– specii romantice: poemul – Luceafărul, idila – Sara pe deal, pastelul

– Povestea codrului, meditaţia – La steaua.

b) elemente clasiciste interferate în texte:
– eroi ideali în împrejurări ideale: Luceafărul, Călin, Atât de fragedă.
– caracterul moralizator: Scrisoarea III, Junii corupţi.
– armonia şi echilibrul: Sara pe deal, Luceafărul.
– concepte clasice: fortuna labilis, panta rhei, mimesis, catharsis
(Luceafărul, Floare albastră).
– specii clasice: oda Odă (în metru antic), satira (Scrisoarea III).
c) elemente realiste interferate în texte:
– Garabet Ibrăileanu îl defineşte ca o culme a spiritului critic în
Moldova (Spiritul critic în cultura românească).
– eroi tipici în împrejurări tipice – proletarul (Împărat şi proletar),
demagogul (Scrisoarea III).
– tema, eroii, conflictul, subiectul – luate din viaţa socială: Împărat şi
proletar, Junii corupţi, Epigonii.
– criticismul: Scrisoarea III, Epigonii, Scrisorile II,IV,V.
17.6. Caracterul naţional şi universal
a) Specificul naţional – mituri – istoria – versificaţia – expresii – datini
– eresuri – structura stilului – natura.
b) Concepte filosofice universale – panta rhei, fortuna labilis, mimesis,
catharsis, hybris.
– principii: Platon: Binele, Adevărul, Legea, Armonia, Frumosul; Kant:
Timpul, Spaţiul.
c) Sinteza programului estetic romantic – Luceafărul.
d) Sinteza dintre specificul naţional şi gândirea universală – Titu
Maiorescu Eminescu şi poeziile lui.

18. Ion Creangă

Născut la 1 martie 1837 este data aleasă de scriitor din mulţimea de
date susţinute. Învaţă carte cu bădiţa Vasile, dascălul bisericii Sf. Nicolae
din Humuleşti. Tatăl său era răzeş, avea două locuri bune de semănat, oi şi
făcea negustorie cu sumane. Mama, Smaranda Creangă din Pipirig, era rudă
cu mitropolitul Iacov Stamati şi de aceea voia să-şi facă băiatul preot.
Şcoala de la Humuleşti se închide fiindcă pe bădiţa Vasile l-au luat la oaste
cu arcanul. David Creangă, bunicul său, îl duce la Broşteni la Şcoala lui
Nanu şi stă în gazdă la Irinuca. Se îmbolnăveşte de râie, se întoarce la
Humuleşti şi apoi urmează şcoala din Târgu Neamţ, fiind coleg cu Vasile
Conta. Apoi la Seminarul de la Fălticeni, unde e mândru că are ca înaintaş

231
pe Ciubuc Clopotarul. Stă în gazdă la Pavel Ciubotarul. În 1855 pleacă la
Seminarul de la Socola. Devine cântăreţ, apoi diacon însurat cu fata
preotului de la Patruzeci de Sfinţi din Iaşi. Se înscrie la Facultatea de
teologie şi se mută la mănăstirea Bărboi, apoi la Golia. Face câteva greşeli,
se duce la teatru, divorţează, trage cu puşca după ciori. Devine institutor
fiindcă urmase cursurile Şcoalei de institutori organizată de Titu Maiorescu
la Iaşi. Este suspendat din slujba de diacon şi va fi institutor la Şcoala nr. 1
de băieţi. Este destituit şi din învăţământ. Îşi ia o bojdeucă în Ţicău şi îşi
câştuigă existenţa ţinând un debit de tutun în Târgu Cucului. Gospodăria i-o
ţinea Ecaterina Vartic şi duce o viaţă rurală. Maiorescu, devenit ministru, îl
readuce ca institutor la Şcoala primară nr. 2 din Păcurari. La Junimea spune
multe anecdote, cimilituri, glume, dar citeşte Amintirile din copilărie,
nuvele ca Moş Nichifor Coţcarul, poveşti ca: Dănilă Prepeleac, Capra cu
trei iezi, Fata babei şi fata moşneagului, Povestea lui Harap Alb, Povestea
lui Stan Păţitul. Va colabora la manuale şcolare. Moare în 1889.
Activitatea literară este alcătuită din amintiri căci la „Amintiri din
copilărie” va mai lăsa Fragment de biografie.
Nuvele: Soacra cu trei nurori, Moş Nichifor Coţcarul, Prostia
omenească.
Basme şi poveşti: Povestea lui Harap Alb, Povestea lui Stan Păţitul,
Povestea porcului, Povestea unui om leneş, Ivan Turbincă, Făt Frumos fiul
iepei, Fata babei şi fata moşului, Punguţa cu doi bani.
Povestiri: Moş Ion Roată şi Vodă Cuza, Moş Ion Roată şi Unirea, Popa
Duhu, Cinci pâini, Acul şi barosul,, Inul şi cămeşa, Ursul păcălit de vulpe,
ceea ce îi va atrage din partea lui George Călinescu aprecierea de erudit al
satului, căci cunoştea bine literatura populară.
18.1. Ion Creangă — Amintiri din copilărie
a) Amintiri din copilărie se intitulează cea mai importantă creaţie a lui
Ion Creangă, primul roman rural românesc, nu prin întindere, ci prin faptul
că ne dă o imagine a universului rural românesc de la mijlocul sec. al XIX-
lea.
Tema satul şi ţăranul va fi apoi dezvoltată de Ioan Slavici, Duiliu
Zamfirescu, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Marin Preda, adică de cei
mai importanţi scriitori realişti, fiindcă este o temă realistă.
Ideea este însă romantică, fiindcă dragostea faţă de satul natal, de casa
părintească, de fraţi şi surori, de părinţi şi rude, de cei cu care împarte
bucuriile şi necazurile, este, în esenţă, dragostea faţă de ţară.
Compoziţia este clasică, din patru capitole, de aceea Amintiri din
copilărie are întinderea unei nuvele. În prima parte structura secvenţială a
textului adună, printr-o tehnică de colaj, episoade din viaţa de şcolar a lui
Nică, împănată cu proverbe, zicători, datini, obiceiuri, fragmente de cântece

