Cartea se deschide cu prezentarea succinta a unor date despre
autorul cartii,Parintele Dumitru Staniloae,urmand a se pune in discutie inca din primul capitol „Rugaciunea intr-o lume secularizata”.Parintele isi exprima inca de la inceput regretul fata de secularizarea ce a luat proportii uriase,secularizare care stapaneste cotidianul in care puterea credintei este slabita si de necunoscut oamenilor,rugaciunea fiind practicata numai in momente critice,exceptionale.Exista insa si oameni care se lupta cu aceasta secularizare facand sacrificii enorme pentru a putea iesi din cotidian si a-si pastra credinta facandu-se pe sine focar de rugaciune pentru ceilalti si pentru el insusi!Cel mai des act prin care credinta poate fi pastrata este conform Parintilor duhovnicesti citirea cuvintelor pline de Duh si Adevar ale Sfintei Scripturi cu ajutorul carora simtim chemarea lui Dumnezeu.Sfanta Scriptura vorbeste despre legatura permanenta si indisolubila dintre Creator si creatie. In continuare,parintele Explica diferenta dintre:lucru,inteles(reprezentarea lucrului) si patima(ura fara judecata a celorlalte doua).Dumnezeu Se daruieste fiecaruia dintre noi numai in masura in care fiecare om este capabil a-L primi.Sfantul Marcu Ascetul vorbeste despre templul care are in catapeteasma sa un loc Curat si sfant in care a intrat Iisus Hristos salasluind inca de la Botez ca Inainte-mergator si care de nu se va deschide catre Dumnezeu,El nu se va putea face cunoscut oamenilor. Aceasta deschidere duce rugaciunile noastre si laudele catre Parintele ceresc a carui atotputere este facatoare de minuni.Aceste rugaciuni se impletesc cu trairea in Hristos care face posibila urcarea la cer a rugamintilor fierbinti ale credinciosilor. Parintele Staniloae aduce in prim-plan tema uraciunii,ce pune in dicutie atitudinea noastra fata de aproapele despre care trebuie sa nu gandim nimic rau ci sa-i comunicam iubirea si intelegerea noastra neincetata.Rugaciunea catre Dumnezeu trebuie sa vizeze si cereri de bine catre aproapele nostru,cereri de ocrotire ale aproapelui in orice imprejurare si nevointa,avand astfel un efect fratesc in relatiile sociale pe care fiecare om le intretine.Omul cotidian simte nevoia sa se roage mai mult decat in trecut,nevointele sale fiind mult mai mari si ispitele inconjuratoare mult mai puternice asupra fiintei sale slabite,caci spune Sfantul Isaac Sirul „sa-i iubim pe pacatosi si sa uram pacatul”.Rugaciunea il face pe om doctor pentru sine si pentru ceilalti puterile rugaciunii avand efect minunat asupra tuturor astfel incat durerile semenilor sa se prefaca in insusi durerile celui ce se roaga pentru semeni.Rugaciunea de care omul trebuie sa se invredniceasca a o rosti neincetat este rugaciunea inimii sau a mintii intrucat cerem mila lui Hristos Domnul incercand sa ne insanatosim duhovniceste spunand: „Doamne Iisuse Hristoase,Fiul lui Dumnezeu,miluieste-ma pe mine pacatosul”.
