perioada 1890-1915 (circa 1.5 mil.victime). Aceasta a modificat profund harta etnică a Asiei
Mici, încât Armenia Mare şi Cilicia (azi în Turcia) şi-au pierdut complet caracterul armean, acest popor rezistând doar în Armenia Mică,
aflată sub ocupaţie ţaristă de la începutul sec. al XIX-lea. O mare parte a populaţiei a fost obligată să se refugieze în diverse ţări ale Europei,
Orientului Apropiat şi peste ocean formând una din cele mai caracteristice diaspore. Tendinţa spre emigrare a acestui popor cu vocaţie
comercială şi artizanală, asemenea evreilor, este foarte veche, evenimentele tragice menţionate amplificând de fapt acest fenomen care
continuă şi în zilele noastre când grupuri masive de armeni stabiliţi în alte republici ex-sovietice (Azerbaidjan mai ales) se refugiază în statul
armean independent din 1991, în Rusia sau în Occident.
În spaţiul românesc prezenţa armenilor este veche, constituind unul din principalele elemente comercial-meşteşugăreşti, cel puţin în
tîrgurile moldoveneşti, încă de la fondarea lor în sec. XIV-XV. Limba armeană este apropiată lexical de grupul iranian dar prezintă trăsături
structurale comune cu limba greacă sau cu unele limbi vecine din alte familii (georgiană, azeră). Numărul lor depăşeşte 7 mil. din care peste
jumătate trăiesc în diaspora (0.9 mil. în S.U.A., 0.3 mil. în Franţa, 0.5 mil. în Siria şi Liban, 0.8 mil. în Rusia etc.). Un caz aparte îl prezintă
Karabahul de Munte, teritoriu cu populaţie majoritar armeană care aparţine de jure Azerbaidjanului dar este ocupat de facto de armata
armeană în urma unui conflict sîngeros (1989-1993), încă nereglementat.
4)Ramura greco-macedoneană (elenă)
La fel de redusă ca întindere spaţială dar cu un rol capital în evoluţia culturii şi civilizaţiei europene, include cel mai vechi popor
civilizat al Europei.
Grecii (elenii) stabiliţi în extremitatea sudică a Peninsulei Balcanice pe parcursul mileniului al II-lea î.e.n., poate chiar mai devreme,
au fost creatorii unei vechi civilizaţii originale, influenţată iniţial de cea egipteană sau feniciană (Creta, Ciclade, Micene). Apogeul dezvoltării
civilzaţiei greceşti a fost atins însă mai tîrziu (sec.VII-V î.e.n.) când sub presiunea demografică din îngustele cîmpii litorale ale Eladei şi a
ţărmului estic al Mării Egee s-a produs o masivă mişcare de colonizare cu profund rol civilzator în jurul Mării Mediterane şi al Mării Negre.
Un alt moment important este cel macedonean (sec.IV î.e.n.) când într-o conjunctură favorabilă este creat cel mai vast Imperiu cunoscut pînă
atunci pe ruinele fostului Imperiu ahemenid, atingând la est Indusul şi trecând în Asia Centrală dincolo de Sîr Daria, cuprinzând în limitele
sale toate marile focare de cultură şi civilizaţie ale Orientului Antic. Procesul de elenizare care a urmat a favorizat sinteza acestor diverse
civilizaţii şi penetrarea influenţei romane în Orient. Un al treilea moment important l-a constituit formarea Imperiului Bizantin pe ruinele
celui roman căzut sub loviturile marilor migraţii (sec.VI e.n.), factor de răspândire a creştinismului şi civilizaţiei în estul Europei.
Din aceste sinteze continui s-a născut poporul grec actual care, asemenea armenilor, au avut mult de suferit de pe urma convulsiilor
Imperiului Otoman în dezagregare, fapt cu urmări importante în dispersia lor spaţială. Astfel, regiuni întinse populate de greci în Anatolia
(regiunea oraşului Smirna, azi Izmir, litoralul pontic din regiunea oraşului Trapezunt, azi Trabzon) au fost evacuate în urma războiului greco-
turc din 1920-1923 ca şi regiunea din jurul oraşului Istanbul sau mai recent nordul insulei Cipru (circa 1.6-2 mil.persoane evacuate). De
timpuriu s-a constituit o diaspora grecească activă (termen grec care desemnează pe cei răspândiţi în afara ariei de origine), în tot bazinul
mediteranean şi în cel pontic (încă din Antichitate) iar în ultimele secole secole şi în Americi, vestul Europei şi Australia. Numărul total al
grecilor este apreciat la 13.5-15 mil. dintre care în Grecia şi Cipru trăiesc circa 11 mil. Unele comunităţi, în special cele din fosta Uniune
Sovietică (Georgia, sudul Rusiei şi al Ucrainei) s-au repliat pe teritoriul actual al Greciei după 1990.
Limba greacă are o importanţă majoră, stând la baza unui bogat lexic cu vocaţie universală din domeniul cultural sau tehnic.
Forma actuală este esenţial diferită de cea antică (elina) fiind numită neogreacă şi prezentând două variante aflate în uz – dimothiki, limba
populară şi katharevusa, limba purificată, academică. Din 1976, prima variantă a fost promovată ca limbă oficială, cealaltă rămânând doar în
sfera de interes a religiei ortodoxe. Cultura şi arta greacă este de regulă concepută ca fundamentul modelului cultural european.
În Antichitate, macedonenii erau un popor distinct, apropiat de traci după unele păreri, dar care au fost profund influenţaţi de
civilizaţia greacă. Tot în această perioadă, arcadienii din Pelopones, cappadocienii şi ponticii din Asia Mică, precum şi ciprioţii, constituiau
grupuri lingvistice distincte, derivate din trunchiul grecesc dar au fost reabsorbite ulterior, spre deosebire de latina care a evoluat spre limbi
distincte (romanice).
5)Ramura traco-iliră
Unul din marile grupuri de populaţii indo-europene în Antichitate, baza populaţiei din spaţiul carpato-balcanic şi nord-vestul
Anatoliei (Mysia, Frigia, Bithinia), reprezentat astăzi doar de albanezi (circa 6 mil.). Înrudiţi după toate aparenţele cu armenii şi greco-
macedonenii, nu s-au remarcat printr-un rol deosebit în istorie, gravitând în sfera de influenţă culturală grecească. Constituie substratul

180
Cf. Les Hittites et la diaspora indo-européenne, B.Sargent, Revue d’études anatoliennes, nr.1/1993, Paris în care este demonstrată înrudirea culturală a hitiţilor cu purtătorii culturilor
Cucuteni şi Gumelniţa din Neoliticul târziu.
majorităţii populaţiei din sud-estul Europei, romanizat sau slavizat pe parcursul mil.I al erei noastre. Tracii ca şi ilirii cuprindeau mai multe
populaţii înrudite, unele constituindu-se treptat ca popoare distincte, aşa cum a fost şi cazul geto-dacilor din spaţiul carpato-dunărean.
Albanezii sunt urmaşii probabili ai vechilor traci (sau şi iliri) fiind majoritari în Albania, în provincia iugoslavă Kosovo şi în vestul
Macedoniei181. Insular sunt prezenţi şi în sudul Italiei, încă din Evul Mediu (Sicilia, Calabria) sau prin emigraţie recentă în diverse state
occidentale şi peste ocean. Albaneza cunoaşte două forme lingvistice, destul de divergente – tosca în sud şi ghega în nord, despărţite de rîul
Shkumbin, diferenţiate parţial şi de apartenenţa religioasă sau confesională, creştini ortodocşi în sud, musulmani sau mai rar catolici în nord
(regiunea oraşului Shkoder). Prezintă interes comparativ pentru limba română datorită elementelor lexicael comune provenite din substratul
trac comun.
6)Ramura toharică
Constituie ramura cea mai orientală a vastei familii indo-europene, dispărută în condiţii la fel de misterioase ca acelea în care s-a stabilit în
vestul Chinei actuale, la poalele Munţilor Kunlun, unde sunt pomeniţi de la sfârşitul mil.I î.e.n., remarcaţi mai târziu prin adoptarea budismului.
Populaţii indo-europene au trăit în acest spaţiu din timpuri străvechi, dovedite arheologic prin culturi similare celor din stepele nord-pontice dar
probabil au fost asimilate de alte grupuri vecine aşa cum s-a întîmplat şi cu toharii, popor complet diferit de indo-iranienii vecini, atât antropologic,
fiind europoizi nordici, cât şi lingvistic. Limba (dialectele) lor, cunoscută din numeroase texte, era mai apropiată de hitită, armeană şi traco-frigiană
fapt ce ar putea trăda o desprindere timpurie şi o migraţie spre est dar prezintă paralelisme frapante cu limbile indo-europene din extremitatea vestică a
Europei (celtice sau germanice). Kuşanii, populaţie central-asiatică, creatoare a unui vast imperiu, din estul Iranului până în nordul Indiei la începutul
erei noastre erau probabil înrudiţi cu toharii deşi unii văd în ei doar o ramură a sciţilor orientali.
7)Ramura baltică
Redusă numeric (circa 5 mil.) este formată în prezent din două popoare ale căror limbi sunt foarte arhaice, de aceea sunt utile în
studiile comparative indo-europene – letonii şi lituanii. Localizaţi la est de Marea Baltică s-au conservat într-o regiune disputată între germani
şi slavi, fenomen explicabil prin caracterul mlăştinos al ariei lor de răspândire, fiind astfel ocoliţi de invazii. Popoarele baltice ocupau un
spaţiu mai extins în trecut, unele dintre ele au fost asimilate de către slavi : mazurii din Polonia sau o parte a lituanienilor care constituie
substratul populaţiei bieloruse; prusienii şi jatvienii au fost asimilaţi de către germani în Prusia Orientală etc. Un număr important au emigrat
spre Americi şi Australia în contextul ocupaţiei ţariste sau mai tîrziu, sovietice. În perioada ocupaţiei sovietice (1940-1989) Lituania şi-a
păstrat mai bine caracterul dominant baltic spre deosebire de Letonia, unde cel puţin în oraşe, migraţia populaţiei slave a diminuat enorm
ponderea populaţiei autohtone. După 1990 se observă o tendinţă inversă, în contextul plecării unei părţi din populaţia slavă dar şi al asimilării,
mai ales că aceasta nu beneficiază de drepturi politice depline decât dacă dovedesc loialitate statului şi o bună cunoaştere a limbii oficiale182.

8)Ramura slavă
Constituie unul din grupurile majore de popoare din Europa (290 mil.) originar din regiunea forestieră, colinară şi umedă dintre
Vistula şi Nipru (Polesia), corelată de multe ori cu ramura baltică de care se apropie lingvistic şi antropologic. Puţin diferenţiată lingvistic, dar
eterogenă din punct de vedere antropologic, este formată din popoare recent constituite ca urmare a migraţiei din aria de origine, începând cu
sec.VI e.n., spre sud şi vest, mai tîrziu spre est, rezultând astfel trei subgrupuri distincte, separate adesea cultural :
a)slavii estici, cei mai numeroşi, au asimilat în drumul lor spre est şi nord-est, diverse populaţii de origine turanică şi fino-ugrică.
Adoptând creştinismul ortodox în sec. al X-lea şi organizându-se într-un stat puternic sub comanda unei elite scandinave (varegii) s-au impus
durabil în estul Europei cu o paranteză între secolele XIII-XV când marea invazie tătară a pus sub semnul întrebării soarta numeroaselor
cnezate ruseşti. Concomitent se produce şi diferenţierea celor trei popoare, foarte apropiate de altfel, sub impulsul unor influenţe diverse:
-bieloruşii, mult timp sub jurisdicţie polono-lituaniană, populaţia de bază a Bielorusiei şi a regiunilor vecine din Polonia şi Ucraina (9.8
mil.), supusă mult timp deznaţionalizării, majoritatea fiind bilingvi, vorbind şi rusa, inclusiv cei trecuţi după 1596 sub jurisdicţia confesională a
Romei (uniatism);
-ucrainenii (ruşii meridionali, maloruşii sau rutenii), au avut o evoluţie ceva mai complexă, majoritatea gravitând în orbita statului
medieval polon, dar o parte importantă (cazacii) şi-au păstrat o independenţă formală în stepele nord-pontice, între hanatul tătar al Crimeei şi
cnezatul moscovit al ruşilor. Mult mai importanţi numeric (45.6 mil.) au suportat ca şi bieloruşii, în perioada ţaristă şi sovietică (sec-XVII-XX) un
proces de deznaţionalizare care face dificilă diferenţierea etnică, mai ales în ariile marginale (Kuban, Donbass) sau în regiunile de colonizare din
sudul Siberiei şi din Extremul Orient, proces la care au participat masiv împreună cu ruşii. O distincţie netă separă ucrainenii vestici (rutenii),
care au scăpat ocupaţiei ţariste fiind totdeauna încorporaţi în statul polon, mai tîrziu în Imperiul habsburgic. Distincţia principală provine din
faptul că sunt majoritar uniaţi şi au participat masiv la emigraţia peste ocean – Canada (0.6 mil.), S.U.A. (1.2 mil.), Brazilia, Argentina (0.2mil.)
etc. Distincte sunt şi alte grupuri localizate mai ales în regiunea carpatică : huţulii din Carpaţii Păduroşi, rezultat al amestecului cu o veche
populaţie românească; lemkii şi boikii din Beskizi care locuiesc şi în estul Slovaciei sau în sudul Poloniei, fiind apropiaţi de populaţiile majoritare
din aceste state etc.;
-ruşii sunt unul din marile popoare ale lumii (141 mil.), răspândiţi pe un spaţiu vast, înaintând treptat spre est pînă la Pacific sau
chiar dincolo de acesta. Poporul dominant din Imperiul Ţarist şi fost U.R.S.S. şi-a impus limba în aceste limite, creând şi o cultură originală,
comparabilă ca valoare celor occidentale. Ca şi ucrainenii au contribuit masiv la migraţia eruopeană modernă (2.5 mil.) de multe ori din motive
politice. În perioada sovietică s-a format o puternică diasporă internă, în celelalte republici ex-sovietice, unde ruşii constituiau de multe ori elita
politico-economică, parţial retrasă după prăbuşirea acestui stat în 1991 (circa 3-4 mil.repatriaţi). Totuşi o mare parte a ruşilor (circa 22 mil.)
continuă să trăiască în „străinătatea apropiată”, în principal în Ucraina şi Kazahstan, statele baltice şi R.Moldova, comunităţile din Asia Centrală şi

181
Pentru detalii referitoare la modul în care s-a format minoritatea albaneză în fosta Iugoslavie şi corelaţia dintre înapoierea economică şi conflictele latente din zonă (în anul scrierii
lucrării) poate fi consultat M.Roux, Les Albanais de Yougoslavie, Ed. de la MSH, Paris, 1992.
182
Ponderea populaţiei letone a crescut de la 52% în 1989 la 57.6% în 2000 pe când populaţia rusă a scăzut de la 34.1% la 29.6%. Limba maternă letonă a fost revendicată însă de 62%
din populaţie (cf. unui comunicat al Institului Naţional de Statistică din Riga din 17 ian. 2002).
Caucaz reducândiu-se drastic ca urmare a conflictelor generate de dezagregarea statului sovietic 183. Limba rusă cunoaşte încă o utilizare masivă
în tot acest spaţiu dar şi-a pierdut rolul în comunicarea internaţională, numărul celor care o vorbesc curent nedepăşind totuşi cu mult 175 mil., în
pofida unor aprecieri care consideră în mod exagerat rusofonă întreaga populaţie a fostei U.R.S.S (circa 300 mil.).
Caracteristic Rusiei este faptul că ea nu s-a constituit ca un stat naţional ci ca un imperiu, patriotismul ruşilor fiind unul de sorginte
„imperială”. Limba rusă face o diferenţă netă între russkii (rusesc în sens etnic) şi rossiannîi (rusesc în sens statal) ca şi între Rus’ (Rusia
etnică) şi Rossia (Rusia imperială), din aceasta derivând multe dintre atitudinile ruşilor, de neînţeles pentru occidentalii de care îi desparte
individualismul, proprietatea privată, capitalismul şi democraţia184;
b)slavii vestici, mai puţin numeroşi, cuprind în prezent trei popoare principale :
-polonezii (48.2 mil.), care locuiesc în mare parte în aria de origine a slavilor dar au cunoscut fluxuri şi refluxuri spre est şi vest,
generate de tendinţele expansioniste ale germanilor şi ruşilor, statul polon dispărând practic între 1769-1918. Teritoriul actual a fost delimitat prin
Tratatul de la Paris din 1947, spre acesta repliindu-se majoritatea polonezilor din Europa. O mare parte din populaţia de origine poloneză, de
confesiune catolică, trăieşte în diaspora (una din cele mai puternice din S.U.A., circa 8 mil.) sau în vestul Ucrainei, Bielorusia şi Lituania (circa
1.5 mil.) de unde cea mai mare parte s-au retras după 1945. Numărul vorbitorilor de polonă este mult mai mic, nedepăşind 40 mil., multe
comunităţi plecate pentru muncă sau refugiate în statele Europei Occidentale (Franţa, Germania, Marea Britanie) fiind complet asimilate;
-cehii (11.7 mil.) şi slovacii (5.5 mil.) sunt două popoare strîns înrudite, diferenţiate de jurisdicţia politică diferită (germanică
respectiv maghiară). Între 1918-1992 au format un stat unitar divizat amiabil în 1991. Ca şi polonezii formează comunităţi importante în
diaspora (America de Nord mai ales) iar slovacii au contribuit într-o măsură însemnată la popularea unor regiuni din Cîmpia Panonică, unde
au fost supuşi unui proces intens de maghiarizare, efectele căruia creează încă tensiuni între Slovacia şi Ungaria.
Se adaugă acestor trei popoare, câteva grupuri mai reduse dovedind extinderea anterioară a populaţiei slave spre vest : luzacienii
(sorbii) din sud-estul Germaniei, pe cale de asimilare totală185, kaşubii, pe cursul inferior al Vistulei şi polabii, de pe cursul inferior al Elbei,
asimilaţi de multă vreme, mărturie rămînând doar toponimia (Rostockul, Lübeckul dar şi Berlinul au o origine slavă);
c)slavii meridionali, mai divizaţi şi mai diferenţiaţi, în contextul geopolitic extrem de instabil al Peninsulei Balcanice, în care s-au instalat
începând cu sec. al VII-lea. Au fost puse astfel bazele mai multor organizaţii statale de inspiraţie bizantină, creuzetul unui amestec de populaţii în care
rolul substratului traco-ilir romanizat a fost esenţial. Supuşi din sec. al XIV-lea Imperiului Otoman sau în cazul celor din extremitatea vestică,
regatului maghiar iar mai tîrziu Imperiului Habsburgic, au devenit destul de divizaţi din punct de vedere cultural, unele comunităţi fiind islamizate :
pomacii din Rodopi, sîrbii bosniaci în bună parte, sîrbii din sangeacul Novi Pazar, torbeşii din Macedonia etc.
Constituirea statelor moderne ale slavilor sudici a generat în aceste împrejurări controverse care au degenerat adeseori în conflicte
sîngeroase, în care au fost implicate marile puteri europene, erijate fie în apărătoare ale creştinilor sau slavilor din Balcani, precum Rusia ţaristă, fie
prin interesul economic sau politic arătat acestei regiuni, cazul Austro-Ungariei, Germaniei sau Italiei. De la est la vest se pot distinge astăzi trei mari
ansambluri etno-lingvistice a căror delimitare nu este totdeauna facilă :
-bulgarii (7.5mil.) şi macedo-slavii (1.5mil.), mai deosebiţi de ceilalţi slavi meridionali prin afinităţile antropologice şi lingvistice cu
popoarelor neslave vecine (români, greci, albanezi). Antropologic, bulgarii şi macedo-slavii sunt un amestec complex, pe lîngă substratul trac
romanizat adăugându-se un aport turanic important (proto-bulgarii veniţi din bazinul Volgăi în sec.al VII-lea). Divizarea macedo-slavilor este
recentă şi are mai degrabă raţiuni politice, limba oficială în Gorna Makedonia fiind de fapt un dialect al limbii bulgare. O parte a acestor
populaţii a fost antrenată în perioada războaielor ruso-turce de la sfîrşitul sec-al XVIII-lea în colonizarea regiunilor din nordul Mării Negre
(sudul Basarabiei şi al Ucrainei), unde trăiesc şi astăzi (0.4 mil.). Un număr estimat la circa 300 mii, subzistă încă în nordul Greciei actuale
unde sunt supuşi unei asimilări rapide. Numărul lor în această regiune era mai mare înainte de războaiele balcanice dar cea mai mare parte au
preferat să plece spre Bulgaria, în schimbul populaţiei greceşti, foarte numeroasă pe atunci în această ţară. Majoritatea bulgarilor şi
macedoslavilor sunt creştini ortodocşi dar un număr important (400 mii) sunt musulmani. Numiţi pomaci aceşti locuiesc în special în
regiunea munşilor Rodopi, de amble părţi ale frontierei greco-bulgare. Dialectul lor este destul de diferit de bulgara literară datorită masivelor
împrumuturi lexicale din limba turcă. Solidari cu Turcia, mulţi pomaci au preferat pe parcursul sec. al XX-lea să plece în această ţară. Slavona
folosită în biserica ortodoxă din ţările române în perioada medievală era de origine bulgară, influenţând astfel semnificativ limba română;
-sîrbo-croaţii, cel mai vast dar şi cel mai divizat ansamblu, cu toată existenţa unei unităţi lingvistice indiscutabile. Expresia cea mai
recentă a acestor divizări sunt conflictele care au urmat dezmembrării fostei Iugoslavii (1992-1996). Sîrbii din est, ortodocşi ca şi bulgarii s-au
remarcat prin spiritul de independenţă clar exprimat, constituind nucleul statului iugoslav creat în 1918, în care şi-au asumat rolul principal.
Croaţii din vest, catolici şi influenţaţi timp îndelungat de către italieni (asimilare a dalmaţilor, populaţia romanizată de pe coasta adriatică) şi
de către maghiari, au suportat mai greu această dominaţie sîrbească cu toate că principalul conducător iugoslav din perioada comunistă,
I.B.Tito era croat, secesiunea survenită în 1991 declanşând un conflict care avea să detoneze complicata problemă bosniacă. Bosniacii din
partea centrală sunt constituiţi din ambele comunităţi – sîrbă şi croată, la care se adaugă prolifica populaţie musulmană, compozită ca origine
etnică (aport albanez, turcesc) dar de limbă sîrbo-croată. Secesiunea acestora din urmă a dus la cel mai sîngeros conflict armat cunoscut de
Europa postbelică, greşit catalogat ca interetnic. În prezent, divizarea Bosniei-Herţegovina în două entităţi – sîrbă şi croato-musulmană, cu
preţul unor deplasări masive de populaţie, incomplet evaluate, asigură un echilibru fragil şi o relativă omogenizare186. Cei circa 16.6 mil.sîrbo-
croaţi (inclusiv musulmanii) formează astăzi şi o diasporă importantă în unele state vest-europene sau peste ocean, efect al deplasărilor pentru
lucru de după 1950 dar şi al unor migraţii mai vechi sau generate de recentele conflicte.

183
Cele mai masive plecări ale ruşilor s-au constatat în Kazahstan, cauzate în primul rând de criza regiunilor industriale din nordul acestui stat. Conform Institutului Naţional de Statistică
din această ţară, între 1991 şi 1998, soldul migraţiei externe a depăşit totdeauna nivelul de –1%anual, valorile maxime fiind înregistrate în anii 1993-1995 (până la –2,5%anual). În total,
între 1991-2000 au plecat din Kazahstan peste 2 000 000 persoane (12% din populaţie), în majoritate ruşi şi germani.
184
Cf. M.Mendras, Le mythe du nationalisme russe, în Sociologie des nationalismes, dir. P.Birnbaum, PUF, 1998.
185
La 1880 erau în număr de 176 000 şi locuiau în întreaga Luzacie pentru ca în 1900 să se înregistreze doar 93 000, concetraţi în partea înaltă a provinciei (L. Niederle, La race slave,
Felix Alcan, Paris, 1916). Estimările actuale oscilează între 25-50 mii, aflaţi în fază avansată de asimilare cu toată politica de sprijin acordată încă din timpul fostei R.D.G.
186
De ex. la Saraievo în 1991 din cei 493 mii loc., 251 mii erau bosniaci musulmani (52%), 35 mii croaţi şi 134 mii sîrbi, restul declarându-se „iugoslavi”. În 1997, după conflict, din cei 355 mii
locuitori deja 309 mii (87%) erau bosniaci musulmani, doar 18mii croaţi şi numai 16 mii sîrbi (cf.A.L.Sanguin, Sarajevo avant et après le siège, în Géographie et culture, nr 27/1998, Harmattan, Paris.
 Tendinţele tot mai clar exprimate de delimitare a unei limbi croate, scrisă cu alfabetul latin, opusă limbii sîrbe, scrisă ca şi bulgara cu
alfabetul chirilic, nu au nici o bază ştiinţifică;
-slovenii (2.2mil.) formează cel mai vestic şi cel mai redus ansamblu, cu o puternică amprentă culturală germanică, efect al
îndelungatei convieţuiri cu austriecii, fiind unul din cele mai avansate popoare din lagărul fost comunist. O parte a slovenilor trăieşte în afara
frontierelor actuale, în Italia şi Austria (Carinthia), unde tratamentul lor nu este totdeauna la înălţimea drepturilor clamate în alte situaţii de
către statele occidentale, asimilarea lor completă fiind o chestiune de timp187.
9)Ramura germanică
Este una din ramurile indo-europene majore, cu un rol hotărâtor în istoria ultimelor două milenii şi mai ales a ultimelor secole,
distingându-se prin dispersia extremă ca urmare a colonizării unor regiuni din Lumea Nouă.
Iniţial, germanii ocupau regiunile forestiere ale Europei Nord-Vestice, în vecinătatea slavilor şi celţilor, dar la începutul erei noastre
au început o lentă migraţie, mai întîi spre est, apoi spre sud şi sud-est, în direcţia Bizanţului pentru ca în final să se orienteze spre sud-vest în
direcţia Imperiului Roman de Apus. Popoarele germanice din această perioadă se distingeau prin spiritul militar deosebit, astfel ajungând să
domine cea mai mare parte a Europei Occidentale, amestecându-se cu populaţiile locale romanizate sau împingându-le spre extremităţile
vestice ale continentului (cazul numeroaselor populaţii celtice). Asimilând tradiţiile culturale romane prin filiera creştinismului catolic au
asigurat astfel o unitate culturală Europei Occidentale, puternic conştientizată astăzi şi văzută ca un model universal mai ales după ce s-a
extins în Lumea Nouă şi s-a impus prin capacitatea de progres în faţa altor civilizaţii. Popoarele germanice s-au remarcat pe parcursul
întregului Ev Mediu prin prolificitatea lor care a generat destul de rapid o presiune demografică. Astfel a început marşul spre est al
germanilor propriu-zişi sa colonizarea vikingă ori mai tîrziu aventura britanică a colonizării Lumii Noi, atingându-se astfel o dispersie
maximă la scară planetară, exprimată şi prin numărul actual (389 mil.) sau prin rolul coordonator al vieţii politico-economice mondiale.
Popoarele germanice s-au diferenţiat de timpuriu în trei grupuri bine personalizate dintre care unul a dispărut prin asimilare în timpul marilor
migraţii :
a) grupul gotic, format probabil în sudul Scandinaviei unde există o insulă numită Götland dar şi o provincie Gotland sau un oraş
Göteborg. Stabilit în ultima parte a mil. I. î.e.n. pe coastele sudice ale Mării Baltice a migrat câteva secole mai târziu spre stepele nord-pontice unde s-
au divizat în mai multe ramuri. Au generat, sub impulsul unor populaţii turanice, marile migraţii care aveau să pună capăt Imperiului Roman.
Populaţiile de factură gotică, vorbeau limbi distincte de cele germanice actuale, mai inovatoare, dar nu au lăsat urme durabile, dispărând în contextul
amplelor mişcări amintite;
b)grupul scandinav, se distinge în primul rând prin tipul antropologic specific europoizilor nordici. Sunt urmaşii vechilor vikingi şi
vorbesc limbi strîns înrudite, deosebirile pe plan cultural sau economic între cele patru popoare scandinave fiind minore. Cei mai numeroşi
sunt suedezii (12.5mil.), urmaţi de norvegieni (6.4 mil.) şi danezi (5.9 mil.) la care se adaugă populaţiile insulare ale Islandei şi Far Oer
(0.4mil.). Participarea popoarelor scandinave la popularea Americii de Nord a fost foarte importantă, în special a suedezilor şi
norvegienilor, peste o treime din efectivele menţionate trăind în diaspora nord-americană, unde s-au asimilat rapid datorită apropierii culturale
de britanicii dominanţi. Sunt majoritar protestanţi şi au aptitudini deosebite pentru democraţie şi valorile umane cele mai înalte;
c)grupul germanic occidental, grupează populaţiile formate pe baza mixtării unor elemente de factură celtică sau romanizată pronind
de la un fond dominant germanic al cărui nucleu se suprapune bazinului inferior al Rinului şi Wesserului, de unde o parte importantă s-a deplasat
spre Insulele Britanice. Evoluţiile lingvistice ulterioare au produs diferenţieri însemnate, mai ales între cei rămaşi pe continent şi insulari :
-germanii propriu-zişi (teutonii) ocupă un spaţiu întins în Europa Centrală, având astfel o poziţie dominantă în cadrul continentului,
constituind baza populaţiei din Germania, Austria, nord-estul Elveţiei, Luxemburg, nord-estul Franţei (Alsacia, Lorena), nordul extrem al
Italiei (Tirolul de Sud) iar înainte de 1945 formau comunităţi importante în tot bazinul dunărean şi în estul continentului unde au participat la
exploatarea unor resurse subsolice sau la punerea în valoare a unor terenuri agricole fiind un popor cu abilităţi deosebit în aceste domenii (Prusia
Orientală, Ţările Baltice, Boemia, Slovacia, Transilvania, Banat, nordul Mării Negre, cursul inferior al Volgăi etc.). Ca urmare a celui de-al doilea
război mondial, cea mai mare parte a acestor comunităţi (circa 16 mil.) s-a repliat spre spaţiul originar, cu excepţia celor din fosta U.R.S.S., a
căror repatriere este în curs după 1990. Participarea germanilor la punerea în valoare a vastelor spaţii din Lumea Nouă a fost una de prim ordin
(peste 40 mil. cetăţeni cu ascendenţă germană numai în S.U.A., dar foarte numeroşi sunt şi cei din Canada, Brazilia, Argentina, Mexic, Chile sau
Australia). Numărul total al populaţiei germane poate fi estimat la circa 137 mil. dintre care o treime nu mai foloseşte limba germană fiind
asimilată în ţările de adopţie. Rolul germanilor în evoluţia culturii şi tehnicii europene este foarte important, multe dintre inovaţiile şi invenţiile
care au marcat lumea modernă aparţinându-le. Aceasta s-a manifestat în cazul celor din Germania şi prin politica expansionistă, cel puţin în
perioada nazistă, care a marcat profund spiritul german atât datorită grelelor pierderi umane din cele două războaie mondiale cât şi
responsabilităţii asumate a genocidului practicat împotriva unor populaţii pe parcursul ultimului război mondial. Mult timp divizaţi între sudul
dominant catolic, cu trăsături antropologice central europene şi nordul prusac, militarist, dominant protestant şi de tip antropologic europoid
nordic, germanii actuali constituie un popor unitar, limba literară fiind un garant al acestei unitaţi în pofida păstrării unei multitudini de dialecte şi
graiuri locale adesea foarte diferite, de la germana de sus, baza limbii literare (sudul Germaniei, Austria, Elveţia) şi germana de jos (nordul
Germaniei), mai apropiată de olandeză şi de engleza veche. Un caz particular îl constituie populaţia din Luxemburg care este trilingvă, folosind
pe lîngă dialectul luxemburghez, germana literară ca limbă de cultură şi franceza ca limbă de circulaţie. Bilingve sunt şi numeroasele comunităţi
germanofone din Franţa şi Italia. Unitatea amintită nu împiedică însă existenţa unei conştiinţe naţionale profunde în Austria sau Elveţia, chiar
alsacienii din Franţa fiind ataşaţi naţiunii franceze, expresie a gradului avansat de civilizaţie specific germanilor.
-neerlandezii, locuitorii Ţărilor de Jos, constituie un ansamblu etno-lingvistic apropiat de germani cuprinzând trei componente diferenţiate
cultural, flamanzii catolici din nord-vestul Belgiei (5.5mil.) şi olandezii protestanţi din Olanda (19.6 mil.) sau lingvistic, frizonii din Insulele Frisice şi
187
Astfel dacă în 1880 trăiau în Carinthia circa 85 000 sloveni, numărul lor s-a redus la 43 000 în 1951 şi la numai 15 000 în prezent, în absenţa unui flux de repatriere dar în contextul
unei politici de izolare culturală şi divizare a grupului, prin inventarea etnonimului wendisch, cf. H.Bayer, Plurilinguisme – „contact” ou conflict des langues, Harmattan, Paris, 1997.
Autorul deosebeşte şi trei faze în procesul de asimilare forţată : limitarea accesului la cultura proprie prin crearea unei conştiinţe artificiale (wendisch în cazul dat); polarizarea culturală de
către grupul majoritar şi cultivarea unei anumite superiorităţi faţă de cultura minoritară; izolarea şi divizarea grupului minoritar prin slăbirea coeziunii şi deteritorializare. Aceasta se petrece
într-un stat occidental şi este perfect aplicabil la situaţia românilor din teritoriile ocupate de sovietici sau a celor sud-dunăreni.
regiunile litorale vecine, care vorbesc o limbă arhaică, similară englezei vechi (0.4mil.). La aceştia se adaugă afrikaanerii din R.Sud-Africană, o populaţie
compozită cu o bază olandeză la care s-au adăugat emigranţi protestanţi de origine franceză (hughenoţi) şi germani, cunoscuţi generic sub numele de buri,
formând cea mai mare parte a populaţiei europene din această ţară (circa 5.5mil.). Şi neerlandezii (mai ales cei din Olanda) au participat masiv la
emigraţia peste ocean (circa 4 mil.), Olanda fiind una din puterile maritime ale sec.XVII-XIX, când şi-a constituit un important imperiu colonial în sud-
estul Asiei şi în Antile. Flamanzii şi olandezii s-au remarcat încă din perioada medievală prin tenacitatea cu care au amenajat un spaţiu nu totdeauna
ospitalier, fiind populaţii de timpuriu urbanizate (prima revoluţie burgheză a avut loc în Olanda) şi cu tradiţii manufacturiere puternice care alături de
performanţele agricole şi spiritul mercantil şi tolerant explică formarea celei mai dens populate regiuni din Europa.
-englezii sunt în prezent cel mai numeros popor germanic (incluzând componentele din Lumea Nouă), numărând circa 192.5 mil.
Importanţa limbii engleze este însă mult mai mare, fiind principala limbă de circulaţie mondială în prezent, cu statut oficial în cel mai puternic stat
contemporan (S.U.A.), numărul celor care o folosesc curent ca limbă maternă sau secundă apropiindu-se de 400 mil., unele evaluări, vizibil exagerate
mergând pînă la 700 mil. sau chiar mai mult. Această importanţă majoră este explicabilă prin contextul în care s-a format şi a evoluat acest popor,
rezultat al suprapunerii unor elemente germanice (anglo-saxone, normande) peste substratul dominant celtic, parţial romanizat din Insulele
Britanice, pe parcursul primului mileniu al erei noastre.
Izolată de continent, populaţia din acest spaţiu a fost oarecum ferită de multe dintre convulsiile care au frămîntat Europa, a fost obligată de
natura locurilor să îşi însuşească temeinic tehnica navigaţiei maritime, afirmându-se astfel ca o forţă capabilă să intervină în multe rânduri în
rezolvarea conflictelor de pe continent, asigurându-şi în cele din urmă şi originalitatea culturală prin despărţirea de catolicismul roman şi adoptarea
protestantismului anglican. Aptitudinile tehnice, dispoziţia spre inovaţie şi spiritul justiţiar au impus acest popor, începând cu sec. al XVII-lea ca una
din principalele forţe politice europene, amplificată un secol mai tîrziu prin avantajul adus de situarea în avangarda procesului de industrializare.
Englezii au reuşit să creeze astfel cel mai întins imperiu care a existat vreodată (colonial e adevărat), acaparând poziţiile cheie în comunicaţiile
maritime. Rolul civilizator al englezilor în aceste colonii, chiar dacă uneori este exacerbat, a fost real, cu toate excesele manifestate în dese rânduri
(exterminarea unor populaţii, mai ales în America de Nord, marginalizarea altora etc.).
Dar principala realizare a englezilor din această perioadă a fost declanşarea operei de populare a unor vaste spaţii nelocuite sau ocupate de
populaţii rămase la un stadiu mai arhaic de evoluţie, cazul Americii de Nord şi al Australiei. În acest mod au fost puse bazele unor state noi,
dinamice, care au preluat multe din valorile etice şi morale specifice poporului englez chiar dacă ulterior coloniştii aparţinând acestuia au devenit
minoritari188. Mondializarea relaţiilor comerciale şi a celor culturale datorează de asemenea mult englezilor. Limba vorbită de englezi se deosebeşte
destul de mult de celelalte limbi germanice, mai ales prin caracterul său mixt – cea mai mare parte a vocabularului este romanic, împrumutat din
franceza care în Evul Mediu a fost limba oficială, dar şi prin structura sa relativ simplă, deosebită de cea a majorităţii limbilor indo-europene care o
face uşor accesibilă, fiind una din raţiunile care pare că au impus-o ca limbă de circulaţie mondială189. Forţa modelului cultural englez a impus-o în
întreg arhipelagul britanic, înlăturând aproape complet limbile celtice chiar şi în catolica Irlandă. În unele colonii s-au format o serie de dialecte creole
pe baza englezei (mai ales în Antile dar şi în Asia şi Oceania, circa 3-4mil.locutori). Extinderea la scară planetară, dar mai ales faptul că în Lumea
Nouă a fost adoptată de populaţii vorbind diferite limbi, a favorizat formarea unor particularităţi locale care disting în general engleza britanică de cea
americană. Varianta americană este mai dinamică, sprijinită de mass-media modernă şi de propagarea curentelor culturale formate în Lumea Nouă.
10)Ramura celtică
În Antichitate constituia unul din marile ansambluri etno-lingvistice indo-europene, care în faza de extindere maximă atingeau în
vest Insulele Britanice şi Peninsula Iberică iar în est, nord-vestul Anatoliei. Unele dintre popoarele celtice antice au dat numele unor state sau
regiuni actuale – belgii, helveţii, boii (din Boemia) sau au lăsat urme în toponimia actuală (Milano, Lyon, Viena de ex.). Altele au contribuit
esenţial la etnogeneza unor popoare romanice sau germanice (francezii, germanii sudici, italienii nordici, englezii). Din vastele confederaţii
de triburi celtice (celtizate) nu au subzistat decât cele izolate în extremităţile vestice ale ariei lor de dispersie dar şi acestea au fost supuse pe
parcursul Evului Mediu şi al epocii moderne unui proces de asimilare lingvistică fără să-şi piardă totuşi unele particularităţi culturale intens
mediatizate astăzi (mai ales în domeniul muzical şi coregrafic). Dintre cele trei grupuri de populaţii celtice mai subzistă astăzi două, galii
continentali al căror nucleu central îl constituia teritoriul actual al Franţei fiind romanizaţi încă din Antichitate :
a)grupul britonic, mai bine păstrat din punct de vedere lingvistic, cuprinde trei popoare : galezii (welshii sau cymrii) din Ţara
Galilor (circa 6.5 mil. inclusiv diaspora din Lumea Nouă, dar 1.5 mil. în regiunea de origine dintre care 0.8 mil.folosesc curent galeza ca
limbă maternă), repliaţi treptat spre sud-vestul Marii Britanii şi având şanse reale de rezistenţă în noul context al unei autonomii sporite;
bretonii din Peninsula Bretagne, în vestul extrem al Franţei, urmaşii unor populaţii emigrate din Marea Britanie în sec. V e.n., populaţia
celtică anterioară fiind romanizată. Aria lor de extindere maximă atingea spre est oraşul Rennes dar sub impulsul centralizator al limbii
franceze s-a retras treptat spre ariile mai izolate ale Masivului Armorican. Cei circa 1 mil. de bretoni actuali sunt în cea mai mare parte
asimilaţi, doar 200 mii de persoane mai cunosc limba bretonă, folosită paralel cu franceza. Măsurile de protejare a limbilor minoritare, impuse
de către Parlamentul european par să oprească declinul iremediabil al bretonei; cornicii, a căror limbă a fost vorbită pînă în secolul al XVIII-
lea în Peninsula Cornwall, fiind intermediară între bretonă şi galeză;
b)grupul gaelic, se deosebeşte de cel britonic prin arhaismul său fiind exponentul unor populaţii stabilite multe mai de timpuriu în
arhipelagul britanic. Cele două popoare care subzistă sunt numeroase dar aproape integral asimilate din punct de vedere lingvistic, cea mai
mare parte trăind în diaspora din Lumea Nouă : scoţienii, repliaţi spre nordul extrem al Marii Britanii (nord-vestul Scoţiei şi arhipelagurile
vecine : Orkney, Hebride, Shetland), numără în total 16.3 mil., majoritatea trăind în S.U.A., Australia şi Canada. În Marea Britanie numărul
lor poate fi apreciat la 5 mil. dintre care doar 70 mii mai folosesc curent scoţiana, limbă foarte apropiată de irlandeză, fiind de fapt un dialect
188
Doar 18% din populaţia nord-americană reclamă originea britanică. De altfel, stabilirea certă a originii este tot mai dificilă datorită amestecului avansat al populaţiilor imigrate pe
„pământul făgăduinţei“, mai întâi între cele originare din Europa. Acest fenomen capătă amploare mai ales în ce priveşte combinaţiile interrasiale (de la 2.1% din naşteri în 1978 la 3.9% în
1992, peste 1.2 mil. cupluri fiind considerate interrasiale, dintre care un sfert erau formate din albi şi afro-americani).
189
Este o opinie curentă deşi motivaţia utilizării limbii engleze derivă în primul rând din raţiuni practice. Nici o limbă nu este de fapt uşoară sau grea, interesul pe care-l suscită neavând
legătură neapărat cu particularităţile structurale. Aceeaşi ciritcă poate fi adusă şi altor epitete atribuite unor limbi : frumoasă, urâtă sau bogată. Prevalenţa limbii engleze în comunicarea
modernă este un argument circumstanţial, determinat de acelaşi interes practic, tendinţele recente arată o diminuare a acestei dominaţii. De ex., în 1994, engleza domina net pe site-urile
Internet, pentru ca în 1998 să ajungă la o pondere de 75% iar în 2000 sub 60%, această scădere fiind în favoarea altor limbi de circulaţie.
al acesteia. Poporul scoţian este de multă vreme integrat în ansamblul populaţiei britanice căreia îi furnizează o serie de repere identitare dar
au avut si propriul lor stat pînă în sec.al XVII-lea, noul context al autonomiei politice acordat de guvernul britanic fiind de natură să îi
întărească particularismul; irlandezii, deosebiţi de restul populaţiei din arhipelagul britanic prin apartenenţa la catolicism, constituie populaţia
autohtonă a Irlandei (inclusiv a Ulsterului), remarcându-se prin impresionanta diasporă, mai ales aceea din S.U.A., unde constituie una din
principalele comunităţi (circa 40 mil.). Numărul lor total depăşeşte 45.5 mil., dintre care doar 5 mil. locuiesc în Irlanda iar dintre aceştia doar
300 mii mai cunosc irlandeza, un număr şi mai redus folosind-o curent (150 mii, distribuiţi relativ egal între R.Irlanda şi Irlanda de Nord).
Este un caz destul de particular, al unei populaţii aflată multă vreme sub ocupaţie, distinctă ca apartenenţă culturală dar care a sfîrşit prin a
adopta limba puterii ocupante190. Cu tot statutul oficial pe care-l are irlandeza, şansele de a rezista sunt minime cu atât mai mult cu cât
strînsele relaţii pe care le întreţine cu influenta diasporă din S.U.A. favorizează limba engleză; populaţia din insula Man este considerată de
multe ori aparte în cadrul acestui grup, dialectul vorbit fiind dispărut recent şi făcând obiectul unei acţiuni de revitalizare. Situaţia limbilor
celtice actuale demonstrează faptul că supravieţuirea unei limbi nu este condiţionată neapărat de accesul la independenţă sau de politicile de
sprijin. În Europa, unde procesele de asimilare sunt adesea de lungă durată, este mult prea târzie atitudinea de favorizare a culturilor
minoritare. Este greu de crezut că menţinerea statutului oficial al limbii gaelice în Scoţia şi Irlanda, mai mult decorativ, va avea vreun efect în
stoparea declinului ineluctabil al acesteia. Este poate o lecţie care ar trebui însuşită ca atare şi utilizată ca exemplu pentru gravele încălcări ale
drepturilor unor comunităţi lingvistice numeroase a căror asimilare este într-o fază mai puţin avansată.
11)Ramura romanică(neolatină)
Este a doua mare ramură a familiei indo-europene din punct de vedere numeric (circa 766mil. sau 12%din populaţia mondială) şi
cu cea mai mare dispersie fiind şi unul din cele mai dinamice în prezent, datorită componentei latino-americane.
Popoarele romanice (neolatine) s-au format prin romanizarea, în timpul expansiunii Imperiului Roman, a unor populaţii indo-
europene diferite – traco-ilire în sud-estul Europei, celtice în Franţa, nordul Italiei şi sudul Marii Britanii, celto-iberice în Peninsula Iberică sau
chiar a unor populaţii de alte origini – etrusci, liguri, basci etc., în vestul Italiei, sudul Franţei şi Pirinei. Evoluţia divergentă şi asimilarea
ulterioară a unor elemente etnice şi lingvistice la fel de diverse, în timpul marilor migraţii – germanice în vest, turanice şi slave în est, arabo-maure
în Spania, au condus la formarea mai multor popoare între care înrudirea este mai degrabă lingvistică decât genetică. Prestigiul culturii romane,
formată pe parcursul primului mileniu î.e.n. prin asimilarea unor componente etrusce şi greceşti a asigurat această unitate peste milenii, limba
latină păstrându-şi multă vreme rolul de vehicul cultural, după dispariţia sa ca limbă vorbită, contribuind alături de greaca veche la formarea celei
mai mari părţi a vocabularului modern internaţional. În acest fel se poate afirma, fără teama de a greşi, că vocabularul latin (romanic) a constituit
principala sursă de îmbogăţire a celor mai diverse limbi vorbite pe Glob, în primul rând în Europa, cazul limbii engleze fiind foarte evident.
Domeniul lingvistic nu este singurul în care romanii au lăsat o moştenire consistentă. Alături de moştenirea greacă a stat la baza succesivelor
revoluţii culturale care au avut loc în Occident pe parcursul Evului Mediu şi în pragul epocii moderne, cea mai mare parte a modului de
organizare şi administrare social-politică şi economică derivând direct din modelul roman de societate, ajustat necesităţilor epocii moderne. Cele
mai multe dintre popoarele rezultate au avut un rol esenţial în evoluţia culturii şi civilizaţiei pe parcursul ultimului mileniu, fiind precursoarele
celor germanice în acţiunea de colonizare a Lumii Noi. Dominant catolice, formează un ansamblu cultural relativ unitar în care însă fiecare
componentă are propria personalitate. Pot fi deosebite trei mari grupuri :
a)grupul galo-romanic, cuprinde acele populaţii formate prin romanizarea populaţiilor celtice peste care s-au suprapus ulterior şi
elementele germanice. Ca rezultat al acestui proces s-au format mai multe populaţii distincte supuse de timpuriu unei centralizări etnice şi
lingvistice. Astfel astăzi nu se mai poate vorbi decât de o singură individualitate etnică, cea franceză, chiar dacă occitanii din sudul Franţei
actuale şi unele regiuni vecine din Spania şi Italia, mai păstrează local anumite particularisme culturale sau dialectale (circa 7-10mil.). Francezii s-
au remarcat de-a lungul timpului ca unul din popoarele dominante ale Europei, multă vreme, pînă la începutul sec.al XIX-lea au fost şi cei mai
numeroşi, fiind în avangarda unor evoluţii socio-culturale. Participanţi activi la colonizarea Lumii Noi, fără a se impune printr-o particpare
demografică masivă, din cele circa 66.4 mil.francezi doar o treime trăind în afara Europei (estul Canadei, unele regiuni ale S.U.A. sau în unele
teritorii de peste mări, reminiscenţe ale vastului imperiu colonial antebelic). În Europa, francezii formează populaţia de bază în Franţa, sud-estul
Belgiei, sud-vestul Elveţiei şi nord-vestul Italiei (Val d'Aosta). În perioada colonială un număr important de francezi s-a stabilit în colonii de unde
s-au retras în cea mai mare parte după decolonizare (cazul celor din Algeria este cel mai cunoscut). Limba franceză a fost şi rămîne una din
marile limbi de circulaţie mondială, efect al supremaţiei franceze în secolele trecute cât şi al adoptării sale ca limbă oficială în multe dintre fostele
colonii. Numărul populaţiei francofone este dificil de estimat, putându-se conta pe circa 65 mil. în Europa, la care se adaugă peste 10 mil. în
Canada, S.U.A.şi 11 mil. vorbitori de creolă franceză în Antile, Mascarene şi Guyana franceză etc. Ca limbă secundă are o utilizare largă în
Africa (circa 25-60 mil.) şi în unele regiuni ale Oceaniei (Noua Caledonie, Polinezia Franceză). Concurată de limba engleză, are un rol secundar
în prezent, fiind limbă oficială a O.N.U. (alături de engleză, spaniolă, rusă, chineză şi arabă) dar în cadrul Europei lărgite este posibil ca rolul său,
alături de cel al limbii germane, să crească.
b)grupul ibero-romanic este cel mai complex deşi la origine este rezultatul romanizării populaţiilor autohtone ale Peninsulei Iberice,
influenţate ulterior de invaziile germanice (cu un impact mai redus) şi de cea arabo-maură, mai durabilă. Ca şi în cazul grupului galo-romanic, iniţial
s-au format mai multe populaţii distincte supuse ulterior unui efort de centralizare. Spre deosebire însă de acesta, rezistenţa unor populaţii locale a fost
mai puternică, inclusiv din partea unor vechi comunităţi din substratul preindo-european (bascii). Astăzi putem distinge trei mari ansambluri etno-
lingvistice, a căror complexitate este sporită de rolul primordial al statelor iberice în descoperirea Lumii Noi, unde prin colonizare şi mai ales prin
amestec au dat naştere unor varietăţi locale extrem de viguroase. Aceasta se exprimă şi prin numărul total de circa 544 mil. dintre care doar o mică
parte locuieşte în Europa.
-catalanii, localizaţi la interferenţa cu grupul galo-romanic, fiind foarte apropiaţi de occitani (9 mil.), locuiesc în nord-estul Spaniei
(Catalonia, Valencia, ins.Baleare, Aragon), Andorra, sudul Franţei (Roussillon) şi în număr mai mic în Sardinia (Alghero). Un număr greu de
precizat trăieşte şi în America Latină unde se confundă în masa populaţiei ibero-americane. Regiunile populate de catalani se disting prin