232
populare, care dau textului un profund caracter naţional, îi dau un aspect de
unicat, de viu, de stil popular autentic. În partea a doua avem evenimente
din viaţa de copil la casa părintească, iar în partea a treia — întâmplări din
viaţa de şcolar la Fălticeni, Târgu-Neamţ, pentru a încheia, în partea a patra,
cu plecarea la Seminarul Socola din Iaşi.
Subiectul este construit potrivit cu starea sufletească a autorului, care
alătură evenimentele şi le potenţează afectiv. Capitolul întâi începe cu o
descriere a Humuleştilor, în care simţim dragostea autorului faţă de locuri,
de oameni, ca motivaţie esenţială a scrisului, ca mesaj al cărţii. Secvenţele
se succed într-o regie modernă, filmică, „felii de viaţă“, aşa cum se
structurează un roman concentrat la Friederich Dürenmatt. Dintre acestea
amintim câteva episoade: crearea şcolii din Humuleşti de către preotul Ioan,
moş Fotea aduce calul Bălan şi pe Moş Nicolae cel din cui, bătaia
Smărăndiţei popii, procitania, prinderea muştelor cu ceaslovul, prinderea lui
bădiţa Vasile la oaste, plecarea la Broşteni, dărâmarea casei Irinucăi,
umplerea de râie, fuga cu plutele pe Bistriţa, felul în care sunt îngrijiţi de
bunica la Pipirig.
În capitolul al doilea, „feliile de viaţă“ încep cu descrierea casei
părinteşti, impregnată cu sentimentul de duioşie, portretul Smarandei
Creangă, fiindcă din dragoste l-a purtat prin şcoli. Avem fragmente care
istorisesc cum săreau noaptea în capul tatălui, cum s-a dus la urat cu băşica
cea de porc, felul cum Chiorpec, ciubotarul, îl unge cu dohot pe la bot,
distrugerea cânepii în episodul cu cireşele, prinderea pupezei care îi aduce
al doilea conflict cu mătuşa Mărioara, ruşinea din episodul cu scăldatul
redau imagini pline de viaţă autentică.
În partea a treia avem descrierea zonei Neamţului, cu mănăstirile, cu
furnicarul de oameni, şcoala domnească de la Târgu-Neamţ, cu părintele
Isaia Duhu; apoi avem serialul de isprăvi de la şcoala de catiheţi de la
Fălticeni, cu învăţătura lui Trăsnea, cu jocurile lui moş Bodrângă, cu
petrecerile la crâşmăriţa din Rădăşeni, pusul poştelor lui Oşlobanu,
Mogorogea, distrugerea casei lui Pavel Ciobotarul şi pierderea purceilor,
desfiinţarea şcolii de la Fălticeni.
În partea a patra avem hotărârea Smarandei Creangă de a-l trimite pe
Nică la Seminarul Socola din Iaşi, „plecarea cu telegarii“ lui Moş Luca,
sentimentul de tristeţe cu care se desparte de locurile natale, de lumea
copilăriei.
b) Arta de povestitor a lui Ion Creangă constă în autenticitatea
episoadelor, în măiestria de a surprinde tipuri umane, în profundul specific
naţional, în umorul robust, în limbajul viu, colorat, expresiv, moldovenesc.
Eroii sunt vii, reprezintă categorii sociale, ca în estetica realistă, dar, prin

233
însumare, sugerează prototipuri ca în estetica clasicistă, fiindcă au şi
trăsături general-umane.
Smaranda Creangă este tipul femeii de la ţară, care îşi iubeşte copiii,
face pentru ei sacrificii, îl poartă pe Nică la învăţătură, ştie o mulţime de
practici mantice: îi făcea copilului un benghi în frunte ca să-l apere de
deochi, abătea grindina, înfigând toporul în pământ, închega apa cu două
picioare de vacă, îndrepta vremea, punându-l să râdă la soare. Este mama,
ca prototip, iubitoare, harnică, răbdând toate năzbâtiile copiilor, evlavioasă,
crede în destinul de excepţie al lui Nică.
Nică al lui Ştefan al Petrei din Humuleşti este prototipul copilul, care
devine dintr-un „băiet prizărit, ruşinos şi fricos“, „un holteiu, din păcate!“.
El retrăieşte „vârsta cea fericită“, „aşa cum au fost toţi copiii“, „cu
ruşinea zugrăvită în faţă şi cu frica lui Dumnezeu în inimă“, care dintr-un
„boţ cu ochi“ ajunge un flăcău, căruia îi „sălta inima de bucurie“, când îl
auzea pe Mihai, scripcarul din Humuleşti, cântând. De aceea, pentru el,
satul este plin de farmecul copilăresc, plin de jocuri şi jucării. Creangă scrie
pentru a retrăi acele clipe, pentru care-i „saltă şi acum inima de bucurie“,
fiindcă ea, copilăria, „este veselă şi nevinovată“. Motivaţia scrisului este
lirică, romantică, de aceea Amintiri din copilărie este o carte realistă, dar şi
de evaziune romantică în lumea copilăriei.
Prototipul ţăranul rezultă prin însumarea unor eroi ca: Ştefan al Petrei,
gospodar harnic, care munceşte în pădure la Dumesnicu, la făcut şi vândut
sumane, la câmp pentru a agonisi existenţa familiei; bunicul David Creangă,
din Pipirig, înţelept, evlavios, bun şi blând, care plăteşte pagubele nepoţilor;
unchiul Vasile şi mătuşa Mărioara „pui de zgârâie brânză“, adică atât de
zgârciţi amândoi încât „parcă a tunat şi i-a adunat“.
Prototipul preotul este sugerat de părintele Ioan, de sub deal, inimos,
luminat, blând, care face şcoală la Humuleşti, de părintele Isaia Duhu,
cărturar, care-i învaţă la şcoala domnească, făcută de Ghica Vodă, de
părintele Oşlobanu, avar, care-i alungă când se duc cu uratul.
Prototipul ciubotarul este reprezentat nu numai de şugubăţul Chiorpec,
ci mai ales de Pavel, care-i găzduieşte la Fălticeni.
Moş Luca reprezintă harabagiul, un prototip care va fi dezvoltat în
nuvela Moş Nechifor Coţcarul. Prototipul călugărul este sugerat prin
stareţul Neonil de la Neamţ, prin părintele Isaia Duhu, prin ceea ce gândeşte
Nică în capitolul al patrulea, când vrea să-i propună mamei să rămână
călugăr.
Arta lui Creangă constă în faptul că izbuteşte să construiască imaginea
vie a unui univers rural românesc în plină mişcare, cu o evoluţie a eroilor,
cu personaje conturate din câteva linii sigure, impregnat de specificul
naţional moldovenesc: port, obiceiuri, datini, jocuri, cântece, proverbe,