In cel de-al doilea capitol intitulat „Calea isihastra”,parintele
Staniloae vorbeste despre importanta kenozei lui Hristos(pogorarea) .Scopul kenozei este acela ca Dumnezeu sa nu se departeze de pacatosi ci sa rupa barierele brutalitatii si ale robiei patimii care biruie peste cei slabi.Modelul Domnului Iisus Hristos l-au avut si sfintii care s-au invrednicit a cuvanta in numele lui Dumnezeu si care au biruit patima prin asceza si rugaciune neincetata. Astfel sfintii au devenit izvoare nesecate de mangaiere ale celor robiti de patimi,modele oamenilor,binefacatori si autojertfitori pentru semeni si pentru Hristos.Astfel sfintii au devenit inainte mergatori si sprijinitori umanitatii invrednicindu-se de cinstea cu care au fost cinstiti pana in zilele noastre avand viata curata si binecuvantata.Rugaciunea lor era unirea mintii cu inima coborand mintea cea marginita in sufletul infinit,astfel mintea nerationalizand ci simtind pe Dumnezeu.In calea rugaciunii,sfintii au avut de infruntat obstacolul ispitei care s-a produs din cauza mintii ce a incercat de fiecare data in rugaciune sa-si depaseasca ideile si sa devina senzoriala,emotionala.Odata savarsit pacatul,inima simte durerea ce o apasa,si simte nevoia sa i se marturiseasca lui Dumnezeu cu umilinta si cu cereri de indurare si iertare.Sfintii au ajuns la un nivel spiritual net superior dobandind sfintenia,atribut al lui Dumnezei.Sfintenia vietii are repercursiuni asupra constiintei omului determinandu-l pe acesta sa se rusineze si sa se cutremure de patimile care ii subjuga si de pacatele savarsite neincetat.Aceasta rusine depaseste sensul comun al acestei simtiri trece peste barierele normalului,facandu-l pe om sa se caiasca de greselile facute in fata Fiintei Supreme si ii aduce in prim-plan calea curatiei si a desavarsirii.Indreptandu-si pasii si mintea catre Dumnezeu,omul poate dobandi virtuti nepretuite pe care Dumnezeu cel infinit i le daruieste,fiind nevoie de cainta adevarata,comunicare si sinceritate intre el si Proniator. In libertatea care i-a fost acordata omului de catre Dumnezeu,el isi poate ridica firea spirituala pe cele mai inalte culmi ale sfinteniei,astfel rugaciunea zdrobeste barielele naturalului finit conducandu-l pe om la desavarsirea in Dumnezeu.Lumea este campul dialogului dintre Dumnezeu si oameni,oamenii cerand prin rugaciuni fierbinti ca lucrarile lui Dumnezeu sa se rasfranga asupra lor. Patimile sunt amestecul dintre minte si natura.Ele devin biruitoare peste cei slabi in credinta.Rugandu-se,omul se inalta pe sine insusi si astfel pentru a scapa de patimi,el este nevoit sa scape de propria persoana patimasa,printr-un dialog permanent cu Dumnezeu.Puterea de dominare este contrara vointei rugaciunii. Duhul Sfant are un rol deosebit de important in rugaciune,caci lucrand neincetat in om,are puterea de a realiza dialogul cu Dumnezeu,caci „noi nu stim sa ne rugam,ci Duhul Sfant se roaga pentru noi cu suspine negraite”.El este puntea de trecere din lumea pamanteasca spre universul ceresc. Iertarea este una dintre cele mai importante afecte pe care omul o poate oferi in viata sa,tema iertarii fiind prezenta inca de la inceput in rugaciunea Domneasca in care cerem cu lacrimi fierbinti lui Dumnezeu sa „ne ierte gresesile noastre,precum si noi iertam gresitilor nostrii”!(dezvoltare partea a doua a cererii). Locul unde inalnirea cu Dumnezeu este posibila in orice moment,este Sfanta,soborniceasca si apostoleasca Biserica in care Revelatia isi cultiva roadele.Ea este Trupul tainic al lui Hristos,in care Sfantul Duh la Cincizecime pogorandu-Se nu numai a intemeiat-o ci a si ramas in ea,lucrand energiile necreate si nevazute.Biserica este mama ocrotitoare care nu ii departeaza de la fata ei pe cei pacatosi,ci ii apropie nu pentru a-i pedepsi,ci pentru a-i indrepta spre calea biruirii celor necurate.Ea conduce omul pe calea desavarsirii prin puterea lui Dumnezeu ce se comunica neincetat oamenilor.
