REGNURILE ŞI REGIUNILE BIOGEOGRAFICE CONTEMPORANE

Principiile regionării biogeografice

•A. Wegener (1915) ipoteza derivei continentelor→teoria
plăcilor litosferice=explică legăturile biotice:
Pangea → Laurasia + Gondwana.

Fig. Schema derivei continentelor – Wegener,1915.

Reprezentarea cladistă a fragmentării Pangeei (Rosen, 1978)
• Odată cu apariţia în lumină a ipotezei germanului A.
Wegener (1915) despre deriva continentelor şi îndeosebi a
teoriei plăcilor litosferice, a devenit posibilă argumentarea
legăturilor biotice comune din perioada supracontinentelor
Pangea (iniţial) şi Laurasia şi Gondwana (ulterior), când
arealele unor organisme fosile erau de tip continuu, iar
actualmente, datorită deplasărilor orizontale a blocurilor
continentale, au devenit disjunctive. Fragmentarea de mai
departe a supracontinentului Pangea a adus la diversificarea
condiţiilor ecologice din diferite continente şi la apariţia
barierelor geografice pronunţate dintre continente prin
apariţia Oceanului Proto-Atlantic, a Oceanului Arctic, a Mării
Tethys şi a altor bazine maritime de neînvins, impracticabile
pentru majoritatea organismelor.
•Regionări: floristice - F. Schouw (1823), A. Humboldt
(1936), A. De Candolle (1855);
•faunistice: S. P. Woodward (1851-56), P. L. Sclater (1858),
A. R. Wallace (1876).
•Principiile de bază: 1-Endemismul. 2-Legăturile istorice
(geologice, biotice). 3-Studiul comparativ al răspândirii, în
special, ferigi şi angiosperme. 4-Prezenţa sau lipsa
speciilor. 5-Individualitatea teritoriului. 6-Bogăţia biotică.
Regnurile: Orientalis, Afrotropis, Australasiatis, Antarctis,
Neotropis, Nearctis, Palearctis- endemism Fam., Ord.,
Clase.
Regiunile (31) – endemismul Gen., Provinciile – end. Spec.;
Districtele – end. subspec.; Sectoarele – specificul biotei.
P. L. Sclater (1858) – meridională (2 formațiuni: Neo + Palaeo)
Huxley – paralelică
Muller (1974) – zone de tranziţie
•Regionarea floristică contemporană a uscatului se
bazează, în mod deosebit, pe endemismul taxonilor,
istoria formării regiunilor şi dezvoltării florei. O atenţie
deosebită se acordă studiului comparativ al răspândirii
diferitelor grupuri sistematice de plante (îndeosebi,
angiosperme şi ferigi, ca cele mai detaliat studiate), ca
rezultat al migraţiilor şi izolării. Hotarele dintre regne,
regiuni, etc., se trasează în baza analizei statistice a florei,
a caracteristicii paleogeografice (îndeosebi perioada
Cretacică) a teritoriilor şi a legăturilor dintre regiunile
floristice cu regionarea geobotanică şi landşaftologică.
•Dintre multiplele regionări floristice mai detaliate şi bine
argumentate sunt cele propuse de englezul R. Good (1964) şi
sovieticul A. L. Tahtadgean (1978). Ambii împart uscatul în
şase regnuri floristice, divizate în 35 şi respectiv - 34 regiuni
şi circa 150 provincii.
•În distribuirea regnurilor floristice se observă următoarea
legitate:
-spre Sud teritoriile lor sunt mai mici şi mai divizate,
-toată suprafaţa extratropicală de nord a uscatului e ocupată
de regnul Holarctic,
-regiunile tropicală şi subtropicală – de cel Neotropical şi
Paleotropical,
-iar restul usc-lui – reg. Capului, Australian şi Holantarctic.
Această divizare ilucidează istoria dezvoltării Terrei şi a florei
de pe ea.
R. Good, 1964 – fitoregionare
6 regnuri cu 35 regiuni
 Regionarea faunistică contemporană a uscatului se
bazează pe originea şi arhaicitatea principalelor grupe
de animale, îndeosebi a mamiferelor şi păsărilor
caracteristice anumitor regiuni date. Specificul
răspândirii multiplelor nevertebrate se analizează de
obicei în cazul descrierii anumitelor sectoare dintr-o
anumită regiune. Un rol major se acordă de obicei
abundenţei lumii animale şi aportului ei în viaţa biotei.
• Dintre regionările zoogeografice merită atenţie regionarea
propusă de V. G. Gheptner (1936), care, ca şi predecesorii
săi, în baza vârstei faunei recunoaşte existenţa a 3 regnuri:
Regnul Notogea cu o singură regiune - Australiană, şi Regnul
Neogea - cu Neotropicală, iar
Regnul Arctogea cu trei: Etiopică, Orientală şi Holarctică.