234
zicători, termeni, expresii, locuri, oameni, obiecte, folosind o economie de
mijloace, o densitate, o acurateţe, un stil atât de autentic, încât Călinescu îl
definea astfel printr-o concluzie a studiului său: „Creangă este însuşi
poporul român într-un moment de genială expansiune“.
c) Sinteza estetică, realizată de Ion Creangă, rezultă din faptul că eroii
săi reprezintă categorii sociale, sunt tipuri umane bine conturate, vii, care
trăiesc „felii de viaţă“ autentică, reală, românească. În acelaşi timp, ei au
trăsături general-umane, reprezintă prototipuri ca în clasicism, dar au o
trăire afectivă ca eroii romantici.
Tema, eroii, conflictul, subiectul sunt luate din viaţa socială, dau o
imagine a satului moldovenesc de la mijlocul secolului al XIX-lea, dar
elementele de specific naţional sunt romantice, fiindcă romanticii aduc
preţuirea culturii populare. De aici profunda prietenie a lui Ion Creangă cu
Mihail Eminescu.
Portul popular alcătuit din: sumane, catrinţă, opinci cu obiele de suman
alb; obiceiurile de sărbători cu uratul, cu mersul preotului prin sat, cântecele
spuse de Mihai scripcarul din Humuleşti, proverbele şi zicătorile; practicile
mantice ca: datul cu bobii, benghiul în frunte pentru deochi, înfiptul
toporului ca să alunge grindina; horele, doinele, corăbiasca, horodinca,
alivencile, ţiitura, Măriuţa şi alte jocuri cântate de moş Bodrângă; claca,
unde torcea întrecându-se cu Măriuca, plăcintele cu poale-n brâu şi alivenci,
iarmaroacele şi mersul pe la mănăstiri, toate dau acel specific naţional.
Scientismul, care caracterizează realismul, are în cazul lui Creangă o
formă particulară, aceea de erudit al culturii populare, aşa cum observă G.
Călinescu.
Particulară este şi forma prin care se exprimă spiritul critic. Fie sub
forma blestemului, când este prins bădiţa Vasile la oaste cu arcanul
(„Afurisit să fie câneriul de vornic şi cum au ars el inima unei mame, aşa
să-i ardă inima sfântul Foca de astăzi, lui şi tuturor părtaşilor săi“), fie sub
forma ironiei („dascălul Iordache, fârnâitul de la strana mare“, care
„clămpănea şi avea darul suptului“), a autoironiei pusă în gura tatălui său
(„că-i o tigoare de băiat, cobăit şi leneş, de n-are păreche“, „prinde muşte
cu ceaslovul“, „bate prundurile după scăldat“, iarna „pe gheaţă şi la
săniuş“), dar mai ales prin umor.
Umorul însoţeşte situaţiile comice ca în episodul cu scăldatul, când
mama îi ia hainele şi, ca băiat mare, trăieşte ruşinea de a veni în pielea goală
prin grădini acasă, fiind de râsul fetelor („iar eu intram în pământ de ruşine
şi cât pe ce să mă înec de ciudă“). Umorul are şi un sens moralizator,
fiindcă Nică redevine harnic, o ajută pe mama sa la făcutul sumanelor, încât
aceasta îl laudă şi el plânge de bucurie. Aceasta ne arată, ca şi în cazul lui

235
George Topârceanu, că ironia şi umorul sunt, de fapt, masca sub care
autorul îşi ascunde sensibilitatea.
În episodul cu pupăza, „după ce-i face tărăboi“ moşului şi acesta-l
ameninţă că-l spune tatălui său, se autoironizează cu expresii plastice: „pe
loc mi s-a muiat gura“, „şi unde-am croit-o la fugă“. Vorba ceea: „Lasă-l,
măi! L-aş lăsa eu, dar vezi că nu mă lasă el acum !“. Este, de fapt, o
situaţie comică tratată cu umor, ca şi în episoadele cu scăldatul, cu cireşele,
cu uratul sau cu râia, ce-o ia Nică de la caprele Irinucăi. Uneori Creangă
face umor negru, ca în episodul cu holera, când „boscorodea“ morţii cu
cimilituri, lua pomană covrigi, mere, turte, nuci, încât se îmbolnăveşte. El
este învelit în seu de moş Vasile Ţandură, se face bine, iar concluzia este
ironică: „lucrul rău nu piere cu una cu două“.
Umorul este, de fapt, rezultat şi dintr-un comic de limbaj, fiindcă zmeii
lui moş Luca sunt ca nişte „mâţi de cei leşinaţi“, oamenii de la şes sunt
„sarbezi la faţă şi zbârciţi, de parcă se hrănesc numai cu ciuperci fripte în
toată viaţa lor“, candidaţii veniţi la Socola au nişte „târsoage de barbe cât
badanalele de mari“.
Umorul izvorăşte din bucuria de a trăi „de-ţi părea tot anul zi de
sărbătoare“ sau cum redă cuvintele unei babe: „Dare-ar Dumnezeu tot
anul să fie sărbători şi numai o zi de lucru şi chiar atunci să fie praznic şi
nuntă în sat“. Umorul însoţeşte pe eroi, fiindcă au nume comice: Trăsnea,
Oşlobanu, Moş Chiorpec, Mogorogea. Cu toate acestea, Creangă nu poate
să treacă cu vederea felul în care satul, cei din jur sancţionează
comportamentul său. Moş Chiorpec îl dă cu dohot pe la bot, mătuşa
Mărioara pretinde plata cânepei, mama îl lasă fără haine, de la Irinuca
trebuie să fugă. Umorul nu-l împiedică pe cititorul atent să vadă în
conflictul dintre mama evlavioasă, prin care-i vine darul de la Dumnezeu de
a fi hirotonit, şi rătăcirea de la destin, care-i vine prin tatăl său, fiindcă-şi
pierdea banii prin crâşme.
d) Stilul lui Ion Creangă se caracterizează prin oralitate, expresivitate,
folosirea termenilor dialectali, densitate, nuanţare, duioşie.
Oralitatea este realizată prin particule demonstrative („iaca şi soarele
răsare“), prin interjecţii cu valoare predicativă („Hii, căluţii tatei“), prin
zicători („ — Ioane, cată să nu dăm cinstea pe ruşine şi pacea pe
gâlceavă!...“).
Expresivitatea rezultă fie din sintagme ale limbii vorbite: „frunza
frăsinelului“, „bucuria zugrăvită pe feţe“, „să nu-ţi salte inima de
bucurie“, „cum nu se dă ursul scos din bârlog“, „paşlind-o aşa cam pe
după toacă“, „cât era de tare de cap“, „de ne degera măduva-n oase de
frig“, „ursul nu joacă de bună voie“, „mort copt“, „parcă ţi-a ieşit un sfânt
din gură“; fie din metafore: „ar fi trebuit să înceapă a mi se pune soarele