In cel de-al treilea capitol,intitulat „Sfantul Duh in teologia si in
viata Bisericii Ortodoxe”,Parintele Staniloae prezinta Treimea persoanelor si rolul fiecareia in lucrarea mantunitoare.Sfantul Duh duce la infaptuire lucrarea lui Dumnezeu,fara de care Cuvantul(Fiul) nu s-ar fi aratat sufletelor, punctul culminant al Revelatiei fiind Intruparea Cuvantului pe care Duhul Il reveleaza ca Fiu al lui Dumnezeu.Prin Fiul(cuvantul) si Duhul(puterea) este posibila realizarea Revelatiei. Duhul, „purcede din Tatal”,stralucind din Fiul spre Tatal,si din Tatal spre Fiul,avand rol perihoretic atat in sanul Sfintei Treimi,cat si in sanul umanitatii.Duhul este purtatorul energiilor divine emanate de Dumnezeu. Persoanele Treimice,avand aceeasi fire dumnezeiasca,aceleasi lucrari dar si aceleasi energii,nu trebuie confundate,fiindca fiecare persoana in parte realizeaza lucrarea mantuitoare in modul sau caracteristic,propriu.Ele se afla intr-o relatie de intrepatrundere reciproca si indisolubila,” de neimpartit,de nedespatit,de neamestecat si de neschimbat”. Cea de-a treia persoana,face legatura dintre Fiul si Tatal transmitand toate ale Fiului Tatalui,cat si toate cele ale Tatalui,Fiului.Duhul Sfintiror desavarseste lucrarea divina!Prin Duh,Proniatorul sfinteste pe om,il indumnezeieste si il aduce la treapta cea mai inalta a sensibilitatii.Responsabilitatea pe care fiecare om o are cand porneste pe calea mantuirii,se infatiseaza in forme diversificate precum frica,ascultarea,obligatia de a ocoli pacatul dar si responsabilitatea de a duce o viata curata,bineplacuta lui Dumnezeu. Rugaciunea comuna este lucratoare atat pentru sine cat si pentru ceilalti,cultul public manifestandu-si credinta prin cereri si nevoi invocand ajutorul divin in orice moment de greutate,speranta si nevointa.Rugaciunile trebuie insotite si de laude si fericiri aduse lui Dumnezeu pentru tot lucrul mainilor Lui,de care inima omului se bucura si se veseleste.Momentul „epiclezei” rugaciunii personale sau chiar comune,se traieste la intensitate maxima,alaturi de frica si rusinea de pacat,dar si de indrazneala cu care dorim sa biruim patima,caci Duhul Sfintitor in momentul „epiclezei” sfinteste pe toti si pe toate! Conform traditiei,Sfantul Vasile cel Mare indeamna la rugaciunea in picioare in perioada cuprinsa intre Pasti si Cincizecime pentru a arata ca ne indreptam pasii cei plini de ravna spre Imparatia lui Dumnezeu.Aceasta rugaciune in picioare are semnificatia deosebita a faptului ca omul tinde sa rupa barierele cotidianului,atat de patimas si preocupat de legile rationale,incat este capabil sa faca orice,jertfindu- se pe sine insusi pentru Dumnezeu si pentru aproapele.
Despre oamenii duhovnicesti,Parintele ne aduce in fata sfintenia vietii
lor,cat si trairea spirituala care a fost inainte cultivata intr-un mod scolastic fie din cartile Sfintilor Parinti, lecturate fie din vietile acestora ai caror ucenici unii dintre acesti oameni duhovnicesti au fost.Smerenia de care au dat dovada parintii duhovnicesti i-a adus in fata lui Dumnezeu cel Atotbun si Drept,avand constiinta ca sunt cei mai nevrednici si primii dintre pacatosi,avand respect nemarginit fata de Biserica lui Dumnezeu si fata de Harul cel Sfintitor.