190
Conform statisticilor oficiale numărul celor care cunosc irlandeza este în creştere în ultimul timp. În 1851, irlandeza mai era vorbită încă de 1.5 mil.persoane pentru ca în 1971 acest
număr să se reducă la numai 120 mii (Walter, 1994).
nivelul cel mai înalt de dezvoltare economică din Spania, Barcelona fiind capitala economică a acestei ţări. Alături de particularităţile
lingvistice acest aspect explică gradul ridicat de autonomie de care se bucură în cadrul statului spaniol, catalana, spre deosebire de alte limbi
regionale din vestul Europei, fiind o limbă vie, cu acces în toate sferele vieţii social-economice. Se disting de restul populaţiei spaniole prin
influenţa arabo-maură mai redusă (cu excepţia Valenciei) şi printr-o mai mare deschidere spre exterior, favorizată de comerţul mediteranean;
-spaniolii, sau mai exact castilienii, alături de hispano-americani se impun prin număr – 363 mil., fiind din acest punct al doilea
ansamblu etnic de pe Glob şi al patrulea din punct de vedere lingvistic. Castilienii propriu-zişi din Spania şi din diaspora pe care au format-o
recent în ţările vest-europene, prin migraţiile pentru lucru, nu depăşesc cu mult 30 mil., incluzând galicienii din nord-vest, mai apropiaţi lingvistic
de portughezi şi care păstrează o serie de particularităţi culturale distincte. Creatori ai unui mare imperiu, al cărui apogeu coincide cu sec. XVI-
XVII, când controlau o mare parte a Europei (Ţările de Jos, multe state germanice), cea mai mare parte a continentului american, Filipinele şi
unele regiuni ale Africii. Avantajul descoperirii Lumii Noi, sub patronajul casei regale spaniole, nu a fost fructificat decât într-o anumită măsură,
începând cu sec. al XVII-lea influenţa lor începe să scadă atât în Europa cât şi în lume, Spania intrând într-un con de umbră din care nu avea să
iasă decât în ultima jumătate de secol când şi-a redescoperit vocaţia europeană, devenind o componentă esenţială a procesului de integrare. Spre
deosebire de englezi care au dus o politică de colonizare efectivă a Americii de Nord, înlăturând sau confinând în rezervaţii populaţiile indigene,
Spania catolică a preferat varianta unei fuziuni cu elementele locale, asimilând total sau parţial culturile precolumbiene, creându-se astfel mai
multe popoare hispanofone distincte (mexican, peruan, argentinian, columbian, cubanez etc.). Unele dintre acestea sunt alcătuite masiv din metişi
şi indigeni (America Centrală, regiunea andină) şi mulatri (Antile, Venezuela), mai rar fiind constituite din urmaşii emigranţilor europeni, de
origine dominant romanică – iberică sau italiană (Urugauy, Argentina). Acest ansamblu eterogen, formează totuşi o unitate culturală distinctă la
nivel mondial, remarcându-se prin dinamism şi exotism, impunând multe modele culturale, inclusiv în Europa. În acest mod numărul populaţiei
hispanofone este ceva mai ridicat, dacă includem populaţia indigenă bilingvă sau numărul tot mai mare de emigranţi din ţările latino-americane
trăind în S.U.A. (peste 36 mil. în 2000191). Aprecierile pot merge de la 350 la 400 mil. vorbitori de limbă spaniolă, numărul acestora fiind în
creştere relativ rapidă faţă de alte limbi europene de circulaţie (engleză sau franceză). Ca şi acestea a dat naştere unor variante creole, în Filipine,
Antile, circa 2.5 mil. şi a influenţat vocabularul multor limbi cu care a intrat în contact. Spre deosebire de diversele variante ale englezei, spaniola
americană este mai unitară şi mai apropiată de limba vorbită în Europa;
-portughezii, alături de brazilieni au cunoscut o evoluţie similară cu aceea a spaniolilor, diferenţiindu-se timpuriu de aceştia, graniţa
hispano-portugheză fiind cea mai veche din Europa. Navigatori îndrăzneţi au avut un rol cel puţin la fel de important ca putere maritimă şi
mondială, portughezii fiind precursorii tuturor europenilor în comerţul cu Africa şi Extremul Orient, imperiul colonial pe care l-au creat
dovedindu-se cel mai durabil dintre toate. Intraţi ca şi spaniolii într-un con de umbră (într-o perioadă Portugalia fiind chiar anexată regatului
castilian), s-au regăsit într-o poziţie inferioară din punctul de vedere al performanţelor economice în noua Europă. Din fosta glorie a epocii
coloniale a rămas însă o construcţie statală de mari dimensiuni în America de Sud – Brazilia, stat cu un mare potenţial economic. Astfel celor
11.7 mil.portughezi continentali (inclusiv puternica diaspora din Franţa, Germania etc.) li se adaugă încă 167 mil. de locuitori care asigură
limbii poretugheze un rol important pe plan mondial. Adăugând vorbitorii de creolă portugheză din diverse state africane sau din fostele
colonii asiatice şi pe cei care o folosesc ca limbă secundă în Africa, numărul lusofonilor poate fi estimat la 198 mil. Brazilienii constituie
principala concentrare de populaţie lusofonă, fiind constituiţi din trei componente de bază – urmaşii populaţiei europene emigrate, dominant
de origine romanică dar cu un aport germanic şi slav mai însemnat ca în alte regiuni ale Americii Latine; urmaşii sclavilor negri, masiv
amestecaţi, mai numeroşi ca oriunde în America; populaţia indigenă, dispersată în vastele păduri amazoniene sau în savane. Portugheza
vorbită în Brazilia este mai arhaică şi se diferenţiază tot mai mult de cea vorbită în Portugalia.
c)grupul italo-romanic, cuprinde urmaşii populaţiilor romanizate din Peninsula Italică şi sud-estul Europei. Legăturile cu celelalte
două sunt numeroase, atât pe plan lingvistic cât şi antropologic, cu excepţia notabilă a romanităţii sud-est europene. Cele câteva comunităţi
etnice formate au avut o evoluţie diferită, divizată între creştinismul occidental şi cel oriental:
-reto-romanii, împreună cu friulanii, constituie o populaţie mai restrînsă care nu depăşeşte 800 mii loc., dispersaţi pe versanţii
Alpilor Retici şi Dolomitici, în sud-estul Elveţiei şi nord-estul Italiei. Aflaţi în recul, mai ales în Elveţia, ocupau iniţial un spaţiu mult mai
extins, făcând legătura cu grupul galo-romanic. Oameni de la munte, se deosebesc prin particularităţile antropologice şi prin modul de viaţă,
similar celorlalte populaţii, de origine dominant germanică, din regiunea alpină;
-italienii, unul din popoarele majore ale Europei, sunt urmaşii direcţi ai populaţiei romanizate din regiunea centrală a Imperiului
Roman, moştenind de la acesta cea mai mare parte a elementelor vieţii sociale, a culturii şi civilizaţiei, exprimat şi prin faptul că pe parcursul
Evului Mediu, această regiune constituia nucleul cel mai avansat al civilizaţiei europene, aici manifestându-se iniţial Renaşterea care avea să
modifice esenţial cursul destinului Europei. Absenţa unei unităţi statale a împiedicat mult timp dezvoltarea societăţii italiene, marcată încă de
decalaje economice regionale puternice, dar a fost compensată de rolul major jucat pe tărîm cultural, multe din modelele culturale europene
avându-şi aici originea. Defavorizaţi mult timp de deplasarea centrului de greutate al vieţii economice dinspre Mediterana spre Atlantic, după
ce au dominat comerţul dintre Orient şi Occident, deţin în prezent o poziţie cheie în arhitectura europeană, în relaţiile pe care Europa unită le
întreţine în cadrul bazinului mediteranean. Participanţi activi la migraţia transatlantică, italienii au avut un rol important în construcţia Lumii
Noi, chiar dacă adesea contradictoriu, exportând peste ocean şi unele forme de organizare socială nocive, exacerbate de mass-media uneori
(mafia). Numărul italienilor poate fi apreciat la circa 89 mil., dintre care o treime trăiesc în Lumea Nouă (15 mil. în S.U.A., un număr chiar
mai mare în Argentina, Uruguay, Brazilia etc.), o diasporă importantă trăind în diverse state europene, în afara regiunilor tradiţionale de
populare italiană din Corsica şi sudul Elveţiei (Germania, Franţa, Marea Britanie, Elveţia germanică). Limba italiană este înainte de toate o
limbă de comunicare, variantele dialectale fiind foarte numeroase şi adesea foarte diferite. Numărul vorbitorul poate fi estimat la circa 66 mil.,
rolul său fiind astăzi restrîns, dar în trecut a avut o influenţă majoră asupra vocabularului celor mai multe limbi europene, în special în
domeniul artistic şi cultural. Trebuie menţionat şi rolul simbolic pe care îl are capitala italiană, ca centru al catolicismului, cea mai răspândită
formă a creştinismului.
191
Cf. recensământului federal efectuat la finele anului 2000 (12.6%din total). Faţă de 1990 s-a înregistrat o creştere cu 58%, majoritatea fiind de origine mexicană (20.6 mil.), urmaţi de
portoricani şi cubanezi dar, fapt notabil, creşterea cea mai vizibilă s-a înregistrat în cazul celor veniţi din istmul central-american şi America de Sud ( de la 5 la 10 mil. în intervalul
menţionat).
 -sarzii din Sardinia (circa 1.3mil.) sunt de cele mai multe ori priviţi ca un grup etno-lingvistic aparte şi se remarcă prin arhaismul
cultural, păstrând elemente ale vechii civilizaţii mediteranene. Fără să aibă un statut privilegiat, limba sardă este practicată în bilingvism cu
italiana, la fel ca în restul Italiei. Între limbile sardă şi română sunt numeroase paralelisme.
-dalmaţii, altădată stăpînii litoralului est-adriatic erau şi ei apropiaţi italienilor din punct de vedere cultural (fiind catolici), formând o
punte lingvistică între Italia şi romanitatea orientală dar au fost asimilaţi complet de către slavii sudici, din tradiţia lor comercială rămînând o
bogată moştenire în oraşele de pe coasta dalmată.
-românii, formează ansamblul extrem-oriental al ramurii romanice, distingându-se prin etnogeneza specifică şi apartenenţa
culturală dominantă, la creştinismul de rit bizantin. Ca şi în cazul celorlalte popoare din sud-estul Europei, etnogeneza românilor a fost un
proces mai complex şi mai îndelungat. Romanizarea substratului trac a fost urmată de asimilarea unei mase importante de populaţie slavă sau
turanică (de origine turcică în principal), la care s-au adăugat o serie de influenţe lingvistice deosebite (greceşti, maghiare etc.). Acest proces
s-a finalizat în mare parte în sec.XIII-XIV, când iau naştere şi primele formaţiuni statale româneşti şi se accentuează divergenţa dintre
populaţiile de la nord de Dunăre şi cele din Balcani, separate de aşezarea slavilor în această regiune. Gravitând mult timp în sfera de influenţă
a imperiilor succesive constituite în estul şi sud-estul Europei, s-au distanţat destul de mult de restul popoarelor romanice. Cu toată dorinţa de
reducere a acestor influenţe manifestată începând cu redeşteptarea sentimentului naţional la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, acestea subzistă,
încât din punct de vedere al culturii şi civilizaţiei păstrează afinităţi puternice cu lumea slavo-bizantină. Fără să fi avut un rol deosebit în
istoria europeană, chiar în cea regională se disting prin importanţa demografică fiind un popor relativ important la scară europeană – circa
25.4 mil., trăind în două state – România şi R.Moldova, unde sunt majoritari dar şi în unele regiuni ale statelor vecine : Ucraina, cu circa 0.6-1
mil.români, în bună parte deznaţionalizaţi mai ales în afara regiunilor de populare tradiţională din nordul Bucovinei, sudul Basarabiei şi
regiunea transcarpatică; Bulgaria, cu concentrări importante în nord-vest, spre Valea Timocului, circa 0.1mil; Iugoslavia, unde sunt
recunoscuţi oficial doar în Voivodina deşi cei mai numeroşi trăiesc în Valea Timocului, circa 0.4mil.; Ungaria etc.
Ramura sud-dunăreană este considerată de unii ca popor distinct (aromâni, vlahi, macedo-români), fără argumente concludente.
Numărul lor este mult redus astăzi prin asimilare şi emigraţie, în vestul Europei, America de Nord sau Australia, încât poate fi apreciat la circa
300-500 mii, prezenţi mai masiv în nordul Greciei, sudul Albaniei, în Gorna Makedonia, izolat şi în Serbia sau Bulgaria. O parte a acestora s-
au stabilit în ultimele secole şi pe teritoriul actual al României, în special în sudul Dobrogei (Cadrilater) de unde au fost evacuaţi în nordul
provinciei în urma Tratatului de la Craiova din 1940 (circa 35 mii după recensămîntul din 1992). Buni comercianţi, au fost angrenaţi de
timpuriu în migraţiile spre Europa Centrală unde şi-au constituit comunităţi importante. O parte dintre ei au fost islamizaţi (megleniţii, de pe
cursul inferior al Vardarului) fiind antrenaţi în mişcările de regrupare a populaţiei musulmane din Peninsula Balcanică spre teritoriul actual al
Turciei. Istroromânii din Peninsula Istria, în vestul Croaţiei, sunt pe cale de dispariţie, multe comunităţi similare fiind de multă vreme
asimilate în restul spaţiului iugoslav (Bosnia mai ales), unde se păstrează o bogată toponimie românească. Spre deosebire de alte popoare
europene, românii nu au contribuit într-o măsură prea mare la migraţia transoceanică, propensiunea pentru emigraţie manifestându-se abia în
ultimele decenii, când s-au format comunităţi importante în S.U.A., Canada sau în unele state europene (Italia, Franţa, Germania).
Caracteristica acestora este rapiditatea cu care se asimilează culturii ţării de adopţie şi slaba capacitate de a forma o diasporă coerentă. Un
caz particular îl prezintă populaţia românească din teritoriile ocupate de fosta U.R.S.S. (Basarabia, nordul Bucovinei), supusă unor migraţii
mai mult sau mai puţin forţate spre regiunile slab populate ale acesteia, unde formează comunităţi importante, circa 200 mii în Federaţia
Rusă, 50 mii în Kazahstan etc. Limba română este vorbită în afara populaţiei de origine etnică românească şi de minorităţile naţionale de pe
teritoriul statului român, mai puţin în R.Moldova, încât putem estima la circa 28 mil. numărul total al vorbitorilor de limbă română192.
Acest vast tablou al structurii etno-lingvistice a populaţiei Globului este completat cu cele trei tabele anexate care sintetizează
informaţiile expuse fiind pline de semnificaţii referitoare la dinamica marilor familii. Se poate observa astfel o scădere a ponderii celor două
familii dominante, indo-europeană şi sino-tibetană, în favoarea altora mai dinamice, austrică, nigero-kordofaniană şi afro-asiatică, altele
păstrând o pondere constantă, elamo-dravidiană, uralo-altaică etc. Modificări importante pot fi observate la nivelul continentelor, fie că este
vorba de o sporire a gradului de omogenitate (Europa, America Latină), sau dimpotrivă o scădere a acestuia (America de Nord, Oceania).
Semnificativă este şi mutaţia produsă în Asia unde familia indo-europeană a depăşit-o proporţional pe cea sino-tibetană sau creşterea
importantă a ponderii familiei nigero-kordofaniene în Africa. Importante sunt şi evoluţiile care caracterizează unele familii secundare, ca de
exemplu aceea uralo-altaică, a cărei pondere este în creştere în Asia (domeniu al limbilor altaice) dar în scădere în Europa (domeniu al
limbilor uralice). Toate aceste mutaţii demonstrează faptul că structura etno-lingvistică a populaţiei Globului se află într-o continuă
transformare, accentuată de diferenţierea puternică a dinamicii naturale în perioada contemporană.
Tabelul nr.21 : Structura etno-lingvistică a populaţiei Globului în 1920
Familia Total în % Europa Asia Africa America de N America Lat. Oceania
Khoisanică 0.01 0 0 0.19 0 0 0
Nigero-kordofaniană 3.72 0 0 49.34 0 0 0
Nilo-sahariană 0.71 0 0 9.38 0 0 0
Australiană 0.02 0 0 0 0 0 4.39
Indo-pacifică 0.07 0 0.02 0 0 0 13.55
Austrică 6.18 0 10.61 2.37 0 0 8.75
Amerindiană 0.46 0 0 0 0.29 8.53 0
Na-déné 0.01 0 0 0 0.18 0 0
Eskimo-aleută 0 0 0 0 0.05 0 0
Ciukot-kamceadală 0 0 0.001 0 0 0 0
Ghiliak 0 0 0.001 0 0 0 0
Aino-japoneză 3.03 0 5.35 0 0.10 0.21 0.63
192
Insistenţa cu care autorităţile din R.Moldova şi o parte din pseudo-intelectualitatea basarabeană reclamă existenţa unei limbi moldoveneşti şi a unui popor moldovenesc ţine de
domeniul patologicului neavând absolut nici un fundament ştiinţific.
Coreeană 1.04 0 1.85 0 0 0 0
Sino-tibetană 22.35 0 39.72 0 0.29 0 0.63
Uralo-altaică 3.01 5.16 3.02 0 0.57 0 0
Burushaski 0 0 0.01 0 0 0 0
Caucaziană de nord 0.09 0.32 0.02 0 0 0 0
Mediteraneană 0.04 0.16 0 0 0 0 0
Asianică Dispărută
Kartvelică 0.08 0.01 0.14 0 0 0 0
Elamo-dravidiană 3.85 0 6.80 0.22 0 0.11 0.63
Afro-asiatică 3.71 2.09 0.85 34.05 2.38 0.27 0.63
Indo-europeană 51.60 92.26 31.61 4.39 96.20 90.88 70.81
Tabelul nr.21 : Structura etno-lingvistică a populaţiei Globului în 1920
Familia Total în % Europa Asia Africa America America Oceania
de Nord Latină
Khoisanică 0.01 0 0 0.19 0 0 0
Nigero-kordofaniană 3.72 0 0 49.34 0 0 0
Nilo-sahariană 0.71 0 0 9.38 0 0 0
Australiană 0.02 0 0 0 0 0 4.39
Indo-pacifică 0.07 0 0.02 0 0 0 13.55
Austrică 6.18 0 10.61 2.37 0 0 8.75
Amerindiană 0.46 0 0 0 0.29 8.53 0
Na-déné 0.01 0 0 0 0.18 0 0
Eskimo-aleută 0 0 0 0 0.05 0 0
Ciukot-kamceadală 0 0 0.001 0 0 0 0
Ghiliak 0 0 0.001 0 0 0 0
Aino-japoneză 3.03 0 5.35 0 0.10 0.21 0.63
Coreeană 1.04 0 1.85 0 0 0 0
Sino-tibetană 22.35 0 39.72 0 0.29 0 0.63
Uralo-altaică 3.01 5.16 3.02 0 0.57 0 0
Burushaski 0 0 0.01 0 0 0 0
Caucaziană de nord 0.09 0.32 0.02 0 0 0 0
Mediteraneană 0.04 0.16 0 0 0 0 0
Asianică Dispărută
Kartvelică 0.08 0.01 0.14 0 0 0 0
Elamo-dravidiană 3.85 0 6.80 0.22 0 0.11 0.63
Afro-asiatică 3.71 2.09 0.85 34.05 2.38 0.27 0.63
Indo-europeană 51.60 92.26 31.61 4.39 96.20 90.88 70.81

Tabelul nr.22 :Structura etno-lingvistică a populaţiei Globului în anul 2000

Familia Total în % Europa Asia Africa America America Oceania
de Nord Latină
Khoisanică 0.01 0 0 0.08 0 0 0
Nigero-kordofaniană 7.16 0.07 0 54.95 0 0 0
Nilo-sahariană 1.39 0 0 10.70 0 0 0
Australiană 0.01 0 0 0 0 0 1.15
Indo-pacifică 0.12 0 0.03 0 0 0 19.45
Austrică 8.73 0.07 13.71 1.89 0.33 0.02 6.54
Amerindiană 0.61 0 0 0 0.98 6.56 0
Na-déné 0.01 0 0 0 0.14 0 0
Eskimo-aleută 0 0 0 0 0.05 0 0
Ciukci-kamceadală 0 0 0.001 0 0 0 0
Ghiliak 0 0 0.001 0 0 0 0
Aino-japoneză 2.11 0.01 3.36 0 0.66 0.10 0.33
Coreeană 1.23 0.01 1.97 0 0.33 0 0
Sino-tibetană 20.53 0.07 33.22 0.01 2.29 0.02 0.98
Uralo-altaică 3.18 3.66 4.44 0 0.66 0.02 0.33
Burushaski 0 0 0.01 0 0 0 0
Caucaziană de nord 0.08 0.62 0.01 0 0 0 0
Mediteraneană 0.02 0.16 0 0 0 0 0
Asianică Dispărută
 Kartvelică 0.07 0.02 0.11 0 0 0 0
Elamo-dravidiană 3.97 0.04 6.42 0.06 0.07 0.04 1.31
Afro-asiatică 5.80 0.65 2.45 31.44 2.29 0.19 0.82
Indo-europeană 44.97 94.61 34.25 0.86 92.22 93.05 69.10
Tabelul care ilustrează evoluţia principalelor limbi vorbite pe Glob, cele cu minimum 20 mil.vorbitori în anul 2000, este de asemenea
grăitor. Majoritatea limbilor din Europa pierd teren, cu excepţia notabilă a celor care s-au implantat durabil în America – spaniola, portugheza
şi engleza. Reculul în clasamentul celor mai vorbite limbi de pe Glob este foarte evident în cazul limbilor franceză, germană, italiană, ucraineană
care au lăsat locul altor limbi favorizate de explozia demografică de după 1950 (araba), unele limbi din subcontinentul indian sau unele recent
formate prin normarea necesară facilitării comunicării în spaţii eterogene lingvistic – indoneziana, tagalog (filipineza). Importantă este şi apariţia
printre limbile cu o importanţă majoră a unor idiomuri cu şanse de a deveni limbi de comunicare pe spaţii vaste din Africa, marcată de o
eterogenitate extremă (swahili, haussa). Inserarea în acest tabel şi a limbii române este menită a demonstra că locul pe care aceasta îl ocupă nu
este chiar unul secundar, cum se crede adesea, deşi în perioada luată în calcul poziţia sa a slăbit, de pe locul 21 coborând pe locul 36, rămînând
totuşi între primele 10 limbi europene.
Tabelul nr.23 : Principalele limbi vorbite pe Glob între 1920-2000 (mil.vorbitori)
Nr.crt Limba 1920 2000 % Nr.crt Limba 1920 2000 %
1 *chineză 400.0 1250.0 212 25 Gujarati 13.0 53.0 307
2 *hindi-urdu 115.0 535.0 365 26 Ucraineană 33.0 43.0 30
3 *engleză 156.0 400.0 157 27 Polonă 21.0 41.0 95
4 *spaniolă 74.0 385.0 422 28 Birmană 10.0 40.0 400
5 *arabă 42.0 265.0 530 29 Kannada 11.0 39.5 262
6 Bengali 52.0 210.0 306 30 Malayalam 12.0 36.5 204
7 *indoneziană 0.0 200.0 ** 31 Pashto 7.5 35.0 367
8 *portugheză 40.0 190.0 375 32 *haussa 5.0 35.0 600
9 *rusă 92.0 175.0 90 33 Sundaneză 8.0 34.5 332
10 Japoneză 55.0 128.0 133 34 Oriya 8.5 34.5 306
11 Punjabi/lahnda 28.0 122.0 335 35 Malaeză 6.0 30.0 400
12 *franceză 57.0 110.0 92 36 Română 14.5 27.5 89
13 Germană 76.0 100.0 32 37 Yoruba 4.5 27.5 510
14 Javaneză 23.0 98.0 328 38 *amhara 4.5 25.0 467
15 Telugu 22.0 80.0 267 39 Uzbekă 4.5 25.0 460
16 Vietnameză 15.5 78.0 404 40 *fulbe 4.0 24.0 500
17 Marathi 20.0 77.5 288 41 *quechua 5.0 24.0 380
18 *tagalog 2.7 75.0 ** 42 Assameză 4.5 23.0 410
19 Tamil 19.0 71.0 274 43 Sindhi 5.0 22.0 340
20 *persană 10.0 70.0 700 44 Kurdă 3.5 21.5 514
21 Italiană 42.0 67.0 59 45 Neerlandeză 12.0 21.0 75
22 Turcă 12.0 66.0 450 46 Oromo (galla) 3.5 21.0 500
23 Thai-lao 11.0 62.0 464 47 *igbo 3.5 20.0 475
24 *swahili 2.0 60.0 ** 48 Sebuană 3.5 20.0 475
Notă : Estimări personale pornind de la diverse surse, corelate cu dinamica generală a populaţiei în perioada 1920-2000. Semnul (*) înaintea unor
limbi este utilizat pentru a diferenţia acele limbi care sînt folosite în comunicarea pe spaţii care depăşesc aria de origine, efectivele înscrise corespunzând
acestei realităţi, spre deosebire de celelalte, la care reprezintă doar numărul locuitorlor care le utilizează ca limbă maternă. Semnul (**) arată o creştere maximă
a numărului de vorbitori specifică unor limbi de comunicare interetnică din sud-estul Asiei şi Africa. Procentul reprezintă dinamica numărului de vorbitori între
1920-2000, anul 1920 fiind considerat 100%.
IV.3.Structura confesională a populaţiei
Interesul geografiei pentru religie poate să pară surprinzător. Adeziunea la o credinţă religioasă este o opţiune individuală dar ceea
ce interesează geograful este modul în care religia creează legături sociale înscrise într-un teritoriu pe care-l personalizează. Ca orice fenomen
socio-cultural şi religia se manifestă printr-o anumită dinamică spaţială care interesează în mod deosebit geografia. Problemele structurii
confesionale sunt adesea trecute pe plan secundar, încorporate în structura etno-lingvistică sau chiar evitate de către geografi datorită
sensibilităţilor pe care le suscită. Aceasta în timp ce toate disciplinele socio-umane acordă religiei o atenţie deosebită, publicându-se chiar şi
atlase de specialitate193.
Tabelul nr.24 : Evoluţia numărului de vorbitori ai principalelor limbi europene între 1500-1992(mil.)
Limba 1500 1700 1800 1900 1935 1992
Engleză 4 8.5 20 116 195 350
Spaniolă 8.5 9.5 26 44 80 315
Rusă 3 5 25 70 130 165