236
drept inimă“, fie din metonimii: „că-ţi venea să te scalzi pe uscat ca
găinile“, „aşa-mi sfârâia inima-n mine de dragostea Măriucăi“.
Folosirea unor termeni ca: „ştioalnă“, „megieş“, „holtei“,
„zamparagii“, „duglişi“, „cociorvă“, „mitoc“, „ştiubei“, „culeşeriu“,
„ocniţă“, „harabagiu“, „bortă“, „ogârjiţi“, „babalâci“, „rohatcă“
nuanţează şi dau specific moldovenesc textului, îmbogăţind limba literară
cu tezaurul termenilor dialectali. Acest specific rezultă şi din introducerea
de proverbe, zicători, fragmente de poezii populare, cum sunt cele cântate
de Mihai scripcarul din Humuleşti: „Frunză verde de cicoare / Astă noapte
pe răcoare / Cânta o privighetoare / Cu viersul de fată mare“. Densitatea
şi varietatea continuă a acestor procedee dau acel timbru unic al textului,
originalitatea, „semnul celor aleşi“ cum spunea Titu Maiorescu, farmecul
limbajului.
18.2. Ion Creangă — Dănilă Prepeleac
Povestirea Dănilă Prepeleac are ca temă lupta dintre bine şi rău, ca în
poveştile populare. Ideea este că omul are mai multă minte de la Dumnezeu,
decât demonii.
Subiectul este comic, fiindcă povestitorul, adică autorul, are umor, iar
eroul său Dănilă Prepeleac este un hâtru. La început el este sărac, leneş,
avea o mulţime de copii, dar „ori fugea el de noroc şi norocul de dânsul“,
fiindcă era „nechibzuit la trebi“. Fiindcă-i lipseau cele necesare pentru
gospodărie, se ducea mereu la fratele său să împrumute ba carul, ba uneltele
de muncă la câmp. Acesta-i spune să-şi ducă boii la târg să-i vândă şi să-şi
cumpere car şi alţi boi mai mici.
Dănilă Prepeleac, fiind „nechibzuit la trebi“, schimbă boii pe un car,
apoi carul pe o capră, capra pe un gânsac, gânsacul pe o pungă goală şi se
întoarce acasă. Îi spune fratelui său ce a păţit şi-l roagă să-i mai dea o dată
carul cu boi, ca să-şi aducă lemne din pădure. Fiind leneş, trage carul lângă
copacul, pe care-l doboară, şi distruge carul, omoară boii fratelui său şi,
disperat, se gândeşte să-i ceară şi iapa ca să fugă în lume. De aceea fratele
său îi spune: „se vede că tu ai fost bun de călugărit iar nu de trăit în lume,
să necăjeşti oamenii şi să chinuieşti nevasta şi copiii!“ După ce ia şi iapa
fratelui său, se întoarce în pădure să caute toporul, ce-l aruncase după nişte
lişiţe. Aici îşi aduce aminte de cuvintele fratelui său, că ar fi bun de călugăr
şi începe să însemne locul, să aleagă copacii, ca să dureze un schit. Este
ispitit de un diavol ieşit din iaz, care, aflând ce vrea să facă, dă de ştire lui
Scaraoschi. Acesta îl ispiteşte cu un burduf de bivol, plin cu bani, ca să-l
dea „pusnicului Dănilă“ şi să-l poată „mătura de-acolo“. Ispita este mare
şi Dănilă recunoaşte: „— Aveţi noroc, spurcaţilor, că-mi sunt mai dragi
banii decât pusnicia, că v-aş arăta eu vouă“. Scaraoschi este tare mâhnit
pentru pierderea unei comori atât de mari, cu care „ar fi putut dobândi o