• A. G. Voronov (1989) evidenţiază 4 regnuri zoogeografice:
• Arctogea, cu regiunea Holarctică,
• Paleogea, cu regiunile Etiopică, Malgaşă şi Indo-Malayeză,
• Notogea, cu regiunile Australiană, Polineziană,
Neozelandeză şi Neogea, cu regiunea Neotropicală.
Wallace, 1876 – 6 zooregiuni şi linia Wallace
• Dacă iniţial suprafaţa Terrei era divizată într-un număr
mic de regiuni biotice (3) ulterior se observă o tendinţă
de a majora numărul acestora până la 6-9.
• Aşa de exemplu, biogeograful francez G. Lemee (1967),
împarte uscatul în şase regiuni de bază, iar cel de-al
şaptelea (Polinezian), evidenţiat de unii autori, îl
consideră discutabil. Concomitent el evidenţiază şi
două zone de tranziţie – una dintre regnurile Afro-
Madagascar şi cel Holarctic şi alta între cel Australo-
Papuas şi cel Oriental.
Lemee, 1967 – 6+1 regiuni Biogeografice
(cea Polineziană – discutabilă)
• Regionarea biotică propusă de savanţii români R.
Călinescu, A. Bunescu şi M. N. Patroiescu (1972), cu
unele completări efectuate de Ioan Pop, numără şapte
regiuni (inclusiv şi cea Polineziană) divizate în 25
subregiuni.
• Autorii sovietici (P. P. Vtorov şi N. N. Drozdov, 1978)
împart suprafaţa uscatului în nouă regnuri şi 35 regiuni
biotice. Mai târziu, A. G. Voronov şi alţii (1985), propun
ca regnurile Paleoarctic şi Neoarctic să fie comasate
într-un singur regn – Holarctic, menţionând astfel
asemănările considerabile dintre florele şi faunele
sectoarelor nordice ale Eurasiei şi Americii de Nord,
spre deosebire de cele tropicale.
• Dacă în schemele de regionare, propuse de G. Lemee şi R.
Călinescu lipsesc regnurile Capului şi cel al
Madagascarului, iar Noua Zeelandă este atribuită
regnului Australian, atunci P. P. Vtorov, N. N. Drozdov şi
la A. G. Voronov ş. a. aceste două regnuri sunt
evidenţiate ca unităţi distincte, iar Noua Zeelandă este
inclusă în regnul Antarctic. Probabil, şcoala sovietică a
mizat mult pe regionarea floristică a lui Tahtadgean,
păstrând şi în regionarea biotică regnul Capului, iar Noua
Zeelandă atribuind-o drept regiune a regnului Antarctic.
• Reieşind din diversitatea mare de opinii existente la etapa
actuală dintre biogeografi, divizarea uscatului în şase
regiuni biogeografice propusă de Wallace (1876) este
acceptată de majoritatea savanţilor.
• În final, putem menţiona faptul că nu exista un sistem
unic, bine argumentat, de regionare a uscatului. Problema
regionării suprafeţei Terrei, atât a uscatului, cât şi a
Oceanului Planetar, continuă să rămână una din cele mai
dificile. Cu toate acestea, din punct de vedere ştiinţific (în
baza analizei multiplelor regionări fito-, zoo- şi
biogeografice), este raţional de a studia separat biota
Americii de Nord, Eurasiei Boreale, Americii de Sud, Africii
Tropicale, Asiei de Sud-Est, Australiei cu insulele Polineziei,
şi a litoralului Antarctidei cu extremitatea sudică a Americii
de Sud şi insulele oceanice.
 Regnurile şi regiunile biotice ale Terrei
(Millenium Ecosystem Assessment, 2005, cu modif. Begu, 2006)
7 regnuri divizate în 31 regiuni biogeografice
• Regnul Oriental. Regiunile: 1. Malayeză, 2. Indochineză, 3. Indiană.
• Regnul Afrotropical. Regiunile: 1. Etiopiană, 2. Congoleză, 3. Malgaşă, 4. Sud-
Africană, 5. Atlantică.
• Regnul Austral-Asiatic. Regiunile: 1. Continentală, 2. Neoguineză, 3. Fiji-
Neocaledoneză, 4. Neozeelandeză, 5. Polineziană.
• Regnul Antarctic. Regiunile: 1. Circumpolară, 2. Magellană, 3. Juan-Fernandeză.
• Regnul Neotropical. Regiunile: 1. Amazoniei, 2. Guyaneză 3. Central-
Americană, 4. Sud-Braziliană, 5. Andină.
• Regnul Nearctic. Regiunile: 1. Sonoră, 2. Mississippi, 3. Cordilieră, 4. Canadiană.
• Regnul Palearctic. Regiunile: 1. Saharo-Arabă, 2. Mediteraneană, 3. Pontico-
centralasiatică, 4. Est-Asiatică, 5. Europeană, 6. Siberiană.
•  
Regionarea biogeografică a Terrei
(sinteză realizată de Begu, 2006)
7 regnuri divizate în 31 regiuni
Biomurile şi regnurile Terrei
 Regionarea BG a Oceanului Planetar
(după Gheptner, 1935, modif. de Voronov, 1987)