193
Cazul celui publicat sub direcţia lui N.Smart, Atlas of the World’s Religions, Calmann&King Ltd., Londra, 1999, excelentă radiografie a genezei şi difuziunii marilor curente
religioase.
 Portugheză 1 4 6 24 47 160
Germană 10 11 30 75 78 90
Franceză 12 20 27 45 62 75
Italiană 9.5 10 14 34 41 65
Poloneză 4 7 9 26 32 42
Total 52 75 157 434 665 1262
% din populaţia mondială 10.2 10.8 16 26.3 31.2 23.1
Surse: adaptare după Wilcox W.F, Studies in American Demography, Ithaca, 1940 şi Malherbe M, Les langages de l’humanité, Paris, R. Laffont, 1995.
Originea fenomenului religios a suscitat numeroase dezbateri, între adepţii primordialităţii sale şi cei care consideră că este un rezultat al
evoluţiei istorice. Primii se bazează pe faptul că chiar şi cele mai primitive comunităţi umane care au mai putut fi studiate în ultimele secole dispun de
un sistem de credinţe şi idei religioase. Ceilalţi văd în fenomenul religios un rezultat al constrângerilor impuse de civilizaţie, o reacţie la amoralitatea
presupusă a fi dominat în preistorie194. Aceste dezbateri se datorează de fapt confuziei între religie ca fenomen pur spiritual, derivat din necesitatea
profund umană de a-şi explica realitatea şi religia ca fenomen social ce contribuie la structurarea comunităţilor umane, stabilindu-i norme morale şi
etice. Acestea sunt doar cele mai importante faţete ale acestui complex fenomen 195. În această perspectivă se poate accepta o anumită succesiune a
formelor pe care fenomenul religios le-a luat de-a lungul timpului, difuzându-se în spaţiu şi conducând astfel la suprapunerea unor straturi diferite care
complică studiul structurii confesionale a populaţiei. La fel de complicată ca şi structura etno-lingvistică, aceasta se remarcă şi prin mobilitatea mai
accentuată. Caracteristicile confesionale ale unor popoare, grupuri sociale se pot schimba mult mai rapid, se pot suprapune formând sincretisme
complexe, chiar la nivel individual se pot produce modificări pe parcursul vieţii. În evoluţia fenomenului religios pot fi deosebite patru momente
cruciale : preistoria, revoluţia neolitică, antichitatea clasică şi perioada dominaţiei occidentale (Smart, 1999), fiecare fiind dominată de unul sau mai
multe sisteme religioase, aşa cum apar ele diferenţiate de către istorici :
-monoteismul, bazat pe convingerea că există un singur Dumnezeu, specifică în primul rând religiilor apărute în Orientul Apropiat (mozaism,
creştinism, islam) dar rudimentar prezent în aproape toate religiile;
-henotismul, care pune în centru o divinitate unică dar admite şi existenţa altora. A fost specific unor popoare antice;
-dualismul, care consideră că lumea este rezultatul unei lupte între două forţe contrarii, a binelui şi a răului sau a luminii şi a întunericului.
Dintre numeroasele curente religioase de acest tip, specifice în Antichitate sau în Evul Mediu singurul relict este cel zoroastrian;
-politeismul, încurajează venerarea mai multor divinităţi, aflate în raporturi ierarhice complexe. A caracterizat majoritatea religiilor din
Antichitate (egipteană, mesopotamiană, greco-romană) şi sub o formă modernă este întâlnită în subcontinentul indian (hinduism);
-ateismul, care nu admite existenţa divinităţii dar poate lua o formă religioasă, cazul budismului sau antireligioasă, cazul marxismului
căruia însă cultul personalităţii şi fastul oficial îi conferea adesea o alura religioasă;
-animismul care se distinge prin cultul spiritelor care animează forţele naturii sau îşi au originea în sufletele celor dispăruţi. Un caz particular
îl reprezintă totemismul care se deosebeşte prin influenţa asupra structurii societăţii, fiecare având un totem (de regulă o plantă sau un animal) drept
protector196.
Tabelul nr.25 : Structura confesională a populaţiei mondiale în anul 1950
Mil.pers. TERRA Europa Rusia Asia Africa America de N America de S Oceania
Total 2501.6 443.5 101.3 1395.1 218.8 217.8 112.2 12.8
Catolicism 497.4 233.6 0.8 33.1 32 87.9 101 3.1
Culte protestante 288.2 115 2 13.6 28.8 116.2 4.3 8.3
Culte creştine orientale 202.5 81.8 90.2 12.9 12.8 3.1 1.4 0.2
Mozaism 11 2.4 0.9 1.5 0.5 5.2 0.5 0.1
Islamism 374.3 45 6.7 273.3 88.7 0.7 0.2 0.1
Hinduism 304.8 0 0 302.7 1.2 0.3 0.5 0.1
Budism 173.2 0 0.6 171.3 0.1 0.8 0.3 0.3
Sincretisme orientale 535 0 0 554.3 0 0.6 0 0
Animism 83.6 0 0.1 20.7 54.7 3 4 1
Alte religii 11.7 0 0 11.6 0 0 0 0
Sursa : estimări după Atlante Anuario de Agostini, IGN, Novara, ediţiile dintre 1960-2000.
Note: cultele neoprotestante sunt înglobate la cele protestante; cultele creştine orientale înglobează ortodoxismul şi cultele
necalcedonice inclusiv cele unite cu Roma; sincretismele orientale se referă la practica concomitentă a doctrinelor budiste, taoiste,
confucianiste sau şintoiste; la categoria alte religii sunt înglobate sikhismul, jainismul, zoroastrismul, bahai’ismul şi alte sisteme religioase cu
o iradiere mai restrânsă.
Tabelul nr.26 : Structura confesională a populaţiei mondiale în anul 2001
Mil.pers. TERRA Europa Rusia Asia Africa America America Oceania
de N de S
Total 6134.4 581.7 144.7 3721 812.6 491.3 352.3 30.9
Catolicism 1133.9 311.5 0.5 104.8 130.9 256.8 318.1 8.6
Culte protestante 543.4 133.9 2.9 45.4 127.1 197 16.9 20.2
Culte creştine 325.4 113.7 124.8 27.2 46.6 9.7 3.1 0.5
194
Pentru acest subiect poate fi consultată pe larg lucrarea lui V.Kernbach, Biserica în involuţie, Ed.Politică, Bucureşti, 1984, una din puţinele surse bibiliografice accesibile în limba
română.
195
M.Eliade în Tratat de istorie a religiilor (Humanitas, Bucureşti, 1992) afirmă că nu există fenomen religios pur întrucât nu există „fenomen care să fie în chip abslut şi exclusiv religios.
Religia fiind un fenomen uman, prin însuşi acest fapt este şi un fenomen social, lingvistic şi economic…“ (pp.15-19).
196
O detaliere a acestor sisteme religioase o face printre alţii, J.-M. Nicole în Précis d’histoire des religions, Ed.de l’Institut Biblique, Nogent sur Marne, 1990.
orientale
Mozaism 15.3 1.7 0.3 5.5 0.3 6.3 1.1 0.1
Islamism 1329.8 19.4 14.8 937.3 340.3 7 0.9 0.3
Hinduism 879 0.5 0 874.1 1.6 1.6 0.9 0.3
Budism 409.6 0.2 1.1 404.7 0.1 2.6 0.9 0.2
Sincretisme 1242.2 0.3 0.1 1239.9 0 2 0.1 0.1
orientale
Animism 226.8 0.1 0.2 41.5 165.7 8.1 10.6 0.6
Alte religii 28.7 0.5 0 874.1 1.6 1.6 0.9 0.3
Sursa : estimări după Atlante Anuario de Agostini, IGN, Novara, ediţiile dintre 1960-2000.
Notă : estimările se referă la apartenenţa culturală şi nu la opţiunea individuală.
IV.4.Structura populaţiei pe grupe de vârstă
Unul din cei mai importanţi parametri ai unei populaţii este şi modul în care aceasta este structurată în profil cronologic. Raportul
între grupele de vârstă determină ponderea populaţiei în vârstă de muncă, active sau efectiv ocupate deci resursele de forţă de muncă ale unui
stat, regiuni sau localităţi. Acelaşi raport influenţează capacitatea de reproducere a unei anumite populaţii. Un rol esenţial în acest sens îl are
ponderea populaţiei feminine în vârstă de 15-49 ani, cu un rol determinant în dinamica naturală.
Informaţiile referitoare la structura pe grupe de vârstă sînt indispensabile oricărei planificări economice a teritoriului, în funcţie de
acest aspect fiind necesare anumite dotări sociale sau producţia unor mărfuri şi servicii specifice anumitor categorii de vârstă.
Structura pe grupe de vârstă influenţează în mod direct şi morbiditatea unei populaţii, în funcţie de dominanţa unor categorii,
instituţiile de ocrotire a sănătăţii şi de asistenţă socială trebuind să fie corelate în aşa fel încât să corespundă necesităţilor.
Modul de structurare a populaţiei unei unităţi date, depinde de particularităţile evoluţiei indicatorilor demografici principali, din
combinarea cărora rezultă ponderi specifice fiecărei grupe de vârstă. Corelaţia între dinamica şi structura populaţiei este astfel foarte
puternică, de obicei procesele dinamice le devansează pe cele structurale, în funcţie de speranţa medie de viaţă la naştere. De exemplu,
scăderea natalităţii la un moment dat va afecta structura pe grupe de vârstă pe întreaga durată de viaţă a acelei generaţii, indiferent de
modificările dinamice ulterioare. Sensibilitatea la fenomenele conjuncturale, conflicte armate mai ales, este deosebit de mare, putând fi astfel
afectate anumite contingente de populaţie (bărbaţii tineri între 20-50 de ani). La fel de importante sînt şi efectele tranziţiei demografice, în
primul rând scăderea rapidă a natalităţii sau dimpotrivă menţinerea unor valori ridicate ale acesteia pe durata mai multor generaţii. Structura
populaţiei pe vârste la un moment dat depinde aşadar de evoluţia curbelor natalităţii şi mortalităţii în ultima sută de ani. Dacă cei doi indicatori
sunt constanţi iar creşterea naturală este nulă, populaţia respectivă este numită staţionară.
Un alt factor esenţial care controlează structurarea unei populaţii pe vârste este şi mobilitatea. Regiunile cu plecări masive
(emigraţie) înregistrează proporţional, o scădere a ponderii populaţiei în vârstă de muncă (antrenată de obicei în aceste mişcări) şi implicit o
creştere a grupelor vârstnice (peste 60 ani) paralel cu reducerea celor tinere (0-19 ani), influenţând astfel capacitatea de repoducere a
populaţiei. Spre deosebire, în statele sau în regiunile spre care se dirijează aceste fluxuri migratorii se constată o creştere anormală a populaţiei
în vârstă de muncă. Este cazul clasic al S.U.A. unde ponderea populaţiei între 20-30 ani în rândul imigranţilor din prima generaţie este de
29%, în timp ce calculat la nivelul întregii populaţii nu depăşeşte 15%. Foarte evident este acest fenomen în statele petroliere de la Golful
Persic unde ponderea populaţiei de 20-35 ani ajunge la circa 40%, diferenţiat pe sexe, la femei fiind de numai 22% iar la bărbaţi de 58%.
De obicei structura pe grupe de vârstă este studiată pornind de la trei mari categorii : populaţie tînără (0-15ani sau 0-19 ani în unele
cazuri), populaţia adultă (15-59 sau 20-59 ani, dar în ultimul timp se generalizează pragul de 64 de ani) şi populaţia vârstnică (peste 60 de ani ori
tot mai frecvent peste 65 aşa cum apare în statisticile O.N.U). Pragurile de 15 şi 65 de ani sunt utilizate de statele occidentale, în coformitate cu
legislaţia muncii (vârsta pensionării, vârsta recrutării forţei de muncă etc.) şi cu speranţa de viaţă la naştere superioară acestui prag.
Aceste trei componente pot fi uşor reprezentate prin intermediul diagramelor triangulare, care folosesc un triunghi echilateral ale
cărui laturi sunt divizate în procente de la 0 la 100%, fiecare corespunzând uneia din cele trei mari grupe de vârstă. Prin interpolarea valorilor
se poate obţine poziţia unei unităţi oarecare, în ansamblul unităţilor luate în calcul, dispersia lor fiind legată de ponderile specifice celor trei
subpopulaţii. Într-un astfel de triunghi pot fi înscrise practic n puncte, fiind des utilizat în scopuri comparative, pentru clasificarea unor unităţi
(state, localităţi etc.) şi realizare astfel a unor sugestive tipologii.
La fel de utilizate în analiza acestor structuri sunt piramidele structurale care constau în dispunerea într-un sistem de drepte
perpendiculare a proporţiei celor două sexe (masculin, feminin) specifice fiecărei generaţii (din cinci în cinci ani sau din an în an), prin
divizarea în sectoare a dreptei perpendiculare pe bază 197. Pot fi utilizate şi în scopuri comparative, prin suprapunerea valorilor a două unităţi
diferite sau pentru studii diacronice în scopul observării modificării în timp a structurii pe vârste a unei unităţi date. Aceste modele grafice
sunt foarte sugestive şi sunt foarte utilizate pentru că dau o imagine sintetică, expresivă a structurii pe vârste dar nu pot fi utilizate decât pentru
o singură unitate (cu excepţia menţionată anterior).
Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra diferenţierilor structurale dintr-un anumit spaţiu, foarte utile sunt clasificările tipologice, mai
ales cele ierarhic ascendente, accesibile în prezent cu ajutorul programelor informatizate. Rezultatul obţinut, poate fi exprimat printr-o piramidă
medie, proprie fiecărei clase (tip), care poate exprima cu maximă claritate evoluţia proceselor specifice într-un spaţiu dat.
Studiul piramidelor structurale la nivelul statelor Globului pune în evidenţă existenţa unei game variate de structuri, distincţia
esenţială fiind aceea dintre piramidele specifice statelor dezvoltate care au parcurs integral tranziţia demografică şi cele caracteristice statelor
în curs de dezvoltare în care acest proces se află în diverse stadii de evoluţie:
a)piramidele cu tendinţa de îngustare la bază, specifice statelor dezvoltate – de forma unui clopot sau a unui balon, în cazuri
extreme ajungându-se la îngroşarea excesivă a părţii superioare. Aceste forme sunt determinate de reducerea puternică a natalităţii, începută
în Europa, încă din sec. al XIX-lea, paralel cu reducerea mortalităţii şi creşterea speranţei de viaţă la naştere. Efectul acestora este tocmai

197
Piramida vârstelor a fost inventată de generalul american Francis Walker, în 1870, directorul de atunci al Biroului Federal pentru Recensământul populaţiei.
tendinţa menţionată, de îngustare a bazei piramidei şi de îngroşare la mijloc şi la partea superioară, cunoscut drept procesul de îmbătrînire
demografică. Acest proces poate fi exprimat matematic astfel : Iv = Pv/Pt, în care Iv este indicele de îmbătrânire, Pv populaţia vârstnică
(peste 60 sau 65 de ani după caz) şi Pt populaţia tânără (0-14 sau 0-19 ani după caz). Un raport supraunitar demonstrează deja o îmbătrânire
avansată. Piramidele din categoria menţionată prezintă un Iv cu valori care tind spre 1(în România era de 0.74 în 2001, cel mai îmbătrânit stat
din lume fiind în acelaşi an Italia cu un Iv de 1.2 după ce mult timp „recordul” a fost deţinut de Suedia). În statele aferente, ponderea
populaţiei sub 15 ani este tot mai scăzută (tab.25, 26) de regulă sub 25%, frecvent între 15-20% în Europa unde valorile minime tind să scadă
sub această valoare (Italia, Spania dar şi în Japonia). În această categorie, dar cu valori de peste 20% se înscriu şi unele state din estul Asiei sau din
America de Sud (Singapore, Coreea de Sud, China, Uruguay etc.), fapt care demonstrează că îmbătrânirea demografică tinde să devină o problemă
planetară după ce a fost considerată un caz particular aplicabil doar câtorva state dezvoltate din Europa. Evoluţia procesului de îmbătrânire este

ilustrată şi de calculul vârstei medii : , în care Pa, este efectivul fiecărei tranşe de vârstă, Ax, este vârsta medie a fiecărei tranşe

(2.5 pentru 0-4 ani, 7.5 pentru 5-9 ani etc.) şi Pt, populaţia totală.
Ponderea vârstnicilor (peste 65 de ani) este foarte mare, cu tendinţa de depăşire a valorilor populaţiei tinere, mai ales în sudul şi estul
Europei (Germania, Italia, Spania, Grecia, Bulgaria etc.) dar şi în Japonia sau Hong Kong.
Ponderea populaţiei adulte este ridicată, depăşind cu mult 50%. Populaţia adultă din aceste state atestă pentru moment un potenţial încă
ridicat al forţei de muncă, dar acesta se concentrează la vârstele de peste 40 de ani, restrîngerea continuă a tineretului fiind o ameninţare la fel de mare
ca şi sporirea rapidă a ponderii vârstnicilor (circa 60-65% între 15-64 ani, în majoritatea statelor europene dar peste 40% au depăşit vârsta de 40 de
ani). Mult timp afluxul de imigranţi a constituit o soluţie, prin revigorarea populaţiei tinere adulte (20-40 ani), dar acest surplus nu mai reuşeşte să
acopere deficitul din cauza natalităţii extrem de reduse. Un caz particular îl prezintă S.U.A. în care natalitatea se păstrează la un nivel superior
celorlalte state dezvoltate datorită specificului populaţiei imigrate din statele latino-americane. Problema asigurării înlocuirii forţei de muncă a
devenit capitală în Europa, rezolvarea acestei dileme trebuie căutată după cum se pare în soluţii endogene prin stimularea natalităţii. Situaţia se
agravează rapid în cele mai multe state europene, de exemplu, în Germania s-a ajuns în anul 2001 la numai 41.5% populaţie în vârstă de muncă (faţă
de 46% în 1991)198.
Trebuie spus că în statele europene se fac încă resimţite urmările celor două războaie mondiale care îngustează excesiv grupele de vârstă
născute în timpul conflagraţiilor când natalitatea s-a redus drastic dar şi pe cele mobilizate, de obicei tinerii buni de luptă. În primele decenii ale
sec.XXI aceste efecte vor dispărea treptat şi este de aşteptat ca procesul de îmbătrînire să se accelereze. Aceasta nu înseamnă că statele aflate în
prezent la adăpost de acest pericol sunt complet ferite, chiar şi în multe state în curs de dezvoltare tendinţele de îmbătrînire se vor manifesta viguros în
perioada imediată, mai ales acolo unde tranziţia demografică a debutat mai timpuriu, cazul Chinei în primul rând.
b)piramidele cu baza larg desfăşurată, redusă rapid după vârsta de 20 de ani, caracterizează statele în curs de dezvoltare.
Această formă este determinată de menţinerea unui nivel înalt al natalităţii, paralel cu menţinerea unei mortalităţi generale mai
ridicate, la vârste comparabile, faţă de ţările în curs de dezvoltare. Din această combinaţie rezultă o proporţie ridicată a populaţiei
tinere, de regulă peste 40 %, adesea peste 50% în unele state africane sau din Orientul Apropiat. Vîrful piramidei este extrem de
îngust, ponderea vârstnicilor variind între 3 şi 6 %, cu valori mai ridicate în statele latino-americane şi foarte coborîte în Africa
subsahariană. Ponderea populaţiei adulte este în general mai redusă în această categorie de state (circa 50%), încât se poate afirma
că în timp ce ţările dezvoltate adulţii au în întreţinere mulţi vârstnici, în statele în curs de dezvoltare trebuie să susţină mai mulţi
copii. Care dintre cele două situaţii este mai favorabilă este greu de apreciat. Indicele de dependenţă care măsoară acest raport are
astfel valori mai omogene la nivel mondial : Id=Pi/Pa, în care Id este indicele (rata) de dependenţă, Pi, populaţia inactivă (neocupată) iar
Pa, populaţia activă (ocupată). Prezenţa unor valori ridicate ale unor fenomene precum şomajul, indisponibilizarea fizică este de natură să
mărească acest indice.
Dincolo de acest tablou general al „Lumii a Treia” există o serie de diferenţe în funcţie de nivelul de dezvoltare şi de avansul
tranziţiei demografice. Statele de la Golful Persic se disting astfel prin ponderea mai redusă a populaţiei tinere şi o pondere disproporţionată a
populaţiei adulte (masculine mai ales) datorită imigraţiei masive a forţei de muncă (Qatar şi Kuweit cu peste 70% adulţi). Un caz particular îl
prezintă şi statele latino-americane şi cele din sud-estul Asiei unde baza piramidei a început să se îngusteze, grupele de vârstă sub 15 ani fiind
tot mai puţin numeroase. Tot aici, procesul de îmbătrînire avansează mai rapid, apropiindu-se sau depăşind pragul de 10% populaţie
vârstnică. Situaţii similare se întîlnesc şi în unele state musulmane recent intrate în faza de accelerare a tranziţiei demografice (statele din
Maghreb, Turcia, Iran, statele din Asia Centrală etc.).
Prognozele indică o îmbătrînire rapidă, inevitabilă, a populaţiei Globului, de la 5.5% în 1970 şi 7% în 2000 se va depăşi 10%în
2025, în paralel ponderea tinerilor reducându-se de şa 37.5% în 1970 la 31% în 2000 şi cel mult 24.8% în 2025. Decalajele dintre cele două
categorii de state se vor menţine prin inerţie, cea mai vizibilă îmbătrînire producându-se tot în statele dezvoltate, datorită conjuncţiei dintre
creşterea speranţei de viaţă la naştere şi scăderea drastică a natalităţii, previziunile conducând la o situaţie catastrofală cu ponderi de 25-30%
vârstnici în anul 2025. Procesul de îmbătrînire s-a manifestat mult timp numai ca urmare a reducerii natalităţii, sub forma îmbătrînirii la
bază199. În ultimele decenii aceasta este însoţită de îmbătrînirea la vîrf, prin scăderea continuă a mortalităţii la vârstele foarte avansate.
Anterior, scăderea mortalităţii infantile atenua într-o anumită măsură fenomenul de îmbătrînire, dar în prezent aceasta a atins valori minime,
lupta împotriva morbidităţii fiind dusă aproape exclusiv la vârstele înaintate. Factorii enumeraţi anterior pot modifica aceste previziuni,
fluxuri inevitabile de populaţie tînără dinspre statele cu presiune demografică puternică (sudul Asiei, Africa) fiind deja puternic resimţite.
Tabelul nr.27 : Structura populaţiei pe grupe de vârstă între 1980-2000 (în %)
Continentul 0-15 ani Peste 65 ani Indicele
(regiunea) de îmbătrînire
1980 1990 2000 1980 1990 2000 1980 2000
198
Cf.Mikrozensus 2001, Bundesinstitut für Bevölkerungsforschung, comunicat din mai 2002.
199
Cf. G.Calot, J.P.Sardon, Les facteurs du vieillissement démographique, Population, nr.3/1999, INED, Paris
 TERRA 34.3 32.8 30.8 6.5 6.5 6.9 0.19 0.22
AFRICA 46.6 45.4 43.3 3.0 2.9 3.1 0.07 0.07
-de Nord 43.7 41.3 37.8 3.7 3.6 4.1 0.08 0.11
-de Vest 49.0 47.6 45.1 2.7 2.7 2.9 0.06 0.06
-de Est 47.6 46.5 44.8 2.7 2.6 2.8 0.06 0.06
-Centrală 46.1 46.3 46.2 2.6 2.6 2.8 0.06 0.06
-de Sud 41.5 38.8 35.1 4.9 4.8 5.1 0.12 0.14
OCEANIA 27.4 26.9 25.9 9.3 9.7 10.2 0.34 0.39
ASIA 36.0 34.4 31.6 5.5 5.5 6.0 0.15 0.19
-de Sud-Vest 44.2 41.5 37.2 4.6 4.3 4.4 0.11 0.12
-Central-Sudică 42.1 37.9 33.4 4.4 4.4 4.5 0.10 0.13
-de Sud-Est 42.2 37.7 32.7 4.4 4.3 4.6 0.10 0.14
-de Est 28.1 26.3 23.9 6.7 6.8 7.4 0.24 0.31
AMERICA 32.2 30.7 28.1 8.0 8.0 8.3 0.25 0.30
-de Nord 22.1 22.0 21.2 11.5 12.1 13.1 0.52 0.62
-Centrală 41.6 39.9 37.6 4.1 4.0 4.0 0.10 0.11
-Caraibe 36.3 33.8 30.2 6.3 6.5 7.1 0.17 0.24
-de Sud 38.5 35.7 31.7 5.6 6.4 5.4 0.15 0.18
EUROPA 21.1 20.2 18.3 12.7 13.4 14.9 0.60 0.81
-de Nord 19.8 19.3 18.8 14.0 14.4 14.8 0.71 0.79
-de Vest 17.9 7.7 17.4 13.8 14.5 15.1 0.77 0.87
-de Sud 21.7 19.8 16.4 12.6 13.8 15.5 0.58 0.95
-de Est 24.3 2.6 19.1 11.4 11.9 13.1 0.47 0.69
Fed.Rusă 22.6 20.9 77.5 11.8 12.5 13.6 0.52 0.78
Surse : World Urbanization Prospects, The 2000 Revision, O.N.U., New York şi World Population Data Sheet. Population Reference Bureau, New York,
ediţiile din 1990-2002.
Tabelul nr.28 :Structura populaţiei pe grupe de vârstă în principalele state ale Globului între 1950-2025 (estimări şi proiecţii, în %)
Statul 0-14 ani 15-64 ani 65 ani şi peste
1950 1970 1995 2025 1950 1970 1995 2025 1950 1970 1995 2025
China 33.5 39.7 26.4 20.4 62.0 56.0 67.5 67.7 4.5 4.3 6.1 11.9
India 38.9 40.4 35.2 23.0 57.7 55.9 60.2 68.7 3.4 3.7 4.6 8.3
S.U.A. 26.9 28.3 22.1 19.7 64.9 61.9 65.3 62.2 8.1 9.8 12.7 18.1
Indonezia 39.1 42.3 33.0 23.0 56.9 54.7 62.7 68.8 4.0 3.0 4.3 8.3
Brazilia 42.0 42.5 32.3 22.3 55.5 54.3 62.5 66.9 2.5 3.5 5.2 10.8
Pakistan 37.9 46.3 44.3 31.3 56.7 50.6 52.7 65.7 5.3 3.2 3.0 5.0
Federaţia Rusă 28.9 26.6 21.1 16.6 64.9 65.8 66.9 65.4 6.2 7.7 12.1 18.1
Bangladesh 37.6 45,4 39.5 24.1 58.8 51.1 57.5 70.1 3.6 3.5 3.2 5.8
Japonia 35.4 24.0 16.2 13.9 59.6 68.9 69.6 60.5 4.9 7.1 14.1 25.7
Nigeria 45.7 45.4 45.6 37.2 51.9 52.1 51.7 59.1 2.4 2.4 2.8 3.8
Mexic 42.2 46.4 35.9 23.0 53.7 49.5 59.9 68.0 4.1 4.1 4.2 9.0
Germania 23.2 23.2 16.1 13.1 67.1 63.1 68.7 64.0 9.7 13.7 15.2 22.9
Filipine 43.6 45.5 38.3 24.8 52.8 51.8 58.3 68.0 3.6 2.7 3.4 7.2
Vietnam 34.3 43.8 37.5 23.6 61.8 51.9 57.7 69.4 3.9 4.3 4.9 7.0
Egipt 39.7 41.4 38.0 23.8 57.4 54.3 57.8 68.2 3.0 4.3 4.2 8.0
Turcia 38.3 41.1 33.9 22.7 58.4 54.5 61.1 68.1 3.3 4.4 5.0 9.2
Iran 39.1 45.8 43.5 27.9 55.6 50.7 53.6 66.4 5.3 3.5 3.9 5.7
Etiopia 44.1 45.1 46.4 40.1 52.9 52.4 50.8 56.6 3.0 2.5 2.9 3.3
Thailanda 36.2 42.9 31.2 18.9 59.6 54.0 63.6 69.5 4.2 3.1 5.2 11.6
Regatul Unit 22.3 24.3 19.6 18.2 66.9 62.8 65.0 62.8 10.7 12.9 15.5 19.1
Franţa 22.7 24.8 19.6 17.7 65.9 62.3 65.5 61.4 11.4 12.9 14.9 21.3
Italia 26.3 24.6 15.1 13.2 65.4 64.5 68.9 62.9 8.3 10.9 16.0 25.2
R.D.Congo 43.7 44.3 48.0 40.7 52.5 52.9 49.2 56.4 3.8 2.9 2.9 2.9
Ucraina 27.2 25.0 20.1 17.4 65.2 65.9 65.9 65.0 7.6 9.1 14.0 17.6
Sursa: adaptare după World Urbanization Prospects. The 2000 Revision, P.RB.,O.N.U, New York, 2000

Procesul de îmbătrânire a structurilor demografice au generat un interes deosebit din partea specialiştilor, europeni în primul rând.
Noţiunea de îmbătrânire demografică are un dublu sens : primul se referă la situaţiile în care se observă o pondere ridicată a persoanelor în
vârstă; al doilea se referă la procesul în cursul căruia această proporţie este în creştere 200. Acest proces nu este continuu ci prezintă
discontinuităţi (creşteri bruşte sau plafonări) datorate influenţei unor modificări endogene (căderi sau relansări ale natalităţii ori ale
mortalităţii) sau exogene (migraţii, conflicte)201. Îmbătrânirea este astfel mai degrabă un fenomen rezidual, efect al mecanismelor care se
manifestă la alte nivele ale structurii pe vârste. Structura ideală a unei populaţii staţionare este considerată următoarea : 24% tineri, 46%
200
Cf. R.Paillat, Le vieillissemment de la population : défi et contradiction, Espace/Population/ Société nr. 3/1993, pp. 314-322.
201
Este cazul S.U.A. unde imigrarea continuă a hispanicilor, predilect în sud-vest, conduce la o „întinerire“ a populaţiei. Acest fals efect ascunde însă o netă diferenţiere a procesului de
îmbătrânire între diversele componente etnice, rasiale sau confesionale care alcătuiresc populaţia acestei ţări. În general, „albii“ se află într-o fază avansată a acestui proces spre deosebire de
„negri“ sau „hispanici“ (cf. C.L. Himes, Elderly Americans, Population Today, nr.4/2002).
adulţi şi 30% vârstnici. Dacă, nivelul fecundităţii este mai mare sau mai mic decât cel necesar înlocuirii generaţiilor, structura pe vârste devine
mai tânără sau mai îmbătrânită decât cea ideală. Un surplus de populaţie tânără are ca efect imediat scăderea mortalităţii la fel cum un deficit
implică o creştere a acesteia. Este motivul pentru care unii specialişti susţin că fenomenul îmbătrânirii nu poate fi „combătut” decât prin
creşterea natalităţii, imigraţia fiind un factor suplimentar de creştere a ponderii populaţiei vârstnice pe termen mediu. Trebuie spus că nici un
stat nu se încadrează practic în acest model al populaţiei staţionare datorită incidenţei celorlalţi factori (mobilitatea, modificarea
comportamentului demografic etc.).
Implicaţiile demografice ale acestui proces sunt contradictorii, fiind în acelaşi timp un efect al scăderii natalităţii dar şi o cauză
suplimentară a acestuia. Implicaţiile economice provin mai ales din creşterea numărului de pensionari care poate modifica în sens negativ
indicele de dependenţă dar şi din creşterea vârstei medii a populaţiei active, cu efecte majore asupra productivităţii muncii ori asupra
cheltuielilor salariale (personalul mai experimentat şi cu vechime este de obicei mai bine remunerat). Implicaţiile sociale provin din
combinarea cu procesele de feminizare şi pauperizare la care se adaugă creşterea bugetului asistenţei sanitare. Implicaţiile psiho-sociale
constituie mai degrabă un risc, dificil de măsurat, vizibil mai ales în „îmbătrânirea mentalităţilor”.
IV.5.Structura populaţiei pe sexe
În mod normal, structura pe sexe a populaţiei este foarte echilibrată, consecinţă a faptului că la sexul masculin atât natalitatea cât şi
mortalitatea sunt sensibil mai ridicate decât la cel feminin. Astfel, la vârstele tinere se înregistrează în mod obişnuit o dominare a sexului masculin
ca urmare a unei natalităţi superioare cu circa 5%. Mortalitatea masculină mai ridicată, consecinţă a unei frecvenţe sporite a accidentelor, bolilor
profesionale, consumului de alcool, tutun şi droguri dar şi a participării active la conflictele militare, echilibrează proporţia celor două sexe, după
20 vârsta de ani iar de la 40-45 de ani sexul feminin devine dominant, situaţie care se accelerează după 65 de ani.
Raportul numeric între cele două sexe, marchează în general o egalitate aproape perfectă la nivelul populaţiei mondiale : 50.1%
bărbaţi şi 49.9%femei. Acest echilibru este frecvent perturbat de efectele conflictelor militare, de mobilitatea teritorială, de stările sociale
specifice diverselor comunităţi, de tratamentul inegal al femeilor în unele societăţi etc.
Un dezechilibru evident între sexe este încă prezent în statele angajate masiv în ultimul război mondial unde pierderile umane, în
rândul bărbaţilor mobilizabili, au fost imense (actuala generaţie de 80-85 ani). Astfel de situaţii sunt încă frapante la state ca Ucraina
(46.7%masculin), Rusia (46.9%masculin), Germania (48.5%masculin) sau în alte state din Europa central-estică. Acesta este un efect al
pierderilor umane imense (17 mil. sau 9% din populaţie, în fosta U.R.S.S.), astăzi bărbaţii prezentând o raritate la peste 70 de ani în state ca
Rusia sau Ucraina (24% masculin). Dezechilibrul era şi mai mare după război dar s-a redus treptat în următoarele decenii, mai rapid în
Germania prin intermediul migraţiilor pentru muncă. În perspectiva imediată acest efect va dispărea, orice diferenţă între proporţiile celor
două sexe la vârste avansate fiind imputabile mortalităţii diferenţiale care cel puţin în Rusia afectează foarte mult bărbaţii înainte de 70 de ani.
România prezintă o situaţie mai apropiată de aceea a statelor din sudul Europei, unde se constată o reducere sensibilă a ponderii populaţiei
masculine după 1980 ca urmare a speranţei de viaţă mai reduse a bărbaţilor (49.3%masculin în1992 şi 48.7% în 2002).
Mobilitatea teritorială deformează la rândul ei profund structura pe sexe prin participarea prioritară a forţei de muncă masculine la
migraţiile interne sau internaţionale. În mod curent statele, regiunile, localităţile polarizatoare, cu un bilanţ migratoriu pozitiv cunosc tendinţa
generală de creştere proporţională a populaţiei masculine. Tipice sunt statele petroliere de la Golful Persic (E.A.U. cu 64.5% masculin în
1990, Qatar cu 63.6%) dar şi unele state atractive din sud-estul Asiei, Oceania sau America Latină (Singapore, Venezuela, Australia, Noua
Zeelandă, Nauru). Trebuie remarcat că şi în acest domeniu, ultimele decenii au modificat profund structura populaţiei imigrate, femeile având
o participare tot mai semnificativă atât pentru a ocupa locurile de muncă excedentare cât şi pentru reîntregirea familiilor. Pe plan regional,
acest fenomen este de obicei evident acolo unde domină muncile grele (industria extractivă, şantiere de construcţii, exploatări forestiere) mai
ales dacă şi condiţiile climatice sunt foarte grele, cazul unor regiuni ale Siberiei – Yakuţia, Kamceatka, unde populaţia masculină vine adesea
temporar, benevol sau altădată forţat. În România este încă un fenomen caracteristic bazinelor carbonifere din Oltenia (Motru-Rovinari), unor
centre miniere din Munţii Apuseni sau petroliere din bazinul Tazlăului Sărat, dar în ultimul timp şi unor regiuni rurale profund afectate de
exodul rural care a antrenat masiv populaţia feminină (cazul unor arii largi din Podişul Bîrladului de ex.). În situaţii extreme la nivel mondial
s-au înregistrat şi stări anormale, generatoare de vicii şi probleme sociale inerente ca în cazul tinerelor oraşe miniere din insula Bougainville
(Papua-Noua Guinee) unde în 1975 peste 88% din populaţie era constituită din bărbaţi.
S.U.A. deşi continuă să constituie principala destinaţie a migraţiei internaţionale nu mai deţin o preponderenţă masculină ca în
trecut, efect al reducerii imigraţiei individuale în favoarea celei familiale dar şi a ponderii mai reduse a imigraţiei în creşterea totală a
populaţiei. Astfel şi acest stat dezvoltat s-a raliat la procesul de feminizare determinat de creşterea speranţei de viaţă la naştere (în 1999 circa
48.7% din populaţia acestui stat era de sex masculin).
La celălalt pol, în statele, regiunile şi localităţile cu bilanţ migratoriu negativ, în mod obişnuit se produc creşteri anormale ale ponderii
populaţiei feminine, dezvoltat paralel cu creşterea populaţiei vârstnice, urmare a plecării tinerilor adulţi. Tipice au fost în Europa statele mediteranene
precum Portugalia cu 47.5% masculin înainte de 1985 sau Malta. În Asia de Sud-Vest se remarcă Yemenul cu 48% masculin iar în sudul Africii,
Botswana cu 46.2% masculin ori unele insule din Antile precum Grenada cu 47.2% masculin. Aceste valori s-au modificat sensibil în ultimele
decenii, prin revenirea celor plecaţi pentru lucru dar şi pentru că fenomenul antrenează tot mai mult şi populaţia feminină.
Pe plan regional acest fenomen este larg prezent în regiunile rurale lipsite de suficiente locuri de muncă pentru bărbaţi, cazul unor
judeţe mai slab dezvoltate din România (Botoşani, Vaslui, Teleorman, Giurgiu, Sălaj) dar după 1990 situaţia s-a „ameliorat” prin disponibilizare.
Există şi situaţii mai rare în care mobilitatea teritorială a antrenat masiv populaţia feminină, cu un evident specific profesional. Este cazul unor centre
ale industriei textile (Ivanovo şi Vladimir în centrul Rusiei de ex.) unde feminizarea populaţiei este foarte accentuată. Un caz particular a fost pînă de
curând cel al Irlandei unde emigraţia tradiţională a femeilor în Marea Britanie sau peste ocean, în scopul prestării unor servicii prost remunerate în
paralel cu ocuparea masivă a bărbaţilor în muncile agricole specifice, genera o dominanţă masculină, eviedntă încă, deşi după integrarea în
comunitatea economică europeană această ţară a cunoscut un veritabil boom economic (50.5% masculin). Este de altfel o situaţie tot mai frecventă in
estul Europei unde emigraţia forţei de muncă feminine este foarte importantă.
 Nivelul de dezvoltare social-economică prin intermediul speranţei medii de viaţă la naştere generează procesul de feminizare în statele
dezvoltate, corelat cu creşterea ponderii vârstnicilor (tab.27). Proporţia populaţiei masculine în aceste state este simţitor mai redusă decât media
mondială (48.4% faţă de 50.1), dezechilibru şi mai evident la unele unităţi teritoriale mici cu standard economic înalt şi cu o tendinţă de
concentrarea a unor pături sociale vârstnice, cazul Principatului Monaco cu 45.7%, fenomen favorizat de atractivitatea climatico-turistică.
Tabelul nr.29 : Structura populaţiei pe sexe între 1975-1995
Continentul 1975-1977 1995-1997 Continentul 1975-1977 1995-1997
(regiunea) M F M F (regiunea) M F M F
TERRA 50.2 49.8 50.1 49.9 -de Est 50.3 49.7 50.1 49.9
AFRICA 50.1 49.9 49.6 50.4 AMERICA 49.6 50.4 49.1 50.9
-de Nord 50.5 49.5 50.3 49.7 -de Nord 49.3 50.7 48.8 51.2
-de Vest 50.1 49.9 49.4 50.6 -Centrală 50.3 49.7 49.4 50.6
-de Est 49.9 50.1 49.4 50.6 -Caraibe 49.9 50.1 49.5 50.5
-Centrală 49.6 50.4 49.0 51.0 -de Sud 49.6 50.4 49.4 50.6
-de Sud 50.4 49.6 49.7 50.3 EUROPA 48.5 51.5 48.6 51.4
OCEANIA 50.1 49.9 49.8 50.2 -de Nord 49.0 51.0 49.0 51.0
ASIA 50.9 49.1 50.7 49.3 -de Vest 48.4 51.6 48.6 51.4
-de Sud-Vest 51.5 48.5 51.5 48.5 -de Sud 49.2 50.8 49.1 50.9
-Central-Sudică 51.9 48.1 51.7 48.3 -de Est 47.7 52.3 47.9 52.1
-de Sud-Est 49.9 50.1 49.6 50.4 Fed.Rusă 46.1 53.9 46.7 53.3
Sursa : Demographic Yearbook, O.N.U., New York, ediţiile din 1979 şi 1999
Dimpotrivă, în ţările Lumii a Treia standardul coborît al nivelului de trai, speranţa medie de viaţă la naştere redusă şi ponderea
foarte mare a tineretului reprezintă tot atâtea explicaţii ale conturării unei anumite predominanţe masculine (50.7% masculin). Acest
dezechilibru este exacerbat de starea de inferioritate a femeilor în multe state din această categorie, conducând şi la supramortalitate feminină
(lipspă de asistenţă socială la repetatele naşteri, lipsa asistenţei medicale acordată fetiţelor bolnave, muncile grele prestate în agricultură sau în
activităţile casnice etc.). Tipice din acest punct de vedere sunt uneel state din Melanezia (52%masculin) şi Asia Musonică (52.4%masculin în
Pakistan sau 51.6% în Bangladesh sau în China) precum şi unele state musulmane sau din America Centrală. India şi China se încadrează în
aceeaşi categorie determinând uşoara preponderenţă a populaţiei masculine la nivel mondial. Această amprentă a subdezvoltării s-a menţinut
şi în Europa, în cazul singular al Albaniei (51.3% masculin în 1950 şi 51.5% în 1997).
IV.6.Structura social-economică a populaţiei
Este o altă componentă esenţială în studiul populaţiei. De modul în care o populaţie dată este structurată social şi economic depind
multe dintre procesele dinamice sau structurale de ansamblu ale acesteia. Oamenii sunt fiinţe sociale pentru care apartenenţa la un grup este
definitorie. Aceste grupuri se pot constitui pe diverse criterii dintre care cele mai importante derivă din poziţia pe care fiecare individ o ocupă
în cadrul societăţii, definită altădată de raporturile de putere care impunea constituirea unor clase sociale iar astăzi se manifestă în primul rând
prin specificul profesiei. Structura social-economică a populaţiei a fost dintotdeauna foarte complexă, corespunzător diviziunii sociale a
muncii şi a complicatelor raporturi de putere. Între cele două categorii de structură (socială şi economică), sunt numeroase întrepătrunderi fără
să existe o suprapunere completă. Ordinea socială este de multe ori stabilită prin tradiţie (scrisă ori perpetuată prin cutume) fiind ceva mai
rigidă, pe când cea economică este mai mobilă.Pe parcursul unei vieţi individul poate să-şi schimbe mult mai lesne poziţia economică decât
pe cea socială.
IV.6.1.Structura socială
Structura socială prezintă un interes geografic deosebit în măsura în care conduce la apariţia unor clivaje sau diferenţieri spaţiale.
Societatea cunoaşte în ansamblu două forme de structuri sociale : egalitare şi inegalitare. Societăţile egalitare sunt specifice mai ales unor
comunităţi primitive, cu o economie simplă şi o diviziune internă bazată mai degrabă pe caracteristicile biologice (vârstă, sex). Societăţile
inegalitare, caracteristice comunităţilor evoluate, cu o economie complexă şi cu o diviziune internă derivată din combinaţia aptitudinilor şi
performanţelor individuale sau de grup. Un caz particular l-au constituit societăţile de tip sovietic, voit comuniste dar care în esenţă erau bazate pe
inegalităţi mascate, reieşite nu din calitatea categoriilor privilegiate cât din acapararea funcţiilor vitale ale statului şi asigurarea controlului asupra
societăţii şi individului. În general se admite că diferenţele sociale sunt un rezultat al inegalităţii şanselor şi că eliminarea acestora este posibilă
doar progresiv, mai întâi prin egalitatea juridică, apoi prin egalitatea politică şi în cele din urmă prin asigurarea unei egalităţi sociale, mai greu de
definit şi de obţinut. În fond chiar şi în statele cele mai democratice, egalitatea juridică şi politică nu este perfectă date fiind diferenţele derivate din
nivelul de educaţie, statutul social moştenit şi distribuţia veniturilor (R.Boudon, Dictionnaire de sociologie, 1998).
Majoritatea societăţilor moderne sunt profund inegalitare, cu toate progresele înregistrate de societatea de consum de tip
occidental. O diferenţă profundă marchează însă ţările dezvoltate de cele în curs de dezvoltare. În prima categorie de state, progresul social
din ultimele două secole a redus polarizarea la extreme a societăţii, aceasta concentrându-se la un nivel mediu, în ceea ce este cunoscut astăzi
drept clasa de mijloc care asigură echilibrul social, fiind profund implicată în organizarea, funcţionarea şi administrarea societăţii.
Clasele suprapuse de altădată subzistă în diverse proporţii – nobilimea cu un rol simbolic în unele state (cele monarhice) iar
burghezia este tot mai integrată în clasa de mijloc. În ţările în curs de dezvoltare, polarizarea societăţii este încă foarte puternică, dualismul
rezultat în absenţa dialogului dintre majoritatea constrânsă să accepte normele unei minorităţi de factură oligarhică în cele mai multe cazuri,
de obicei prin pîrghia corupţiei, fiind unul din factorii care frînează progresul social. Totuşi în cele mai multe dintre aceste state îşi face loc
treptat şi modelul social occidental bazat pe egalitatea şanselor şi afirmarea plenară a fiecărui individ. Lumea a Treia propune o multitudine de
modele sociale, unele foarte vechi, cazul sistemului de caste din India, dar cele mai multe sunt profund bulversate de procesele mondializării
şi globalizării.
O tipologie a structurii sociale poate pleca şi de la stadiul atins în dezvoltarea societăţii. Derruau (1976, 1996) 202, deosebea
următoarele tipuri
-societăţi rurale primitive, cu structură tribală, aflate în restrângere, specifice în ariile mai izolate din zona intertropicală mai rar în
zona boreală.
-societăţi rurale cu structură seniorială a proprietăţii, extrem de polarizate din punctul de vedere al standardului de viaţă,
caracteristice în zonele de veche civilizaţie din sudul Asiei, Orientul Apropiat şi nordul Africii;
-societăţi rurale occidentale tradiţionale cu o pondere ridicată a populaţiei neagricole şi standard de viaţă relativ omogen;
-societăţi rurale avansate, cu o pondere relativ ridicată a populaţiei agricole, specifice în primul rând Europei sudice şi central-
estice dar tot mai prezente şi în Asia sau America Latină, pe fondul unor reforme agrare;
-societăţi rurale de tip colonial, formate prin juxtapunerea unor populaţii cu tradiţii culturale şi nivel de trai diferenţiat, tipice în
America Latină;
-societăţi puternic urbanizate, cu o structură mai complexă, dominată de „clasa de mijloc”, aşa cum este cazul Americii de Nord,
Europei de Vest sau Japoniei;
-„democraţiile populare” cu un standard economic mai redus şi cu tradiţii comunitare puternice, cazul Chinei, Vietnamului,
R.P.D.Coreene etc.
-„democraţiile populare” cu un standard economic mai ridicat dar mai polarizate din punct de vedere social, cazul tipic al fostei
U.R.S.S. şi fostelor state comuniste europene.
Structurile sociale evoluează permanent iar ultimele două categorii s-au transformat enorm după 1980. Astfel China evoluează tot
mai mult pe orbita liberalismului şi a polarizării nivelului de trai iar statele est-europene sunt încadrate în categoria „societăţi în tranziţie”.
În literatura sociologică există o dispută între cei care folosesc conceptul de clasă socială, de sorginte marxistă şi cei care folosesc
conceptul de pătură socială. În primul caz categoriile de populaţie sunt raportate la locul pe care-l ocupă în sistemul productiv, deosebindu-se
astfel câteva mari clase : ţărănimea, marii proprietari funciari, muncitorii, burghezia (din care se divizează de obicei mica burghezie) şi
intelectualitatea. Evoluţia societăţii face mai adaptabilă situaţiei actuale al doilea concept, văzut ca fiind mai dinamic şi mai instabil. Astfel
sociologii americani deosebesc de regulă următoarele strate (pături) sociale : elita (clasa superioară); noii îmbogăţiţi, care au tendinţa de a se
contopi cu cea anterioară; pătura de mijloc intelectualizată (notabilităţile în special); pătura de mijloc propriu-zisă formată din grosul
funcţionarilor publici; micii întreprinzători şi producători particulari (agricultori, comercianţi, artizani); muncitorii specializaţi; pătura
inferioară proletarizată, care cuprinde muncitorii necalificaţi, şomerii, imigranţii ilegali etc (Nonjon, 2000). Această structură corespunde în
primul rând modelului american dar este perfect aplicabilă şi în celelalte state dezvoltate. Societăţile în tranziţie tind şi ele spre acest model.
IV.6.2. Structura economică
Acest mod de structurare a unei populaţii pleacă de la una din caracteristicile umane esenţiale – natura muncii prestate, necesitatea
practicării unei activităţi conforme cu aspiraţiile personale, cu creativitatea de care dispune fiecare dar şi în funcţie de nevoile sociale.
Capacitatea de muncă a individului este strîns legată de structura pe grupe de vârstă, în funcţie de aceasta populaţia putând fi divizată în trei
mari categorii :
-populaţia aflată înainte de vârsta de muncă : copiii şi o parte dintre adolescenţi, angrenaţi în studiu;
-populaţia în vârstă de muncă, care în statele moderne delimitată legal, de cele mai multe ori între 16-60(65) de ani, constituie elementul activ
al societăţii, antrenat în activităţi productive sau de servicii;
-populaţia aflată dincolo de vârsta activă, legiferată de la caz la caz între 57 şi 65 de ani, diferenţiat pe sexe, cuprinzând populaţia
care a depăşit vârsta legală de muncă.
Această situaţie este una pur teoretică, realitate fiind mult mai complexă. Există un număr important de persoane care muncesc şi
înainte şi după vârsta de muncă : cazul copiilor în multe state ale Lumii a Treia şi nu numai, sau al agricultorilor pentru care de regulă nu
există limită de vârstă. Pe de altă parte există şi persoane în vârstă de muncă incapabile să presteze o activitate utilă (handicapaţii). Există
astfel o diferenţă între populaţia în vârstă de muncă şi populaţia capabilă de muncă (resursele de muncă).
Nu toată populaţia capabilă de muncă este antrenată efectiv în activitate, datorită condiţiilor social-economice concrete, unor tradiţii,
nivelului redus de pregătire, situaţiilor politice diverse, ci numai populaţia activă. Restul formează populaţia întreţinută sau inactivă.
Noţiunea de populaţie activă defineşte o categorie imprecis determinată, întrucât cuprinde şi şomerii, membrii familiei car asigură un ajutor
temporar în procesul muncii etc. De aceea, în unele state se operează şi cu noţiunea de populaţie ocupată, care cuprinde numai acele
persoane care lucrează efectiv şi stabil. Informaţiile cantitative la nivel mondial asupra acestei categorii lipsesc, spre deosebire de cele asupra
populaţiei active, vehiculate mai des. Diferenţa dintre populaţia activă şi cea capabilă de muncă este dată de o serie de grupuri mai mult sau
mai puţin importante numeric de la un stat la altul : femeile casnice, studenţii, tinerii care efectuează serviciul militar etc.
Populaţia activă reprezintă la nivel mondial după O.I.M., 42.3% din efectivele totale, la nivelul anului 2000, corespunzând cu circa
2 496 mil.persoane, populaţia întreţinută cuprinzând 57.7% deci 3 397 mil. Ponderea populaţiei active în totalul populaţiei este în general
mai ridicată în statele dezvoltate (46.5%) decât în cele în curs de dezvoltare (circa 40%) din mai multe motive :
-diferenţele care apar în structura pe grupe de vârstă – ponderea mai ridicată a adulţilor în ţările dezvoltate şi invers a copiilor şi
adolescenţilor în ţările în curs de dezvoltare;
-nivelul mai înalt de dezvoltare care creează în statele dezvoltate cerinţe mai mari de forţă de muncă în servicii;
-nivelul morbidităţii este mult mai ridicat în statele slab dezvoltate, impunând o frecvenţă mai mare a incapacităţii de muncă;
-slaba utilizare a forţei de muncă feminine din statele în curs de dezvoltare, în special acolo unde Islamul creează cadrul juridic.