237
mulţime de suflete“ şi de aceea trimite un alt drac şi-i zice lui Dănilă, ca să-
şi încerce mai întâi puterile şi apoi să ia banii. Prima încercare propusă de
drac era să înconjoare iazul cu iapa în spate de trei ori, fără s-o pună jos, ca
să răsufle. Dracul înconjoară iazul cu iapa în spate, iar Dănilă o încalecă,
zicând că el o duce între picioare. A doua încercare la fugă îl pune pe drac
să se ia la întrecere cu un iepure, zicând că acela-i copilul lui cel mai mic.
Dracul este depăşit de iepure şi propune să se ia la trântă. Dănilă îl duce la
bârlogul unui urs şi-i spune că acolo stă un unchi de-al lui şi să se bată cu el.
A patra încercare este care chiuie mai tare. Dănilă ascultă felul în care
dracul chiuie de se cutremură pământul. El îi leagă ochii şi urechile cu un
ştergar, ca să nu-i sară creierii din cap, şi-i trage „cu o drughineaţă groasă
de stejar“ una la stânga, alta la tâmpla dreaptă şi alta în frunte. Dracul fuge
în iad, dar vine altul cu un buzdugan mare de fier, care-l aruncă de nu se
mai vede trei zile şi trei nopţi şi când cade, „s-a cufundat în adâncul
pământului“, de s-au zguduit temeliile lumii. Dănilă se preface că vrea să-l
arunce în lună şi dracul se sperie, ia buzduganul şi sare în iaz.Vine alt drac
şi-i spune să se întreacă în blesteme. Dracul îl blestemă şi-i plesneşte un
ochi în cap. Dănilă îl pune să ia burduful cu bani şi să-l ducă acasă, unde-i
pune pe copii „să ia ragila şi pieptenii de pieptănat câlţi“ şi „să tabere pe
el să-l schingiuiască după placul lui Dănilă“.
Umorul se împleteşte cu fantasticul, cu expresivitatea limbajului
popular. Întâmplările au o succesiune şi-l determină pe cititor să-l asculte pe
povestitor, care ca un hâtru şuguieşte pe seama eroului său Dănilă, făcându-
l să piardă boii, apoi reabilitându-l, făcându-l să câştige întrecerea cu dracii,
spre a sublinia ideea că şi un oarecare om, nu tocmai isteţ, poate ieşi
învingător în lupta cu forţele răului.
Oralitatea stilului este realizată prin interjecţii: „u! ia! na! na!“, „Măi,
măi, măi!“ şi substantive la cazul vocativ: „Doamne!“ „Sărmanul!“
„băieţi!“, „dă, dă,“ „Măi omule“, „A... leu“, „V...leu“, „Bun!“, „Mă,
Michiduţă!“, prin expresii ale limbii vorbite: „Ce vrei să faci aici, măi
omule?“, „Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o“, „Mai şede el cât şede, de cască
gura prin târg, ş-apoi îşi ia tălpăşiţa spre casă“, „Bine v-am găsit,
bădiţă!“, „Apoi dă, bădiţă, m-am pornit cu graba şi m-am întors cu
zăbava“.
Prin poveştile şi basmele sale, Ion Creangă se alătură marilor scriitori
Mihail Eminescu, I.L.Caragiale, Ioan Slavici în sensul că ei pun bazele
prozei fantastice în literatura română.
18.3. Ion Creangă — Povestea lui Harap Alb
a) Harap Alb este, ca formă, un basm cult, din punctul de vedere al
conţinutului, o nuvelă simbolistă, ca mesaj — o fabulă, ca modalitate

238
artistică — o alegorie şi are ca temă lupta dintre bine şi rău. Ideea este că
binele învinge.
Subiectul are o structură secvenţială, fiecare element constitutiv fiind,
de fapt, o iniţiere a eroului principal, o sacralizare a lui prin dobândirea
cunoaşterii, a conştiinţei de sine, ca o trecere de la condiţia de muritor la cea
de nemuritor, de principiu, de centru al universului, de spirit conducător al
ordinii universale.
Alegerea eroului este realizată în prima secvenţă şi este determinată de
destinul său, aşa cum i-l aduce la cunoştinţă Sfânta Duminică, care-l
încearcă, prefăcându-se într-o bătrână. Cei doi fraţi mai mari, orgolioşi, se
cred îndreptăţiţi să aibă această cinste, dar se întorc umiliţi, fiindcă nu au
virtuţile morale necesare.
Iniţierea are în vedere o însuşire, o afirmare, o verificare şi o
consolidare a virtuţilor: răbdarea (furnicilor care aleg macul de nisip),
milostenia (dania făcută unei bătrâne – Sfântei Duminici), smerenia (fiului
cel mic îi este ruşine de întoarcerea fraţilor săi), înţelepciunea (simbolizată
de salatele din grădina ursului, pe care le obţine, fiindcă ascultă, este milos,
harnic), blândeţea (are grijă de furnică, de albină, de cal, de Flămânzilă,
Ochilă, Setilă, Păsărilă, Gerilă), curăţenia (respectă cuvântul dat prin
jurământ), cumpătarea (echilibrul cu care trece prin încercări), hărnicia
(face adăpost pentru albine, îngrijeşte calul, freacă armele, ocroteşte
furnicile), curajul (andreea), ascultarea (împlineşte sfaturile Sfintei
Duminici).
O singură neascultare a sfatului tatălui său, de a nu-şi lua un slujitor
spân, îi aduce toate necazurile. Toate elementele naraţiunii au o ordine
simbolică, ca un drum prin labirint. Prin milostenie, dând un ban Sfintei
Duminici, el află cum să se pregătească de drum. Alegerea calului cu o
tipsie de jăratic sugerează purificarea trupului (calul). În mod simbolic,
călăreţul este spiritul care trebuie să conducă trupul. El ia hainele de mire
ale tatălui şi armele, simbolizând arhetipal investirea sa, ca principiu
masculin. Andreea — curajul — îl ajută să intre în labirint, trecând peste
podul străjuit de tatăl în piele de urs. Dobândirea pielii de urs îi este
necesară, fiindcă simbolizează înţelepciunea cu care îl va înşela pe ursul
demon, care păzeşte salata — cunoaşterea — simbolizată în Mahabharata
prin amrita — soma nemuririi.
Atacul spânului — reprezentare a vrăjmaşului — înseamnă lupta cu
lumea, se petrece când intră în fântână, adică în sine, spre a obţine apa rece
– psihe – psihon – Spiritul rece. Lupta are deci trei etape distincte: cu trupul,
cu lumea, cu demonii.