202
Géographie humaine, A.Colin, Paris.
 Ponderea mai ridicată a populaţiei active, peste 50%, s-a înregistrat mult timp în statele care au avut sau mai au încă, o economie
centralizat-planificată (estul Europei şi al Asiei), unde s-a căutat fără succes, indiferent de rentabilitatea şi productivitatea activităţii prestate,
asigurarea unui loc de muncă pentru cea mai mare parte a populaţiei în vârstă de muncă (valori maxime înregistrau R.P.D.Coreeană – 54.6%,
dar şi fosta Cehoslovacie, România etc.) 203. Industrializarea forţată însoţită de deschiderea a numeroase şantiere pentru diverse obiective
economice, multe inutile, explica nivelul ridicat de ocupare a forţei de muncă dar şi veniturile modeste ale personalului. După 1990 această
situaţie s-a păstrat în general datorită scăderii ponderii populaţiei tinere, asemenea multor state occidentale (România cu 53.4% în 1998 de
ex.). În unele dintre aceste state, ponderea populaţiei active a scăzut lent (Rusia de la 48.5% în 1990 la 47.2 % în 1998), în primul rând ca
urmare a diminuării locurilor de muncă pentru femei.
În statele occidentale industrializate, ponderea populaţiei ocupate era în general mai redusă decât în categoria anterioară – 43.7% în
1990, în medie, datorită antrenării într-o măsură mai mică a femeilor în procesele productive, salariile ridicate ale bărbaţilor fiind adesea
suficiente întreţinerii familiei (la un nivel de trai modest), dar şi ponderii ridicate a populaţiei vârstnice, rezultat combinat al speranţei de viaţă
ridicate şi a natalităţii reduse. Indicele de activitate al populaţiei masculine era aici de 53% faţă de 57% în fostele state comuniste, dar numai
30% la populaţia feminină, faţă 39.1%, înainte de 1980. După această dată diferenţele dintre aceste state s-au redus, producându-se o nivelare
atât datorită îmbătrînirii generale a populaţiei din statele est-europene cât şi creşterii continui a gradului de ocupare a femeilor din statele
occidentale, reflex al creşterii cerinţelor materiale ale familiilor. În ultimul timp însă, proporţia populaţiei feminine este din nou în scădere,
fenomen vizibil mai ales în statele afectate de şomaj. De exemplu, în S.U.A., de la 17% în 1980 s-a ajuns la 43.8%în 1984 în pentru a coborî
lent la 40.2% în 1998; în Finlanda ajunsese în 1990 la 47.2% pentru a coborî la 45.3% în 1998, doar în Suedia se menţine constantă, la circa
46.9%. O creştere vizibilă a gradului de ocupare a forţei de muncă feminine s-a înregistrat în statele din sudul Europei cu un nivel în general
scăzut (Grecia, Spania, Italia, unde mult timp proporţia femeilor active nu depăşea 30%, astăzi depăşind cu mult 40%). Valori ridicate ale
ponderii populaţiei active se înregistrează în unele state cu o industrie puternică precum Japonia (53.2% în medie) sau cu o dezvoltare amplă a
serviciilor (Elveţia cu 55%) valori peste 50% caracterizând în prezent şi S.U.A., Canada, statele scandinave, Australia ş.a
În ţările în curs de dezvoltare şi în cele subdezvoltate, gradul de ocupare a populaţiei în diferite activităţi este mai redus, coborând
adesea sub 30% (Pakistan cu 27.9% de ex.). Datele referitoare la Africa sau Asia de Sud (38.5%, respectiv 38.1%) reflectă doar într-o măsură
redusă realitatea ignorând adesea muncile agricole foarte grele depuse de majoritatea femeilor, explicându-se de ce în multe state islamice,
statistica oficială acordă o proporţie anormal de mică femeilor antrenate în activităţi productive (doar 8.9% în cazul citat al Pakistanului). Mai
mult, creşterea economică mai lentă decât aceea a sporului natural face ca în multe din statele în curs de dezvoltare să se producă o scădere a
ponderii populaţiei active în populaţia totală. Avansul tranziţiei demografice manifestat prin scăderea proporţiei populaţiei tinere impune
după 1990 o creştere a proporţiei populaţiei active, inclusiv a celei feminine, mai ales în statele în care procesul de industrializare şi de
dezvoltare a serviciilor se manifestă viguros. Este cazul Egiptului în care ponderea populaţiei active era de 30% în 1976, în descreştere pînă
la 28.4% în 1986 dar ulterior se impune o creştere pînă la 30.7% în 1998, în cazul forţei de muncă feminine creşterea fiind şi mai
semnificativă, de la 9% la 14.6%. Şi în această categorie de state există unele excepţii, reprezentate de statele cu o economie dinamică, în care
indicele de activitate este foarte înalt, în cazuri extreme depăşindu-se 60% (E.A.U.) sau 50% (Chile cu 51.8%, Singapore, Taiwan, Coreea de
Sud, state în care şi utilizarea forţei de muncă feminine este ridicată, peste 40%). Un grad înalt de utilizare a forţei de muncă masculine
caracterizează întreaga Americă Latină.
Toate aceste informaţii statistice trebuie privite cu precauţie întrucât chiar în statele dezvoltate un rol important îl are economia
subterană, cu corolarul ei, munca la negru. Se includ aici acele activităţi clandestine care scapă fiscalităţii : servicii de vecinătate, activităţile
disimulate ale unor artizani, dubla activitate a multor angajaţi, atelierele clandestine. Nu trebuie confundată cu activităţile temporare (specifice
în turism). De exemplu în Franţa, sursele statistice indică o pondere de 4% a acestui sector în P.I.B. (1999) pentru ca în ţările în tranziţie să
ajungă la 20-30% sau chiar mai mult. În statele occidentale acest sector este cu atât mai greu de controlat cu cât populaţia activă este în
general formată din imigranţi.
Populaţia activă este afectată tot mai mult de grava problemă a şomajului în întreaga lume. Şomajul, ca fenomen social poate fi total
sau parţial, permanent sau temporar, afectând mase imense de oameni, societatea contemporană nefiind capabilă să creeze un front de lucru
corespunzător pentru a absorbi întreaga populaţie activă. Mai mult, întreprinzătorii înşişi sunt interesaţi în menţinerea şomajului pentru a putea
exercita presiuni asupra salariaţilor. Cele mai multe curente de gândire economică văd în şomaj un fenomen absolut normal, necesar pentru
constituirea unei rezerve de mînă de lucru dar se acceptă că depăşirea unor limite constituie un semnal al unei crize social-economice profunde.
Pentru a fi şomer trebuie „întrunite” câteva condiţii de bază : să fii lipsit de un loc de muncă remunerat; să fii apt de muncă; să fii în
căutarea unui loc de muncă; această căutare să fie una activă în sensul acceptării oricărei oferte compatibile cu nivelul profesional. Astfel un
individ care refuză orice ofertă sau nu caută de lucru nu poate fi considerat şomer. Condiţiile menţionate introduc o doză ridicată de
ambiguitate în contabilizarea fenomenului la nivel mondial încât informaţiile furnizate nu sunt deplin comparabile de la un stat la altul.
Gravitatea acestui fenomen se manifestă în ansamblul statelor în curs de dezvoltare şi subdezvoltate chiar dacă este greu de
apreciat. În acest caz este vorba de un şomaj în primul rând rural determinat de lipsa de pămînt, de distribuţia inegală a proprietăţii funciare şi
de creşterea explozivă a populaţiei ((80% dintre şomeri trăiesc în mediul rural). O apreciere vagă a numărului şomerilor din aceste state poate
conduce la circa 400 mil. adică ¼ din populaţia activă, ponderea ridicată fiind datorată intrării, an de an, pe piaţa muncii a unor generaţii tot
mai numeroase de tineri, rezultate din explozia demografică. Circa jumătate dintre aceşti şomeri trăiesc în Asia, inclusiv în China unde este un
fenomen larg răspândit cu toată politica de creare a unui număr cât mai mare de locuri de muncă. Africa are cel puţin 115 mil. şomeri (circa
30% din populaţia activă) iar America Latină, peste 80 mil., dintre care 15 mil. în Brazilia. Există cazuri extreme în care chiar 50% din
populaţie este şomeră (Haiti, Salvador), state suprapopulate cu puţine resurse economice. Conflictele militare pot avea ca efect stagnarea
economică şi implicit creşterea şomajului, cum a fost cazul Iranului după dezastruosul război cu Iraqul (40% şomeri în 1994).
În statele industrializate, şomajul este mai puţin grav, fiind complet înregistrat şi mai vizibil, constituind un fenomen specific
mediului urban. Aici înregistrează oscilaţii ciclice permanente, cu creşteri în perioadele de criză sau stagnare economică (de exemplu, faza
203
Plein emploi în limba franceză sau full employment în limba engleză, deziderat imposibil de atins chiar dacă este prevăzut în articolul 55 al Cartei O.N.U. În practica ţărilor dezvoltate se
consideră atins acest deziderat atunci când şomajul nu depăşeşte 5-7%, nivel considerat ca fiind „natural”.
de recesiune economică declanşată în 1982) şi reduceri în perioadele de avînt economic (cazul perioadei de avînt economic din America de
Nord după 1990). În ansamblu statele occidentale industrializate înregistrau în 1998 circa 30 mil. şomeri (cf.O.C.D.E.) dintre care 16.5 în
Uniunea Europeană unde indicele mediu era de 8% din populaţia activă. Distribuţia geografică a şomajului este inegală, atingând 12% în
statele cu probleme economice (Finlanda, Spania, Belgia, Danemarca) dar coborând sub 5% în S.U.A. şi având valori constant reduse în
Japonia unde practica muncii cu jumătate de normă este frecventă ca şi în Coreea de Sud (cu valori în creştere în ultimul deceniu de la 2.5%
la 3.4% respectiv de la 2.8% la 4%, reflectând dinamismul economic al acestor state dar şi sensibilitatea la crizele conjuncturale precum aceea
din 1997 care a afectat Asia de Sud-Est). Tranziţia economică din Europa Central-Estică a creat o nouă problemă pentru aceste state, anterior
şomajul fiind camuflat sub diverse forme. Pentru 1998 numărul şomerilor era evaluat la circa 7 mil., fiind cronic în statele desprinse din fosta
Iugoslavie (Macedonia cu 31.6% sau Iugoslavia restrînsă cu 24.7%). Tendinţa din ultimii ani indică şi în aceste state o scădere dar o mare
parte a şomajului este încă mascată sub forma şomajului tehnic su a muncii la „negru”.
Explicaţiile aduse acestui fenomen sunt diverse. Teoria liberală neoclasică pleacă de la raportul dintre cerere şi ofertă pe piaţa muncii.
Paradigma centrală a acesteia este echilibrul general dintre piaţa de consum şi piaţa muncii a căror ajustare poate conduce la utilizarea cvasicompletă a
populaţiei active. În acest cadru nu pot exista decât două forme de şomaj : şomajul voluntar, datorat refuzului de a ocupa un loc de muncă; şomajul
tranzitoriu, corespunzător adaptării la oferta pieţei de muncă.
Keynes204 consideră şomajul un efect al insuficienţei cererii globale (consum, investiţii, exporturi) întreţinută adesea de
întreprinderile care preferă să menţină un nivel scăzut al salarizării. Singura modalitate de a relansa piaţa muncii este astfel intervenţia
voluntaristă a statului prin creşterea cheltuielilor publice.
Teoria dezechilibrului conciliază cele două teorii anterioare considerând că sursa disfuncţiiilor pieţei muncii este lipsa supleţei
activităţilor economice datorată insuficienţei cererii de bunuri, rentabilităţii reduse a echipamentelor, inadpatării producţiei la piaţa de consum şi
insuficienţei competitivităţii. Două soluţii pot rezolva astfel criza locurilor de muncă : ameliorarea cererii de bunuri care ar implica o creştere a
producţiei; ameliorarea rentabilităţii întreprinderilor prin creşterea profitului care poate sprijini modernizarea procesului de producţie.
Teoria marxistă este apropiată de cea keynesiană punând accent pe contradicţia structurală dintre interesul de ansamblu al
sistemului social de a spori veniturile salariale şi interesul particular al întreprinderilor de maximizare a profitului prin scăderea salariilor.
Teoria regulaţionistă corespunde realităţilor derivate din criza modelului fordist de creştere economică 205 care a condus la înlocuirea
investiţiilor în capacităţile productive cu cele destinate creşterii productivităţii (automatizare, cibernetizare) şi la reducerea necesarului de forţă de
muncă în sectoarele productive. Absorbţia acestui surplus de către activităţile terţiare de multe ori nesigure a devenit astfel un vector al creşterii
şomajului văzut ca efect al crizei unui model de creştere economică.
Proporţia şomajului este foarte diferenţiată dacă ne raportăm la diversele categorii de populaţie, în funcţie de vârstă, sex, rasă,
naţionalitate, nivel de pregătire profesională etc. Foarte afectate sunt grupele de vârstă tinere care se inserează mai greu pe o piaţă a muncii
deja saturată. În S.U.A., în 1995, proporţia şomerilor în rândul populaţiei afro-americane era de peste două ori mai mare decât media celei de
origine europeană (14.4%, respectiv 6%) cu o pregătire superioară. Şomajul este de regulă mult mai răspândit în rândul femeilor decât al
bărbaţilor, mai ales în Lumea a Treia (peste 50% din populaţia feminină activă în Angola, Niger sau Egipt). Sociologii vorbesc despre o
anumită selectivitate a acestui fenomen, în funcţie de context : şomajul de „prosperitate” afectează în primul rând categoriile tinere de
populaţie, necalificaţii şi imigranţii, considerate a fi cele mai vulnerabile; şomajul de criză se manifestă mai haotic conform eficienţei fiecărui
sector de activitate la nivel local sau regional sau concurenţei dintre firmele producătoare206.
IV.6.3. Structura profesională a populaţiei active
Este unul dintre cei mai importanţi indicatori ai structurii şi nivelului de dezvoltare a economiei statelor Globului. Din acest punct de
vedere, populaţie se împarte în trei mari sectoare de activitate :
-sectorul primar, cuprinzând populaţie care luncrează în agricultură, silvicultură, vînat şi pescuit iar în statele occidentale şi din
industria extractivă;
-sectorul secundar, care înglobează industria şi cosntrucţiile (în statele occidentale doar industria de transformare);
-sectorul terţiar, mai eterogen, alăturează populaţia care lucrează în diversele servicii de utilitate publică – transport,
telecomunicaţii, comerţ, gospodărie comunală, administraţie, finanţe şi asigurări, învăţămînt, sănătate, cercetare ştiinţifică, justiţie, cultură, la
care în statele occidentale se adaugă şi construcţiile.
Absenţa unei unităţi de opinii asupra delimitării celor trei sectoare îşi are originea în perioada anterioară anului 1990, când fostele ţări
comuniste aveau propriile criterii, care nu coincideau cu cele practicate în Occident şi care coincid în mare parte cu clasificarea organismelor
internaţionale (O.I.M în primul rând). Ambiguitatea oricărei clasificări provine şi din faptul că este tot mai greu de făcut o distincţie între
sectoarele productive şi cele de deservire („neproductive”). Este motivul pentru care tot mai mulţi specialişti iau în considerare un al patrulea
sector, numit cuaternar care ar cuprinde cercetarea ştiinţifică şi deservirea activităţilor terţiare (consultanţă, servicii informatice etc.). Acesta are o
pondere tot mai ridicată în utilizarea forţei de muncă207. Expresia statistică a celor trei (patru) sectoare este dată de rata de activitate sectorială,
raportul dintre persoanele ocupate într-un anumit sector, care au un loc de muncă permanent şi populaţia în vârstă de muncă.
Divizată pe cele trei sectoare de activitate, populaţia activă mondială prezintă încă o dominanţă primară, deşi activităţile agricole
se află de multă vreme într-o vizibilă şi continuă restrîngere proporţională. Această situaţie se datorează ponderii marilor aglomerări de
populaţie rurală din Asia şi Africa, unde agricultura constituie principala formă de subzistenţă. Se poate aprecia pentru sfîrşitul sec.al XX-lea
că sectorul primar mai deţine cel puţin 55% din populaţia activă, restul revenind sectorului secundar (20%) şi celui terţiar (25%). Pornind de
la această medie mondială există o serie de diferenţe majore între statele Globului, care pot fi grupate în trei categorii:

204
Economist britanic (John Maynard, 1883-1946), elev al lui A.Marshall, autor al General theory of employment (1936). Influenţa teoriei sale a fost enormă în plan practic după criza din 1929
dar şi după al doilea război mondial.
205
Pentru detalii poate fi consultată Geografia industriei, O.Groza, Ed.Univ. „Alex.I Cuza“ Iaşi, 2000.
206
R.Ledrut, în Dictionnaire de Sociologie, Albin Michel, 1998, Paris, pp.110-119, 921 pp.
207
Cf. A. Nonjon, Concepts et mécanismes de la géographie économique contemporaine, Ellipses, Paris, 2000.
 a)statele occidentale dezvoltate, care au intrat primele în procesul de restrîngere a populaţiei ocupate în sectorul primar ca urmare a
dezvoltării activităţilor urbane, mecanizării şi concentrării producţiei agricole, ajungându-se astăzi la valori extrem de reduse, sub care practic
nu se mai poate coborî (2.2% în Regatul Unit, 2.1% în S.U.A. sau 2.5% în Belgia, tab.28).
Tabelul nr.30 :Evoluţia populaţiei active în agricultură în statele dezvoltate (1950-1995)
1950 1960 1970 1980 1990 1995
Populaţia activă în agricultură (mil.persoane)
Europa Occidentală 43.8 34.2 24.1 18.3 13.5 9.0
Europa Central-Estică 22.4 20.0 16.8 12.9 11.2 12.2
Ex-U.R.S.S. 40.6 38.1 29.2 29.6 26.7 27.4
America de Nord 9.1 5.7 4.4 4.6 4.0 3.9
Oceania 0.7 0.6 0.6 0.6 0.6 0.6
Ponderea activilor agricoli din totalul populaţiei active
Europa Occidentală 30.4 22.8 15.2 10.7 7.2 5.2
Europa Central-Estică 59.7 48.8 36.3 26.8 22.4 24.1
Ex-U.R.S.S. 49.1 38.2 25.0 21.6 18.8 18.6
America de Nord 12.9 7.2 3.6 3.8 2.9 2.7
Oceania 16.0 11.9 8.7 7.3 6.3 5.6
Proporţia femeilor în totalul populaţiei active în agricultură
Europa Occidentală 30.6 30.9 32.9 37.9 37.7 ?
Europa Central-Estică 49.7 51.7 52.6 50.0 45.2 ?
Ex-U.R.S.S. 53.3 542 50.0 45.4 38.3 ?
America de Nord 8.1 9.9 17.5 22.7 23.0 ?
Oceania 5.7 8.4 16.8 22.0 29.3 ?
Surse : F.A.O., Buletinul trimestrial, vol.9, nr.3/4, 1996; Atlante Anuario de Agostini, 1998, Novara, IGN.
Într-o primă fază a acestui proces, populaţia activă de origine rurală a fost masiv absorbită de industrie, ale cărei ramuri s-au diversificat
la maximum, paralel cu difuzia în spaţiu, nu numai în aglomeraţiile urban-industriale ci şi în regiunile dominant rurale. S-a ajuns astfel ca spre
1950, sectorul secundar (în acepţia îngustă, fără construcţii) să atingă proporţiile cele mai mari : 48.8% în Belgia în 1948 sau 47.5% în Regatul
Unit în 1951. Ulterior, ca urmare a automatizării şi cibernetizării producţiei, ponderea acestui sector s-a restrîns într-un mod aproape generalizat,
cu câteva excepţii notabile, furnizate de câteva state ca Japonia unde s-a continuat mai mult timp o politică de industrializare accentuată sau
Germania, unde acest sector este încă larg reprezentat datorită specializării în ramuri cu consum ridicat de forţă de muncă (39% din populaţia
activă în 1998).
Într-o a doua fază, ca urmare a crizei industriilor tradiţionale (siderurgie, textile), pe fondul reducerii necesarului de forţă de muncă,
urmare a modernizării procesului de producţie, are loc o reconversie a activităţilor economice, în favoarea serviciilor (mai ales în cele
dinamice precum turismul şi telecomunicaţiile). Acestea cunosc şi ele o diversificare extremă, ocupând o pondere tot mai mare din totalul
populaţiei active, atingându-se treptat, după 1975, valori foarte mari, neatinse vreodată de sectorul secundar – mult peste 50% din populaţia
activă, tinzând în general spre 75%. Este o urmare firească a modificărilor structurale ale economiei – dezvoltarea sectoarelor de concepţie şi
proiectare, multiplicarea tipurilor de servicii puse la dispoziţia clientelei, creşterea volumului şi varietăţii tipurilor de mărfuri manipulate. Se
adaugă însă şi proliferarea adesea exagerată a aparatului administrativ ca şi apariţia unui număr mare de intermediari în circuitul desfacerii
mărfurilor. Proporţiile cele mai mari, caracterizează statele mai recent industrializate care nu au avut de înfruntat criza vechii industrii şi nu au
avut nici o masă de populaţie rurală importantă – cazul Canadei cu 73.4% sau al S.U.A. cu 72.9%.
b)statele care au avut pînă în 1990 o economie centralizat-planificată, unde evoluţiile au urmat pînă la un anumit punct acelaşi traseu. Aici
însă, fenomenul de restrîngere rapidă a populaţiei din sectorul primar a debutat tardiv, după al doilea război mondial, majoritatea bazându-se pe o
industrializare extensivă, capabilă să absoarbă masivul surplus de populaţie rurală, eliberată din sectorul agricol prin modernizare şi prin suprimarea
aproape completă a formelor tradiţionale de exploatare şi proprietate a terenurilor. În aceste state s-au atins valorile maxime ale ocupării în sectorul
secundar (peste 50% în fosta R.D.G.), păstrate pînă după 1990 – cazul Cehiei cu 49% populaţie ocupată în industrie şi construcţii în 1993, sau al
Ucrainei, Lituaniei, Slovaciei, Bulgariei, toate cu peste 40%.Evoluţiile din perioada de tranziţie a modificat această tendinţă, criza profundă a acestui
sector dirijând o parte a populaţiei spre serviciile neglijate înainte de 1990 şi recent diversificate sau în cazuri extreme, mai ales în estul continentului,
spre agricultură, odată cu revenirea la proprietatea privată. Această evoluţie este ilustrativă pentru România, unde după o dezvoltarea rapidă a
sectorului secundar (16.5% în 1956, 44.5% în 1985) se observă o scădere accentuată pînă la 31.2% în 2000, valoare care aşază încă România printre
cele mai „industrializate” state europene. Paralel însă, forţa de muncă eliberată din industrie, s-a dirijat deopotrivă spre serviciile revigorate de
liberalizarea schimburilor dar şi spre agricultura care după ce atinsese valoarea minimă de 22% în 1985-1990, s-a stabilizat la circa 38-40 % după
1995, apropiind România mai degrabă de situaţia din statele Lumii a Treia. Evoluţii similare se observă şi în Bulgaria, Ucraina (ceva mai atenuate)
sau în R.Moldova (mult mai accentuate), deosebind astfel esenţial aceste state de cele din Europa Centrală unde serviciile au fost principalul
beneficiar al restrîngerii activităţilor industriale.
Proporţia populaţiei active în servicii s-a menţinut mult timp la un nivel coborît (sub 30%) datorită organizării centralizate a
sectoarelor cu pondere în ocuparea forţei de muncă (comerţ, transporturi) sau dispariţiei unor categorii sociale şi a unor profesiuni specifice
economiei liberale de piaţă – mici negustori, intermediari, agenţi de bursă, agenţi de asigurare etc. La aceasta se adaugă un factor care se
menţine încă – dimensiunea redusă a bugetelor acordate unor servicii precum învăţămîntul şi sănătatea, veniturile modeste ale salariaţilor şi
agricultorilor care nu pot susţine în calitate de clienţi, o reţea diversificată de servicii. Există şi state în care ponderea sectorului terţiar s-a
ridicat la un nivel apreciabil, ca efect al necesităţii sprijinirii dezvoltării întregii economii de către infrastructura comunicaţională şi
telecomunicaţională, a formării cadrelor calificate, subvenţionării cercetării şi proiectării etc.- cazul Slovaciei, Cehiei şi Rusiei (cu 44-46%).
 Un grup aparte în această categorie este constituit de statele asiatice, cu toate progresele indiscutabile. Nivelul de plecarea a fost aici
net inferior, cel al subdezvoltării de fapt, proprţia populaţiei active în sectorul primar fiind covîrşitoare, menţinându-se ridicată – peste 60% în
China, 64% în Vietnam, chiar Albania, mai apropiată prin nivelul de dezvoltare de cele asiatice are încă valori de 56% fiind singurul stat
european dominant agricol (la fel ca R.Moldova sau unele regiuni rural din estul şi sud-estul României după 1990).
c)statele în curs de dezvoltare, în care predominanţa sectorului primar constituie regula, cu toată tendinţa recentă de reducere. În
marea majoritate a acestora, populaţia activă în sectorul primar depăşeşte 60% (Africa cu 64%, Asia de Sud cu 63%). Face excepţie America
Latină, care apare mult mai evoluată cu doar 30%, regiune mai evoluată. Ponderea populaţiei agricole poate atinge sau depăşi 85%, dar la
popul opus există o serie de state ale căror condiţii naturale dificile restrîng importanţa agriculturii, mai ales dacă există resurse subsolice
bogate – cazul statelor de la Golful Persic (Kuweit cu doar 2% populaţie ocupată în agricultură, Qatar, E.A.U.).
Tabelul nr.31 :Evoluţia structurii populaţiei active pe Glob între 1980-1997
Continentul PA (mil.) P S T PA (mil.) P S T
(regiunea) 1980-1982 1995-1997
TERRA 2100 52 19 29 2826 48 20 32
AFRICA 193 69 11 22 315 64 13 24
-de Nord 39 49 20 31 60 42 23 35
-de Vest 56 70 7 23 94 63 8 29
-de Est 64 82 5 13 105 81 7 12
-Centrală 22 78 9 13 37 73 10 17
-de Sud 13 36 26 38 19 21 23 56
OCEANIA 11 14 25 61 14 13 22 65
ASIA 1308 64 15 21 1789 59 17 24
-de Sud-Vest 43 42 21 37 69 34 24 42
-Central-Sudică 402 63 12 25 612 58 14 28
-de Sud-Est 159 64 11 25 243 56 15 29
-de Est 706 66 18 16 863 62 19 19
AMERICA 260 19 28 53 358 15 26 59
-de Nord 122 3 31 66 150 3 24 73
-Centrală 32 38 29 33 51 26 27 47
-Caraibe 12 46 22 32 17 33 24 43
-de Sud 94 31 24 45 140 21 27 52
EUROPA 256 13 39 48 273 11 32 57
-de Nord 46 5 30 65 48 4 27 69
-de Vest 82 6 44 50 86 4 33 63
-de Sud 52 20 35 45 58 13 29 58
-de Est 76 23 44 33 81 23 38 39
RUSIA 72 14 46 40 77 13 43 44
Notă : valorile reprezintă o medie a anilor menţionaţi, PA este populaţia activă (milioane), P- sectorul primar, inclusiv silvicultură şi piscicultură, S-sectorul
secundar, inclusiv mineritul şi construcţiile, T-sectorul terţiar (în procente).
Surse : Statistical Yearbook, 1983/1984, O.N.U., New York, 1986, Images économiques du monde (anii 1980-1999), Atlante anuario de Agostini, Novara,
IGN, 1988, Yearbook of Labour Statistic, I.L.O., Geneva, 1997.
O excepţie o constituie şi noile state industriale din sudul şi sud-estul Asiei (Singapore, Taiwan, Coreea de Sud, Malaysia, etc.) sau
unele situate în apropierea Europei (Turcia, Maghreb) unde situaţia se apropie treptat de aceea din ţările dezvoltate.
Populaţia activă din sectorul secundar, deşi în creştere, deţine proporţii relativ reduse, datorate slabei dezvoltări a industriei. Media este de
18%, coborând în statele cel mai puţin avansate la 6% (Bhutan) dar urcând într-un număr restrîns de state diseminate în Extremul Orient (Singapore
cu 65% de ex.), din zona Golfului Persic (E.A.U. cu 49%, Kuwait cu 30% sau Iran cu 24%) ca şi în nordul Africii (Tunisia cu 32%) sau în America
Latină (Trinidad-Tobago cu 38% sau Uruguay cu 32%).
Surprinzătoare este proporţia activilor din sectorul terţiar, mai ridicată decât a celor din secundar – 22%. Este vorba de un
fenomen complex care nu corespunde nici cu standardul de viaţă coborît nici cu nivelul precar de dezvoltare a serviciilor, găsindu-şi
explicaţia în tradiţia organizării societăţii şi relaţiilor umane : prezenţa unui număr excesiv de comercianţi, mai mari sau mai mici, interpuşi
între producător şi consumator, toţi cu venituri modeste; obişnuinţa de a avea oameni de serviciu, chiar pe lîngă familii lipsite de venituri
mari, în scopul păstrării unui anumit prestigiu social; întreţinerea unui aparat administrativ, birocratic, pletoric, ineficient. O categorie distinctă
o formează acele state specializate în domeniul comercial-bancar, transformate în pieţe majore ale capitalului internaţional, plăci turnante ale
comerţului mondial, cu proporţii care se ridică la nivelul celor mai avansate state occidentale (Iordania cu 73.6%, Kuwait cu 68%, Liban cu
69%, Singapore cu 64%, Bahrain cu 60%) de obicei state de mici dimensiuni.
În afara acestor deosebiri, structura profesională a populaţiei ocupate prezintă şi importante diferenţe între sexe. În rândul populaţiei
masculine se înregistrează în mod normal ponderi mai ridicate ale activilor industriali, mai ales în industria grea, în timp ce populaţia feminină
cunoaşte proporţii peste medie în unele servicii (învăţămînt, sănătate, desfacerea mărfurilor). De exemplu, în S.U.A., 37.7% din populaţia activă
masculină este ocupată în industrie şi construcţii faţă de 18.4% în cazul celei feminine, dimpotrivă în sectorul terţiar ponderea este de 79.9% la
femei şi 57.6% la bărbaţi.
În cazul sectorului primar se manifestă de asemenea deosebiri. În sectorul primar al statelor din Lumea Nouă, cu agricultură
puternic mecanizată, domină categoric forţa de muncă masculină – cazul S.U.A. unde 4.7% dintre bărbaţii activi lucrează în agricultură faţă
de numai 1.7% dintre femei, la fel ca şi în Canada, Uruguay, Australia, Noua Zeelandă etc. Invers, în statele de veche populare din Asia, cu o
agricultură puţin mecanizată forţa de muncă feminină este dominantă (Coreea de Sud cu 40.4% femei active în agricultură faţă de numai
30.7% bărbaţi, Indonezia, Thailanda etc.). Frecvent, statele cu structură rasială şi etnică eterogenă se remarcă printr-o puternică segregare
profesională, în funcţie de poziţia dominantă a anumitor grupuri, de gradul de calificare etc. Frapant este cazul Africii de Sud unde cea mai
mare parte a populaţiei de origine europeană este ocupată în sfera serviciilor (administraţie, comerţ) şi în conducerea întreprinderilor, în timp
ce sectorul extractiv cu condiţii grele de muncă datorită adîncimii minelor de aur şi temperaturilor ridicate este dominat de forţa de muncă
africană (90%).
IV.6.4.Calitatea resurselor umane : nivelul de dezvoltare şi nivelul de instrucţie
Un alt criteriu socio-economic de clasificare a populaţiei este şi cel care derivă din calitatea resurselor umane, a modului în care este
gestionat „capitalul uman”. Nivelul de trai şi nivelul de instrucţie exprimă sintetic diferenţele enorme între statele avansate şi cele lăsate pradă
subdezvoltării.
Pentru analiza nivelului de trai cel mai frecvend indicator utilizat este venitul. Pentru evaluarea acestuia există mai multe variante
care raportează la numărul de locuitori fie produsul naţional brut (PNB), fie produsul intern brut (P.I.B.), exprimate sau nu prin puterea de
cumpărare208. În ultima vreme tot mai utilizat este indicele de dezvoltare umană (I.D.H.) furnizat anual în rapoartele P.N.U.D. Toţi aceşti
indicatori trebuie priviţi cu maximă circumspecţie datorită dificultăţilor de comparare a statisticilor naţionale, excluderii din înregistrările
oficiale a serviciilor domestice (menaj, pază etc.) sau a producţiei agricole subzistenţiale, astfel subestimându-se nivelul real al veniturilor,
dificultăţii de convertire într-o monedă unică.
Pornind de la analiza distribuţiei produsului intern brut exprimat prin puterea de cumpărare, pentru anul 2000 se pot distinge la nivel
global patru categorii de state, ecartul între cele mai avantajate şi cele mai defavorizate fiind de peste 1 la 100 :
a)state dezvoltate, al căror P.I.B./loc. depăşeşte 10 000 USD. Cuprinde toate statele europene occidentale, S.U.A., Canada, Japonia,
Australia şi Noua Zeelandă la care s-au adăugat în ultimele decenii o serie de state asiatice aflate într-o rapidă dezvoltare economică
(Singapore, Taiwan, Coreea de Sud), unele state petroliere (monarhiile de la Golful Arabo-Persic, Brunei) şi Israelul, masiv sprijinit financiar
de către americani. Dintre statele est-europene, doar Slovenia a depăşit această barieră, dar foarte aproape sunt şi Cehia, Ungaria, Slovacia şi
Estonia. Dintre statele latino-americane cel mai aproape de acest grup este Chile. Se remarcă existenţa unui grup de state aflat în avangardă,
cu un P.I.B. care depăşeşte cu mult 20-30 mii USD (S.U.A. Canada, ţările scandinave, Elveţia, Luxemburg etc.);
b)state în care procesul de dezvoltare economică este mai avansat, cu un P.I.B. între 5 000 şi 10 000 USD/loc., dar cu inegalităţi sociale
extreme şi grave probleme de adaptare la exigenţele economiei de piaţă. Se încadrează aici multe state latino-americane (în primul rând Brazilia,
Argentina şi Mexicul), statele est-europene aflate în tranziţie (cu excepţia Albaniei şi R.Moldova), unele state sud-est asiatice lansate după 1990 în
cursa pentru dezvoltarea activităţilor neagricole (Malaysia, Thailanda), majoritatea statelor din Orientul Apropiat (Turcia, Iran, Siria, Iordania). În
Africa se înscriu în această categorie R.Sud-Africană şi Gabonul favorizate de bogăţiile minerale iar în nord, Tunisia devenită una din principalele
destinaţii turistice, beneficiind de deschiderea spre Europa;
c)state în care procesul de dezvoltare economică este abia la început, cu un P.I.B între 2 000 şi 5 000 U.S.D/loc. Este cazul unor
state latino-americane mai sărace (Bolivia, Peru), al statelor din nordul Africii (Maroc, Algeria, Egipt) şi a majorităţii statelor din Asia
Musonică şi Asia Centrală, în primul rând a celor doi giganţi : India şi China. Sunt state în care populaţia este încă dominant agricolă,
activităţile industriale şi serviciile fiind insuficient diversificate. Majoritatea acestora fac eforturi considerabile pentru a ţine pasul cu statele
avansate, afişând creşteri notabile ale P.I.B. capabile să depăşească nivelul încă înalt al creşterii demografice. De remarcat că în această
categorie este concentrată mai mult de jumătate din populaţia mondială;
d)state subdezvoltate, cu un P.I.B. inferior nivelului de 2 000 U.S.D./loc. Majoritatea se află în Africa Subsahariană, în restul lumii
constituind excepţii explicabile prin conflictele îndelungate (Afganistan, Cambodgia) sau gravele probleme sociale (Haiti). Un caz particular
este cel al Iraqului care după războiul din 1991 este supus embargoului. Sunt state în general dependente de asistenţa financiară şi alimentară
acordată de statele dezvoltate. Aceste state cumulează peste 10% din populaţia mondială şi cunosc cel mai înalt ritm de creştere demografică.
Această clasificare este imperfectă dând doar o imagine de ansamblu asupra nivelului de dezvoltare, integrarea unor criterii care ţin de accesul
la serviciile publice şi culturale sau dotarea cu aparatură electrocasnică conducând la diferenţieri în statele din aceeaşi categorie. Astfel, statele est-europene
din multe puncte de vedere sunt mai apropiate de statele occidentale decât de cele asiatice sau latino-americane.
Nivelul de instrucţie constituie un astfel de criteriu suplimentar care dă măsură calităţii resurselor umane viitoare, investiţiile în acest
domeniu fiind pe termen lung. Pentru evaluarea acestuia se utilizează mai mulţi indicatori precum : gradul de şcolarizare a copiilor între 6-15
ani; proporţia titularilor de diplome universitare; numărul de studenţi; proporţia populaţiei care ştie să citească, să scrie şi să socotească
(nivelul elementar de instrucţie sau rata de alfabetizare cu corolarul ei analfabetismul). Pornind de la aceste considerente, un sfert din
populaţia mondială de peste 15 ani este analfabetă. Pot fi deosebite şi în acest caz patru categorii de state :
a)state dezvoltate, în care rata analfabetismului este extrem de redusă (în limitele câtorva procente). Se integrează aici Europa în
întregime, S.U.A., Canada, Japonia, Coreea de Sud, Australia şi Noua Zeelandă. Sunt state în care numărul studenţilor şi al posesorilor de
diplome universitare este ridicat. Cu toate acestea unele studii indică o subestimare a analfabetismului, întrucât multe persoane nu mai
stăpânesc după câţiva ani exigenţele minime ale gradului de instrucţie209;
b)state în care s-au făcut progrese considerabile în domeniul educaţiei, aflate de obicei şi într-o fază mai avansată de dezvoltare
economică (majoritatea statelor latino-americane mai avansate şi statele din Orientul Apropiat, Sri Lanka iar la nivel local şi unele state
indiene sau provincii chineze). Gradul de alfabetizare se situează în jur de 85-90% iar accesul la educaţie, inclusiv la cea superioară tinde să se
generalizeze, diferenţele între sexe fiind tot mai reduse;
c)state în care analfabetismul afectează încă o parte importantă a populaţiei (15-40%), diferenţele între sexe fiind foarte mari. Se
încadrează aici majoritatea statelor islamice (Iranul, Indonezia, statele din nordul Africii) ca şi cele mai multe state din Asia Musonică,
inclusiv India şi China. Se adaugă unele state latino-americane mai slab dezvoltate (Bolivia, Ecuador) şi Brazilia care cunoaşte disparităţi
regionale extrem de puternice;
208
Diferenţa dintre PNB şi PIB derivă din includerea în cel din urmă a balanţei comerciale !!!!!!!!!!!!!!!
209
P.Merlin (1997), pp.156.
 d) state în care accesul la educaţie este extrem de restrictiv, în multe cazuri majoritatea populaţiei fiind analfabetă (mai ales femeile210).
Este nu numai cazul unor state subdezvoltate din Africa Subsahariană ci şi al unor state în care accesul femeilor la educaţie este extrem de limitat
(Arabia Saudită).
Se observă din cele prezentate că polarizarea nord-sud este mai evidentă în cazul nivelului de instrucţie a populaţiei, corelaţia cu
nivelul de dezvoltare nefiind totdeauna perfectă. Este cunoscut de altfel că pentru multe state dezvoltate este deja mai comod să importe forţă
de muncă înalt calificată decât să cheltuiască sume enorme pentru pregătirea acesteia pe loc. Multe state cu posibilităţi economice reduse fac
eforturi imense în domeniul instrucţiei, furnizând an de an specialişti ţărilor dezvoltate (tipice sunt India, Egiptul, China dar şi majoritatea
statelor est-europene). Deşi se susţine că această „drenare a creierelor” este în beneficiul umanităţii, pentru statele furnizoare de materie
cenuşie semnifică o dublă pierdere : a sumelor alocate pentru pregătire şi a valorificării capitalului uman în scopul dezvoltării economice.
Capitolul V
Mobilitatea spaţială (geografică) a populaţiei
Mobilitatea este o trăsătură definitorie a populaţiei umane fiind unul din factorii responsabili de formarea ekumenei. Tot mobilitatea a
contribuit şi la formarea raselor, prin adaptarea unor grupuri umane la noi condiţii de mediu sau prin amestectul acestora precum şi la formarea
actualei structuri etno-lingvistice a populaţiei. În plus, ea a devenit şi o axă fundamentală a funcţionalităţii şi dinamicii societăţii contemporane
(Thumerelle, 1986). Mobilitatea geografică este generată de o multitudine de cauze îmbinate în proporţii variabile.
Mobilitatea populaţiei este influenţată de contradicţiile şi ambiguităţile raporturilor dintre societăţi şi spaţiul în care trăiesc, produc şi
se reproduc. Ea nu constituie decât o latură a unei mobilităţi mult mai largi care antrenează fluxuri umane şi materiale (mărfuri, tehnici, capitaluri,
activităţi) la care se adaugă fluxurile informaţionale de o importanţă majoră în epoca în care trăim. Această mobilitate multiformă, aflată într-o
continuă evoluţie este indispensabilă bunei funcţionări a oricărei societăţi, închiderea în sine, întreruperea acestor fluxuri fiind practic imposibilă.
Mobilitatea umană presupune existenţa unui schimb de populaţie între două zone : de plecare şi de primire. Numărul migranţilor
schimbaţi între două zone este de obicei direct proporţional cu produsul populaţiei acestora şi invers proporţional cu pătratul distanţei care le
separă. Totuşi diferenţele de potenţial economic pot perturba această legitate ca şi corelaţia care există între densitatea populaţiei şi nivelul mobilităţii.
În general, în perioada contemporană, zonele dens populate sunt mai atractive decât cele slab populate, explicându-se astfel tendinţa de concentrare a
populaţiei umane. În trecut însă situaţia era inversă, zonele slab populate, cu un potenţial ridicat însă deveneau atractive până la momentul egalizării
densităţii. Astfel s-a întâmplat în unele regiuni slab populate din sud-estul Europei, după eliminarea ocupaţiei otomane (Câmpia Panonică, regiunile
din nord-vestul Mării Negre), devenite foarte atractive pentru migranţi de diverse naţionalităţi în secolele XVIII-XIX. O altă regularitate observată
este aceea care postulează că în două zone cu o densitate similară a populaţiei dar cu suprafeţe diferite, nivelul migraţiei interne sau reciproce este
proporţional cu extinderea teritoriului211.
Numeroasele cauze care contribuie la mobilizarea populaţiei pot fi grupate astfel :
a)cauzele economice, derivate din permanenta tendinţă a grupurilor umane sau a indivizilor de a găsi condiţii mai bune de viaţă. O
lungă perioadă, aceasta găsea un debuşeu sub forma unor terenuri libere, nepopulate sau ocupate de populaţii aflate la un stadiu inferior de
dezvoltare. Epoca modernă şi perioada contemporană este marcată dimpotrivă de căutarea unor surse de materii prime (agricole sau subsolice) şi
mai ales de tentaţia unor locuri de muncă mai bine remunerate şi a accesului la facilităţile societăţii de consum de tip occidental. Exemple
ilustrative pentru aceste cauze ecomomice pot fi găsite de-a lungul întregii istorii a umanităţii. Este cazul marilor colonizări antice – feniciană,
dictată în primul rând de căutarea unor materii prime indispensabile civilizaţiei bronzului (cupru, cositor) sau mai ales cea grecească, generată de
suprapopularea îngustelor cîmpii litorale ale Eladei care nu puteau asigura subzistenţa unei populaţii numeroase. Cauze similare au împins în
valuri succesive populaţiile nomade în căutarea de păşuni pentru turmele lor, pînă în pragul epocii moderne. Evoluţia tehnicilor de transport la
distantţă în ultimele secole (calea ferată, transporturile transoceanice, automobilul, avionul), a favorizat emigraţia pe motive economice, combinat
cu alte cauze, spre Lumea Nouă. Aceste tehnici au permis şi extinderea ekumenei în arii geografice cu condiţii naturale mai dificile dar bogate în
resurse, generând noi deplasări de populaţie, chiar dacă de multe ori temporare (unele regiuni din vestul S.U.A., Alaska, regiunile aride ale
Australiei, Anzii chilieni etc.). Emigraţia economică cuprinde în prezent o mare varietate de forme, fiind integrată de fapt procesului de
mondializare. Mult timp s-a invocat drept cauză principală a acestei emigraţii, sărăcia dar se pare că acesta este un factor secundar. Pentru a pleca
în căutare de lucru peste graniţe este nevoie în prezent în primul rând de un minimum de educaţie, mijloace financiare şi relaţii. De altfel este un
fapt cunoscut că elitele emigrează mai mult decât majoritatea populaţiei (proporţional), insatisfacţiile acesteia fiind mult mai pregnante. Exodul
inteligenţei are astfel o pronunţată conotaţie economică 212. Tendinţa de creare a unei pieţe unice planetare determină mondializarea fluxurilor
umane, drenajul elitelor profesionale spre statele avansate şi organizarea migraţiilor polarizate de marile metropole integrate în sistemul economic
internaţional;
b)cauzele politice, foarte frecvente, constau în voinţa unor state cu tendinţă imperialistă de a-şi asigura controlul teritoriilor periferice
prin colonizarea cu populaţie fidelă. Este cazul statelor germane (Prusia, Austria) care au colonizat masiv populaţii germane în centrul şi estul
Europei, ajungând dominante în unele regiuni : la est de Elba, în Prusia Orientală etc. Acesta nu este un caz singular, Imperiul Roman a procedat
în aceeaşi manieră în antichitate, în scopul asigurării controlului vastului spaţiu fiind transferaţi circa 3 mil. de romani la care se adaugă un număr
cel puţin dublu de cetăţeni de alte origini, în special din Orient şi din Spania. În acest mod trebuie de altfel înţeles procesul de romanizare, care s-a
derulat rapid şi eficient chiar şi în arii periferice cum a fost Dacia213. La fel de frecventă este şi politica unor state expansioniste de a transfera
populaţia ocupată, considerată nesigură sau chiar periculoasă, spre alte regiuni în care poate fi mai uşor controlată. Cel mai clasic exemplu este
cel al poporului evreu care a cunoscut în Antichitate mai multe astfel de transferuri au fost comune tuturor marilor imperii (în Egipt în secolul al
XIII-lea î.e.n, la Babylon în sec. VI î.e.n.). Cele mai recente cazuri pot fi extrase din fostul imperiu sovietic, continuator al unor tradiţii viguroase

210
La nivel mondial un bărbat adult din cinci este analfabet faţă de o femeie din trei (cf.UNESCO).
211
Cf. D.Courgeau, demograf francez preocupat de cauzalitatea mobilităţii umane în Migrations et décompositions du territoire, Population nr.3/1973.
212
O analiză recentă a fenomenului migraţiilor internaţionale aparţine lui P.Bernard, Immigration : le défi mondial, Gallimard, Paris, 2002.
213
Informaţii preluate de la H.R.Jones, A population geography, Routledge, London, 1981.
încă din perioada ţaristă. La sfîrşitul celui de-al doilea război mondial ca urmare a „colaborării” cu naziştii, mai multe popoare din Caucaz şi
Crimeea au fost deportate în masă în Asia Centrală : tătarii din Crimeea, cecenii, inguşii, nogaii, kalmucii etc. Unul dintre acestea a rămas dislocat
pînă la destrămarea imperiului la începutul anilor '90 când s-au putut reîntoarce parţial în regiunile de baştină (tătarii din Crimeea), celelalte
primind permisiunea de a reveni după moartea lui Stalin în 1953.
c)cauzele demografice, frecvente încă din vechime, s-au manifestat masiv în perioada modernă. Presiunea demografică, datorată de
multe ori unei gestionări nechibzuite a spaţiului dar şi al unor modificări climatice a fost responsabilă parţial de mişcările unor populaţii din jurul
Mediteranei pe parcursul Antichităţii, inclusiv a grecilor. Existenţa unor regiuni subpopulate sau insuficient exploatate era esenţială în acest
proces aşa cum s-a întîmplat şi în Europa unde ca efect al revoluţiei industriale se manifestă începând din secolul al XVIII-lea, explozia
demografică, generatoare a puternicilor curenţi migratorii spre regiunile slab populate ale Americii de Nord ori spre regiunile urban-industriale
care ofereau alternative la ocupaţia agricolă tradiţională. În acest mod s-a extins aria ocupată astăzi de popoarele europene, al căror efectiv este
mai mare astăzi în aceste regiuni decât în Europa;
d)cauzele sociale datorate lipsei unor drepturi sau statutului inferior în care sunt menţinute anumite grupuri. Clasic este cazul
irlandezilor sub ocupaţia engleză, reduşi la statutul de simpli muncitori agricoli dar astfel de situaţii au devenit foarte frecvente în ţările în curs de
dezvoltare, combinate cu persecuţiile etnice sau religioase, mai ales acolo unde grupul respectiv are şi o conotaţie socio-profesională (cazul unor
populaţii cu spirit comercial – chinezii în sud-estul Asiei, unele populaţii din vestul Africii etc.);
e)cauze psiho-sociale, manifestate sub forma tendinţelor de regrupare a familiilor. Iniţial acestea sunt declanşate de alte cauze, care
împing la emigrare numai o parte a familiei –membrii tineri mai ales, ulterior familia se consolidează cu ceilalţi membri. Este aşa-numita
emigraţie în etape, frecventă în ultimele decenii, având ca destinaţie predilectă statele occidentale dezvoltate;
f)cauzele etnice sau religioase, frecvente dintotdeauna, se pot combina cu celelalte. Oprimarea unor grupuri le obligă adesea să se
replieze în alte regiuni în care libertăţile individului sunt mai bine respectate sau există o atitudine tolerantă faţă de diversitatea etno-confesională.
Este cazul ruşilor lipoveni (staroveri) obligaţi să plece din regiunile de baştină din sudul Rusiei în sec. XVII-XVIII spre bazinul Dunării Inferioare
(Dobrogea şi Moldova în principal) sau spre Extremul Orient. Statele Unite ale Americii sunt într-o anumită măsură rezultatul oprimării
religioase la care erau supuse unele secte neoprotestante în insulele britanice sau în restul Europei (pelerinii, care au înfiinţat statul Massachussets,
presbiterienii, metodiştii, anabaptiştii, menonniţii etc.):
g)cauzele educaţionale generate de atracţia exercitată de marile centre universitare. Se formează astfel mari aglomerări de populaţie
şcolară (peste 300 000 studenţi la Paris de ex.) sau şi mai evident în cazul unor oraşe mai mici cu profil universitar din Germania, Marea Britanie
sau Suedia (Heidelberg, Tubingen, Freiburg, Oxford, Cambridge, Uppsala etc.);
h)cauzele sanitare, specifice epocii moderne, constau în deplasarea bolnavilor sau mai ales a populaţiei vârstnice spre centre spitaliceşti
localizate adesea în aşezări cu funcţii balneo-climaterice, situate îndeosebi în zonele montane sau pe riviere. Este aşa numita migraţie de pensionare,
foarte larg dezvoltată în ţările avansate, unde acest contingent de populaţie se dirijează masiv în ultimul timp spre mediul rural;
i)cauzele culturale, cu caracter temporar, de tip turistic adesea, spre marile centre ale festivalurilor muzicale, teatrale, cinematografice (Salzburg,
Bayreuth sau Cannes de ex.), integrate mişcărilor turistice, care constituie o formă particulară de mobilitate, obiect al celei mai dinamice activităţi
economice contemporane. Tot aici pot fi integrate marile pelerinaje religioase şi alte mişcări cu caracter cultural;
j)cauzele naturale, de factură climatică cel mai adesea dar şi telurică (vulcanism, cutremure). Acestea pot deteriora condiţiile de viaţă
ale unor grupuri, pînăn la distrugerea parţială sau completă a habitatului. Este cazul situaţiei din Pleistocen, când pe parcursul perioadelor
interglaciare, favorabile extinderii ekumenei, grupurile de vînători au migrat spre zonele arctice de unde s-au retras spre sud în perioadele glaciare.
Europa nordică a fost prima dată populată în decursul primului interglaciar (Mindel-Riess) cunoscând mai multe astfel de cicluri. Fenomenul de
aridizare poate acţiona în sens negativ, prin reducerea ecumenei – cazul zonelor tropicale ale Africii de Nord unde pe parcursul Antichităţii,
Sahara oferea încă păşuni întinse capabile să întreţină populaţii de păstori nomazi, obligaţi să se retragă treptat, mai ales spresud, lăsând acest vast
spaţiu practic nepopulat.
Mobilitatea poate lua astfel o mare varietate de forme de manifestare, criteriile după care pot fi analizate fiind multiple. Poate fi avut în
vedere în primul rând criteriul temporal, al stabilităţii deplasării, deosebind astfel migraţiile definitive de cele temporare, acestea din urmă divizate
în funcţie de durată. Dacă cele mai multe persoane nu migrează niciodată în decursul existenţei lor, altele dimpotrivă participă la migraţii
succesive (primare, de rangul doi etc.) care le conduc în locuri diferite sau îi readuc în locul de origine, parcursul lor fiind astfel circular,
ajungându-se în cele din urmă la migraţii de retur. Un criteriu des utilizat în practica mondială este cel spaţial, exprimat în primul rând de
frontiere care separă migraţiile interne de cele internaţionale, acestea din urmă cu o dimensiune socială şi politică specifică. Între mobilitate şi
migraţie există a anumită ambiguitate semantică. Migraţia este considerată acea formă de mobilitate care modifică distribuţia spaţială a unui
teritoriu dat într-o manieră durabilă214. O.N.U. consideră migraţiile acele deplasări de populaţie care traversează o limită pentru a-şi stabili o nouă
reşedinţă.
În literatura de specialitate se utilizează adesea termenul de migraţie netă215. Aceasta exprimă de fapt bilanţul migratoriu, componentă a
bilanţului general al populaţiei : BM = I-E, în care I exprimă intrările (sosirile) în sistemul populaţional iar E ieşirile (plecările). Rezultanta este
soldul migratoriu care la nivel local sau regional poate fi pozitiv sau negativ dar la nivel mondial este egal cu 0. Rata brută a migraţiei nete se

poate exprima astfel : , în care n este durata, P0 este populaţia iniţială şi Pn populaţia la capătul duratei.

V.1.Clasificarea migraţiilor după criteriul temporal

V.1.1. Migraţiile definitive

214
Conf. H.Domenech, Les migrations, PUF, 1995
215
Pentru detalii pot fi consultate lucrări ca : Analyse quantitative des migrations humaines, Masson, Paris, 1980, a lui D.Courgeau ; Fluxurile de migraţie din România, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1984, a lui D.Sandu ; Peuples en mouvement, SEDES, Paris, 1986 a lui P.J.Thumerelle etc.
 Este o categorie de migraţii care presupune stabilizarea migrantului într-un alt loc decât cel de origine, la nivelul unei generaţii sau ca
etapă în migraţia succesivă. Se pot deosebi mai multe variante dar cauza principală a tuturor o constituie căutarea unei situaţii socio-economice
mai bune. Aceste tip de migraţii se manifestă la distanţe variabile, pentru ultimele decenii fiind remarcabilă mondializarea lor. Pot fi deosebite ca
forme principale următoarele :
a)migraţiile de regrupare a unor populaţii în cadrul unor state naţionale sau schimburile de populaţii efectuate între state ca efect al unor
tratate, consecutive de cele mai multe ori unor războaie. Într-o formă specifică, acestea s-au manifestat de multă vreme, dar strămutarea unor
populaţii întregi ca efect al unor acorduri interstatale este recentă.
Un caz clasic l-au furnizat grecii anatolieni (din regiunea oraşului Izmir şi de pe ţărmul Mării Negre mai ales) şi cei din regiunea
oraşului Istanbul, majoritar grecească pînă în 1923. Ca urmare a pierderii războiului greco-turc din 1923, aceştia au fost constrînşi să-şi părăsească
locurile natale, după o prezenţă care urcă pînă în antichitatea timpurie, repliindu-se spre Grecia actuală sau plecând peste ocean. Numărul
populaţiei afectate de această strămutare a fost de circa 1.2-1.5 mil., contribuţia lor la formarea aglomeraţiilor urbane ale Atenei şi Salonicului
fiind esenţială. Din zona de coastă a Mării Negre (regiunea Trabzon), un număr important au plecat şi spre fosta U.R.S.S. În contrapondere au
părăsit Grecia circa 300 mii de musulmani, deplasaţi în special spre aglomeraţia urbană Istanbul. Acest schimb de populaţii nu a avut caracter
etnic exclusiv, în bună parte având şi o nuanţă religioasă, mulţi dintre „grecii” anatolieni erau turcofoni (în special cei din Cappadochia) iar cei
mai mulţi musulmani din Creta, deplasaţi spre Turcia erau de fapt greci islamizaţi.
Similar a fost schimbul efectuat între Bulgaria şi România în urma Tratatului de la Craiova (7 sept.1940), afectând circa 100 mii
bulgari din nordul Dobrogei şi peste 150 mii de români din Cadrilater (mai ales aromâni) obligaţi să-şi schimbe definitiv domiciliul.
Această tendinţă de regrupare în cadrul unor frontiere recunoscute prin tratate este frecventă pe parcursul secolului XX, un ultim
exemplu fiind cel furnizat de recunoaşterea independenţei Eritreei care a generat o mişcare în ambele sensuri, o parte din administraţia etiopiană,
creştină în general, fiind retrasă odată cu alte populaţii fidele iar o parte din populaţia musulmană, de etnie tigrina în special, au trecut pe teritoriul
recunoscut oficial al Eritreei, frontierea fiind stabilită cu preţul unui conflict sîngeros;
b)comerţul cu sclavi, de asemenea de veche tradiţie, nu numai în jurul bazinului mediteranean ci şi în alte arii civilizate ale Globului.
Cel mai notoriu a fost comerţul organizat de către europeni după descoperirea Americilor, în special odată cu dezvoltarea agriculturii de plantaţie
(sec. XVII-XVIII) care necesita o mare cantitate de forţă de muncă, greu de asigurat în unele regiuni din jurul Mării Caraibilor, depopulate prin
genocidul sistematic al populaţiei indigene. Acest comerţ a stat la baza prosperităţii multor porturi atlantice (Bristol, Bordeaux), principalii actori
implicaţi fiind britanicii, olandezii şi francezii. Astfel au fost repopulate Antilele, sudul S.U.A. sau nord-estul Braziliei;
c)migraţiile de cucerire, o formă chiar mai veche, au ca efect deplasarea în masă a unei populaţii, la mare distanţă de locul de origine,
din diverse motive. Cazul cel mai recunoscut este cel al marilor migraţii declanşate în sec. III-IV e.n., când sub impulsul hunilor, populaţiile
germanice au migrat din regiunile nord-pontice sau baltice spre sudul Europei antrenând şi deplasarea slavilor ori a altor populaţii venite dinspre
Asia (turco-mongole sau iraniene)216. Astfel de migraţii pot schimba complet tabloul etnic al unor vaste regiuni prin asimilarea sau refugierea
populaţiei locale. Acesta a fost cazul Europei şi Asiei Mici, a căror populaţie actuală este în mare parte rezultatul acestor migraţii. În alte cazuri o
parte a etniei antrenată în migraţii de cucerire rămîne în patria de origine, cazul arabilor plecaţi din sud-vestul Peninsulei Arabice în sec.VII;
d)infilitrările continui pe teritoriul altui stat sau grup etnic, constituie una din cele mai frecvente forme de migraţie definitivă, având
particularitatea că nu se desfăşoară în masă ci în grupuri mici sau adesea individual. De multe ori, aceste infiltrări etnice nu modifică imediat
structura etnică a regiunii afectate, elementele imigrate fiind asimilate, dar depăşirea unui prag numeric atunci când imigranţii devin tot mai
numeroşi, prin alimentarea continuă a curentului de populaţie pot deveni majoritari sau asimila chiar populaţia autohtonă. Migraţia slavilor a fost
mai degrabă de acest tip decât de cucerire, deplasarea lor din aria de origine (regiunea dintre Nipru şi Vistula), fiind lentă, pe parcursul mai multor
secole, cu sporadice deplasări în masă, împinşi de alte grupuri de multe ori, astfel explicându-se slavizarea treptată a populaţiilor romanizate sau
elenizate de la sudul Dunării. Aceste infiltrări au continuat pînă în pragul epocii moderne, explicând rutenizarea unor regiuni de populare
tradiţional românească (nordul Bucovinei şi al Maramureşului), proces facilitat de contextul specific al ocupaţiei habsburgice dar şi de apropierea
culturală. Astfel de exemple pot fi extrase şi din alte regiuni ale Globului, de multe ori consecutive sedentarizării unor populaţii nomade sau
seminomade. Este cazul paştunilor (afganilor) originari din regiunea muntoasă din sud-estul Afganistanului actual s-au infiltrat treptat în regiunile
vecine de la nord şi nord-est, inclusiv în regiunea actuale capitale, Kabul, domeniul unor populaţii sedentare de limbă persană sau tadjikă, proces
care a devenit treptat o politică de stat, fiind colonizaţi după 1950 şi în regiunile nordice ale acestui stat, populate tradiţional de populaţii turcofone
(uzbeci, turkmeni), motivând suplimentar conflictele interetnice din această ţară.
e)migraţiile de retragere a populaţiei locale din faţa înaintării unor grupuri migratoare sunt de asemenea foarte frecvente, fiind
responsabile de formarea unor izolate etno-lingvistice. De obicei replierea se efectua în arii mai izolate şi mai greu accesibile (văile munţilor
înalţi, regiuni mlăştinoase sau deşertice), fiind urmată de tentative de revenire în perioadele de acalmie. Astfel de mişcări de pendulare între ariile
de refugiu şi cele expuse invaziilor, dar cu potenţial economic mai ridicat, sunt cunoscute sub numele de mişcări metanastatice217. O situaţie
similară a fost şi cea din regiunea Caucazului Mare, spre care s-au repliat populaţii de diverse origini (caucaziene, turcice, iraniene) care abia în
ultimul secol au început să coboare spre regiunile piemontane, ocupate parţial de populaţii slave colonizate aici în timpul Imperiului Ţarist.
Retragerea khoisanoizilor spre regiunile inospitaliere ale deşertului Kalahari din faţa înaintării populaţiilor bantu este un alt exemplu la fel ca
retragerea populaţiilor iraniene din Asia Centrală (Turkestan, vestul Tibetului) spre regiunile muntoase înalte (Pamir, Hindukuş, Karakorum) din
faţa expansiunii populaţiilor turco-mongole în Evul Mediu.
V.1.2.Migraţiile temporare
La fel de frecvent omul se poate deplasa temporar în diverse scopuri. În perioada modernă foarte caracteristice au devenit migraţiile
pentru muncă sau studii.
V.1.2.1.Migraţiile alternante
216
Marile migraţii nu trebuie înţelese ca un fenomen insolit, declanşat la un moment dat ci ca un apogeu al unor mişcări perpetui de populaţii care au contribuit în cele din urmă la formarea
structurii rasiale şi etno-lingvistice a populaţiei.
217
După numele dat de geograful iugoslav Jovan Cvijić care le-a studiat în Peninsula Balcanică (Cf. La Péninsule Balkanique, Payot, Paris, 1918).
 Una din modalităţile de deplasare temporară este cea alternantă care poate fi punctul de plecare spre o deplasare definitivă şi prezintă o
mare varietate, în funcţie de motivaţia migrantului, structura grupului migrator etc. Se impun câteva forme, tot mai frecvente în perioada
contemporană :
a)navetismul, mişcare de tip pendulatoriu permisă de evoluţia mijlaocelor de transport. Amploarea maximă este înregistrată în marile
aglomeraţii urbane, existând o relaţie direct proporţională cu dimensiunea acestora. Pentru ca astfel de mişcări să se poată desfăşura este necesară
o reţea de transport bine organizată, cu o frecvenţă satisfăcătoare, capabilă să reducă la minimum pierderea de timp dar şi existenţa unei oferte
excedentare de locuri de muncă. De regulă, limita maximă a timpului de parcurs nu depăşeşte două ore, distanţa fiind determinată de
performanţele tehnice ale mijloacelor de transport 218. Navetismul se dezvoltă şi în jurul oraşelor mai mici dar dinamice, care necesită forţă de
muncă necalificată, mai ales dacă sunt înconjurate de arii rurale excedentare în forţă de muncă. Navetismul cuprinde de fapt două serii de mişcări,
în ambele sensuri:
-mişcările centripete, spre centrul polarizator, frecvent în cazul marilor aglomeraţii urbane cu activităţi economice foarte dezvoltate,
concentrate în zona centrală sau în zonele industriale periferice. Acest flux antrenează personal cu calificări foarte diferite, capacitatea de absorbţie a
metropolei fiind foarte mare;
-mişcările centrifuge, spre ariile periurbane, cu o intensitate mai redusă de obicei şi cu un caracter terţiar, antrenând populaţie cu calificare
superioară, absentă sau slab reprezentată în aceste arii. Este mai difuz în spaţiu, fiind vizibil şi în cazul unor mici centre de polarizare locală.
Aceste mişcări cotidiene pot conduce la constituirea unor categorii socio-profesionale distincte, ambigui 219, muncitorii ocupându-se în afara
orelor de program şi cu agricultura. Amploarea maximă a navetismului caracterizează perioadele de avînt economic – cazul Germaniei postbelice,
atunci când reconstrucţia a necesitat un maximum de forţă de muncă, suplinită parţial cu imigranţi. Marile aglomeraţii urbane sunt sediul unor
puternice mişcări navetiste locale, de la periferie spre centru, mai rar invers – circa 2.5mil. la Paris, deci un sfert din populaţia aglomeraţiei, mişcări
favorizate de existenţa unei reţele de transport rapid între centru şi suburbii. La noi în ţară, nivelul maxim al navetismului a caracterizat anii ’70-’80,
când în oraşe s-a construit masiv atât în domeniul industrial cât şi în cel edilitar. În acest timp Bucureştii atrăgeau zilnic circa 100 000 persoane
emiţând alţi 18 000 spre regiunile limitrofe. Restructurarea activităţilor industriale şi diminuarea construcţiilor civile au făcut ca acest flux să scadă
treptat după 1990, devenind în multe cazuri nesemnificativ, mai ales în ce priveşte mişcările centripete. O revigorare a activităţilor economice este de
natură să relanseze într-o anumită măsură aceste fluxuri în noul context al tendinţei unor categorii de populaţie de a se stabili la periferia marilor
aglomeraţii. Mişcări navetiste de mare amploare sunt cele înregistrate în ariile megalopolitane – nord-estul S.U.A., sud-estul Japoniei, unde acestea
se desfăşoară ierarhic dinspre oraşele mai mici spre cele mai mari;
b) migraţiile săptămînale, similare celor cotidiene, având tot caracter pendulatoriu şi fiind dictate de multe ori de un motiv similar
(muncă, studiu) se disting prin distanţa mai mare, de multe ori spre regiuni mai izolate, cu o infrastructură de transport mai precară. Semnificativă
este şi ponderea forţei de muncă slab calificate (construcţii, agricultură, industria extractivă), dar există şi cazuri în care cei antrenaţi deservesc
unele instalaţii situate în zone cu acces dificil (zona arctică, insule izolate, staţii meteorologice, faruri etc.):
c)migraţiile periodice, de regulă sezoniere, cu o perioadă mai lungă de alternanţă. Dirijate spre activităţi agricole, silvice, depind de
ciclicitatea anuală a perioadelor vegetative. De exemplu în S.U.A. sunt frecvent echipe specializate de muncitori agricoli utilizaţi în recoltarea
cerealelor, care se deplasează progresiv spre nord pe măsura maturizării recoltei (în iunie în sud dar în septembrie mai spre nord, în Canada).
Aceste mişcări au un caracter tot mai net internaţional, de obicei dinspre statele mai slab dezvoltate economic spre cele cu o agricultură
modernă, specializată, remarcabile fiind mişcările unor muncitori agricoli sezonieri din statele Europei de Est spre Grecia, Italia, Spania sau
Germania dar mai ales în Africa unde se înregistrează mişcări ample dinspre statele saheliene (Mali, Burkina Fasso) spre cele costiere, cu plantaţii
vaste (Coasta de Fildeş mai ales). Un caz citat altădată de literatura de specialitate era cel al muncitorilor agricoli italieni care plecau din sudul
Italiei spre America de Sud în timpul iernii, profitând de complementaritatea celor două emisfere (numiţi golondrinas), înlocuiţi treptat cu
muncitori sezonieri din statele mai sărace ale acestui continent (Bolivia, Peru, Paraguay).
Tot din această categorie fac parte şi migraţiile la termen, pentru diverse perioade, de la câteva luni la cîţiva ani (diplomaţi de carieră,
specialişti din diverse domenii etc.). Foarte frecvente şi având în primul rând caracter internaţional, pot constitui în unele cazuri etape ale migraţiei
definitive, în cazul în care ţara de origine se confruntă cu dificultăţi economice sau politice. Un caz aparte îl constituie specialiştii care asigură
consultanţă în domeniul industrial sau de servicii, suplinind lipsa specialiştilor din ţările în curs de dezvoltare cu resurse bogate, cazul
occidentalilor rezidenţi în statele petroliere de la Golful Persic de ex. În general aceste migraţii sunt sensibile la relaţiile autohton-migrant şi se
soldează uneori cu stabilirea definitivă în ţara de primire.
V.1.2.2.Nomadismul şi transhumanţa
În trecut foarte frecvente erau două forme de migraţie temporară cu un caracter mai complex, supuse astăzi unei presiuni care le
limitează aria de acţiune.
a)Nomadismul este o formă de mobilitate determinată de condiţiile naturale mai puţin prielnice organizării unei economii agricole
stabile şi cu o productivitate ridicată sau de specificul unor civilizaţii marcate de menţinerea unor tehnici agricole rudimentare. Nomadismul a fost
foarte răspândit la populaţiile pastorale din regiunile aride temperate sau tropicale. Pot fi citate drept cazuri tipice de populaţii nomade : tuaregii
din Sahara, beduinii (populaţii semite arabofone) din Orientul Apropiat şi nord-estul Africii, massaii din estul Africii, mongolii din Asia Centrală
etc. Multe popoare nomade au fost sedentarizate forţat (cazul kazahilor din fost U.R.S.S.) sau prin politici sistematice de creare a unor condiţii
mai evoluate de existenţă – cazul statelor petroliere de la Golful Persic unde s-a dezvoltat agricultura irigată în oaze, paralel cu utilizarea forţei de
muncă masculine în extracţia petrolului. Sedentarizarea nu este totdeauna completă, modul de viaţă nomad fiind greu de dizlocuit, multe din
populaţiile afectate practicând comerţul ambulant şi contrabanda care păstrează ceva din vechiul mod de viaţă (cazul tuaregilor din Sahara).
Procesul de sedentarizare este mai facil acolo unde nomadismul este de dată mai recentă, recurent fenomenului de „beduinizare” a unor populaţii

218
În Franţa se practică navetismul chiar şi între Paris şi Bordeaux cu TGV, la peste 600 km distanţă, mişcări intense de acest tip existând şi în megalopolisul de pe coasta atlantică a Americii de
Nord.
219
Bauerarbeitern în literatura germană de specialitate.
anterior seminomade sau chiar sedentare (caz frecvent altădată în spaţiul iranian – bahtiarii din Zagros, azerii qaşqai etc.). Sedentarizarea este
totdeauna mai facilă acolo unde există resurse complementare.
Nomadismul nu se limitează numai la populaţii de păstori ci poate fi întîlnit şi la comunităţile de culegători sau vînători din regiunea
tropicală umedă, supuse de asemenea sedentarizării (atunci când nu sunt decimate sistematic ca în Brazilia). Nomadismul constituie un mod de
viaţă foarte rigid, comunităţile care-l practică păstrându-l chiar şi atunci când condiţiile naturale şi sociale impun traiul sedentar, cazul ţiganilor
veniţi în Europa, abia recent sedentarizaţi (nu în totalitate).
Seminomadismul este o variantă a acestei forme de mobilitate care presupune alternanţa mişcărilor cu o perioadă mai lungă de
stabilitate într-o anumită regiune. În general, seminomadismul se manifestă în condiţii climatice mai puţin restrictive, populaţiile aferente formând
un fel de interfaţă între populaţiile sedentare şi cele tipic nomade.
b)Transhumanţa, confundată de unii cu nomadismul, de care o apropie caracterul personal. Se deosebeşte total de acesta fiind vorba de
o deplasare parţială a unor categorii de populaţie (bărbaţii tineri) în scop pastoral, adesea la distanţă foarte mare, cazul păstorilor din
Mărginimea Sibiului care ajungeau pînă la Volga sau al aromânilor din Balcani, situaţii similare fiind întîlnite în toate regiunile
circummediteranene : Spania, sudul Franţei, Sardinia, Anatolia, Maghreb etc.
Transhumanţa se deosebeşte de nomadism şi pentru că populaţiile antrenate în astfel de mişcări dispun de aşezări stabile, la care revin
sistematic şi în care o parte din populaţie locuieşte permanent, practicând agricultura sau activităţile meşteşugăreşti. Regula generală este pendularea
între regiunile înalte cu păşuni de vară şi zonele mai joase cu climat mai blând pentru iernat (cazul litoralului dobrogean la noi altădată). Restrînsă
masiv în Europa, transhumanţa mai este prezentă izolat în sud-vestul Asiei (Afganistan, Iran, Turcia) unde pendularea între zonele înalte (yaylîk în
turceşte şi ardşir în persană) şi zonele mai joase (kîşlak în turceşte şi garmşir în persană) constituie modul de viaţă al multor comunităţi care combină
agricultura irigată din zonele piemontane cu activităţile pastorale. Apropiate de transhumanţă şi mai frecvente astăzi sunt pendulările pastorale locale
la mici distanţe, frecvente încă în spaţiul românesc (de ex. dinspre Depresiunea Maramureşului şi Valea Someşului spre Munţii Rodnei).
V.2.Clasificarea migraţiilor după criteriul cauzal
Mobilitatea populaţiei poate fi diferenţiată şi în funcţie de motivaţia deplasării. Acest criteriu deosebeşte trei categorii de migraţii,
fiecare cu un impact specific asupra mediului de primire şi cu particularităţi proprii referitoare la dimensiunea fluxurilor, structura socio-
demografică a acestora etc.
a)Migraţiile spontane, au o istorie îndelungată dar s-au amplificat în perioada contemporană, în contextul liberei circulaţii a persoanelor
(relativă la nivel internaţional) şi a creşterii securităţii individuale. Aceste migraţii reprezintă de fapt, la nivel local, regional sau internaţional, o
redistribuire complementară a forţei de muncă în funcţie de excedentele sau deficitele de forţă de muncă, de diferenţele de venituri dintre
diversele regiuni sau state etc. Este în cele din urmă o supapă de siguranţă pentru eliminarea presiunii demografice care poate să apară într-un
anumit context într-o regiune oarecare. Ele au la bază opţiunea individuală, dar prin amploarea lor creează imaginea unor mişcări de masă, cum
sunt cele generate de exodul rural;
b)Migraţiile organizate, au de asemenea o istorie îndelungată, fiind iniţiate de stat, prin reprezentanţii săi direcţi sau prin intermediari de
tipul unor organizaţii sau întreprinderi particulare cu atribuţii în domeniul recrutării forţei de muncă (mai ales în perioada contemporană). Aceste
migraţii au la bază acordul persoanelor deplasate, care pentru a fi determinate sunt adesea stimulate material.
Cele mai tipice sunt din acest punct de vedere colonizările care urmăresc popularea (repopularea) unor teritorii ale căror resurse
naturale sunt insuficient valorificate dar de multe ori a mascat şi stabilirea unor populaţii fidele la marginile unor imperii apuse, cazul Banatului,
masiv colonizat cu şvabi în sec. al XVIII-lea, atraşi aici de mari avantaje materiale. Tipice au fost colonizările din Lumea Nouă – în Americi,
Australia, unde mai continuă încă prin implantările organizate de statul brazilian în lungul Transamazonianului, unde a fost defrişată o bandă de o
lărgime variabilă, de-o parte şi de alta, în care a primit terenuri o parte din populaţia sărăcită din nord-estul secetos al Braziliei (majoritar mulatră sau
de origine africană). În acest ultim caz migraţiile au sfîrşit prin a deveni spontane, datorită presiunii demografice mari din aria menţionată. Clasică este
şi colonizarea organizată de statul indonezian după obţinerea independenţei, cunoscută sub numele de „transmigraţie”, destinată să descongestioneze
suprapopulatele insule Jawa, Madura şi Bali, utilizând potenţialul nevalorificat din marile insule slab populate – Kalimantan, Boua Guinee (Irianul de
Vest). Numărul populaţiei deplasate a depăşit cifra de 10 mil.persoane, modificând semnificativ distribuţia spaţială a unor grupuri etnice. Un caracter
organizat îl au şi deplasările generate de muncile agricole sau de caracterul sezonier al unor activităţi precum cele din industria zahărului, de
importanţă locală deosebită, având caracter temporar însă.
c)Migraţiile forţate se desfăşoară fără consimţămîntul migranţilor, prin constrângere directă sau indirectă. De cele mai multe ori aceste
migraţii au un caracter definitiv. Clasice au fost migraţiile impuse de comerţul cu sclavi negri din Africa de Vest (sec.XVI-XVIII), care a
continuat de fapt comerţul similar mult mai vechi efectuat de arabi, responsabil de mixtarea populaţiei în Yemen, Oman, nordul Sudanului,
Egiptul meridional.
Deportările constituie o altă categorie, practicată pînă într-o epocă recentă de unele regimuri totalitare.Cauzele acestora erau fie politice
fie sociale. În acest mod, cu deţinuţi de drept comun a demarat procesul populării europene a Australiei, Guyanei franceze sau unor regiuni din
Siberia şi Extremul Orient rusesc (pe parcursul perioadei ţariste – „pohod na Sibir”). Un alt caz notoriu este cel al deplasării forţate a populaţiei
apte de muncă în timpul unor conflicte militare sau sub regimuri totalitare. Aceasta a fost o practică frecventă a Reichului nazist sau în perioada
stalinistă, fiind astfel antrenate mase imense, de milioane de persoane, spre minerit, construcţii diverse (hidrotehnice mai ales) şi exploatarea
lemnului220. Ca şi în imperiul sovietic, în celelalte state cu regim similar, după 1945, clienţii predilecţi ai deportărilor au fost intelectualii, ţăranii
înstăriţi (chiaburi în România, culaci în Rusia), practicanţi ai unor profesiuni liberale, preoţi etc.
Tot în această categorie pot fi incluse şi regrupările (schimburile de populaţii), cu caracter definitiv, în urma unor tratate sau
reglementări politice aşa cum s-a întîmplat între Turcia şi statele balcanice pe măsură ce acestea au dobândit independenţa şi au eliberat întreg
teritoriu de sub tutela otomană. Cel mai masiv flux de acest tip a fost însă cel creat de partajarea coloniei britanice India în 1947, în momentul