239
 Lupta cu trupul se încheie prin dobândirea calului, adică supunerea
trupului, prin dobândirea armelor, adică a virtuţilor, a hainelor şi a pielii de
urs, adică a condiţiei arhetipale, exprimată prin simbolul mire.
Lupta cu lumea, adică cu vrăjmaşul — spânul, înseamnă dobândirea
cunoaşterii (salatele din grădina ursului), a puterii când îl va învinge pe
Mara (cerbul cu nestemate), care declanşează maya (iluzia valorilor
materiale), adică pe demonul ascuns în lume.
Lupta cu demonul — Împăratul Roşu — are ca scop obţinerea fetei
acestuia (simbol al principiului feminin şi al conştiinţei), de aceea se
ascunde pe lună, adică să realizeze o metamorfoză a conştiinţei, să o
transforme într-o „sosie“, într-un alter ego al eroului.
Lupta eroului nu este pentru o cauză personală, ci are ca scop salvarea
lumii din mâna duhului rău. De aceea, atunci când preia sabia şi obrăzarul
lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, el preia însemnele puterii asupra lumii. Când
groapa se umple de sângele cerbului, Harap Alb, ca şi Sigfried, eroul din
Cântecul Nibelungilor, dobândeşte botezul eternităţii, de aici şi strălucirea
de soare a capului cerbului.
Prin încercarea cu casa de aramă se sugerează puterea de a răci mintea,
înfierbântată de demonul mâniei, în războiul cu gândurile. Încercarea cu
multe feluri de mâncare este înfrângerea demonului lăcomiei. Alegerea
adevăratei fete a Împăratului Roşu este lupta cu demonul minciunii, pentru
care trebuie să aibă darul deosebirii duhurilor sau cunoaşterea
discriminativă, coordonată de legea discriminării, adică dobândirea
credinţei adevărate. De aici încercarea puterii discriminative a nuanţelor,
simbolizată de alegerea macului de nisip, făcută de furnicile — gânduri.
Când fata Împăratului Roşu se va ascunde pe lună, ea sugerează că este o
ipostază a principiului feminin, o dimensiune a conştiinţei universale. În
Upanişade, luna este ochiul stâng al conştiinţei universale, iar soarele —
ochiul drept. Harap Alb are atributele lui Făt-Frumos – Sfântul Soare, adică
paloşul fermecat, calul înaripat a înfrânt balaurul-demonul-cerbul, a fost
sacralizat prin botezul cu sânge. Fata Împăratului Roşu devine Ileana
Cosânzeana, dar sugerează şi mitul Pasărea Măiastră. Ea trimite o pasăre să-
i aducă apă vie şi trei smicele de măr dulce. Locul este simbolic, unde se bat
munţii în capete, adică la limita lumilor. Apa vie este apa Duhului Sfânt,
care curge în grădina raiului, smicelele de măr dulce sugerează cele trei
etape ale cunoaşterii, de iniţiere în tainele lumii. Cu ele, fata Împăratului
Roşu îi va da lui Făt-Frumos viaţa veşnică, iar Împăratul Verde, Bunul
Părinte al Vieţii, îi va da ca răsplată împărăţia, ca să se împlinească una din
fericirile din textul Sfintei Evanghelii: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor
moşteni pământul“.

240
 b) Sinteza estetică, realizată de Ion Creangă, o găsim şi în poveştile
sale, unde însă accentul cade pe dimensiunea romantică. De aceea structura
narativă este romantică, fiindcă are modelul vegetal. Rădăcina este alegerea
şi plecarea eroului, trunchiul îl formează cele trei încercări: cu salata din
grădina ursului, cu cerbul şi cu fata Împăratului Roşu. Arborescenţa este
dată de evenimentele legate de cea de a treia încercare: protejarea albinelor,
furnicilor, luarea tovarăşilor de drum: Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă,
Păsărilă, care, împreună cu albina şi furnica, fac şapte. La aceştia adăugăm
pe Sfânta Duminică, calul şi fata Împăratului Roşu, fiindcă el, Făt-Frumos,
este desăvârşit, element sugerat prin numărul zece.
Romantice sunt tema, eroii, conflictul, subiectul, fiindcă avem o
evaziune în basm, o preţuire a folclorului prin dezvoltarea unor structuri şi
simboluri preluate de Ion Creangă din folclor. Fantasticul, ca trăsătură a
romantismului, constă în prezenţa Sfintei Duminici, a calului care vorbeşte,
a comunicării eroului cu albinele şi furnicile, a puterilor celor cinci tovarăşi
de drum. Sub înfăţişarea lor de eroi de basm, distingem însă vorbele şi
trăsăturile de caracter ale unor ţărani din Humuleşti, ceea ce arată că
realismul este o prezenţă vie chiar şi în structura basmelor lui Creangă. În
acelaşi timp, eroii au şi trăsături general-umane: Gerilă este egoistul, Setilă
şi Flămânzilă sunt lăcomia personificată, furnica este hărnicia, albina este
adevărul, Ochilă este prevederea, Păsărilă este priceperea, iar toate dau
măsura omului.
Contextul simbolic este bine realizat şi punctează etapele drumului prin
labirint: podul, fântâna, salatele, cerbul, albina, furnica, paloşul, calul, fata
Împăratului Roşu, casa de aramă, luna, munţii care se bat în capete,
turturica, ursul, jăraticul, smicelele de măr dulce, apa vie, de aceea se poate
discuta de o prefigurare a simbolismului la Ion Creangă.
Arta povestirii se caracterizează prin profunzimea sensurilor, prin
simboluri, prin expresivitate, ineditul situaţiilor, construirea personajelor.
Personajele au detalii semnificative, care le dau aspectul de unicat. Gerilă
are „urechi clăpăuge“ şi „buzoaie groase şi dăbălăzate“ şi când suflă din
ele, se pune o promoroacă groasă de-o palmă. Ochilă are un singur ochi, în
frunte, şi vorbeşte ca un ţăran din Humuleşti: „Măi, fetişoara împăratului
ne-a tras butucul. A dracului zgâtie de fată s-a prefăcut în păsărică, a
zburat ca săgeata pe lângă ceilalţi şi ei habar n-au de asta“. Păsărilă se
lungeşte, „cotrobăie“ pe după stânci şi o „găbuieşte“ pe fată în spatele
lunii.
Comicul este de personaj, de limbaj, de situaţie. Comicul sau umorul
alternează în realizarea unor eroi, în limbaj, în situaţiile create. Eroii sunt
priviţi cu umor. Gerilă se întindea de căldură „de-i treceau genunchii de
gură“. Când este introdus în casa de aramă, nu vrea s-o răcească, fiindcă