220
Gulagul sovietic a presupus deplasarea câtorva zeci de milioane de persoane dintre care cea mai mare parte a pierit în condiţiile grele ale Siberiei. România a practicat şi ea în perioada
dictaturilor care s-au succedat după 1938 astfel de deplasări, în timpul războiului (deportarea evreilor şi ţiganilor în Transnistria) sau în perioada comunistă (deportarea „chiaburilor” sau a şvabilor
din Banat în Bărăgan şi Dobrogea).
declarării independeţei când cea mai mare parte a populaţiei hinduiste din actualul Pakistan şi din Bangladesh s-a repliat spre teritoriul actual al
Indiei, în sens invers deplasându-se o parte din populaţia musulmană din Cîmpia Gangelui şi Dekkan, numărul total al persoanelor afectate fiind
după unele surse de 14-15 mil. (circa 4%din populaţia totală), generând numeroase masacre şi resentimente care răbufnesc încă în conflictul din
Kaşmir. La fel de masivă a fost şi expulzarea germanilor după retrasarea frontierelor postbelice care au atribuit Poloniei Pomerania Orientală şi
Silezia Inferioară iar Pomerania Orientală a fost divizată întra aceasta şi fosta U.R.S.S., afectând 8 mil.persoane la care s-au adăugat 1.5 mil.
germani expulzaţi de către cehi din regiunea Sudeţilor. Polonia a fost şi ea afectată de această retrasare a frontierelor prin ocuparea de către armata
sovietică, a Galiţiei Orientale şi vestului Bielorusiei, ce a generat plecarea a 1.5 mil.polonezi.
Tot în această categorie se încadrează şi refugierile din diverse motive, frecvente astăzi în Lumea a Treia, drept pentru care O.N.U.
dispune de un organism special de supraveghere (Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi înfiinţat în 1951)221. Cele mai multe refugieri sunt generate
de conflictele militare sau de persecuţiile religioase sau etnice. Se ajunge în unele cazuri la situaţii în care refugiaţii sunt mai numeroşi decât cei
rămaşi pe teritoriul ancestral – cazul palestinienilor, al căror număr total depăşeşte probabil 8-9 mil. dintre care 4.5 mil sunt refugiaţi în alte state
arabe – Siria, Liban, ţările de la Golful Persic, Iordania (unde formează majoritatea populaţiei) sau constituie o diasporă importantă în Europa şi
America de Nord. Accesul la independenţă prefigurat din primăvara anului 2000 nu va schimba prea mult soarta acestor refugiaţi, integraţi deja în
statele menţionate. Refugierile nu implică numai deplasarea dintr-un stat în altul ci şi deplasări interne, în state supuse unor conflicte locale. Astfel
circa 900 mii de columbieni au fost constrânşi să se aglomereze în bidonvilluri sau în tabere de refugiaţi pentru a scăpa de luptele dintre forţele
guvernamentale şi gherilele de orientare marxistă, desfăşurate pe teritoriile lor. În fosta Iugoslavie se apreciază la circa 800 mii numărul
refugiaţilor interni (mai ales în Bosnia), în Sri Lanka la 600 mii, în Sierra Leone la peste 500 mii etc. Afganistanul, Liberia, Sudanul, Georgia sau
R.Moldova completează această lungă listă.
Refugierile sunt foarte frecvente în Africa, devenind aproape incontrolabile şi greu de estimat, unele state fiind foarte afectate –
Somalia, Ruanda, Sierra Leone, Liberia, majoritatea statelor din Africa subsahariană fiind atinse de acest fenomen direct sau indirect, prin
găzduirea refugiaţilor. Masele de oameni dislocate în această regiune sunt de ordinul milioanelor de persoane. Nici Asia nu este ocolită de astfel
de mişcări, amplificate aici de masa imensă a populaţiei, cazul cel mai cunoscut fiind cel al Afganistanului, unde au fost deplasate circa 5-6 mil.
persoane, mai ales spre Pakistan, repatriate în mare parte în ultimii ani. Importante sunt şi mişcările generate de destrămarea imperiului sovietic şi
a fostei Iugoslavii (Caucaz, Asia Centrală, Bosnia-Herţegovina etc.)222.
Între refugiu şi expulzare limitele nu sunt totdeauna clare. Un caz mai recent de expulzare a fost acela al turcilor din Bulgaria, obligaţi
la sfîrşitul perioadei totalitare să-şi bulgarizeze numele şi instigaţi de autorităţi să plece în Turcia. Între 1985-1989 au plecat astfel 370 mii de turci
din cei 848 mii223. Bulgaria a continuat de fapt o „tradiţie“ mai veche a Imperiului Ţarist care, după fiecare extindere în dauna rivalului otoman,
obişnuia să expulzeze sau să deporteze populaţiile musulmane224.
Numărul total al refugiaţilor aflaţi în evidenţa O.N.U este de circa 22 mil (cf.H.C.R., 2001), obligate să trăiască în tabere unde nu
condiţiile sunt de cele mai multe ori sub limita decenţei. Numărul acestora este greu de stabilit, fiecare sursă având propriile estimări, cele ale
O.N.U. fiind mai apropiate de realitate. Nivelul maxim al acestor mişcări s-a manifestat în perioada postbelică la începutul anilor ’90, când s-au
suprapus mai multe conflicte majore (invazia irakiană a Kuweitului, dezmembrarea Iugoslaviei, războaiele civile din Ruanda şi Somalia etc.). În
afara acestora se află însă un număr cel puţin la fel de mare neluaţi în evidenţă (28 mil. după Sadako Ogata, înalt comisar al O.N.U, cu problemele
refugiaţilor)225
V.3.Clasificarea migraţiilor după criteriul administrativ
Teritoriul pe care se desfăşoară migraţiile este divizat între numeorase entităţi statale, regionale, locale încît există o diferenţă destul de
netă între două mari categorii de mişcări delimitate de frontierele recunoscute pe plan internaţional : interne şi internaţionale. Trebuie remarcat că
un rol important îl are dimensiunea teritoriului aflat sub jurisdicţia unui stat. În statele de mari dimensiuni, migraţiile interne sunt mai degrabă
migraţiilor internaţionale. În această categorie intră şi migraţiile transfrontaliere, tot mai intense între statele cu frontiere permisive, deschise.
V.3.1.Migraţiile interne
Desfăşurate în interiorul graniţelor unui stat, au o importanţă deosebită în statele de mari dimensiuni (S.U.A., Federaţia Rusă,
R.P.Chineză). În ultimele două secole aceste mişcări s-au efectuat de obicei dinspre regiunile agricole dens populate spre aglomerările urban-
industriale. Este vorba de aşa-numitul exod rural, termen încetăţenit de la sfîrşitul sec.al XIX-lea, în vestul Europei pentru a desemna caracterul
de masă al unor deplasări tradiţionale dar de mică amploare până atunci226.
Efectul principal al exodului rural constă în reducerea continuă a populaţiei rurale (depopulare) şi implicit în creşterea populaţiei
urbane (urbanizare, metropolizare). Cauza principală este de sorginte economică, generată de diferenţele de venituri dintre sat şi oraş dar şi
nivelul dotării social-edilitare care avantajează regiunile urbanizate. Exodul rural a condus la depopularea completă a unor aşezări rurale, în
special a celor izolate sau sărace în resurse, fenomen caracteristic în special în Europa unde în extremis s-a ajuns la reinstalarea vegetaţiei naturale
secundare – cazul unor arii extinse din Masivul Central Francez (Lozère), din Ţara Galilor sau nordul Scoţiei etc. Cele mai afectate sunt statele

221
În urma unei convenţii ţinută la Geneva, semnată treptat de majoritatea statelor lumii.
222
P.J.Thumerelle, în Réfugiés, déplacés et rapatriés, Population nr.3/1999, pp.509-536, citând surse O.N.U, estima la 23 mil. numărul refugiaţilor în 1995-1996, din care 8.3 mil, în Africa,
8.1.mil în Asia şi 5.8 mil. în Europa (incl, Fed. Rusă).
223
Reprezentând 43.6% din total, după 1990 s-au mai întors doar 155 mii. Aceasta a fost o practică curentă a statului bulgar, apropierea turcilor de pragul de 10% din populaţia totală creând
îngrijorare în contextul păstrării de către aceştia a unui indice mai ridicat al natalităţii (cf. Taylor P., Political Greography, Longman, New York, 1997). Cu toate acestea, ultimul recensământ
bulgar din 01.03.2001 atestă o proporţie de 12% a populaţiei turceşti (peste 950 000).
224
Numai între 1780 şi 1800 au fost expulzaţi între 300 şi 500 mii de tătari din Crimeea şi regiunea Kazan urmaţi de alţi 400 mii între 1854-1862. Între 1802-1864, din Caucazul de Nord au fost
alungaţi peste 1 million de musulmani (cerchezi, abhazi şi ceceni mai ales), stabiliţi în Anatolia, Orientul Apropiat şi Rumelia, din aceasta din urmă fiind obligaţi din nou să plece după
constituirea statului bulgar modern în 1878.
225
Citată de J.P.Thumerrelle, Réfugies, délacés et rapatriés, Espace/Populations/Société, nr.1-1998, pp.97-118.
226
Pentru detalii suplimentare asupra acestui fenomen important în dinamica spaţială a populaţiei din perioada modernă poate fi consultată lucrarea lui J. Pitié, L’exode rural, PUF, 1979.
din vestul Europei unde acest proces s-a desfăşurat în cicluri succesive începând cu secolul al XVIII-lea. În estul continentului s-a declanşat mai
tardiv, după 1900, dar a fost mai brutal, pe parcursul câtorva decenii spaţiile rurale fiind efectiv stoarse de forţele lor vitale.
Consecinţele acestui exod au fost atenuate în statele dezvoltate, într-o anumită măsură, de procesul de „contraurbanizare”, inversare a
ritmurilor creşterii populaţiei în favoarea mediului rural, în contextul delocalizării activităţilor economice, al dezvoltării turismului şi
comunicaţiilor. De aceasta au beneficiat însă doar acele arii rurale aflate în proximitatea aglomeraţiilor urbane, situate în lungul căilor de
comunicaţii sau dispunând de un potenţial turistic deosebit. Problematica exodului rural este mult mai complexă datorită desfăşurării sale în timp
şi a cauzalităţii multiple. În ultimele decenii, acest proces a luat o amploare fără precedent în statele Lumii a Treia, sprijinit de speranţa maselor
de migranţi rural de a găsi o slujbă sau de a-şi asigura un trai mai bun este iluzorie, efectul vizibil fiind supraaglomerarea periferiilor urbane. Lipsa
oricărei perspective şi masivul şomaj rural alimentează continuu aceste fluxuri, iar în prima parte a sec.XXI este aşteptată o amplificare ca efect al
unei presiuni demografice greu de stăvilit.
Migraţiile interne nu se desfăşoară exclusiv între sat şi oraş. În statele dezvoltate, tipice au devenit şi migraţiile interurbane, de regulă
ierarhizate, dispre oraşele mai mici spre cele tot mai mari care oferă posibilităţi mai largi de afirmare. Tot în aceste state au luat o amploare
maximă migraţiile inverse, dinspre oraş spre ariile rurale (contraurbanizarea), fenomen care este deja sensibil în estul Europei şi se prefigurează
ca o formă majoră de migraţii interne la nivel global având rolul de a descongestiona aglomeraţiile urbane, de a reechilibra distribuţia populaţiei.
Pot exista şi migraţii rural-rural acolo unde mai sunt încă rezerve de terenuri agricole, fertile cazurile invocate în Brazilia sau Indonezia dar şi
colonizarea stepelor Kazahstanului în perioada sovietică (mobilitate devenită internaţională după divizarea imperiului).
V.3.2.Migraţiile internaţionale
Se desfăşoară la nivel interstatal şi sunt mai greu de înregistrat statistic, mai ales în contextul mondializării, pentru că în afara migraţiei legale,
controlabilem există o puternică migraţie clandestină. De exemplu, în S.U.A. numărul imigranţilor clandestini se cifrează la mai multe milioane (4-6 mil.,
sau după unele surse chiar mai mult), aria de provenienţă fiind în special Mexicul (los chicanos) şi arhipelagul antilez.
Desfăşurate la distanţe foarte mari, aceste mişcări pun probleme şi mai complexe din punct de vedere economic şi psiho-social, efortul
de adaptare al individului fiind mult mai mare. Diferenţele de standard de viaţă şi de comportament dintre migrant şi localnic poate crea situaţii
conflictuale, reacţii de respingere sub forma unor mişcări xenofobe sau rasiste, frecvente în întreaga lume occidentală. Generale astăzi la nivel mondial,
având ca principale destinaţii statele dezvoltate sau cele aflate în boom economic datorat resurselor de hidrocarburi (Asia de Sud-Vest în mod deosebit)
dar şi în state cu agricultură speculativă (Coasta de Fildeş, Malaysia etc.)227. Fostele state comuniste au frânat aceste mişcări, rareori se înregistrau plecări
sezoniere dinspre Bulgaria spre nordul Rusiei în vederea exploatării lemnului. În general, migraţiile internaţionale au ca destinaţie marile aglomeraţii
urbane din ţările de primire, capabile să asigure locuri de mucnă diverse, conforme calificării (cazul tipic al S.U.A.). A existat însă şi o migraţie
internaţională dirijată spre mediul rural (cazul Americii Latine unde s-au stabilit masiv populaţii din sudul şi centrul Europei sau cazul Canadei, la
începutul secolului al XX-lea).
V.4.Particularităţile ale migraţiei populaţiei în perioada modernă şi contemporană
V.4.1.Perioada modernă (1700-1950)
Spre deosebire de perioadele anterioare în care mobilitatea populaţiei era condiţionată de distanţă, desfăşurându-se mai lent (cu
excepţia migraţiilor de cucerire) şi antrena o parte redusă a populaţiei Globului, după 1700, industrializarea şi urbanizarea au imprimat o dinamică
ascendentă mobilităţii populaţiei, atât pe plan intern cât şi internaţional. Premisele acestei accelerări le-au constituit însă evoluţiile din perioada
medievală şi mai ales Marile Descoperiri Geografice care au deschis noi direcţii de colonizare, populaţiilor europene în primul rând. Explozia
demografică resimţită la sfîrşitul sec.al XVIII-lea constituie o altă premisă care explică concentrarea principalelor fluxuri migratorii în regiunile
din nord-vestul Europei unde a debutat acest proces. În afara acestui context general pot fi invocate şi alte cauze care au favorizat accelerarea
mobilităţii :
-tendinţele de extindere a marilor proprietăţi în dauna micilor proprietari rurali forţaţi astfel să îngroaşe rândurile proletariatului urban
sau să emigreze. Tipică a fost situaţia din Marea Britanie, mai ales după înlăturarea iobăgiei şi tendinţa burgheziei de a-şi însuşi vaste domenii
utilizate ca păşuni pentru oi (enclosures);
-declinul activităţilor meşteşugăreşti prin dezvoltarea producţiei de fabrică, fenomen care a antrenat migraţia micilor artizani spre
centrele urbane;;
-apariţia crizelor economice de supraproducţie care au lovit de obicei micii producători forţaţi astfel să părăsească locurile natale;
-agravarea unor persecuţii pe fondul avîntului mişcărilor naţionale (persecuţii religioase, politice sau naţionale). Tipice au fost cazurile
unor populaţii din imperiile multinaţionale : polonezii, ucrainenii, românii din Imperiul Habsburgic, evreii din Imperiul Ţarist, armenii din
Imperiul Otoman. Persecuţiile au culminat cu numeroasele pogromuri organizate asupra ghettourilor evreieşti sau cu un veritabil genocid cum a
fost cazul armenilor sau creştinilor nestorieni între 1894-1915.
a)Migraţia internă a fost mai activă pe parcursul acestei perioade în statele în care industrializarea a fost mai precoce : Marea Britanie,
Germania, Franţa, ţările scandinave. Mişcările cele mai masive s-au produs spre bazinele carbonifere (Yorkshire, Ruhr, bazinul franco-belgian)
sau spre marile metropole – Paris, Londra, Berlin. La fel de activă a fost şi migraţia populaţiei rurale din S.U.A. spre vest, unde au colonizat
teritoriile triburilor amerindiene obligate să se retragă în rezervaţii. Colonizările cele mai puternice s-au efectuat spre Cîmpia Mississippi-Missouri
şi spre vestul îndepărtat, regiuni cu terenuri fertile favorizate de conectarea la reţeaua de căi ferate. Colonizarea era adesea apanajul unor companii
de construcţii feroviare care aveau interesul să îşi asigure produse transportabile, acest proces continuând pînă între cele două războaie mondiale.
După 1920 se accentuează în S.U.A. şi procesul de migrare a populaţiei afro-americane din sud spre nord-estul industrializat unde a devenit
treptat majoritară în unele cartiere sau oraşe. Populaţia S.U.A. este prin excelenţă mobilă, inerţia istorică acţionând invers decât în Lumea Veche
unde asigură stabilitatea comuntăţilor umane, mai legate de teritoriul pe care-l ocupă. Fiind mai recent constituită, populaţia nord-americană nu
este atât de intim legată de un anumit teritoriu, adaptândiu-se uşor locului de muncă şi economiei de piaţă liberale, fapt manifestat şi în peisaj prin
importanţa locuinţelor temporare la periferia oraşelor (rulote, barăci).
227
În unele din aceste state, ponderea străinilor poate atinge valori foarte mari, peste 30% în Coasta de Fildeş de ex.
 În Imperiul Ţaris şi mai tîrziu în U.R.S.S., procesul de colonizare a Siberiei şi Extremului Orient, debutat încă din sec.al XVII-lea,
amplificat odată cu deschiderea căilor ferate care au antrenat mase importante de populaţie, mai ales de origine slavă (ruşi, ucraineni). Tot în acest
imperiu, o amplă mişcare de colonizare a fost aceea iniţiată la sfîrşitul sec.al XVIII-lea, odată cu desfiinţarea Hanatulul Crimeii şi cu retragerea
Imperiului Otoman spre sud, în partea europeană (nordul Mării Negre). La această mişcare au participat nu numai slavii răsăriteni ci şi germanii
din Ducatul Varşoviei, românii din Moldova, populaţiile creştine din Balcani (bulgari, sîrbi, greci, găgăuzi etc.), totalizând circa 10 mil.persoane
pe parcursul sec.XVII-XIX228.
. Mai tîrziu, pe parcursul conflictelor mondiale, un rol important în popularea regiunilor asiatice ale U.R.S.S. l-a avut şi refugiul masiv al
populaţiei din partea europeană, din care o parte nu s-a mai întors. Regimul sovietic s-a remarcat încă de la început prin practica migraţiilor
forţate. Între 1919-1953 (până la moartea lui Stalin) au fost astfel deplasate circa 5.8 mil persoane 229, manifestându-se trei vârfuri : 1930-1934, în
perioada colectivizării forţate, când cea mai mare parte a ţăranilor înstăriţi (culaci) au fost strămutaţi în regiunile nordice sau asiatice ale vastului
imperiu; 1940-1944, când o bună parte a populaţiei din teritoriile ocupate la frontiera apuseană (Basarabia, nordul Bucovinei, Galiţia, Ţările
Baltice) a fost deportată în aceleaşi regiuni din raţiuni economico-sociale concomitent cu deplasarea în masă a unor grupuri etnice acuzate de
colaboraţionism (ceceno-inguşii, tătarii din Crimeea, calmucii, karaceaii, balkarii, kabardinii, germanii de pe Volga etc.; 1947-1952, în perioada
aplicării programului de colectivizare forţată în regiunile vestice a căror ocupare a fost consfinţită de tratatul de la Paris. Motivaţia acestor migraţii
forţate a fost foarte complexă. Consecinţele acestora au fost suportate atât de categorii intelectuale (filozofii din centrele urbane importantă în
1922, intelectualii „contrarevoluţionari” din Ţările Baltice şi Basarabia în 1940-1944), elemente antisociale (în 1930 mai ales, hoţi, prostituate,
cerşetori etc.), ţărani înstăriţi dar şi ţărani „sabotori” (ca în 1932, când peste 45 000 ţărani ucraineni au fost deportaţi spre bazinul Peciorei din
cauza refuzului de înscriere în colhoz), minorităţi indezirabile, în cadrul unor operaţiuni de „purificare etnică”, încă neasumate de statul rus
(finlandezii din regiunea St.Petersburg, iranienii din Azerbaidjan, coreenii din Extremul Orient etc.) sau insurgenţi ostili puterii sovietice
(basmacii din Tadjikistan sau djighiţii din Caucazul de Nord).
Un proces similar s-a petrecut în nord-estul Chinei (Manciuria), unde au fost colonizaţi ţăranii originari din Marea Cîmpie Chineză,
dens populată, astfel modificându-se complet structura etnică a regiunii. Au fost şi cazuri în care unele state au luat măsuri pentru limitarea
migraţiei interne –cazul Italiei fasciste care a încercat frînarea exodului populaţiei rurale din Mezzogiorno în scopul reducerii şomajului din
regiunile industriale nordice.
b)Migraţia internaţională s-a accentuat încă din sec. al XVI-lea pe seama formării sistemului colonial prin organizarea sistematică de
colonii de către metropole (Spania, Portugalia, Franţa, Marea Britanie, Olanda) în scopul asigurării controlului şi extragerii unor resurse sau
materii prime agricole necesare economiei acestora. În perioada modernă atinge punctul culminant şi îşi schimbă caracterul, în locul migraţiei de
colonizare(adesea prin deportare) apare migraţia spontană, în contextul exploziei demografice, a deteriorării condiţiilor economice, mai ales în
urma războaielor napoleoniene, apariţiei crizelor de supraproducţie (precum aceea din 1816-1820). Pînă la 1920, curba evoluţiei migraţiei
europene a fost continuu ascendentă iar structura etnică s-a schimbat progresiv : pînă la 1850 dominau britanicii (irlandezii, scoţienii, englezii),
între 1850-1900 dominau germanii şi scandinavii iar după 1900, italienii şi est-europenii (polonezi, evrei, ucraineni, ruşi, unguri, greci etc.).
Apariţia fenomenelor inerente economiei de piaţă – şomaj, supraproducţie şi în ţările de primire au condus la adoptarea unor politici de
limitare a migraţiei internaţionale (Australia ia astfel de măsuri încă de la sfîrşitul sec.al XIX-lea, S.U.A. în 1924 etc.). Aceste politici aveau în
general un caracter segregativ, eliminându-i pe cei necalificaţi, lipsiţi de capital sau cu o anumităn origine etnică sau rasială (asiaticii erau excluşi
mai ales în Australia). Ca urmare, curba migraţiei a urmat un trend descendent, în contextul reducerii masive a natalităţii în Europa ca efect al
tranziţiei demografice.
Mai mult, în Europa se manifestă procesul invers de imigrare, în special acolo unde reducerea natalităţii a fost foarte timpurie (Franţa,
Marea Britanie, Belgia). Astfel se formează un flux important de migranţi dinspre estul spre vestul continentului, accentuat mai tîrziu. Principalele
state emiţătoare au fost la început cele mediteranene (Italia şi Spania în primul rând) apoi acelea din Europa Centrală (Polonia, Cehia), fluxurile
fiind dirijate predilect spre Franţa230. În Marea Britanie un flux masiv era asigurat de Irlanda sau de unele colonii (Antile, subcontinentul indian).
Un caz particular l-a constituit refugierea masivă a aristocraţiei ruseşti şi a unei părţi din burghezia fostului Imperiu Ţarist, în urma Revoluţiei din
Octombrie 1917, „ruşii albi”, stabiliţi în statele Europei de Vest (Franţa şi Marea Britanie îndeosebi) şi peste ocean.
Pe ansamblu, marea migraţie europeană a antrenat între 1700-1914 circa 70 mil.persoane, cel mai important flux migratoriu din întreaga
evoluţie istorică a umanităţii. Ponderea cea mai însemnată a fost asigurată de Insulele Britanice (17 mil.) şi Italia (15mil.) urmate la distanţă de Spania (6
mil.), Germania (5 mil.9, Portugalia şi Polonia (câte 3 mil.), ţările scandinave etc., majoritatea dirijaţi spre S.U.A. ( tab.29). Structura etnică a masei de
imigranţi a fost însă realtiv diferită în nordul Americii faţă de sudul acesteia. În Brazilia, de exemplu, din cei aproximativ 5.5 mil. emigranţi, între 1814-
1970, majoritatea erau din sudul Europei (1.78 mil portughezi, 1.63 mil.italieni, 0.72 mil.spanioli, greci etc.) urmaţi la mare distanţă de alte grupuri din cele
mai diverse : germani, japonezi, ucraineni, polonezi, evrei etc231.
Distribuţia regională a acestor fluxuri în ţările emiţătoare a fost inegală, plecările afectând mai ales regiunile cu reminiscenţe ale
relaţiilor feudale (provinciile spaniole Andaluzia, Extremadura sau sudul Italiei) ori cu o populaţie densă (Galicia, nordul Portugaliei). Şi în ţările
primitoare, distribuţia acestor fluxuri a fost inegală. În S.U.A. ţinta principală a imigranţilor (40 mil. în perioada menţionată), aceştia s-au aşezat
cu precădere în regiunile industriale din nord-est constituiau o resursă ieftină de forţă de muncă, baza acumulării capitalului american. Asimilarea
reciprocă s-a produs destul de greu în aceste zone, imigranţii agregându-se mult timp în regiuni ori cartiere cu specific etnic sau confesional 232.
Aşa-numitul „melting-pot”american a rămas mai degrabă un deziderat, multiculturalismul fiind un model american care se extinde şi în întreaga

228
Cf. J.I.Clarke, Changes in Global Demography, Companion Encyclopedia of Geography, pp.249-274, Routledge, London, 1996.
229
Este vorba de varianta medie, prezentată în Géographie des migrations forcés en U.R.S.S., Population et Sociétés, INED, nr.2/2000?. Alte surse indică un număr mult mai mare datorat
dificultăţii de a separa migraţiile forţate de cele impuse de transformările economice.
230
În 1931, în Franţa se înregistrau 800 000 emigranţi italieni, 500 000 polonezi etc. Numai între 1920-1930 emigraţia netă în Franţa a fost de 1.2 mil. persoane, care asigurau 80% din forţa de
muncă din minele Lorenei şi din Nord-Pas de Calais, la fel ca în portul Marsilia.
231
Informaţii preluate dintr-un studiu colectiv publicat de CNRS din Franţa în 1980 (Les migrations internationales de 1815 à nos jours).
232
„La piccola Italia” la New York sau ţinutul populat de metodiştii elveţieni din secta Amish în Pennsylvania sunt două exemple.
Europă Occidentală. O parte din emigraţia europeană s-a dirijat şi spre coloniile africane şi asiatice pentru administrarea acesteia, având originea
predilectă în metropole : francezii spre nordul Africii, britanicii în Africa de Sud, subcontinentul indian sau Extremul Orient etc.
Tabelul nr.32 : Evoluţia numărului de imigranţi din S.U.A. între 1820-1995 (mii persoane)
Ţara de origine 1820-1889 1890-1914 1915-1945 1946-1965 1966-1995 1820-1995
EUROPA 13280 15739 3638 2428 2833 37918
Marea Britanie 2687 1107 475 367 444 5080
Irlanda 3432 888 273 112 112 4817
Germania 4413 1069 547 816 245 709
U.R.S.S. 221 3055 152 13 409 3850
Italia 337 3639 745 321 310 5352
AMERICA 1173 822 2510 2037 9114 15647
Canada 1048 456 1556 740 479 4279
Mexic 27 120 649 566 4004 5366
America de Sud 98 246 305 731 1549 2929
ASIA 316 451 224 288 6403 7682
China 289 42 50 33 994 1408
India 1 6 6 4 655 672
Coreea 16 731 747
Filipine 1 39 1231 1271
Vietnam 857 857
AFRICA 2 13 13 29 464 521
Alte regiuni 209 46 24 48 118 445
TOTAL 14980 17072 6409 4830 18934 62223
Surse : U.S.Immigration and Naturalization Service, Statistical Yearbook, Washington, 1997 (imigraţia legală brută, cel puţin pentru ultima perioadă)
Paralel cu marea migraţie europeană s-a produs şi migraţia chineză, mai modestă, circa 12 mil., dirijată spre Asia de Sud-Est unde au ajuns
adesea majoritari (Singapore) sau formează o parte însemnată a populaţiei (Malaysia, Thailanda, Djakarta). O parte s-au ândreptat şi spre insulele din
Pacific ori spre coasta de vest a S.U.A., Australia frânând de timpuriu emigrarea asiaticilor 233. Japonezii au participat şi ei la acest flux asiatic cu circa 2
mil. de emigranţi dirijaţi spre insulele din Pacific (Hawaii) sau spre Americi (Brazilia, vestul S.U.A.). Emigraţia indiană (3 mil.) apare redusă raportată la
potenţialul enorm al subcontinentului indian, fiind strîns legată de necesităţile economice ale metropolei coloniale britanice. Astfel cei mai mulţi s-au
dirijat spre unele colonii ale Imperiului Britanic în care necesitatea forţei de muncă de pe plantaţii era stringentă – Guyana Britanică, Trinidad-Tobago,
Fiji, estul Africii, Natal, Mauritius, adăugându-se unui flux tradiţional spre sud-estul Asiei – Birmania, Singapore, Malaysia. O bună parte dintre aceştia
erau antrenaţi şi în administraţia acestor colonii, în special ca intermediari (în Africa de Est). O migraţie mai puţin cunoscută este cea a populaţiei de
origine arabă din Orientul Apropiat, în special spre America de Sud (Argentina, Brazilia, Columbia, Venezuela) dar şi spre America de Nord sau
Europa. Majoritatea acestora erau creştini (ortodocşi, maroniţi, siriaci, nestorieni) şi proveneau din Siria, Liban, Palestina sau nordul Irakului (circa 1
milion). Un traseu similar l-a cunoscut şi emigraţia armeană din Anatolia, generată de convulsiile Imperiului Otoman în descompunere (peste 1 mil.
persoane).
V.4.2.Perioada contemporană (după 1950)
a)Migraţiile interne
Caracteristica esenţială a migraţiilor interne pe parcursul acestei perioade constă în diminuarea importanţei lor în statele dezvoltate
(proporţional nu şi numeric), datorită epuizării rezervelor de forţă de muncă rurală. Acest proces se manifestă mai timpuriu în statele industrializate (Marea
Britanie, Germania, Ţările de Jos, Franţa). Se produce aici fenomenul, ambiguu de altfel, numit contraurbanizare, marcat de tendinţa de reducere a
populaţiei unor mari metropole (Paris, Londra), consecinţă a creşterii posibilităţilor de mişcare a populaţiilor, care preferă migraţiile alternante
(navetismul), constituindu-se astfel marile aglomeraţii periurbane (rurbanizarea). Acest fenomen apare şi în regiunile industriale tradiţionale decăzute
(vechi bazine carbonifere dezafectate – nordul Franţei sau Middlands de ex.). În S.U.A. totuşi, migraţia internă capătă o importanţă mai mare decât cea
internaţională, dată fiind şi dimensiunea teritoriului, dirijându-se predilect spre Sunbelt – vastă arie care cuprinde în primul rând Florida, Texas, Arizona,
California şi spre nord-vest, în statele Oregon şi Washington (tab.31-32).
Tabelul nr.33 : Ritmul anual de creştere a populaţiei Globului, prognozat pentru anii 2001-2005 (în %
anual)
Continentul Populaţia Populaţia Populaţia Continentul Populaţia Populaţia Populaţia
(regiunea) totală urbană rurală (regiunea) totală urbană rurală
TERRA 1.2 2.0 0.4 -de Sud-Est 1.4 3.2 0.2
State dezvoltate 0.2 0.5 -0.8 -de Est 0.7 1.9 -0.1
State în curs de 1.5 2.7 0.6 OCEANIA 1.2 1.2 1.2
dezvoltare
State subdezvoltate 2.5 4.5 1.6 AMERICA 1.2 1.5 -0.1
AFRICA 2.3 2.7 1.2 America de Nord 0.9 1.0 -0.3
-de Nord 1.8 2.9 0.7 America Centrală 1.6 2.0 0.9

233
La fel ca şi S.U.A. care încă din 1882 au adoptat Chinese Exclusion Act.
 -de Vest 2.7 4.2 1.2 Caraibe 1.0 1.6 0.0
-de Est 2.4 4.6 1.4 America de Sud 1.4 1.9 -0.2
-Centrală 3.0 4.3 2.0 EUROPA -0.2 0.2 -1.3
-de Sud 0.8 1.5 0.2 -de Nord 0.1 0.3 -0.7
ASIA 1.3 2.5 0.4 -de Vest 0.1 0.4 -0.7
-de Sud-Vest 2.1 2.8 0.3 -de Sud 0.0 0.4 -0.9
-Central-Sudică 1.7 3.0 1.0 -de Est (incl.Rusia) -0.5 0.2 -1.3
Sursa : P.N.U.D., Population Division, O.N.U., New York, 2001

Tabelul nr.34 :Componentele creşterii populaţiei urbane pe Glob (1985-1999, mlioane loc.)
Continentul PU PU SN SM Continentul PU PU SN SM
(regiunea) 1985 1999 1985- 1985- (regiunea) 1985 1999 1985- 1985-
1999 1999 1999 1999
TOTAL 1922 2753 461 370 -de Sud 182 267.4 57.7 27.7
State dezvoltate 821 884 48 15 Oceania 17.3 21.3 2.6 1.4
State în curs de 1101 1869 413 355 Europa 406.7 426.8 19.3 0.8
dezvoltare
Africa 142 260 79 29 -de Nord 74.5 79.2 4.3 0.4
-de Nord 152 260 79 29 -de Vest 136.4 139.6 4.0 -0.9
-de Vest 33.8 80.9 24.1 23 -de Sud 100.3 106.1 6.3 -0.5
-de Est 28.4 46.8 15.7 2.7 -de Est 95.5 101.9 4.6 1.8
-Centrală 22.9 31.4 11.4 -2.9 Rusia 102.3 106.0 1.6 2.1
-de Sud 16.7 21.4 4.8 -0.1 Asia 777.0 1330.0 251.4 301.7
America 466 609 107.2 35.6 -de Sud-Vest 62.1 122.1 29.8 30.3
-de Nord 204 231 20.2 6.6 -Central-Sudică 259.7 449.6 112.5 77.4
-Centrală 63.7 91.6 25.3 2.6 -de Sud-Est 93.8 191.6 44.6 53.2
-Caraibe 16.8 19.2 3.6 -1.2 -de Est 361.2 566.6 64.5 140.8
Surse : Statistical Yearbook, 1997, O.N.U., New York, World Population Data Sheet, P.R.B, New York, 2000.
Exodul rural se manifestă astăzi viguros în statele în curs de dezvoltare, unde asistăm la creşterea exagerată a metropolelor. Unele cifre indică
deplasarea, numai între 1960-1984, a 300 mil. persoane din mediul rural în cel urban din Lumea a Treia, cifră depăşită cu mult ulterior, când în anii 1990
s-a estimat o medie de cel puţin 30 mil. anual, credibilă în contextul dezvoltării exagerate a marilor metropole. Se explică astfel explozia fenomenului
urban din aceste ţări. Statele cu suprafeţe extinse şi mai slab populate, continuă acţiunea de populare a regiunilor potenţial umanizabile, prin deschiderea
unor noi fronturi pioniere, cazul Amazoniei în Brazilia sau al insulei Kalimantan în Indonezia. Un caz particular l-au constituit statele cu regim politic de
tip sovietic, în care a predominat caracterul dirijat al migraţiei interne (mascat sau pe faţă). În fosta U.R.S.S. s-a cotinuat acţiunea de populare a Siberiei, în
special în partea sudică a acesteia şi a Kazahstanului, prin desţelenirea întinderilor stepice. Migraţiile forţate au avut un rol deosebit în acest stat, populaţii
sau categorii întregi au fost deportate în ceea ce este cunoscut drept gulagul sovietic. Şi China a întreprins acţiuni similare în regiunile mai aride din partea
central-vestică prin extinderea sistemelor de irigaţii sau prin exploatarea unor resurse subsolice.
b)Migraţiile internaţionale
Marcate iniţial de schimburile de populaţie, cel puţin în Europa, unde s-au manifestat cele mai complexe deplasări s-au transformat
rapid în migraţii ale forţei de muncă. Schimburile de populaţie din Europa au afectat imediat după război în primul rând Germania (12 mil.
germani „repatriaţi”)234. Cei mai mulţi au fost evacuaţi sau expulzaţi din vestul Poloniei şi Cehia dar o bună parte au plecat voluntar, în contextul
instaurării comunismului în Estul Europei (Transilvania, Banat). La fel de afectaţi au fost şi polonezii din estul Galiţiei (3 mil.), aşezaţi în vestul
Poloniei actuale, în locul germanilor. Mişcări de amploare mai redusă s-au semnalat în Balcani, prin plecarea populaţiilor turceşti sau slave
islamizate din Bulgaria şi fost Iugoslavie spre Turcia235.
În Asia s-au manifestat de asemenea masive regrupări de populaţie, îndeosebi în fosta colonie britanică India, unde formarea statelor
independente Pakistan şi India, pe baze confesionale a dus la regruparea a circa 15 mil. persoane (cvasitotalitatea hinduşilor din Punjabul de Vest şi o
parte din musulmanii din Cîmpia Gangelui) lăsând deoparte masacrele reciproce. Tot de aici, ca urmare a decolonizării un număr neprecizat de
locuitori au plecat în Marea Britanie (anglo-indienii). Acelaşi proces istoric, decolonizarea, determină după 1960 repatrierea masivă a populaţiei de
origine europeană din fostele colonii : 1.5 mil. de francezi din nordul Africii mai ales (nu toţi erau etnici francezi, mulţi fiind de origine spaniolă,
italiană sau evreiască) reaşezaţi pe litoralul sudic (pied-noirs)236; 0.5 mil. portughezi s-au retras după 1975 din Angola, Mozambic sau Guineea
Bissau, fie în Portugalia fie în Brazilia; indienii din estul Africii, veniţi în perioada colonială s-au retras de asemenea treptat spre subcontinentul indian
sau spre Marea Britanie, spre deosebire de cei colonizaţi în Africa de Sud unde constituie o comunitate solidă. Şi ampla migraţie declanşată de
destrămarea U.R.S.S. este similară efectelor induse de procesul decolonizării. Aceasta a fost mai intensă în republicile caucaziene sau central asiatice,
unde ponderea populaţiei ruseşti s-a redus drastic spre deosebire de republicile din partea europeană unde reducerea este mai degrabă imputabilă
îmbătrânirii demografice. De exemplu, în Uzbekistan, numărul ruşilor a scăzut de la 1.7 mil. în 1989 la doar 0.7 mil. în 2000 iar în Tadjikistan, de la
0.4 mil. la 0.1mil., „diaspora” rusă în Asia Centrală tinzând să devină o amintire.„Decolonizarea” acestor vaste spaţii a produs un flux estimat la circa
4 mil.persoane între 1990-2000 care a redus impactul scăderii catastrofale a natalităţii în Rusia237.