241
pentru el este foarte bună. Comicul este că, în loc să ardă, ei strigă că mor
de frig. La fel când li se dau cantităţi mari de mâncare, ei îi lasă pe
Flămânzilă şi pe Setilă să-şi arate măiestria, iar apoi strigă că mor de foame.
Puterea Împăratului Roşu se dovedeşte neputincioasă.
Ca erudit al culturii populare, Creangă ştie să caracterizeze o situaţie
sau un personaj printr-un proverb, printr-o poezie, printr-o zicătoare: „La
plăcinte înainte / La război înapoi“.
Dativul etic sugerează participarea autorului la actul narativ şi-l va
angaja pe cititor. Când calul îl prinde pe Spân, ca să-l pedepsească, avem un
dativ etic: „şi odată mi ţi-l înşfăcă cu dinţii de cap“.
Stilul lui Creangă se caracterizează prin oralitate, nuanţare, vocabularul
moldovenesc, expresii ale limbii vorbite, proverbe şi zicători, obiecte şi
port. Oralitatea este evidentă prin onomatopee, exclamaţii, expresii:
„înţeles-aţi“, „ce-mi pasă mie?“, „de-ar şti omul ce-ar păţi / dinainte s-ar
păzi!“.
Caracterul arhetipal al simbolurilor dă valoare textului. Astfel, pielea
cea de urs, pe care o ia de la tatăl său, sugerează cunoaşterea exterioară, a
lumii senzoriale. Aruncarea ei arată depăşirea acestei etape. Cunoaşterea
interioară, discriminativă, sugerată prin tăierea capului cerbului, înseamnă
îndepărtarea mayei — iluzia pornită de Mara împotriva celui ce începe acel
drum în interior. El caută să reţină spiritul în lumea exterioară prin
fascinaţie (meraviglia). Cunoaşterea de sine, reprezentată de fata
Împăratului Roşu, înseamnă o luptă cu spiritul răului — Împăratul Roşu,
care utilizează aprinderea patimilor (casa de aramă), lăcomia simţurilor
(hrana abundentă), minciuna (alegerea fetei), ascunderea (fuga fetei în
lună), amestecarea (amestecul de mac şi nisip, de adevăr şi minciună),
închiderea drumului (munţii care se bat în capete).
Caracterul moralizator constă în concluzia pe care trebuie să o tragă
cititorul şi anume că, pentru a ieşi de sub influenţa duhului rău, omul trebuie
să ducă un război cu trupul, cu lumea şi cu demonii. Această luptă trebuie
dusă cu iscusinţă, cumpătare, vitejie, cu afirmarea virtuţilor, care nu sunt o
problemă teoretică, ci semnul drumului spre desăvârşire. Măsura omului,
valoarea lui sunt date de faptele, cuvintele şi gândurile, pe care le
îmbunătăţeşte mereu, spre a intra pe teritoriul sacrului, împlinind cuvintele
Sfântului apostol Pavel, că cei aleşi fie că sunt în trup, fie că sunt în cer,
pentru Dumnezeu trăiesc. Ca diacon, Ion Creangă a ştiut acest lucru şi a
lucrat mai puţin diaconia, dar scrisul său a adus lumină în multe minţi şi
inimi.

242
 19. Ion Creangă — reprezentant al realismului
19.1. Universul satului românesc
a) Nică al lui Ştefan al Petrei – copilul şi copilăria – vioi, inteligent,
evoluţia de la prizărit, ruşinos şi fricos la holtei, harnic dar şi leneş,
îndrăgind satul şi casa părintească, mama, fraţii, surorile, lumea satului,
basmele, cântecele, proverbele.
b) Smaranda Creangă – mama – iubitoare, harnică, evlavioasă, vrea să-l
înveţe carte pe Nică, bună dar şi aprigă, crede în destinul de excepţie al lui
Nică.
c) Ştefan al Petrei – harnic, inteligent, neîncrezător în ştiinţa de carte,
îşi iubeşte copiii, gospodar, plăteşte pagubele.
d) David Creangă – ţăranul luminat – bunicul bun şi iertător – plăteşte
pagubele făcute Irinucăi, vrea ca nepoţii să înveţe carte.
e) Mătuşa Mărioara – avară ca şi unchiul Vasile – „pui de zgârâie-
brânză“.
f) Preotul Ioan – face în curtea bisericii şcoală, îi duce pe copii cu
datinile.
g) Preotul Isaia Duhu – preotul cărturar, îi învaţă carte.
h) Preotul Oşlobanu – avar, vrea să-şi facă băiatul popă.
i) Bădiţa Vasile – frumos, ruşinos, cărturar, este prins cu arcanul la
oaste.
j) Moş Luca – prototip al harabagiului – Moş Nichifor Coţcarul.
k) Moş Chiorpec Ciubotarul şi Pavel Ciubotarul – exponenţi ai
prototipului ciubotarul.
l) prototipurile – nivel al artei de scriitor al mediului rural românesc.
m) arhetipurile – componentă a spiritualităţii satului românesc: Făt-
Frumos, Ileana Cosânzeana.
n) Făt-Frumos, eroul basmelor populare – reprezentare antropomorfă a
mitului Sfântul Soare: Făt-Frumos — fiul iepei, Povestea lui Harap Alb,
Povestea porcului.
o) elemente specifice ale vieţii satului: iarmarocul, munca la sumane,
claca, şcoala, gospodăria, sărbătorile, hora, călătoriile, bolile, tradiţiile,
obiceiurile, eresurile, basmele, poveştile, zicătorile, poeziile, cântecele,
portul, obiectele, tehnica rurală.
p) atitudinea critică, transfigurată în umor, a autorului, când critică
şcoala, administraţia, armata, biserica, moravurile.
r) scientismul – formă particulară de erudit al culturii populare.
s) specii realiste folosite de Ion Creangă:
– nuvela: Moş Nichifor Coţcarul, Soacra cu trei nurori.
– amintiri: Amintiri din copilărie, Fragment de biografie.

243
 – basme: Povestea lui Harap Alb, Povestea porcului, Făt-Frumos —
fiul iepei.
– poveşti: Povestea lui Stan Păţitul, Prostia omenească, Punguţa cu doi
bani, Capra cu trei iezi, Povestea unui om leneş, Ivan Turbincă, Dănilă
Prepeleac.
– povestiri: Moş Ion Roată şi Vodă Cuza, Moş Ion Roată şi Unirea,
Popa Duhu, Cinci pâini, Acul şi barosul, Inul şi cămeşa, Ursul păcălit de
vulpe.
19.2. Umorul — semn al apartenenţei scriitorului la realism
a) situaţii comice tratate cu umor:
– Soacra cu trei nurori – bătaia şi interpretarea ei.
– Moş Nichifor Coţcarul – rămâne peste noapte în pădure cu nevestele
tinere.
– Amintiri din copilărie – când rămâne fără haine la scăldat sau se
ascunde în păpuşoi, după procitanie.
b) întâmplări cu sfârşit nefericit, tratate cu umor – Amintiri din
copilărie:
– la Broşteni – dărâmă casa Irinucăi, omoară o capră, se umplu de râie,
fug cu plutele.
– la Fălticeni – pun poşte, dărâmă soba, se bat, pierd purceii.
– la cireşe – distruge cânepa, tatăl plăteşte ispaşă, el ia o bătaie.
c) evenimente şcolare tratate cu umor – Amintiri din copilărie:
– omorârea muştelor cu ceaslovul, „pătimirea cuvioaselor muşte şi a
cuvioşilor bondari“.
– învăţătura lui Trăsnea – adoarme cu capul pe carte.
– bătaia Smărăndiţei – inaugurarea Calului Bălan şi a „Sfântului
Niculae cel din cui“.
d) evenimente comice în poveşti, tratate cu umor:
– Dănilă Prepeleac – pune pe copii să-l bată pe drac.
– Prostia omenească – prinderea soarelui cu butoiul.
– Punguţa cu doi bani – cocoşul varsă apa din fântână în cuptor.
– Povestea lui Harap Alb – îngheţarea casei de aramă.
– Povestea porcului – peţirea fetei de împărat de către un porc.
– Ivan Turbincă – prinderea dracilor cu turbinca.
e) limbajul popular – sursă de umor:
– expresii populare: „Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o“.
– zicători: „La plăcinte râde gura / La vărzare şi mai tare“.
– cuvinte populare cu valoare de umor: „balcâză“, „lălâie“, „tântul“,
„dugliş“, „zamparagii“, „hojmălăi“.
– numele personajelor: Chiorpec, Oşlobanu, Trăsnea, Mogorogea,
Setilă, Flămânzilă, Păsărilă, Ochilă.

244
 19.3. Locul lui Ion Creangă în cadrul realismului românesc
a) reprezintă linia realismului liric sau de factură romantică, continuă
pe Vasile Alecsandri şi este continuat de Mihail Sadoveanu, Geo Bogza.
b) realizează o imagine a satului românesc de la jumătatea secolului al
XIX-lea.
c) ne dă o imagine a spiritualităţii poporului român.
d) arată expresivitatea limbii populare, a termenilor şi expresiilor,
îmbogăţind limba literară.
e) creator de cronotopi, de tipuri umane, dar şi de prototipuri.
f) realizează o subtilă sinteză a structurilor realiste cu elemente
romantice şi clasiciste.
g) arată felul în care specificul naţional constituie un argument pentru
valoarea de scriitor universal, fiind unul din cei opt scriitori români de pe
lista UNESCO.

20. Ion Luca Caragiale

Născut la 29 ianuarie 1852 în satul Haimanale de lângă Ploieşti. Tatăl
său, Luca Caragiale, era secretar la Mănăstirea Mărgineni, iar mama sa,
Ecaterina Caraboa, provenea dintr-o familie de negustori. Tatăl său va fi
mai apoi advocat şi judecător-supleant la Tribunalul Prahova. Va începe să
înveţe la Şcoala Domnească nr. 1, unde va avea învăţător pe Bazil
Drăgoşescu, foarte riguros la regulile de ortografie. Va continua liceul la
Ploieşti şi Bucureşti şi clasa de declamaţie şi mimică a unchiului său
Costache. Este din 1870 copist la Tribunalul Prahova, apoi sufleur şi copist
la Teatrul Naţional din Bucureşti. Colaborează la ziarele Alegătorul liber,
Ghimpele, Unirea democratică, Naţiunea română, Claponul. La Timpul va
avea o redacţie cu Mihail Eminescu şi Ioan Slavici. Până în 1881 este
revizor şcolar pentru judeţele Neamţ şi Suceava, apoi pentru Argeş şi
Vâlcea, funcţionar la Regia Monopolurilor, profesor la Liceul Sfântul
Gheorghe, director al Teatrului Naţional. Se căsătoreşte cu Alexandrina
Burelly. Mama lui Caragiale moşteni de la Momuloaia, o rudă bogată, o
avere considerabilă, o moşie în Vlaşca. Se stabileşte în 1904 la Berlin. Până
la această dată trăieşte din negustorie. Este berar în Gabroveni, apoi o
prăvălie în strada Doamnei, apoi restaurantul gării din Buzău, redevine
funcţionar la Regia Monopolurilor. Această schimbare permanentă a
locurilor îi dă posibilitatea să cunoască medii sociale şi personajele pe care
le va surprinde în piesele şi schiţele sale. Va călători foarte mult până în
1912 când moare pe 9 iunie 1912.

245