234
H.Fassmann într-un articol din Revue européenne des migrations internationales, nr.1/1995, indica pentru perioada 1950-1952 un număr de 8 049 000 germani „repatriaţi” din ţările est-
europene (inclusiv 5 275 000 din fosta R.D.G.), dintre care 1 430 000 din Polonia, 746 000 din fosta U.R.S.S., 402 000 din România şi 105 000 din Cehoslovacia.
235
Sursele oficiale bulgare admit expulzarea a 155 000 turci şi pomaci (bulgari islamizaţi) între 1920-1952, 43 000 între 1969-1976 şi 350 000 între 1982-1992 (132 000 au revenit ulterior).
236
Emigraţia nord-africană spre Franţa a început încă în perioada colonială, între 1949-1955 s-au instalat în metropolă peste 180 mii musulmani din Algeria. După independenţa acestui stat, cea
mai mare parte a acestora au rămas în Franţa unde s-au venit şi loialiştii (harki) scăpaţi de epurarea forţelor naţionaliste (Bernard, 2002).
 Restricţiile impuse de statele de imigrare din Lumea Nouă au slăbit după 1950 dar amploarea fenomenului nu a mai atins nivelul
anterior anului 1920. O oarecare creştere se constată imediat după război, spre S.U.A. După 1950 se iau noi măsuri de frânare a imigraţiei în
contextul ascensiunii noilor curente originare din America Latină şi estul Asiei (coreeni, filipinezi şi chinezi mai ales) – S.U.A în 1965, Canada în
1978, măsuri relaxate ulterior. O tendinţă contemporană este şi aşa-numitul „brain-drain”, atragerea cadrelor cu pregătire superioară în statele
dezvoltate, fenomen nociv pentru statele slab dezvoltate dar profitabil pentru cele dinainte care reuşesc astfel să-şi menţină decalajul tehnologic.
De exemplu peste 50% din medicii practicanţi şi peste 25% din inginerii din S.U.A. sunt formaţi în alte ţări, adesea în state slab dezvoltate
precum cele din subcontinentul indian sau Egiptul.
Tabelul nr.35
R olul mobilităţii în dinamica populaţiei din statele dezvoltate între 1990-2000
Statul P P SN SM) SN SM Statul P 1990 P SN SM SN SM
1990 2000 2000
Mii Mii Mii Mii (‰) (‰) Mii Mii Mii Mii (‰) (‰)
loc. loc. loc. loc. loc. loc. loc. loc.
Islanda 254 281 26 1 9.7 0.3 Slovacia 5288 5400 135 -23 2.5 -0.4
Norvegia 4233 4492 145 114 3.3 2.6 Cehia 10362 10272 -112 22 -1.1 0.2
Suedia 8527 8867 122 218 1.4 2.5 Polonia 38038 38548 763 -253 2.0 -0.7
Finlanda 4974 5176 128 74 2.5 1.5 România 23202 22043 -174 -985 -0.8 -4.4
Danemarca 5135 5339 70 134 1.3 2.6 R.Moldova 4369 4112 123 -380 2.8 -8.8
Marea 5745 5967 1089 1129 1.9 1.9 Ucraina 51691 48946 2037 -708 -4.0 -1.4
Britanie 6 4
Irlanda 3507 3793 200 86 5.5 2.4 Bielorusia 10218 10005 -170 -43 -1.7 -0.4
Olanda 1489 1591 586 436 3.8 2.7 Lituania 3705 3526 29 -208 0.8 -5.9
2 4
Belgia 9948 1024 130 171 1.3 1.7 Letonia 2678 2373 - - -4.1 -7.4
9 -104 -201
Luxembur 381 438 14 43 3.3 10.3 Estonia 1573 1368 -45 -160 -3.0 -10.2
g
Germania 7988 8217 -732 3028 -0.9 3.7 Rusia 148267 14518 -5401 2316 -3.7 1.6
0 6 2
Austria 7660 8112 77 375 1.0 4.7 Georgia 5432 5028 231 -635 4.2 -12.2
Elveţia 6674 7184 191 319 2.8 4.0 Armenia 3352 3811 305 154 8.5 4.3
Franţa 5660 5914 2035 506 3.5 0.9 Azerbaijan 7139 8049 1089 -177 14.6 -2.3
1 2
Portugalia 9920 1005 88 52 0.9 0.5 Kazahstan 16667 15478 1421 -2610 8.8 -16.2
0
Spania 3882 3996 292 845 0.7 2.2 Kirghizstan 4359 4764 836 -431 18.3 -9.5
6 3
Italia 5750 5836 -92 959 -0.2 1.7 Uzbekistan 20317 24524 5276 -1069 23.5 -4.8
5 2
Grecia 1012 1075 40 593 0.4 5.7 Tadjikistan 5248 6321 1346 -273 23.3 -4.7
1 4
Bulgaria 8718 8106 -354 -258 -4.2 -3.0 Turkmenia 3609 4922 877 436 20.6 10.2
Macedonia 1924 2032 163 -55 8.2 -2.9 Israel 4662 6219 766 791 14.1 14.5
Albania 3262 3419 564 -407 16.6 -12.4 Japonia 123542 12666 3161 -41 2.5 -0.1
2
Iugoslavia 1026 1043 311 -145 3.0 -1.4 Australia 16696 19124 1256 1172 7.0 6.5
8 4
Bosnia-H. 4518 3832 102 -788 2.4 -18.9 N.Zeeland 3368 3859 307 184 9.5 5.1
ă
Croaţia 4778 4598 -13 -167 -0.3 -3.6 Canada 26937 30911 1649 2325 5.7 8.0
Slovenia 1998 1992 3 -9 0.1 -0.4 S.U.A. 249972 28138 1697 1444 6.5 5.8
2 0 0
Ungaria 1037 1012 -315 64 -3.1 0.6
5 4
Notă : SN – spor natural SM – spor migratoriu ;
Sursa : A.Monnier, La conjoncture demographique, Population (numerele din 1990-2000), I.N.E.D., Paris
Europa Occidentală este caracterizată într-o primă fază prin imigraţia masivă de populaţie datorită necesarului de forţă de muncă pe
parcursul celor „trei decenii glorioase”. Mulţi au devenit cetăţeni ai statului de adopţie dar o mare parte au un statut incert (cel puţin 10 mil.), fenomen
accentuat după 1990 prin emigraţia aproape incontrolabilă dinspre estul Europei sau din Asia şi Africa. La început această emigraţie a fost dirijată,
multe companii atrăgându-şi „clienţii” direct de la sursă, în special din sudul Europei (Peninsula Iberică, Grecia, Italia) dar ulterior ponderea maximă a
revenit celor din Turcia, fosta Iugoslavie şi nordul Africii pentru ca în prezent est-europenii să constituie principalul val 238, alături de cei din regiunile
extraeuropene (kurzii din Turcia, asiaticii în general, negrii din Africa subsahariană etc.). O mare parte a acestora sunt azilanţi, justificat sau nu, motiv
237
Cf. T.Heleniak, Russia’s Demographic Decline Continues, Population Today, nr.6/2002, ONU. Cea mai mare parte a acestor migraţii s-a desfăşurat sub impulsul unor conflicte interetnice
(Nagorno-Karabah, Abkhazia, valea Ferghana) sau politice (Tadjikistan, Transnistria). Mişcări similare s-au produs şi ca urmare a conflictelor «  interne » din Caucazul de Nord sau Tuva care au
obligat mase importante de populaţie să părăsească regiunile nesigure.
pentru care multe state au luat măsuri drastice de stopare a cererilor de azil (Franţa, unde în 1989 se îregistrau 60 000 cereri de azil iar în 1992 doar 29
000, în spiritul legii lui Ch.Pasqua de limitare a imigraţiei). Cea mai permisivă pentru azilanţi este Germania (cu un vârf ed 438 000 cereri în 1992),
urmată de ţările nordice239. Europa de Vest a devenit un atractor la fel de important ca şi S.U.A. Fenomenul de reîntoarcere (migraţia de retur) este
specific doar acelor state care s-au integrat în Uniunea Europeană (Spania, Grecia, Portugalia, Irlanda) dar şi aici nu în totalitate. Rolul acestor migraţii
la constituirea stocului actual de populaţie vest-europeană este foarte important dacă luăm în calcul şi pe urmaşii acestora (circa o cincime din
populaţie în Franţa şi Elveţia, peste un sfert în Luxemburg sau peste 10% în Germania sau Marea Britanie). Important este faptul că în ultimii ani ţări
tradiţional furnizoare de imigranţi devin atractive (Spania, Italia sau Grecia, vezi tab.35.).
De asemenea, regruparea unor populaţii în spaţiul lor de referinţă continuă, cazul germanilor (2 mil. după 1989 în principal din spaţiul ex-sovietic
şi România, pînă aproape de extincţia unor comunităţi seculare, încât majoritatea absolută a germanilor trăiesc astăzi în spaţiul lor istoric originar (Germania,
Austria, Elveţia). Grecii manifestă o mişcare similară, mai ales ponticii refugiaţi după 1920 în Imperiul Ţarist.
Caracteristică perioadei contemporane este şi constituirea unor noi arii de atracţie, mai ales în regiunile bogate în resurse subsolice.
Petrolul generează cele mai ample mişcări, mai ales în Orientul Apropiat. Această atracţie s-a amplificat după 1973, pe măsura creşterii
veniturilor şi necesarului de forţă de muncă în exploatările petroliere, combinatele petrochimice sau ramurile industriale noi ca siderurgia ori
aluminiul. Atracţia acestei zone s-a extins iniţial spre ţările arabe vecine şi subcontinentul indian dar manifestă tendinţa de lărgire continuă a ariei
de recrutare spre sud-estul Asiei, nord-estul Africii sau chiar sud-estul Europei, în contextul tot mai des invocat al mondializării migraţiilor.
Tabelul nr.3 . Componentele creşterii populaţiei pe Glob (1995-2000)
Continentul Populaţia Populaţia Spor natural Spor Spor natural Spor
1995 2000 (1995-1999) migratoriu (‰ anual) migratoriu
(mil.) (mil) (1995-1999) (‰ anual)
TERRA 56716 6057.0 385.4 0 13.0 0
State dezvoltate 1168.2 1188.5 4.2 16.1 0.7 2.7
State în curs de dezvoltare 45034 4868.5 381.2 -16.1 15.9 -0.7
Africa 708.5 798.8 93.0 -2.7 24.8 -0.7
Asia 3428.2 3669.8 252.0 -10.4 14.3 -0.6
Europa-Rusia 725.9 727.1 -4.0 5.2 -1.1 1.4
America Latină 480.6 521 42.0 -2.4 16.7 -1.0
America de Nord 289.3 303 9.0 4.7 5.5 3.2
Oceania 30.1 32 1.5 0.4 9.7 2.6
Sursa : O.N.U., Division of Population, New York, 2000
Astfel, majoritatea populaţiei din aceste state este străină (E.A.U., Qatar, Bahrain, Kuwait) sau asigură grosul populaţiei active (Arabia
Saudită, Oman). În general, imigranţii provin din alte ţări arabe cu populaţie densă (circa 3 mil.egipteni, cam tot atâţia palestinieni, yemeniţi etc.)
dar şi din subcontinentul indian sau din sud-estul Asiei (Filipine, Thailanda), mai ales în statele de la Golful Persic. Trimiterea unei părţi din
venituri în ţările de origine constituie o sursă însemnată de venituri pentru acestea (circa 3 md.dolari U.S.D. anual numai în India şi Pakistan de
ex.). Mişcări similare se constată şi spre Libia (turci, maltezi) sau Nigeria (ghanezi, beninezi, liberieni etc.), Venezuela (columbieni, peruvieni).
Aceste fluxuri tind să scadă în importanţă ca efect al saturării pieţei forţei de muncă sau ca urmare a creşterii explozive a populaţiei (pe cale
naturală). Se ajunge astfel la expulzarea imigranţilor (cazul Nigeriei, al Kuwaitului).
O atracţie însemnată o exercită şi regiunile miniere ale Africii Australe unde forţa de muncă africană este utilizată exclusiv. Deşi
populaţia neagră a R.Sud-Africane este numeroasă, dezvoltare acestei ţări permite afluxul unui număr însemnat de cetăţeni din statele vecine mai
sărace (Malawi, Mozambic) care asigură 40%din forţa de muncă din minerit240. Tot în Africa se constată o imigraţie intensă şi spre statele cu o
agricultură de plantaţie performantă, cazul Côte d’Ivoire, unde o treime din forţa de muncă este venită din Mali, Burkina Fasso sau Niger.
Israelul este un alt punct de atracţie, datorită regrupării populaţiei evreieşti în urma constituirii statului după 1948 : S-au dirijat spre Israel
îndeosebi populaţiile evreieşti din Europa central-estică (originarii din România au fost mult timp cei mai numeroşi, doar venirea masivă a evreilor din
fosta U.R.S.S. după 1990 a schimbat ierarhia) dar şi comunităţi importante, foarte vechi, din nordul Africii (Maroc, Tunisia) din Etiopia, Asia Centrală,
mai rar din vestul Europei sau S.U.A. Numărul populaţiei regrupate în Israel poate fi apreciat la circa 2.5-3 mil. între 1945-2000. Important este faptul că
ei nu au revenit pe un teren gol, pentru a li se face loc au fost expropriaţi localnicii palestinieni, creându-se astfel o puternica diasporă a acestora în alte state
arabe. Procesele migratorii din Orientul Apropiat sunt contradictorii şi instabile, mult afectate de evoluţiile politice foarte tensionate.
Puternice fluxuri migratorii se evidenţiază în ultimele decenii în Asia de Sud-Est, în primul rând marile metropole Singapore şi Hong
Kong dar şi spre Malaysia, Taiwan, Brunei sau Thailanda. Complexitatea acestor fluxuri derivă din faptul că unele din aceste state sau teritorii
sunt atât emiţătoare cât şi furnizoare de migranţi (Thailanda, Malaysia241), presiunea fiind foarte puternică din partea unor state cu o populaţie
densă şi cu un nivel de dezvoltare mai scăzut (Bangladesh, Filipine, Indonezia, Vietnam) sau afectate multă vreme de conflicte (Cambodgia) ori
supuse unui regim politic autoritar (Birmania, Laos, R.P.Chineză). Această regiune constituie o importantă intersecţie migratorie, atât spre vest
(Golful Persic, Europa) cît şi spre zona Pacificului (Oceania, Japonia), având toate şansele să capete în viitorul apropiat dimensiunea celorlalte
două mari circuite migratorii (cel din bazinul mediteranean şi cel din bazinul Caraibelor).

238
Cf. N.Robatel, Ces migrants venus de l’est, Regards sur l’actualité, nr.1/1994, pp.45-60 care insistă mai ales asupra migraţiei ţigăneşti văzută ca una din componentele cele mai active a
migraţiei est-europenilor.
239
Ponderea străinilor în statele scandinave a crescut masiv în ultimele decenii, chiar şi în Norvegia sau Finlanda, tradiţional mai reticente. Statisticile oficiale menţionează peste 600 000 străini în Suedia, circa
300 000 în Danemarca şi câte 200 000 în Norvegia şi Finlanda.
240
A.Bouillon, în Immigration et immigrés en Afrique du Sud (Revue Européenne des Migrations Internationales, vol.14,nr.1/1998, pp193-221), pornind de la cifre oficiale estima pentru
1991la circa 905 343 numărul străinilor din R.Sud-Africană, din care 508324 africani şi 305282 europeni, la care se adăugau între 2-5 milioane muncitori ilegali, aproape exclusiv africani din
ţările vecine.
241
Numărul imigranţilor ilegali în această ţară era estimat la peste 1 million în 1995, în timp ce peste 200 000 malaezi lucrau ilegal în Japonia şi Taiwan (L.Husson, Les travailleurs immigrés
victimes de la crise financière asiatique, Revue Européenne des Migrations Internationales, vol.14, nr. 1/1998, pp.253-262).
 Tendinţele actuale urmează acelaşi curs, cu specificaţia că se constată o creştere continuă a presiunii populaţiei din ţările slab
dezvoltate, prin imigraţie clandestină, mai ales în Asia de Sud şi Africa. Fluxuri tot mai importante de migranţi bat la porţile Europei sau
Americii de Nord unde se adaugă un flux cel puţin la fel de important provenind din America Latină. Explozia demografică, în curs încă în
Lumea a Treia, va constitui fără îndoială un mobil al accentuării acestei presiuni greu de stăvilit, cu toate măsurile de precauţie luate de statele
atractive.
Pe parcursul perioadei contemporane, putem conchide că s-au diferenţiat şapte categorii de state din punctul de vedere al migraţiilor
internaţionale242 :
-state repulsive, pradă unor conflicte social-politice şi unei stări economice precare (Haiti, Afganistan, multe dintre statele africane) ;
-state marcate de practica „purificării etnice” (ex-Iugoslavia, Burundi, Ruanda sunt printre cele mai cunoscute exemple) ;
-state furnizoare de mână de lucru, avantajate de proximitatea statelor dezvoltate sau de legături strânse cu acestea. Tipice sunt din acest
punct de vedere Turcia, statele din Maghreb, Mexicul sau Filipinele dar şi România a evoluat după 1990 în această direcţie ;
-state de tranzit, care furnizează dar şi primesc migranţi, de multe ori situate în „zone gri”, cazul Poloniei, Thailandei, unele state latino-
americane (Brazilia, Chile, Argentina). Într-o anumită măsură şi România sau Federaţia Rusă prezintă caracteristici similare ;
-state atractive la nivel regional, precum R.Sud-Africană, Côte d’Ivoire, Venezuela, avantajate de abundenţa unor resurse sau de
extinderea plantaţiilor tropicale ;
-state atractive la nivel internaţional, avantajate de instituirea unor relaţii complexe încă din perioada colonială (Franţa, Marea Britanie,
Olanda) sau de rolul major pe care-l deţin pe scena politică (S.U.A.) sau economică (Germania, Japonia 243, Elveţia, ţările scandinave, mai recent
şi statele din sudul Europei, sau chiar Coreea de Sud244);
-state dependente de migraţiile internaţionale, cazul tipic fiind Israelului, stat artificial creat prin regruparea unei părţi din populaţia evreiască pe
un teritoriu considerat patria lor istorică. În aceeaşi categorie intră însă şi monarhiile arabe de la Golful Arabo-Persic, cu bogăţiile lor imense de
hidrocarburi dar şi Australia245 sau Canada. Această dependenţă este tot mai marcată în multe din statele europene importante datorită reducerii
potenţialului forţei de muncă : Germania, Italia sau chiar Marea Britanie246.
Migraţiile internaţionale sunt văzute astăzi şi ca un efect al procesului de metropolizare (concentrarea populaţiei în mari aglomeraţii
urbane). Unii specialişti deosebesc două cicluri distincte după 1950 : primul corespunde cererii de forţă de muncă necesară reconstrucţiei
postbelice în statele occidentale devastate de război (1950-1975); al doilea este declanşat de criza petrolieră din 1973 care a creat necesităţi tot mai
mari de forţă de muncă în statele mari producătoare şi a impus o selecţie mai strictă a migranţilor în statele dezvoltate prin intermediul „brain-
drain”. Acest al doilea ciclu corespunde şi mondializării fluxurilor migratorii care au devenit tot mai greu de controlat (125 mil.în 1998 sau 2.1%
din populaţia mondială, din care 35-40% aveau o motivaţie economică) 247. O bună parte din această migraţie face obiectul unui trafic inuman care
aduce celor care îl controlează circa 15 md.dolari S.U.A. Numai spre vestul Europei se estimează un flux ilegal de circa 4 mil.persoane traficate 248
iar la nivel mondial numărul lor depăşeşte 30 de milioane. În mare parte acest trafic este controlat de structuri mafiote care percep taxe exorbitante
pentru aceste „servicii“, între 500-1000 dolari USD la trecerea unei frontiere. O deplasare între China şi Europa sau Statele Unite se dovedeşte a fi
o adevărată epopee care poate costa migrantul cîteva mii de dolari pe care trebuie să-i ramburseze muncind sau prostituându-se ani la rând. Acest
trafic clandestin este, după toate aparenţele, în mâinile unor organizaţii criminale de origine chineză, turcă şi albaneză mai ales (Bernard, 2002,
pp.29).
V.4.3. Migraţiile internaţionale şi dezvoltarea
O problemă viu disputată priveşte rolul migraţiilor internaţionale în dezvoltarea economică a statelor emiţătoare. Prin repatrierea unei
părţi din veniturile obţinute dar şi prin vehicularea unor tehnici, cunoştinţe, modele culturale poate fi modificată balanţa economică a unor state.
Efectul general este însă contradictoriu : aparent, în acest mod poate fi redus gradul de sărăcie în ţara de origine dar în realitate poate bloca
structurile economice locale atunci când veniturile sunt dirijate exclusiv în scopuri personale, creând astfel o adevărată dependenţă de această
sursă de venituri. Multe state slab dezvoltate sunt practic susţinute aproape exclusiv de sumele trimise de conaţionalii aflaţi la muncă în străinătate
(Yemen, Burkina Fasso de ex.). De multe ori se citează cazul statelor din sudul Europei, furnizoare tradiţionale de mână de lucru devenite recent
ţări primitoare, a căror dezvoltare a fost masiv sprijinită de fondurile strânse în străinătate dar trebuie spus că nivelul de plecare al acestora era mai
degrabă unul favorabil. Emergenţa recentă a acestor state (Spania, Portugalia, Grecia) s-a datorat însă şi democratizării societăţii. Se aşteaptă
acelaşi efect şi pentru statele din estul Europei, intrate în această fază de migraţie masivă pentru lucru, de multe ori în statele menţionate anterior
(cazul României, Bulgariei, R.Moldova, Albaniei etc.). Pentru multe state slab dezvoltate însă, acest raport între emigraţie şi dezvoltare este
nerealist, neexistând nici un semn de decolaj economic. Prăpastia dintre aceste state şi clubul restrâns al ţărilor prospere este atât de profundă încât
sunt necesare decenii, dacă nu secole, pentru a o acoperi.

242
Cf. G.Simon, Géodynamique des migrations internationales dans le monde, PUF, 1995
243
Mult timp, arhipelagul nipon a fost aproape închis migraţiei internaţionale, parţial datorită abundenţei forţei de muncă. După 1970, se constată însă o tendinţă de creştere a numărului
imigranţilor în contextul creşterii continui a standardului de viaţă şi al îmbătrânirii populaţiei. În 1996 se înregistrau circa 3.3 mil. străini la care se adăugau 300 mii imigranţi ilegali. Aceştia
proveneau în special din statele Asiei Musonice (din India pînă în peninsula Coreea) dar şi din state latino-americane sau chiar din Europa (cf. S.Inoue, La population du Japon – reflux et
vieillissement, în La population du monde-enjeux et problèmes, coord. de J.C.Chasteland şi J.C.Chesnais, PUF, 1997).
244
Recensământul din anul 2001 înregistra în această ţară un număr de 267 630 străini rezidenţi, în cea mai mare parte veniţi din China şi sud-estul Asiei (cf. Inst.Naţional de Statistică din Seul).
245
Australia a fost multă vreme mai reticentă la imigraţie, practicând o discriminare în favoarea britanicilor. Începând cu 1960 s-a deschis totuşi spre emigraţia din statele mediteraneene şi est-
europene (greci, italieni, polonezi etc.) iar după 1972 şi spre statele asiatice deşi se manifestă încă unele excese (cazul imigranţilor afgani sau irakieni frecvent expulzaţi în ultimii ani). Astfel dacă
în 1959 doar 3% din imigranţi erau asiatici în 1975 se ajunge la 14.2% iar în 1990 la peste 50% încât în 1991 ortodocşii formau deja 2.8% din populaţie iar musulmanii 1% (cf. X.Pons, Le
multiculturalisme en Australie, Harmattan, 1996).
246
Cf. Statistiques en bref, 3-7/2002, La migration permet de maintenir la croissance de la population de l’UE, Eurostat. În anul 2001, Uniunea Europeană a primit 680 000 imigranţi, principala
destinaţie fiind Italia (180 000) urmată de Marea Britanie (140 000) şi Germania (105 000).
247
Cf. Courrier de la Planéte, nr.3/1998, pp.48-66. O.I.M. estima la începutul anului 2002, la 150 mil. numărul persoanelor care trăiau temporar sau permanent în afara ţării de origine.
248
Cf.Înaltului Comisariat al O.N.U. pentru refugiaţi, comunicat de presă din 20 ian.2002.
 Un rol important în transformarea acestui fenomen, nedorit în esenţă, într-un mijloc al dezvoltării locale îl are solidaritatea. Mulţi
emigranţi africani (maghrebini mai ales) s-au grupat încă din anii ’70 în scopul finanţării unor proiecte locale precum forarea unor puţuri,
construcţia unei şcoli sau a unui dispensar, instalarea unei reţele de curent electric etc. Iniţiativele lor, susţinute de numeroase ONG 249 şi de
colectivităţile locale din ţările de primire, prin intermediul înfrăţirii dintre localităţi, constituie deja o modalitate clasică de dezvoltare locală. Statul
în general nu a văzut niciodată în aceste acţiuni de dezvoltare o soluţie viabilă, dimpotrivă, acţionând în sens contrar.
Nivelul veniturilor expediate de către muncitorii imigranţi în ţările de origine era evalută de FMI în 1997 la circa 77 md dolari USD faţă
de numai 5 md în 1970. Importanţa acestor transferuri financiare este atât de mare încât multe state sărace practică o politică de export a forţei de
muncă250. Emigraţia are astfel un dublu rol : constituirea unei surse sigure de devize şi reducerea şomajului, cu efecte asupra eliminării unor
tensiuni sociale sau politice. Multe state, nu neapărat dintre cele mai sărace se află în această situaţie : Turcia, India, Filipinele, Sri Lanka, Mexicul
etc. În multe cazuri sumele repatriate depăşesc nivelul exporturilor (Lesotho, Yemen, unele mici state antileze etc.). Chiar şi în Mexic aceste sume
echivalează cu 10% din exporturi. O mare parte din deficitul balanţei comerciale este acoperit în acest mod în statele din Maghreb, Turcia, Egipt,
Pakistan sau Filipine251.
Emigraţia nu este doar o sursă de venituri ci este şi o creatoare de relaţii umane şi comerciale. Ţările de imigraţie constituie de multe ori
un debuşeu pentru mărfurile din ţările de emigraţie, de multe ori sosite prin aceleaşi circuite ca şi emigranţii. Adaptarea mâinii de lucru în ţările de
origine este facilitată de legăturile istorice, geografice sau lingvistice. Astfel s-au instaurat fluxuri preferenţiale între Franţa şi Maghreb sau Africa
de Vest, între Marea Britanie şi subcontinentul indian, între S.U.A. şi Mexic, sau mai recent între Spania şi America Latină.
Emigraţia nu prezintă numai aspecte pozitive pentru ţara de origine. Fondurile transferate sunt de multe ori consacrate cumpărării unor
mărfuri din import şi nu a produselor locale. Stimularea sectorului construcţiilor este o realitate dar acestea nu atenueaza criza spaţiului de locuit şi
în plus necesită cheltuieli suplimentare pentru întreţinere. Transferul de fonduri de către emigranţi tinde să agraveze inflaţia în ţările de origine
(frecvent în Turcia) şi impun tranzacţiile în valută străină ăn dauna monedei naţionale, puternic devalorizate.
Exodul forţei de muncă şi al inteligenţei reduce substanţial şansele de dezvoltare a ţărilor emiţătoare fiindcă prelevează contingentul cel
mai dinamic al populaţiei. Conform Organizaţiei internaţionale pentru migraţii, o treime din africanii cu studii superioare lucrează în ţările
dezvoltate. Inginerii din subcontinentul indian, mai ales informaticienii, sunt puternic curtaţi de firmele de profil din America de Nord sau Europa
de Vest. Este vorba despre un veritabil transfer de tehnologie în sens invers, de pe urma căruia statele dezvoltate câştigă enorm. Universităţile şi
întreprinderile occidentale, mai ales cele americane, practică deschis acest „drenaj al creierelor“, înscris într-o veritabilă piaţă mondială a
inteligenţei. Europa a fost până de curând mai reticentă la importul de inteligenţă, explicabil prin protecţionismul corporatist al elitelor naţionale
dar penuria de informaticieni a determinat în anii 1998-1999, ridicarea obstacolelor administrative şi regularizarea imigranţilor supercalificaţi în
special în Franţa şi Germania. Succesul acestei deschideri este pentru moment minim, majoritatea celor vizaţi preferând S.U.A. şi Canada,
inclusiv din raţiuni lingvistice (majoritatea asiaticilor cunosc limba engleză). Aceasta ilustrează relativitatea luptei împotriva exodului materiei
cenuşii, majoritatea persoanelor calificate nu se vor întoarce în ţările de origine atâta timp cât competenţele lor nu sunt totdeauna recunoscute iar
mediul politico-economic este mai degrabă ostil.
În acest context se poate pune legitim întrebarea dacă dezvoltarea poate frâna emigraţia. Majoritatea specialiştilor sunt de acord cu
această corelaţie dar admit existenţa unui decalaj, stoparea exodului venind mai târziu decât decolajul economic, aşa cum s-a întâmplat în Irlanda,
Spania sau Portugalia. Într-o primă fază, dezvoltarea economică necesită mai ales forţă de muncă mai puţin calificată, resuscitând exodul rural.
Astfel, o parte din forţa de muncă va continua să emigreze şi abia într-o a doua fază se va ajunge la un echilibru sau la inversarea balanţei
migratorii, statul respectiv devenind atractiv. Mult timp circulaţia între statele emiţătoare şi cele primitoare a fost strict supravegheată. În prezent
majoritatea statelor europene practică o politică mai deschisă, acceptând o fluidizare a deplasărilor, inclusiv prin regularizarea periodică a
emigranţilor clandestini. Formule contractuale inventive, precum cele care alternează perioadele de formare în Europa şi exercitarea profesiei în
ţara de origine, reuşesc să stabilească un echilibru în bilanţul migraţiilor forţei de muncă specializate. Această politică de „codezvoltare“, iniţiată
de Franţa este dublată de susţinerea unor proiecte de dezvoltare rurală.
Liberalizarea schimburilor economice este văzută adesea ca un alt factor al dezvoltării şi ca o frână în calea emigraţiei, des clamat de
forurile internaţionale. Această logică liberală este aplicată de Uniunea Europeană în acordurile de cooperare cu statele de la periferie (Maghreb,
Turcia). Suprimarea sau diminuarea tarifelor vamale este văzută ca o măsură de impulsionare a exporturilor şi a creşterii economice în statele în
curs de dezvoltare. Această măsură permite însă Europei să invadeze pieţele acestor state cu propriile produse, riscând să destructureze sectoare
întregi ale economiei tradiţionale. Situaţia actuală a multor ţări „în tranziţie“ din estul Europei se datorează acestor efecte perverse ale liberalizării.
Similară este şi politica S.U.A., mai ales după crearea ALENA. Mexicul a beneficiat de un transfer imens de fonduri, destinat producţiei şi
serviciilor în aşa-numitele maquiladoras, localizate în lungul frontierei, în care salariile sunt net superioare mediei naţionale dari mult inferioare
celor din S.U.A. S-a sperat astfel, pe termen lung, să se pună capăt emigraţiei ilegale, fără vreun rezultat palpabil, atâta timp cât agricultura
californiană suferă de lipsă de forţă de muncă iar sectorul serviciilor domestice rămâne încă o sursă sigură de venit pentru mulţi emigranţi.

249
Organizaţii nonguvernamentale
250
Este într-o anumită măsură şi cazul României, în care funcţionează o puzderie de societăţi sau ONG care are ca ocupaţie traficul cu forţă de muncă, de multe ori la limita legalităţii, sub
oblăduirea factorilor politici.
251
Cei 4 milioane de emigranţi filipinezi (în mare parte femei angajate ca menajere în Orientul Apropiat, Grecia sau Italia) repatriau anual în anii 1995-1997 circa 5 md.dolari USD. La nivel
local, în vestul statului Mali (regiunea Kayes) de unde pleacă grosul emigranţilor spre Franţa, transferul anual depăşeşte cu mult valoarea creditelor internaţionale de cooperare. De remarcat că
ponderea mare a economiei subterane şi transferurile de bani pe căi oculte ascund o mare parte din aceste venituri dirijate de multe ori spre achiziţionarea de bunuri de folosinţă îndelungată sau
spre construcţia de case (Bernard, 2000).
География населения
[править | править исходный текст]
Материал из Википедии — свободной энциклопедии
География населения — (география населения и населённых пунктов) − раздел социально-экономической
географии, изучающий территориальную организацию населения. Исследует население территорий различного
масштаба − от отдельных населенных пунктов (и даже их частей) до государств, частей света, Земли в целом. В
составе отечественной Г. Н. обычно выделяют два блока: изучение населения как территориальных общностей
(групп) людей и изучение населённых пунктов, их сетей и систем, то есть расселения населения. За рубежом (в Зап.
Европе, США) Г. Н. и география населённых пунктов рассматриваются в качестве отдельных научных дисциплин.
Кроме общегеографических, в Г. Н. используются методы и подходы других наук, изучающих население и населённы
пункты: этнологии, демографии, экономики труда, социологии, социальной психологии, экологии человека, а также
теории и практики градостроительства. Практическое значение исследований в области Г. Н. связано с разработкой
и обоснованием мер региональной социально-демографической и миграционной политики, прогнозированием
численности и состава населения, созданием схем расселения и схем пространственного планирования территорий
различного масштаба (в прошлом − схем и проектов районной планировки).

Структура географии населения[править | править исходный текст]

В составе Г. Н. выделяются следующие основные разделы:

 Демогеография − исследует демографическую ситуацию в конкретных странах и регионах, режим

воспроизводства населения, его половозрастной и семейный состав, разрабатывает прогнозы численности
населения, определяет основные контуры демографической политики.

 Этногеография (этническая география) − рассматривает расселение этносов, этнический состав

населения и этнические процессы на исследуемых территориях.
 География миграций − анализирует виды миграций, их причины и следствия, разрабатывает различные
аспекты миграционной политики.
 География рынка труда и занятости − изучает трудовые ресурсы и экономически активное население,
рынки труда, уровень безработицы, занятость населения, образовательный и профессиональный состав
занятого населения.
 География условий и образа жизни − исследует условия, уровень, качества и образ жизни населения,
пространственное поведение людей, восприятие ими окружающей среды, потребности и интересы населения.
 География сельского расселения− рассматривает сельское расселение и его типы, системы и сети
населённых пунктов, их людность, функции.

Изучение городского расселения принято относить к предмету исследований особой дисциплины − геоурбанистики
(географии городов).

Наиболее часто встречаются работы, посвященные сравнительно-географическому изучению состава и динамики

населения, характеристике естественного или механического движения отдельной страны или региона, анализу
структуры расселения определенной территории. Широко распространены историко-географические исследования
населения и расселения. Сквозная тема, охватывающая практически все разделы Г. Н. − социально-
демографическое воспроизводство территориальных общностей. Большое распространение получили карты
населения.
Из истории географии населения [править | править исходный текст]

Население рассматривается географией со времени ее возникновения, но географические исследования,

специально посвященные населению, появляются только в XIX в., а в качестве особой дисциплины, или раздела
географической науки, Г. Н. формируется, видимо, только в первой половине XX в. Большую роль сыграли труды
представителей антропогеографии (Ф. Ратцель) и французской географии человека (П. Видаль де ла Блаш, Ж.
Брюн, А. Деманжон). В России первые географические работы о населении и населенных пунктах принадлежат
К. И. Арсеньеву, П. И. Кеппену, П. П. Семенову-Тян-Шанскому, А. И. Воейкову, Семенову-Тян-Шанскому В. П..

В СССР с ликвидацией антропогеографии (1920-30 гг.) географические исследования населения почти полностью
прекратились. Как выразился [[[Баранский, Николай Николаевич| Баранский Н. Н.]] (1946), «… раздел о населении…
выпал бесследно, провалившись между природой и хозяйством и между физической и экономической географией.
„Человека забыли“!!!» Инициатором возрождения географических исследований населения был P.M. Кабо,
выступивший в 1941 и 1947 гг. с новаторскими для своего времени программными статьями по этой тематике. Он же
во второй половине 1940-х начал читать курс Г. Н. на географических факультетах МГУ и МГПИ. Первое
систематическое изложение материалов по Г. Н. СССР принадлежит Н. И. Ляликову (1946-48). В 1940-е и
последующие годы отечественная Г. Н. развивалась главным образом путем синтеза антропогеографического (связь
с природной средой) и статистического подходов к изучению населения. Получили распространение экспедиционные
исследования населения и населенных пунктов.

В 1940—1960-х гг. Г. Н. рассматривалась как составная часть экономической географии, изучающая население как
«основную производительную, силу общества». Толчком к расширению исследований явилась Всесоюзная перепись
населения 1959 г., материалы которой, впервые после переписи 1926 г., стали доступны для изучения. Большую
роль в становлении Г. Н. сыграли первые Междуведомственные совещания по Г. Н. (1962, 1967, 1973). В 1970-х гг.
интерес к проблемам населения стал усиливаться из-за ухудшения демографической ситуации в стране, а также в
связи с осознанием роли человеческого фактора в развитии экономики. С конца 1940-х до настоящего времени
происходит постоянная диверсификация тематики исследований. Развитие Г. Н. повело к социологизации
экономической географии и превращению ее в социально-экономическую географию. Возникло большое количество
новых направлений исследований, которые нередко рассматриваются в качестве самостоятельных частей географии
или объединяются под общим названием «социальная география», но по существу являются лишь новыми
разделами широко понимаемой Г. Н.

Значительный вклад в развитие отечественной Г. Н., внесли:   Покшишевский В. В. (общие вопросы Г. Н., миграции
населения), Ю. Г. Саушкин (изучение сельских населенных пунктов, вопросы взаимосвязей человека и природы), В.Г
Давидович,  Лаппо Г. М.,   Хорев Б. С. (проблемы городского расселения), Ковалев С. А.(общие вопросы Г. Н.,
география сельского расселения, изучение условий и образа жизни), С. И. Брук (этногеография и этнокартография).
Картографированием населения занимались Семенов-Тян-Шанский В. П., В. П. Коровицын,   Ковалев С. А.,
О. А. Евтеев, Д. Н. Лухманов.
 В РФ исследования по Г. Н. ведутся в географических институтах РАН и в большинстве вузов, осуществляющих
подготовку географов. С 1970-х Г. Н. в качестве обязательной дисциплины включена в учебные планы университетов
по специальности (направлению) «география».

Литература[править | править исходный текст]

 Семенов-Тян-Шанский В. П. Город и деревня в Европейской России // Записки Императорского русского

географического общества по отделению статистики. СПб., 1910. Т. 10. Вып. 2.

 Кабо Р. М. Элементы географического изучения населения в СССР // География в школе. 1941.3.

 Баранский Н. Н. Страноведение и география физическая и экономическая// Баранский Н. Н. Природа и
человек в их взаимных отношениях как предмет социально-культурной географии // География населения/
Вопросы географии. Сб. 5. М.,1947.
 Американская география: современное состояние и перспективы/ Перев. с англ. М., 1957 (Гл.4. География
населения; Гл.5. География населенных пунктов; Гл.6. География городов).
 Ковалев С. А. Сельское расселение (Географическое исследование) М., 1963.
 География населения в СССР. Основные проблемы. М.; Л., 1964.
 Научные проблемы географии населения. М., 1967.
 География населения и населенных пунктов СССР. Л., 1967.
 Ныммик С. Я. Региональные системы поселений как каркас районообразования / Вестн. Моск. ун-та. Сер. 5.
Геогр. 1969. № 3.
 География населения / Международная география , 76. М., 1976. Т. 7.
 Евтеев О. А., Ковалев С. А. Население и трудовые ресурсы // Комплексные региональные атласы. М., 1976.
Гл XVI.
 Покшишевский В. В. Население и география: теоретические очерки. М., 1978.
 Ковалев С. А., Ковальская Н. Я. География населения СССР. М., 1980.
 Ягельский А. География населения / Перев. с польск. М., 1980.
 Алексеев А. И.,Ковалев С. А., Ткаченко А. А. География населения и социальная география // Вестник МГУ.
Сер. 5. География. 1983. № 3.
 Голд Дж. Психология и география: Основы поведенческой географии/ Перев с англ. М., 1990.
 Зайончковская Ж. А. Демографическая ситуация и расселение. М., 1991.
 Лаппо Г. М. География городов. М., 1997.
 СССР − СНГ − Россия: география населения и социальная география, 1985 −1996. Аналитико-
библиографический обзор. М., 2001.
 Территориальные интересы: Сб. научн. трудов. Тверь, 1999.
 Город и деревня в Европейской России: 100 лет перемен. М., 2001.
 Россия и ее регионы в 20 веке: Территория − Расселение − Миграции. М., 2005.
 Алексеев А. И., Ткаченко А. А. География населения // Большая Российская Энциклопедия. М. 2006. Т. 6.

Категория: 
 Экономическая география
 графия населения мира

Расселение населения мира

Расселение населения — это процесс распределения населения по территории и формирование сети поселений. На его характер влияют три группы факторов: социально-
экономические (общий уровень развития экономики, региональные различия в размещении отраслей хозяйства, доходах населения, объемах капиталовложений и т. д.): природные
(климат, рельеф, почвы, наличие полезных ископаемых и пр.) и демографические (интенсивность механического и естественного движения населения).

Всю совокупность населенных пунктов, расположенных на какой-либо территории, называют сетью поселений. Она характеризуется густотой поселений, их людностью и рисунком
расселения. Функционально взаимосвязанная совокупность поселений образует систему расселения. Главные ее параметры — число и людность входящих в нее поселений, а также
состав и интенсивность социально-экономических связей между ними. В зависимости от территориального масштаба принято выделять локальную, национальную, региональную и
глобальную системы расселения.

Читать далее
 Войдите на сайт для отправки комментариев

Примеры внутренних и внешних миграций

Миграции населения

Миграции (от латинского «migratio») — перемещения людей между отдельными территориями и поселениями, связанные с постоянной, временной или сезонной переменой ими места
жительства. Главная причина миграций — экономическая, но значительную роль также играют политические, национальные, религиозные и другие причины. Формы миграций весьма
многообразны: ежедневно сотни миллионов людей участвуют в маятниковых (челночные) трудовых поездках, обусловленных большим расстоянием между местами жительства и
работы людей, велик размах сезонных перемещений, связанный с сезонной работой, поездками на отдых и лечение, туризмом, а также религиозных паломничеств к святым местам.

Миграции населения - ведущая причина важнейших изменений, произошедших в расселении людей на Земле за последние столетия.

Внутренние миграции

Читать далее
 Войдите на сайт для отправки комментариев

Урбанизация, важнейшие агломерации

Размещение по регионам мира сельского и городского населения заметно отличается от «усредненной» картины. Это тесно связано с различным уровнем
урбанизированности территорий, который, как правило, наиболее высок в индустриальных и постиндустриальных государствах, а ниже всего — в отсталых аграрныхстранах.
Существует, однако, немало исключений, свидетельствующих о том, что нет прямой зависимости между этими показателями. В некоторых государствах и районах с неблагоприятными
условиями для с/х производства наблюдается высокий процент городского населения даже при слабом промышленном развитии (Исландия, Иордания, Джибути).

Регионы и страны мира сильно различаются по уровню урбанизированности. Более 90 % населения составляют горожане в Великобритании, Бельгии, Израиле, Кувейте, Уругвае.
Значительно ниже уровень урбанизированности в крупнейших странах Азии— Китае, Индии, Индонезии (25-30 %). Доля городских жителей минимальна в Бурунди и Руанде (5 %).

Читать далее
 Войдите на сайт для отправки комментариев

Возрастной и половой состав населения мира

Особенности естественного движения, как и миграции, определяют возрастную и половую структуру населения. Это важные экономико-социальные демографические показатели,
представляющие, в частности, базу для прогнозирования хода воспроизводства населения , его будущей численности и демографической структуры, исчисления трудовых ресурсов,
контингентов школьников и пенсионеров и т. д.

Возрастной состав населения

Наиболее важно деление людей по возрасту на три категории:

* исходя из репродуктивных особенностей — до 15 лет— поколение детей, 15— 49 лет— поколение родителей, 50 лет и старше — поколение прародителей;
* исходя из способностей людей разного возраста и пола к трудовой деятельности — население в дорабочем, рабочем (трудоспособном) и послерабочем возрасте.

Читать далее
 Войдите на сайт для отправки комментариев

Размещения населения

Размещение населения отражает результат процесса расселения населения на конкретный период времени. Расселены люди на планете крайне неравномерно. Более чем две трети
человечества сконцентрировано примерно на 8 % площади суши, а около 10 % ее до сих пор необитаемы (Антарктида, почти вся Гренландия и т. д.). Другие особенности размещения
населения на Земле таковы: 72 % населения проживает в Евразии, 60 % населения — в умеренном поясе Северного полушария.

Читать далее
 Войдите на сайт для отправки комментариев
 Факторы, влияющие на размещение населения

Анализ размещения населения — важная задача географии населения. Чаще всего оно определяется количеством жителей на 1 квадратный километр, то есть показателями
плотности населения (по миру он составляет 40 человек на квадратный километр).

Плотность населения

Расселены люди на планете крайне неравномерно. Примерно 1/10 часть суши до сих пор необитаема (Антарктида, почти вся Гренландия и так далее).

По другим подсчетам, около половины суши имеет плотность менее 1 человек квадратный километр, на 1/4 плотность колеблется от 1 до 10 человек на 1 кв. км и лишь остальная часть
суши имеет плотность более 10 человек на 1 квадратный километр. На населенной части Земли (ойкумена) средняя плотность населения— 32 человека на кв. км.

В восточном полушарии живет 80% , в северном — 90%, в Азии — 60% всего населения Земли.

Очевидно, что выделяется группа стран с очень высокой плотностью населения — свыше 200 человек на квадратный километр. К ней относятся такие страны, как Бельгия, Нидерланды,
Великобритания, Израиль, Ливан, Бангладеш, Шри-Ланка, Республика Корея, Руанда, Сальвадор и др.

Читать далее
 Войдите на сайт для отправки комментариев

Типы и режимы воспроизводства населения

В соответствии с изменением совокупности демографических показателей принято выделять три основных исторических типа воспроизводства населения. Первый и самый ранний
из них— так называемый архетип воспроизводства населения. Он господствовал в первобытном обществе, находившемся на стадии присваивающей экономики, и ныне встречается
очень редко, например, среди некоторых племен индейцев Амазонии. У этих народов смертность настолько высока, что их численность сокращается.

Второй тип воспроизводства, «традиционный», или «патриархальный», доминирует в аграрном или на ранних стадиях индустриального общества. Главные отличительные черты —
очень высокая рождаемость и смертности, низкая средняя продолжительность жизни. Многодетность является традицией, способствует лучшему функционированию семьи в аграрном
обществе. Высокая смертность — следствие низкого уровня жизни людей, их тяжелого труда и плохого питания, недостаточного развития медицины. Этот тип воспроизводства
характерен для многих слаборазвитых стран — Нигерии, Бангладеш и особенно для Эфиопии, где рождаемость составляет 45 %о, смертность — 20 %, а средняя продолжительность
жизни — лишь 43 года.

Читать далее
 Войдите на сайт для отправки комментариев

Соотношение городского и сельского населения

Городское и сельское население

Читать далее
 Войдите на сайт для отправки комментариев

Миграции населения

В условиях глобального снижения интенсивности естественного движения населения все большее влияние на размещение человечества оказывают миграции — трансграничные
перемещения населения, связанные с долговременной или окончательной переменой места жительства. Мотивы миграций очень разнообразны, но главные из них носят социально-
экономический характер и тесно связаны с улучшением условий жизни людей, поиском работы, получением образования, по семейным обстоятельствам и т. п. Немалую роль играют
также политические, национальные, религиозные, военные, экологические и другие причины.

Читать далее
 Войдите на сайт для отправки комментариев

Половозрастная структура населения мира

Возрастная структура населения соответствует его распределению по возрастным группам. Обычно в демографии используются одногодичные, пятилетние или десятилетние
возрастные группы. С учетом репродуктивных способностей людей выделяются возрастные контингенты: до 15 лет — поколение детей, 15—49 лет — поколение родителей, 50 лет и
старше — поколение прародителей; а исходя из способностей людей к трудовой деятельности — население в дорабочем (0-14 лет), рабочем или трудоспособном (15-60 лет) и
послерабочем (старше 60 лет) возрасте.

Введение

Несмотря на то, что сегодня значительное внимание в экономической сфере России

обращено на природные ресурсы, главный фактор развития производства любой страны –
это ее население.
Численность, структуру и размещение населения, рассматриваемого в процессе
общественного воспроизводства и взаимодействия с окружающей природной средой,
изучает география населения. В последнее время в географии населения прослеживается
два направления. Первое – геодемографическое, географическое.

Геодемография - наука, изучающая взаимосвязь между проживанием людей в компактном

географическом районе и наличием у них определенных схожих демографических
характеристик, отличающих их от проживающих в других местах. Это один из способов
сегментации рынка, базирующийся на сочетании демографической информации о
потребителе и моделью поведения потребителя в зависимости от места его проживания.
Геодемография изучает численность и структуру населения, главные демографические
показатели (смертность, рождаемость, средняя продолжительность жизни) и
воспроизводство населения, демографическую ситуацию и демографическую политику в
мире, отдельных регионах и странах, содержит совокупность социально-экономических
факторов, влияющих на потребление и покупки, в том числе на то, где живут люди, как
они зарабатывают и тратят деньги.

Географическое направление изучает общую географическую картину размещения

населения в мире, отдельных регионах и странах, и в особенности географию расселения и
населенных мест. 

География населения комплексно изучает закономерности развития и особенности

формирования территориальных групп расселения и систем населенных мест в различных
социально-экономических и природных условиях. 

Задачами географии населения являются: 

1.
Анализ территориальных особенностей численности, динамики и плотности
населения. 
2.
Географическое изучение структур населения (возрастной, половой и др.). 
3.
Исследование режима воспроизводства и миграции населения. 
4.
Оценка трудовых ресурсов и характера их использования, характера занятости. 
5.
Анализ размещения населения. 
6.
Характеристика наиболее ярких черт быта, образа жизни, образования, заработка,
грамотности населения.

Предметом географии населения являются 230 стран мира, имеющие постоянное

население, численность населения. 
Источниками данных о численности населения являются: переписи или цензы населения;
текущий административный учет населения; выборочные социально-демографические
обследования населения.
^

1.Значение населения, численность и воспроизводство населения

Население представляет собой сложную совокупность людей, проживающих в пределах

определенных территорий и действующих в существующих исторических условиях. Оно
влияет на территориальную организацию хозяйства, производственную специализацию
хозяйства регионов и на размещение отраслей хозяйственного комплекса. 

Главной целью производства является потребление, т. е. использование благ и услуг

населением. Так как потребитель формирует спрос, от которого в свою очередь зависит
предложение, то и во многом ответы на вопросы Что? Как? и Для кого производить? будут
даваться с опорой на информацию о численности населения разного пола и возраста, его
культурном уровне, вкусах, бытовых нуждах. 

Также численность населения в стране или отдельном регионе оказывает значительное

влияние на экономический потенциал, на развитие производительных сил общества.
Однако прямой зависимости между этими понятиями не прослеживается. Так, государства
с высоким уровнем экономического развития при меньшей численности населения
производят в десятки раз больше валового национального продукта, чем государства,
превосходящие их по численности населения, но уступающие технической
оснащенностью, производительностью труда, уровнем квалификации рабочей силы.
Большая зависимость отмечается между высокой заселенностью регионов,
обеспеченностью высококвалифицированными кадрами и размещением наукоемких
отраслей и отраслей, определяющих научно-технический прогресс. 

Население характеризуется системой взаимосвязанных показателей, таких как

численность и плотность населения, его состав по полу и возрасту, национальности,
языку, семейному положению, образованию, принадлежности к социальным группам и
др. 

В различных регионах население растет неравномерно. Это объясняется различным

характером воспроизводства населения.

Под воспроизводством населения понимают совокупность процессов рождаемости,

смертности и естественного прироста, которые обеспечивают беспрерывное
возобновление и смену людских поколений. На воспроизводство оказывают влияние
социально-экономические условия жизни людей, взаимоотношения между людьми и
отношения в семье.

В настоящее время выделяют два типа воспроизводства. Для первого типа характерны
относительно невысокие показатели рождаемости, смертности и естественного прироста.
Характерен этот тип для экономически развитых стран, где естественный прирост или
очень низкий, или преобладает естественная убыль населения. Демографы называют это
явление депопуляцией (демографическим кризисом). Второй тип воспроизводства
характеризуется высокими показателями рождаемости и естественного прироста
населения. Этот тип характерен для развивающихся стран, где завоевание независимости
привело к резкому сокращению смертности, а рождаемость осталась на прежнем уровне.

В этих условиях большинство стран стремится управлять воспроизводством населения,

проводя демографическую политику. Демографическая политика – это система
административных, экономических, пропагандистских и других мероприятий, с помощью
которых государство воздействует на естественное движение населения в желательных
для себя направлениях.

В странах первого типа воспроизводства демографическая политика направлена на

увеличение рождаемости и естественного прироста (страны Западной Европы, Россия и
др.); в странах второго типа воспроизводства – на сокращение рождаемости и
естественного прироста (Индия, Китай и др.).

Важной научной основой проведения демографической политики служит теория

демографического перехода, которая объясняет последовательность смены
демографических процессов. Схема такого перехода включает четыре сменяющие друг
друга этапа. Первый этап охватил почти всю историю человечества. Для него характерны
высокие показатели рождаемости и смертности и, соответственно, очень низкий
естественный прирост. Второй этап характеризуется резким сокращением смертности при
сохранении традиционно высокой рождаемости. Для третьего этапа характерно
сохранение низких показателей смертности, а рождаемость начинает снижаться, но
несколько превышает смертность, обеспечивая умеренное расширенное воспроизводство
и рост численности населения. При переходе к четвертому этапу показатели рождаемости
и смертности совпадают. Это означает переход к стабилизации численности населения.

В последнее время в науке и практике все большее значение приобретают показатели,

характеризующие качество населения. Это комплексное понятие, учитывающее
экономические (занятость, доход, калорийность питания), социальные (уровень
здравоохранения, безопасности граждан, развитие демократических институтов),
культурные (уровень грамотности, обеспеченности культурными учреждениями, печатной
продукцией), экологические (состояние окружающей среды) и другие условия жизни
людей.

Одним из главнейших обобщающих показателей состояния здоровья той или иной нации
служит показатель средней продолжительности жизни. В конце XX в. этот показатель в
среднем для всего мира составлял 66 лет (63 года для мужчин и 68 лет для женщин). Еще
один важный показатель качества жизни населения – это уровень грамотности. По данным
Всероссийской переписи населения 2002 г. Численность населения Российской Федерации
составила 145,2 млн. человек. По сравнению с переписью населения 1989г. численность
населения сократилась на 1,8 млн. человек 1.

Естественное движение населения характеризуют такие показатели, как уровень

рождаемости, смертности, естественного прироста, средняя продолжительность жизни
людей2. 

Сравнение с другими странами говорит о том, что в России очень высока смертность.
Понятно, что если на протяжении десятилетий рождаемость населения снижается, а
смертность растет, перспектива сокращения численности населения (депопуляции)
становится неизбежной. Однако в настоящее время благодаря политике государства
смертность начала значительно сокращаться. Так, коэффициент смертности в 2005 г.
составлял 16,1 промилле, а в 2009 – 14,5 промилле, а коэффициент рождаемости
увеличился от 10,2 до 12,73.

Наиболее информативным показателем, характеризующим состояние и перспективы

воспроизводства населения территории, является коэффициент естественного прироста,
который рассчитывается как разность между общим показателем рождаемости и общим
показателем смертности и не зависит от уровня миграции. Рассмотрение эволюции этого
показателя приводит к неутешительным выводам - если в 1990 г. только для 22 из 89
административных территорий России коэффициент естественного прироста был
отрицательным, то в 2008 г. он был отрицательным уже для 62 территорий. Однако, по
данным главы Минсоцразвития, впервые за последние 15 лет август 2009 года показал
естественный прирост населения РФ на 1000 человек (родилось 151,7 тыс. детей, умерло
150, 7 тыс. человек)4.

Превышение смертности над рождаемостью связано не только с ухудшением социально-

экономических условий в связи с рыночными преобразованиями России, продолжением
старения населения, иммиграционными процессами, возросшей потерей населения
трудоспособного возраста. На снижение показателя общей численности населения также
оказывает влияние и неблагополучное экологическое состояние окружающей среды во
многих регионах страны. Миграционный прирост из стран ближнего и дальнего зарубежья
не перекрывает показателей естественной убыли. В то же время положительная динамика
естественного прироста сохраняется в национальных образованиях Северного Кавказа,
Поволжья, Восточной Сибири и Дальнего Востока. Это связано с сохранением
исторически сложившихся традиций многосемейности в этих республиках, а также
высокой долей населения, проживающего в сельской местности, где сохраняется высокий
уровень рождаемости.

Показатель рождаемости мальчиков несколько превышает уровень рождаемости девочек и

составляет 104 - 107 чел. на 100 девочек в год 5. Однако к 30 годам соотношение
численности мужского и женского населения выравнивается. Это связано с более высокой
смертностью лиц мужского пола. С 40 лет начинается преобладание женского населения
над мужским. Наибольшее превышение женщин над мужчинами приходится на
возрастную группу 70 лет и выше, что в значительной степени связано с потерями в годы
ВОВ. Отмечается неблагоприятная тенденция и в изменении возрастной структуры
населения. Деформированная возрастная структура свидетельствует как о сокращении
трудового потенциала в настоящее время и в будущем, так и об увеличении своеобразной
нагрузки на занятое население.
^
2. Состав и структура населения

Население разделяют по нескольким категориям.

1.       По половому составу населения страны делят на три группы. Первая группа стран,
где численность мужчин и женщин одинакова (страны Африки и Латинской Америки).
Вторая группа стран, где численность женщин превышает численность мужского
населения (относятся более половины стран мира, особенно страны Северной Америки).
Это объясняется двумя причинами: большей средней продолжительностью жизни женщин
и потерей мужского населения в периоды первой и второй мировых войн. Третья группа –
где численность мужчин преобладает над численностью женщин (страны Азии, Индия,
Китай). 

2.       ^ По возрастному составу. Возраст является главным критерием при определении

основной производительной части населения – трудовых ресурсов. О степени их
вовлечения в производство свидетельствует показатель экономически активного
населения. Типы возрастного состава соответствуют типам воспроизводства. Для стран
первого типа воспроизводства характерна низкая доля людей детских возрастов и высокая
доля людей пожилых возрастов. В Европе дети до 14 лет составляют 24%, люди в возрасте
15-59 лет – около 59%, пожилые – около 17%. Такая структура называется старением
нации. Для стран второго типа воспроизводства характерна высокая доля детских
возрастов и низкая доля пожилых. Например, в странах Африки дети до 14 лет составляют
44%, пожилые – 5%. Такую структуру населения называют омоложением нации. 

3.       ^ Этнолингвистический состав. Всего в мире насчитывается 3-4 тыс. народов, или

этносов. Этносами называют сложившиеся, устойчивые общности людей. Классификацию
этносов проводят по их численности. Подавляющее большинство народов малочисленно.
Народов, насчитывающих более 1 млн. человек в мире, около 310, но они составляют 96%
населения мира. Более 100 млн. человек насчитывают 7 народов: китайцы,
хиндоиндустанцы, американцы США, русские, бразильцы, японцы и бенгальцы. В
структуре населения выделяют также языковую и лингвистическую классификацию. Эта
классификация позволяет объединять народы в языковые группы с родственными
языками. Самая большая языковая семья – индоевропейская. На языках этой семьи
говорят более 150 народов мира, общей численностью 2,5 млрд. человек. Свыше 1 млрд.
человек говорят на языке китайско-тибетской языковой семьи. В зависимости от того,
насколько национальные границы совпадают с политическими, возникают
однонациональные государства (Западная Европа, Латинская Америка) и
многонациональные государства (Индия, Россия).

4. ^ По религиозному составу выделяют три мировые религии: христианство

(исповедуют около 1 млрд. человек), ислам, или мусульманство (около 800 млн. человек),
и буддизм (около 200 млн. человек). В последнее время выделяют в отдельные религии
индуизм (Индия) и синтоизм (Япония). 

Россия многоконфессиональное государство. Преобладают все виды религии. В

зависимости от концентрации населения по национальному составу в том или ином
регионе преобладает и соответствующая данному национальному составу религия. Так,
например, в Центральной части России в большинстве верующих относятся к христианам
– православие, в республике Татарстан – преобладание населения, относящихся к
мусульманству. 

5. ^ По уровню образования населения выделяют страны с высоким уровнем

образования и страны с низким уровнем образования. На начало 90-х гг. XX в. 27%
населения мира относилось к неграмотным. Из этого количества 4% приходится на
развитые страны, а 96% – на развивающиеся. Уровень образования оказывает огромное
влияние на качество жизни населения.

^ 6. По национальному составу 

Россия — многонациональное государство, в котором насчитывается более 100

национальностей и народностей. Основную часть составляют русские — 82% населения
страны. Из 89 регионов – субъектов Российской Федерации – в в 80 русских составляют
большинство населения. На втором месте по национальному признаку стоят татары
(3,7%), далее украинцы (3%), чуваши (1,2%). Удельный вес каждой из остальных
национальностей не превышает 1%6.

Север и северо-запад европейской территории страны заселен народностями финно-

угорской языковой группы: коми-пермяки, карелы, саамы. В Поволжье, Приуралье,
Прикамье и Сибири наряду с русскими проживает ряд народов и народностей,
получивших свою автономию после Октябрьской революции 1917 г., например,
относящиеся к финно-угорской группе удмурты, мордва, марийцы и говорящие на языках
тюркской группы татары, башкиры, чуваши и кумыки. Одним из самых
многонациональных регионов России является Северный Кавказ, который населяют
народы нахско-дагестанской языковой группы: чеченцы, ингуши, аварцы, лезгины,
балкарцы, лакцы, даргинцы и абхазско-адыгской — кабардинцы, адыгейцы, черкесы.
Малочисленные народы Севера представлены самодийской группой. К ней относят
ненцев, нганасан и селькупов. В центральной части Западной Сибири проживают народы
финно-угорской группы ханты и манси. Населяющие территорию Восточной Сибири и
Дальнего Востока эвенки, эвены, нанайцы и удэгейцы составляют тунгусо-маньчжурскую
группу. Чукчи, коряки, юкагиры, нивхи относятся к полиазиатским народам, а эскимосы и
алеуты — к особой семье, имеющей американоидные черты. В монгольскую группу
входят буряты, проживающие на юге Восточной Сибири. К этой группе относят также и
калмыков, населяющих юго-западную часть Поволжья.

Рассредоточенность размещения многих народов, их интенсивные контакты между собой

и особенно с русскими способствовали прогрессам ассимиляции. Так, среди угро-финских
народов наиболее рассредоточена этническая территория мордвы: лишь 1/3 её живёт на
территории Мордовии. Среди всего населения Мордовии мордва составляет лишь около
1/3, остальное население в основном русские, немного татар и чувашей.

Специфика нынешнего этапа становления национальных отношений состоит в том, что

тенденции, способствовавшие распаду Советского Союза, перекинулись и на Россию.
Сепаратизм образованных суверенных республик проявился в стремлении к обособлению
отдельных республик и регионов.

Эти объективные причины постоянно сохраняющегося напряжения на Кавказе

усугубляются отсутствием четко сформулированной национальной политики в регионе.
Конфликтная ситуация в регионе складывается между казачеством и национальностями,
на территории которых оно проживает, что порождает проблему беженцев в
Краснодарском, Ставропольском краях и Ростовской области и как следствие - рост
социальной напряженности, безработицы и других негативных явлений.

Сложной является и проблема малочисленных народов Севера, численность которых в

Европейской части России достигает 9,7 тыс. чел. Многие меры по социально-
экономическому развитию этих народов не были до конца реализованы. Напряженная
ситуация сложилась в обеспечении занятости населения, что является следствием
неразвитой социальной инфраструктуры, острого жилищного вопроса, слабого развития
промыслов и производств по переработке продуктов оленеводства, по изготовлению
товаров народного потребления. В районах проживания малочисленных народов
ухудшилась экологическая обстановка, состояние охотничьего и рыбного промыслов,
сократилась площадь оленьих пастбищ. 

Одной из задач государства является разрешение этих конфликтов.

3. Плотность населения РФ

На земном шаре население размещается неравномерно. Около 70% населения проживает

на 7% территории земной суши. Около половины всей обитаемой суши имеет среднюю
плотность населения менее 5 чел. на км2; 15% территории суши – это области совершенно
не освоенные людьми. На размещение населения оказывают влияние несколько факторов:
это природные условия, занятость в сельском хозяйстве и тяготение к транспортным и
торговым путям.

В мире наблюдается постоянный процесс перемещения населения, или миграция. Она

может быть внутренней или внешней. Внешняя миграция возникла в глубокой древности
и до середины 20-х гг. XX в. главными очагами мировой миграции были Европа и Азия. В
настоящее время очагами миграции стали США, Латинская Америка и Австралия. Во
второй половине XX в. появилась новая форма мировой миграции «утечка умов».
Особенно отрицательно «утечка умов» сказывается на развивающихся странах.

Внутренняя миграция – это перемещение населения из сельской местности в города,

колонизация и освоение новых земель. 
В настоящее время размещение населения определяется географией городов. При оценке
городского населения учитывают уровень урбанизации и темпы урбанизации.
Урбанизация – это рост городов и повышение удельного веса городского населения, а
также возникновение сложных сетей и систем городов. 

Процесс урбанизации изучает отдельная ветвь географии населения – геоурбанистика.

Она рассматривает основные исторические этапы развития городов, главные особенности
современного процесса урбанизации, географические аспекты урбанизации и развитие
крупных урбанизированных зон мира, сети и системы городов, основы проектирования
городов и градостоительства.

Современная урбанизация характеризуется тремя чертами:

-         быстрыми темпами роста городского населения;

-         концентрацией населения и хозяйства в больших городах;

-         «расползанием» городов и расширением их территорий.

По уровню урбанизации страны делятся на три группы. Первая группа –

высокоурбанизированные страны, где доля городского населения составляет более 50%
(Россия, Канада, США и др.). Вторая группа – среднеурбанизированные страны, где доля
городского населения составляет 25-50%. Третья группа – низкоурбанизированные
страны, где доля городского населения менее 25%.

В последнее время в развивающихся странах выделяют такое явление, как «городской

взрыв». Это связано с тем, что в развивающихся странах городское население быстро
растет, а в экономически развитых странах наоборот начинает снижаться.

Плотность населения - степень населенности конкретной территории, численность

постоянного населения, приходящаяся на единицу площади. Она формируется в процессе
исторического развития под влиянием уровня социально-экономического развития
общества и природно-географической среды. Заселенность территории складывается в
процессе хозяйственного освоения и выступает не только как один из факторов,
способствующих размещению производства в данном регионе, но и является следствием
экономического развития страны7.

Средняя плотность населения Российской Федерации составляет 8,6 чел. на 1 км². Весьма
неравномерно размешено население и внутри каждой части территория страны. 78,4%
населения Российской Федерации концентрируется на территории Европейской части и
Урала, занимающей 25,4% общей площади России. Плотность населения здесь составляет
36,7 чел. на 1 км², более чем в 4 раза превышая средние показатели заселенности по
России. В то же время в Сибири и на Дальнем Востоке проживает 2 1,6% населения
страны на площади, составляющей 74,6% всей территории России. Средняя плотность
заселенности в 3,4 раза уступает средним показателям по Российской Федерации и
составляет 2,5 чел. на 1 км²8.
Слабая освоенность территории европейского Севера, Сибири и Дальнего Востока связана
с природно-географическими факторами: суровыми природно-климатическими условиями
и орографическими сложностями, а также с неразвитостью инфраструктуры.

Существенные различия в плотности населения наблюдаются и внутри федеральных

округов. На уровне регионов по заселенности выделяется Центральный федеральный
округ. Плотность населения здесь составляет 61,3 чел. на 1 км². В пределах региона особое
место занимают Москва и Московская область с максимальной для России заселенностью
- 320,8 чел. на 1 км². Высокая плотность населения отмечается на Северном Кавказе
(средняя плотность составляет 49,6 чел. на 1 км²) и в Центральном Черноземье (46,9 чел.
на 1 км²).

Максимальная для Урала плотность населения наблюдается в Челябинской области —

41,8 чел. на 1 км². Причиной тому высокая концентрация промышленного производства. А
наименьшая заселенность характерна для Курганской области — 15,6 чел. на км² как
следствие недостаточного развития промышленного производства и земледелия.

Наименьшую плотность населения имеет Север — 4,0 чел. на 1 км², что объясняется
суровыми природно-климатическими условиями региона и недостаточным развитием
промышленного производства.

На Дальнем Востоке проживает 5% численности населения страны при средней

заселенности, более чем в 7 раз уступающей показателям в Российской Федерации (1,2
чел. на 1 км²)9.

Крайняя неравномерность размещения населения Сибири и Дальнего Востока объясняется

значительной удаленностью от развитых регионов страны, ограниченными
возможностями развития транспортных магистралей и т.д.
^

4. Миграция населения

Численность населения, его структура предопределяются не только естественным, но и

миграционным движением.

При обмене со странами дальнего зарубежья наша страна имеет отрицательное сальдо
миграции. Только треть выезжающих из России указали в качестве одной из причин
выезда преследование по национальному признаку иди предвзятое отношение к их
национальности. Превалируют экономические мотивы миграции: большинство связывает
свои жизненные планы с трудоустройством на новом месте для повышения своего
материального уровня. Положительное сальдо миграции сохранилось в обмене
населением со всеми странами СНГ.

В социально-профессиональной структуре выезжающих значительный удельный вес

занимают специалисты. Около 30% эмигрирующих имеют высшее образование. Уезжают
не только ученые, но и высококвалифицированные рабочие. Все это ведет к снижению
качества трудовых ресурсов России. Интеллектуальная эмиграция в основном носит
безвозвратный характер, нанося государству значительный ущерб, уменьшает
возможности развития экономики и общества.

Внутри страны одним из самых заметных изменений в миграциях стал отток населения с
севера, как европейской, так и азиатской части России. Необычайно высокая
интенсивность потерь может привести к обезлюдеванию северных территорий. 

Главная задача в настоящее время — не сдерживание эмиграции, а ее регулирование,

превращение безвозвратной эмиграции в возвратную. 

5. Трудовые ресурсы РФ

К трудовым ресурсам относится население в трудоспособном возрасте. 

Максимальное значение трудового потенциала характерно для Ямало-Ненецкого и Ханты-

Мансийского округов, Москвы, северной группы регионов Дальневосточного рaйонa.
Именно здесь самые высокие зaрaботки, мaксимaльнa активность сферы обслуживания и
мелкого бизнеса. Здесь проживают те кадры, которые хотят и способны легко
приспосaбливaться к новым условиям. 

Минимальный потенциал трудовой активности имеют регионы с большой численностью в

структуре населения детей (Северный Кaвкaз, юг Сибири). Высокий консерватизм
социальной структуры на Северном Кавказе не обеспечивает активному населению
достаточного применения местах постоянного проживания. Поэтому они вынуждены
искать приложение своей активности в других регионах России, возвращаясь, однако, на
историческую родину после самореализации. 

Трудовые ресурсы заняты в различных секторах и отраслях народного хозяйства.

Структура занятости населения в разрезе отраслей экономики за последние годы говорит о
том, что в России происходит ряд сложных процессов. 

1. Возрастает доля занятых в отраслях нематериального производства с 29,4 до 31,3%.

2. Снижается доля занятого населения в промышленности (с 29,6 до 25,7%), строительстве

(с 11 до 9,7%), науке и научном обслуживании (с 3,2 до 2,5%). 

3. Увеличивается удельный вес занятого населения в торговле, общественном питании,

материально-техническом снабжении, сбыте и заготовках (с 7,9 до 9,7%), кредитовании,
финансах и страховании (с 0,7 до 1,3%), аппарате органов управления (с 2,1 до 2,5%) 10.
Изменение структуры занятости по отраслям народного хозяйства и сферам приложения
труда свидетельствует о развитии рыночных структур в экономике. Однако происходит
сокращение численности занятых в науке и научном обслуживании. 

Рынок труда - это сфера формирования спроса и предложения на рабочую силу. Он

рассматривается как система общественных отношений, обеспечивающих
воспроизводство, обмен и использование трудовых ресурсов 11.

Одним из наиболее общих факторов, влияющих на показатели труда в России, является то,
что он формируется в условиях экономического кризиса, следствием которого является не
только сокращение спроса на рабочую силу, возникновение безработицы, но и нарушение
ранее существовавшей системы мотиваций к эффективной трудовой деятельности,
приобретению профессий, росту квалификационного уровня.

К регионам с высоким уровнем безработицы относят Ивановскую, Псковскую,

Ярославскую, Владимирскую, Костромскую и Архангельскую области, Ингушскую и
Удмуртскую республики, Республику Калмыкию, Ненецкий автономный округ, т. е. те
регионы, в которых значительную роль в экономическом развитии играют
машиностроение, легкая промышленность, предприятия военно-промышленного
комплекса.

Заключение

С начала 90-х годов в России происходит системный демографический кризис. Самая

тяжелая ситуация в нашей стране сложилась в области смертности. Обращает на себя
внимание существенная социальная составляющая смертности в России: высокий процент
умерших от неестественных причин (дорожно-транспортные происшествия, пожары,
экологические и техногенные катастрофы, убийства, самоубийства, алкоголизм,
наркотики), а также инфекционных и паразитарных болезней 12.

Снижение рождаемости является общемировой тенденцией. Ее падение ниже простого

воспроизводства населения характерно для большинства современных развитых
индустриальных стран. Как результат, увеличение нагрузки на трудоспособное население
пенсионерами и увеличение расходов ВВП на пенсионное обеспечение, замедление
обновления знаний и идей, господство геронтократии.

Согласно всем прогнозам, убыль населения России продолжится в обозримой

перспективе. В частности, по среднему варианту прогноза ООН к 2050 году численность
населения России сократиться на 30% и составит 101,5 млн. человек. К таким же
результатам пришел и Росстат.

Имеются существенные различия в естественном движении мужского и женского

населения страны. Так, смертность мужчин в трудоспособных возрастах в 4 раза выше,
чем женщин. 
Все прогнозы динамики населения России до 2050 года показывают, что даже при самых
позитивных изменениях рождаемости и смертности избежать убыли населения
невозможно из-за его возрастной структуры (низкой доли в населении молодежи и
высокой – старших возрастных групп).

России придётся смириться с существенным сокращением численности своего населения с

вытекающими угрозами или пойти на привлечение в страну потоков мигрантов, что тоже
таит в себе множество проблем. Необходим отбор мигрантов в соответствии с
потребностями в трудовых ресурсах по регионам, меры по их трудовой и социальной
адаптации. 

Тем не менее, государство должно проводить систему мер по стабилизации численности

местного населения и формирования предпосылок для демографического роста:

1.
в области укрепления здоровья и увеличения ожидаемой продолжительности жизни:


увеличение ожидаемой продолжительности жизни населения;

увеличение продолжительности здоровой (активной) жизни;

улучшение репродуктивного здоровья населения;

улучшение качества жизни хронически больных и инвалидов;

2.
в области стимулирования рождаемости и укрепления семьи:


создание предпосылок для повышения рождаемости;

всестороннее укрепление института семьи как формы гармоничной
жизнедеятельности личности;

создание условий для самореализации молодежи;

обеспечение адресной социальной защиты семьи, включая предоставление
материальной помощи при рождении ребенка.

Изучая показатели естественного прироста, в будущее время будет продолжаться

активный процесс снижения рождаемости и увеличение смертности по регионам страны. 

Тенденции рождаемости, заболеваемости и смертности во многом будут зависеть от

успехов развития науки и эффективности функционирования органов здравоохранения. 

Уровень жизни населения страны будет влиять на численность и качество трудовых

ресурсов. 

Таким образом, будущие показатели будут зависеть от демографической и социальной

политики государства.
^

Список используемой литературы

1.
Лысенко С. Депопуляция населения России (на примере Центрального
федерального округа)//Вопросы экономики. – 2006. – №11.
2.
Российский статистический ежегодник. 2009/ Статистический сборник/Росстат – М.,
2009.
3.
Регионы России. Основные характеристики субъектов Российской Федерации, 2007.
Статистический сборник – М.; 2008.
4.
Экономическая география России: Учебник для студентов вузов, обучающихся по
специальностям экономики и управления (080100)/Под.ред. Т.Г.Морозовой. – 3-е
изд. – М.: ЮНИТИ – ДАНА ,2007.

5.
http://ru.wikipedia.org/wiki/Население_России.
6.
http://www.liberty.ru/events/Vpervye-za-15-let-zafiksirovan-estestvennyj-prirost-
naseleniya-Rossii.
7.
www.finstat.ru.
8.
www.glossary.ru.
9.
www.gks.ru.
 Тема 3. ГЕОГРАФИЯ НАСЕЛЕНИЯ МИРА

Численность и воспроизводство населения

ПЛАН3.doc

Численность населения мира. Абсолютный годовой прирост населения Земли достигает

90 млн. человек.

Воспроизводство населения (ВН) - совокупность процессов рождаемости, смертности и

естественного прироста, которые обеспечивают беспрерывное возобновление и смену
людских поколений.

Типы воспроизводства населения:

1 тип ВН характеризуется относительно не-высокими показателями рождаемости,

смертнос-ти и естественного прироста. Распространен в Се-верной Америке, Австралии,
странах Западной Европы. Для ФРГ, Дании, Бельгии, Венгрии и др. характерна
естественная убыль населения, т.к. естественный прирост очень низкий;

2 тип ВН характеризуется высоким и очень высоким показателями рождаемости и

естествен-ного прироста. Характерен для развивающихся стран, где после завоевания
независимости смертность довольно резко сократилась, а рождаемость осталась на
прежнем очень высоком уровне. На эти страны приходится более 3/4 всего на-селения
планеты и 85 млн. человек его абсолютного годового прироста (Кения, Китай и др.).

Демографическая политика - система административных, экономических, пропаган-

дистских и др. мероприятий, с помощью кото-рых гос-во воздействует на естественное
движе-ние населения (прежде всего на рождаемость) в желательном для себя
направлении.

Этнический состав населения (ЭСН). Всего в мире 3-4тыс. народов, или этносов. Этносы -
сложившиеся устойчивые общности людей. Этническая общность характеризуется:
общим языком, особенностями быта и культуры, этни-ческой самостоятельностью,
общностью террито-рии. Народов, насчитывающих более 1 млн. чело-век, в мире 310, и
они составляют 96% всего на-селения Земли. Более 100 млн. человек насчиты-вают всего
7 народов: китайцы (свыше 1 млрд.), хиндустанцы, американцы США, бенгальцы,
русские, бразильцы и японцы.

Языковая (лингвистическая) классифика-ция. Самые большие языковые семьи - индоев-

ропейская (используют языки этой семьи 2,5 млрд. человек), китайско-тибетская (свыше
1 млрд. человек).

В зависимости от того, насколько нацио-нальные границы совпадают с политическими,

образуются однонациональные (больше всего в Европе, на Ближнем Востоке, в Латинской
Аме-рике) и многонациональные гос-ва (Россия, США, Испания, Индия и др.).
Религиозный состав населения. Выделяют 3 мировые религии: 1) христианство (основные
ветви - католицизм, православие, протестантст-во). Наиболее сильное влияние эта
религия имеет в странах Европы, Америки и Австралии. Испо-ведуют христианство около
1 млрд. человек;

2) ислам, или мусульманство, исповедуют 800 млн. человек. Мусульмане проживают

главным образом в Азии и Африке (Саудовская Аравия, Турция, Иран, Ирак, Афганистан,
Пакистан, Бангладеш, Алжир, Марокко, Египет и др.), а также в Средней Азии,
Казахстане, на Кавказе, в России;

3) буддизм исповедуют 250 млн. человек (Непал, Бирма, часть жителей Индокитая). К
национальным религиям относятся синтоизм в Японии, конфуцианство в Израиле.

РАЗМЕЩЕНИЕ И МИГРАЦИИ НАСЕЛЕНИЯ

Размещение (РН) и плотность населения

(ПН). На РН сильное влияние оказывают при-родные условия территории, занятость в

сел. хозяйстве, тяготение к транспортным и торговым путям. Карта РН свидетельствует о
неравномер-ности заселения Земли.

В Восточном полушарии сосредоточено боль-ше населения (около 86%), чем в Западном,

а в Северном полушарии больше по сравнению с Южным, в котором проживает 10%
населения.

Основная масса людей живет в пределах умеренного, субтропического и субэкваториаль-

ного климатических поясов на высотах до 500 м над уровнем моря. Совершенно
неосвоен-ные области занимают 15% территории суши.

Средняя ПН Земли - 40 чел./км2. За этим показателем скрываются огромные контрасты,

которые наблюдаются по континентам и стра-нам. Например, в Европе и Азии средняя
ПН почти в 3 раза превышает среднюю ПН мира (более 100 чел./км 2), а в Австралии и
Океа-нии - в 10 раз меньше, чем в мире. Самая вы-сокая ПН характерна для Бангладеш -
около 700 чел./км2. Очень большие различия в ПН в пределах отдельных стран (Китай,
Египет, Бра-зилия, Канада, Россия и др.).

Миграции населения (МН). Внешние МН возникли в глубокой древности, продолжались

в средние века (Великие географические откры-тия), но наибольшего развития достигли в
эпоху капитализма.

До середины XX в. главным очагом эмигра-ции была Европа и в меньшей степени Азия.

Очагами иммиграции были США, Канада, Ла-тинская Америка, Австралия.

После второй мировой войны география внешних МН заметно изменилась: уменьшились

межконтинентальные и увеличились внутрикон-тинентальные миграции и возникла новая
форма внешних МН - «утечка мозгов». Особенно отри-цательно сказывается такая форма
миграции на развивающихся странах (Индия, Филиппины, страны Латинской Америки).

Внутренние (внутригосударственные) МН бывают нескольких видов: перемещение

населе-ния из сельской местности в города, колониза-ция и освоение новых земель и т.д.

ГОРОДСКОЕ И СЕЛЬСКОЕ НАСЕЛЕНИЕ

Городское население. Главной формой рассе-ления людей в современном мире

становятся города, и размещение населения определяется гео-графией городов. Единого
для всех стран мира понятия «город» не существует (пример: в Дании, Швеции,
Финляндии городом считают поселение с числом жителей более 200 человек, в Канаде,
Австралии - свыше 1 тыс. человек, в ФРГ, во Франции - свыше 2 тыс., в США - свыше 2,5
тыс., в Индии - свыше 5 тыс., в Швейцарии - свыше 10 тыс., а в Японии - свыше 30 тыс.).

Урбанизация.- рост городов и повышение удельного веса городского населения, а также

возникновение все более сложных сетей и сис-тем городов. Это один из важнейших
глобаль-ных процессов современного мира. Общие черты урбанизации, характерные для
большин-ства стран мира:1) быстрый темп роста городского населения. В среднем
городское населе-ние увеличивается на 50 млн. человек; 2) кон-центрация населения в
больших городах. Число городов-«миллионе-ров» уже достигло 200, а к концу века увели-
чится до 400;3) расширение их территории. Для современного этапа урбанизации
особенно характерен переход от прежнего компактного города к городским агло-
мерациям - территориальным группировкам городских и сельских поселений.
Крупнейшие городские агломерации - вокруг Мехико, Токио, Сан-Паулу и Нью-Йорка (в
каждой из них живет 16-20 млн. человек).

Уровни и темпы урбанизации. По уровню урбанизации выделяются:

1) высокоурбанизированные страны (доля городского населения 50-90%) - Канада, США,

Мексика, Швеция, Великобритания. Россия, Кувейт, Австралия и др.;

2) среднеурбанизированные(20-50%) Нигерия, Алжир, Индия;

3) слабоурбанизированные (5-20%) - Чад, Эфиопия. Темпы урбанизации во многом

зависят от ее уровня. В большинстве развитых стран доля го-родского населения в
последнее время растет сравнительно медленно, а число жителей в сто-лицах и др. самых
крупных городах уменьша-ется. В развивающихся странах города продол-жают расти
вширь, а городское население бы-стро увеличивается (абсолютное число горожан
намного превышает их число в развитых странах). Однако рост населения городов здесь
на-емного опережает их хозяйственное развитие.

Сельское население составляет 1/2 населе-ния мира, а общее число сельских населенных

пунктов составляет 15-20 млн.

Главные формы сельского расселения:

- групповая (деревенская) форма расселе-ния преобладает в России, зарубежной Европе,
Китае, Японии, в подавляющем большинстве развивающихся стран;

- рассеянная (фермерская) форма расселе-ния наиболее распространена в США, Канаде,

Австралии.

Население и окружающая среда. С урбани-зацией связано 3/4 общего объема

загрязнения окружающей среды. Несмотря на то что города занимают всего 1% площади
земной суши, в них концентрируются почти половина населе-ния мира и основная часть
производств. Осо-бенно сильное воздействие на окружающую среду оказывают большие
города и городские агломерации - шлейф загрязняющего и теп-лового воздействия
прослеживается на расстоянии до 50 км.

Город - крупный населенный пункт, промышленные, организационно-хозяйственные,

транспортные, культурные и другие функции. (Свыше 200 чел.).

ПОЛОВОЙ и ВОЗРАСТНОЙ СОСТАВ НАСЕЛЕНИЯ

Половой состав (ПС). Все страны по особен-ностям ПС подразделяются на 3 группы:

1) - страны, где число мужчин и женщин при-мерно одинаково (страны Африки,

Латинской Америки);

2)- страны с преобладанием женщин (составляют 1/2 всех стран мира и особенно
характерны для стран Европы);

3)- страны с преобладанием мужчин (некоторые страны Азии, и в первую очередь Индия
и Китай).

Возрастной состав (ВС). Основные типы ВС населения соответствуют типам его

воспроиз-водства. Для I типа воспроизводства характерна низкая доля детских возрастов,
повышенная - взрослых и пожилых возрастов: в Европе дети до 14 лет составляют 24%
всего населения, взрослые (15-59 лет) - 59% и пожилые - 17% (такой процесс называется
старением нации). Для стран II типа воспроизводства напротив, характерна очень высокая
доля детских и крайне низкая - пожилых возрастов: в Аф-рике дети составляют 44% всех
жителей, а по-жилые люди - всего 5%.

Трудовые ресурсы (ТР): в среднем в мире к экономически активному населению относят

примерно 45% всего населения, иди более 2 млрд. человек.

Уровень образования. В 1990 г., по данным ООН, в мире было 963 млн. неграмотных
(27%). Из этого количества 4% приходилось на эконо-мически развитые и 96% на
развивающиеся страны.
Категория: Тема 3 | Добавил: geo-pk19 (03.02.2008)